0

1
 Iarna – Vasile Alecsandri
Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,
Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede pintre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi

 Rodica - Vasile Alecsandri

Purtând cofiță cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunzori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii sămănători.

Ei cu grăbire îi sar în cale,

Zicând: „Rodică, floare de crin,
În plin să-ți meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!

S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!

Calea să-ți fie numai cu flori,
Și casa casă, și masa masă,
Și sânul leagăn de pruncușori!”

Cu grâu de aur ei o presoară,

Apoi cofița întreagă-o beu.
Copila râde și-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.
2
 Primăvara - Vasile Alecsandri
A trecut iarna geroasă,
Câmpul iar a înverzit
Rândunica cea voioasă
La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară

Sturzul galben, aurit
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară

Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

 Iscoada - Tudor Arghezi

Decum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Să mai vadă, izma creaţă
A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeşte, gospodină
De-nfloreşte si sulfină,
Căci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată gradina

Înflorită, si verbina,
Şi s-a-ntors, după povaţă,
Cu o probă de dulceaţă.

3
 Cheile
de Tudor Arghezi

Miţu si Baruţu au mai crescut şi încep să

comploteze.
În ceasurile scurte dintre păruieli şi ghionti, daţi şi primiţi, înţelegându-şi
interesele de generaţie mai bine, ei îşi dau seama că au datoria să se organizeze
împotriva marilor adversari: măicuţa şi tătuţu, unchiul Sesis şi mătuşa Tătana.
Libertăţile lor au văzut din experienţă că sunt limitate de reguli şi dogme. În
ordinea morală nu e voie nimic, iar în ordinea materială totul e încuiat. Afurisiţii
şi tartorii au dus perversiunea până la rafinamentul dulapurilor cu broască,
blocate cu o fărâmă de metal trecută pe o verigă. Cu toate că, nemişcate şi
blânde la locul lor, s-ar lăsa de bunăvoie cotrobăite, dulapurile sunt ca şi cum
nici n-ar fi acolo unde se găsesc, căci stau în buzunarele asupritorilor, unele la
măicuţa, altele la tătuţu.De la bucătărie până la dormitoare, numai dulapuri de
toată mărimea şi înălţimea. Nu e odaie fără un dulap cel puţin. Te întrebi de ce
mai e nevoie de dulapuri dacă sunt odăi, şi ce rost mai au odăile dacă mai ai şi
dulapuri, chei la odăi şi chei la dulapuri. E absurd. Şi mania cheilor cu broască
merge şi mai departe. Chiar în dulapurile încuiate, dacă umbli la ele, dai de
saltare încuiate, şi în saltare, de cutii încuiate. Nemaipomenit!Odată, Baruţu a
găsit uşa unui dulap crăpată şi a strigat numaidecât pe Miţu. Descoperiseră, în
sfârşit, drumul la tainele mari, şi au intrat amândoi în dulapul cu haine.
Decepţia le-a fost serioasă, trezindu-se amândoi între pantaloni atârnaţi de
cârlige şi fuste şi dând şi de alte rafturi încuiate. Dulapul mai avea şi patru uşi,
iar la mijloc o grămadă de poliţe, până sus. Ce rău e să fii
mic, şi mai ales ce nedreptate! Tot ăia sunt de vină că eşti mic: puteau să te
facă mare dintr-o dată, să nu aştepţi să creşti cât le-o place lor, douăzeci de ani.
E o înţelegere secretă între părinţii din toată lumea. Ei se prefac că se gâlcevesc
unii cu alţii pentru tot felul de pretexte, dar în fond sunt de perfect acord: copiii
trebuie să fie mici şi să stea mici o viaţă întreagă. N-ar vrea şi Baruţu să aibă
mustăţi? De ce n-are mustăţi? N-ar vrea şi Miţu să puie fustele mamei? De ce
nu poate? Fiindcă e ţinută mică într-adins, să nu poată să se gătească.

Au dus la dulap scaune, s-au suit pe ele şi au dat de cutii încuiate. De cine le
încuie ăia, dacă nu de ei ? Situaţia asta trebuie să se sfârşească. E de netolerat.
Te pupă toată ziua cu ipocrizie şi ascund de tine tot. Vreau sinceritate şi lucru
pe faţă, ori totul, ori nimic.
4
Un zgomot de explozie a venit de sus şi un vaiet cu ţipete a izbucnit.
—Unde sunt copiii? a întrebat tătuţu.
—Adineaori erau pe aci, nu ştiu unde s-au băgat, a răspuns măicuţa,
înspăimântată.
Au dat fuga din două părţf pe scări, şi un spectacol dramatic s-a desfăşurat
dinaintea lor, în dormitor. Dulapul cel mare, cu patru dulapuri, era răsturnat
peste Miţu si Baruţu, şi a trebuit o jumătate de ceas ca să poată fi scoşi de subt
dărâmături, din haine, din rufărie şi ciorapi. Le căzuseră în spinare, ca o
avalanşă de lucruri îndrăcite, dulapul, şi toate cutiile de lemn şi carton s-au
prăbuşit, lovindu-i fiecare cu un colţ undeva. O umbrelă îl nimerise ca un cioc
de barză pe Baruţu în ceafă şi făcătorul de rele zbiera afirmând că l-a „omolât”.
A fost prima revoluţie adevărată din familie, şi răniţii trataţi la infirmeria
gospodăriei cu fricţiuni şi oblojeli, s-au dezumflat abia după patru zile, cât a
durat şi aşezarea lucrurilor la loc. Numai ridicarea dulapului în picioare a ţinut o
jumătate de zi, demontat cu şurubelniţa şi montat bucată cu bucată.

Modest şi linguşitor, Baruţu s-a aşteptat şi la o bătaie pe nădragi, dar măicuţa

l-a cruţat, mulţumită că dulapul l-a prins înăuntru şi nu l-a strivit.
—Nu mă baţi, mămico? a întrebat Baruţu.
—Îmi pare bine că e cel puţin conştient şi logic, a zis tătuţu, ca un înfumurat.
În împrejurările cele mai grele el spune vorbe umflate, tot ca să-şi ascundă
gândul de ei.
—Las’ că te-a bătut el, Dumnezeu, a răspuns măicuţa.
Va să zică, şi Dumnezeu are o înţelegere cu ei… Nu mai e în viaţa asta nici o
libertate. Când nu te vede că te strecori binişor pe scară tătuţu, se ţine după
tine Dumnezeu. Nu mai poţi nici să sufli de atâta camarilă. Ce-i atunci Baruţu?
Jucărie şi bătaie de joc?

Procesul s-a judecat după ce au fost scoase pansamentele. La picior, Baruţu a

rămas cu o zgârietură adâncă. Buricul unui deget i-a rămas muşcat de O casetă,
în care şi-l vârâse ca să ridice capacul. Fusese scos de subt boarfe cu degetul
prins în deschizătura de metal. Flagrantul delict era evident: voia să forţeze
capacul, dar nu l-a ajutat Dumnezeu, care ţine cu părinţii. Cum vrei să mai aibă
o părere bună copiii despre el, când face poliţie pentru ăia?

La proces au fost citaţi şi Colonelul şi Tătana, şi n-au lipsit din Curtea cu

Juraţi nici pisicile, admise în calitate de apărători, întrucât ele, căţeii şi găinile
sunt în solidaritate cu ei. Din motive însă speciale, în legătură cu intendenţa,
găinile, raţele şi gâştele, cu toate că acuzaţii cereau o largă publicitate a
dezbaterilor, n-au figurat în instanţă. Cocoşul Ioniţă s-a mărginit să ia
informaţii pe la fereastră, înălţându-şi un ochi până la geam şi comunicând
poporului, din când în când, impresiile diformate, din şedinţă.

5
 Colonelul s-a prezentat în uniformă şi cu decoraţiile pe piept. Văzându-l că şi-a
pus şi pe „Mihai Viteazul” Baruţu şi-a dat seama că se va petrece un lucru grav
şi a sfeclit-o. Mai ales că unchiul Sesis, indiferent de zâmbetul lui, nici nu l-a
băgat în seamă.
—Nu te mai uita aşa la mine, i-a atras atenţia tătuţu. E prea târziu. Te-am dat la
Curtea Marţială şi vei fi judecat după Codul Justiţiei Militare.
S-a isprăvit, nu mai era nicio scăpare. O să-l mănânce ocna.

Pentru solemnitatea justiţiei, acuzaţii au fost ţinuţi în coridorul de la baie.

Intrând în sala de şedinţă, colonelul a tuşit pentru pregătire, şi sabia lui s-a lovit
de pardoseală, de gresie, ca de o lespede grea de eşafod. „E gata?” a zis, şi a
sunat din clopoţelul cu care altădată era chemată la sufragerie Cati. „E gata!” i
s-a răspuns. Aprodul care striga pe împricinaţi era soldatul de ordonanţă al
domnului colonel. O să vadă şi el, Baruţu, acum, ce-i un colonel. Nu mai e Sesis
în civil, care îl răsfăţa pe genunchi şi pe care îl trăgea de cioc, cu o lipsă de
respect tolerată binevoitor. O tresă groasă şi trei subţiri: patru trese de aur. Şi
epoleţi. De sabie, nu mai vorbim. Se trage afară lungă, lungă de tot, şi taie. Cu
sabia asta domnul colonel a ucis la Mărăşeşti o mie, mi se pare, de turci.
Soldatul a strigat pe întâiul acuzat. Vrea să vie şi Miţu. Nu se poate. Fiecare
când e chemat. Acuzatul e adus de soldat, cu ochii-n pământ. Nu s-a ştiut când
venise şi părintele. Aştepta şi el pe scaun la masa juriului. Toate autorităţile
erau adunate. Vorbeşte colonelul, cu condeiul în mână, fiindcă se fac şi acte.
—Ia mâinile de la spate, stai drept şi răspunde.
Baruţu nu putea să stea drept şi să-şi ia mâinile de la spate. Ţinea într-o mână
bilele şi în cealaltă un corn.
—Cum te cheamă? a întrebat domnul colonel preşedinte. Baruţu s-a speriat.
Unchiul Sesis a uitat cum îl cheamă.
—Baruţu! răspunde tărăgănat Baruţu.
—Ce nume e ăsta?… Ăsta nu e nume de judecată… Spune cum te cheamă legal!
Baruţu s-a uitat la tătuţu, dar tătuţu nu se mai uita la el. Trage cu coada
ochiului la măicuţa, dar nici măicuţa nu se mai uită la el. Întoarce ochii la
Tătana, dar nici Tătana nu se mai uită la el. Are de-a face numai cu Sesis, dar
nici el nu mai e Sesis, e domnul colonel şi domnul preşedinte.
—Te-am întrebat cum te cheamă şi nu mi-ai răspuns. Răspunde.
—Nu ştiu, răspunde Baruţu, şi o lacrimă îi umple fiecare ochi, în faţa marii
singurătăţi în care se simte deodată izolat.
—Câţi ani ai? Mai întreabă preşedintele.
Se gândeşte, descurajat. Nici asta nu ştie. Dar îşi aduce aminte ce a răspuns
odată argatul Petre la aceeaşi întrebare când a fost angajat.
—Sunt bătrân, răspunse Baruţu.

6
Neaşteptatul răspuns a tulburat într-atât auditoriul, încât, la un semnal al
domnului colonel, acuzatul a fost repede scos afară şi dus la baie, ca să aibă
vreme juriul să râdă.
—Cum ieşim din încurcătură? a zis Sesis. Ne trebuie imaginaţie.
Dus la baie, Baruţu a plâns lângă Miţu, care a plâns şi ea văzându-l că plânge.
—Ce ţi-a făcut, mânca-te-ar mama? l-a întrebat Miţu.
—Sesis nici nu mai ştie cum mă cheamă, a gemut Baruţu, simţind că trăieşte o
împrejurare care îi da dreptul să fie disperat.
—Ai spus că m-am agăţat şi eu de dulap? l-a întrebat Miţu.
—N-am spus nimic…
—Ai spus că am căutat cerceii mamii?
Baruţu tăgăduieşte, făcând cu limba în cerul gurii un zgomot cum suge purcelul.
Apare soldatul.
—Sunteţi chemaţi amândoi, zise soldatul. Baruţu face loc soru-sii să treacă.
—Intră tu întâi, zise Miţu.
—Ba intră tu întâi, zice Baruţu. Eu am mai intrat o dată întâi. Ciorovăiala la uşa
şedinţei face pe Sesis să o deschidă.
—Iar v-aţi luat; la ceartă? întreabă colonelul, care îşi scosese sabia şi chipiul.
Abia ne judecăm de dulap…
Fiecare din copii începe o explicaţie şi nu se poate pricepe nimic.
—Staţi jos! zice unchiul Sesis.
Baruţu dă fuga la măicuţa şi Miţu la tătuţu. Solemnitatea a degenerat. Nu mai e
nici masa în mijlocul odăii, nici juriul încremenit pe scaune. Ii vine lui Baruţu
inima la loc.

