IMPUNEREA TIPARULUI SOVIETIC

SOVIETIZAREA ROMÂNIEI
1948 – 1953

PĂDURARIU FLORENTINA

Anii 1948-1953 au marcat una dintre cele mai dramatice perioade

din istoria României, ca şi a celorlalte state aflate sub dominaţia sovietică.
După trei ani în care a admis coabitarea cu structurile democratice
(Constituţie, partide, personalităţi), în a doua jumătate a anului 1947,
Kremlinul a declanşat ofensiva decisivă pentru lichidarea vechiului
regim. În 1948, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, România,
precum şi Albania şi Iugoslavia au declarat oficial că a fost instituit
regimul de democraţie populară, ca expresie a dictaturii proletariatului.
Forma concretă în care s-a impus acest regim a avut anumite
particularităţi de la o ţară la alta, iar rezultatul a fost identic: preluarea
întregii puteri politice de către partidul comunist, desfiinţarea partidelor
democratice, impunerea unei noi Constituţii, naţionalizarea principalelor
întreprinderi economice, trecerea la colectivizarea agriculturii,
proclamarea doctrinei socialiste (elaborată de Marx, Engels, Lenin şi
Stalin) ca singură ideologie admisă în stat. Punând în aplicare principiul
luptei de clasă, în aceste ţări s-a declanşat o amplă teroare împotriva
adversarilor regimului, mulţi dintre aceştia sfârşind în faţa plutonului de
execuţie sau în temniţe.
Impunerea noului regim a întâmpinat rezistenţa unei bune părţi a
populaţiei, care s-a opus, în forme diferite, procesului de sovietizare. În

1
România s-a înregistrat o amplă mişcare de rezistenţă armată, care a
început în 1945 şi a fost lichidată abia în 1956-1957.
Intitulată Sovietizarea României 1948-1953, prezenta lucrare se
doreşte a fi o analiză nepărtinitoare, „sine ira et studio”, a unei părţi
importante din istoria României, de la constituirea P.M.R., până la
moartea lui Stalin.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice şi
instalarea regimului comunist au transformat România într-un stat ce
urma să graviteze pe orbita Kremlinului.
Sovietizarea României a fost consecinţa a două procese politice, în
curs de desfăşurare în timpul celui de-al doilea război mondial: ocuparea
ţării de către Armata Roşie în 1944 şi înţelegerea dintre anglo - americani
şi sovietici asupra sferelor de influenţă în Europa de Sud – Est.
Încă din primele zile de după 23 august 1944, problemele
româneşti aparţineau de fapt Uniunii Sovietice. Convenţia de Armistiţiu a
consemnat această situaţie. În timpul discuţiilor de la Moscova,
ambasadorii Marii Britanii şi S.U.A. nu au intervenit decât pentru a
confirma adeziunea lor la poziţia sovietică.
La acestea s-au adăugat prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul
României, care, aşa cum însuşi Stalin afirma într-o întâlnire cu o
delegaţie iugoslavă, că rolul acesteia era „de a asigura instalarea
regimului comunist în teritoriile ocupate.”
Este cunoscut faptul că negocierile de la Moscova au fost pur
formale, obiecţiile părţii române au fost sistematic respinse de Molotov,
iar reprezentanţii englezi şi americani au acceptat de fiecare dată punctul
de vedere sovietic.
Negocierile pentru încheierea acordului final de pace cu România,
care începuseră la Paris, în august 1946, au fost finalizate la începutul
anului următor. Tratatul, semnat la 10 februarie 1947, a inclus hotărâri

2
luate anterior, în cadrul Convenţiei de Armistiţiu din 1944, referitoare la
graniţe şi reparaţiile de război.
Evoluţia relaţiilor internaţionale ale României între anii 1948 şi
1953 prezintă o importanţă deosebită, fiind o primă perioadă în care
comunismul a dominat societatea românească şi a produs mutaţii în
sferele: politică, economică, militară, culturală etc.
Relaţiile internaţionale ale României au fost influenţate de cel puţin
trei factori: primul, îl constituie aliaţii şi deciziile internaţionale
referitoare la România, luate la Paris, în 1947.
Al doilea element important, factorul sovietic, a acţionat prin
intermediul Armatei Roşii de ocupaţie şi a consilierilor sovietici şi a fixat
România în sfera de interese a U.R.S.S.
Factorul politic românesc, cu trăsături specifice şi modalităţi de
acţiune proprii, a fost reprezentat de noua „elită” românească, formată la
Moscova, în perioada de dinainte şi din timpul celui de-al doilea război,
care s-a specializat în şcolile din U.R.S.S. şi care, după război, au orientat
ţara şi relaţiile ei într-o direcţie unică – U.R.S.S.
Dominaţia sovietică asupra României a fost impusă în principal în
trei direcţii: în domeniul politic, militar şi economic.
Dominaţia politică s-a manifestat prin implicarea directă a
sovieticilor în principalele probleme ale statului român. A existat o
imixtiune directă a sovieticilor în problemele româneşti prin impunerea
modelului sovietic al organizării de stat, al organizării societăţii, prin
supervizarea realizată de către „specialiştii sovietici” prezenţi la nivelul
ministerelor, prin încheierea unor tratate internaţionale care să corespundă
interesului sovietic, prin dictarea sistemului de alianţe ale ţării.
Anul 1948 este anul în care regimul stalinist se instaurează în toate
componentele sale în toate statele aflate sub dominaţia Kremlinului,
inclusiv România. Politic, ele au fost subordonate U.R.S.S. prin

3
impunerea regimului de tip sovietic, obiectiv care a început încă din
1945. Transformarea politică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de
către comunişti a principalelor pârghii de conducere ale statului, prin
înlăturarea elitelor politice şi militare ale ţării. Principalele instituţii sunt
copiate sau transformate după tiparul sovietic.
Politica generală a statului român devine una de inspiraţie
sovietică. Ea a putut fi impusă românilor atât prin mijloace de
constrângere, cât şi prin folosirea foştilor „cominternişti” moscoviţi
instalaţi în posturile-cheie ale statului, cât şi a celor care s-au raliat
acestora din diferite motive.
Constituţia din 1948, legea fundamentală a statului român, era
construită după modelul sovietic. La Art. 1 se menţiona: „Republica
Populară Română este un stat popular unitar şi suveran.” Precizarea
inutilă, deoarece ţara era ocupată de Armata Roşie, pe teritoriul României
se aflau consilierii sovietici şi reţelele de informatori K.G.B.
După patru ani, Constituţia din 1948 a fost revizuită, iar
modificările au arătat sensul evoluţiei României. Dacă în Constituţia din
1948 se menţiona că: „Republica Populară Română a luat fiinţă prin
lupta dusă de popor, în frunte cu clasa muncitoare împotriva fascismului,
reacţiunii şi imperialismului”, prin Constituţia din 1952, considerată a fi
„Constituţia totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de
Uniunea Sovietică”1, se consemna: „Republica Populară Română a luat
naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra
fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată
Sovietică, eliberare care a dat putinţa poporului muncitor, în frunte cu
clasa muncitoare, condusă de partidul comunist, să doboare dictatura
fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească

1
Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României. 1859-1991, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 113.

