Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA „TOMIS”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIVE

Sinteze - curs Economie


Europeană

Conf. univ. dr. MOCANU NELU


1
Sinteze curs
Economie Europeană

Capitolul 1. Economia mondială la începutul unui nou mileniu.


Regionalism şi globalizare în economia mondială
1.1. Scenarii ale dezvoltării economiei mondiale în secolul al XXI-lea

Eforturile pentru descifrarea evoluţiilor posibile ale economiei mondiale au luat, în ultimele decenii, forma elaborării
unor scenarii ale dezvoltării economice.
Scenariul dezvoltării economice reprezintă o metodologie de studiere a fenomenelor şi proceselor economice prin
intermediul modelării explicativ-explorative a procesului dezvoltării, asociată cu rolul factorilor subiectivi al politicilor şi
deciziilor subiectului relaţiilor internaţionale asupra evoluţiei economiei internaţionale.
Există trei tipuri de scenarii: Scenariul dezvoltării regionalizate, comunitare a economiei mondiale. Esenţa
acestuia rezidă în faptul că dezvoltarea economică mondială în secolul al XXI-lea va putea avea loc numai prin constituirea
unor mari ansambluri (blocuri sau comunităţi) regionale care să reunească, în funcţie de anumite afinităţi şi particularităţi
istorice, state ale Nordului (respectiv, ţări dezvoltate economic) şi state ale Sudului (sau ţări mai puţin dezvoltate), pe baza
unui sistem de tratate regionale, care îşi vor pune laolaltă resursele şi voinţa pentru a înlătura obstacolele din calea
dezvoltării. În prezent, un asemenea scenariu al dezvoltării, a devenit operaţional în mai toate regiunile lumii.
Scenariul dezvoltării unipolare a lumii, prezintă viitorul economiei mondiale ca fiind dominat de o superputere,
care, dispunând de resurse de tot felul, îşi impune voinţa, modelează ordinea mondială potrivit propriilor interese.
Controversele iscate de acest scenariu, departe de a fi încheiate, se concentrează asupra nominalizării acestei
superputeri.
Scenariul dezvoltării multipolare a economiei mondiale afirmă probabilitatea existenţei nu doar a unui singur
centru mondial de putere, ci a două sau mai multe centre, aflate în competiţie, pentru afirmare în interiorul lor şi în lupta
pentru dominaţie, în afara sferelor lor de influenţă.
Două procese esenţiale au dobândit forme precise în economia mondială contemporană: regionalismul şi
globalizarea (mondializarea dezvoltării economice contemporane).

Definirea regionalismului
Regionalismul se concretizează în apariţia şi dezvoltarea unor organizaţii care grupează mai multe economii
naţionale, urmărind intensificarea cooperării reciproce pe diferite planuri, în vederea susţinerii procesului dezvoltării.
Conţinutul predilect al acestor organisme îl reprezintă realizarea integrării economice regionale; proces amplu cu adânci
consecinţe asupra progresului economic contemporan. Integrarea economică reprezintă un proces contemporan complex
de evoluţie a economiei statelor lumii, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre acestea,
concretizat în crearea unor entităţi comune, a unor spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor
şi persoanelor prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni
economice şi politice a statelor membre. Integrarea presupune parcurgerea stadiilor: zonă de comerţ liber, uniune vamală,
piaţă comună, uniune economică, uniune politică. Uniunea Europeană reprezintă exemplul clasic de concepere şi realizare
practică a integrării economice.
Reprezentând un răspuns la numeroase contradicţii şi nevoi vitale ale Europei, integrarea europeană a generat de-
a lungul deceniilor, un puternic fundament juridic, un amplu cadru instituţional constând într-o multitudine de organisme
comunitare, modalităţi specifice de implementare a politicilor ce îi sunt proprii, politici comune în domeniile agricol, social,
monetar, fiscal etc. După constituire, la jumătatea anilor ’50, comunitatea europeană a cunoscut 5 perioade de lărgire
succesivă, numărul membrilor ajungând la 25 în anul 2005, care vor deveni 27 în anul 2007, după parafarea de către
statele membre a tratatelor de aderare semnate în aprilie 2005 de România şi Bulgaria.

