Conceptul de creştere economică

Noţiunea de creştere economică a fost introdusă de economistul englez Roy

F.Harrod în 1939, iar primele căutări teoretice sistematice încep în anii ’30, când
criza economică a deplasat preocupările economiştilor de la analiza
microeconomică spre analiza problemelor macroeconomice pentru a găsi factorii
creşterii economice pe termen lung şi, totodată, soluţii pentru politicele
economice ale ţărilor cu economie de piaţă.
În literatura economică există concepţii diferite referitoare la definirea creşterii
economice. În concepţia lui W.A.Lewis creşterea economică înseamnă creşterea
produsului pe cap de locuitor , care depinde de voinţa de a economisi, de
progresul ştiinţei, de acumularea de capital, de populaţie şi resurse.
Pentru Fr.Perroux creşterea înseamnă „mărirea susţinută într-una sau mai multe
perioade îndelungate (fiecare din aceste perioade cuprinzând mai multe cicluri
cvasi-decenale) a unui indicator de dimensiune: pentru o naţiune, produsul
global net în termeni reali. Aceasta nu este creşterea produsului real pe
locuitor” .
Creşterea economică exprimă procesul complex de evoluţie de lungă durată,
care se manifestă printr-o mărire a dimensiunilor caracteristice ale unei
economii naţionale. Ea nu poate fi analizată decât într-o perioadă lungă.
Creşterea economică reprezintă mişcarea profundă a unei economii în întregime,
după ce se elimină mişcările sezoniere sau ciclice.
Creşterea economică este un fenomen profund ireversibil, autoîntreţinut prin
modificările cumulative ale condiţiilor de producţie. O creştere sensibilă a PIB
nu va fi o dovadă a creşterii decât dacă rezultă dintr-o mărire a potenţialului
productiv. Nu se poate vorbi de creştere economică dacă un climat favorabil
face ca într-un an PIB să sporească, iar în anul următor un hazard climatic
anulează sporul respectiv. În schimb, va fi vorba de creştere economică dacă
această sporire este rodul investiţiilor nete în creştere, modificării calificării
mâinii de lucru, încorporării progresului tehnic prin noile maşini, obiceiurilor
noi de consum etc.
Principalele caracteristici ale creşterii economice tradiţionale, sunt :
socotirea eficienţei activităţilor umane numai din punct de vedere¬ al sporului
de venit şi câştig, fără luarea în considerare a calităţii mediului natural şi a
epuizării resurselor neregenerabile;
modul rectiliniu de¬ realizare a schimbului între oameni (organizaţi în societăţi)
şi natură;
¬ lipsa de preocupare sistematică privind integritatea resurselor şi “sănătatea”
naturii;
luarea drept criteriu de promovare a progresului tehnic,¬ tehnologic, ştiinţific şi
organizaţional, pe cel al eficienţei în sensul menţionat mai sus; degradarea, chiar
diminuarea, părţii naturale a avuţiei naţionale şi mondiale;
realizarea creşterii economice în cadrul unor¬ mecanisme care alimentează
mari discrepanţe de avere şi putere în interiorul ţărilor, dar şi la scara întregii
lumi, între continente, zone, regiuni şi ţări;
realizarea ciclică a echilibrului, crizele fiind un moment iar şomajul un¬ aspect,
ambele importante ale evoluţiilor fluctuante.
Printre avantajele creşterii economice tradiţionale pot fi reţinute:
• amplificarea avuţiei create şi, odată cu ea, sporirea bazei de ridicare a nivelului
de trai, a gradului de civilizaţie materială şi spirituală;
• lărgirea posibilităţilor de acumulare şi investire în vederea
perpetuării activităţilor economico-sociale, culturale, ştiinţifice,
educaţionale pe scară mai mare;
• crearea de noi locuri de muncă;
• impulsionarea creşterii productivităţii factorilor, a progresului
în toate planurile;
• stimularea procesului de socializare a activităţilor economice,
concomitent cu generarea şi regenerarea de micro-celule ale
corpului economic;
• accentuarea divizării şi specializării activităţilor, a cooperării
dar şi a concurenţei între agenţii economici;
• sporirea interdependenţelor dintre mărimile şi spaţiile
macroeconomice, evidenţiindu-se nevoia dezvoltării
independente într-o lume interdependentă.
Pe baza diferitelor opinii din literatura de specialitate,
exprimate în contextul dezbaterilor pe probleme ale
abandonării vechiului tip de creştere economică şi
fundamentării unui nou tip şi concept de creştere economică, se
poate defini creşterea economică, ca un proces complex de
lungă durată de sporire a producţiei naţionale exprimată prin
produsul intern brut real atât total cât şi pe locuitor, în condiţiile
folosirii cu eficienţă sporită a resurselor economice în scopul
ridicării nivelului de trai şi în condiţiile compatibilităţii relaţiilor
om-societate-natură, a intereselor generaţiilor prezente cu cele
viitoare.

