http://referate.wyz.

ro/

MARI DESCOPERIRI ALE FIZICII

Electromagnetismul este acea
ramură a fizicii care studiază
sarcinile electrice şi magnetice,
câmpurile create de acestea
(electric şi magnetic), legile care
descriu interacţiunile dintre
acestea.

Efectul magnetic al
curentului electric

Ramurile principale ale

electronagnetismului sunt:

 Electrostatica, care se ocupă cu studiul sarcinilor electrice aflate în

repaus şi al câmpurilor generate de acestea.
 Electrodinamica, care se ocupa cu studiul sarcinilor aflate în mişcare,
precum şi al câmpurilor generate de acestea.
 Magnetismul, care se ocupa cu studiul câmpului magnetic.

În cadrul fizicii, dualitatea undă-corpuscul se referă la faptul că materia

prezintă simultan proprietăţi corpusculare şi ondulatorii. Este vorba despre un
concept central al mecanicii cuantice care a înlocuit teoriile clasice asupra
naturii materiei. Anumite fenomene pun în evidenţă caracterul ondulatoriu
(interferenţa, difracţia, polarizarea), pe când altele demonstrează caracterul
corpuscular al materiei (emisia şi absorbţia luminii, efectul fotoelectric, efectul
Compton). Bazându-se pe studiul acestor fenomene, teoriile clasice propuneau
modele în care un obiect era considerat fie o particulă, fie o undă.

Scurt istoric

În formalismul clasic, lumina era considerată undă electromagnetică,

prezentând fenomene ondulatorii cum ar fi interferenţa, difracţia, polarizarea.
Odată cu descoperirea efectului fotoelectric în 1887 de către Heinrich Rudolf
Hertz, a fost necesară introducerea unei noi teorii care să justifice fenomenul,
întrucât cea clasică era în contradicţie cu rezultatele experimentale.
În 1905, Albert Einstein explică legile efectului fotoelectric presupunând
că lumina este alcătuită din particule (numite fotoni) şi aplicând ipoteza lui
Planck, conform căreia energia este cuantificată.
1
 http://referate.wyz.ro/

Louis de Broglie a extins teoria lui Einstein, susţinând că orice particulă

în mişcare are asociată o undă. Teza lui de doctorat este publicată în anul 1924,
dar el primeşte premiul Nobel abia în 1929, după ce teoria sa este verificată
experimental.

Ipoteza lui de Broglie

Louis de Broglie afirma că orice particulă aflată în mişcare (electron,

proton, atom) are şi o comportare ondulatorie. El stabileşte relaţia între
lungimea de undă asociată şi impulsul al particulei:

unde
 h - reprezintă constantă lui Planck;
 m - este masa particulei;
 υ - este energia totală a particulei;
 y - reprezintă energia potenţială a particulei.

În relaţia lui de Broglie intervin atât mărimi specifice corpusculilor (cum

ar fi energia şi impulsul) precum şi mărimi caracteristice undelor (frecvenţa,
lungimea de undă).

Dovezi experimentale

Noile teorii au fost cu greu acceptate de comunitatea ştiinţifică.

Experimentele ulterioare au demonstrat, însa, corectitudinea acestor ipoteze.

Efectul fotoelectric extern

Efectul fotoelectric este un fenomen fizic în care se manifestă natura

corpusculară a luminii. El consta în emisia electronilor de către un corp aflat sub
acţiunea radiaţiilor electromagnetice. Pentru explicarea lui, Einstein a presupus
ca fotonii din care este alcătuită lumina ciocnesc atomii din substanţa
respectivă, fiecare foton incident eliberând câte un electron. Scriind legea de
conservare a energiei, se pot deduce legile empirice obţinute în studiul acestui
efect. Relaţia este cunoscută sub numele de legea lui Einstein:

unde

2
 http://referate.wyz.ro/

 h - reprezintă constantă lui Planck;

 f - este freventa fotonului incident;
 f0 - este energia fotonului incident, exprimată conform ipotezei lui Planck.
 m și v - sunt masa, respectiv viteza electronului după ieșirea din crista;

Razele-X

Materia, noi şi tot ceea ce ne înconjoară, este alcătuită din spaţii goale.
Chiar şi o rocă este alcătuită din spaţii, aceasta se datorează faptului că materia
este alcătuită din atomi. Un atom este alcătuit dintr-un înveliş electronic format
din electroni (cu sarcina electrică negativă) care orbitează în jurul unui nucleu,
compus şi el la rândul lui din protoni (sarcina electrică pozitivă, egală cu cea a
electronilor) şi neutroni (fără sarcina electrică). Proporţia dintre nucleu şi înveliş
electronic este egală cu cea a unui grăunte de nisip în centrul unui stadion de
fotbal.
Nucleul deţine mai mult de 99,9% din masa atomului, şi totuşi are un
diametru de doar 1/100000-a parte din învelişul electronic. Electronii nu ocupă
mult loc, însă traiectoria orbitei lor defineşte mărimea atomului, care este în
proporţie de 99.9999999999999% vid!
Ceea ce credem noi că atingem este doar rezultatul semnalelor nervoase
din corpul nostru, deoarece distanţa minimă la care ne putem apropia de un
obiect este de un Ångstrom (Å). Cum ar arăta materia dacă nu ar fi "goală",
dacă am putea să frângem învelişul electronic la dimensiunea nucleului? Să
presupunem că am putea genera o forţă destul de mare încât să zdrobim "golul"
din atomii unei roci de dimensiunea unui teren de fotbal. Stânca ar pute fi
redusă la dimensiunea unui fir de nisip şi totuşi să cântărească 4 milioane de
tone!