2
Definirea globalizării
Mondializarea (globalizarea) activităţilor economice ar putea fi detinită ca un proces care, ajuns în faza sa finală,
ar însemna administrarea lumii de către forţe transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu,
mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin liberalizarea crescândă
a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin
sistemul global, interdependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale în elaborarea
politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.
Accentuarea disparităţilor în creşterea economică mondială, paralel cu accentuarea progresului tehnic şi creşterea
productivităţii muncii, cu intensificarea eforturilor de a depăşi o serie de constrângeri ale creşterii economică mondiale
(împuţinarea resurselor de apă, gradul ridicat de poluare a mediului, explozia preţului petrolului etc.), precum şi orientarea
către dezvoltarea sa durabilă sunt alte procese care generează preocupări asidue în rândul comunităţii mondiale, al
ştiinţelor economice contemporane.

1.2. Regionalismul şi globalizarea în economia mondială

Regionalism în relaţiile comerciale internaţionale


Liberalizarea comerţului internaţional, determinată în principal de dezvoltarea mai rapidă a pieţei capitalului în
raport cu piaţa mărfurilor, a devenit şi mai imperioasă după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar în acest sens
s-au manifestat două tendinţe pe planul comerţului internaţional:
a. globalizarea pieţei aşa cum a fost promovată de SUA în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)
şi începând cu 1995, de recent înfiinţata Organizaţie Mondială a Comerţului (OMC);
b. crearea de organisme comerciale regionale, promovate mai întâi de statele europene şi apoi de către statele din
celelalte continente.
Primul val de regionalizare a comerţului internaţional a debutat la începutul anilor 1960, în Europa, prin crearea
Comunităţii Europene, a continuat în Africa, din considerente de realizare a unor deziderate economice stringente sau pur
şi simplu din raţiuni de imitare a marilor metropole, şi s-a extins în America Centrală şi de Sud, Asia de Sud şi Sud-Est şi
Orientul Mijlociu, având ambiţii mari şi şanse relativ reduse de a deveni viabile. Specific acestei perioade a fost dorinţa
de a realiza efectele sinergice menite să dinamizeze schimburile interzonale şi să reacţioneze la incapacitatea sistemului
comercial multilateral de a proteja interesele comerciale ale tuturor.
Al doilea val de comercializare a comerţului internaţionala debutat în perioada anilor ‘80 perioadă în care SUA a
devenit principalul actor. Procesul de integrare europeană a simţit nevoia adâncirii sectoriale şi lărgirii geografice şi s-a
confruntat tot mai mult cu înţelegerea pragului de integrare de către decidenţii politici, a dificultăţii procesului şi a efectelor
pozitive şi negative generate.
În această perioadă, Comunitatea Economică Europeană a lansat Carta Albă şi Actul Unic European menite de a
pune bazele pieţei unice interne, privită fie ca o soluţie la marile probleme comerciale ale zonei, fie ca o “fortăreaţă”,
inclusiv pentru ţările terţe.
În acelaşi timp SUA a lansat propunerea de creare a unei zone de liber schimb la nivel nord american (NAFTA)
Integrarea regională a diferitelor valuri este un pas deosebit de contradictoriu. Pe de o parte preferinţele comerciale
se extind doar la nivelul participanţilor generând puseuri protecţioniste, chiar discriminatorii, iar pe de altă parte, aceste
entităţi economice reprezintă evoluţii către un comerţ mai liber între parteneri, fiind un fenomen complementar
multilateralismului.
Astfel, putem afirma că globalizarea (multilateralismul) şi regionalizarea sunt tendinţe complementare; realizarea
de grupuri regionale facilitează şi grăbeşte liberalizarea internaţională a comerţului. Se poate aprecia deci, că
regionalizarea a devenit la rândul său un fenomen global oferind o polarizare în jurul unei triade definite:
a. un pol comercial cu o dinamică bine definită se conturează în jurul SUA cuprinzând în forme şi proporţii diferite
cele trei Americi;
b. un pol comercial cu o maturitate mai pronunţată s-a format în jurul Uniunii Europene, atrăgând în sfera sa
gravitaţională ţările în tranziţie;
c. al treilea pol comercial, mai puţin instituţionalizat, dar la fel de puternic, îl constituie Japonia, ca pivot central, şi
zona Asiei de Sud-Est şi de Est, ca zonă gravitaţională.
Unii specialişti consideră că această tendinţă de multipolarizare a economiei mondiale este benefică şi destul de
normală, în timp ce alţii emit păreri conform cărora evoluţia blocurilor comerciale este o deplasare dinspre sistemul
comercial multilateral spre blocuri regionale, ceea ce poate genera escaladarea protecţionismului, îndeosebi a celui
netarifar în defavoarea ţărilor nemembre ale acestor grupări regionale.
Explicaţia orientării schimburilor comerciale către regionalizare are următoarele motivaţii:
a. existenţa unor diferenţe instituţionale majore între state, care fac negocierile deosebit de complicate ;

