PROIECTE DE UNITATE EUROPEANĂ PÂNĂ ÎN SECOLUL XI

Istoricii francezi consideră că spaţiul carolingian prefigurează Europa şi pune bazele

primei
unificări europene, viitoarea Republică christiana a secolelor XII-XIV. Carol cel Mare
(771- 814)
stăpân şi al Romei, capitala sa religioasă, al cărei protector este împreună cu Papa,
rege al francilor,
apare ca şef incontestabil al Creştinătăţii, stăpân al Occidentului. Îi lipsea doar titlul prin
care să fie
recunoscut moştenitor al Auguştilor. Dar la 25 decembrie 800 în basilica Sf. Petru era
proclamat de
popor Împărat al Romanilor, încoronat de Papă. Această încoronare imperială a fost
pregătită de
învăţaţii din palatul de la Aix-la-Chapelle, ca o moştenire a Imperiului Roman. Un imperiu
al cărui şef
unic, atotputernic ales de Dumnezeu şi vicar al lui Hristos avea misiunea să sprijine şi să
propage
credinţa creştină. Conul de umbră în care se afla puterea imperială a Bizanţului a uşurat
şi impulsionat
desfăşurarea evenimentelor.
Domnia sa a coincis cu o adevărată renaştere a literelor şi artelor căruia, istoricii,
exagerând,
poate, i-au dat numele de Renaştere carolingiană. Iniţiată de marele teolog Alcuin, care
a copiat
manuscrise latine culese din Italia şi Bizanţ, această renaştere are ca suport cancelaria
imperială, şcoala
palatului, reţeaua marilor mănăstiri benedictine în care unii preoţi sunt mari literaţi. Ea
marchează
redescoperirea literaturii antice a cărei importanţă nu poate fi subestimată pentru viitorul
gândirii
europene. Cu ajutorul copiilor autorilor antici s-a realizat o adevărată operă de salvare a
numeroase
texte antice sortite pierii. Reîntoarcerea către literatura antică va aduce în actualitate
tensiunea între
polul sacru al culturii europene (tradiţia creştină) şi polul său profan (tradiţia păgână,
filosofică şi
retorică). „Tensiunea” aceasta va genera o adevărată creativitatea culturală a Europei
până în secolul al
XV-lea cel puţin. Şcoli parohiale, episcopale şi monastice au fost create pe întreg
teritoriul imperiului.
Înviorarea culturii latine s-a desfăşurat într-un moment în care începeau să se afirme
aşa numitele
limbi „vulgare”: dialectele romanice mai apropiate de latină, italiană, şi cele provenite din
ramura
germanică.
Pentru istoricii francezi limitele Europei Occidentale coincid cu cele ale Imperiului
Carolingian.
Renovatio Romani Imperii a fost o realizare de scurtă durată, destrămându-se în regate
concurente, pentru care refacerea unităţii sub egidă proprie rămâne un ideal irealizabil.
Eşecul urmaşilor lui Carol cel Mare dă naştere Europei Occidentale caracterizată de
divizare
politică, dar şi de o unitate a civilizaţiei.
Divizarea politică este urmarea firească a incapacităţii succesorilor lui Carol cel Mare de
a păstra
unitatea Imperiului Carolingian. În secolele următoare ea a fost agravată de opoziţiile
religioase,
economice, coloniale. Eforturile în plan politic, în Evul Mediu, au fost dirijate către un
singur scop :
unitatea politică a Europei. În realizarea acestei aspiraţii s-au angajat două puteri : cea a
Bisericii şi cea
a Statului. Conflictul dintre Imperiu şi Papalitate în primele veacuri ale celui de-al doilea
mileniu sunt
mărturie a persistenţei aspiraţiei spre unitatea lumii europene într-o formulă
hegemonică, în care
întâietatea puterii spirituale sau a celei laice să fie validată printr-o dominaţie de tip
universalist. Pus în
serviciul celor două forţe opuse, acest fenomen a fost cauza unor profunde ambiţii în
Europa care au
dat naştere la confruntări îndelungate. Litigiile dintre Papă şi Împărat au fost extrem de
dure pentru că
cele două puteri reprezentau două principii de unitate care cu greu puteau fi conciliate.
Împăratul
urmărea să dispună de tiara papală, în timp ce Papa îşi dorea şi coroana imperială. Cu
alte cuvinte ei îşi
disputau conducerea ordinii politicii europene.
Perioada de până în secolul al XI-lea este una de maximă afirmare a creştinismului ca
sursă a civilizaţiei
şi forţă unificatoare a Europei.

Bibliografie:
http://www.sim.tuiasi.ro/