Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) s-a inscris in romantismul european prin tema

iubirii si a naturii, care este predominanta in lirica sa. La Eminescu natura are doua ipostaze, una
terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un
adevarat Poezia "Peste varfuri" este o creatie lirica, intrucat Eminescu isi exprima in mod direct
sentimentele de dragoste pentru natura, starea de melancolie provocata de scurgerea ireversibila a
timpului, principalul mod de expunere fiind descrierea*/? j Poezia "Peste varfuri" face parte din
tema de inspiratie folclorica a liricii eminesciene, fiind publicata in primul volum de "Poezii" editat
de Titu Maiorescu, in 1883.ritual al iubirii, "natura adesea - daca nu primeaza - e pe acelasi plan
cu dragostea" Titlul "Peste varfuri" exprima un loc nedefinit, abstract, in care teluricul se imbina
cu celestul, sugerand starea de tristete a poetului, de nesiguranta, ilustrand un spatiu spiritual aflat
intre viata si moarte. Poezia "Peste varfuri" de Mihai Eminescu exprima direct sentimentele de
nostalgie, tristete si durere pentru perceperea ideii de moarte, ca pe un final implacabil al vietii.
Elementele naturii se convertesc treptat in meditatie, in cugetare. Poezia are si accente filozofice
privind scurgerea ireversibila a timpului si de aceea poate fi considerata si o elegie.

Poezia „Singuratate” aparţine „ciclului veronian” apărută în „Convorbiri literare” 1.03.1878. În

această perioadă poetul trăieşte o profundă singurătate şi dezamăgire în dragoste. George
Călinescu numea „poezia tăcerii absolute” în care solitudinea desăvîrşirii îngustează conştiinţa de
sine şi dă naştere acelui sfîrşit, denotînd o meditaţie ce evocă sentimentul singurătăţii şi al curgerii
timpului.Motivul trecerii timpului este accentuat de acţiunile simbolurilor zoomorfe: greieri,
şoareci, care trezesc imediat melancolia şi lupta împotriva scurgerii iremediabile a timpului. Lupta
cognitiva se regăseşte prin scris. Metonimia „sună cleampa” determină apariţia iubitei, bucuria
iubirii fiind singura care îi poate insufla încredere in viaţă. Antiteza relevată prin adjectivele opuse,
antonimice „deşartă plină” şi „negru-lumină” determină schimbarea radicală a atmosferei şi
învăluită anterior în pesimism în una activă la ivirea iubitei, care este comparată cu o „icoană de
lumină”, denotînd sacralitatea iubirii. Metafora „privazul negru al vieţii” sugerează ideea unei vieţi
lipsite de bucurii, una solitară, care devine graţiei iubitei luminată, căci numai ea e în stare să dea
un alt sens vieţii întunecate a poetului. În final apare acelaşi motiv de trecere a timpului - „şi mi-i
ciudă”, eul liric fiind supărat că timpul îi macină viaţă, stăpîndînd-o necruţător , pe cînd el doreşte
să savureze clipele alături de iubită. Prezenţa des întîlnită a formei personale la persoana I „-mi”,
„melancolia-mi”, „dată-mi”, determină centrarea eului liric, a suferinţei lui în atmosfera poeziei.

Glossa lui Mihai Eminescu este o poezie gnomică, întrucât conţine maxime, sentinţe, sfaturi
morale; maxima este un enunţ concis, exprimând un principiu etic, o normă de conduită, fiind
sinonimă cu aforism, sentinţă. Poezia Glossă, de Mihai Eminescu, a apărut în 1883, în volumul
de Poezii, îngrijit de Titu Maiorescu, această creaţie fiind cea mai reuşită dintre cele patru variante
scrise de poet. ema poeziei este un cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor
obişnuiţi, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o
cugetare filozofică pe un ton sentenţios, conţinând adevăruri universal-valabile, deci
incontestabile.
Maximele, sentinţele sunt scurte şi lapidare, concise şi exprimate printr-un singur vers. Poezia este
de factură clasică prin obiectivarea superioară, prin detaşare faţă de frământările existenţei umane
pline de orgolii, ambiţii, prefăcătorii etc. Tema filozofică a Glossei este condiţia omului în raport
cu timpul.
Limbajul artistic
Stilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt puţine, existând
doar câteva epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”, „zgomote deşarte”) şi ceva mai
multe metafore („cumpăna gândirii”, „cântec de sirenă”, „masca fericirii”).
Aforismele sunt construite cu expresii populare - „de ai fi cu stea în frunte”, „nu te prinde lor
tovarăş”, „feri în lături”- sau proverbe - „toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e val, ca valul trece”.
Prozodia
Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de opt silabe, rima este încrucişată. Ritmul
trohaic, la fel ca în poezia populară, produce o muzicalitate uşor melancolică, atât de sugestivă
pentru scepticismul eminescian.