3
b. proliferarea comerţului în interiorul companiilor, care este generat de un nou tip de specializare internaţională,
modificându-se astfel mecanismele de control cu privire la aplicarea conduitei comerciale multilaterale;
c. creşterea numărului participanţilor la negocierile internaţionale (peste 120 de ţări), ceea ce face ca tratativele să
devină destul de îndelungate, dificil de soluţionat prin consens, prelungindu-se astfel, perioada de aplicare a rezultatelor;
d. existenţa unor decalaje semnificative în dezvoltarea economică a diferitelor ţări participante la comerţul
internaţional evidenţiază deosebirile de opinii şi imposibilitatea creării unui cadru principial bazat pe reguli general aplicate;
e. modificarea regulilor protecţioniste, în sensul că se constată o proliferare a barierelor netarifare şi paratarifare,
o creştere a rafinamentului cu care se aplică deplasarea spre măsuri din noua generaţie, acestea mărind gradul de
administrare al protecţiei, lărgind spaţiul de negociere, şi complicând procesul de obţinere a rezultatelor pozitive;
f. redefinirea raportului de forţe pe plan comercial la scară internaţională, acest lucru conducând la reducerea
posibilităţilor de influenţare semnificativă, de către un număr redus de ţări, a cadrului principial al comerţului internaţional.
Procesul de integrare economică şi comercială regională a urmărit realizarea unei diversităţi de avantaje între care:
a. realizarea de zone de liber schimb sau cu regim vamal preferenţial faţă de terţi;
b. folosirea în comun a infrastucturii şi a instituţiilor;
c. realizarea unei strânse integrări politice, ca motiv important de depăşire a unor dispute şi diferende;
d. accesul reciproc preferenţial pe piaţă;
Organismele economice regionale au apărut şi ca răspuns la lipsa unor instituţii globale, atât GATT cât şi OMC,
nepropunându-şi realizarea de măsuri radicale de liberalizare a comerţului, fiind la stadiul de zone libere.
În ultima perioadă de timp, regionalizarea, privită ca o liberalizare preferenţială a schimburilor comerciale, a
cunoscut o puternică revigorare, mai ales ca urmare a faptului că asistăm la o reorientare conceptuală a SUA. Astfel,
decizia SUA de a călători pe rutele regionalismului american sau din zona Pacificului, înclină balanţa de forţe de la
multilateralism către regionalism. Această schimbare a avut loc pe fondul unor insatisfacţii cu privire la posibilitatea
sistemului comercial multilateral de a răspunde la noi stimuli ai comerţului internaţional.
Ca element complementar al multilateralismului, regiona-lismul va accentua procesul de dezvoltare a sistemului
comercial internaţional, întrucât preferinţele unilaterale sau plurilaterale se transpun favorabil la scară multilaterală.
Prin apariţia primelor organizaţii regionale (Comunitatea Economică Europeană, Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb), s-a realizat un gen de uniuni vamale, în care politica vamală şi agricolă erau aproximativ comune. Ulterior ţările
comunitare au realizat o piaţă comună unică, adică posibilitatea liberei mişcări a mărfurilor în spaţiul comunitar. În aceste
condiţii, modelul comunitar prevedea tarif vamal extern comun, cu două coloane de taxe vamale aplicate terţilor, respectiv
taxe autonome şi taxe convenţionale. Pentru importul pe care o ţară comunitară îl realiza în cadrul Uniunii Europene nu
se aplicau taxe vamale. În cazul importurilor din ţările în curs de dezvoltare se aplica un sistem de preferinţe vamale,
pentru a se repetă astfel cerinţele GATT şi OMC.
Din Europa, aflată în fruntea concepţiei integrării în organizaţii regionale, ideea de bloc comercial şi de integrare
regională a continuat în ritm susţinut şi s-a extins şi în alte continente.
La nivel european s-a mai constituit Zona de Liber Schimb din Europa Centrală (CEFTA), în baza acordului semnat
între ţările membre (Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia) intrat în vigoare în anul 1993 care a decis eliminarea taxelor
vamale la majoritatea produselor prelucrate. La acest acord au mai aderat alte trei state din Europa de Est, respectiv
România, Bulgaria şi Slovenia.
În Asia apare Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), cu o populaţie de aproape 300 milioane de
locuitori, la care au aderat Indonezia, Filipine, Singapore, Malaesya, Cambogia şi Brunei.
În America de Nord se constituie Zona de Comerţ Liber Nord American (NAFTA), prin participarea SUA, Canada
şi Mexic, cu o piaţă de peste 360 milioane consumatori. După acest prim pas, SUA făcând abstracţie de greutăţile de
adaptare a diferitelor ţări din cele două Americi, a extins aria liberului schimb la peste 35 de state, propunându-şi crearea
până în 2005 a unei zone de liber schimb între acestea (ETAA), care se va dezvolta pe structura NAFTA, această nouă
zonă economică cuprinzând peste 850 milioane locuitori.
În zona Caraibelor s-a realizat o piaţă unică şi un tarif vamal comun – CARICOM, propunându-şi armonizarea
fiscalităţii, crearea unui fond de investiţii propriu, libera circulaţie a persoanelor, abordarea în comun a negocierilor
internaţionale pe probleme de mediu înconjurător şi turism, etc.
În anul 1989 s-a constituit Forumul de Cooperare Asia Pacific (APEC) care reuneşte 18 state, fiind un for de
negociere şi cooperare în problemele comerciale şi financiare şi având ca obiectiv crearea unei comunităţi economice în
zona Asia-Pacific prin liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi libera circulaţie a factorilor de producţie în cadrul
regiunii.
O altă grupare economică din America Latină a constituit-o Pactul Andin, care şi-a propus realizarea unei uniuni
vamale între ţările membre cu perspectivă de piaţă comună. Dar, ca urmare a marilor discrepanţe existente între statele
membre, din punct de vedere economic, precum şi a instabilităţii politice şi a conflictelor dintre unele state membre, s-a
ajuns la o încetinire a procesului de integrare, rămânându-se la stadiul unei zone de comerţ liber.

