Roman al experientei

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, de Camil

Petrescu

Chiar de la inceputurile carierei, Camil Petrescu si-a conceput

un program destul de riguros: “Voi scrie pana la 25 de ani versuri,
pentru ca este vremea iluziilor si a versurilor; voi scrie intre 25-35
de ani teatru, pentru ca teatrul cere o oarecare experienta si o
anumita vibratie nervoasa; voi scrie intre 35-40 de ani romane,
oentru ca romanele cer o mai bogata experienta si o anume
maturitate expresiva. Si abia la 40 de ani ma voi intoarce la
filozofie.”

Haina de gala a scriitorului ramane, totusi, aceea de romancier,

calitate pe care George Calinescu o aprecia in mod special, in
ciuda neaderentei criticului la unele idei camilpetresciene, vazand
in el un deschizator de drumuri: “Nu este al doilea ori al treilea in
literatura, ci unicul pe un drum laturalnic, intr-o jungla virgina, in
care nu intra decat pionierii. Prin el romancierii de maine vor
medita asupra tehnicii romanului.”

Adept al proustianismului – ca mod de elaborare a romanului,

C. Petrescu nu este totusi un proustian. In studiul Noua structura si
opera lui Marcel Proust, scriitorul afirma necesitatea uneo alte
structuri epice, derivate din sincronizarea literaturii cu filozofia si
stiinta: “o literatura trebuie sa fie sincronica, structural filozofiei si
stiintei ei”. Pornind de la un asemenea punct de vedere, scriitorul
neaga posibilitatea cunoasterii realitatii exterioare, convins ca
Bergson: “Nu putem cunoaste nimic absolute, decat rasfrangandu-
ne in noi insine, decat intorcand privirea asupra propriului nostrum
continut sufletesc. “
 Acesta este romanul modern al lui C.Petrescu, proza analitica
de factura subiectiva, caracterizat de substantialitate (conceptie
conform careia literature trebuie sa reflecte esenta concreta a vietii:
iubirea, gelozia, cunoasterea, dreptatea), autenticitate, opus
structural celui classic, insa influentat de el.

Aparitia romanului Ultima noapre de dragoste, intaia noapte de

razboi in 1930 confirma teoretizarile pe marginea romanului
aparute anterior care aveau sa genereze o formula epica in stransa
legatura cu insasi noua relatie scriitor-realitate: “Sa nu descriu
decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile
mele, ceea ce gandesc eu… Dar aceasta-I realitatea constiintei
mele, continutul meu psihologic…”

Acestui flux de ganduri, trairi, interpretari i se adauga – ca in

romanul proustian – fluxul memoriei “involuntare”, ceea ce face ca
discursul literar sa nu se desfasoare ordonat, chronologic, guvernat
de timpul exterior ca in proza traditionala, ci frant, corespunzator
unui alt timp, cel interior, al memoriei.

Marturisind ca “eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai”

(Teze si antiteze), C. Petrescu sporeste drama emotionala, creand o
legatura puternica intre cititor si narator. Romanul, alcatuit din
doua part ice urmaresc drama lui Stefan Gheorghidiu in ipostaze
esentiale: viata si moartea, se incheaga ca o unitate conpozitionala
bazata pe introspectie, notatie scurta, precisa, tehnica de jurnal,
toate avand drept scop captarea atentiei, deci autenticitatea.

Stefan Gheorghidiu este un intellectual cu aspiratii si

sentimente unice, care-l situeaza de la inceput intr-un plan, opus
marii majoritati. Personaj complex de natura reflexive, isi
dezvaluie starea sufleteasca pe calea analizai operate cu luciditate
sau prin confesiune. El are o ordine a sa interioasa, nemodificabila,
care, privita in afara, poate aparea curioasa. Nepotrivirea dintre
aceasta ordine a eroului si ordinea lumii exterioare, imposibilitatea
de a gasi un mod de a trai in conformitate cu idea sa fac din el un
inadaptat, ce refuza relativitatea logicii.

