Tipurile de comunicare

Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de

diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în
următoarele tipuri:

- comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi înşine. In

cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează conexiunile
inverse.
- comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care
fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală şi structurată sau într-o formă
informală şi nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane
şi lucrăm de la egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă;
particularizarea rolurilor participanţilor (implică persoane cu roluri diferite); comunicarea
se produce în ambele sensuri. –
- comunicarea în grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane.
In acest caz: se lucrează împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o
anumită convingere de grup; se lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme.
- comunicarea publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de
comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în acest fel, ne 6
caracterizează următoarele acţiuni: suntem angajaţi în relaţia vorbitor-auditor şi, primim
mai multe conexiuni inverse. - comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass -
media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face prin
intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi
auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este limitată. In cadrul acestor tipuri de
comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim comunicarea verbală,
comunicarea nonverbală si comunicarea scrisa.

Personalitatea negociatorului

Portretul negociatorului a făcut şi face obiectul numeroaselor studii ce se înscriu în două direcţii
de cercetare:

a) considerarea trăsăturilor de personalitate ale unui negociator în strânsă legătură cu stilul său ,
„conducând la ideea că baza formării, dezvoltării şi afirmării unei personalităţi o dă specificul
societăţii în care trăieşte, valorile culturii care o definesc”(Liviu-Petru Zăpârţan, 2007, p.158);
b) considerarea negociatorului un actor distinct în viaţa socială ale cărei trăsături decurg din
comportamentele lui din viaţa reală şi, deci, „o tipologie a negociatorilor este rezultatul unei
investigaţii empirice, de la care pornind, prin generalizare, pot fi obţinute portrete, eventual
modele, în numele cărora se elaborează reţete ale unui comportament eficient în procesele de
negociere”(Liviu-Petru Zăpârţan, 2007, p.159). Depăşind limita metodologică privitoare la
portretul negociatorului impuse de cele două abordării, acesta este sinteza dintre concepţia
generală despre societate, a relaţiei dintre individ si viaţa socială, a modelului de personalitate
promovat în contextul social, real, în care se produc.

În studii, tratate, manuale ale şcolilor de negociere sunt menţionate faptul că într-o negociere
sunt implicate persoanele care se judecă prin: a) prisma caracteristicilor de comportament care
exprimă personalitatea; b) corelarea trăsăturilor de personalitate cu obiectivele negocierii; c)
asumarea sau evitarea riscului pe baza încrederi sau lipsei de încredere în succesul acordului;
Arta de a negocia ţine de în mod profund de structura de personalitate, de temperamentul,
aptitudinile, atitudinea, abilitatea şi caracterul fiecărei persoane. „Negocierea care intuiţie,
spontaneitate, empatie, răbdare, putere, perspicacitate, farmec personal şi alte însuşiri primire sau
nu ca zestre nativă”….”Negociatorul rasat se naşte cu abilitatea de a comunica empatic şi
persuasiv. De a se putea identifica cu emoţiile şi sentimentele interlocutorului”(Ştefan Prutianu,
2000, p.127). Aspectul ce mai semnificativ al procesului de negociere îl reprezintă modul cum se
realizează comunicarea. Se consideră că rolul central în procesul de negociere este deţinut de
limbajul verbal deoarece „ el conferă densitate procesului de negociere deoarece fixează
conţinutul informaţiei, permite vehicularea ei în structuri logice, dezvoltarea argumentării şi
consistenţei dialogului”(N.J. Adler, apud Liviu-Peru Zăpârţan, 2007,p.179).

Maniera de comunicare – stilul de comunicare – este în strânsă legătură cu temperamentul şi

caracterul persoanei, cu aptitudinile şi abilitatea sa de a comunica. Componentele de bază ale
stilului de comunicare sunt considerate: vorbirea, tonul şi inflexiunile vocii, pauzele şi ritmul
vorbirii, ascultarea, distanţa (proxemica), poziţia corpului, privirea şi contactul vizual, mimica şi
gesturile, îmbrăcămintea şi accesoriile, imaginea de sine, etc. şi, nu în ultimul rând sociabilitatea
ce poate fi ridicată sau redusăşi dominaţia, care la rândul ei poate fi slabă sau puternică. In raport
cu jocul dintre dominanţa puternică şi slabă şi sociabilitatea ridicată şi redusă se deosebesc cinci
stiluri de comunicare: emotiv, autoritar, refelxiv, îndatoritor şi, cel flexibil care este o
combinaţie între primele patru.(Ştefan Prutianu, 2007 ş.a.)