4
De un interes deosebit pentru America Latină este şi gruparea economică SELA (Sistemul Economic Latino
American), la care participă toate ţările latino americane, având ca obiective promovarea cooperării inter-regionale în
scopul accelerării dezvoltării economico-sociale a ţărilor membre, consultare şi coordonare pentru adoptarea de poziţii şi
strategii comune asupra problemelor economice şi sociale în organismele şi forurile internaţionale, precum şi faţă de ţările
terţe sau grupurile de ţări.
De asemenea, merită evidenţiată crearea Pieţei Comune a Sudului (MERCOSUR) prin integrarea Argentinei,
Paraguayului, Uruguayului şi Braziliei.
Cooperarea şi integrarea economică la nivelul Africii a condus la crearea spaţiului economic african, îndeosebi prin
constituirea de grupuri economice subregionale, preludiu al unei Pieţe Comune Africane, care se poate realiza doar prin
eficientizarea nucleelor existente şi integrarea economică a acestora (Comunitatea Economică a Statelor din Africa de
Vest – CEDEAO, Comunitatea Economică a Statelor din Africa Centrală – CEEAC, Uniunea Economică şi Vamală din
Africa Centrală – UDEAC, Uniunea Maghrebului Arab – UMA, Zona de schimburi preferenţiale pentru Africa Orientală şi
Australă etc.).
O nouă realitate în ansamblul continentului African o constituie crearea Comunităţii Economice Africane, prin
semnarea Tratatului din 1991 în Nigeria.
În anul 1989 a luat fiinţă în Europa Iniţiativa Central- Europeană (ICE), care are ca obiectiv central dezvoltarea unor
reţele trans – europene în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, energiei, turismului, protejării mediului etc., dând
posibilitatea ca unele ţări membre să beneficieze de ajutoare comunitare.
În acelaşi spirit al cooperării regionale, în 1992 a fost semnat la Istanbul acordul prin care s-a constituit Zona de
Cooperare Economică a Mării Negre (ZCEMN), care şi-a propus să realizeze în spaţiul său geografic proiecte de interes
comun în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor, informaţiilor, schimburilor economice, turismului, agriculturii,
protecţiei sanitare, ştiinţei, tehnicii şi mediului înconjurător. Zona Mării Negre urmează să devină atât o zonă a cooperării
economice, cât şi o zonă a păcii şi stabilităţii, urmărind ca treptat să se integreze în spaţiul economic al întregii Europe.
Ca urmare a acestor iniţiative, circa 60% din comerţul mondial, se desfăşoară în cadrul organismelor regionale.
În ciuda aşteptărilor specialiştilor, nu s-a înregistrat o creştere spectaculoasă a organismelor şi acordurilor de
integrare în ultima perioadă de timp, cu excepţia Uniunii Europene.
Efectuând un studiu asupra impactului integrării economice regionale, Banca Mondială a concluzionat: “experienţa
arată că prin aderarea la blocuri comerciale nu s-au urmărit, în mod absolut, performanţe comerciale deosebite ci şi
înţelegeri care pot genera un acces mai mare şi mai stabil la pieţe, creşterea credibilităţii politicilor promovate, mijloace de
atragere a investiţiilor şi tehnologiilor.”

Multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale


Multilateralismul reprezintă procesul de apropriere şi unificare legislativă şi instituţională progresivă a raporturilor
internaţionale pe calea asocierii statelor prin tratate având acte constitutive şi organe comune şi personalitate juridică
distinctă, care preiau asupra lor prerogativele exercitate până atunci de entităţile naţionale.
Promovarea multilateralismului în relaţiile internaţionale este proprie epocii moderne, de consolidare şi dezvoltare
a economiei mondiale. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, acest proces a înregistrat o treaptă calitativ nouă
de extindere şi aprofundare ca urmare a adâncirii interdependenţelor sub impactul accelerării progresului tehnico-ştiinţific,
al creşterii numărului de state independente, al apariţiei unor noi sfidări în faţa acestora, reprezentate de problemele
globale ale omenirii.
Pe acest fond s-a dezvoltat impetuos şi corelat activitatea de normare juridico-legislativă a majorităţii domeniilor
relaţiilor internaţionale şi de coordonare a acestor relaţii de către diferite organizaţii internaţionale. Coordonarea şi
cooperarea, la rândul lor, au avansat atât de mult, încât s-a ajuns în anumite regiuni la unificarea legislaţiilor, a politicilor
economice, comerciale, financiare, vamale, monetare, la formarea pe spaţii ample de pieţe unice, deschise activităţii
tuturor tipurilor de agenţi economici. Tot mai multe prerogative naţionale sunt preluate de organizaţii transnaţionale,
regionale şi subregionale.
Organizaţia internaţională reprezintă o formă de coordonare a colaborării internaţionale pentru care statele au
creat un cadru juridic şi instituţional permanent, printr-un statut elaborat de comun acord, care prevede obiectul şi scopul
organizaţiei, organele, funcţiile şi mijloacele necesare realizării obiectivelor.
Semnarea Cartei ONU, la 26 iunie 1945, de către 51 de state, şi începerea funcţionării efective a Organizaţiei
Naţiunilor Unite, la 24 octombrie acelaşi an, au declanşat imensul proces de proliferare a multilateralismului
contemporan.
ONU este cea mai amplă şi cuprinzătoare organizaţie internaţională, constituind centrul unui veritabil sistem
organizaţional al Naţiunilor Unite. Conform statutului său - Carta ONU -, obiectivele fundamentale ale organizaţiei sunt
asigurarea unui climat de pace şi bunăstare în lume şi rezolvarea problemelor economice internaţionale. În cadrul Adunării
Generale, organul principal cel mai reprezentativ al organizaţiei, sunt dezbătute problemele economice majore ce
confruntă omenirea, în legătură cu care se adoptă rezoluţii cu caracter de recomandări pentru statele membre. Adunarea

