Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre Ispirescu (comentariu literar, rezumat literar)

Literatură

Petre Ispirescu a arătat totdeauna un viu interes pentru folclorul românesc şi a cules cu pasiune
producţiile literaturii populare, pe care le-a publicat mai întâi în ziarele timpului, apoi le-a adunat în
volum. El a fost lucrător tipograf, apoi a devenit proprietarul tipografiei, din care cauză este cunoscut
drept „culegătorul-tipograf’. Petre Ispirescu a cules cele mai multe basme din Muntenia, numai câteva
provenind din Moldova şi Ardeal, basme pe care, deşi le-a scris aşa cum le-a auzit, fără prea multă
contribuţie personală, statutul său nu este totuşi de simplu culegător, ci de adevărat scriitor, datorită
formei originale pe care a reuşit să o imprime acestor creaţii populare.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în copilărie, de
către tatăl său şi a fost publicat pentru prima oară în ziarul „Ţăranul român” (1862), sub titlul Povestea
lui Făt-Frumos, sau tinereţe fără bătrâneţe, semnat P.I. Cu titlul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, basmul apare, mai întâi, în Legende şi basmele românilor, ghicitori şi proverburi, adunate din
gura poporului, scrise şi date la lumină de Un culegător-tipograf (1872).

B.P. Hasdeu afirma în prefaţă că acest volum este „o preţioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei
naţionale şi chiar pentru un istoric”. În forma definitivă, basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte este integrat în volumul Legende sau Basmele românilor, adunate din gura poporului de P.
Ispirescu, culegător-tipograf (1882), cu o introducere entuziastă a lui Vasile Alecsandri, care-l felicita pe
Ispirescu pentru că a adunat „într-un şirag mulţime de pietre scumpe din averea naţională, un şirag care
nu mai este ameninţat de a se pierde. [...] Ai îndeplinit o sacră datorie către Patrie!”.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic, iar ca specie literară
este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu. Împletirea elementelor reale cu cele
fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al basmelor, însă, în această creaţie
populară se manifestă idei filozofice din mitologia românească, referitoare la condiţia omului în univers,
la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul îmbină supranaturalul popular (fabulosul) cu profunde
concepţii filozofice şi mitologice, de unde reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii.
Semnificaţia titlului

Semnificaţia titlului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” relevă sensuri pline de substanţă
ideatică, dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri superioare,
anulând, astfel, adevărul universal-valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe şi nici moartea fără
de viaţă (adică nu poţi fi bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri dacă n-ai fost viu).
Subtilităţile semnificaţiei titlului se regăsesc şi în cuvintele cu care îl întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul
vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos” - şi cele pe care i le spune Moartea, dându-i o palmă - „Bine ai
venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.

Tema

Tema este atipică, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ al
omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului. Se pare că
motivul mitologic al copilului care nu acceptă să se nască nu se regăseşte în folclorul altor popoare.

Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu.
Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină supranaturalul cu
planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice. Acţiunea acestui basm nu are la
bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre ideal şi limita umană, iar deznodământul
constă în triumful legilor universal-valabile care guvernează condiţia de muritor a omului.

Petre Ispirescu

Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul fiind
reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”.
Neobişnuită este continuarea cu elementele supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între
elementele universului, ceea ce ar sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând şi sunt de
neconceput: „de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de
când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior
cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos
cine nu crede”. Această formulă de început are menirea de a proiecta evenimentele narate într-un timp
fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi într-un spaţiu miraculos.

Motivul împăratului fără urmaş

Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste creaţii. Un împărat şi o
împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-şi puteau
îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul. Vrăjitorul le dă
leacurile, dar îi avertizează că această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea un singur copil, de care
însă nu vor avea parte.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi împăratul îi
făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,
copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a ţinut o săptămână
întreagă. Copilul este isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an, astfel că „împăratul murea şi
învia de bucurie”, iar împărăţia era mândră că o să aibă un conducător înţelept ca Solomon.

Motivul dorinţei imposibile

Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte promisiunea, dar împăratul
recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi că făgăduiala
avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în căutarea idealului pentru care se
născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să
renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se manifestă în această secvenţă a basmului motivul
dorinţei imposibile.

