Înțelepciune și simbolistică în folclorul românesc : raportul om-natură,

tema sacrificului și forța binelui ( Temă aplicată în baladele “Miorița” și

“Meșterul Manole”)

Miorița este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1400 de variante în toate regiunile
României. Este o creație populară specific românească . Balada a fost publicată pentru prima dată de
către Vasile Alecsandri, în secțiunea “Cântece poporale românești” din gazeta "Bucovina" din Cernăuți
(an III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850) cu titlul "Mieoara". Textul este republicat, în 28 august
1850, de Vasile Alecsandri, în revista "Zimbrul" (Iași).
În 1852, Vasile Alecsandri include balada Miorița și în volumul “Poesii poporale. Balade (Cântece
păstorești)”. În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la
Paris, în “Légendes démocratique du Nord ”. În 1859, la Pesta, apare culegerea “ Poezia populară.
Colinde, culese și corese” de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul “Judecata
păstorilor”, fiind o variantă a Mioriței care se dovedește a fi similară cu textele care circulă în partea de
nord-vest a Transilvaniei (Năsăud - Lăpuș). Varianta Alecsandri (versiunea baladă) este socotită o
variantă virtuală, deoarece în această formulă textul este alcătuit din fragmente autentice, tipice
versiunii baladă; conține aproape toate episoadele, temele, motivele și secvențele ce o definește din
punct de vedere tipologic. Există și o variantă virtuală a versiunii colind, specifică tipului nord-
maramureșean.
"Miorița" este capodoperă absolută a folclorului poporului român, având o mare bogăție tematică:
comuniunea dintre om și natură, atitudinea omului în fața morții. Balada reprezintă clasicismul
folcloric, înglobând experiența milenară a poporului român și filozofia sa. Esența acestei balade
însumează mitul vieții pastorale și existenţa de veacuri a poporului român, prin păstorit, unitatea lui
etnică, prin cei trei păstori din trei regiuni româneşti – Vrancea, Moldova şi Transilvania. În estetica,
filozofia și eseistica românească, toate variantele baladei și doinele cu teme înrudite se subscriu mitului
mioritic. Lucian Blaga a vorbit, astfel, despre stilul culturii române și despre "spațiul mioritic" (pornind
de la acel "Pe-un picior de plai/Pe-o gura de rai"), despre o linie ondulată care marchează o viziune
specifică, pornind de la acel deal al plaiului romanesc.

Titlul baladei pornește de la diminutivul animalului năzdrăvan, cu rol determinant în declanșarea

ideii filozofice : atitudinea înțeleaptă pe care o are ciobanul în fața mortii. Oița este un element
miraculos în baladă și argumentează esența mitologică a creației populare, constituind “elementul
oracular” (Mircea Eliade), adica prevestitor al morții, ca pe un final de neevitat, al vieții. Concepția
mitică a ales miorița înzestrată cu puteri fabuloase, pentru a ilustra – în același timp – tema folclorică a
comuniunii ancestrale dintre om și natură, simbolizată aici de animal. Mioara nazdravană devine și
executor testamentar, iar tăcerea ei pare să confirme respectarea dorințelor stăpânului său, în
perspectiva posibilei morți. Așadar, titlul ilustrează un simbol al mitologiei românești și o temă
populară ce vine din timpuri primordiale, comuniunea om-animal. Pe de altă parte, titlul poate fi
interpretat altfel, ținând cont de faptul că folosește ca procedeu accentuarea prin substituire a
personajului central – ciobănașul – prin înlocuirea titlului cu mioara, considerând că personajul este
văzut prin ochii personajului, atât de atașat de ciobanaș. Limbajul artistic ilustrează o sensibilitate
aparte, dar și talentul literar al “românului născut poet”, prin varietatea figurilor de stil: metafore –
“picior de plai”, “gură de rai”, “lacrimi de sânge” , epitete – oi “mandre și cornute”, “negru zăvoi”,
“mioriță laie, bucălaie” , personificări – “soarele și luna/ mi-au ținut cununa”, “preoți, munții mari”,
“paseri, lăutari” , diminutive populare – “ciobănel”, “mioriță”, “bolnavioară”, “fluieraș”, “măicuță”,
“fețișoara”, “mustăcioara”, “perișorul”, cuvinte populare cu iz arhaic – “ortoman”, “plavița”,
“bârsană”, precum și formele populare ale viitorului verbelor – “de-a fi”, “s-or strânge”, “dacă-i
întâlni”.