Surse de raze-X

Sistemul solar - Atmosfera externă a Soarelui este o sursă de raze-X.

Stele - Atmosfera fierbinte sau corola stelelor normale produc şi ele raze-
X. Observaţiile razelor-X sunt folositoare la înţelegerea activităţii stelelor în
evoluţia lor.
Stelele Pitice Albe - Acestea sunt dense, resturi arse ale unor stele cum ar
fi Soarele. Ele s-au format în urma consumării combustibilului nuclear.
Supernove şi rămăşiţe ale acestora - Când o stea explodează şi se
transformă într-o supernovă, explozia creează un nor în care se pot atinge valori
de mai multe milioane de grade care străluceşte în raze-X timp de mii de ani.
Observaţiile razelor-x pot dezvălui dinamica exploziei şi elementele grele
prezente în norul rezultat.
Stelele neutronice - Când o stea masivă devine o supernovă, ea poate
3
 http://referate.wyz.ro/

lăsa în urma să rămăşiţe dense numite de specialişti "stele neutronice". Stelele

neutronice tinere trimit în afara lor particule cu energii care pot trimite raze-X
timp de mai multe mii de ani.
Găurile negre - Cand o stea moartă are masă mai mare decât trei sori,
aceasta formeaza o gaură neagră în spaţiu. Telescoapele pentru observarea
razelor-X ne dau o imagine asupra materiei supraîncălzite care se mişca în jurul
găurilor negre.
Galaxiile - Observaţiile prin raze-X a galaxiilor normale au revelat o
călduroasă, energetică parte a caracterului unei galaxii prin localizarea stelelor
neutronice, rămăşiţele supernovelor şi ale găurilor negre.
Galaxii active şi Quasari - Galaxiile active duc o "viaţă" violentă, de
obicei în centrul acestora. Această activitate se datorează unei găuri negre uriaşe
din centrul acestora sau o coliziune cu o altă galaxie sau ambele. Quasarii sunt
exemple extreme de galaxii active.
Un fundal radioactiv - Cerul observat în raze-X nu este întunecat, ci este
slab luminat, luminat în raze-X care vine de la multe surse îndepărtate.

Absorbţia de raze-X

Absorbţia acestora de către atmosfera Pământului este împărţită pe mai

multe straturi atmosferice. Absorbția se face în următorul mod:
- Fotonii razelor-X-particule minuscule încărcate cu energie electromagnetică
puternică - sunt absorbiţi de orice întâlnesc în cale şi care este compus din
atomi
- Cantitatea de radiaţii se împuţinează trecând prin ionosferă şi prin stratul de
ozon.

Ce se întâmplă când razele-x sunt absorbite în atmosferă?

Energia unei unde X încearcă să deplaseze un electron de la orbita lui din

jurul unui atom de oxigen. Acest proces se numeşte absorbție foto-electrică,
deoarece un foton este absorbit în procesul înlăturării electronului de la atom.
Telescoapele pentru observarea razelor-x de deasupra Pământului pot
colecta radiaţii de tip X de la surse care se află la miliarde de ani lumină
depărtare. Aceste radiații-x de provenienţă cosmică sunt focalizate de o oglindă
concavă şi redirecţionate spre un aparat de măsură a intensităţii şi proprietăţilor
cum ar fi direcţia din care vin şi energia razelor-x. Un material solid sau gazos
din interiorul aparatului absoarbe aceste raze sub efectul foto-electric.

Semiconductorii şi Laserul
Scurt istoric. Introducere în problematica LASER.

Despre efectul LASER se cunosc deja foarte multe. Această ramură a

4
 http://referate.wyz.ro/

ştiinţei s-a dezvoltat foarte mult de la începuturile sale (1955-1965) şi până în

ziua de astăzi. Deşi bazele teoretice erau mai mult sau mai puţin stabilite, primii
care reuşesc să concretizeze toate teoriile şi presupunerile au fost doi ruşi şi un
american.
În ordine sunt prezentaţi Charles H. Townes (Massachusetts Institute of
Technology (MIT), Cambridge, MA, USA; născut în 1915), Nicolay
Gennadiyevich Basov (Lebedev Institute for Physics Akademija Nauk Moscow,
USSR; născut în 1922) şi Aleksandr Mikhailovich Prokhorov (Lebedev
Institute for Physics Akademija Nauk Moscow, USSR; născut în 1916). Cei trei
au împărţit premiul Nobel atribuit în 1964 pentru "cercetările fundamentale în
domeniul electronicii cuantice care au condus la construirea oscilatoarelor şi a
amplificatorilor bazaţi pe principiul maser-laser".
Partea teoretică este uşor de găsit în majoritatea manualelor, cursurilor şi
compendiilor de fizică existente aşa că lucrarea de faţă nu se va concentra
asupra acestui aspect. Principiul LASER constă în faptul că atomii eliberează
energie sub formă de fotoni atunci când parcurg tranziţia de pe un nivel de
excitare metastabil spre un nivel de echilibru. Această tranziţie se face sub
influenţa unui factor declanşator şi de aceea emisia de energie se numeşte
emisie stimulată sau emisie indusă. Odată pornită reacţia aceasta se propagă sub
forma piramidală astfel, un foton emis de un atom dezexcitat va declanşa reacţia
la altul, acesta la rândul lui va emite un foton şi îl va elibera şi pe cel incident.
Avem doi fotoni care se vor înmulţi exponenţial. Astfel se produce o
amplificare a radiaţiei luminoase.