Motivul probelor depăşite

Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în majoritatea basmelor, cu
scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale eroului, fie pentru a-şi găsi soţia potrivită, fie
pentru a face ca adevărul să triumfe etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile împărăteşti calul cel mai
„răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i orz fiert în lapte.

Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când
era flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă spirituală necesară în
această călătorie. Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi „toate bubele şi răpciugă căzură de
pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal gras, trupeş şi cu patru aripi”.

A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute de ostaşi,
după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, voinicul împarte toată avuţia soldaţilor,
apoi o iau spre răsărit şi, după trei zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie plină cu schelete umane. Calul îl
avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era atât de rea, încât omora pe oricine cuteza să
calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca Făt-Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi
suliţa la îndemână.

Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte Gheonoaia, calul
zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l lovească şi pe celălalt ea îl
roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte
imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca
nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi împlinirea idealului pentru care se născuse.

După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care era soră
cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru că le ajunsese
blestemul părinţilor, pe care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se repede „cu o falcă în cer şi cu
alta în pământ şi vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap.
Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia se roagă de Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate
alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care
voinicul reuşeşte să o treacă şi să iasă încă o dată învingător.

Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un miros dulce”, unde un
vânticel adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o primejdie şi mai mare. Ei se află foarte
aproape de palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, înconjurat de o
pădure deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc cu
neadormire”.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii,
aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât de
puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, atinse cu piciorul
vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de mâncare puilor ei”
îi salvează oprind dobitoacele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia probă şi ultima pe care o
depăşeşte Făt-Frumos.

Motivul dorinţei împlinite

Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna palatului”, o zână
înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până atunci suflet de
om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-Frumos!” şi confirmă
faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din pădure, ca
ei să se poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-a însurat cu fata cea
mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în Valea Plângerii să nu meargă,
„căci nu va fi bine de el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca
atunci când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele sale, bucurându-se din plin de viaţă.

Motivul dorului de părinţi

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu săgeata, Făt-
Frumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă un dor de tată-său şi de mumă-
sa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă tristeţe. Revenirea memoriei şi a
dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi redobândirea condiţiei de om muritor.

În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-Frumos se hotărăşte să
meargă să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
În zadar soţia îi spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi el dacă va
pleca, dar toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm popular. Calul se
învoieşte în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea împărătească, de
unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, fără să-l mai
aştepte. Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde fuseseră moşiile Scorpiei şi ale
Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică
scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici
spre Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la
brâu, părul îi albise, iar picioarele îi tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului impresionează puternic, putând
sugera ideea că abia după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te, sănătos, că eu nădăjduiesc să mă
întorc peste curând”. Critica literară descifrează aici ipostaza de psihopomp (care conduce sufletul
mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi
călăuza sufletului stăpânului său, după ce acesta va muri.

Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi de
copilăria petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră, încât trebui să le
ridice cu degetele ca să vadă ce se afla într-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de unde „Moartea lui” se ridică
şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă
prăpădeam”. Făt-Frumos cade mort şi se preface în ţărână. Accentuarea ideii că Moartea era a lui
reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de
se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă între foiţele binelui
şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru a-şi împlini
idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea zicere devenită
celebră, „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or fi murit”, deoarece
protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor. Basmul se termină cu o
formulă finală tipică: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.
Personajele basmului

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase, principale, secundare şi
episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice, animale [...], fiinţe
neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.

Făt-Frumos este personajul principal din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă rară de moarte, iar
numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul întruchipează
modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar plata
pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul său decât câţiva ani, apoi îl
pierde pentru totdeauna, din vina sa, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea de a-i oferi Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea pământeană se face tot printr-un
ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în mitologie un ritual.

Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se făcea mai
isteţ şi mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună cât alţii într-un an
şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.

Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul uman care
îşi cunoaşte menirea în această lume: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Omul se naşte cu
aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie cucerită, de aceea eroul este supus unor
probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de beatitudine. Curajos, îi săgetează Gheonoaiei un picior şi
Scorpiei un cap, apoi, generos, le vindecă şi rămâne să ospăteze împreună cu fiecare dintre ele.

Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată de amnezie şi de
încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt, Făt-Frumos şi-a ratat viaţa
reală. Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul se topeşte „de-a-n picioarele de dorul părinţilor” şi se
întoarce la condiţia de om muritor, care, de altfel, nu poate intra în veşnicie decât prin moarte.
Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către veşnicie, în
basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea individului fie şi
numai în sens moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este mărturia unui eşec, ci
acceptarea destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare simbolică a fost realizată”.

Limbajul artistic

Limbajul artistic se remarcă prin câteva şabloane şi particularităţi stilistice:

formulele tipice basmului: iniţială: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti”;
mediană: „Merse Făt-Frumos, merse şi iar merse, cale lungă şi mai lungă”; „se duseră, se duseră şi iară
se mai duseră”; finală: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”.

cifra magică trei: trei zile, trei probe, trei zâne pe tărâmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte;

cuvinte şi expresii populare, care dau stilului oralitate: „îmbli”, „dete”, „merinde”, „puse la cale”, „îşi luă
ziua bună”, „sunt multe foarte”.

„Multe veacuri poveştile poporului român au circulat doar prin viu grai, nestânjenite, între Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania, contribuind la păstrarea unităţii de limbă şi la unificarea aceloraşi
năzuinţe spre mai bine ale maselor populare.” (Corneliu Bărbulescu, Adrian Fochi, Sabina Stroescu -
Proza populară)
Basmul popular – Basmul cult

Basmul popular aparține folclorului literar, literaturii populare și

are caracterele generale ale creației folclorice: oral, anonim, colectiv și

tradițional.

Trăsăturile definitorii prin care basmul se diferențiază de alte creații

populare sunt următoarele:

❖ tema principală este lupta dintre bine și rău, forțele binelui triumfă

în confruntare cu forțele răului, ceea ce îi conferă o importantă

valoare etică și morală

❖ prezența formulelor specifice (inițiale – de început, mediane – de

mijloc, finale – de încheiere)

❖ acțiunea se desfășoară pe două planuri: real și fabulos – fantastic,

imaginar, care se întrepătrund

❖ prezența unor motive narative diverse: călătoria ca drum inițiatic

(prin care personajul învață, se maturizează, acumulează

experiență), lupta cu zmeii, victoria personajului pozitiv, probele

depășite de erou, prin care își probează bărbăția și curajul

❖ personajele basmului sunt simbolice, având calități excepționale

(supranaturale) în situații excepționale: eroul se poate metamorfoza

(schimba)

❖ timpul acțiunii este fabulos, mitic

❖ sunt prezente cifrele magice, simbolice

❖ finalul este fericit, axat pe răsplata eroului

Personajele basmelor (voi da exemple din basmul Prâslea cel

Voinic și merele de aur, pe care-l recomand ca lectură), prin raportare

la erou – Prâslea cel Voinic, personajul principal pozitiv, se pot clasifica în:

a. răufăcători (personaje negative) – al căror rol este de a tulbura

ordinea existentă, de a aduce cu sine o nenorocire, aflate în antiteză

(opoziție) cu eroul: cei trei zmei, balaurul și, de la un punct, frații lui

Prâslea

b. donatori (personaje întâlnite de erou, care îi dăruiesc un obiect

miraculos ce va contribui la depășirea unui impas: fata cea mică)

c. ajutoare (personaje care se pun la dispoziția eroului: corbul, puii de

zgripsor, zgripsorul)

Schema narativă (după V. I. Propp) conform căreia se construiește

basmul este următoarea: eroul pleacă la drum (prilej de inițiere –

cunoaștere), trece diferite probe în care îi înfruntă pe răufăcători, având

alături ajutoarele și donatorii, la capătul drumului așteptându-l răsplata

binemeritată. Spre exemplu, Prâslea, eroul basmului, trece prin mai multe

probe în confruntarea cu forțele răului și cu invidia fraților mai mari, pe

parcursul cărora își probează bărbăția, curajul și istețimea (paza merelor

de aur, rănirea zmeului, călătoria pe „tărâmul celălalt”, înfrângerea

zmeilor, ajutorul dat puilor de zgripsor…), la final fiind răsplătit prin

căsătoria cu aleasa inimii și moștenirea împărăției tatălui său.