—Uite ce ne-am hotărât, zice unchiul Sesis. Nu vă mai judecăm, nu vă mai

pedepsim! (Copiii sar la el să-l pupe.) Vă dăm vouă cheile de la toate dulapurile.
(Entuziasm.) Să le ţineţi voi, la voi… Când o trebui ceva din vreun dulap, umblaţi
voi şi scoateţi voi tot ce trebuie.
Atunci, verigă după verigă şi snop după snop, de prin buznare, de la cingători şi
de prin cuie, cheile le-au fost puse grămadă pe masă şi date în primire: cheile
din toată casa, cheile din toată curtea, de la piviniţă, de la magazii, de la coteţe,
de la murături şi de la bijuterii, de la lemne şi de la haine, de la cămară şi de la
rufărie, de la cărbuni şi de la dulapurile cu cărţi.
—De azi încolo, veţi avea voi doi grijă de toate şi tătuţu şi măicuţa or să stea şi
or să se joace. Voi faceţi ceaiul, mâncarea, voi puneţi untul pe pâine, voi o să
lucraţi şi o să aduceţi parale. Tătuţu şi măicuţa au demisionat, şi chiar acum se
duc în curte să se dea în leagăn. Voi să pregătiţi masa, că mâncăm la voi.

Gândindu-se mai bine, Miţu şi Baruţu ar fi preferat să fie judecaţi şi

condamnaţi. Erau vreo sută de chei dinaintea lor şi le examinau: unele găurite,
altele cu bold. Semănau unele cu altele, dar o strâmbătura deosebea cheie de
cheie.
—Azi facem tot noi masa, zise măicuţa. Voi, luaţi cheile şi duceţi-vă la dulapuri.
7
Vedeţi ce-i în fiecare dulap, ca să ştiţi, şi pe urmă le ţineţi la voi. Ia tu patru
verigi şi tu patru verigi.
Cam codindu-se, dar totuşi bucuroşi, copiii au încercat la toate dulapurile, şi nici
unul nu s-a deschis. Au luat cheile la rând şi de-a-ndaratele, o verigă după altă
verigă, au apăsat în uşi cu genunchiul, au scos limba, ca să meargă cheile mai
bine; degeaba. Au fost chemaţi la supă:
—La masă, copii!
Câte o verigă cu chei, una după alta, a fost adusă la măicuţa pe masă, opt verigi
pline cu chei mai lungi şi mai scurte.
—Uită-le! a zis Miţu.
—Ţi le dau îndărăt, a zis Baruţu. Nu se potriveşte nicăieri nici una.

 Stupul lor - Tudor Arghezi

Stupul lor de pe vâlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.

8
 PUIUL
de Ion Alexandru Bratescu-Voineşti

Într-o primăvară, o prepeliţă aproape moartă de oboseală — că venea de

departe, tocmai din Africa — s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu,
la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câtevazile, a început să
adune beţigaşe, foi uscate, paie şi fire de fân şi şi-a făcut un cuib pe un
moşoroi de pământ, mai sus, ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, şapte zile
de-a rândul a ouat câte un ou, în tot şapteouă mici ca nişte cofeturi şi a
început să le clocească. Ai văzut cum stă găina pe ouă? Aşa sta şi ea,doar
că ea în loc să stea în coteţ, stă afară în grâu; şi ploua, ploua de vărsa şi ea
nu se mişca, ca nucumva să pătrunză o picătură de ploaie la ouă. După trei
săptămâni i-au ieşit nişte pui drăguţi, nu goica puii de vrabie, îmbrăcaţi cu
puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau şapte gogoşi demătase, şi
au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte o
furnică, ori câte olăcustă, le-o firimiţea în bucăţele mici, şi ei, pic! pic! pic!
cu cioculeţele lor, o mâncau numaidecât. Şierau frumoşi, cuminţi şi
ascultători; se plimbau primprejurul mamei lor şi când îi striga:
“Pitpalac!”repede veneau lângă ea. Odată, prin iunie, când au venit ţăranii
să secere grâul, al mai mare dintre puin-a alergat repede la chemarea
măsii, şi cum nu ştia să zboare, haţ! l-a prins un flăcău sub căciulă. Cefrică
a păţit când s-a simţit strâns în palma flăcăului, numa, el a ştiut; îi bătea
inima ca ceasornicul meudin buzunar; dar a avut noroc de un ţăran
bătrân, care s-a rugat pentru el: — Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el,
moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!Când s-a văzut scăpat, fuga
speriat la prepeliţă să-i spuie ce-a păţit. Ea l-a luat, l-a mângaiat şi i-a
spus:
— Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? Când te-i face mare, o să faci cum ai
vrea tu, dar acum, că eştimic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să
păţeşti şi mai rău. Şi aşa trăiau acolo liniştiţi şifericiţi. Din seceratul grâului
şi din ridicarea snopilor se scuturaseră pe mirişte o groază de boabe
cucare se hrăneau şi, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu
sufereau de sete, că beau dimineaţa picături de rouă de pe firele de iarbă.
Ziua, când era căldura mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza, când se
potolea vipia, ieşeau cu toţii pe mirişte; iar în nopţile răcoroase se
adunau grămadă, casub un cort, sub aripile ocrotitoare ale
prepeliţei.Încet-încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi şi în pene, şi cu
ajutorul mamei lor au început să zboare.Lecţiile de zbor se făceau
dimineaţa spre răsăritul soarelui, când se îngâna ziua cu noaptea, şi seara
9
înamurg, căci ziua era primejdios din pricina hereţilor, care dădeau
târcoale pe deasupra miriştii.Mama lor îi aşeză la rând şi îi întrebă:
“Gata?” “Da”, răspundeau ei. “Una, două, trei!” Şi când zicea“trei”, frrr!
zburau cu toţii de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe
şosea şi tot aşaîndărăt. Şi mama lor le spunea că-i învaţă să zboare pentru
o călătorie lungă, pe care trebuiau s-o facăîn curând, când o trece vara. “Şi
o să zburăm pe sus de tot, zile şi nopţi, şi o să vedem dedesubtulnostru
oraşe mari şi râuri, şi marea.”Într-o după-amiază pe la sfârşitul lui august,
pe când puii se jucau frumos în mirişte împrejurul prepeliţei, aud o căruţă
venind şi oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat
toţi însus capetele cu ochişorii ca nişte mărgele negre şi ascultau. “Nero!
înapoi!” s-a auzit un glas strigând.Puii n-au priceput; dar mama lor, care
înţelesese că e un vânător, a rămas încremenită.Scăparea lor era lăstarul,
dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-
a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul, şi cu nici un preţ să nu se
mişte. — Eu o să zbor; voi să rămâneţi nemişcaţi; care zboară, e pierdut.
Aţi înţeles?Puii au clipit din ochi c-au înţeles şi au rămas aşteptând în
tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine carealerga prin mirişte şi din când în
când glasul omului: — Unde fugi? înapoi, Nero!Fâşâitul se apropie — uite
câinele: a rămas împietrit cu o laba în sus, cu ochii ţintă înspre ei. — Nu vă
mişcaţi, le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele
păşeşte încet dupăea. Se apropie grăbit şi vânătorul. Uite-l: piciorul lui e
acum aşa de aproape de ei, încât văd cum i seurcă o furnică pe carâmbul
cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepeliţa zboară ras
cu pământul, la doi paşi de la botul câinelui, care o urmăreşte; vânătorul
se depărtează strigând: “Înapoi!înapoi!” Nu poate trage, de frică să nu-şi
împuşte câinele; dar prepeliţa se preface aşa de bine că erănită, încât
câinele vrea cu orice preţ s-o prindă; iar când socoteşte ea că e în afară de
bătaia puştii,zboară repede spre lăstar. În vremea asta puiul al mai mare,
în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, după cum le poruncise mă-sa, zboara;
vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage.
Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura
pana in lastar; dar acolo, demiscareaaripii, osul — la inceput numai plesnit
— s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta.Vanatorul,
cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat
dupa dansul,socotind ca nuface truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu
s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultauin tacere. Din cand in
cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand “Apporte!”
Maitarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului;
incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii
care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cands-a innoptat
10
si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor
chemandu-i din capulmiristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat
inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipseaunul. — Unde e nenea? — Nu
stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai
tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu!
piu!”... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, ainteles ca era pierdut;
dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au
inceputzile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se
invatau la zbor dimineata si seara;iar noaptea, cand ailalti adormeau sub
aripa mamei, el o intreba cu spaima: — Mama, nu e asa ca o sa ma fac
bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri,
simarea? — Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.Si a
trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a
mutat cu puii intr-un lande porumb de alaturi; dar peste catava vreme au
venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii siau intors locul;
atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor
mari sifrumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma
si sa se rareasca frunza lastarului.Pe inserate se vedeau randunici
intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasaricalatoare,
iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand
toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta
sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii
sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie
cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a
crivatului, pornita fara vesteintr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti
puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sanu-i slabeasca
hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu
deznadejde: — Nu ma lasati! Nu ma lasati!A incercat sa se tarasca dupa ei,
dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit inzarea
dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba
si rece a iernii. Dupa oninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand
cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu
aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori,
urmeazaacum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de
vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa
calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cudegetele
ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

11
 Nicuşor
de Ion Alexandru Bratescu-Voineşti
La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina
frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a
judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri
dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta
privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe
care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub
mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe
valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea
carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii
albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in
tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la
ea.

Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa
in oras.

Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o

privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta
era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand,
ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana
dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana
stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu…
Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce
sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete
atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se
vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata
copilului?

Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de
seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. — Acolo,un broscoi
de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si
cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea
ce ochi negri, catifelati si dulci avea.

La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau,
crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu
seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:
— Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine.
12
— Ce spui, ma? A fost si poimaine?
— Da, a vazut-o si Lenuta.
— Care Lenuta?
— Lenuta, sora mea…
Si clatinand din cap:
— Da’ lui Vasilica nu i-o arat.
— Care Vasilica?
— Vasilica a lu’ nenea Dumitru de la zudecatorie.
— Si de ce nu i-o arati si lui?
— Ca fin’ca da cu pietre.
— Bravo! sa nu i-o arati.
— Tt!
— Dar pe tine cum te cheama?
— Nicusor a lui Ionita, odaiasu’ de la casierie, si sunt de sase ani.
— Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti
cumperi covrigi.

Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand

cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: “Saru’
mana” si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii
pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios
daca la spiterie se vinde oua de furnica.
— Ce sa faci, ma, cu oua de furnica?
— Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe
zos la a mea…

Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel
de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat
pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi
obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat:
— Ptiu! Mars d-aici, potaie mica!…
Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit
prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui
odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii
striga: “pst! ma hotule, vino-ncoa!” si-i da cate un ban, cum da si Lenutei,
pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ,
incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care
de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros,
negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului
pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi
placuta pentru blandetea ochilor…
13
Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii
lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile
ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva
prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad
rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se
vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca
boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din
fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati
in lanturi pe sarma…

Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a
schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se
iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie.
La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu
mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt
poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului
incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul
impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo,
randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in
odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca
gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus
la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele
copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu
barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor.

In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si

se framanta… mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la
scuturat — si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la
carciuma… iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri…

A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare

un brad mare, mare… pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de
la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce
insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la
spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi,
cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat
in… dar a inchis spiterul usa… si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si
mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile…
Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul
de Craciun …pomul de Craciun!!… Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate
sa se uite, ca e zapada pana la gat… E! dar daca ar vrea conu Misu… “Te,
14
conu Misu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i da lui intotdeauna
cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa…

Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai
nitel, nitel de tot.
Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il
imbranceste inainte: “Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi
pomul… pomul!”, iar cealalta il trage inapoi: “Fugi d-acolo, nu
se poate… nu se poate”…

Se aud sanii venind dinspre targ… Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii
electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude
razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie?
poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om
bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. “Hei! la o parte!” striga birjarul degeaba,
iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul
in drum:

— In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa!

Si saniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au napadit in
ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere…
I-a zis asa: “Mars acasa!”, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa,
nimeni… Si cosul de la soba tiuie… Si-i e urat… Si cum sta in drum, parca-i
sopteste cineva la ureche: “Stii ce? poate ca se vede de la poarta
prin ferestre.” O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa
uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in
curte si se uita cu incordare… Ies valuri de lumina pe ferestre,
dar pomul nu se vede… Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept
paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e
un pui de lautar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! stie el un
loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii
vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos.
Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte… Ce bine
ar vedea el d-acolo pomul de Craciun! Sta… si-si face in gand socoteli de
om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine
lume… Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte,
tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor…
Ocoleste in varful picioarelor casa… mai sunt cativa pasi…
A ajuns!… na! perdelele lasate… ba nu, una e ridicata! Paseste binisor,
binisor …Aaaa! ce frumos! ce frumos!
Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul
15
copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a
urcat in ochii care privesc cu nesatiu… Cum sclipeste beteala! Uite
si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si
niste iepurasi albi, mici si draguti…

Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o
droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos
fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de
admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de
alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza
copiii in semicerc. Trebuie sa cante: “O! Tannenbaum! o! Tannenbaum!”
Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si
se aseaza sa-i acompanieze… dar in clipa in care-si ridica mana ca sa
inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui
copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece
ca un junghi in inimile tuturor… Barbatii dau navala intr-acolo; deschid
usa. “Mars Leu! mars Leu!” striga conu Misu dand cu piciorul in caine…
Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta…
Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca
Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise
copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime.
Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele
de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat
maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te
incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima.
Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana
Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

16
 D-l Goe
de Ion Luca Caragiale
Ca să nu mai rămâie repetent şi anul acesta, mam' mare, mamiţica şi tanti
Miţa au promis tânărului Goe să-l ducă-n Bucureşti de 10 mai.