Tipuri de laser.

Părţile constituente ale unui laser sunt:

- mediul activ,
- sistemul de excitare
- rezonatorul optic
Partea esenţială a unui dispozitiv laser o constituie mediul activ, adică un
mediu în care se găsesc atomii aflaţi într-o stare energetică superioară celei de
echilibru. În acest mediu activ se produce amplificarea radiaţiei luminoase (dacă
avem o radiaţie luminoasă incidentă) sau chiar emisia şi amplificarea radiaţiei
luminoase (dacă nu avem o radiaţie luminoasă incidentă). Sistemul de excitare
este necesar pentru obţinerea de sisteme atomice cu mai mulţi atomi într-o stare
energetică superioară. Există mai multe moduri de a realiza excitarea atomilor
din mediul activ, în funcţie de natura mediului. Rezonatorul optic este un sistem
de lentile şi oglinzi necesare pentru prelucrarea optică a radiaţiei emise. Deşi la
ieşirea din mediul activ razele laser sunt aproape perfect paralele rezonatorul
optic este folosit pentru colimarea mult mai precisă, pentru concentrarea razelor
într-un punct calculat, pentru dispersia razelor sau alte aplicaţii necesare.
După natura mediului activ deosebim mai multe tipuri de laser. Printre
5
 http://referate.wyz.ro/

acestea regăsim laserul cu rubin, la care distingem bara de rubin tratat, drept
mediul activ iar ansamblul sursă de lumină plus oglinzi poartă rolul de sistem de
excitare. Laserul cu gaz foloseşte amestecuri de gaze rare (He, Ne, Ar, Kr) sau
CO2 drept mediu activ şi o sursă de curent electric legată la doi electrozi iau
rolul de sistem de excitare.

LASER-ul cu semiconductori.
Aprecieri teoretice.

Laserul cu semiconductori este constituit ca şi celelalte tipuri de laser tot

pe şablonul mediu activ, sistem de excitare, rezonator optic. În acest caz un
amestec semiconductor este folosit ca mediu activ. Cel mai adesea se folosesc
combinaţii de metale din aceleaşi perioade ale grupelor III-a şi V-a. Dintre
acestea semiconductorul cel mai folosit este cel format din Galiu şi Arsenic
(Ga,As). Alte medii active au fost obţinute atât din amestecuri ale elementelor
grupelor II-a şi V-a (Zinc şi Seleniu – Zn,Se) cât şi din amestecuri de trei sau
patru elemente. Ultimele două sunt mai ades folosite pentru emisia unor radiaţii
mult mai precise din punct de vedere al lungimii de undă. Sistemul de excitare
este constituit din două straturi de semiconductori, unul de tip p şi unul de tip n.
Pentru a înţelege mai bine aceste două noţiuni trebuie amintite câteva
considerente teoretice cu privire la fizica solidului, în special principiul
semiconductorilor.
Semiconductorii sunt o clasă de materiale larg folosite în electronică
datorită posibilităţii controlului proprietăţilor electrice. Rezistivitatea electrică a
unui semiconductor scade odată cu creşterea temperaturii iar valoarea ei poate fi
modificată în limite foarte largi (10-2 - 108 W cm). Într-un semiconductor
foarte pur, conductibilitatea electrică este dată de electronii proprii, numită şi
conductibilitate intrinsecă, iar în cazul materialelor impurificate avem de-a face
cu o conductibilitate extrinsecă. Conductibilitatea intrinsecă poate fi explicată
pe scurt astfel:
La 0K, electronii sunt aşezaţi în legăturile covalente formate între atomii
semiconductorului intrinsec. Odată cu creşterea temperaturii unii electroni se
rup din legături fiind liberi să circule în tot volumul cristalului. Se produce un
fenomen de ionizare, iar în locul electronului plecat rămâne un gol. Imediat el
se ocupă cu un alt electron alăturat, golul se deplasează o poziţie. Dacă aplicăm
un câmp electric în semiconductor, electronii liberi se vor mişca în sens invers
câmpului, dar şi golurile vor forma un curent pozitiv de acelaşi sens cu câmpul.
Cel mai interesant fenomen îl reprezintă modificarea spectaculoasă a
rezistivităţii electrice a semiconductorilor prin impurificare. Astfel, dacă din
105 atomi de Siliciu unul este înlocuit cu un atom de Bor, rezistivitatea siliciului
scade, la temperatura camerei, de 1000 de ori !!! Impurificarea reprezintă o
problemă specifică şi fundamentală a fizicii şi tehnologiei semiconductorilor.
Dacă impurificam Germaniul (grupa IV-a, patru electroni de valență) cu un
6
 http://referate.wyz.ro/