4
statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi
năzuinţelor maselor populare din România.”
Politica externă a României era prezentată ca o „politică de
apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu U.R.S.S. şi cu ţările de
democraţie populară, o politică de pace şi prietenie cu toate popoarele
iubitoare de pace.”
În fapt, România nu a avut, în perioada 1948-1953, o politică
externă proprie unui stat independent, măsurile şi hotărârile luate în acest
domeniu fiind supervizate de Moscova.
Realizarea structurilor statului de tip sovietic în România a avut
repercusiuni asupra evoluţiei ulterioare a relaţiilor internaţionale ale ţării.
S-a creat dependenţa de cadrul instituţional sovietic, ceea ce a făcut ca, în
ţară, pentru funcţionarea organismelor nou înfiinţate, să se trimită
reprezentanţi ai statului român la Moscova pentru a solicita modele şi
pentru a fi instruiţi.
Dominaţia militară sovietică asupra României s-a realizat atât prin
prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României, până în anul 1958, cât şi
prin transformarea sistemului militar şi de securitate românesc după
modelul Uniunii Sovietice. Menţinerea trupelor sovietice pe teritoriul
statelor de democraţie populară a urmărit asigurarea controlului asupra
acestora, folosirea lor pentru reprimarea oricăror încercări de disidenţă în
cadrul sistemului, ca şi pentru asigurarea forţei necesare blocului
comunist de „a se apăra împotriva agresiunii imperialiste din Europa.”
Sub acoperirea Tratatului de Pace de la Paris au fost păstrate pe
teritoriul României importante forţe militare sovietice.2 Şi în domeniul
militar a existat o imixtiune directă a sovieticilor. Pentru întărirea
controlului asupra societăţii româneşti, la ordinul lui Stalin, sub directa
îndrumare a lui Kavtaradze, ambasadorul sovietic la Bucureşti, şi a
2
Gheorghe Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României. 1939-1965, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1983, p. 93-97.

5
generalilor Saharovski şi Semiceastnîi, din N.K.V.D., a fost constituită
Direcţia Generală a Securităţii Statului, care completa structurile statului
de tip sovietic. Tot atunci, au fost înfiinţate şi trupele de securitate şi
restructurate trupele de grăniceri, precum şi cele de pompieri.
Componenta economică a dominaţiei sovietice asupra României se
manifestă cu precădere după încheierea Convenţiei de Armistiţiu.
U.R.S.S. a exploatat sistematic întreaga economie românească.
Reparaţiile plătite de România au fost evaluate, în 1948, la 80% din
venitul naţional al ţării.
Cea mai cruntă exploatare a avut loc prin intermediul societăţilor
mixte româno-sovietice – Sovromurile - înfiinţate în toate domeniile
cheie ale economiei româneşti: extracţia de petrol, cărbune şi uraniu, în
domeniul bancar, transporturi, industria chimică, siderurgie, asigurări. 3 În
România au funcţionat 26 de sovromuri. Ele cumulau cele mai mari şi
mai rentabile întreprinderi româneşti şi erau constituite şi conduse sub
directa „îndrumare” a consilierilor sovietici şi a reprezentanţilor
guvernului sovietic la Bucureşti.
Obiectivul economic fundamental al P.M.R., stabilit împreună cu
sovieticii, era naţionalizarea principalelor mijloace de producţie. Prin
naţionalizările realizate în 1948 s-a dat o grea lovitură proprietăţii private
şi economiei de piaţă concurenţiale. Ocupaţia sovietică a dus România în
pragul dezastrului economic. Achitarea reparaţiilor în valoare de
300.000.000 dolari către U.R.S.S. şi modul în care acestea s-au
materializat au făcut ca România să plătească de două sau trei ori mai
mult. Românilor li s-a cerut să aprovizioneze armatele ruseşti în trecere
sau staţionate în ţară, obligaţii pe care sovieticii au folosit-o ca un motiv
de a secătui ţara de alimente şi de alte valori. Sovieticii au luat, de
asemenea, toate bunurile ce aparţinuseră germanilor sau pe care aceştia le
3
Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, p.
303.

6
administraseră. În primele luni de ocupaţie, sovieticii au luat tot ce au
dorit, numindu-le captură de război. Suma totală a acestora era deja
estimată la 2 miliarde de dolari.
Relaţiile dintre România şi U.R.S.S., în perioada 1948-1953, sunt
caracterizate de o subordonare totală faţă de politica Moscovei, este
perioada fundamentării statului de tip sovietic în România, în care s-au
încheiat 40% din totalul actelor internaţionale dintre cele două ţări.
Teza de doctorat vizează principalele aspecte ale sovietizării
României: instituţionalizarea modelului sovietic, transformările
economice petrecute în România anilor '48 - '53, rezistenţa şi
colaboraţionismul manifestat.
După cel de-al doilea război mondial, modelul stalinist a fost impus
tuturor statelor aflate în zona de influenţă sovietică, indiferent de
nivelul de dezvoltare economică sau de cultură politică a populaţiei.
Urmând exemplul bolşevicilor ruşi, comuniştii au început imediat
după preluarea puterii eradicarea vechii societăţi, reconstruind-o în
conformitate cu programul şi necesităţile lor. Acţiunile au avut la
bază o tehnică general valabilă în toate ţările din blocul sovietic.
Dezarticularea vechii societăţi a presupus: 1) mobilizarea societăţii;
2) demontarea instituţiilor democratice; 3) lichidarea autonomiei
economice şi sociale; 4) monopolizarea structurilor intermediare; 5)
distrugerea factorului uman.4
Dominaţia sovietică asupra României a fost impusă, în principal, în
trei direcţii: politică, militară şi economică.
Politic, România a fost subordonată U.R.S.S. prin impunerea
regimului de tip sovietic, obiectiv realizat începând din 1945.
Transformarea politică a ţării s-a produs treptat, prin acapararea de către

4
Ioan Scurtu (coord.), Structuri politice în Europa Centrală şi de Sud-Est (1918-2001), vol.
I,Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2003, p. 206.