Puţin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre
a veni în Capitală numai de hatârul fiului şi nepoţelului lor. Destul că
foarte de dimineaţă, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe,
aşteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat
care trebuie să le ducă la Bucureşti. Adevărul e că, dacă se hotărăşte
cineva să asiste la o sărbătoare naţională aşa de importantă, trebuie s-o ia
de dimineaţa.

Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D.
Goe este foarte impacient şi, cu un ton de comandă, zice încruntat:

- Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!

- Vine, vine acuma, puişorul mamii! răspunde cucoana.

Şi sărută pe nepoţel; apoi îi potriveşte pălăria.

Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu

inscripţia pe pamblică: le Formidable, şi sub pamblică biletul de călătorie
înfipt de tanti Miţa, că "aşa ţin bărbaţii biletul".

- Vezi ce bine-i şade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?-

Mamiţo, nu ţi-am spus că nu se zice marinel?

- Da' cum?

- Marinal...

- Ei! ziceţi voi cum ştiţi; eu zic cum am apucat. Aşa se zicea pe vremea
mea, când a ieşit întâi moda asta la copii - marinel.

- Vezi, că sunteţi proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice

nici marinal, nici marinel...

17
- Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Miţa cu un zâmbet simpatic.

- Mariner...

- Apoi de! n-a învăţat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, şi iar
sărută pe nepoţel şi iar îi potriveşte pălăria de mariner.

Dar nu e vreme de discuţii filologice: soseşte trenul - şi nu stă mult.

Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoinţă din partea unor tineri
politicoşi, cari merg până la o staţie apropiată, se fac locuri pentru dame.
Trenul a plecat...

Mam' mare îşi face cruce, apoi aprinde o ţigară... Goe nu vrea să intre în
cupeu; vrea să şadă în coridorul vagonului cu bărbaţii.

- Nu!... nu e voie să scoţi capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre

tineri lui d-l Goe, şi-l trage puţin înapoi.

- Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se.

Şi după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de

vergeaua de alamă şi scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva
urâtul, şi mititelul îşi retrage îngrozit capul gol înăuntru şi-ncepe să zbiere.

- Mamiţoo! mam' maree! tantii!

- Ce e? Ce e? sar cocoanele.- Să oprească! zbiară şi mai tare Goe, bătând

din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!!

Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la staţia
din urmă.

- Biletele, domnilor!

Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu

poateşi Goe să facă acelaşi lucru: fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, şi,
dacă a zburat pălăria, fireşte c-a zburat cu pamblică şi cu bilet cu tot. Dar
avea bilet...

- Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Miţa.

Conductorul însă nu înţelege, pretinde bilet; daca nu, la staţia apropiată,

trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Aşa scrie regulamentul: daca un pasager
18
n-are bilet şi nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei şi 50 de
bani, şi-l dă jos din tren la orice staţie.

- Dar noi n-am declaratără? strigă mamiţa.

- Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.

- De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe

fereastră! zice cu pică urâtul.

- Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Miţa urâtului... - - - -

- Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiţi un bilet...

- Să mai plătim? n-am plătitără o dată?

- Şi pe dasupra un leu şi 25 de bani.

- Şi pe dasupra?...

- Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamiţa, şi-l zguduie pe Goe de mână.

- Ce faci, soro? eşti nebună? nu ştii ce simţitor e? zice mam' mare. Şi,
apucându-l de mâna cealaltă, îl smuceşte de la mamiţa lui, tocmai când
trenul, clănţănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam'
mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă
că Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă în nas de
clanţa uşii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârşit, n-au ce să facă.
Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din
carnetul lui. Păcat însă de pălărie!... Ce-o să facă d. Goe la Bucureşti cu
capul gol? şi toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu ştie
câtă grije are mam' mare şi câtă prevedere. Cum era să plece băiatul
numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Şi mam'
mare scoate din săculeţul ei un beret tot din uniforma canonierii le
Formidable.

- Te mai doare nasul, puişorule? întreabă mam' mare.

- Nu... răspunde Goe.

- Să moară mam' mare?

- Să moară!

- Ad', să-l pupe mam' mare, că trece!

19
Şi-l pupă în vârful nasului; apoi, aşezându-i frumos beretul:

- Parcă-i şade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l

deoache, apoi îl sărută dulce.

- Cu ce nu-i şade lui bine? adaogă tanti Miţa, şi-l scuipă şi dumneaei şi-l
sărută.

- Lasă-l încolo! că prea e nu ştiu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă şi biletul!
zice mamiţa, prefăcându-se foarte supărată.

- Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.

Dar mamiţa adaogă:- Da' pe mamiţica n-o pupi?

- Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.

- Aşa? zice mamiţa. Lasă!... şi-şi acopere ochii cu mâinile şi se face că

plânge.

- Las' că ştiu eu că te prefaci! zice Goe.

- Ţi-ai găsit pe cine să-nşeli! zice mam' mare.

Mamiţa începe să râză; scoate din săculeţ ceva şi zice:

- Cine mă pupă... uite!... ciucalată!

Mamiţa pupă pe Goe, Goe pe mamiţa şi, luând bucata de ciucalată, iese
iar în coridor.

- Puişorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de

deştept! zice mam' mare.

- E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Miţa.

Pe când Goe îşi mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de

una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periş.

- Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamiţo! zice mamiţa către mam' mare.

Mam' mare se ridică bătrâneşte şi se duce în coridor:

- Goe! puişorule! Goe! Goe!

20
Goe nicăieri.

- Vai de mine! ţipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit
băiatul!

Şi toate cucoanele sar...

- A căzut din tren băiatul! Ţaţo, mor!Dar deodată, cu tot zgomotul

trenului, se aud bubuituri în uşa compartimentului unde nu intră decât o
persoană.

- Goe! maică! acolo eşti?

- Da!

- Aide! zice mam' mare, ieşi odată! ne-ai speriat.

- Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.

- De ce?... te doare la inimă?

- Nu! nu pot...

- E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.

- Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.

- Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârşit, iacătă conductorul

cu biletul: primeşte paralele şi liberează pe captiv, pe care toate trei
cocoanele îl sărută dulce, ca şi cum l-ar revedea după o îndelungată
absenţă. Şi mam' mare se hotărăşte să stea în coridor, pe un geamantan
străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puişorului. Puişorul
vede o linie de metal în colţul coridorului, care are la capătul de sus o
maşină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe
mânerul maşinii şi începe să-l tragă.

- Şezi binişor, puişorule! să nu strici ceva! zice mam' mare.

Trenul îşi urmează drumul de la Periş cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe
la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un şuier, apoi semnalul de
alarmă, trei fluiere scurte, şi trenul se opreşte pe loc, producând o
zguduitură puternică.

Ce e? ce e?... Toţi pasagerii sar înspăimântaţi la ferestre, la uşi, pe scări...

21
- Goe! puişorule! Goe! strigă tanti Miţa şi se repede afară din
compartiment.

Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul?Cineva, nu se ştie din ce

vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e uşor de
constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se aţa
înnodată şi cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota,
examinând roatele tamponate cu toată presiunea, aşa de tamponate că-i
trebuie vreo zece minute mecanicului să-şi încarce iar pompa de aer
comprimat şi să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta,
conductorii şi şeful trenului aleargă din vagon în vagon şi cercetează
aparatele semnalelor de alarmă.

Cine poate ghici în ce vagon era ruptă aţa plumbuită şi răsturnată

manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri
pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în
fundul cupeului cu puişorul în braţe. Nu se poate şti cine a tras manivela.

Trenul se porneşte în sfârşit, şi ajunge în Bucureşti cu o întârziere de

câteva minute. Toată lumea coboară. Mam' mare aşază frumuşel beretul
lui Goe, îl scuipă pe puişor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare
nasul şi-l sărută dulce.

Apoi cocoanele se suie cu puişorul în trăsură şi pornesc în oraş:

- La bulivar, birjar! la bulivar!...

22
 Bubico
de Ion Luca Caragiale
Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut
încă şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren,
sunt în vagon... Trec de colo până colo prin coridor, să văz în care
compartiment aş găsi un loc mai comod... Aci. O damă singură, şi-
fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi văz apărând
dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui căţel lăţos, plin de funde de
panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele
intrat noaptea în iatacul stăpânii-si.

- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!

"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"

Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde

i-l acopere iar cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie
înfundat... Eu, foarte plictisit, mă lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii
şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor umblă pasajeri şi vorbesc.
Bubico mârâie arţăgos.

- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în

compartimentul nostru.

Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui,
începe să latre şi mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu
conductorului, care mi-l perforează. Conductorul face un pas către
cocoana, care-şi caută biletul ei în săculeţul de mână, pe când Bubico latră
şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.

- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo!

Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei,

Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese.
Cocoana îşi înveleşte favoritul mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc
închizând ochii, pe când Bubico mârâie înfundat ca tunetul care se tot
depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de
loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă nu
mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul,
23
am uitat să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui
Bubico... Scot o ţigaretă, mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-
apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul lătrându-mă mai furios
decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...

- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!

"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de

când sunt o javră mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş
rupe gâtul. În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-
aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai depărtat din compartiment,
de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii şi am să-i trag la cap când şi l-
o mai scoate din paner.

- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere;

da' rău!

- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce

cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu
vorbeşte...

Apoi către paner, cu multă dragoste:

- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...

Din paner se aude un miorlăit sentimental.

- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!

Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în

cari dospeşte-nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n
surdină. Eu, apucat de groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă
provoace, zic cocoanei:

- Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine! eu sunt

nevricos, şi nu ştiu ce-aş fi în stare... de frică...

Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:

- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi

binecrescuţi... Noi nu suntem mojici ca Bismarck...

- Ha? zic eu.

24
- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.

Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o

bucăţică de zahăr:

- Cui îi place zăhărelul?...

Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului):

Ham!

- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?

Bubico: Ham! Ham!

Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt
săculeţ o sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:

- Cui îi place lăptic?

Bubico (lingându-se pe bot): Ham!

- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?

Bubico (impacient): Ham! Ham!

"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"Dar cocoana

apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi
lăpăie, şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului
nostru uitându-se-năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să
latre ca o fiară, cu ochii holbaţi şi muşcând în sec şi clănţănind din dinţi, şi
tuşind şi...

"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea

începe să treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.

Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar
lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai
irezistibile, ideile negre.

- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...

- Al ofiţerului Papadopolinii...

- Ei! Ce e Bismarck?
25
- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o
căţeluşă, Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem
prietene; şi dumnealui (arată pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:)
Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoacă! i-am spus,
când l-a dus afară de dimineaţă - că nu ştii ce curat e! - zic: "Bagă de
seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe Bismarck..."
dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu
ştiu ce făceam pân casă, când auz afarăchelălăituri şi ţipete... Strig:
"Bubico! Bubico! unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe
braţe; d-abia-l scoseseră ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura
dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi moale ca o cârpă.

Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon la

nas!...

Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi

doftor.
Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la
Zambilica băiatul?

Bubico: Ham!- Să te mănânce Bismarck... craiule!

- Ham! ham!

Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.

- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea

la mine, că...

- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el:

numaidecât simte pe cine-l iubeşte...

- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să

ne-mprietenim!... Bravo!

Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bonboane,

pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi,
întinzându-l în jos, cu multă blândeţe:

- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!

26
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă,
apoi, încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l
clefăie.

- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această

apropiere.

Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al
Gigichii, care era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să
zică, însemnează că Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În
timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul
în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre
a intra în bunele graţii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr, Bubico se tot
apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima de
teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare
ce l-am croit în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira
îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă
această prietenie atât de scumpă mie, prin mângâieri şi bonboane.

- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe

domnul? da?

Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:- Ham!

- Aşa? ai trădat-o care va să zică pe mamiţica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...

- Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct.

Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud
lătrături şi ceartă de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu
îl ţiu bine; el începe să latre îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul
porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către partea de unde s-aude
depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi, să-l
potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe,
în braţele mele, să urle... în braţele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-
te-aş mănuşi!"Dar Bubico urlă mereu.

- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape pe Bubico şi

acoperit aşa în căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.Şi
zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra
vagonului. Pun pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul,
27
aplecându-mă să respir. Afară, noapte neagră ca şi ideile mele.- Bine faci!
să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.Intrăm pe podul Prahovii... Mă-
ntorc, iau o bonboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie de mine bâţâind
frumuşel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au
minţit acei cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu
există!"Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră,
ridicându-l în dreptul deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot,
face mare plăcere lui Bubico. Scoate limba şi respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...

Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi

Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre
Bucureşti, zburând -la Zambilica, probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana
şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută
mişcarea cu o supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală.
Emoţie generală-ntre pasajeri.

- Cine? cine a dat alarma?

- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.

Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din
leşin; zdrobită de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i
se dresează pentru întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul
pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-
un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!

Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea

neagră...