5
Generală a dezbătut şi aprobat strategiile pentru cele trei decenii OMJ ale dezvoltării (1960-1990) vizând dezvoltarea
economiei mondiale, îndeosebi a ţărilor mai puţin dezvoltate. De asemenea, a adoptat Carta drepturilor şi îndatoririlor
economice ale statelor (1974) şi a analizat în repetate rânduri consecinţele şi pericolele cursei înarmărilor. Sesiunile
speciale ale Adunării Generale sunt precumpănitor consacrate examinării problemelor economice mondiale. Un organ
special al ONU - Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) - are drept scop îndrumarea activităţilor din domeniul economic
şi social (dezvoltarea economică, industrializarea, reformele agrare, resurse naturale, ştiinţă şi tehnologie etc.).
Adunarea Generală a ONU şi ECOSOC au creat o serie de organisme proprii cu caracter permanent având ca
obiect al activităţii analiza unor probleme economice specifice şi coordonarea eforturilor statelor membre în soluţionarea
lor.
În prezent economia mondială parcurge o etapă nouă caracterizată prin modificarea, diversificarea, extinderea şi
creşterea interdependenţei dintre economiile naţionale şi dintre fluxurile economice, în ansamblul lor, impunându-se
înlocuirea negocierilor bilaterale cu cele multilaterale. Astfel, procesul istoric pe care îl parcurge omenirea este acela al
tranziţiei de la negocierile bilaterale şi regionale, la economia globală integrată, caracterizată prin negocierile multilaterale.
Globalizarea economiei mondiale este procesul prin care se realizează creşterea interdependenţelor dintre statele
naţionale ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor multilaterale în tot mai largi şi vaste sfere ale vieţii economice,
sociale, politice şi culturale, problemele devenind mai mult globale decât naţionale, astfel că rezolvarea multor probleme
naţionale presupune negocierea multilaterală a acestora prin participarea a tot mai multe ţări.
Multilateralismul reprezintă stadiul la care a ajuns , la începutul mileniului trei, procesul istoric de internaţionalizare
a economiilor şi activităţilor economice, ca urmare a evoluţiilor şi mutaţiilor survenite în structurile economice interne şi
internaţionale. El este rezultatul conjugat al mai multor factori, dintre care cei mai semnificativi sunt:
a.dezvoltarea fără precedent a pieţelor de capitaluri (care reclamă o tot mai mare libertate de mişcare);
b.multiplicarea şi diversificarea schimburilor internaţionale, care în prezent se derulează pe baza unor reguli
universal convenite;
c.accentuarea tendinţelor de liberalizare a schimburilor comerciale;
d.internaţionalizarea producţiei şi distribuţiei marilor societăţi transnaţionale;
e.evoluţia spectaculoasă a comerţului cu servicii;
f. intensificarea fluxurilor de investiţii în străinătate, mai ales a celor directe;
g.schimbări substanţiale în structurile capitalului şi în cele financiare;
h.stabilirea şi extinderea unor reţele de transport şi comunicaţii, care facilitează legăturile economice între toate
zonele şi economiile planetei;
i. formarea unor grupuri de economii cu diferite grade de integrarea pieţei şi circulaţiei bunurilor şi serviciilor,
capitalului şi forţei de muncă;
j. constituirea unei economii mondiale transfron-taliere şi funcţionarea ei grefată pe economiile naţionale;
k.adoptarea de politici economice şi modele de orientare liberală în diferite ţări, mai ales sub influenţa organismelor
financiare internaţionale;
l. extinderea economiei de piaţă la nivelul economiei mondiale.
Globalizarea vieţii economice sub multitudinea aspectelor sale, demonstrează că economia mondială se află într-
un plin proces de restructurare. În cadrul acesteia se întâlnesc două componente care se intersectează, respectiv:
a. componenta economiilor naţionale, ca entitate de bază, care nu sunt intersectate prin comerţ, relaţii financiare,
investiţii, schimburi ştiinţifice, asistenţa tehnică, convenite prin acorduri bilaterale. O parte din acestea se regăsesc pe
uniuni economice integratoare cu caracter regional, de diferite tipuri, dar în ansamblul lor, cel puţin în prezent, nu manifestă
atracţie spre o anumită grupare planetară. Această primă componentă ar putea fi denumită economie mondială “cu
frontiere”.
b. componenta corporaţiilor transnaţionale, care formează o reţea aflată în unele privinţe deasupra graniţelor
naţionale. În cadrul acestei componente se practică negocieri multilaterale, în principal între agenţii economice din diferite
ţări, pe de o parte, şi între ţările participante la circuitul economic mondial în cadrul GATT şi OMC.

