Sunteți pe pagina 1din 5

L.P.

1
TANATOLOGIA
Ramura ştiinţelor biologice care se ocupă cu studiul cauzelor şi mecanismelor morţii, cu
semnele acesteia şi cu modificările cadaverice poartă numele de tanatologie (gr. thanatos =
moarte + logos = ştiinţă).
Moartea este fenomenul biologic care se manifestă prin oprirea funcţiilor vitale în toate
organele, ţesuturile şi celulele. Prin moarte, în decursul unor modificări succesive, materia vie se
transformă în materie organică şi anorganică, fiind redată astfel circuitului material al mediului
natural ambiant.
După cauzele care o determină, mecanismul de producere şi durata de instalare se
diferenţiază mai multe tipuri de moarte: naturală şi patologică, violentă şi neviolentă, subită şi
lentă.
Moartea naturală, fiziologică sau senilă intervine la diferite “vârste terminus”, variabile
după specie, prin dereglarea proceselor metabolice şi prin uzura treptată a componentelor
organismului care devin incompatibile cu supravieţuirea.
Moartea patologică sau prematură se produce la orice vârstă consecutiv modificărilor
patologice ireversibile survenite în diferite condiţii de mediu pentru care organismul nu este
adaptat. Moartea patologică poate fi violentă când are loc în stare de sănătate aparentă, ca
urmare a traumatismelor, electrocutării, ruperii cordului şi a vaselor mari sau a sacrificării şi
neviolentă, urmare a diferitelor boli.
Moartea neviolentă se poate instala brusc (moartea subită sau apoplectică) sau lent
(moarte lentă), precedată de cele mai multe ori de agonie.
Semnele morţii
Semnele morţii reprezintă modificările anatomoclinice pe baza cărora se diagnostică
moartea biologică. Ele constau în: pierderea poziţiei ortostatice, încetarea activităţii respiratorii şi
cardiace, dispariţia pulsului, reflexelor şi sensibilităţii, suprimarea funcţiilor aparatului
locomotor şi fonator, dispariţia secreţiilor exocrine, dispariţia undelor electroencefalogramei ca
semn al distrucţiei ireversibile a substanţei nervoase.

Modificările cadaverice
Modificările cadaverice sau postmortale sunt reprezentate de transformările biochimice
şi structurale profunde care se instalează în cadavru sub acţiunea enzimelor proprii şi a florei
microbiene de invazie. Instalarea lor se face progresiv şi din acest punct de vedere se deosebesc
modificări cadaverice precoce şi tardive.

1
I. Modificări cadaverice precoce
1. Acidifierea cadavrului, pasageră, caracterizată prin coborârea pH-ului tisular sub 6, se
explică prin descompunerea anaerobă a substanţelor organice cu eliberarea unor produşi acizi
(acidoza lactică); dispare odată cu ieşirea din rigiditate.
2. Răcirea (algor mortis) este consecinţa sistării activităţii nervoase de termoreglare.
Temperatura cadavrului se apropie de temperatura mediului ambiant într-un interval de timp ce
variază cu specia, talia, cantitatea învelişului pilos sau plumos, starea de întreţinere, temperatura
mediului şi cu boala de care a suferit animalul. Se consideră viteza medie de răcire 10C pe oră.
Răcirea este mai lentă la speciile mari, în foarte bună stare de întreţinere, cu pielea şi
fanerele intacte, în anotimpul cald şi mai rapidă la animalele mici, slăbite, jupuite, în
anotimpurile reci. Bolile convulsivante şi cele caracterizate prin intense fermentaţii intestinale,
precum şi “sindromul de hipotermie” malignă la porc produc o creştere a temperaturii imediat
după moarte urmată de o răcire slabă şi tardivă.
3. Rigiditatea cadaverică (rigor mortis) se exprimă printr-o contractură susţinută a
musculaturii care devine rigidă şi imobilizează articulaţiile. Fiind supusă aceloraşi condiţii ca şi
răcirea, se instalează mai rapid la cadavrele mici, prost întreţinute şi în timpul iernii. Mecanismul
de contracţie cadaverică este asemănător celui al contracţiei musculare fiziologice: scurtarea
fibrelor este declanşată de ionii de calciu care migrează din reticulul endoplasmic, utilizând ATP
ca sursă de energie. Cu timpul, anoxia tisulară, epuizarea rezervelor energetice, alcaloza,
degradarea miofilamentelor vor provoca relaxarea.
Momentul instalării rigidităţii variază cu specia: peştii intră în rigiditate integrală imediat
după moarte. La păsări, cabaline şi rumegătoare rigiditatea debutează la 2-4 ore din momentul
morţii şi durează 20-40 de ore prelungindu-se în cazul unei ambianţe cu temperatură scăzută.
Rigiditatea se instalează mai întâi în fibrele musculare netede şi apoi la muşchii striaţi.
Astfel, intrării în rigiditate a musculoasei glandelor veziculare (la câteva minute după instalarea
morţii), uterului, vezicii urinare, stomacului şi intestinului (cu apariţia “inelelor de rigiditate”),
a pielosului (cu horipilaţie cadaverică), a muşchilor circulari ai irisului (cu mioză) la circa 20-
30 minute, îi urmează contractura miocardului ventricular la 30 minute. Rigiditatea miocardului
produce expulzarea sângelui din ventriculul stâng, prezenţa sângelui în ventricul semnalează
contractarea incompletă datorită unor modificări degenerative grave sau infarctului miocardic.
După 30-60 minute intră în rigiditate muşchii palizi (longissimus dorsi,
semimembranosul, pectoralii), la 2 ore diafragmul, iar după 3-4 ore, musculatura striată roşie.
Musculatura somatică se contractă într-o succesiune cranio-caudală afectând muşchii maseteri şi
linguali la 3-7 ore; muşchii laringelui şi ai zonei cervicale, ai trenului anterior la 8-12 ore;