7
comunişti a principalelor pârghii de conducere ale statului şi prin
înlăturarea „claselor exploatatoare”, a elitelor politice şi militare ale ţării.5
Principalele instituţii sunt copiate sau transformate după tiparul
sovietic. Politica generală a statului român este una de inspiraţie
sovietică.
De la venirea lor la putere, comuniştii, în speranţa consolidării
regimului Partid - Stat, s-au străduit să-şi întemeieze dictatura pe legi
fundamentale. Constituţiile (1948 şi 1952) au permis monopolizarea vieţii
politice, acestea fiind inspirate după legea fundamentală sovietică din
1936.
Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică asupra României
s-a realizat nu numai prin prezenţa Armatei Roşii pe teritoriul României,
dar şi prin schimbarea sistemului militar, prin transformarea armatei într-
un instrument important în cucerirea şi menţinerea puterii. În ţările unde
staţionează „Armata Roşie nu ezită să facă presiune, prin abuzuri şi
violenţe.”6 Deşi, prin Convenţia de Armistiţiu, Comisia Aliată de Control
trebuia să vegheze prezenţa trupelor sovietice în România, din raţiuni pur
militare, în mod real, ea s-a transformat într-un instrument de control
militar al ocupaţiei sovietice în România. Asupra numărului de militari
staţionaţi după terminarea războiului şi până la semnarea Tratatului de
pace (1947) este foarte greu să ne pronunţăm. Niciodată organele militare
sovietice n-au înştiinţat autorităţile române în acest sens. O estimare a
cifrei este în jurul a 500.000 de persoane.
Promovarea „societăţii oficiale” avea să se realizeze tot cu
ajutorul U.R.S.S. O armată imensă de propagandişti era repartizată în
toate domeniile de activitate ale societăţii. Unii membrii – numiţi
„agitatori” căutau să „lămurească” şi să dinamizeze personalul. Presa
5
Ion Ciupercă, Totalitarismul, fenomen al secolului XX, partea I, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru
Ioan Cuza”, 1997, p. 255.
6
Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, Iaşi,
Editura Polirom, 1998, p. 23.

8
comunistă, avea ca obiect nu atât prezentarea de ştiri, cât convingerea
opiniei publice să adere la ideile şi programul partidului. O dată cu
venirea comuniştilor la putere, se produce o transformare a conţinutului şi
prezentării presei. Se distinge abundenţa textelor politice şi a articolelor
despre economie şi progres tehnologic. În coloane mari, se disting
ambiţiile mari ale regimului şi sloganurile campaniilor de presă.
Sub aspect economic,după încheierea Convenţiei de Armistiţiu,
U.R.S.S. a exploatat sistematic întreaga economie românească.
Deţinând controlul asupra relaţiilor internaţionale ale ţării, U.R.S.S.
a urmărit ca, concomitent cu controlul asupra economiei româneşti prin
Sovromuri, să obstrucţioneze orice alte încercări ale României de a
încheia tranzacţii economice cu alte state. Uniunea Sovietică putea
exploata în voie resursele ţării prin intermediul acestor societăţi denumite
„Sovromuri”, care-şi desfăşurau activitatea, cu preponderenţă, în
domeniul petrolier, bancar, al transporturilor navale şi aeriene. Prin
construcţia şi mecanismele lor de funcţionare, Sovromurile aveau un
statut privilegiat şi urmau să joace un rol important în economia
românească. Statul sovietic a devenit partener egal cu statul român în
cadrul Sovromurilor înfiinţate, fără a aduce nici un fel de capital propriu,
ci doar prin preluarea fostelor acţiuni germane din societăţile româneşti şi
prin preluări abuzive de materiale din timpul războiului. Toate societăţile
mixte au fost înfiinţate pe o durată nelimitată şi erau scutite de orice taxe
de timbru şi înregistrate către stat. Conducerea Sovromurilor era
sovietică, directorii generali şi majoritatea funcţiilor-cheie erau deţinute
de sovietici. Doar preşedintele Consiliului de administraţie era român,
vicepreşedintele fiind obligatoriu sovietic.
Sovromurile au constituit societăţi de spoliere de către ruşi a
economiei româneşti, o „formă mascată de jefuire a resurselor
economice româneşti.”

9
 Încă din primele zile ale anului 1948 (4 ianuarie), s-a constituit
Comisia Centrală pentru organizarea Congresului de unificare a P.C.R. cu
P.S.D. şi s-au aprobat instrucţiunile pentru alegerea organelor de
conducere locală şi a delegaţiilor la Congres. S-a trecut la contopirea
organizaţiilor comuniste şi social-democrate, în perioada 10-20 ianuarie,
având loc alegeri pentru organele de conducere pe întreprinderi, instituţii
şi circumscripţii, precum şi a delegaţiilor pentru conferinţele de plasă şi
judeţene. În intervalul 20-25 ianuarie, s-au desfăşurat conferinţele
judeţene, la care au fost alese comitetele judeţene de partid şi delegaţii la
Congresul general.
Creat în februarie 1948, în urma „fuziunii” Partidului Social-
Democrat cu Partidul Comunist, Partidul Muncitoresc Român (P.M.R.) se
baza pe ideologia „marxist-leninist-stalinistă”. Obiectivul declarat al
P.M.R. era construirea socialismului, iar regimul politic era definit ca
„democraţie populară”.
Secretar general al C.C. al P.M.R. a fost ales Gheorghe Gheorghiu-
Dej. La 27 februarie 1948, s-a constituit o organizaţie cu caracter
electoral, numită Frontul Democraţiei Populare (F.D.P.). Acesta era
condus de un Consiliu Naţional alcătuit din următorii delegaţi: P.M.R. –
Vasile Luca, Lothar Rădăceanu, Iosif Chişinevschi; Frontul Plugarilor –
Dr. Petru Groza, Anton Alexandrescu, Ion Ontaru; Partidul Naţional-
Popular – Petre Constantinescu - Iaşi, Mihail Dragomirescu, Alexandru
Şteflea; Uniunea Populară Maghiară – Kácko Alexandru, Ludovic
Tákács, Cziko Ferdinand. Preşedintele Consiliului Naţional al Frontului
Democraţiei Populare a fost ales dr. Petru Groza, secretar general – Vasile
Luca, secretar adjunct – Iosif Chişinevschi. Pe 28 martie 1948, alegerile
s-au încheiat cu victoria Frontului Democraţiei Populare, care a obţinut
93,2% din voturi şi 405 mandate.