28
 Vizită...
de Ion Luca Caragiale
M-am dus la Sf. Ion să fac o vizită doamnei Maria Popescu, o veche
prietenă, ca s-o felicit pentru onomastica unicului său fiu, Ionel Popescu,
un copilaş foarte drăguţ de vreo opt anişori. N-am voit să merg cu mâna
goală şi i-am dus băieţelului o minge foarte mare de cauciuc şi foarte
elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere amicei mele şi mai ales
copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de roşiori în uniformă de
mare ţinută.

După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme,

despre sorţii agriculturii — d. Popescu tatăl este mare agricultor — despre
criză ş.cl. Am observat doamnei Popescu că în anul acesta nu se prea vede
la plimbare, la teatru, la petreceri...

Doamna mi-a răspuns că de la o vreme i se urăşte chiar unei femei cu

petrecerile, mai ales când are copii.

— Să-ţi spun drept, cât era Ionel mititel, mai mergea; acu, de când s-a
făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el; trebuie să-i fac educaţia. Şi
nu ştiţi dv. bărbaţii cât timp îi ia unei femei educaţia unui copil, mai ales
când mama nu vrea să-l lase fără educaţie!

Pe când doamna Popescu-mi expune părerile ei sănătoase în privinţa

educaţiei copiilor, auzim dintr-o odaie de alături o voce răguşită de femeie
bătrână:
— Uite, coniţă, Ionel nu s-astâmpără!

— Ionel! strigă madam Popescu; Ionel! vin' la mama!

Apoi, cătră mine încet:

— Nu ştii ce ştrengar se face... şi deştept... Dar vocea de dincolo adaogă:
— Coniţă ! uite Ionel! vrea să-mi răstoarne maşina !... Astâmpără-te, că te
arzi!
— Ionel! strigă iar madam Popescu; Ionel ! vin' la mama!
— Sări, coniţă! varsă spirtul! s-aprinde!
— Ionel! strigă iar mama, şi se scoală repede să meargă după el. Dar pe
când vrea să iasă pe uşe, apare micul maior de roşiori cu sabia scoasă şi-i
opreşte trecerea, luând o poză foarte marţială. Mama ia pe maiorul în
braţe şi-l sărută...
29
— Nu ţi-am spus să nu te mai apropii de maşină când face cafea, că daca
te-aprinzi, moare mama? Vrei să moară mama?
— Dar — întrerup eu — pentru cine aţi poruncit cafea, madam. Popescu?
— Pentru dumneata.
— Da de ce vă mai supăraţi?
— Da ce supărare!

Madam Popescu mai sărută o dată dulce pe maioraşul, îl scuipă, să nu-l

deoache, şi-l lasă jos. El a pus sabia în teacă, salută milităreşte şi merge
într-un colţ al salonului unde, pe două mese, pe canapea, pe foteluri şi pe
jos, stau grămădite fel de fel de jucării. Dintre toate, maiorul alege o
trâmbiţă şi o tobă. Atârnă toba de gât, suie pe un superb cal vânăt rotat,
pune trâmbiţa la gură şi, legănându-se călare, începe să bată toba cu o
mână şi să sufle-n trâmbiţă.
Madam Popescu îmi spune ceva; eu n-aud nimica. Îi răspund totuşi că nu
cred să mai ţie mult gerul aşa de aspru; ea n-aude nimica.

— Ionel! Ionel!! Ionel!!! Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui!

Nu e frumos, când sunt musafiri!
Iar eu, profitând de un moment când trâmbiţa şi toba tac, adaog:
— Şi pe urmă, d-ta eşti roşior, în cavalerie.
— Maior! strigă mândrul militar.
— Tocmai! zic eu. La cavalerie nu e tobă; şi maiorul nu cântă cu trâmbiţa;
cu trâmbiţa cântă numai gradele inferioare; maiorul comandă şi merge-n
fruntea soldaţilor cu sabia scoasă.

Explicaţia mea prinde bine. Maiorul descalică, scoate de după gît toba, pe
care o trânteşte cât colo; asemenea şi trâmbiţa. Apoi începe să comande:

— Înainte! marş!

Şi cu sabia scoasă, începe să atace straşnic tot ce-ntâlneşte-n cale. În

momentul acesta, jupâneasa cea răguşită intră cu tava aducând dulceaţă
şi cafele. Cum o vede, maiorul se opreşte o clipă, ca şi cum ar vrea să se
reculeagă fiind surprin de inamic. Clipa însă de reculegere trece ca o clipă,
şi maiorul, dând un răcnet suprem de asalt, se repede asupra inamicului.
Inamicul dă un ţipăt de desperare.

— Ţine-l, coniţă, că mă dă jos cu tava!

Madam Popescu se repede să taie drumul maiorului, care, în furia

atacului, nu mai vede nimic înaintea lui. Jupâneasa este salvată; dar
30
madam Popescu, deoarece a avut imprudenţa să iasă din neutralitate şi să
intervie în război, primeşte în obraz, dedesubtul ochiului drept, o
puternică lovitură de spadă.
— Vezi? vezi, dacă faci nebunii? era să-mi scoţi ochiul... Ţi-ar fi plăcut să
mă omori? Sărută-mă, să-mi treacă şi să te iert!
Maiorul sare de gâtul mamei şi o sărută... Mamei îi trece; iar eu, după ce
am luat dulceaţa, mă pregătesc să sorb din cafea...
— Nu vă supără fumul de tutun? întreb eu pe madam Popescu.
— Vai de mine! la noi se fumează... Bărbatu-meu fumează... şi...
dumnealui... mi se pare că-i cam place.
Şi zicând „dumnealui", mama mi-arată râzând pe domnul maior.
— A! zic eu, şi dumnealui?
— Da, da, dumnealui! să-l vezi ce caraghios e cu ţigara-n gură, să te
prăpădeşti de râs... ca un om mare...
— A! asta nu e bine, domnule maior, zic eu; tutunul este o otravă...
— Da tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul lucrând cu lingura în cheseaua
de dulceaţă...
— Ajunge, Ionel! destulă dulceaţă, mamă! iar te-apucă stomacul...
Maiorul ascultă, după ce mai ia încă vreo trei-patru linguriţe; apoi iese cu
cheseaua în vestibul.
— Unde te duci? întreabă mama.
— Viu acu! răspunde Ionel.

După un moment, se-ntoarce cu cheseaua goală; o pune pe o masă, se

apropie de mine, îmi ia de pe mescioară tabacherea cu ţigarete regale,
scoate una, o pune în gură şi mă salută milităreşte, ca orice soldat care
cere unui ţivil să-i împrumute foc. Eu nu ştiu ce trebuie să fac. Mama,
râzând, îmi face cu ochiul şi mă-ndeamnă să servesc pe domnul maior.
Întind ţigareta mea, militarul o aprinde pe a lui şi, fumând, ca orice militar,
se plimbă foarte grav de colo până colo. Eu nu-l pot admira îndestul, pe
când mama îl scuipă, să nu-l deoache, şi îmi zice:

— Scuipă-l, să nu mi-l deochi!

Maiorul şi-a fumat ţigareta până la carton. Apoi se repede la mingea pe

care i-am adus-o eu şi-ncepe s-o trântească. Mingea sare până la
policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor
de cristal.

— Ionel! astâmpără-te, mamă! Ai să spargi ceva... Vrei să mă superi? vrei

să moară mama?

31
Dar maiorul s-a-ndârjit asupra ghiulelei săltătoare, care i-a scăpat din
mână: o trânteşte cu mult necaz de parchet. Eu aduc spre gură ceaşca,
dar, vorba francezului, entre la coupe et les lèvres… — mingea îmi zboară
din mână ceaşca, opărindu-mă cu cafeaua, care se varsă pe pantalonii mei
de vizită, culoarea oului de raţă.

— Ai văzut ce-ai făcut?... Nu ţi-am spus să te-astâmperi... Vezi? ai supărat

pe domnul!... altadată n-o să-ţi mai aducă nici o jucărie! Apoi, întorcându-
se către mine, cu multă bunătate:

— Nu e nimic! iese... Cafeaua nu pătează! iese cu niţică apă caldă!... Dar

n-apucă să termine, şi deodată o văd schimbându-se la faţă ca de o
adâncă groază. Apoi dă un ţipăt şi, ridicându-se de pe scaun:

— Ionel! mamă! ce ai?

Mă-ntorc şi văz pe maiorul, alb ca varul, cu ochii pierduţi şi cu drăgălaşa

lui figură strâmbată. Mama se repede spre el, dar până să facă un pas,
maiorul cade lat.

— Vai de mine! ţipă mama. E rău copilului!... Ajutor! moare copilul!

Ridic pe maiorul, îi deschei repede mondirul la gât şi la piept.

— Nu-i nimica! zic eu. Apă rece!

Îl stropesc bine, pe când mama pierdută îşi smulge părul.

— Vezi, domnule maior? îl întreb eu după ce-şi mai vine în fire; vezi? Nu
ţi-am spus eu că tutunul nu e lucru bun? Aldată să nu mai fumezi!

Am lăsat pe madam Popescu liniştită cu scumpul ei maior afară din orice

stare alarmantă, şi am ieşit. Mi-am pus şoşonii şi paltonul şi am plecat.
Când amajuns acasă, am înţeles de ce maiorul ieşise un moment cu
cheseaua în vestibul

— ca să-mi toarne dulceaţă în şoşoni.

32
33
34
35
36
37
38
  Ninge! Scrisoare
de Otilia Cazimir de Otilia Cazimir

Ssst! Micuţa gerului,

Cu mânuţa îngheţată,

Bate-n poarta cerului

Şi întreabă supărată;

– Unde-s stelele de sus?

– Iaca, nu-s!

Vântul rău le-a scuturat

Şi le-mprăştie prin sat.

Uite una: s-a desprins

Dintr-o margine de nor

Şi coboară-ncetişor…

– Oare-a nins?

E un fulg şi-i cel dintâi

Şi aduce-n vânt, ninsoare,

Drumuri albe peste văi,

Râs curat în ochii tăi,

Sănioare,

Zurgălăi…

39
  Ţânţarul şi avionul
de Otilia Cazimir

Sub o frunză de arţar,

Stă la umbră un ţânţar,
Sus, un avion subţire
Zbârnâie ca un bondar.
–
Ia te uită, stârpitura,
M-a trezit din somn cu gura!
Uite-aşa i se năzare,
Parcă-i cine ştie cine...
Doar că bâzâie mai tare,
Dar încolo-i mic cât mine!

40
  Patria romana
de George Cosbuc

Patria ne-a fost pamantul

Unde ne-au trait stramosii,
Cei ce te-au batut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Si la Neajlov te facura
Fara dinti, Sinane,-n gura,
Si punand dusmanii-n juguri
Ei au framantat sub pluguri
Sangele Dumbravii-Rosii.
Asta-i patria romana
Unde-au vitejit stramosii!
Patria ne e pamantul
Celor ce suntem in viata,
Cei ce ne iubim frateste,
Ne dam mana romaneste:
Numai noi cu acelasi nume,
Numai noi romani pe lume
Toti de-aceeasi soarta data,
Suspinand cu toti odata
Si-avand toti o bucurie;
Asta-i patria romana
Si ea sfanta sa ne fie!
Patria ne-o fi pamantul
Unde ne-or trai nepotii,
Si-ntr-o mandra Romanie
De-o vrea cerul, in vecie,
S-or lupta sa ne pazeasca
Limba, legea romaneasca
Si vor face tot mai mare
Tot ce romanismul are:
Asta-i patria cea draga
Si-i dam patriei romane
Inima si viata-ntreaga.
41
42
43
44
45
 Ion Roată şi Cuza-Vodă
de Ion Creangă

Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi

cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era şi moş Ion
Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni.
Numai atâta, că moş Ion Roată, după câte văzuse şi după câte păţise el în viaţa
sa, nu prea punea temei pe vorbele boiereşti şi avea gâdilici la limbă, adică
spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Aşa e
ţăranul: nu prea ştie multe. Şi moş Ion Roată, fiind ţăran, cum v-am spus, deşi
se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.

În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: şi mai mari, şi
mai mici; şi mai bătrâni, şi mai tineri; şi mai învăţaţi, şi mai neînvăţaţi, cum îi
apucase timpul. Între aceşti din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu,
poreclit şi Tololoiu, Grigore Cuza şi alţi câţiva de-alde aceştia, care, ţinându-se
de obiceiurile strămoşeşti, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujbă
bisericească de la început până la sfârşit, cântând şi citind la strană de-a valma
cu dascălii şi preoţii bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia,
împărţeau bucăţica de pâine cu orfanii, cu văduvele şi cu alţi nevoiaşi, cum
apucară din părinţi. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau şi ei pe vremea lor,
Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai
aveau!

Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de

felul acestora, se făcea vorbă multă; şi era lucru firesc să se facă, fiind în luptă
timpul de faţă cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului
românesc: Unirea, sfânta Unire!

Boierii cei mai tineri, crescuţi de mici în străinătate, numai cu franţuzească

şi nemţească, erau cârtitori asupra trecutului şi cei mai guralivi totodată. Vorba,
portul şi apucăturile bătrâneşti nu le mai veneau la socoteală. Şi din această
pricină, unii, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, işlicari,
strigoi şi câte le mai venea în minte, după cum le era şi creşterea; dă, învăţaţi
nu-s?