2
muşchii toracelui, abdomenului şi ai trenului posterior în 12-20 ore după moarte. Rigiditatea se
instalează definitiv după 24 ore, durează 24-48 de ore şi este urmată de rezoluţie.
Histologic, fibrele musculare apar ondulate, tumefiate în unele porţiuni (formând
“podurile de rigiditate”) la nivelul cărora miofibrilele sunt scurtate, iar striaţiunile transversale
apar alungite şi subţiri. După câteva ore se produce omogenizarea nodurilor prin dispariţia
miofibrilelor şi striaţiunilor.
4. Hipostaza defineşte procesul de acumulare a sângelui în faza de agonie în părţile
declive ale animalului cu decubit prelungit. Este influenţată de forţa gravitaţională şi se exprimă
prin pete roşii sau violacee în zonele cu piele fină şi depigmentată. După deschiderea cadavrului
organele din poziţia declivă sunt turgescente şi pline cu sânge iar cele din partea opusă sunt mici
şi palide.
5. Coagularea sângelui se produce în cavităţile cardiace şi în lumenul vaselor sanguine
de calibru mare în circa 30-60 minute după sistarea activităţii cardiace. Coagulii postmortali
sau cruorici apar ca nişte mulaje de culoare roşie – vişinie, lucioase, umede, elastice şi
neaderente de andoteliu.
Mecanismul coagulării este asemănător celui fiziologic. Absenţa factorilor procoagulanţi
şi mai ales hipocalcemia, asfixia şi hipoxia, cahexia, septicemia, piemia, stările hidremice, unele
intoxicaţii întârzie sau anulează coagularea. Sângele hipostatic, suprasaturat cu dioxid de carbon,
rămâne necoagulat mai multe ore sau nu se coagulează.
În cavităţile cardiace se pot găsi coaguli de culoare gălbuie. Ei sugerează o boală
caracterizată prin VSH crescut: infecţii acute şi cronice, tumori maligne, stări febrile, distructii
celulare întinse, anemia infecţioasă la cal şi alte tipuri de anemie.
6. Imbibiţia biliară se instalează la câteva ore după moarte, se datoreşte permeabilizării
peretelui colecistului şi se manifestă prin colorarea în verzui a ficatului (pe faţa viscerală),
stomacului şi intestinului, diafragmului şi splinei. Pigmenţii difuzaţi accelerează procesele
distructive tisulare.
7. Autoliza, prima fază a descompunerii substanţei vii, se datoreşte anoxiei difuze şi se
realizează sub acţiunea enzimelor proprii eliberate prin topirea membranelor lizozomale. Este
favorizată de pH-ul acid tisular (4-5,6). Procesele autolitice se manifestă mai rapid la organele
mari, celulele parenchimatoase fiind mai susceptibile decât stroma conjunctivo – vasculară.
Sistemul nervos, retina şi epiteliul urinifer încep să se autolizeze la 10-15 minute după moarte.
În sistemul nervos central se constată o rapidă înmuiere a substanţei nervoase, căreia îi
corespunde, histologic, imbibiţia hidrică a zonelor perivasculare şi perineuronale, dezintegrarea
tecilor de mielină, alterarea profundă a neuronilor.

