Schițarea direcțiilor principale în religia analizată: controverse și puncte în

comun
După Paul Poupard, în binecunoscuta carte Religiile, el afirmă: „Învățăturile și organizarea
monahală instituite de Buddha pot fi numite prin termenul budism pre-sectar, cu toate că toate
diviziunile actuale ale budismului au fost prea mult influențate pentru a garanta o includere sub
acest nume și a delimita caracterul acestei forme originare”. Cea mai folosită clasificare a
budismului de astăzi de către savanți, printre care se numără și cel mai sus amintit, împarte adepții
în trei zone geografice sau culturale: Theravada, budismul est-asiatic și budismul tibetan. O altă
clasificare foarte utilizată cuprinde două diviziuni, Theravada și Mahayana, ultima cuprinzând cele
două forme de budism de mai sus. Există însă și alte modalități de împărțire, utilizate atât de savanți
cât și de credincioșii budiști.

În studiile budiste contemporane, budismul modern este adesea împărțit în trei ramuri, tradiții sau
categorii majore. Theravāda („Învățarea bătrânilor”), numită și „budismul sudic”, dominantă
în principal în Sri Lanka și Asia de Sud-Est. Această tradiție se concentrează, în general, pe studiul
colecției sale textuale principale, Canon Pali, precum și alte forme ale literaturii Pali. Limba pali
este astfel limba sacră. Această tradiție este uneori denumită ca o parte a budismului Nikaya,
referindu-se la tradițiile budiste conservatoare din India, care nu au acceptat sutra Mahāyāna în
colecția lor de scripturi Tripitaka. De asemenea, uneori este văzută ca singura școală care a
supraviețuit din școlile budiste timpurii, fiind derivată din Sthavira Nikāya prin tradiția mahaviha
din Sri Lanka.1 În mod tradițional, Theravāda se promovează ca Vibhajjavāda „învățarea analizei”.
Această doctrină susține că percepția trebuie să provină din experiența aspirantului, aplicarea
cunoștințelor și raționamentul critic. Cu toate acestea, scrierile școlii Theravādin subliniază și
faptul că ascultăm sfaturile celor înțelepți, considerând că aceste sfaturi și evaluarea propriilor
experiențe sunt cele două teste prin care trebuie judecate practicile. Cu toate acestea, în practica sa
actuală, potrivit lui Braun, „majoritatea Theravadinilor și a budiștilor dedicați din alte tradiții,
inclusiv călugări și călugărițe, s-au concentrat pe cultivarea comportamentului moral, păstrarea
învățăturilor lui Buddha (dharma) și dobândirea karmei bune care vine de la dăruirea generoasă.
Nucleul doctrinei Theravāda este conținut în Canonul Pāli, singura colecție completă de texte

1
https://www.hinduwebsite.com/buddhism/history_of_buddhism.asp
budiste timpurii care supraviețuiesc într-un limbaj indicativ clasic (vezi Anexa 1). Aceste idei sunt
împărtășite de alte școli budiste timpurii, precum și de tradițiile Mahayana. Acestea includ
concepte centrale precum:

 Calea de Mijloc

 Cele patru nobile adevăruri

 Calea nobilă de opt ori

 Trei semne ale existenței (impermanență, suferință, nu sine)

 Cinci agregate
 Dependente care apar
 Karma și renaștere
 jhana
 Bodhipakkhiyādhammā (37 de factori favorabili trezirii)
 Kleshas (defilări mentale) și asavas
 Avidyā (Ignoranță)
 Nirvana
Atât cât și două trăsături specific:
Teoria Dhamma – Potrivit lui Y. Karunadasa, Dhamma, care poate fi tradusă ca „un„ principiu
”sau„ element ”(dharma)”, este „acele elemente care rezultă când procesul analizei este dus la
limitele sale finale”. Totuși, acest lucru nu înseamnă că au o existență independentă, căci „sunt
doar în scopurile descrierii” care sunt postulate. Noa Ronkin definește dhamas drept „elementele
componente ale experienței simțitoare;„ blocurile de construcție ”ireductibile care alcătuiesc
lumea cuiva, deși nu sunt conținuturi mentale statice și cu siguranță nu sunt substanțe”. Noa
Ronkin susține, de asemenea, că a existat o trecere treptată de la textele canonice timpurii care tind
să explice experiența în ceea ce privește schimbarea proceselor, la tradiția Abhidhamma care a
analizat aceste procese în evenimente mentale distincte. Cele două adevăruri - În opinia lui Y.
Karunadasa, pentru Theravāda, teoria celor două adevăruri care împarte realitatea în sammuti
(convenții lumești) și paramattha (adevărurile finale, absolute) este o inovație doctrinară a
Abhidhamma, dar își are originea în unele afirmații din Pāli timpurii.2