10
 Aparatul C.C. al P.M.R. a fost organizat după modelul aparatului
P.C.(b) al U.R.S.S., model după care au fost organizate toate partidele
comuniste, devenite prin voinţa Moscovei, partide de guvernământ, din
ţările europene intrate în sfera de influenţă sovietică.
La 23 februarie 1948 se alegea Comitetul Central al Partidului
Muncitoresc Român format din: Apostol Gh., Alexa Augustin, Bodnăraş
Emil7, Borilă Petre, Chivu Stoica, Chişinevschi Iosif, Constantinescu
Miron8, Crăciun Constanţa, Coliu Dumitru, Chişinevschi Liuba, Dalea
Mihai, Drăghici Alexandru, Florescu Gh., Gheorghe Gheorghiu-Dej,
Georgescu Teohari, Iordăchescu Theodor, Luca Vasile, Levin Mişa,
Maurer I. Gheorghe, Moghioroş Alexandru, Moraru Mihai, Mateescu
Constantin, Niculi Ion, Pauker Ana, Pas Ion Pârvulescu Constantin, Popa
Emil, Rădăceanu Lothar, Rangheţ Iosif, Răutu Leonte, Rădăceanu
Eugenia, Radovanovici Nicolae, Suder Wiliam, Sălăjan Leontin, Solomon
Barbu, Şerban Avram, Tănase Zaharia, Ţenescu Olimpia, Voitec Ştefan,

7
Emil Bodnăraş, născut la 10 februarie 1904, în Bucovina de Nord, în comuna Colomeia (astăzi
Ucraina). Între anii 1925-1927 a urmat cursurile Şcolii Militare de Artilerie din Timişoara. Între anii
1927-1932 a fost ofiţer de artilerie în Armata Regală Română la Ladagura (Cernăuţi) şi Timişoara.
Dezertează şi pleacă în Rusia (1932-1934). Acest lucru va atrage după sine condamnarea, în lipsă, ca
trădător la moarte, în 1936. După unele date, între 1934-1942 a fost lucrător cu munca politică a
Partidului Comunist din România în oraşele Iaşi, Galaţi, Braşov, Aiud, Doftana, Caransebeş.
Pseudonimele folosite de Emil Bodnăraş în activitatea sa din „ilegalitate” au fost „Spătaru”, „inginer
Ceauşu”, „Felix”. Între anii 1942-1944 a lucrat în zona Brăila-Bucureşti ca om de legătură între
Comandamentul Sovietic şi Aripa de la Moscova a Partidului Comunist din România. După înlăturarea
lui Ştefan Foriş (secretar general al P.C.d.R. – aprilie 1944) şi înainte de eliberarea lui Gheorghiu-Dej
din închisoare a fost unul dintre cei mai importanţi membri ai „troicăi”, pe care o forma cu Constantin
Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, care conduceau Partidul Comunist din România. Pe linie de guvern a
deţinut mai multe funcţii: 1945-1947 subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri; 20
decembrie 1947-3 octombrie 1955 este ministrul Forţelor Armate (din 24 martie 1950 Ministerul
Apărării Naţionale devine Ministerul Forţelor Armate). În anul 1951 este avansat la gradul de general
de armată.
8
Miron Constantinescu, născut la 13 decembrie 1917 în Chişinău, părinţii fiind refugiaţi din
Bucureşti. Tatăl a fost profesor de geologie, iar mama profesoară. În anul 1934 intră la Universitatea
Bucureşti la Facultatea de Filozofie, Secţia Sociologie. În 1935 este primit în Uniunea Tineretului
Comunist, organizaţia studenţească. În iunie 1936 devine membru al Partidului Comunist din România.
În ianuarie 1941 este arestat la Galaţi şi condamnat la zece ani de muncă silnică. A fost închis la
închisorile: Galaţi, Caransebeş şi Lugoj. A fost eliberat din închisoare la 24 august 1944. A lucrat ca
redactor la Ziarul „Scânteia”, apoi ca secretar al Comitetului Orăşenesc al P.M.R. – Bucureşti, între anii
1945-1946. La Conferinţa Naţională a P.C.d.R., în octombrie 1945, a fost ales în Comitetul Central al
Partidului şi în Biroul Politic. Între anii 1946-1947 a fost şeful Secţiei Organizatorice al C.C. al P.C.R.
Din martie 1948 până în aprilie 1949 a fost ministrul Minelor şi Petrolului, trecând apoi ca preşedinte
al Comitetului de Stat al Planificării. La începutul anului 1951 este ales în Prezidiul Consiliului de
Miniştri.