10.2 Modelul Solow

10.2.1 Condiţii iniţiale

Intrări şi ieşiri (inputuri şi outputuri)

Modelul Solow se axează pe patru variabile: output (Y), capital
(K), muncă (L) şi cunoştinţe sau eficienţa muncii (A). În orice
moment, economia are unele cantităţi de capital, muncă şi
cunoştinţe, iar acestea sunt combinate în vederea producerii
outputului. Funcţia de producţie ia următoarea formă:
(1)
unde t este timpul.
Trebuie să se ţină cont de două trăsături ale funcţiei de
producţie. Prima trăsătură se referă la faptul că timpul intră în
funcţia de producţie indirect, dar doar prin intermediul lui K,L şi
A. adică, outputul se schimbă în timp doar dacă intrările în
producţie se modifică. În mod particular, cantitatea de output
obţinută din cantităţi date de capital şi muncă, creşte în timp
doar dacă cantitatea de cunoştinţe sporeşte (progresul tehnic).
A doua trăsătură, A şi L intră multiplicaţi în procesul de
producţie. L se referă la munca efectivă şi progresul tehnic,
care intră în acest mod, cunoscut sub numele de muncă sporită.
Acest mod de a arăta cum intră A, împreună cu celelalte condiţii
ale modelului, va presupune ca raportul capital-output (K/Y), în
cele din urmă să fie stabilit. În practică, raporturile capital-
putput nu arată clar tendinţa crescătoare sau descrescătoare a
raportului pe perioade lungi de timp. În plus, construirea
modelului astfel încât raportul să fie constant, face analiza mult
mai uşoară. Presupunerea că A sporeşte pe L este, de aceea,
foarte convenabilă.
Condiţia esenţială a modelului Solow se referă la proprietăţile
funcţiei de producţie şi la evoluţia celor trei inputuri în producţie
(capital, muncă şi cunoştinţe) de-a lungul timpului.
Condiţii referitoare la funcţia de producţie
Condiţia critică a modelului referitoare la funcţia de producţie
este că există câştig constant la scală în cele două componente
ale sale: capital şi muncă efectivă. Adică, dublarea cantităţii de
capital şi muncă efectivă (de exemplu, prin dublarea lui K şi L
cu A fixat) dublează cantitatea produsă. Mult mai general,
multiplicând amândouă condiţiile prin orice constantă c
nenegativă realizăm o modificare a outputului cu aceea:
(2)
Presupunerea câştigului constant poate fi gândită ca o
combinare a două condiţii. Prima este că economia este
suficient de mare ca câştigurile din specializare să fie epuizate.
Într-o economie foarte mică, există destule posibilităţi pentru
specializări viitoare, ceea ce dublează outputul. Modelul Solow
presupune că economia este suficient de mare ca, dacă
capitalul şi munca se dublează, noile inputuri să fie utilizate
eficient în acelaşi mod ca cele existente şi aceasta dublează
outputul.
Cea de a doua condiţie este că inputurile, altele decât capitalul,
munca şi cunoştinţele, sunt relativ importante. În particular,
modelul neglijează pământul şi celelalte resurse naturale. Dacă
resursele naturale sunt importante, dublarea capitalului şi a
muncii ar putea fi mai mică decât dublarea outputului. În
practică, disponibilitatea resurselor naturale nu pare a fi o
restricţie majoră a creşterii. Presupunerea câştigului constant
doar a capitalului şi a muncii apare ca o aproximare rezonabilă.
Această presupunere ne permite să lucrăm cu funcţia de
producţie în formă intensivă. Notăm în ecuaţia (2):
(3)
unde: este cantitatea de capital pe unitatea de muncă efectivă
este outputul pe unitatea de muncă efectivă
Definim . Astfel, putem scrie relaţia (3) ca:
(4)
Adică, putem scrie outputul pe unitatea de muncă efectivă ca o
funcţie a capitalului pe unitatea de muncă efectivă.
Pentru a înţelege relaţia (4) trebuie să împărţim economia în
mici economii, fiecare cu o unitate de muncă efectivă şi unităţi
de capital. Din moment ce funcţia de producţie are câştig
constant, fiecare din aceste mici economii produce la fel de
mult cum se produce în marea economie (economia
nedivizată). De aceea, cantitatea de output pe unitatea de
muncă efectivă depinde doar de cantitatea de capital pe
unitatea de muncă efectivă şi nu de mărimea economiei
nedivizate. Aceasta este exprimată matematic prin relaţia (4).
Dacă dorim să găsim cantitatea totală de output, ca opus al
cantităţii pe unitatea de muncă efectivă, putem multiplica prin
cantitatea de muncă efectivă: .
Forma intensivă a funcţiei de producţie, f(k), trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: . Este corect să arătăm că
f’(k) este produsul marginal al capitalului: . Astfel, aceste
condiţii implică că produsul marginal al capitalului este pozitiv,
dar aceasta nu presupune o creştere a capitalului (pe unitatea
de muncă efectivă). Produsul marginal al capitalului este foarte
mare când stocul de capital este suficient de mic şi el devine
foarte mic când stocul de capital se măreşte.
10.2.2 Dinamica modelului
Se urmăreşte să se stabilească comportamentul economiei
descrise anterior. Evoluţia a două din cele trei inputuri ale
producţiei, muncă şi cunoştinţe, este exogenă. Astfel, pentru a
caracteriza comportamentul economiei trebuie să analizăm
comportamentul celui de al treilea input, capitalul.
Dinamica capitalului (k)
Deoarece economia poate creşte în timp, se dovedeşte a fi
convenabil a ne concentra pe stocul de capital pe unitatea de
muncă efectivă, k, decât pe stocul de capital neajustat, K.
10.2.3 Impactul modificării ratei de economisire
Parametrul modelului Solow pe care politica poate să-l
influenţeze cel mai mult este rata de economisire. Diviziunea
cumpărăturilor guvernamentale în bunuri de consum şi bunuri
de investiţii, împărţirea veniturilor sale în taxe şi împrumuturi
etc. au posibilitatea de a afecta partea din output care este
investită. De aceea, să se explice efectele modificării ratei de
economisire.
În mod normal, considerăm o economie Solow, care presupune
o creştere echilibrată şi existenţa unei creşteri permanente a lui
s. În plus, pentru a demonstra implicaţiile modelului în ceea ce
priveşte rolul economisirii, acest experiment va ilustra
proprietăţile modelului când economia nu este în creştere
echilibrată.
Impactul asupra outputului
Creşterea lui s schimbă linia investiţiei actuale ascendent şi
astfel k* creşte. Acest lucru este prezentat în figura 1.4, în care
k nu se modifică imediat la noua valoare k*. Iniţial, k este egal
cu vechea valoarea lui k*. La acest nivel, investiţia actuală
depăşeşte investiţia de menţinere a stocului de capital şi, astfel,
este pozitiv, k începând să crească. El continuă să crească până
ce atinge noua valoare a lui k*, moment în care devine
constant.
Impactul asupra consumului
Dacă vrem să introducem gospodăriile în model, bunăstarea lor
nu va depinde de output, ci de consum, investiţia fiind un
simplu input în producţie în viitor. De aceea, este mult mai
interesant comportamentul de consum decât comportamentul
outputului.
Consumul pe unitatea de muncă efectivă egalează outputul pe
unitatea de muncă efectivă, f(K), potrivit fracţiunii acelui output
care este consumat, 1-s. Astfel, când s se modifică discontinuu
k, iniţial consumul pe unitatea de muncă efectivă, nu descreşte.
consumul creşte gradual când k creşte şi s se menţine la cel
mai înalt nivel al său. Acest lucru este prezentat în ultima parte
a figurii 1.5.
Dacă consumul depăşeşte nivelul său înainte de creşterea lui s
nu se vede imediat. Fie c* consumul pe unitatea de muncă
efectivă în creşterea echilibrată, fiind egal cu outputul pe
unitatea de muncă efectivă, f(k*), minus investiţia pe unitatea
de muncă efectivă, sf(k*). În creşterea echilibrată, investiţia
actuală egalează investiţia pentru păstrarea stocului de capital,
(n+g+δ)k*.