element din grupa a 5-a (cinci electroni de valență) vom obţine un amestec cu
un electron de valență liber. Această impuritate constituie un donor.
Semiconductorul astfel impurificat este de tip n, iar nivelul său de energie este
mai aproape de zona de conducţie. Dacă impurificarea este făcută cu atomi din
grupa a 3-a (trei electroni de valență), acesta se va integra în reţeaua cristalină
cu doar trei legături covalente, rămânând, deci, un gol capabil de a captura
electroni în jurul atomului trivalent. Din această cauză atomii acestui tip de
impurităţi au primit numele de acceptori. Într-un semiconductor astfel
impurificat vor predomina sarcinile pozitive, de unde numele de semiconductor
de tip p. Joncţiunile p-n sunt ansambluri formate prin alipirea unui
semiconductor de tip p cu unul de tip n. Zona de separare, interfaţa, are mărimi
de ordinul 10-4 cm. La suprafaţa semiconductorului n apare un surplus de
electroni iar la suprafaţa semiconductorului p un surplus de goluri. Astfel apare
tendinţa de compensare a acestora prin difuzia electronilor de la un
semiconductor la celălalt.

Laserul cu semiconductori. Construire. Consideraţii practice.

Revenind la laserul cu semiconductori, având stabilită o bază teoretică

minimală putem trece la detalierea practică a principiilor enunţate anterior.
Laserul cu conductori este, de fapt, un sandwich format din 3 straturi de
semiconductori la care se adaugă elementele sistemului de excitare. La acest tip
de laser energia necesară excitării sistemului de atomi din mediul activ cât şi
factorul declanşator sunt date de curentul electric. Datorită faptului că acest
sandwich corespunde modelului clasic de diodă, de aici încolo se va folosi şi
termenul de diodă. Randamentul unei astfel de diode este în jurul a 30% dar
amplificarea este destul de mare. Curentul necesar trebuie să aibă o densitate de
câteva mii de amperi pe centimetru dar având în vedere că o diodă laser are
mărimi foarte mici, curentul necesar este adesea sub 100mA. Pentru a obţine
rezultate satisfăcătoare, în practică se folosesc mai multe straturi. Cât priveşte
stratul activ, lungimea lui nu depăşeşte 1 mm, iar grosimea sa este, în funcţie de
model, de la 200 până la 10 nm. În general grosimea stratului activ variază între
200 şi 100 nm. Datorită faptului că este atât de subţire, fascicului emis este
foarte divergent (pentru un laser) şi astfel laserul cu semiconductori se bazează
foarte mult pe rezonatorul optic ce trebuie ales cu mare grijă şi trebuie
poziţionat foarte precis pentru a obţine performanțe maximale. De obicei un
sistem format din două lentile plan-convexe poziţionate cu fețele convexe una
spre cealaltă la anumite distanţe calculabile este suficient pentru a obţine un
fascicul destul de bine colimat cu razele aproape perfect paralele.
Acest fenomen este tratat în mod diferit în funcţie de necesităţi. Se poate
crea o cavitate rezonantă prin poziţionarea unei oglinzi perfecte şi a uneia
semitransparente, se poate folosi emisia "din spate" pentru a măsura
proprietăţile fasciculului principal, se poate folosi aceeaşi emisie din spate
7
 http://referate.wyz.ro/