Divergenţe şi limite cu privire la regionalism şi multilateralism


Evoluţia grupărilor regionale şi încercările de integrare economică a ţărilor membre a condus la apariţia unor puncte
de vedere divergente privind compatibilitatea acestora cu tendinţele generale de globalizare şi multilateralizare a relaţiilor
comerciale.
Unii analişti consideră proliferarea în ultimii ani a negocierilor bilaterale şi regionale un simptom alarmant al
fragmentării şi incoerenţei sistemului comercial reprezentând tot atâtea devieri de la principiul multilateralităţii, consimţit
de-a lungul timpului drept principiul călăuzitor al sistemului comercial internaţional.
S-au conturat două curente principale de gândire cu privire la relaţia dintre regionalism şi multilateralism. Cei care
au susţinut valenţele multilateralismului, au căzut de acord asupra a trei elemente de referinţă:

6
a. s-a demonstrat că aranjamentele comerciale regionale sunt generatoare de deturnare de comerţ, prin instituirea
unui tratament comercial preferenţial între participanţi în raport cu terţii;
b. s-a argumentat că prin proliferarea grupurilor integraţioniste, în baza semnalelor iniţiate de avantajele
competitive, statele îşi pot diminua interesul pentru sistemul comercial multilateral, sperând aderarea la ideea de
regionalizare, ceea ce poate determina încetinirea dinamicii multilateralismului, şi chiar subminarea valenţelor acestuia.
Acest element de rezistenţă în fundamentarea acestui punct de vedere poate fi denumit deturnarea atenţiei.
Aranjamentele comerciale regionale au contribuit la atenuarea disensiunilor politice şi militare dintre naţiuni.
Fără a nega efectele stabilizatoare ale grupurilor integraţioniste, criticii acestora atrag atenţia că pot apărea şi
efecte inverse ca urmare a entropiei pe care accentuarea liberalizării o generează, ajungându-se la iritare sau chiar la
conflicte într-o sferă mai largă a relaţiilor internaţionale.
La polul opus, adepţii grupărilor integraţioniste au căzut de acord asupra a trei elemente coincidentale:
a. aranjamentele economice internaţionale promovează ideea de comerţ liber şi promovează prin aceasta,
conduita comercială multilaterală, cel puţin pe două căi:
▪ crearea de comerţ (superioară deturnării de comerţ în cadrul unor asemenea grupări);
▪ adâncirea integrării, care contribuie atât la dinamica internă cât şi la dinamica externă a globalizării globale.
b. regionalizarea determină, de cele mai multe ori, numeroase efecte de antrenare. Iniţiativele integraţioniste
pot mobiliza autorităţile decizionale, cercurile academice şi grupurile de interese în direcţia îmbrăţişării valutelor liberalizării
comerciale şi pot consolida premisele unor acţiuni similare la nivel multilateral;
c. regionalismul, are mai degrabă efecte pozitive pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe termen scurt mai
apar şi unele efecte negative şi pentru anumiţi participanţi. Astfel, schimburile comerciale statuate pe noi coordonate,
adâncirea procesului de integrare până la stadiul de uniune economică şi monetară au făcut practic imposibile conflictele
dintre ţările membre ale Uniunii Europene. De asemenea, Brasilia şi Argentina folosesc MERCOSUR pentru a pune capăt
rivalităţilor dintre ele.
Până în prezent regionalismul nu a produs un efect dăunător asupra procesului de multilateralizare şi globalizare.
Au existat însă şi acţiuni care ar fi putut avea efecte deosebit de grave, ca de exemplu apariţia grupurilor NAFTA şi APEC