11
Vasilichi Gheorghe, Vaida Vasile. Membrii supleanţi: Bughici Simion,
Bunaciu Avram, Bontea Ştefan, Braeşter A., Ceauşescu Nicolae, Doncea
Constantin, Drăgoescu Petre, Ionescu Vasile, Manea Anton, Manole
Ofelia, Mujic Mihai, Petrescu Dumitru, Roşianu Mihail, Stoica
Gheorghe, Vass Ghizela, Vinţe Ion.
În şedinţa Plenară a C.C. al P.M.R., din 24 februarie 1948 a fost
ales Biroul Politic al Comitetului Central alcătuit din: Gheorghe Apostol,
Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Alexandru Moghioroş,
Ana Pauker, Gheorghe Vasilichi9, Ştefan Voitec. Ca membrii supleanţi ai
Biroului Politic: Chivu Stoica, Mihai Moraru, Iosif Rangheţ, Zaharia
Tănase, Vasile Vaida. În aceeaşi zi, şedinţa Biroului Politic al P.M.R.
alege Secretariatul Comitetului Central al P.M.R. alcătuit din: Gheorghe
Gheorghiu-Dej - secretar general, Ana Pauker, Teohari Georgescu şi
Lothar Rădăceanu – secretari. (Anexa 1).
Organul superior al partidului, congresul, trebuia convocat cel
puţin odată la 4 ani pentru determinarea liniei generale a partidului,
pentru revizuirea statutelor, controlarea activităţii din trecut a Comitetului
Central şi procedarea la alegerea noilor organe de conducere. Comitetul
Central, care între Congrese constituia organismul superior al partidului,
avea mai mult aparenţa decât realitatea puterii. El număra în rândurile
sale pe toţi marii demnitari ai regimului, însă alcătuirea sa nu era
rezultatul unei autentice alegeri democratice, ci mai curând a unor
9
Gheorghe Vasilichi, născut la 7 septembrie 1902, în comuna Cetate, judeţul Dolj, de profesie lăcătuş.
În anul 1929 pleacă în U.R.S.S., unde urmează o şcoală de partid. În februarie 1933 a fost arestat la
Ploieşti şi condamnat la 12 ani închisoare. În anul 1935 a evadat şi a plecat la Moscova, unde a urmat o
altă şcoală de partid până în anul 1937. În 1938 este trimis la Paris să lucreze pe linie de partid. Când a
izbucnit războiul, în 1939, s-a încorporat în armata cehă din Franţa (avea paşaport ceh şi a fost trimis
pe front. Din anul 1941 a făcut parte din Comitetul Central al tuturor emigranţilor. În aprilie 1943 este
arestat de poliţia franceză şi germană, judecat şi condamnat la 3 ani de închisoare. În mai 1944 a fost
deportat împreună cu toţi francezii din închisoare în Lagărul de concentrare Dachau, din Germania,
unde a stat internat până în aprilie 1945, când a fost eliberat de trupele americane şi trimis în Franţa.
S-a reîntors în România la 22 august 1945. Din septembrie 1945 şi până în noeimbrie 1946 a fost
secretarul Regiunii P.C.R. Prahova. Din noiembrie 1947 şi până în noiembrie 1949 a fost ministru al
Învăţământului Public. Din mai 1949 şi până în iulie 1951, ministrul Minelor şi Petrolului. Iulie 1951 –
iunie 1952 a fost ministru fără portofoliu în Consiliu de Miniştri. Din iunie 1952 şi până în martie 1954
a ocupat funcţia de şef al Secţiei Industrie Uşoară de pe lângă C.C. al P.M.R.

12
manevre de culise. Realitatea puterii nu se afla în organele de stat, ci în
organele de partid. Biroul Politic îşi asuma funcţia de executiv, adică lua
iniţiative şi hotărâri plecând de la informaţiile date de diferitele secţii
subordonate Comitetului Central.
Secţiile Comitetului Central al P.M.R. făceau parte din aparatul
Comitetului Central al P.M.R. Ele se ocupau cu selecţionarea şi
repartizarea cadrelor, cât şi cu controlul executării hotărârilor P.M.R. şi
ale Guvernului în domeniul lor de activitate. Fiecare secţie studia diferite
probleme din domeniul ei de activitate, pe baza unui plan de muncă
aprobat de Secretariatul Comitetului Central, care avea răspunderea
secţiei respective sau pe baza unor însărcinări speciale date de C.C. al
P.M.R.
Secţiile subordonate C.C. al P.M.R. pregăteau materialele
informative necesare Comitetului Central, iar, atunci când era nevoie, din
însărcinarea Secretariatului şi potrivit indicaţiilor lui, elabora proiecte de
hotărâri ale Comitetului Central. Fiind o parte a aparatului C.C. al P.M.R.,
secţiile nu aveau dreptul să dea directive, în afara situaţiilor când primeau
însărcinarea din partea Comitetului Central de a da indicaţii, cu caracter
de directive, în probleme ce intrau în competenţa lor. Fiecare secţie era
alcătuită dintr-un număr de sectoare, fiecare sector având sarcina
controlului îndeplinirii hotărârilor P.M.R. şi Guvernului, cât şi
selecţionarea şi repartizarea cadrelor pentru organele sau organizaţiile din
sfera sa de activitate, în conformitate cu nomenclatura sa.
Multitudinea sectoarelor subordonate Secţiei Economice a C.C. al
P.M.R. justifică politica economică planificată după modelul sovietic.
Nici un sector din economia României nu a scăpat Partidului - Stat, care a
decis să gestioneze toate serviciile cu caracter industrial, comercial şi
agricol.

13
 Una din cele mai radicale schimbări au vizat structurile agricole,
care, în câţiva ani au fost remodelate. Secţia Agrară a Comitetului Central
al P.M.R. se ocupa cu selecţionarea şi repartizarea cadrelor şi cu controlul
executării hotărârilor partidului şi ale guvernului în domeniul agrar.
Problemele administrative de partid cu caracter intern erau
rezolvate de Secţia Gospodăria de Partid a C.C. al P.M.R.
Hotărârile Comitetului Central al P.M.R. privind relaţiile cu
„partidele frăţeşti” şi munca de propagandă în străinătate intrau în
sarcina Secţiei Relaţii Externe a C.C. al P.M.R.
Secţia Cancelarie a C.C. al P.M.R. ocupa un loc important în
structura organizatorică, ea deservea Secretariatul Comitetului Central şi
Biroul Politic.
Structura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român o copia
pe cea a aparatului central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.
Biroul Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a funcţionat,
din punct de vedere organizatoric, ca un Comitet Executiv sau ca un
Consiliu Directorial al Comitetului Central al partidului. Comitetul
Central la rândul lui, era un grup de mai multe sute de persoane alese (în
teorie) de congresul partidului. Această ierarhie cu trei etaje, cu adaosul
Secretariatului ei, era tipică pentru partid la toate nivelele, de la cel
unional până la cel al unei fabrici.
În practică, secretarul general, mai degrabă, decât Comitetul
Central, era cel care îi selecta pe membrii Biroului Politic. Acest din urmă
organism a apărut la 23 octombrie 1917, data la care Lenin a decis să-i
cheme pe bolşevici să preia prin forţă puterea în Rusia. De la mijlocul
anilor '20 până în 1952, Biroul Politic a fost alcătuit din 12-13 membrii;
apoi Stalin a ridicat acest număr la 25, iar Biroului Politic i-a dat numele
de Prezidiu al Comitetului Central al Partidului Comunist.