Nu-i vorbă că şi nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau,
dădeau şi ei tinerilor câte-un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii,
pantalonari, oameni smintiţi la minte şi ciocoi înfumuraţi, lepădaţi de lege,
stricători de limbă şi de obiceiuri. În aşa împoncişare de idei se aflau boierii
46
bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că şi unii şi alţii
erau pentru "Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmală, iar
tinerii "Unire" fără socoteală, cum s-a şi făcut.

Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unii dintre boierii tineri cu cuconul
Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea, mustrându-i: ba că nu vorbesc
drept româneşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de
nu-i mai înţelege nimene; ba că "umblaţi cu şurubele, să ne trageţi butucul"; ba
că "face omul cu cineva o tovărăşie cât de mică, şi tot urmează învoială între
părţi, iar nu aşa cu ochii închişi", căci, "dacă n-ai carte, n-ai parte", scurtă
socoteală; ba că, "de când cu străinătatea, v-aţi înstrăinat şi legea, şi limba, şi
inima, şi chiar dragostea sătenilor; şi după nepăsarea şi risipa ce o facem,
zvârlind banul pe lucruri de nimica, puţin mai avem de înstrăinat, şi nu-i
departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebaţi pe bieţii nemernici de săteni, să
spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca nişte câini ai nimănui,
sărmanii oameni! Cine se scoală mai dimineaţă, acela e mai mare în sat la ei,
de-i horopseşte şi-i ţuhăieşte mai rău decât pe vite! Ciocoismul şi străinii să
trăiască, şi las’ pe dânşii, că ne scot ei la covrigi!" Ba că "vai de ţara care ajunge
s-o puie copiii la cale"; ba că "vorba multă, sărăcia omului", şi, dacă li-i treaba
de-aşa, facă ei ce-or şti, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate şi-i
stau vitele cu dinţii la stele, din pricina slugilor, cărora puţin le pasă de munca
stăpânului; şi câte şi mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las’ pe bătrâni să te
descânte şi să te judece ei, în legea lor, că nu-ţi mai trebuie alt popă… Şi iaca
aşa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.

Acum vine alta la rând. Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier
dintre cei tineri, iaca şi moş Ion Roată sare cu gura:

– Aveţi bunătate de vorbiţi mai moldoveneşte, cucoane, să ne dumerim şi

noi; căci eu, unul, drept vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!

Un oarecare boier întâmpină atunci pe moş Ion Roată, zicându-i cu glas

poruncitor şi răutăcios: –
- Dar ce nevoie mare este să înţelegi tu, mojicule? Tacă-ţi leoarba, dac-ai venit
aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, şi helbet! nu ţi-a lua nime din spate ce
ştiu eu… Auzi obrăznicie! Tu… cu optzeci de mii de fălci de moşie, şi el un
ghiorlan c-un petic de pământ, şi uite ce gură face alăturea cu mine!

47
 Moş Ion Roată, simţindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas
plângător:

– Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să picepem şi noi câte ceva
din cele ce spuneţi dumneavoastră, de ce ne-aţi mai adus aici să vă bateţi joc
de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic eşti, megieş îmi eşti, ca răzeş ce mă
găsesc, şi ştiu bine că n-are să-mi fie moale când m-oi întoarce acasă, unde mă
aşteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste ţărăneşti ale
noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe d-
neavoastră deatâta amar de vreme şi vă fac să huzuriţi de bine. Şi mai mult
decât atâta: orice venetic, în ţara asta, este oploşit de dumneavoastră, şi-l
priviţi cu nepăsare cum ne suge sângele, şi tăceţi şi-l îmbrăţişaţi! Numai noi,
vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani şi din
dobitoci nu ne mai scoateţi! Dumnezeu să ne ierte, şi să ne iertaţi şi
dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat aşa este: v-aţi deprins a lua focul
totdeauna cu mâinile noastre cele mojiceşti… şi tot noi cei horopsiţi!

– Sfânt să-ţi fie rostul, moş Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci
cuconul Alecu Forăscu; şi sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un
bonjurist c-o mână de învăţătură, mai bine un ţăran cu un car de minte!

La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi; cel cu pricina… a
rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prieteneşte cu moş
Ion Roată.

În sfârşit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a

încuviinţat "Unirea", şi apoi deputaţii s-au întors fiecare pe la vetrele lor.

Peste câţiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre Bucureşti, a poposit
la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulţime de lume, ca pe un domnitor.

Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zăreşte o

hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulţimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă,
înţelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea.
Şi, când colo, un ţăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului,
sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi, şi dându-i o hârtie scrisă pe toate feţele.

– He, he! moş Ion Roată, prietenul şi tovarăşul meu cel vechi din Divanul
ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moş Ioane, şi spune-mi, fără sfială, ce durere
ai. Ţi-a făcut cineva vrun neajuns?

48
 Moş Ion Roată, văzând că, după atâţia ani de zile, nu l-a uitat colonelul
Alexandru Cuza şi că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot şi
a-l ruga să-i citească hârtia.

Vodă, fiind gata de plecare şi văzând că hârtia lui moş Roată cuprinde
multă polologhie, zise cu blândeţe:

– Spune, moş Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înţeleg!

Atunci moş Roată, venindu-şi în sine, începe a se jelui cum urmează:

– Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am mai avut zi

bună cu megieşul meu cel puternic, stăpânul unei moşii foarte mari, pe care-l
cunoşti măria-ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui, un boier aşa
de mare, putred de bogat şi cu învăţătură, să-şi pună mintea cu unul ca mine,
de la nişte vorbe nesocotite ce le-am zis şi eu atunci, într-un necaz. Numai
Dumnezeu să-i dea sănătate şi bine, dar amarnic m-a lovit în avere şi în cinste!
Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost aşa de sec, între cei de-o seamă cu mine.
Dar, de cum am ajuns acasă, goană şi prigoană pe capul meu, din partea
boierului, în tot felul.

Întâi şi-ntâi, a pus înadins pe feciorii boiereşti să-mi caute pricină şi să mă

aducă la sapă de lemn. Şi aceştia, ca oameni fără judecată şi pizmaşi, făceau
toate chipurile sataniceşti, sau ei de-a dreptul, sau prin alţii, cum să dea
vitişoarele mele măcar de-un pas pe moşia boierească; ş-apoi, sub cuvânt că au
făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruţare! Şi astăzi împuşcă-i
porcii; mâine, vacile şi boii; poimâine, căişorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu
grămada şi du-le la curte. Îţi poţi închipui, măria-ta, ce urgie grozavă era pe
capul meu!

Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-

n dinţi şi m-am dus la boier să mă jeluiesc. Şi boierul, în loc de un cuvânt bun,
m-a scuipat drept în obraz, de faţă cu slugile sale şi cu alţi oameni ce se aflau
atunci la curte, încât am crezut că a căzut cerul pe mine de ruşine! Ba încă m-a
şi ameninţat că altă dată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să
poruncească să mă întindă la scară şi să mă bată cu biciul! Şi cu rânduiala asta,
măria-ta, în câţiva ani de zile m-a calicit cu desăvârşire, şi mi-a ridicat şi cinstea,
care pentru mine a fost cel mai scump lucru!

49
 Cuza-vodă a stat neclintit şi s-a uitat ţintă la moş Ion Roată, cât a vorbit el.
Şi când a isprăvit vorba, vodă i-a pus două fişicuri de napoleoni în mână,
zicându-i cu bunătate:

– Ţine, moş Ioane, acest mic dar de la mine, şi întâmpină-ţi nevoia, de azi
pe mâine, cum te-a lumina Cel-de-sus! Iar pe boier lasă-l în judecata lui
Dumnezeu, căci "El nu bate cu ciomagul".

Lui moş Ion Roată i se umplură din nou ochii de lacrimi, şi, sărutând mâna
lui vodă, ca semn de mulţumire, zice oftând:

– Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?

– Cu ruşinea, iaca aşa rămâne, moş Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l pe

un obraz şi pe altul, în faţa mulţimii adunate acolo. Du-te şi spune sătenilor
dumitale, moş Ioane, că, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul
ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Bunica
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui,
cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte.

Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

- Ghici...
- Alune!
- Nu.
- Stafide!
- Nu.
- Năut!
- Nu.
- Turtă-dulce!
- Nu.
50
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân.
Şi totdauna sânul ei era plin.
Îi sărutam mâna.
Ea-mi da părul în sus şi mă săruta pe frunte.
Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un

fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus
mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

- Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
- Să spui...
Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genile mi se prindeau şi adormeam; uneori

tresăream ş-o întrebam câte ceva; ea începea să spuie, şi eu visam înainte.

- A fost odată un împărat mare, mare...

- Cât de mare?

- Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi
părea rău, îi părea rău că nu avea copii...

- Bunico, e rău să nu ai copii?

- Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.

- Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi dăsfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în

creştetul capului.

51
Câte-o frunză se dăsprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu
ochii dupe ea şi ziceam:

- Spune, bunico, spune.

- Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi... nu mai putea de părere de
rău că nu are copii... Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba
pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot...

- Cât era de mic?

- Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.
- Va să zică, nu era mic, mic de tot...

- Era mic, da' nu aşa mic de tot. Şi cum veni îi zise: "Măria-ta, ai doi meri în
grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale
altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi
ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că
atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască
un cocon cu totul şi cu totul de aur"... Piticul se duse, şi împăratul alergă în
grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dete peste ăi doi meri. Merii se
scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

- De ce nu legau rod, bunico?

- Ştiu eu?... Dumnezeu ştie...

Era aşa de cald... aşa de bine în poala bunichii... o adiere încetinică îmi răcorea
fruntea... norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau... închideam
ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

- Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl

sfătuiau ca să-i ude mereu; şi i-a udat mereu; alţii ziceau să le dea mai mult
soare; şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fitece
săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă
52
bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de
mică...

- Ca moşu de mică?
- Da, ca moşu...
- Atunci nu era mică de tot...

- Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: "Măria-ta, până n-oi mulge un
ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o
câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii nu leagă rod. Dar să te
păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi
multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se dăşteaptă, că doarme mai uşor ca o
pasăre; şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, dupe cum o apuca-o toanele, în
buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă"...

- Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.
- A, nu... ştiu unde ai rămas... la-a-a... Zâna Florilor...
Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam

uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor...

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca

acele cântece din burienile în care adormisem de atâtea ori.

- Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun...

- Cel mai bun... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
- ... ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat...
- ... ş-a plecaaat...
- Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus...
- ... s-a dus, s-a dus...
- Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă...
- ... întunecoasă...

- ... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un ştejar bătrân, ş-a pus
dăsagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi... pasămite pădurea
cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi... cum îi aducea şoapte de departe, de pe
53
unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi...

Când m-am dăşteptat, bunica isprăvise caierul.

Dar basmul?

Cu capul în poala bunichii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus cari mă furau pe nesimţite şi

adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

Bunicul
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se
gândeşte? La nimic. Numără florile care cad.
Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap.
Iar numără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte
ciorchini de flori albe; sprâncenele,
mustăţile, barba… peste toate au nins ani
mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca

odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă

norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”.

– Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.

– Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?

54
– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai
lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’ se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da…

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în
slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.

– Cum de nu? Mie un scatiu.

55
Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din
palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi
bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi

zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi

sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.
56
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:
– Mustaţa mea e mai lungă.
Fata:
– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.
– Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!
– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe

genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu
lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi?!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

57
 Vulpea şi bursucul
de Alexandru Donici

– Da dincotro şi unde
Alergi tu aşa iute?
Bursucul întâlnind pe vulpe-au întrebat.

– Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat,

Sunt, iată, surghiunită!
Tu ştii că eu am fost în slujbă rânduit
La o găinărie.
Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat
Şi sănătatea mi-am stricat;
Dar tot eu am căzut în groaznică urgie,
Pe nişte pâri nedovedite,
Precum că luam mite.
Tu singur martor eşti, în adevăr să spui:
De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui?

– Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam

Eu cam ades vedeam:
Că tu pe botişor
Aveai şi pufuşor.

Se-ntâmplă şi la noi de vezi

Cum altul, având loc, aşa se tânguieşte,

Încât îţi vine mai să-l crezi

Că abia din leafă se hrăneşte.

Dar astăzi butcă, mâine cai,

De unde oare-i vin? Şi când ai vrea să stai

Să-i faci curată socoteală

Pentru venit şi cheltuială,

N-ai zice ca bursucul : că are ‘’pufuşor

Pe botişor?’’

58
59
60
61
62
63
64
65
66
67
 Sarea în bucate
de Petre Ispirescu

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată dragostea
lui el şi-o aruncase asupra fetelor. Ele mărindu-se şi văzând sârguinţa ce punea părintele lor ca
să le crească pre ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi bântuieli, se sileau şi ele
din toată puterea lor ca să-l facă să uite mâhnirea ce-l cuprinsese pentru moartea mumei lor.

Într-una din zile, ce-i vine împăratului, că numai întreabă pe fata cea mai mare: – Fata
mea, cum mă iubeşti tu pe mine? – Cum să te iubesc, tată? Iaca eu te iubesc ca mierea,
răspunse ea, după ce se gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atâta o tăie capul pe
dânsa, atâta şi vorbi. -Să-mi trăieşti, fata mea; să-mi facă Dumnezeu parte de tine.