pentru a măsura şi controla curentul ce trece prin diodă. Diodele laser sunt
foarte sensibile la curenţi şi de aceea controlul strict asupra acestora este absolut
necesar. Uneori este necesară doar o variaţie mică a tensiunii sau a puterii şi
dioda se va arde. Diodele laser sunt poate, cele mai fragile dispozitive de emisie
laser. Faptul că stratul activ are, de fapt, mărimea unei bacterii este cel ce stă la
baza afirmaţiei anterioare. Acest strat poate fi uşor distrus prin supunerea la
curenţi neadecvaţi, prin influenţe electrostatice, prin încălzire excesivă. Stratul
activ se poate autodistruge chiar şi fără prezenţa vre-unuia din factorii enumeraţi
mai sus. Simpla emisie a luminii poate vaporiza acest strat minuscul dacă
lumina emisă este prea puternică.
O diodă, deşi minusculă, poate dezvolta puteri ale luminii de până la 3-5
mW. Deşi sunt mai rare şi mult mai scumpe, diodele ce dezvolta zeci de mii de
mW există şi se găsesc în inscriptoarele de CD şi în alte instrumente şi aparate
de profil. În ceea ce priveşte divergența fasciculului, în prezent, majoritatea
pointerelor reuşesc performanţa de a păstra divergența la sub un mm la fiecare 5
metri. Spectrul de culori acoperit de laserii cu semiconductori este în zona roşie
630-780 nm dar nu este limitat numai aici.
Laseri verzi sau chiar albaştri există şi sunt intens cercetaţi. Problema
este că diodele de verde şi albastru au o viaţă efemeră (cele mai performante
ating doar câteva sute de ore) şi funcţionează la temperaturi scăzute (apropiate
de 0K). Faţă de clasicul GaAs (care emite în roșu-IR), pentru laserii albaştri se
preferă ZnSe şi GaN. Primul a fost exclus treptat din cercetări datorită
rezistivităţii mari, consumului mare de energie, randamentului mic şi a multor
altor factori descoperiţi experimental. Ultimele cercetări s-au concentrat pe
GaN, iar de când profesorul Shuji Nakamura a realizat primul montaj practic
şi fiabil pentru generarea laserului albastru, cercetările au luat amploare. Un fapt
inedit, la data realizării diodei pentru laserul albastru, în 1993, Shuji Nakamura
nu avea nici măcar un doctorat în buzunar, era doar un simplu cercetător pierdut
într-un laborator al unei firme japoneze obscure. Recent, profesor Nakamura s-a
alăturat colectivului profesoral de la Colegiul de Inginerie al Universităţii
Californiene din Santa Barbara, SUA.
Revenind la laserii uzuali, trebuie menţionate şi o serie de pericole ce pot
apare chiar şi pe lângă laserii cu semiconductori care sunt cunoscuţi a fi mai
puţin puternici. S-a calculat că o diodă obişnuită are o putere mult mai mare
chiar şi decât a soarelui la ecuator. Toate amestecurile din stratul activ au o
putere de emisie mult mai mare decât a aceleiaşi cantităţi de suprafaţă solară.
Diodele prezente pe piaţă fac parte din clasele a II-a şi III-a, ceea ce înseamnă
că prezintă risc scăzut de vătămare la operarea conformă cu manualul şi la
expunerea fugară, efemeră a ochiului în raza laser. Totuşi, trebuie avut în vedere
că orice expunere îndelungată produce vătămări punctiforme ale retinei şi nu
este nevoie de efecte imediate pentru că retina să fie vătămată. Regula numărul
unu în lucrul cu laserii, nu se priveşte direct în raza laser chiar dacă nu se simte
nici o durere sau chiar dacă raza este palidă. CULOAREA ŞI STRĂLUCIREA
8
 http://referate.wyz.ro/

RAZELOR LASER NU AU NICI O LEGĂTURĂ CU PUTEREA

RADIAŢIEI. Aceste două proprietăţi sunt date de lungimea de undă a radiaţiei
care nu influenţează în mod decisiv puterea laserului. Pot exista laseri cu o
culoare roz palidă care să fie mai nocivi decât cei mai aprinşi şi roşiatici laseri.
Între "laserişti" exista o glumă: "Regula numărul unu în lucrul cu laserii: Nu te
uita niciodată direct în raza laser cu unicul ochi rămas întreg !".

Utilizarea laserilor cu semiconductori.

Aspecte pozitive şi negative ale acestei tehnologii.

Diodele sunt larg răspândite. Faptul că sunt ieftin de produs, uşor de

folosit şi foarte ieftin de folosit duce la producerea lor în masă şi includerea lor
în cele mai multe aparate electronice ce au nevoie de laseri.
Lecturatoarele de cd, fie ele CD-ROM-uri sau CD-playere, sunt toate
prevăzute cu diode laser. Playerele DVD au, deasemenea, diode laser, doar că
acestea emit fascicule mult mai fine. CD-Writer-ele şi CD-ReWriter-ele
folosesc diode ce emit laseri apropiaţi de IR (800 nm) şi puteri de câţiva W.
Aceleaşi diode, dar de puteri ceva mi mici, sunt prezente şi în imprimantele cu
laser. Alte produse care folosesc laseri emişi de diode sunt cititoarele de coduri
de bare (Bar-Code Readers), unele Scannere, Pointerele etc. Poate cel mai
important folos, după CD/DVD-playere, este cel adus în comunicaţiile prin fibra
optică. În cadrul fiecărui emiţător pe fibră optică se afla o diodă laser. Mai nou
s-a început folosirea diodelor şi în medicină şi în holografie. Diodele nu sunt
folosite în aplicaţiile militare (Radar, ghidare rachete, transmisiuni de date prin
eter etc.), aplicaţiile astronomice (distanţe cosmice şi determinări de
compoziţii), efectele speciale de anvergură şi holografia de mare întindere
datorită puterii limitate relativ mici pe care o dezvolta.

Concluzii.

Laserul cu semiconductori este o alternativă ieftină şi fiabila la laserii cu

gaz. Mărimile reduse, costurile mici de fabricaţie şi utilizare cât şi longevitatea
lor conferă diodelor atuuri importante în "lupta" cu celelalte dispozitive de
emisie laser. Singurele dezavantaje fiind puterile relativ mici şi fragilitatea,
diodele sunt şi vor fi cercetate extensiv pentru a fi îmbunătăţite. Pentru noi este
important să înţelegem cum funcţionează un astfel de dispozitiv, la ce este
folosit şi încotro se îndreaptă cercetările pentru a ne familiariza încă de pe acum
cu acest tip de laser pe care îl vom întâlni din ce în ce mai des în viaţa noastră
de zi cu zi. Este important să cunoaştem pericolele pe care le aduce cu sine o
diodă laser precum şi factorii care pot perturba buna funcţionare a acesteia
pentru a şti cum să ne apărăm şi cum să o protejăm. Laserul cu semiconductori
este un domeniu ale cărui orizonturi abia acum ni se deschid, cu un viitor sigur
şi cu implicaţii puternice în viaţa de zi cu zi.
9
 http://referate.wyz.ro/