- stilul emotiv – dominanţa puternică şi sociabilitate ridicată: sunt persoane expresive,

vorbesc repede, gesticulează mult, devin patetice au comportament dinamic, orientat
spre acţiune si risc sunt empatice (îl înţeleg pe celalalt), au putere de convingere. Sunt de
regula buni negociatori pentru negocierile bazate pe strategii de cooperare şi compromis.
- stilul autoritar – combină dominanţa puternică cu sociabilitatea redusa: sunt parentale,
afişează o atitudine serioasa, grijulii exprima opinii clare, intr-o maniera hotărâta, deseori
rigida sunt dificil de abordat, comunica cu oarecare efort au un comportament mai dur,
mai ferm, mai impunător, ridica multe pretenţii, au gesturi ferme si glas sonor. Sunt
potrivite doar pentru negocierile bazate pe strategii de dominare. Persoanele cu acest stil
sunt denumite generic Buldozer.
- stilul reflexiv – dominanţa slabă şi sociabilitate scăzută: sunt perfecţioniste, îşi impun un
puternic control emoţional exprima opiniile intr-o maniera formala, caută îndelung
cuvintele şi formulează cu grija excesiva fraze adesea pretenţioase sunt aparent liniştite,
 preocupate permanent de altceva prefera ordinea, o refac cu migala sunt lente,
meticuloase sunt introvertite, prefera singurătatea si nu sunt buni parteneri de conversaţie.
Sunt cel mai puţin înzestrate cu aptitudini de negociator.
- stilul îndatoritor – sociabilitate ridicată şi dominanţa slabă: cedează uşor, se supun, se
sacrifică, răbdătoare, sensibile nu ţin să se afirme asculta cu multa atenţie şi înţelegere
de regula, evita sa folosească puterea si atuurile manifesta căldura în vorbire, ca şi în
scris, se bazează pe forţa de convingere a prieteniei când iau decizii le exprima într-o
maniera serioasa, oarecum impersonală. Sunt bune pentru negocieri cu strategii de cedare
(nu trag la victorie). Persoanele respective sunt conforme cu denumirea de Papă-lapte.
- stilul flexibil – este o combinatie a celor patru stiluri, dar intervine şi versalitatea: este
stilul de comunicare tipic pentru un bun negociator caracterizat prin încercarea
permanenta, deliberata si controlata conştient de a schimba mereu, propriul stil, discursul,
atitudinea, postura, gestica, etc., in raport cu situaţia sau partenerul. Deşi stilurile de
comunicare sunt diferite unele de altele nu poate fi pusă problema „celui mai bun stil”, ci
doar aceia a „celui mai potrivit” stil pentru o negociere sau alta, pentru o situaţie
concretă. Nici un stil nu este bun sau rău în sine, doar mai mult sau mai puţin adecvat cu
partenerul, ambianţa, problema pusă în discuţie sau cu alte variabile ale negocierii. Un rol
esenţial în formarea unui negociator îl are componentele culturii. Acestea joacă roluri
specifice şi depind de locul pe care aceste componente le ocupă în structura culturii şi de
semificaţia pe care le acordă diversele grupuri sociale. Orice cultură are o abordare
diferită a procesului de negociere. Diferen ţ ele culturale sunt tr ă s ă turi care sunt de pu ţ
ine ori luate în calcul atunci când este vorba de negociere.Diversitatea cultural ă este un
element care modific ă atitudini, reac ţ i i , s e n t i m e n t e . A nalizând o serie de
culturi, se pot identifica o serie de modalități diferite de a aborda negocierea: stilul
american, stilul rusesc, stilul european în care vom regăsi stilul german, francez,
nordeuropean, etc.datorat faptului că Europa este un spaţiu de o largă diversitate
culturală, stilul asiatic (stilul chinez), stilul promovat în Orientul Mijlociu, etc.Astăzi,
stlul american caută să se impună datorită răspândirii literaturi ce promovează şcoala
americană.. Atunci când negociatorii întâlnesc altă cultură, ei ar trebui să respecte şi să
promoveze (fără a fi subiectivi) obiceiurile de negociere ale acelei culturi.
Comunicarea publică