14
 Pentru a-şi defini structura aparatului central, şi pentru a studia
modul de organizare al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Ana
Pauker considera că „ţară în care nu există nici imperialişti, nici clase
exploatatoare, nu există nici tendinţe imperialiste, nu există dorinţa sa
intenţia de a acapara pământ străin, de a robi popoare, de a le
exploata”10, o delegaţie română a plecat la Moscova. La întoarcere a fost
înaintat Biroului Politic al C.C. al P.M.R. o Informare, considerată
„Strict-Secret” în care se menţiona: „Prezentăm o dare de seamă
colectivă. Am stat trei săptămâni. În acest răstimp am vizitat: toate
secţiile C.C. al P.C.(b) U.R.S.S. (afară de una) toate sectoarele
principalelor două secţii: Comisia de Control; Academia de Ştiinţe
Sociale, Şcoala Superioară de Partid, Cabinetul de Partid.
Am înţeles sarcina noastră în felul următor: studierea funcţionării
aparatului de partid şi problemele vieţii de partid.
Este firesc că am acordat atenţia cea mai mare acelor probleme
care sunt deosebit de actuale pentru noi. Am căutat răspuns la întrebările
pe care practica noastră de partid le-a pus în faţa noastră. În multe
cazuri am găsit confirmarea părerilor ce începuseră să se închege şi la
noi, chiar totodată şi forma organizatorică în care aceste păreri pot fi
traduse în viaţă. În alte cazuri – destul de multe – practica P.C. (b) a
demonstrat caracterul greşit a unor metode şi forme organizatorice
folosite de noi.
Am acumulat un material uriaş pentru toate sectoarele de
activitate. Problema este să tragem concluziile practice.”
Studierea, în paralel, a structurii organizatorice a C.C. al P.C.U.S. şi
a C.C. al P.M.R., aduce în prim-plan o asemănare izbitoare. De la
denumirile secţiilor şi sectoarelor Comitetului Central, până la atribuţiile
ce reveneau acestora, până la cele mai mici detalii.
10
Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în
România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995, p. 250.

15
 Urmând exemplul bolşevicilor ruşi de după octombrie 1917, P.M.R.
după preluarea puterii, a trecut la schimbarea structurii vechii societăţi,
reconstruind-o în funcţie de programul şi cerinţele lui.
Acţiunile au avut la bază o tehnică general valabilă în toate ţările din
blocul sovietic. Dezarticularea vechii societăţi a urmat un algoritm care a
presupus: 1). mobilizarea societăţii; 2). demontarea instituţiilor
democratice; 3). lichidarea autonomiei economice şi sociale; 4).
monopolizarea structurilor intermediare; 5). distrugerea factorului uman.
Potrivit aceleaşi concepţii, s-a acţionat pentru consolidarea
regimului Partidului-Stat, care beneficia de o economie centralizată, iar,
în plan politic, a cunoscut o concentrare absolută a puterii; în planul vieţii
sociale, regimul s-a bazat pe structuri egalitare.
Desfiinţând toate formele şi instituţiile democratice, lichidând
proprietatea privată şi distrugând adversarii politici (aruncaţi în temniţe şi
lagăre), Partidul Muncitoresc Român a instaurat un regim totalitar, bazat
pe dictatura partidului unic şi ideologia marxist-leninistă a acestuia, a
acaparat toate pârghiile mecanismului puterii de stat, societatea civilă
fiind practic anulată. Procesul de construcţie a “societăţii noi” a
însemnat: introducerea unui centralism cuprinzând toate sectoarele vieţii
economice, sociale şi politice; industrializarea planificată, în ritm rapid, şi
neglijarea principiilor economiei de piaţă; colectivizarea brutală a
proprietăţii agricole mici şi mijlocii; desfiinţarea sistemului tradiţional de
valori şi a instituţiilor culturale şi spirituale; o amplă politică ideologică
în vederea creării “omului nou”.
Perioada anilor 1948-1953 s-a caracterizat printr-o amplă activitate
represivă şi impunerea sistemului sovietic în toate domeniile vieţii sociale
şi de stat; mii de oameni au fost arestaţi, iar vechea elită politică a fost
lichidată. După moartea lui Stalin, în martie 1953, a urmat o perioadă de
oarecare relaxare.

16
 Impunerea modelului stalinist, împins până la ultimele sale limite, a
reprezentat una dintre cele mai grave măsuri economico-sociale luate de
regimul comunist din România, mai ales în condiţiile în care, alte ţări din
lagărul sovietic, se delimitau de procesul colectivizării.
Întrebându-ne care au fost motivaţiile liderilor comunişti din
România, putem spune că explicaţia s-ar găsi în acţiunea de constantă
disoluţie naţională, socială, culturală a ţării, concepută şi aplicată de
cominterniştii implantaţi în România care au deţinut multă vreme
pârghiile puterii în aparatul de stat şi de partid. Ei nu au fost eliminaţi, în
1952, o dată cu înlăturarea grupului Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari
Georgescu, din posturile de conducere. Printr-un angrenaj abil construit,
cominterniştii au reuşit să influenţeze în continuare evoluţiile politice,
economice şi sociale, generând un autentic program antinaţional.
Copierea modelului sovietic uşura, desigur, sarcina diriguitorilor
„frontului istoric” din ţările de „democraţie populară”, dar, în acelaşi
timp, apărea şi un mare semn de întrebare. Uniunea Sovietică, în calitatea
ei de putere hegemonică, urmărea anularea identităţii naţionale a
popoarelor aservite.
Memoria istorică, altfel spus trecutul fiecărui popor astfel cum s-a
fixat în conştiinţa colectivă a acestuia, constituie o componentă esenţială
a identităţii naţionale. Pentru a înlesni subjugarea naţiunilor din noul
Imperiu sovietic, era necesar ca identitatea lor naţională să fie diminuată
până la dispariţie.
Subminarea memoriei istorice, anihilarea valorilor istorice
tradiţionale, eliminarea personalităţilor şi datelor istorice referenţiale
făceau parte din programul de „spălare a creierelor”, pregătit de
ocupantul sovietic şi executat de marionetele sale din ţările satelizate.
Într-un asemenea context, colectivizarea trebuie văzută nu doar ca
un simplu transplant al “experienţei” sovietice, nu numai copierea