Basmele populare, aparținând folclorului literar românesc, au fost

transmise oral, prin viu grai din generație în generație, autorul este

anonim, deci nu este cunoscut. Un mare culegător de folclor – și mai ales

de basme – al literaturii române este Petre Ispirescu, el a adunat în

culegeri (cărți) importante, opere care aparțin literaturii populare, astfel

s-a păstrat înțelepciunea populară, pe care o putem cunoaște și noi,

astăzi. „Legendele sau basmele românilor” este cea mai importantă

culegere a lui Petre Ispirescu, aceasta conține 37 de basme și o prefață

de Vasile Alecsandri, culegerea a apărut în 1882. Pe lângă basmele

populare avem și basme culte, deoarece mulți autori români cunoscuți au

scris basme, inspirându-se din basmele populare. Dintre aceștia amintim:

Ion Creangă („Povestea lui Harap-Alb”), Mihai Eminescu („Făt-Frumos din

lacrimă”), Ioan Slavici („Zâna Zorilor”, „Păcală în satul lui”), Barbu

Ștefănescu Delavrancea („Neghiniță”), Petre Dulfu („Isprăvile lui Păcală”),

Vladimir Colin („Basmele omului”).

Basmul cult reprezintă o specie a literaturii culte care prezintă atât

particularitățile generale ale basmului cât și particularități specifice.

Printre reprezentanții săi din literatura universală se numără: Charles

Perrault, H. C. Andersen, Wilhelm Hauff, Carlo Collodi („Pinocchio”), Lewis

Carroll („Alice în țara minunilor”), Oscar Wilde („Prințul fericit”, „Casa cu

rodii”), Alexei Tolstoi („Cheița de aur”) și alții.

Particularități specifice ale basmului cult:

✓ este opera unui autor individual, cunoscut ca atare

✓ e elaborat în scris

✓ acțiunea este mai puțin stereotipă (care e mereu aceeași, care se

repetă) decât cea a basmului popular

✓ personajele sunt prezentate mai amănunțit și au un grad mai ridicat

de complexitate

✓ este mai elaborat din punct de vedere artistic

✓ poate ilustra idei filosofice sau morale

Petre Ispirescu (1830‑1887) este un cunoscut folclorist şi prozator, numele său fiind cel mai adesea
asociat cu basmele populare româneşti. Se naşte şi trăieşte în Bucureşti, tatăl său fiind frizer. Se pare că
mama, de origine transilvăneană, i‑ar fi insuflat încă din copilărie plăcerea de a asculta, de a reţine şi de
a istorisi la rândul său basme.

La insistenţele mamei, începe şcoala pe lângă diferite biserici, dar din pricina lipsurilor materiale se vede
nevoit să renunţe la studii de la o vârstă fragedă şi se angajează ca ucenic pe lângă o tipografie. Cu
timpul, ajunge să conducă sau chiar să deţină tipografii (lucrând la Naţionalul, Tipografia Academiei
Române etc.), meseria facilitându‑i întâlnirea cu numeroşi cărturari şi oameni de cultură de prim rang,
precum A.I. Odobescu, N. Filimon sau B.P. Hasdeu, care îi încurajează interesul şi preocuparea pentru
studierea creaţiilor folclorice.

În 1862 publică în Ţeranul român primul său basm, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Zece
ani mai târziu, vede lumina tiparului volumul Legende şi basmele românilor. Ghicitori şi proverburi

Colaborează frecvent la numeroase reviste şi publicaţii: Convorbiri literare, Familia, Revista literară,
România liberă, Tribuna, Columna literară, Dorobanţul. În timpul vieţii, i‑au mai fost publicate volumele:
Snoave sau poveşti populare (1873‑1874), Isprăvile şi vieaţa lui Mihai Viteazu (1876), Din poveştile
unchiaşului sfătos. Basme păgâneşti (1879), Pilde şi ghicitori (1880), Legende sau basmele românilor
(1882), Basme, snoave şi glume (1883), Din poveştile unchiaşului sfătos. Despre pomul Crăciunului
(1886), Poveşti morale (1886). Se stinge din viaţă pe 27 noiembrie 1887, fiind înmormântat la Cimitirul
Bellu din Bucureşti.