Comunicarea publică este o comunicare formală şi este legată de punerea în acţiune a regulilor
pe care şi le stabileşte societatea organizată de legile care instituie raporturi echitabile între
indivizi, grupuri şi colectivităţi sociale constituite formal. Domeniul comunicării publice se
defineşte prin legitimitatea interesului general. Luat în sensul strict juridic, interesul public trece
cu mult dincolo de domeniul public. Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice
relevă dispoziţii constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept.
Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea
oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către
instituţiile publice „în numele poporului”, aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile
judecătoreşti. 54 În consecinţă, acest de comunicare se situează în mod necesar în zona publică,
sub privirile cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sunt de „domeniul public”: interesul
general implică transparenţa. Comunicare publică ocupă deci, în comunicarea naturală a
societăţii, un loc privilegiat, legat de rolurile de regalare,de protecţie sau de anticipare ale
serviciului public. Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real despărţite de cele ale
instituţiilor publice, funcţiile sale sunt de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a pune
in valoare), de a asculta (aşteptările, întrebările şi dezbaterea publică), de a contribui la
asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă, luarea în considerare a
cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările comportamentelor şi pe cele ale
organizării sociale. Astfel, comunicarea publică se instituie ca o comunicare formală, care tinde
către schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea liantului
social, a căror responsabilitate revine instituţiilor publice. Dezvoltarea comunicării, îndeosebi
cea întreprinsă de către serviciul public, este răspunsul la complexitatea crescândă a societăţii
noastre. Cu siguranţă, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general care rezultă
din dificilele arbitraje între interesele individuale si cele categoriale. Dar ea răspunde, de
asemenea, căutării de semnificaţie şi nevoii de relaţie. A da sens este un atribut al puterii. Aici
este miza cuvântului public. Spaţiul public, prin definiţie deschis tuturor, fără a fi opresorul
libertăţilor, este ameninţat fără întrerupere de manipularea făcută de către orice actor sau de către
mass – media, de îndată ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului. Aşa
s-a desprins, puţin câte puţin, necesitatea de a distinge în abundenţa actuală de comunicare,
comunicarea publică, care are puţin de a face cu practicile marketingului produselor de consum
sau cele ale comunicării între întreprinderile concurente – în măsura în care cetăţeanul unei
democraţii, în acelaşi timp utilizator şi decident legitim în privinţa serviciilor publice, nu poate
să se mulţumească cu practicile univoce ale informării. În ciuda tuturor deficienţelor, se
structurează o practică a comunicării publice ce la care ne aşteptăm să contribuie, instituţional: la
identificarea utilităţii publice, la alimentarea cunoaşterii civice, la facilitarea acţiunii publice şi la
garantarea dezbaterii publice. Ca elementele componente ale comunicării publice pot fi
enumerate: - instituţiile publice emiţătoare; - cetăţeanul „receptor”; - mesajele puterilor şi
serviciilor publice; - feedback – ul; - canalele de comunicare; - condiţiile comunicării publice.
 Nivelurile comunicarii

Comunicarea intrapersonala: este relatia dintre o persoana si propria voce interioara.

In cadrul acestui de tip de comunicare, interlocutorii sunt instante diferite ale propriei
personalitati. Exista suficient loc pentru conflicte interioare sau pentru inducerea in eroare a
propriei constiinte, prin falsificarea realitatii percepute de catre individ.

Forme ale comunicarii intrapersonale: reflectia, meditatia, examenul de constiinta, planuirea,

memorarea, reveria etc., intr-un cuvant tot ceea ce se intampla in mintea noastra atunci cand
suntem singuri si constienti. Nu putem spune ca in timpul somnului comunicam intrapersonal.
Si gandurile care nu le dorim sunt intrapersonale daca suntem constienti.
Exista trei sintagme semnificative:

1.SELF-CONCEPT este rezultanta intregii noastre experiente de viata, este o imagine a sinelui.
Exprima parearea noastra despre noi insine. Fiecare nazuieste sa ajunga la un concept de sine cat
mai bun. El incearca din rasputeri sa-si mentina conceptul de sine favorabil, folosind toate
mijloacele.

2.SELF-ESTEEM este subordonat conceptului de sine. Nici un om nu poate supravietui daca nu

atinge un grad rezonabil al stimei de sine.

3.SELF-ACCEPTANCE reprezinta acceptarea de sine, felul in care individul accepta schimbarea

conceptului de sine in raport cu experienta de viata. Este prima etapa in dezvoltarea conceptului
de sine. Trebuie sa acceptam realitatea si sa comunicam deschis. Acceptarea de sine ne ajuta sa
ne pastram stima de sine in ciuda esecurilor din viata.

● Comunicarea interpersonala: este reprezentata de dialogul exclusiv dintre doi

interlocutori.