17
mecanică a colhozului bolşevic, colectivizarea a vrut în fond lichidarea
ţăranului român, distrugerea satului românesc, tradiţia şi continuitatea
neamului românesc.
Distrugerea societăţii civile a fost obiectivul politic principal al
P.M.R.. Sistemul de legi a fost reconceput pentru a văduvi cetăţeanul de
orice sentiment de protecţie. Justiţia revoluţionară potolea setea de
răzbunare socială a P.M.R., înverşunat împotriva fostelor partide istorice
şi a tuturor celor care ar fi putu exprima un dubiu privind validitatea
obiectivelor economice şi politice propuse de conducători. Întregul sistem
de legi a fost răsturnat. Au fost numiţi noi judecători, întreaga procedură
judiciară a fost schimbată. Adevărat deţinător al puterii era aparatul
politic al P.M.R.
Un alt obiectiv politic a fost înregimentarea vieţii intelectuale şi a
culturii. Partidul a urmărit să înlăture toate diferenţele de opinii, atât
dinăuntru, cât şi din afară. Marxism-leninismul, aşa cum era el
sistematizat de Stalin, a devenit deţinătorul singurei ideologii acceptate.
Proiectul ideologic stalinist consta în crearea unui nou tip uman, pe deplin
controlabil de către partid. Scriitorii dizidenţi sovietici vorbesc de un om
nou, denumindu-l “homo sovieticus.” Formularea conţine ambiţia
stalinismului de a produce mai mult decât o simplă transformare socială,
ci şi una umană.
Pentru a-şi asigura monopolul asupra puterii, partidele comuniste
au iniţiat o distrugere metodică a culturii tradiţionale. Un rol deosebit l-a
jucat Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R.. Parcurgerea
stenogramelor şedinţelor Biroului Politic al C.C. al P.M.R. sau ale
şedinţelor Secţiei Propagandă şi Agitaţie, prezentarea directă a modului în
care se discuta în şedinţe, vorbirea liberă, expresiile folosite între membrii
P.M.R., greşelile de exprimare, dactilografierea greşită a stenogramelor,
indică o îngustare a orizontului cultural.

18
 Constituţiile din 1948 şi cea din 1952, nu sunt doar adaptări locale
ale unor formule sovietice, ci sunt şi creatoare de cadru legislativ pentru
justificarea acţiunilor întreprinse în implementarea modelului sovietic.
Constituţia, din martie 1948, aliniază evoluţia românească la aceea că
întreaga putere de stat emană de la popor şi aparţine poporului prin Marea
Adunare Naţională şi Consiliile Locale.
Cu toate că drepturile cetăţenilor sunt garantate prin Constituţie,
statul are mijloace de a interpreta restrictiv aceste drepturi.
Pentru a duce la bun sfârşit acţiunea de dezagregare a societăţii
civile, puterea comunistă nu a ezitat să utilizeze teroarea, prin campanii
de denunţări, procese populare, arestări secrete şi execuţii epurări. În
închisoarea de la Piteşti, apoi de la Gherla, din decembrie 1949, până în
august 1952, pe baza teoriilor lui Eugen Ţurcanu pe deţinuţii politici se
practica în mod sadic “tratamentul” de transformare a “reeducatului” în
“reeducator”.
Modelul uman în această societate a fost individul depersonalizat,
gata să informeze asupra celor mai apropiaţi prieteni şi rude. Trădarea în
interesul partidului era considerată o virtute. Abţinerea de la cooperarea
cu miliţia era, desigur, o crimă politică. În perioada proceselor, atmosfera
devine de nesuportat: obsesia duşmanilor infiltraţi, celebrarea geniului
universal, umilirea tradiţiei naţionale au determinat crearea unui climat
general de neputinţă şi disperare.
Ruptura dintre Moscova şi Belgrad a distrus mitul monolitului
comunist în Europa. De asemenea,a compromis în ochii lui Stalin
presupusa probitate şi credinţă a partidelor comuniste, determinându-l să
iniţieze epurări în conducerile comuniste ale sateliţilor U.R.S.S. Într-o
serie de procese din 1949-1952, comuniştii şi necomuniştii au fost acuzaţi
de complicitate cu Tito şi cu puterile occidentale. Prin aceste procese –
care aminteau de procesele din Uniunea Sovietică de dinainte de război,

19
când Stalin şi-a eliminat rivalii, elitele comuniste postbelice din statele-
satelit au fost epurate de comuniştii pe care poliţia stalinistă nu-i
considera în totalitate credincioşi. Epurarea a atins, între 1948 şi 1951,
aproximativ 50% din efectivele P.M.R.. Numărul membrilor P.M.R. a
scăzut în acest interval a scăzut de la 1.500 000 la circa 700.000. Între 5 şi
10 procente dintre persoanele epurate au fost întemniţate. Pe acest fond
de suspiciune, teamă şi teroare, P.M.R. s-a aliniat la linia impusă de
Moscova. Modelul conducătorului sovietic se multiplica, doctrina
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se aplica, indiferent de tradiţii şi
mentalităţi.
Documentele depistate în Arhiva C.C. al P.M.R. abundă în elogii la
adresa Uniunii Sovietice şi binefacerilor sistemului sovietic asupra
societăţii româneşti. Valorile şi metodelor elitelor ideologiei de tip
sovietic au fost racordate la dorinţele lui Stalin. Erau creaţiile dictatorului,
modelate după chipul şi asemănarea lui Stalin. Tandemul Iosif
Chişinevschi – Leonte Răutu a împins cultura naţională într-un impas
fatal. Moştenirea latină şi orientarea pro-occidentală a culturii române au
fost rapid anihilate în numele unor pretinse legături tradiţionale româno-
ruse.
Unui proces de transformare fundamentală a fost supusă şi istoria
românilor. Începând cu anul 1948, timp de un deceniu, se va desfăşura
etapa decisivă a stalinizării istoriografiei române, sub oblăduirea lui
Mihail Roller. De fapt, cu precădere în anii 1948 – 1953, a avut loc un
amplu proces de stalinizare a societăţii româneşti, în latura oficială a
acesteia. Obedienţa regimului de la Bucureşti faţă de Moscova şi
conducătorul de la Kremlin (care în 1949 a împlinit 70 de ani, iar cultul
personalităţii sale a atins cote maxime, inclusiv în România) va cunoaşte,
în această perioadă forme diverse.

20
 Statui colosale au fost ridicate la Bucureşti şi Braşov. Oraşul
Braşov va fi botezat oraşul Stalin. (anul 1950). Denumiri de instituţii,
pieţe publice şi străzi vor primi numele lui Stalin.
Secţia Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. se ocupa cu toate
aniversările importante ale poporului rus, sărbătorindu-se mai mult cele
sovietice, decât cele române. Mai mult, legea fundamentală a ţării –
Constituţia din 27 septembrie 1952 – deşi, proclama că “statul român
democrat – popular” este “stat unitar, suveran şi independent” (Art.17),
un amplu Capitol introductiv (nouă aliniate) nemaintâlnit în practica
constituţională românească, dezvolta amintita obedienţă către Uniunea
Sovietică.
Sovietizarea istoriografiei române s-a realizat până la detaliu,
pentru a dovedi obedienţa faţă de Moscova.
După 1948, era considerată necesară cunoaşterea temeinică a
culturii şi experienţei sovietice.
Traseul sovietizării României nu a ocolit Biserica Ortodoxă
Română, o instituţie fundamentală a statului român, care trebuia viciată
cu spiritul comunist-ateist. Biserica majoritară, a fost mult timp
considerată privilegiată faţă de celelalte culte din România, Biserica
Romano-Catolică şi Unită fiind şi ea lovită de noua orânduire ateistă.
Politica aplicată cultelor din România avea un precedent în aplicarea
aceloraşi metode în Uniunea Sovietică.
În conformitate cu Art.84 din Constituţia din 1952: “Libertatea de
conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare
Române. Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona
liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor
cetăţenilor Republicii Populare Române.
Şcoala este despărţită de biserică. Nici o confesiune, congregaţie
sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de