Şi întrebând şi pe fata cea mijlocie: – Dar tu, cum mă iubeşti pe mine, fata mea? – Ca
zahărul, tată. Atâta o tăie şi pe dânsa capul şi atâta răspunse. – Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata
mea. Să mă bucur de tine.

Pasămite, fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele lor
mai mult decât o aveau.

Împăratul se bucură cât un lucru mare când auzi de la

fetele lui cele mai mari cât îl iubesc. El socoti că altfel de
iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi ca zahărul.
Şi uitându-se şi la fata cea mai mică, ce sta mai deoparte şi
cu sfială, o întreabă şi pe dânsa: – Cum mă iubeşti tu, fata
mea? – Ca sarea în bucate, tată! răspunse şi ea cu faţa senină,
zâmbind cu dragoste firească şi lăsându-şi ochii în jos, de
ruşine că vorbi şi ea. Ea se ruşina, biet, văzând că tată-său o
băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.

Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră în râs şi-şi întoarseră
feţele de către dânsa. Iar tatăl lor se încruntă şi, plin de supărare, zise: – Ia fă-te mai încoace,
nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de
dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să-mi spui câtă dragoste dulce ai
şi tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum
altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!

Când auzi fata cea mică a împăratului urgia tatălui său, ce cădea pe capul ei, intră în
fundul pământului de mâhnire căci se supărase tată-său şi, încumetându-se, zise: – Să mă ierţi,
tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că dragostea ce am către tine
este, dacă nu mai presus decât a surorilor mele, dar nici mai prejos decât mierea şi zahărul… –
Auzi, auzi, o întrerupse tată-său; şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele mai mari? Să
te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai auz de nume! Îi închise gura şi o lăsă
plângând.

Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, care îi făceau mai mult rău
decât bine.
Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse nădejdea în
Dumnezeu şi se hotărî să plece unde mila domnului o va duce. Îşi luă deci din casa
părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat în sat, până la curtea unui alt
împărat. Ajungând acolo, stătu la poartă. Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce
68
vrea; ea răspunse că este o fată săracă şi fără de părinţi, şi ar vrea să se bage la stăpân dacă ar
găsi vreun loc.

Tocmai atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi voit să bage pe alta. Se uită la dânsa
chelăreasa, cu ochii pătrunzători, şi i se păru a fi bună să o ia pe dânsa în slujbă. Fata de
împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere, şi ea răspunse că nu cere nicio simbrie, fără decât
să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo simbrie, să-i dea atât cât
va face.

Chelăreasa se bucură văzând-o că răspunde aşa de cuminte, şi o luă să-i fie ajutoare. îi
spuse ce are să facă şi ii dete pe mână un vraf de chei din mai multe ce avea. Fata era cuminte
şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile de la care avea cheile şi să
puie fiecare lucruşor la rânduiala lui.

Şi fiindcă îi prindea mâna la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare

ce se află prin cămările împăraţilor, în grija ei fură lăsate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi
ştiut să facă toate astea? Mă rog, fată de împărat nu era? Şi nu se ivi nicio cârteală din partea
nimănui, căci ea toate tainurile le împărţea cu cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni
nicio părtinire.

Unde să stea ea la vorbă deşartă, sau cu streinii carii veneau să-şi ia tainurile şi
merticurile? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva vreo
asemenea vorbă, că se ruşina şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să închiză şi
gura cea mai farfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicile curţii, ci, când îşi găsea câte
niţică vreme de repaus, citea pe carte. Toţi cu totul aveau sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni
vreo faptă care să le dea dreptul a-i atârna vreun ponos de coadă.

Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei de chelăreasă ajunse numaidecât şi la

urechile împărătesei. Ea dori s-o vază. Iar dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat ştiu să
se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă îndrăzneală.
Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu poate să fie de neam
prost.

Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea cheiăresei, pe lângă dânsa. Unde
se ducea împărăteasa, mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru, lucra şi ca. Apoi,
lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate cuvintele cele înţelepte ce
ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem vorbă multă?
Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.

Se mira şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat avea
un fecior singur la părinţi. Tată-său şi mumă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl pierdeau de
drag ce le era.

Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu dânsul, ca să se deprinză cu ale

războaielor. Acolo, nu ştiu cum se făcu, nu ştiu cum se drese, că numai ce îl aduseră acasă
rănit.

Să fi văzut pe mă-sa jăliri şi plânsete. Nopţile le făcea zile privindu-l la boală. Iar dacă o
ajunse oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un
om de credinţă, să îngrijăască de dânsul, şi apoi, când una, când alta, erau nelipsite de lângă
patul rănitului.

Cuvintele cele blânde şi înţelepte ale fetei, mângâierile ei cele dulci şi neprefăcute,
smerenia ei deşteptară în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci, iar mai mult
69
decât toate, cum ştia ea să umble de binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de împărat să
o iubească ca pe o soră, căci pare că-i alina durerile când punea ea mâna pe rănile lui.

Într-un după-prânz, după ce se făcuse mai bine, când sta de vorbă cu mă-sa, el îi zise: –
Ştii ce, mamă, mie mi-ar fi voia să mă însor. – Bine, măicuţă, bine. Mai bine de tânăr, decât să
intri în valurile lumii. Să-ţi caute maica o fată bună de împărat, şi dc neam, şi de treabă. – Ea e
găsită, mamă. -Şi cine este? O ştiu eu? – Să nu te superi, mamă, dacă ţi-oi spune. Mie mi-a
rămas inima la fata dumitale din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de
împăraţi şi de domni am văzut, niciuna nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.

Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea; dar nu fu cu putinţa să întoarcă pornirea

fiului ei de la această însurătoare.

Dacă văzu şi văzu că altfel nu se poate, şi că fata ce-şi alesese fiul ei să o ia de nevastă
este cuminte, blândă, cu bună judecată, şi mai presus de toate este smerită, cinstită şi vrednică,
se învoi şi dânsa. Rămase acum să înduplece şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească şi
dânsul alegerea fiului lor.Pentru aceasta nu fu mare greutate; căci atât muma, cât şi fiul căzură
cu rugăminte şi lăudară pe fată cum ştiură şi ei mai bine.

Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă a împărătesei şi
hotărâră şi nunta.

Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se ruga cu cerul, cu
pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică; se feri însă d-a
spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră la nuntă şi pe
acel împărat.

În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată ziua,
ca la împăraţi, de! Ce să zici? Seara se întinse o masă d-alea împărăteştile, cu fel de fel de
mâncări, de băuturi, de plăcinte şi de alte bunătăţi, de să-ţi lingi şi degetele când le vei mânca.

Mireasa poruncise bucătarilor ce bucate să gătească. Ea însă cu mâna ei găti deoparte

toate acele feluri de mâncare numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi
credincioase ca să bage bine de seamă ca, aducând la masă bucatele gătite de dânsa, să le puie
dinaintea împăratului poftit după rugăciunea ei. Dară să îngrijăască să nu le puie dinaintea
altcuiva, că e primejdie de moarte. Sluga cea credincioasă făcu întocmai precum i se
poruncise.

După ce se aşezară toţi poftiţii la masă, începură a mânca şi a se veseli cât nu se poate
spune. Împăratul cel poftit, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot
uita la mireasă şi pare că-i zicea inima ceva, dară nu-i venea să crează ochilor. Pasămite, el îşi
semuia copila, şi neputându-şi da seamă de cum ajunsese ea să se mărite după un fecior de
împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata fată o
schimbaseră de cum o ştia tată-său. Şi, îndemnându-se de pofta cu care mâncau mesenii, ar fi
voit şi dânsul să mănânce şi să se veselească; dară după ce gustă o dată sau de două ori din
bucate, se opri. Sluga care îi aducea bucatele le ridica întregi, neatinse. Se mira acest împărat
cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau niciun gust. Se
încumese şi întreabă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că astfel de bucate bune n-a
mâncat de nu ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul vecinului, şi văzu că bucatele sunt
bune. Asemenea făcu şi la vecinul din stânga. Îi lăsa gura apă după bucatele cele bune ce
gustase de la vecini; foamea îi da zor să îmbuce şi el; dară cine putea să mănânce bucatele ce i
se aducea, lui? Rabdă ce rabdă; de ruşine lua el câteodată şi din bucatele ce i se aduceau, ca să
nu se facă de râs între meseni, dar încolo nimic. În cele din urmă, nu se mai putu opri, şi
ridicându-se în sus, zise cu glas mare:
70
 – Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine? – Vai de mine,
măria-ta! Cum se poate să-ţi treacă prin gând una ca aceasta? După cum se vede toată
adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe toţi ceilalţi împăraţi, fără deosebire. – Ba să mă
ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai ale mele nu. Se făcu
foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii să-şi dea seamă de
ceea ce au făcut, şi vinovaţii să se dea morţii.

Ştiţi ce era? Iaca mireasa gătise toate bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu
miere şi cu zahăr. Chiar sarniţa de dinaintea lui era plină cu zahăr pisat, şi degeaba lua bietul
împărat cu cuţitul din sarniţă ce credea el că este cu sare şi punea în bucate, ele, în loc să se
facă mai bune de mâncare, se făceau şi mai dulci de pe cât erau, şi mai cătrănite.

Atunci se ridică mireasa în sus şi zise împăratului socru: – Eu am gătit bucatele pentru
împăratul ce s-a supărat, şi iată pentru ce am făcut-o: Acest împărat este tată-meu. Noi eram
trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat într-o zi cum îl iubim noi. Surorile mele cel
mai mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca
sarea în bucate. Aşa am socotit eu că nu se poate mai multă iubire decât aceasta! Tata s-a
supărat pe mine şi m-a gonit din casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să piei şi, prin muncă, cinste şi
hărnicie, am ajuns unde mă vedeţi. Acum am vrut să dovedesc tatei că, fără miere şi fără
zahăr, poate omul să trăiască, dar fără sare nu, d-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi
dumneavoastră cu minte împărătească cine a avut dreptate.

Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră cu cale că pe nedrept a fost fata gonită din casa
părintească. Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască duhul fetei sale şi şi-a cerut
iertăciune. Fata, şi ea, i-a sărutat mâna şi şi-a cerut şi dânsa iertăciune dacă fapta ei l-a
supărat. Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se
veselea, nu se veselea, dar socrul ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o aşa noră, şi
de viţă bună, şi înţeleaptă şi harnică.

Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul acela care se tupilează printre d-voastră, cinstiţi
boieri. Multe ciolane, doamne, mai căzură de la acea masă, şi, care cum cădea, tot în capul
chelului le da.

Şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei d-voastră aşa.

Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.

Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cine a spus.

71
 Dacă toate acestea fi-vor învațate
de NICOLAE LABIȘ

Fiii voștri singuri hotăresc în viață

Care-i meseria ce o vor urma,
Fiii voștri mai târziu învață
Taina ei fierbinte, nobilă și grea.
Fiii voștri singuri mai târziu, firește,
Iși aleg iubita mângâind-o blând,
Inima lor largă și sinceră-și rotește
În privința asta cel mai greu cuvânt.
Fiii voștri, însă, trebuie să-nvețe
Din copilarie încă, de la voi
Primele îndemnuri, primele povețe -
Dorul de lumina, scârba de noroi.
Cât sunt fragezi încă, mame, învațăti-i
Să iubească floarea pură din livezi.
Să iubească-ntînsa mare și Carpații,
Ce-și înalță-n ceruri fruntea de zăpezi.
Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,
Ochii lor să fie limpezi și curați,
Să nutrească patimi vaste cum e marea
Să înalțe gânduri cât acești Carpați.
Oamenii, din suflet, veșnic să iubească,
Frati să-i socotească, simpli și-nțelepți;
Învațăti-i, mame, crâncen să urască
Pe acei ce-s dușmani oamenilor drepți.
Să iubească versul, să iubească struna
Ce-i curat în lume, ce e nou și viu;
Cât sunt mici să-nvațe a uri minciuna.
Astea nu se-nvață când e prea târziu.
Să iubească țara, pentru ea să sară
La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.
Învațăți-i, mame, dragostea de țară
Ea cuprinde toate-acestea la un loc.
Ea să le sclipească-n licarul pupilei,
Să le crească-n suflet blândă ca un spic.
Să se teamă poate de rușinea zilei
Când ar ști că țarii nu i-au dat nimic.
Dacă toate astea fi-vor învațăte,
Restul o să vină de la sine-apoi
Și-au să se-mplinească visurile toate
Ce le-ați pus într-inșii, mame scumpe, voi.