Astfel, discursul fiecaruia este destinat in totalitate celuilalt si nimic nu pare a fi mai convingator
decat ceea ce este adresat cuiva in exclusivitate. Comunicarea interpersonala poate satisface
nevoia de afectiune si de recunoastere a valorii personale, dar si nevoia de a controla, a domina si
a impune altuia vointa proprie, de a-l conduce sau macar de a-l influenta fatis sau din umbra.
Datorita acestui tip de comunicare se stabilesc, se intretin si, uneori, se distrug relatii umane.

● Comunicarea de grup: comunicarea intr-un anturaj intim, in interiorul echipei, al

echipajului, al familiei, sau chiar intr-un cerc restrans de persoane este ceea ce numim
comunicarea de grup.

In cadrul acestor grupuri, individul isi petrece o mare parte din viata sa sociala si profesionala.
Aici se impartasesc cunostinte si experiente personale, se rezolva probleme, se creeaza si se
detensioneaza conflicte, se dezvolta idei noi, se inventeaza si se iau decizii importante.
● Comunicarea publica: Orice gen de cuvantare, expunere sau prezentare sustinuta de catre
o persoana direct sau in prezenta unui auditoriu, mai mult sau mai putin numeros, dar nu mai mic
de 3 persoane, este o comunicare publica (discurs public).

In aceasta categorie intra conferintele, pledoariile, prelegerile si cursurile, prezentarea vanzarilor,

comunicarile stiintifice, prezentari de rapoarte, expuneri, alocutiuni si multe altele. De cele mai
multe ori, obiectivul discursului public nu este reprezentat de transmiterea de informatii corecte
si precise, ci castigarea publicului. Convingerea este tentativa reusita de a influenta sentimentele,
opiniile si actiunile publicului. In aceasta categorie de comunicare trebuie introdusa si
manipularea sau constrangerea, fie si prin forta fizica.

Eficacitatea comunicarii publice depinde atat de prezentator cat si de public. Publicul nu este
pasiv, si nu este nici omogen. De aceea, publicul a fost impartit in mai multe categorii:

· publicul ostil – care contesta discursul si se opune in mod activ sau pasiv prezentatorului;

· publicul neutru – care nu are nimic pro si nimic contra, intelege punctul de vedere prezentat,
dar ramane dezinteresat, nemotivat, neimplicat;

· publicul indecis – care intelege discursul si prezentatorul, ar dori sa ia o atitudine, dar nu s-a
hotarat inca daca va fi o sustinere sau o contestare;

· publicul neinformat – care nu detine toate datele pe baza carora sa-si formeze o opinie si sa ia
o atitudine;

· publicul sustinator – indiferent daca intelege sau nu intelege discursul, daca are sau nu
informatii suficiente, a decis sa fie de acord, sa aprobe.

● Comunicarea de masa: Producerea si difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau

audiovizuale de catre un sistem mediatic si institutionalizat catre un public variat si numeros se
numesc comunicare de masa.
Comunicarea de masa prin insasi natura ei poate aparea intr-o mare diversitate de forme: carte,
presa scrisa, mijloace audio-vizuale, si altele. Caracterul comun al acestui mijloc de comunicare
este reprezentat de raspunsul intarziat, slab si incomplet care poate surveni din partea publicului
care receptioneaza mesajele. Toate aceste caractere sunt determinate de relatia inechitabila intre
prezentator, care dispune de mijloace pentru a realiza comunicarea, si public, care dispune de
mijloace pentru receptarea comunicarii, dar nu dispune intotdeauna, sau dispune partial, de
mijloace pentru a reactiona intr-un fel sau altul. Formula generala care sintetizeaza ansamblul de
mijloace si tehnici de comunicare de masa este aceea de „mass-media”.

Principiile comunicarii

Unele din cele mai recente principii ale comunicarii au fost formulate de reprezentantii Scolii de
la Palo Alto, care au tinut sa le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale
comunicarii: · Comunicarea este inevitabila. · Comunicarea se dezvolta în planul continutului si
cel al relatiei. · Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de cauza-
efect sau stimul–reactie. · Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si
analogic. · Comunicarea este un proces ireversibil. · Comunicarea presupune raporturi de putere
între participanti. · Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor

Forme ale comunicarii umane

Se pot distinge doua forme de comunicare umana:

- comunicarea directa careia ii corespund toate situatiile de comunicare in care exista

prezenta intr-un acelasi spatiu fizic a doi sau mai multi indivizi

- comunicarea mediatizata careia ii corespund toate formele de comunicare ce se sprijina pe

un suport tehnic care are acces la un destinatar individual (scrisoare, telefon) sau colectiv (afis
publicitar, fluturase publicitare).
 Cercetatorii insista asupra transformarilor culturale induse de catre mass-media care, prin
stergerea reperelor si scarilor de valori, genereaza o „cultura medie” (Edgar, Morin.1962) sau
„mozaicata” (Abraham, Moles.1966). Accelerarea timpului mediatic si punerea in retea
generalizata ii fac pe alti cercetatori (Jean Baudrillard de exemplu) sa ne alerteze asupra starii de
„derealizare” in care s-au scufundat progresiv indivizii si colectivitatile in societatile noastre din
ce in ce mai mediatizate. Informatia si publicitatea sunt locuri de productie ale discursului.
Sprijinindu-se pe diferite tipuri de materiale semnificante (limbaj verbal, imagine, coduri ale
gesturilor) discursul informatiei si discursul publicitar procedeaza la puneri in scena discursive
ale fenomenelor ce tin de actualitatea evenimentelor si de imaginarul fictiv.

Influenta mass-media nu apare deloc neglijabila in privinta schemelor cognitive. Ea explica

vechile reticente ale lumii educative in ceea ce le priveste, si mai recent, organizarea de
programe de educare a mediilor (Jacques, Gonnet.1997). Expunerea publica a opiniilor
reprezinta una din vocatiile esentiale ale informatiei mediatice. Ea ramane una dintre functiile
esentiale ale marilor cotidiene generaliste. Aceasta finalitate civica este si ea revendicata de catre
mediile audiovizuale care pun inainte de toate supletea si usurinta lor de acces. Concluzionand
asupra slabiciunii institutiilor, radioul si mai ales televiziunea isi propun din ce in ce mai mult sa
organizeze dezbaterea publica inlocuind expresiile minoritare.

Orice media doreste sa ofere o informatie, de preferinta inedita cititorilor, auditorilor sau
telespectatorilor. Informatia inedita prin excelenta este calificata de catre profesionisti drept
„scoop” adica exclusivitate. Media trebuie sa faca in asa fel incat infomatia sa fie cat mai
credibila posibil, astfel risca sa nu fie luata in serios sau sa-si piarda audienta.

Un mare numar de fapte tratate de catre mass-media nu sunt pur si simplu niste evenimente
raportate, ci evenimente provocate de catre acestea. Dezbaterile politice la televiziune, tribunele
semnate de catre personalitati si publicate de catre ziarele din presa scrisa nu exista si nu capata
valoare de eveniment decat prin vointa mass-media, care gasesc aici un mijloc de legitimare, din
moment ce apar astfel ca niste actori decisivi ai dezbaterii democratice. Aceasta activitate a
mediilor nu exista totusi fara a pune probleme. Ea ridica chestiunea limitelor rolului mediilor
informative ce selectioneaza teme plasate la propria initiativa in primul plan al actualitatii si care,
pentru a culege audienta publicului, favorizeaza sistematic actorii publici avand deja notorietate.
 Putem remarca ca, provocand prea mult evenimentul, mediile „depasesc constrangerile
contractului, fac sa dispara finalitatea informativa in favoarea captarii si cad in discursul de
propaganda cu scopuri de promovare”.( Patrick, Charaudeau.1997)

Fotografia de presa capata intreaga dimensiune atunci cand sub vesmintele informatiei
importante sau senzationale in exclusivitate, da socoteala de un eveniment surprins si fixat „pe
vesnicie” in momentul sau cel mai dramatic cum ar fi de exemplu scenele tragice precum
asasinarea lui Kennedy. Esentialul din fotografiile prezentate in presa nu reliefeaza deci
categoria instantaneelor. Este vorba de imagini, fundamental sarace in informatie a caror forta nu
rezida in exceptionalitate ci in dimensiunea lor codificata. Strangeri de mana la finalul unei
intalniri diplomatice, mana ridicata la terminarea unei competitii sportive, fac apel la o
„gramatica a corpurilor”, fotografiile de presa privilegiaza aceste gesturi pentru dimensiunea lor
rituala si recunoasterea sociala pe care se poate conta. (Dumitrescu, Aurora. 2007)

Radioul apare ca o forma de comunicare foarte plastica disponibila unor noi utilizari din ce
in ce mai specializate. Marturie stau inovatii ca aceea a Autorutei FM, care propune un serviciu
foarte specializat de radioghidare a unui public foarte circumscris: soferii care folosesc
autorutele. Aparitia noilor tehnologii permit luarea in considerare si a dezvoltarii unor veritabile
„radiouri cu plata”, chiar daca limitele resurselor publicitare ipotecheaza cresterea lor.
Condamnat de catre unii odata cu aparitia televiziunii, radioul dovedeste astfel o mare capacitate
de rezistenta, explicand de ce el ramane media cea mai practicata in lume (peste 1 miliard de
receptoare).