GĂURILE NEGRE

Găurile negre sunt obiecte atât de masive şi dense încât atracţia lor
gravitaţională nu lasă nici lumina să scape. Dacă miezul lăsat în urmă de către
explozia unei supernove are masă mai mare decât cea a soarelui nostru, forţa
care ţine laolaltă neutronii nu este suficient de mare ca să poată echilibra forţa
gravitaţională proprie. Miezul continuă să se stingă. În momentul în care masa
miezului este suficient de concentrată, forţa gravitaţională a acestuia este
imensă. Această forţă nu se poate explica în fizica clasică şi astronomii folosesc
teoria relativităţii a lui Einstein ca să explice comportamentul luminii şi al
materiei faţă de această imensă forţă gravitaţională. Potrivit relativităţii
generale, spaţiul din jurul miezului este atât de puternic curbat încât atrage şi
lumina. O stea de zece ori mai mare decât soarele nostru se poate transforma
într-o gaură neagră doar dacă se comprimă până la un diametru de aproximativ
90 km sau chiar mai puţin. Presupunerile astronomilor spun că mijlocul galaxiei
noastre este o gaură neagră imensă. Pe înţelesul tuturor, o gaură neagră este o
regiune din spaţiu care are atât de multă masă concentrată în ea încât nici un
obiect din apropiere nu poate scăpa de atracţia ei gravitaţională. Având în
vedere că cea mai bună teorie despre gravitaţie pe care o avem în acest moment
este Teoria generală a relativităţii a lui Einstein, trebuie să folosim nişte
rezultate ale ei pentru a înţelege găurile negre mai în detaliu. Dar să începem
mai uşor, gândindu-ne la gravitaţie sub circumstanţe destul de simple.
Să presupunem că ne aflăm pe suprafaţa unei planete. Aruncăm o piatră
pe direcţie verticală. Presupunând că nu o aruncăm prea tare, ea se va ridica un
pic, dar până la urma acceleraţia datorată gravitaţiei planetei o va face să cadă
din nou. Dacă aruncăm piatra destul de tare am putea s-o facem să scape total de
gravitaţia planetei. Se va ridica la nesfârşit. Viteza cu care aruncăm o piatră
pentru că ea să scape de atracţia gravitaţională a planetei se numeşte viteza de
evadare. După cum probabil v-aţi dat seama viteza de evadare depinde de masa
planetei: dacă o planetă este extrem de masivă, atunci gravitaţia ei este foarte
puternică, deci viteza de evadare este foarte mare. O planetă mai uşoară va avea
o viteză de evadare mai mică. Viteza de evadare depinde de asemenea de
distanţa la care ne aflăm de centrul planetei: cu cât suntem mai aproape, cu atât
mai mare este viteza de evadare. Viteza de evadare a Pământului este de 11,2
km/s, în timp ce aceea a Lunii este de doar 2,4 km/s. Acum să ne imaginăm un
obiect cu o concentraţie enormă de masă într-o atât de mică rază încât viteza de
evadare este mai mare decât viteza luminii. Deci, cum nimic nu poate merge
mai repede decât lumina, nimic nu poate scăpa din câmpul gravitaţional al
obiectului. Chiar şi lumina va fi trasă înapoi de gravitaţie şi nu va fi în stare să
scape. Ideea unei concentraţii de masă atât de densă încât nici lumina nu poate
scăp, datează încă din timpul lui Laplace în secolul XVIII. Aproape imediat
după ce Einstein a dezvoltat relativitatea generală, Karl Schwarzschild a dat
10
 http://referate.wyz.ro/