72
 DOMNU’ TRANDAFIR
de MIHAIL SADOVEANU

Domnu Trandafir
Azi, dupa ce am vazut iar manastirea Neamţului, „vechea Manastire Alba cu trecut aşa de
neguros şi de bogat „, şi dupa ce am vazut Cetatea, „cuibul aprigilor razboinici de odinioara”,
m-am suit de la un han, care rasufla aburi de mancari felurite, într-o birja mare cat o corabie,
la care erau înhamaţi patru cai cu coastele destul de aratoase.
Ma gandeam la vremea cand am cutreierat cu tine aceste locuri, cand am mîncat oua
rascoapte, sus, între ruini, cand am baut, firitisindu-ne unul pe altul în singuratatea aceea,
sticla cea cu vin armaş pe care ne-o daruise parintele Visarion, şi cand am cantat într-un
amurg liniştit, într-o pulbere de aur:
Pe o stanca neagra, într-un vechi castel,

Unde curge-n vale un rau mititel…

Uite, ca de ieri mi-aduc aminte de înserarea aceea, de melodia noastra traganata pe care o
cantam cu glasuri aşa de mişcate, şi de versurile pe care le-am zgariat acolo, pe o piatra, de
versurile înflacarate pe care nu le-am mai gasit şi din care-mi aduc aminte numai franturile de
la începutul acestei epistole…

Și m-am suit, în haradaica aceea cu patru cai, între buccele mari, între madame grase care se
uitau zambind la mine, ş-am pornit spre targuşorul meu natal într-un sunet domol de clopote
dogite.

La spate aveam, departe, munţii în ceaţa; înainte se desfaşurau dealuri paduroase; şi ma

simţeam, cu toata tovaraşia galagioasa, uşor şi vesel ca în cea dintai tinereţa. Prin nouraşii de
praf luminos care ne urmareau în vartejuri, priveam ogoarele verzi, satele liniştite cu biserici
albe, sclipirile departate ale apelor… Din cand în cand ne întîlneam cu baieţandri care-şi
paşteau în şanţuri boulenii albi cu coarnele lucii. Ne urmareau cu priviri liniştite pana departe,
şi ramaneau în urma, tot mai în urma. Şi parca îmi venea sa ma opresc, sa-i întreb, sa le spun
o vorba buna. Erau chipuri pe care le mai vazusem, pe care le uitasem de cand m-am
înstrainat, şi pe care le regaseam aceleaşi în liniştea şi seninatatea lor.

Şi cu cat ma apropiam de locul unde m-am nascut, cu atat se deşteptau amintirile copilariei,
vii şi luminoase, parca rasareau din împaraţia uitarii prietini pierduţi care ma salutau cu
zambete de bunatate.

Cand intraram la Moţca în codru, zvoana de glasuri din trasura se potoli ca printr-un farmec.
Caii mergeau la pas şi, în linişte, ascultam freamatul uşor al desişurilor. Parca era un cantec, şi
parca-mi venea sa dorm. Şi dintr-odata, dintre chipurile trecutului, care ma cercau unul dupa
altul, unul ramase mai desluşit, şi-i zambii cu dragoste în piroteala care ma copleşea.

Era Domnu, domnu Trandafir, învaţatorul meu.

Nu-l vazusem de mult pe domnu Trandafir. Îmi închipuiam ca e pensionar, ca trebuie sa fi

îmbatranit. Eu îl vedeam însa tot ca odinioara, nalt, bine legat, cu mustacioara neagra pe care
73
şi-o tundea totdeauna scurt, zambind cu bunatate, încruntandu-se cateodata, insuflandu-ne un
respect nemarginit.

Toate patru clasele erau gramadite într-o odaie lunga. Unora din baieţi le da teme, pe alţii îi
asculta. Cand explica, ascultam toţi; şi istoriile minunate cu Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul
le-am ştiut chiar din clasa întaia.

Mai cu sama explicaţiile la istorie erau minunate. Pe sub tavanul scund al clasei treceau eroii
altor vremuri în cununile lor de neguri. Îi urmaream înfiorat, auzeam parca freamatul luptelor
şi, acasa, îi visam o noapte întreaga.

Uite, şi acum mi se pare ca Domnu nostru a fost un om deosebit. Îi scînteiau privirile şi era şi
el mişcat cand ne spunea despre marirea stramoşilor. Cand facea un semn cu mana, aşa, într-o
parte, parca ridica o perdea de pe trecut, şi eu vedeam tot ce spunea glasul lui… Şi cand ma
gîndesc bine, cand judec cu mintea de-acum, cand caut sa adun unele fapte pe care atunci,
copil, le treceam cu vederea, gasesc cu mirare ca Domnu era un om foarte nacajit, harţuit de
administraţie, ca cu greu îşi ducea gospodaria lui, ca venea de multe ori amarat, ca sa ne dea
cu dragoste învaţatura de toate zilele… Dar atunci nu, n-avea alta grija decît sa ne spuie istorii
mişcatoare.

Ca dansul poate au mai fost mulţi. Şi toţi, draga prietine, cand te gandeşti bine, au fost nişte
apostoli, care au îndurat saracie şi batjocura, care au trecut printr-un vifor de nemulţamiri şi
vorbe rele, şi care totuşi au izbutit sa-şi îndeplineasca, cu bine, menirea…

Domnu nostru ne-a învaţat rugaciuni, ne-a învaţat cantece care erau aşa de frumoase pentru
copilaria şi sufletele noastre, deşi nu le înţelegeam bine; ne-a învaţat sa credem şi în alte
lucruri, în trecutul şi vrednicia noastra, lucruri pe care mulţi le batjocoreau în acea vreme; ne-
a învaţat multe, de care aminte nu ne mai aducem, dar care au ramas în fundul sufletului ca
seminţe bune ce au înflorit bogat mai tarziu…

Îmi aduc aminte… Într-o sara ne stranseseram la şcoala la împletit panere. Şedeam în cerdac,
în cerdac la Domnu, şi unul spunea o poveste. Era o linişte mare în împrejurimi în primavara
aceea, şi departe, spre Siret, se auzea, abia se auzea un cantec de fluier. Umbrele înserarii ne
învaluira, povestitorul tacu, şi noi ramaseram fara vorbe, cu Domnu în mijlocul nostru,
ascultand adierea departata a cavalului.

– Mai baieţi, staţi, c-am sa va cetesc şi eu o poveste…

Şi a aşezat în geam, pe dinlauntru, o lampa, şi în lumina ei, acolo între noi, ne-a cetit Harap-
Alb al lui Moş-Creanga. Glasul lui curgea domol şi basmul ne fermeca pe toţi ca un cantec
frumos. Povestea mi-a ramas adanc sapata în suflet, şi, mai tarziu, cand am cetit-o într-o
odaiţa scunda, în Iaşi, pe cand faceam liceul, am stat mult şi m-am gandit la sara cand o cetea
învaţatorul, m-am gandit ca la o alta poveste senina a copilariei mele…

Dintre toate amintirile frumoase, aceasta sara, cînd ne-a cetit povestea, ramase staruitoare în
piroteala mea, în leganarea trasurii mari, pe cand clopotele sunau încet prin liniştea padurii.
Treceam printre doua ziduri de verdeaţa care-mi trimeteau aburiri racoroase, şi ma apropiam
repede de locul unde a fost odata şcoala, unde m-am jucat, unde Domnu şi-a petrecut ataţia
ani – treizeci – dascalind şiruri dupa şiruri de copilandri cu ochii neliniştiţi.

Acolo nu mai e nimic, e loc gol, şi Domnu, îmbatranit, cu parul alb, se plimba încet, cu
manile la spate, singur şi trist.

74
Îl întreb: – Ce mai faci ?

– Greu, greu ! îmi raspunde încet, dand din cap. De acuma ma duc sa ma întalnesc cu Harap-
Alb şi cu Creanga…

Şi parca ma cuprinde o înduioşare, ma uit la dansul şi nu-mi vine a crede ca el e omul tanar
care altadata ne-a strecurat în suflete atata credinţa şi atata foc !

M-a deşteptat larma glasurilor şi lumina alba a campiei. Targuşorul meu se vedea departe,
într-o gramadire de acoperişuri negre şi roşe. Eram neliniştit, voiam sa vad cat mai curînd pe
dascalul copilariei. Şi vezi tu, draga, poate scrisoarea aceasta de aceea e aşa de sentimentala şi
aşa de plina de puncte de exclamaţie, pentru ca vestea pe care am aflat-o, a fost trista. Totuşi
trebuia sa ma aştept la ea. Domnu nu mai era nici vesel, nici trist, nici batran… Dupa ce şi-a
ispravit cei treizeci de ani de dascalie, s-a dus unde-i locul tuturor. Cate ceva din sufletul lui a
ramas în sufletul multora, dar el nu mai este, şi-a îndeplinit cu anevoie o munca grea de care
nu s-a plans şi prin care n-a stralucit, – a murit împacat, ca mulţi alţii, şi acum se odihneşte !

II

Din ziua cand m-am întors aici, în targuşorul nostru cel vechi, n-am stat o clipa. Am cutreierat
în lung şi în lat locurile cunoscute, în care au ramas vii pentru sufletul meu întamplarile
copilariei, – întamplarile luminoase ale copilariei aşa de îndepartate.

Am vazut, la Siret, locul unde ma scaldam cu dracii de sama mea. Ne balaceam în valuri,
ieşeam la mal şi ne ungeam cu nomol din cap pîna-n picioare; lasam sa ne parleasca soarele
prietin, ne sculam, ne alungam în lungul malului cu chiote şi cu racnete, apoi dintr-odata
saream cu toţii în apa, în bufneli asurzitoare şi în curcubeie de stropi.

Am vazut iaraşi întinsele zavoaie de salcii cenuşii în care intram cu grozava frica de bursuci.
Frica ţinea pîna ce dadeam de desişurile cu mure, cand ne puneam la ospaţ şi la taifas. Pe
urma, prin poieni, chiote şi goana, parca venise pe acele meleaguri o oştire de salbatici…

Ş-am mai vazut, la marginea targului, şurile darapanate, pline de poloboace, unde ne jucam
de-a ascunsul, noaptea. Cu cat fior cautam prin colţuri negre, şi cotrobaiam prin poloboacele
rasunatoare şi cercetam, prin podurile în care se furişau dungi albe de lumina, pe tovaraşii
ascunşi ! Şi-mi aduc aminte ca totdeauna trebuia sa mormaiesc singur, sa spun cate o ghiduşie
ca sa izbucneasca în ras cineva… Numai aşa puteam sa dau de o urma în pustiul acela !

Şi cate şi cate lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat ! Pe toate le-am vazut. Totuşi
niciunul nu m-a mişcat aşa de mult, frate draga, ca locul – numai locul a ramas – unde odata
era şcoala.

Acolo am intrat în freamatul de copii cu teama şi cu bucurie în întaia dimineaţa, cand m-a
adus tata de mana; acolo era un par care facea pere aşa de bune, din care Domnu ne daruia de
gustare cate doua la începutul fiecarei vacanţe; acolo era curtea unde înalţam iarna uriaşi de
zapada, la capul carora ne suiam cu scara, sa le punem pipe în gura şi carbuni în locul ochilor;
acolo multe lucruri s-au petrecut, prietine, – şi, de-acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde
înduioşarea şi iar am sa-ţi vorbesc şi în aceasta scrisoare de domnu Trandafir.

Era un om bine facut, puţin chel în varful capului, cu ochii foarte blajini. Cand zîmbea, se
aratau sub mustaţa tunsa scurt nişte dinţi lungi, cu strunga la mijloc. Cand ne învaţa cum sa
spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înalţa în sus braţul drept; cand cantam în cor, lovea
diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreapta, şi, încruntînd puţin din
sprîncene, dadea uşor tonul: laaa ! – iar baieţii raspundeau într-un murmur subţire, şi aşteptau
75
cu ochii aţintiţi la mana lui, care dintr-odata se înalţa. Atunci izbucneau glasurile tinere, într-o
revarsare calda. Cand trebuia cateodata, sambata dupa amiaza, sa ne ceteasca din poveştile lui
Creanga, ne privea întai bland, cu un zambet liniştit, ţinand cartea la piept, în dreptul inimii, –
şi în banci se facea o tacere adanca, ca într-o biserica.

Tu bagi de sama ca nu-ţi vorbesc de gramatica şi de aritmetica. Şi nici nu-ţi voi vorbi. Acestea
se faceau bine; baieţii învaţau dupa puterile lor; dar sunt nişte lucruri aşa de neînsemnate cand
le pui faţa în faţa cu învaţatura cealalta, sufleteasca, ce ne-o da Domnu ! Şi ne-o da aceasta
învaţatura nu pentru ca trebuia, şi pentru ca i se platea, dar pentru ca avea un prisos de
bunatate în el şi pentru ca în acest suflet era ceva din credinţa şi curaţenia unui apostol.

Acolo, în colţul acela de ţara, putea sa fie cum voia învaţatorul. Nimeni dintre cei mari nu-l
tulbura; nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rau, – el facea ceea ce socotea ca
trebuie sa faca, şi atat.

De aceea domnu Trandafir al nostru a ramas foarte mirat cand, într-un rand, în cei din urma
ani de dascalie, a primit vizita unuia din cei de sus.

Sa vezi cum a fost.

Într-o buna zi, iata ca intra pe poarta ograzii doi straini. Baieţii în clasa erau cumonitorii.
Domnu, în gradina, priveghea la descarcatul unui car de fîn. Era foarte gospodaros şi-i placea
sa se faca fiecare lucru cu randuiala.

Strainii se apropie.

– Buna-ziua !

– Mulțamim dumilorvoastra !

Domnu Trandafir se uita la straini; strainii se uita la domnu Trandafir.

– Ma rog, ce doriţi dumneavoastra ?