Mahāyāna („Marele vehicul”), Budismul din Asia de Est sau „Budismul de Est”, proeminent în
Asia de Est și derivat din tradițiile budiste chineze care au început să se dezvolte în timpul dinastiei
Han. Această tradiție se concentrează pe învățăturile găsite în Mahāyāna sutras (care nu sunt
considerate canonice sau autoritare în Theravāda), păstrate în Canonul budist chinez, în limba
clasică chineză. Există multe școli și tradiții, cu texte și focus diferite, precum Zen (Chan) și
Pământul pur.

Puține lucruri pot fi spuse cu certitudine despre budismul Mahāyāna, în special prin forma sa
timpurie indiană, în afară că budismul practicat în China, Indonezia, Vietnam, Coreea, Tibet și
Japonia este budismul Mahāyāna. Mahāyāna poate fi descrisă ca o colecție larg legată de multe
învățături cu doctrine mari și expansive care pot exista simultan.

Mahāyāna constituie un ansamblu incluziv de tradiții caracterizate prin pluralitate și prin adoptarea
de noi mahayāna sutras în plus față de ghemurile anterioare. Mahāyāna se vede ca pătrundând mai
departe și mai profund în Dharma-ul lui Buddha.(vezi Anexa 2)

Vajrayāna („vehiculul Vajra”), cunoscut și sub numele de Mantrayāna, budismul tantric și

budismul ezoteric. Această categorie este reprezentată în cea mai mare parte în „budismul nordic”,
numită și „budismul indo-tibetan” (sau doar „budismul tibetan”), dar se suprapune și cu anumite
forme de budism asiatic. Este proeminent în Tibet, Bhutan și regiunea Himalaya, precum și în
Mongolia și republica rusă Kalmykia. Uneori este considerată a face parte din categoria mai largă
a budismului Mahāyāna în loc de o tradiție separată. Textele principale ale budismului indo-tibetan
sunt conținute în Kanjur și Tenjur. Pe lângă studiul textelor majore Mahāyāna, această ramură
subliniază studiul materialelor tantrice budiste, în principal a celor legate de tantele budiste. (vezi
Anexa 3)

2
Gethin Rupert - Foundations of Buddhism. (1998. Oxford University Press. )
Vajrayāna este de obicei tradus ca Vehicol de Diamant sau Vehicol de Fulger, referindu-se la vajra,
o armă mitică care este folosită și ca instrument ritualic.3

Fondată de indianul medieval Mahāsiddhas, Vajrayāna se abonează la literatura cunoscută sub

numele de Tantra Buddhistă. Include practici care folosesc mantre, dharanis, mudras, mandale și
vizualizarea zeităților și Buddha. Conform scrierilor Vajrayāna, termenul Vajrayāna se referă la
unul dintre cele trei vehicule sau rute spre iluminare, celelalte două fiind Śrāvakayāna (cunoscută
și peiorativ ca Hīnayāna) și Mahāyāna.

Scopul practicii spirituale în cadrul tradițiilor Mahayana și Vajrayana este de a deveni un

Sammāsambuddha (Buddha complet trezit), cei de pe această cale sunt numiți Bodhisattvas. Ca și
în cazul Mahayana, motivația este o componentă vitală a practicii Vajrayana. Calea Bodhisattva
este o parte integrantă a Vajrayana, care învață că toate practicile trebuie întreprinse cu motivația
de a realiza Buddhahood în beneficiul tuturor ființelor simțitoare.

3
Harvey Peter - An Introduction to Buddhism: Teachings, History and Practices (1990 Cambridge University Press)