Student sarac, cu rude bogate pe care le dispretuieste, se

daruieste studiului filozofiei cu aceeasi pasiune cu care avea sa
iubeasca “o colega de universitate”, blonda, “cu ochi mari, albastri,
vii ca niste intrebari de clestar”. Mostenind o avere considerabila,
cei doi soti, lipsiti de grija zilei de maine, patrund in societatea
mondena, care, observa eroul “trezise in femeia mea porniri care
dormitau latent”. Si asa incepe zbuciumul launtric al sotului care
vede, gandeste, analizeaza lucid fiecare gest al sau si al celorlalti,
pentru ca noua situatie materiala faciliteaza instrainarea celor doi
prin insinuarea unui al treilea, un “dansator” priceput in galanterii
feminine.

Gheorghidiu, o mare sensibilitate, traieste o drama generate de

aplicarea absolutului la un sentiment efemer, inregistrand totul prin
simturile lui care se zbat in nevoia de certitudine. Psihologia
personajului, zbuciumul sau sunt sugerate prin cuvinte in
constructii simple. Viata a devenit “ tortura continua”, fiecare
moment: vizitele la Anisoara, excursia la Odobesti sunt inregistrate
prin ecourile lor in constiinta personajului chinuit de incertitudine,
desfigurat prihic iremediabil.

Palid la fiecare scena, chinuit “launtric”, ca sa para vessel,

Gheorghidiu se rasuceste de durere, caci simte ca este de prisos,
ridicol si deplasat, in timp ce alti barbate, cu simtul realitatii
“manifestau ingaduinta, rabdare, siguranta” in situatii
asemanatoare. Suferinta este inregistrata lucid prin efectele ei:
“Mi-era pielea uscata, capul dur si gol sa poti lovi cu ciocanul in
el, parca tot gatul prin de calti”

Gheorghidiu, dupa cum singur marturiseste, nu a fost “nicio

secunda gelos”, ci a suferit din iubire. Acceptand-o pe Ela la
inceput din mila, apoi din obisnuinta, sfarseste prin a o iubi cu
pasiune, topind in ea idealul lui, aspiratia catre puritate, adevar,
perfectiune. Instrainarea Elei face sa se rupa, sa se prabuseasca “
axa…sufleteasca: increderea in puterea (…) de deosebire si
alegere, in vigoarea si eficacitatea inteligentei.” Ceea ce il
framanta pana la desperare este nu atat incertitudinea in care se
zbate, cat faptul ca s-a inselat, ca n-a putut intuit de la inceput
adevarul constatat ulterior cu o “uimire dureroasa”: “eu descoperea
acum, treptat, sub o madona crezuta autentica, originalul : un
peisaj si un cap strain si vulgar.”

Incapabil sa faca compromisuri cu sine si cu cei din jur,

Gheorghidiu, intellectual lucid, parcurge drumul dramei erotice
dimensionate correct numai in urma experientei coplesitoare a
frontului.

A doua parte a romanului, continand-o in mod firesc pe prima

completeaza experienta vietii cu cea a razboiului. Si daca partea
intai e o fabulatie, partea a doua a cartii, aceea care incepe cu intaia
noapte de razboi, este construita dupa memorialul de campanie al
autorului, imprumutat cu amanunte cu tot, eroului”.

Tehnicii introspectiei prihologice ii ia locul am=cum aceea a

jurnalului construit din fapte, impresii, reflectii, urmarind sa
lumineze “viata interioara a insului”, pentru care razboiul este
“drama personalitatii”, un “cataclysm anonym”, caci dramele
interioare au fost in razboi cele mai cumplite, inregistreaza autorul,
participant active la lupte. “Aceste pagini constituie tot ce s-a scris
mai subtil, mai frumos despre razboi, in literature noastra, si as sta
cu merit alaturi de pagini straine stralucite”, marturiseste elogiatic
G. Calinescu .