“Miorița” evidențiază un puternic sentiment al naturii, cuprinzând ambele ipostaze pe care le

dobândește natura în operele folclorice :
 natura-cadru : imagine a mediului ambiant în care omul se află totdeauna armonios ;
 natura-personaj : când umanizată prin personificare, participă activ la desfășurarea
evenimentelor, implicându-se în destinele umane ;
Natura apare de la începutul operei, fixând cadrul epic. Primele două versuri ale baladei, reprezintă o
concentrată structură metaforică, creând impresia unui tărâm de o frumusețe mirifică, un eden terestru:
“Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”. Sintagma “de rai”, are în context o valoare superlativă,
contribuind la sugestia unui cadru epic evocator de liniște și de împăcare, dar dând o puternică impresie
de specific romanesc. Elemente ale cadrului apar și în portretul baciului moldovean, unde ampla
structură comparativă realizată prin termeni care aparțin mediului familiar personajului. Momentul de
vârf al participării naturii, este figurat prin secvența nunții cosmice. Legatura puternică dintre om și
natură, reprezintă în această parte a monologului baciului moldovean, un moment de împlinire.
Multitudinea de elemente apropiate personajului (brazii, paltinii, păsările, munții), elemente ale
cosmosului (soarele, luna, stelele), participă la desfășurarea acțiunii, într-o ceremonie armonioasă.
Legatura omului cu natura, apare și în finalul monologului baciului. Testamentul ciobănașului pune în
prim-plan dorința de a fi îngropat în mijlocul naturii, “In strunga de oi / Să fiu tot cu voi / În dosul
stânii / Să-mi aud cânii”. Se poate concluziona deci, că prezența naturii este în “Miorița”, o realitate
constantă. Prin dezvoltarea ideii sale poetice, balada se definește ca o meditație folclorică în care natura
– cadru si personaj – ocupa un loc esențial.
In ceea ce privește tema sacrificiului, balada “Meșterul Manole” este edificatoare în acest sens.
Expoziția dramei începe cu motivul surpării zidurilor, starețul Bogumil are pentru situația disperată în
care se aflau constructorii o singură soluție - jertfa : "sufletul unui om clădit în zid, ar ține laolaltă
încheieturile lăcașului până în veacul veacului". Opera este rescrierea unui nou Faust, avid să
descifreze tainele Marelui Bun! Întrebându-se cine-i dărâmau zidurile, Manole încearcă să privească
"dincolo", remarcând tulburarea armoniei și a ordinii firești : "Se pretrec lucruri necurate pretutindeni".
Blaga va insista asupra frământărilor interioare, făcând din personajul său, un erou de tragedie antica, ,
mai mult prin sugestie, un conflict stârnit de clarificarea în vis a cauzei prăbușirii zidurilor. Conflictul
piesei lui Blaga e tragic, pentru că este fara ieșire. Ieșirea din conflict nu poate avea loc decât prin
moartea eroului, o moarte necesară, fără îndoială și nu o sinucidere, cum am fi tentați să credem sau o
moarte accidentală ca-n baladă. Întreaga desfășurare a acțiunii, relevă condiția tragică a creatorului de
valori durabile, aflat în lupta cu propriul său destin. Dincolo de această semnificație, mitul conferă
acestei scene înțelesuri încă nebănuite. Metafora femeie - biserică ,devenită transparentă prin însăși
desfășurarea scenei, trimite cu gandul la vocația zămislirii, în care biserica e simbol al plăsmuirii unei
valori estetice eterne, așa cum femeia reprezintă simbolul eternității, prin neclintitul ei destin de a
perpetua, născând omul. Manole, deși simbol și el ca mai toate celelalte personaje, evoluează totuși ca
un caracter, cu o individualitate distinctă. Toate acestea, fac din el un personaj de tragedie antică, ce își
trăiește intens și neabatut destinul său de martir. Se poate afirma că Manole se compară cu Oedip,
personajul creat de Sofocle, căci amândoi se ridică deasupra destinelor lor. Călugarii și boierii îl acuză
pe Manole de crimă, acest conflict fiind exteriorizarea contradicțiilor existente în sufletul lui Manole
încă de la începutul dramei. Izvorul acestei contradicții se află în incompatibilitate mitului precreștin al
jertfei cu religia creștină, care nu acceptă ideea uciderii. Se clarifică sensurile mitice pe care le aduce în
dramă Bogumil-călugar atemporal, altfel decât călugarii care cer osandirea lui Manole pentru crimă.
Judecarea lui Manole prin raportarea la ceea ce tocmai isprăvise nu mai este posibilă, el nu mai aparține
clipei, nici macar timpului istoric, ci pur și simplu timpului. Desi Manole este cel ce filtrează întreaga
putere și forță a jertfei, zidarii nu rămân nici ei straini de suferința și de ideea că au dat minunii clădite
de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv liniștea și echilibrul sufletesc. Manole este conștient că a împlinit
un destin, fiind unealta lui. Dupa ce "trage clopotul complet și fără smerenie de parcă s-ar fi certat cu
el" , cauta eliberarea din propria-i caznă, prin moarte. Ultimele sale cuvinte rasună ca un testament, dar
și ca o slăvire a adevarului, că jertfa n-a fost zadarnică : "Când noi nu vom mai fi, apa și adâncul
pădurilor vor mai vui aici, amintindu-se fără sa ne numească, surd și cumplit din veac în veac !" .
Traind adanc febra creației, Manole își stinge orice chemare lăuntrică. De abia după ridicarea bisericii,
în statornica ei asezare, simte că opera sa este a celor mulți. Ca om se crede inutil și numai perspectiva
unei noi idei de creație ii mai poate aduce alinarea. Dar pentru că opera aceasta să ramână unicat, știe
că trebuie să dispară creatorul și singurul care împlinește autojertfirea.

Forta binelui ??????