– Apoi, uite ce e… daca eşti bun… Am vrea sa vedem şcoala…

– Cum nu, numai sa ispravesc cu fanul ista. Marie ! ia vezi de ceva racoreala ! dulceţi, cafea !
Ia şedeţi va rog, colea, la umbra, în cerdac, oleaca, de mai rasuflaţi…

– Nu, ca suntem cam grabiţi…

– Uite, îndata, cat ai bate din palme…

Şi iata-l ca se scutura de fan, trece înainte şi pofteşte pe straini în clasa. Acolo întrebari: caţi
copii vin la şcoala, caţi sunt înscrişi ? şi Domnu raspunde ca vin caţi sunt înscrişi, şi se cam
mira de ce l-or fi întreband oraşenii de lucruri de acestea. Revizori nu sînt; pe revizor îl
cunoaşte el bine şi ştie ca vine de doua ori pe an. Vine rar, ca ştie cu cine are de-a face. În
sfîrşit, or fi fiind alţi slujbaşi mai mari, mai ştii ? Iar unul din ei:
– Ma rog, fii bun şi fa o lecţie… aşa, de curiozitate…
Şi Domnu face o lecţie, uite aşa, cum o facea el totdeauna, întreaba pe baieţi, vorbeşte şi el;
spune lucruri care şi pe el îl mişca şi-l ajung la inima. Şi iata ca oraşenii îl privesc cu ochii
dintr-odata încalziţi, întreaba şi ei pe copii, asculta o poezie, Domnu îşi loveşte uşor
diapazonul de colţul catedrei: laaa ! şi clasa raspunde într-o adiere uşoara de glasuri tinere, şi
toţi canta, canta aşa, de-i place şi lui domnu Trandafir şi zice şi el la urma: „Brava, baieţi !”
Iar strainii îl întreaba iar, dar cu glasurile cu totul schimbate şi cu alta lumina în ochi, de unde-
76
i, şi la ce şcoala a învaţat, cum îşi petrece viaţa; şi Domnu raspunde şi nu prea, şi începe a se
întreba de ce l-or fi iscodind oare oraşenii aceia.

Îi pofteşte la masa, ei îl roaga sa-i ierte ca nu pot, trebuie sa plece; îi roaga sa beie macar un
pahar de apa, ei îi mulţamesc iar. Unul scoate ceasul; altul, cu un ton de respect, spune ceva.
Şi cel care pare a fi mai mare, porneşte înainte. Iar domnu Trandafir întreaba tainic pe
cestalalt,ramas mai în urma:

– Ma rog, domnule, daca eşti bun şi nu te superi… cu cine am onoarea ?

– Eu?… Eu sunt inspectorul cutare…

– Hm ! şi domnu Trandafir se uita cu coada ochiului, neîncrezator, la domnul inspector. Nu,

fara şaga !… Dar celalalt domn?

– Celalalt e domnul Ministru !

Asta e prea-prea; şi Domnu începu a rade cu hohot.

– Ei, ştii ca ai haz ! Nu, ca asta-i chiar frumos !

– Cum, dumneata crezi ca glumesc ?

– Ei, asta-i ! dar cum ai socoti dumneata ca am sa cred asemenea lucru ? Ce are sa caute
Ministrul aici, în saracia asta a noastra ?

Şi celalalt strain se întoarce, zambeşte, scutura mana lui domnu Trandafir şi-l feliciteaza. Şi
pleaca amandoi, – iar pe urma mult s-a minunat dascalul nostru cand a aflat de la primarie ca
în adevar Ministrul şcoalelor a fost strainul cel drept, slab, cu mustaţa neagra.

Nu, Domnu nostru nu ne-a învaţat niciodata din pricina ca se temea de cei mari. Îi era drag sa
ne înveţe, şi parca eram copiii lui, – asta am simţit-o totdeauna, cat am fost sub privegherea
lui. Se supara rar şi nu spunea decat doua vorbe. Asta-i era mania cea mai mare:

– Mai domnule !

Noua ne venea sa intram în pamant, cand zicea: „Mai domnule !”şi se uita urat la noi. Îmi
aduc aminte ce zarva a fost cand, într-un rand, s-a zvonit ca pe Domnu nostru are sa-l mute
într-o alta comuna, peste Siret. Ne-am strans sara toţi baieţii, am vorbit, unii plangeau, şi am
luat o hotarare mare, sa ne ducem şi noi cu Domnu peste Siret.Dar Domnu nu s-a dus nicaieri;
a ramas acolo pe pamantul nostru; şi în pamantul nostru l-au şi îngropat.

I-am vazut mormantul. O cruce de stejar, înegrita de ploi: deasupra, un brad, care faşaie la cea
mai uşoara suflare de vant. Flori salbatice pe pamantul negru. Pe cruce, o tabliţa: „Aici
odihneşte robul lui D-zeu Neculai Trandafir…” şi celelalte cuvinte nu se mai cunosc, le-au
şters ninsorile şi ploile.Nici şcoala unde m-a învaţat el nu mai este. Acuma baieţii învaţa într-
alt loc, într-o cladire noua, nalta şi frumoasa. Eu nu m-am dus însa s-o vad pe aceea; eu m-am
dus sa vad locul gol unde a fost o odaie scunda, în care ne era cald vara şi frig iarna, în locul
acela odata a trait un om. Pentru amintirea lui îţi trimet aceasta scrisoare. Poate şi tu te vei
gandi o clipa la dascalul acesta necunoscut şi vei dori odihna lina „robului lui D-zeu”, al carui
nume ploile şi ninsorile în curand îl vor şterge şi de pe crucea mormantului. Cat despre
oamenii care l-au ranit şi l-au mahnit,ei de mult l-au uitat !…

Şi ma vei ierta ca te-am facut sa pierzi jumatate de ceas cu aceste lucruri aşa de vechi !
77
Rapsodii de toamna - de George Toparceanu
I
A trecut intai o boare
Pe deasupra viilor,
Si-a furat de prin ponoare
Puful papadiilor.
Cu acorduri lungi de lira
I-au raspuns fanetele.
Toate florile soptira,
Intorcandu-si fetele.
Un salcam privi spre munte
Mandru ca o flamura.
Solzii frunzelor marunte
S-au zburlit pe-o ramura.
Mai tarziu, o cotofana
Fara ocupatie
A adus o veste-n goana
Si-a facut senzatie:
Cica-n munte, la povarna,
Plopii si rasurile

Spun ca vine-un vant de iarna

Rascolind padurile.
Si-auzind din departare
Vocea lui tiranica,
Toti ciulinii pe carare
Fug i de panica…
Zvonul prin livezi coboara.
Colo jos, pe mlastina.
S-a-ntalnit un pui de cioara
C-un batlan de bastina
Si din treacat ii arunca
Alta veste stranie,
C-au pornit-o peste lunca
Frunzele-n bejanie!

II
Intr-o clipa, alarmate,
Ies din santuri vrabiile.
Papura pe lac se zbate
Leganandu-si sabiile.
Un lastun, in frac, apare
Sus pe-un varf de trestie
Ca sa tie-o cuvantare
In aceasta chestie.
Dar broscoii din rastoaca
Il insulta-n pauze
Si din papura-l provoaca
Cu prelungi aplauze.

Lisitele-ncep sa strige
Ca de mama focului.
Cocostarci, pe catalige,
Vin la fata locului.
Un tantar, nervos si foarte
Slab de constitutie,
In zadar vrea sa ia parte
78
Si el la discutie.
Cand deodata un erete,
Politai din nastere,
Peste balta si boschete
Vine-n recunoastere
Cu porunca de la centru
Contra vinovatului,
Ca sa-l aresteze pentru
Siguranta statului…
De emotie, in surdina,
Sub un snop de bozie,
O pastaie de sulcina
A facut explozie.

III
Florile-n gradini s-agita.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamna din elita
Isi indreapta talia.
Trei petunii subtirele,
Farmec dand regretelor,

Stau de vorba intre ele:

„Ce ne facem, fetelor?…“
Floarea-soarelui, batrana,
De pe-acum se sperie
C-au sa-i cada in tarana
Dintii, de mizerie.
Si cu galbena ei zdreanta
Sta-n lumina matura,
Ca un talger de balanta
Aplecat pe-o latura…
Intre gaze, fara frica
Se re-ncep idilele.
Doar o gargarita mica,
Blestemandu-si zilele,
Necajita cere sfatul
Unei molii tinere,
Ca i-a disparut barbatul
In costum de ginere.
Imprejur ii canta-n saga
Greierii din flaute.
„Uf, ce lume, soro draga!“
Unde sa-l mai caute?
L-a gasit sub trei graunte
Mort de inanitie.
Si-acum pleaca sa anunte
Cazul la politie.

IV
Buruienile-ngrozite
De-asa vremi protivnice
Se vorbira pe soptite
Sa se faca schivnice.
Si cum stie-o rugaciune
Doamna masalarita,
Tot soborul ii propune
S-o aleaga starita.
Numai colo sus, prin vie,
79
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n vaduvie
Sa traiasca slobode.
Vezi! de-aceea matraguna
A-nvatat un brusture
Sa le spuie-n fata una
Care sa le usture!…
Jos, pe-un varf de campanula
Pururea-n vibratie,
Si-a oprit o libelula
Zborul plin de gratie.
Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatina,
Giuvaer de smalt si aur
Cu sclipiri de platina.

V
Dar deodata, pe coline
Scade animatia…
De mirare parca-si tine
Vantul respiratia.
Zboara vesti contradictorii,
Se-ntretaie stirile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toti intorc privirile.
Iat-o!… Sus in deal, la strunga,
Asternand pamantului
Haina ei cu trena lunga
De culoarea vantului,
S-a ivit pe culme Toamna,
Zana melopeelor,
Spaima florilor si Doamna
Cucurbitaceelor…
Lung isi flutura spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste solduri triumfale
Haina iluzorie.
Apoi pleaca mai departe
Pustiind cararile,
Cu alai de frunze moarte
Sa colinde zarile.
……………
……………

Gaze, flori intarziate!

Muza mea satirica
V-a-nchinat de drag la toate
Cate-o strofa lirica.
Dar cand stiu c-o sa va-nghete
Iarna mizerabila,
Ma cuprinde o tristete
Iremediabila…

80
Rapsodii de primavara – de George Toparceanu
I

Sus prin crangul adormit,

A trecut în taina mare,
De cu noapte, risipind
Şiruri de margaritare
Din panere de argint,
Stol balai
De îngeraşi,
Cu alai
De toporaşi.
Primavara, cui le dai?
Primavara, cui le laşi?

II III

Se-nalţa abur moale din gradina. Soare crud în liliac,

Pe jos, pornesc furnicile la drum. Zbor subţire de gandac,
Acoperişuri veştede-n lumina Glasuri mici
Întind spre cer ogeacuri fara fum. De randunici,
Pe langa garduri s-a zvantat pamantul Viorele şi urzici…
Şi ies gandacii-Domnului pe zid. Primavara, din ce rai
Ferestre amorţite se deschid, Nevisat de pamanteni
Sa intre-n casa soarele şi vantul. Vii cu mandrul tau alai
De prin balcoane Peste cranguri şi poieni
Şi coridoare Pogorata pe pamant
Albe tulpane În matasuri lungi de vant,
Falfaie-n soare. Laşi în urma, pe campii,
Ies gospodinele Galbeni vii
Iuţi ca albinele, De papadii,
Parul le flutura, Balţi albastre şi-nsorite
Toate dau zor. De omat topit abia,
Unele matura, Şi pe dealuri mucezite
Altele scutura Araturi de catifea.
Colbul din patura Şi porneşti departe-n sus
Şi din covor. Dupa iarna ce s-a dus,
Un zarzar mic, în mijlocul gradinii, Dupa trena-i de ninsori
Şi-a rasfirat crenguţele ca spinii Aşternuta pe colini…
De frica sa nu-i cada la picioare, Drumuri nalte de cocori,
Din creştet, valul subţirel de floare. Calauzii cei straini,
Ca s-a trezit aşa de dimineaţa Îţi îndreapta an cu an
Cu ramuri albe – şi se poate spune Pasul tainic şi te mint
Ca-i pentru-ntaia oara în viaţa Spre ţinutul diafan
Cand i se-ntampla-asemenea minune. Al campiilor de-argint.
Un nor sihastru Iar acolo te opreşti
Şi-aduna-n poala Şi doar pasul tau uşor,
Argintul tot. În omat stralucitor,
Cerul e-albastru Lasa urme viorii
Ca o petala De conduri împarateşti
De miozot. Peste albele stihii…
Primavara, unde eşti?

81
La Paşti – de George Toparceanu
Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necajite si mânjite,
Zece oua înroşite.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:
– Ce vă este, fraţioare,
– Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haina nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi oua…
– Suntem fierte!
Zise-un ou rotund si fraise
Langă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
– Pân’la urma tot nu scap!
– Ne găteşte de parada.
– Ne ciocneşte cap în cap
Si ne zvârle coaja-n stradă…
– Ce ruşine!
– Ce dezastru!
– Preferam sa fiu omleta!
– Eu, de m-ar fi dat la cloşca,
Aş fi scos un pui albastru…
– Si eu unul violet…
– Eu, mai bine-ar fi sa tac:
Asa galben sunt, că-mi vine
Sa-mi închipui ca pe mine
M-a ouat un cozonac!…

82