Drama lui se identifica cu cea a tuturor celor aflati pe front care

asteapta neincrezatori “soarele de maine, infiorati de ganduri
sumbre: Dar dupa primele cinci minute de lupta voi mai fi oare in
viata?”. Gheorghidiu se descopera coplesit de teama, cuprins de
panica, superstitios, dar aproape de oamenii cu care aceasta
experienta l-a infratit. Buzele-I ard, intrebari chinuitoare >picura in
suflet”, dar nu dezerteaza din dorinta trairii plenare a fiecarui
moment: “…n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva ca
aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact, sa
lipseasca ea din intregul meu suflet”.

In raport cu ce il inconjoara, cu viata si moartea, nesocotind

parka timpul si spatial, drama sa erotica ii apare infima. Acum
sufletul se zbate in incertitudinea mementului urmator, incapabil
de a fi prevazut. Si dincolo de acest zbucium, de egoismul
fiecaruia, de teama de moarte raman “oamenii acestia, convoi cu
mine, camarazii mei […] si orice gest al lor ma induioseaza ca
gesturile unui copil drag.”

In comparative cu frazele rasunatoare rostite in Camera cu

privire la pregatirea armatei romane, capabile sa castige mari
batalii “fara tunuri, fara mitraliere si fara cartuse”, imaginea
frontului este coplesitoare. Armamentul lipseste, ordinele
contradictorii produc panica, invalmaseala. Nepriceperea,
atmosfera frontului sadesc teama, groaza. Oamenii care si-au
pierdut atributele umanitatii, marsaluiesc la nesfarsit.
Depersonalizarea apare ca o urmare fireasca a unei atmosphere in
care individualitatea e anulata.

Anticalofil declarat, in masura in care repudia frumosul

ostentativ, Camil Petrescu consemneaza cu exactitate matematica
totul. Apropierea omului de pamant este generate de sentimentul
groazei, amplificat acum la dimensiuni ce depasesc granitele
individului. Toti sunt “cu ochii scosi din orbite, albi de groaza”.
Imaginea este apocaliptica, oamenii dezumanizati, stapaniti de
groaza, fara speranta, se strang “animalic unii langa altii.
Sentimentele acoestor oameni, de sfarseala, groaza, deznadejde, de
pierdere a individualitatii, de lasitate sau solidaritate umana sunt si
sentimentele lui Gheorghidiu. Razboiul e marea incercare a vietii
lui si a celorlalti care n-au cazut.

E marea experienta care l-a facut sa priveasca zambind

scrisoarea anonima primita, prin care era instiintat ca El ail inseala.
Si cu aceeasi superioara intelegere a vietii si a rosturilor ei: “I-am
scris ca-I las absolute tot ce e in casa, de la obiectele de pret la
carti… de la lucruri personale, la amintire. Adica tot trecutul.”

Asadar, Gheorghidiu nu este un invins, in el exista suficiente

disponibilitati pentru a mai incerca atingerea idealului, caci a
ramas egal cu el insusi: “M-am inselat o data, as mai putea inca
incerca, din nou…”

Intr-o maniera clasica, Camil Petrescu realizeaza doua

personaje care, fara a fi bine conturate, cumuleaza trasaturile
omului potrivit societatii, opuse structural eroului principat si
reliefandu-i superioritatea morala. Acestea sunt Nar Gheorghidiu si
Tanase Vasilescu Luminararu. In consecinta, drama lui Stefan
Gheorghidiu se consuma pe fundalul unei societati mediocre,
animate de scopuri meschine.

Dupa parerea mea, experienta l-a facut drept un innovator al

romanului (prin prezentarea tuturor faptelor, observatiilor intr-un
plan exterior in raport cu o constiinta unica, aceea a personajului
principal, prin modalitatile de abordare). Proza sa, din care se
desprinde o fina intuitie psihologica si un cald umanism, a deschis
drumul romanului romanesc modern.