Obiceiuri populare de nuntă de pe Valea Timișului, localitatea Feneș,

județul Caraș-Severin
Miculescu Alina Cristinela
Școala Gimnazială Armeniș
,,Datinile și obiceiurile sunt drumurile cele mari ale societățurilor” , spune
Nicolae Iorga ( ,,Cugetări”, București, 1968). Satul a păstrat o serie întreagă de
obiceiuri până în zilele noastre din care voi descrie obiceiurile de nuntă.
Nunta cu întregul său ceremonial constituie un eveniment important din viața
omului. Desfășurată pe o mare întindere de timp, 2-4 zile, atrage în șuvoiul său
întregul sat. Părinții viitorilor miri hotărăsc din vreme ăncuscrirea și dacă au ajuns
la ănțelegere, junele cu părinții săi se duc la fata aleasă să-i ceră mâna adică ,,căpara”
, cu care ocazie se înțeleg asupra zestrei fetei cre constă în pământ, animale, mobilî
etc.. În sunetele muzicii, fata e dăruită cu bani și alte obiecte de june și de viitori
socri, după care urmează o masî copioasă cu jocuri și tot felul de glume. După care
urmează ziua nunții fixată duminica și luni, iar marți își petrec așa zișii ,, găcitori”
adică bucătarii, ospătarii și rudeniile mai apropiate (cuscrii) . În ajunul nunții seara,
nașul cu mirele și prieteni sau rudenii, însoțiți de muzică merg în sat să invite la
vânătoare (nuntă) nemurilr, prietenii, Estew nelipsită plosca cu ,,răchie” (țuică) din
care invitații beau câte o înghițitură. În prima zi de nuntă ,nașii se duc după june,
apoi pleacă cu invitații la mireasă. În fruntea alaiului se află un grup de tineri cu
steagul național împodobit cu flori și clopoței, care până la casa miresei strigă tot
felul de zicători. Ajunși la casa miresei, poarta este închisă și nașul trebuie să
răspundă la nouă întrebări pentru a fi primiți nuntașii ăn casă, foarte interesante și
instructive. Iată cum cel din spatele porții îl întreabă pe naș:
,,- Ce-i unu? Dumnezeu în cer.
-Ce-i doi? Ochi în cap.
-Ce-i trei? Trei picioare la cigane.
-Ce-i patru? Patru roți la car.
-Ce-i cinci? Cinci degete la o mână.
-Ce-i șase? Șase gări la fluieră.
-Ce-i șapte? Șapte fete în casă, nici coajă arsă pe masă.
-Ce-i opt? Opt boi la plug.
-Ce-i nouă? Deschide-ne ușa și nouă.”
De fapt poarta este deschisă, nașul întinde plosca celui care a pus întrebările ,
iar acesta îi întinde cana (,,belca”) cu răchie nașului. Nuntașii sunt primiți cu belci
cu răchie. Iarna sunt primiți cu țică fiartă. Nuntașii se așează la masă. Apare un om
glumeț cre întreabă pe naș ce caută cu atâta lume în casa omului. Nșul răspunde : ,,
O căprioară care a fugit în astă casă ca să nu fie vânată.” Este adusă în brațe o fetiță
îmbrăcată în mireasă cu coroniță pe cap, fiind mireasă mică. Glumețul întreabă:
,,Asta-i căprioara?”. Cer să fie adusă căprioara mare, iar mireasa mică e dăruită de
nuntași cu bani. În sfârșit este adusă mireasa în fața nașilor și a mirelui, iar muzica
cîntă doina miresei. Nașul de trei ori întreabă: ,,Se scoală soarele înaintea lunii?”. Se
răspunde: ,,Nu se scoală.” A treia oară răspunsul este afirmativ:,, Da ,se scoală.”Și
toți conmesenii se ridică în picioare, aplaudă iar nașul pune sovonul (o bucată de
material alb din mătase) după gâtul miresei cu baltagul (din lemn) și mireasa trece
peste masa, se așează între nașă și mire. Nșa trece de trei ori o basma pe sub brăcirile
(cordon, curea) mirilor, fapt ce simbolizează legătura între soț ți soție. Acest act
constitue momentiul solemn al nunții și la ferestrele casei se trag două focuri de armă
în cinstea mirilor. Se pleacă acum, cu alaiul de nuntă, la primărie nude are loc
cununia civilă. Apoi se pleacă la biserică unde are loc cununia religioasă. Nașa
prinde pe umerii mirilor ,,sovonul”. Are loc cununia religioasă, după care preotul
urează casă de piatră noii familii, nașii cu nuntașii îi felicită pe tinerii căsătoriți.
După săvârșirea cununiei de la biserică, nunta se reîntoarce la casamiresei,
unde se desfășoară ospățul. Se dăruiește mireasa cu bani, rudele apropiate dau mai
mult și se notează pe un caiet fiecare nuntaș ce sumă ,,strigă”. Acest obicei a fost
introdus începând cu anii 1960 fiind o influiență din alte sate , de fapt un comerț
deghizat. Înainte vreme, fiecare nuntaș dona fără să se strige sume și nunțile erau
mai sobre,participau rudele , cîte o persoană din familie . Ori în perioada de după
aniin 1960 și mai ales 1970, toată familia e prezentă la nuntă, unde se adună până la
400 de nuntași.
În ajunul nunții , rudele duc daruiri în natură mirilor, ca: țuică, brânză, păsări,
ouă, stofă, rochie, procoviți (cuverturi tesute în casă la războiul de țesut) sau
materiale. Seara se strigă ,,dârzele”, adică darurile din partea miresei pentru nași,
socri, rude apropiate. Spre ziuă se cântă marșul. Nașul e condus acasă de mire cu
muzică.
 A doua zi , se continuă nunta, nuntașii se numesc ,,dârzari” și pe pălării se
puneau șiraguri de floricele. După obiceiul străvechio, o parte plecau spre casa
miresei, iar alții plecau de la mireasă spre casa mirelui, mascați sub diferite forme și
se întâlneau la mijlocul drumului și urma un fel de lupte sub formă de glume.De
exemplu: se lua un dric de la o căruță cu o țeavă pe el sub formă de tun, iar alții
aveau arme de foc sau alte arme din lemn. Rezultatul luptei era împăcarea și plecarea
împreună spre ospăț.
În ziua a treia iau parte cuscrii, nemurile mai apropiate si cei care au pregătit
nunta. Cu această ocazie cei mai în vârstă povestesc tot felul de snoave, iar vânătorii
povestesc cum se vânează sălbăticiunile și se cântă doine din bătrânețe , se joacă .,,
brâul peste picior” etc..
Satul Feneș este așezat la poalele Muntelui Țarcu, făcând parte din istoricul
ducat Banatul de Severin care cuprindea partea de sud-vest a României de astăzi. În
decursul îndelungatei sale istorii, Caraș-Severiunul, străveche vatră de permanență
și continuitate, s-a impus prin frumusețea și bogăția locurilor, prin hărnicia și
priceperea oamenilor, dintotdeauna statornici aici, ce cu abnegație, dragoste și
pasiune au contribuit la dezvoltarea sa în timp spre prosperitate și progres.

Bibliografie:
1. J.J. Ehrler - ,, Banatul de la origini până acum -1774”, Ed. Dacia, Cluj Napoca,
1982.
2. Constantin Lungu - ,, Memorii – satul Feneș” manuscris. Ed. Facla ,
Timișoara, 1972.