Comunicarea eficienta si ascultarea

Posted on March 18, 2011 by AutoEducare

ascultare-comunicare

Ascultarea activa este unul dintre principiile comunicarii eficiente. Cu ajutorul ei iti poti mari
eficacitatea la serviciu, si-ti poti imbunatati calitatea tuturor relatiilor. Principiul ascultarii active
este unul dintre cele mai celebre principiii ale comunicarii interpersonale. Acest principiu a fost
foarte mult accentuat in cursurile despre comunicare tinute de Dale Carnegie. Este un principiu
menit sa ne faca atenti asupra interlocutorului, sa ne ia atentia de la dialogul interior. De multe
ori atunci cand suntem intr-o conversatie, rareori ascultam atent ceea ce interlocutorul nostru
povesteste. In acest timp, gandirea noastra este ocupata judecand spusele persoanei in cauza,
comparandu-se, justificandu-se, ori pur si simplu pregatindu-si urmatoarea replica.

Aces dialog interior este un adevarat zid intre noi si partenerul de discutie, nelasandu-ne sa fim
cu adevarat prezenti in conversatie. Efectul neatentiei noaste este lipsa de interes total, care se
poate citi din gesturi, la nivelul subconstientului interlocutorului. Astfel, fara ca noi sa ne dam
seama, putem transmite semnale ale lipsei de interes, ori de plictiseala partenerului de discutie,
acesta descifrandu-le tot la nivelul subconstientului. Aceasta duce la o comunicare ineficienta, si
totul din lipsa atentiei.
Pentru a fi un ascultator bun ai nevoie de:

–atentie-pentru a asculta atent ceea ce altii au de spus;

–rabdare-pentru a fi calm atunci cand nu iti poti mentine atentia asupra vorbelor interlocutorului;

–curiozitate -ca motivatie de a-ti mentine atentia;

Atentia te ajuta nu doar sa asculti cuvintele interlocutorului, dar si sa intelegi mesajul pe deplin.
Atentia poate fi intrerupta de factori externi ori de plictiseala. Atunci cand ea zboara este util sa
repetam in gand cuvintele interlocutorului, pentru a ne mentine atentia asupra lor si sa nu mai
fim distrasi. Exersand mentinerea atentiei, in timp putem avea rezultate foarte bune ce duc la
imbunatatirea calitatilor noastre conversationale.

Rabdare cu ceea ce altii au de spus, dar si cu tine atunci cand gandurile iti fug aiurea si nu te poti
concentra intr-o conversatie. Fii rabdator, urmareste-ti gandurile, si nu fi aspru cu tine atunci
cand ele umbla aiurea. Atentia este precum un catelus mic, ii place sa hoinareasca, dar tu ai
rabdare si adu-o inapoi. In timp te vei obisnui sa-ti pastrezi atentia din ce in ce mai mult, la fel ca
In practicarea meditatiei.

Curiozitatea te ajuta sa iti mentii interesul cat mai mult timp asupra unei conversatii. Chiar daca
persoana de langa tine e plictisitore, incearca sa extragi ceva interesant de fiecare data. Niciodata
nu stii cand iti va fi de folos o informatie noua. . E bine sa devii curios de cat mai multe subiecte,
oricat de plictisitoare ti s-ar parea. Niciodata nu stii cand acele informatii iti vor folosi pentru a
deschide sau a sustine o conversatie cu altcineva.

Pentru a deveni un ascultator bun avem nevoie de autoeducarea atentiei, a gandurilor, aducerea
lor in prezent, la activitatea, sau conversatia respectiva. Muncind la rabdarea noastra, avand
incredere in calitatile noastre, concentrandu-ne pe acestea si mai putin pe defecte vom reusi sa ne
dezvoltam si mentinerea atentiei si simtul curiozitatii pentru a ne imbunatati calitatile
comunicationale. In timp, cu ceva autoeducare si perseverenta putem dezvolta relatii si
parteneriate de succes.