21
învăţământ general, şi nu numai şcoli speciale pentru pregătirea
personalului cultului. Modul de organizare şi funcţionare a cultelor
religioase se reglementează prin lege.”
Armata a fost, de asemenea, reorganizată ca “Armata Populară”,
după modelul sovietic, ca să corespundă nevoilor noii democraţii
populare. La 28 martie 1948, a fost creată Direcţia Politică Superioară a
Armatei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru crearea aparatului de
represiune Miliţia şi Securitatea, considerate ca simboluri ale dictaturii
proletariatului.
Comunismul românesc a aplicat dogma leninistă şi interpretările ei
din anii stalinismului. A promovat acelaşi tip de construcţie instituţională,
bazată pe represiune.
Faptul că regimul comunist era unul de ocupaţie a fost exprimat
cu sinceritate chiar de unii lideri ai partidului, la începuturile instaurării
sale. Teohari Georgescu, în cadrul unei lecţii ţinută la Universitatea Serală
de Marxism-Leninism, afirma: “Specificul condiţiunilor în care s-au
născut ţările de democraţie populară constă în aceea că armata
puternicului stat sovietic a zdrobit principala forţă de şoc a
imperialismului mondial, a împiedicat burghezia din aceste ţări să
dezlănţuie un război civil şi a dat în felul acesta proletariatului, în frunte
cu partidele comuniste, posibilitatea să smulgă din mâinile burgheziei
puterea politică, s-o lipsească de principala ei forţă economică şi să
treacă la construirea socialismului”.
În România, sovietizarea s-a produs prin teroare şi presiune.
Aparatul poliţiei politice a avut un rol esenţial în acţiunea de consolidare
a comunismului, prin mijloace ale terorismului de stat. Principala sa
atribuţie a constat în inocularea şi administrarea sentimentului de frică.
Practic, acesta a fost rolul Securităţii în regimul comunist din România.

22
 Mijloacele de teroare utilizate de stat au urmărit menţinerea fricii
în stare difuză. Frica, mai întâi cultivată şi apoi întreţinută de poliţia
politică în beneficiul puterii comuniste, a avut aceleaşi rezultate obţinute
cu două secole înainte de absolutismul monarhic şi la mijlocul secolului
XX de către nazism. Arestările la ore târzii din noapte, uneori fără un
motiv plauzibil, avea un efect devastator nu numai asupra victimelor şi a
familiilor celor ce luau calea închisorii, ci şi asupra vecinilor şi
cunoscuţilor. După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii
instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o şi
mai mare pregnanţă, iar teama faţă de poliţia politică a ajuns să se
transforme în reflex.
Iată ce declara Romulus Vulcănescu, referindu-se la “jocurile
memoriei”: “În detenţie, memoria mi-a fost supusă unor torturi
psihastenice, pe cât de absurde pe atât de insistente, care urmăreau să-
mi smulgă mărturisiri din presupuse acţiuni, ce nu-mi aparţineau, ca
probe pentru o vină ce nu-mi fusese adusă la cunoştinţă, în vederea
stabilirii unei infracţiuni a cărei încadrare juridică nu o bănuiam.”
Într-o relatare a lui Ion Constantinescu-Mărăcineanu, din revista
“Memoria”, scriind despre “ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu”
încerca să surprindă tragedia omului care îşi aştepta deznodământul,
bântuit de o tristeţe deprimantă: “Rostul meu în viaţă s-a terminat –
spunea Mircea Vulcănescu. Am început o operă, dar n-am fost în stare
s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o
tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de
studenţii pe care îi iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale
istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această
ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-
am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în
suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii

23
mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte
pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au
dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură.
Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui
păcate îndură acest neam ospitalier.”
Caracterul totalitarist al comunismului este strâns legat de
aspectul ideologic al acestuia. Credinţa în deţinerea adevărului,
certitudinea controlului teoretic asupra istoriei sunt punctele de pornire
ale îndârjirii cu care s-au aplecat comuniştii asupra realităţii spre a o
transforma. “Omul nou”, format prin totalitarism, devine scop şi unealtă a
comunismului.
Au fost valorificate contribuţiile istoriografice ale specialiştilor
români şi străini, au fost folosite memoriile unor contemporani (între care
Gheorghe Apostol, Gheorghe Gaston-Marin, Dumitru Popescu, Paul
Niculescu-Mizil, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu, Pavel Ţugui,
Sorin Toma, Paul Sfetcu, Valeriu Anania, Constantin C. Giurescu, Ion
Eremia, Paul Goma, Radu Ciuceanu).
În cadrul tezei au fost utilizate volumele de documente publicate,
în ţară şi străinătate, în limbile română, franceză şi engleză.
Pentru a evidenţia modul în care politica regimului era promovată
în opinia publică a fost studiat ziarul „Scânteia” – organul de presă al
C.C. al P.M.R., care prezenta o imagine idilică, potrivit căreia întregul
popor urma cu entuziasm, directivele conducerii de partid şi de stat.
Realitatea era însă cu totul alta.
În cadrul tezei au fost anexate documente provenind din fosta
Arhivă Istorică a C.C. al P.C.R. (extrase din agendele lui Gheorghe
Gheorghiu-Dej, un memoriu olograf al Anei Pauker privind „greşelile
comise” în timp ce se afla în conducerea P.C.R. şi P.M.R., angajamentul
membrului de partid privind documentele pe care le gestionează, tabele

24
cuprinzând excluderile din P.M.R. ca urmare a verificărilor din anii 1949-
1950, structura socială a membrilor de partid, mişcarea de rezistenţă,
articole din presa vremii.
De remarcat, fotografiile care reprezintă o adevărată istorie în
imagini a acestei perioade, contribuind într-un mod deosebit la cercetarea
unei perioade atât de zbuciumate din istoria poporului român.

25