soluţia ecuaţiei matematice care descria un astfel de obiect. Abia mult mai
târziu, prin 1930, datorită muncii lui Robert Oppenheimer, Volkoff şi Snyder,
oamenii s-au gândit că acest tip de obiecte chiar există în Univers. Aceşti
cercetători au arătat că atunci când o stea suficient de masivă rămâne fără
combustibil, nu mai e în stare să reziste împotriva propriei atracţii
gravitaţionale, şi colapsează într-o gaură neagră.
În relativitatea generală, gravitaţia este o manifestare a curburii spaţiu-
timp. Obiectele masive distorsionează spaţiul şi timpul, astfel încât regulile
uzuale ale geometriei nu se mai aplică. Lângă o gaură neagră, distorsiunea
spaţiu-timpului este foarte severă şi din această cauză găurile negre au nişte
proprietăţi foarte ciudate. O gaură neagră are ceva ce se cheamă ”orizontul
evenimentului” sau Raza Schwarzschild. Aceasta este o suprafaţă sferică ce
marchează granița găurii negre. Poţi "intra" în gaură prin acest orizont, dar nu
mai poţi ieşi niciodată. De fapt, odată ce ai trecut de orizontul evenimentului,
eşti condamnat să te apropii din ce în ce mai mult de ”punctul de singularitate”
din centrul găurii negre. S-a estimat că punctul de singularitate este "traducerea"
unei forţe gravitaţionale care tinde, ca şi valoare, spre infinit.
Ne putem imagina orizontul evenimentului ca fiind locul unde viteza de
evadare este egală cu viteza luminii. În afara acestui orizont, viteza de evadare
este mai mică decât viteza luminii, deci dacă turaţi motorul îndeajuns, puteţi
scăpa de atracţia gravitaţională. Dar dacă vă aflaţi în interiorul orizontului,
oricât de puternic ar fi motorul tot nu veţi scăpa.
Raza Schwarzschild are nişte proprietăţi geometrice foarte ciudate.
Pentru un observator care stă nemişcat la distanţă mare de gaura neagră,
orizontul pare a fi o suprafaţă sferică frumoasă şi statică. Dar odată cu
apropierea de orizont, ne dăm seama că are o viteză foarte mare. De fapt se
mişcă spre exterior, relativ la singularitate, cu viteza luminii! Asta explică de ce
e uşor să treci orizontul spre interior, dar e imposibil s-o faci în direcţia opusă.
Orizontul e static, dar dintr-un anumit punct de vedere el poate fi
considerat ca fiind în mişcare. Mai plastic spus el trebuie să fugă atât de repede
numai ca să rămână pe loc. Odată intrat în orizont spaţiu-timpul este
distorsionat atât de mult încât coordonatele care descriu distanța radială şi
timpul îşi schimbă rolurile.
Adică "r", coordonata care arată cât de departe suntem de centru, devine o
coordonată asemănătoare timpului, iar "t" devine asemănătoare spaţiului. O
consecinţă a acestui fapt este aceea că nu te poţi opri din mişcarea spre un "r"
din ce în ce mai mic, la fel cum în circumstanţe obişnuite nu te poţi opri din
mersul spre viitor (adică spre valori din ce în ce mai mari ale lui t).
În final, ne vom lovi de singularitate la r=0. Am putea încerca s-o evităm,
turând motorul, dar e inutil: indiferent de direcţia în care mergi nu-ţi poţi evita
viitorul. Încercarea de a evita singularitatea, odată trecut orizontul
evenimentului, e la fel ca şi cum ai încerca să eviţi ziua de mâine.
Numele "gaura neagră" a fost inventat de John Archibald Wheeler, şi s-a
11
 http://referate.wyz.ro/

încetăţenit datorită faptului că are mai mult "lipici" decât celelalte dinaintea lui.
Înaintea lui Wheeler, aceste obiecte erau uneori denumite "stele îngheţate"

LUMINA

Lumina este stimulul care acţionând asupra retinei din ochi produce la
omul sănătos senzaţia vizuală. Din punct de vedere fizic, lumina este o radiaţie
electromagnetică; pentru a fi percepută de om ea trebuie să aibă anumite
caracteristici: frecvența trebuie să fie cuprinsă între limitele sensibilităţii vizuale
ale receptorilor fotosensibili din retină, iar intensitatea trebuie să depăşească
pragul de sensibilitate al acestora. În sens larg se poate folosi termenul de
"lumină" şi pentru radiaţii electromagnetice invizibile pentru om, ca de exemplu
lumina infraroşie sau cea ultravioletă. Lumina împreună cu temperatura face
parte din factorii ecologici.
Atât lumina provenind direct de la o sursă de lumină cât şi cea transmisă,
reflectată, împrăştiată sau difractata de diferite corpuri are pentru ochiul uman o
serie de caracteristici, printre care:

 intensitate luminoasă, determinată de puterea transportată de radiaţie şi de

sensibilitatea retinei;
 culoare, determinată de spectrul radiaţiei incidente pe retina;
 polarizare, determinată de planul de oscilaţie al undelor electromagnetice;

Caracteristici fizice ale luminii

Undele electromagnetice, deci şi lumina vizibilă, se compun dintr-un

câmp electric şi unul magnetic, orientate perpendicular unul pe celălalt,
amândouă variabile în timp şi spaţiu, şi care se generează reciproc. Variaţia
acestor câmpuri este în general periodică atât în timp cât şi în spaţiu; perioada
de repetare temporală a oscilaţiilor este inversul matematic al frecventei
câmpului electromagnetic respectiv; perioada spaţială este numită lungime de
undă. Aceste două caracteristici sunt legate între ele prin intermediul vitezei de
propagare a undei (v. viteza luminii). Frecvenţa undelor electromagnetice nu
depinde de mediul în care se propagă acestea. În schimb, lungimea de undă
depinde de viteza de propagare a undei într-un mediu dat, astfel încât aceeaşi
undă trecând dintr-un mediu în altul va suferi variaţii ale lungimii de undă,
conform relaţiei:

unde v este viteza de propagare a undei în mediul respectiv. Când se descrie o

12
 http://referate.wyz.ro/

radiaţie electromagnetică prin lungimea sa de undă trebuie deci precizat şi

mediul în care se propagă unda; în lipsa acestei precizări se va subînţelege că
este vorba de lungimea de undă în vid. Aceasta este aproximativ egală cu
lungimea de undă în aer, cu o eroare acceptabilă în multe situaţii practice,
Undele electromagnetice reale se pot descompune în unde elementare, cu
următoarele caracteristici:

 frecvența: această frecvență unică determină în cazul luminii vizibile

culoarea percepută de ochi. Culorile undelor elementare sunt pure, şi
niciodată nu se întâlnesc în natură. Lumina produsă de laseri, cea obţinută
prin separarea luminii albe în culorile componente, cea obţinută cu
ajutorul unor filtre, sunt exemple de lumină care doar se apropie de
undele monocromatice ideale. Dispozitivele de reproducere a culorilor
(ecranul de televizor color, tipăriturile color, etc.) nu pot reda culori de o
asemenea puritate.
 amplitudine: aceasta este o măsură a variaţiei câmpurilor electric şi
magnetic care alcătuiesc unda. Este de asemenea legată de strălucirea
aparentă a unei surse de lumină. Trebuie precizat totuşi că ochiul nu este
la fel de sensibil la toate culorile, şi este insensibil în afara spectrului
vizibil. Culori care par să aibă aceeaşi intensitate vizuală pot avea
intensităţi fizice foarte diferite.
 polarizare: vectorul câmpului electric şi cel al câmpului magnetic sunt
perpendiculare atât unul pe celălalt cât şi pe direcţia de propagare a undei
electromagnetice. Dar chiar şi cu această limitare mai este permis un grad
de libertate, de rotaţie a celor doi vectori în jurul direcţiei de propagare.
Dacă faţă de un anumit sistem de axe de coordonate vectorul câmpului
electric este de exemplu vertical, spunem că lumina respectivă este
polarizată vertical. În mod obişnuit ochiul nu este sensibil la polarizarea
luminii, dar există experimente optice simple prin care aceasta se poate
pune în evidenţă.

Universuri multiple

Cea mai recentă noţiune introdusă de cercetători este cea a universului

multiplu - "multiverse". Acesta "ar putea conţine un număr infinit de universuri,
fiecare cu legi diferite ale fizicii. Probabil că în fiecare moment au loc Big
Bang-uri. Universul nostru coexistă cu alte membrane, alte universuri care sunt
de asemenea în expansiune. S-ar putea ca universul nostru să nu fie decât un
balon plutind într-un ocean de alte baloane." (Michio Kaku) Fizicienii mai fac
un pas înainte şi îşi propun să creeze un univers în laborator. Alan Guth spune
că momentul în care vom crea universuri în subsolul casei noastre nu este chiar
atât de departe şi de neconceput, iar ca procesul nu pune în pericol propriul
13
 http://referate.wyz.ro/

univers.
Teoria relativităţii reprezintă în fizica modernă un ansamblu a două teorii
formulate de Albert Einstein: relativitatea restrânsă şi relativitatea generală.
Ideea de bază a acestor două teorii este că timpul şi distanţele unui
eveniment măsurate de doi observatori au, în general, valori diferite, dar se
supun totdeauna aceloraşi legi fizice. Când doi observatori examinează
configuraţii diferite, şi anume deplasările lor, una în raport cu cealaltă, aplicând
regulile logice, se constată că legile fizice au în mod necesar o anumită formă.
Relativitatea restrânsă, formulată în 1905, s-a născut din observaţia că
transformarea care permite schimbarea unui sistem referențial, transformarea lui
Galilei, nu este valabilă pentru propagarea undelor electromagnetice, care sunt
dirijate de ecuaţiile lui Maxwell. Pentru a putea împăca mecanica clasică cu
electromagnetismul, Einstein a postulat faptul că viteza luminii, măsurată de doi
observatori situaţi în sisteme referenţiale inerţiale diferite, este totdeauna
constantă (ulterior a demonstrat că acest postulat este de fapt inutil, pentru că
viteza constantă a luminii derivă din formele legilor fizice).
Aceasta l-a condus la revizuirea conceptelor fundamentale ale fizicii
teoretice, cum sunt timpul, distanţa, masa, energia, cantitatea de mişcare, cu
toate consecinţele care derivă. Astfel, obiectele în mişcare apar mai grele şi mai
dense pe direcţia lor de mişcare, pe când timpul se scurge mai lent la ceasurile
aflate în mişcare. O cantitate de mişcare este acum asociată vitezei luminii,
viteza luminii în vid devenind viteza limită atât pentru obiecte, cât şi pentru
informaţii. Masa şi energia devin echivalente. Două evenimente care par
simultane unui observator, apar în momente diferite altui observator care se
deplasează în raport cu primul. Relativitatea restrânsă nu ţine cont de efectele
gravitaţiei, elementul central al formulării ei matematice sunt transformările lui
Lorenz.
Relativitatea generală a fost formulată de Einstein în 1916. Această teorie
utilizează formulele matematice ale geometriei diferenţiale şi a tensorilor pentru
descrierea gravitației. Spre deosebire de relativitatea restrânsă, legile relativităţii
generale sunt aceleaşi pentru toţi observatorii, chiar dacă aceştia se deplasează
de o manieră neuniformă, unii faţă de ceilalţi.
Relativitatea generală este o teorie geometrică, care postulează că
prezenţa de masă şi energie conduce la "curbura" spaţiului, şi că aceasta curbură
influenţează traiectoria altor obiecte, inclusiv a luminii, în urma forţelor
gravitaţionale. Această teorie poate fi utilizată pentru construirea unor modele
matematice ale originii şi evoluției Universului şi reprezintă deci unul din
instrumentele cosmologiei fizice.

http://referate.wyz.ro/
14
 http://referate.wyz.ro/

15