Concluzii după modelul Solow

Deşi modelul Solow este cel mai bun model cu care se poate
porni în studiul creşterii economice, el nu este decât un început.
Modelul simplifică multe din aspectele lumii şi le omite pe
altele. Economiştii care au studiat creşterea economică au
încercat să construiască modele mai sofisticate care să le
permită să se adreseze unei problematici mai mari. Aceste
modele mai avansate transformă una din variabilele exogene
ale modelului Solow în variabile endogene. De exemplu,
modelul Solow ia rata de economisire ca variabilă exogenă.
Consumul apare din decizia gospodăriilor în legătură cu cât să
consume astăzi şi cât să economisească pentru viitor. Modelele
mai sofisticate de creştere înlocuiesc funcţia consumului din
modelul Solow cu o teorie explicită a comportamentului
gospodăriei.
Poate, cel mai important lucru, este că economiştii au încercat
să construiască modele care să explice nivelul creşterii în
eficienţă a muncii. Unii economişti au subliniat că achiziţia de
cunoştinţe şi pricepere prin educaţie este acumulare de capital
uman. Alţii au sugerat că progresul tehnic are loc ca un bun prin
produsul unor activităţi economice, în sensul că „prin produs”
înseamnă externalitate. De exemplu, un proces de producţie
nou şi îmbunătăţit poate produce de-a lungul procesului de
acumulare de capital. Dacă această speculaţie este corectă,
atunci beneficiile acumulării de capital pentru societate pot fi
mult mai mari decât sugerează modelul Solow.
Modelul Solow arată că o creştere susţinută a standardelor de
viaţă poate apare doar din progresul tehnic. Prin urmare,
înţelegerea creşterii economice nu va fi completă până nu se
înţelege cum deciziile private şi politica publică afectează
progresul tehnic.