3
Datorită rapidităţii cu care se instalează, recoltarea encefalului pentru investigaţii
histologice se va face în cel mult două ore după moarte. În preparatele mai vechi de 24 ore vor
putea fi luate în considerare doar infiltraţiile leucocitare.
În rinichi, autoliza se recunoaşte prin decolorare, friabilitate şi aspect de organ fiert. Ea
este completă în 3-6 ore. Histologic, granularea citoplasmei nefrocitelor sau dezintegrarea ei
hidrică este însoţită de spargerea nucleilor, glomerulii sunt mai rezistenţi.
În ficat, petele autolitice, cenuşiu-albicioase, lenticulare, cu margini şterse, iniţial
superficiale, confluează şi cuprind organul în totalitate. Ficatul autolizat este palid, decolorat,
moale, cu aspect fiert. Histologic, autoliza se caracterizează prin distrugerea relativ uniformă a
celulei. Proteinele se dezintegrează în granule mici. Cordoanele hipocromatice, palide, cu nucleii
fragmentaţi, se topesc treptat. Se recomandă ca fixarea ficatului, ca a oricărui organ cu activitate
metabolică intensă, să se facă în soluţii reci care opresc fenomenele de degradare.
La nivelul mucoaselor se formează depozite muco-celulare mai mult sau mai puţin
abundente, cenuşiu – albicioase şi semifluide, rezultate din expulzarea mucusului din glande în
timpul rigidităţii şi din desprinderea celulelor epiteliale. Lipsa oricărei reacţii vasculare va
diferenţia autoliza de inflamaţia catarală.
II. Modificări cadaverice tardive
1. Alcalinizarea urmează acidifierii tisulare şi se datoreşte apariţiei unor compuşi chimici
cu reacţie bazică.
2. Rezoluţia semnifică relaxarea definitivă şi totală a musculaturii cu pierderea tonusului
şi remobilizare articulară. Ea se instalează în aceeaşi ordine ca şi rigiditatea, debutând la 20-24
ore şi fiind completă la 48-72 ore după moarte.
Este provocată de alterarea actomiozinei, de alcaloza produsă de amoniac, de anoxie cu
epuizarea rezervelor energetice şi deteriorarea enzimelor.
Histologic, fibra musculară apare densă, cu sarcoplasma retractată, granulară sau
omogenă, lipsită de striaţiuni, cu nucleii fragmentaţi sau topiţi. Apa de constituţie este eliberată
sub sarcolemă, precum şi între peretele celular şi endomisiu.
3. Hemoliza este procesul prin care hematiile se distrug şi eliberează hemoglobina,
pigment care se infiltrează în intimă şi miocard, apoi în intimitatea pereţilor şi în ţesuturile
perivasculare limitrofe dând naştere imbibiţiei cadaverice sau imbibiţiei hemoglobinice; vasele
şi ţesuturile iau o culoare roşie-vişinie difuză.
Hemoliza începe la 2-3 ore după moarte şi este completă după 18-20 ore. Histologic,
intima sau endocardul apar impregnate cu pigment granular.
4. Petele cadaverice apar pe organele şi ţesuturile care vin în contact cu pereţii tubului
digestiv post-diafragmatic. Au culoare roşie-brună sau albăstruie şi sunt mai vizibile la animalele

4
nepigmentate în regiunile inghinală şi abdominală ventrală. După deschiderea cavităţii, sunt
prezente în ţesutul conjunctiv subcutanat, în musculatura abdominală, pe rinichi, ficat, splină,
peritoneu. Apar ca rezultat al combinării hemoglobinei difuzate din vase cu hidrogenul sulfurat
provenit din putrefacţiile intestinale. Putrefacţia lor indică o vechime a cadavrului de 2-3 zile
vara şi 3-4 zile în timpul iernii.
5. Putrefacţia reprezintă descompunerea completă a tuturor substanţelor organice sub
acţiunea conjugată a enzimelor lizozomale şi enzimelor florei intestinale şi ambientale. Începe la
una două zile fiind dependentă de factorii de mediu. Este mai rapidă la animalele neeviscerate
precum şi la cele cu infecţii gangrenoase, cu conţinut intestinal abundent, cu piometru.
Fermentaţiile tisulare sunt urmate de eliberarea apei, a gazelor (amoniac, dioxid de
carbon, azot, hidrogen sulfurat) a unor aminoacizi şi apei, a substanţelor organice şi minerale
simple. Din lizină şi ornitină se formează cadaverină şi putresceină, diamine alifatice numite
ptomaine, specifice cadavrului cu miros respingător.
Marile organe se transformă într-o magmă negricioasă. Gazele se acumulează sub formă
de bule sub pleură şi sub capsula organelor, apoi în masa lor conferindu-le un aspect buretos şi
de crepitaţie la palpare. Împreună cu gazele din marile vase, din masele musculare şi din ţesutul
conjunctiv alcătuiesc emfizemul cadaveric. Acumularea gazelor în organele cavitare şi în marile
cavităţi seroase produce balonarea cadavrului – timpanismul sau meteorismul cadaveric. El
poate fi urmat de prolabarea rectului, de ruperea intestinului şi a peretelui abdominal.
Descompunerile chimice progresează până la lichefierea ţesuturilor moi, rămânând în
cele din urmă doar ţesuturile dure.