în perioada de criză a negocierilor în cadrul Rundei Uruguay (GATT), care au avut ca scop de a servi drept alternative,
dacă sistemul global preconizat nu putea fi înfăptuit.
Procesul de integrare economică şi comercială, după criterii regionale, a unor economii naţionale cu posibilităţi şi
niveluri diferite, dă expresie tendinţei mai vechi, devenită acum mai pregnantă, de a valorifica factorii geografici pentru
interese economice sau ecologice comune şi de a aloca şi reuni mai eficient, la o scară internaţională, unele resurse şi
capacităţi care, utilizate numai în cadrul naţional, ar avea efecte mai puţin semnificative.
Polemicile care au apărut în cadrul dezbaterilor teoretice şi cu prilejul diferitelor reuniuni internaţionale, derivate din
opunerea regionalismului şi globalizării, par a avea un caracter artificial şi a nu observa o caracteristică dominantă a
perioadei actuale cu perspective de menţinere, şi anume aceea că nici una din aceste tendinţe nu poate fi eliminată din
economia mondială, nici una nu o exclude pe cealaltă, multilateralismul fiind sprijinit de regionalism.
Regionalismul nu constituie o alternativă la globalizare, ci un proces complementar care facilitează globalizarea.
Regionalismul şi globalizarea sunt două procese independente care se susţin reciproc, contribuind la liberalizarea relaţiilor
economice internaţionale. Regionalismul este fără îndoială calea cea mai eficientă pentru a favoriza deschiderea
progresivă a economiilor naţionale şi liberalizarea fluxurilor globale într-o perioadă de competiţie exacerbată. Pe măsură
ce sistemele de producţie se extind, în mod frecvent, dincolo de graniţele naţionale, pentru a cuprinde şi ţările învecinate,
se accentuează presiunile pentru eliminarea impedimentelor din calea comerţului internaţional.
În timp ce anumite aspecte ale producţiei contemporane îmbracă nu numai dimensiunile economice regionale, ci
şi globale, producţia devine mult mai integrată la scară regională decât la scară globală. Pe de altă parte internaţionalizarea
producţiei reprezintă forţa motrice care alimentează acordurile generale de comerţ liber.
Tendinţele manifestate în prezent la nivel internaţional, converg implacabil către adâncirea interdependenţelor
economice, politice şi culturale dintre state, ceea ce presupune în mod necesar, cooperare atât în cadru regional cât şi
multilateral.
O conduită solid argumentată este că interdependenţele între regionalism şi globalizare depind de calitatea
gestionării procesului de către autorităţile decidente din ţările implicate. Dacă acestea urmăresc obţinerea unei sinergii
pozitive între cele două tendinţe, evidenţele empirice relevă că se poate obţine maximizarea aşteptărilor. Dacă însă se
încearcă supralicitarea unei tendinţe în detrimentul celeilalte, atunci eşecul este posibil pe ambele coordonate.

Principalele aranjamente comerciale regionale şi multilaterale


Inventarul aranjamentelor preferenţiale convenite între diferitele state, pe plan regional sau interregional, este
destul de extins. Multe astfel de aranjamente regionale, sub formă de uniuni vamale şi zone de comerţ liber, şi
interregionale, între ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare sau între ţări în curs de dezvoltare, nu au rezistat exigenţelor
vieţii economice internaţionale. Unele dintre ele şi-au dovedit, însă, viabilitatea şi conturează viitoarea configuraţie a

7
relaţiilor economice internaţionale. Dintre acestea, Uniunea Europeană (UE) şi NAFTA tind să devină cei doi poli ai
economiei mondiale. Nu ar trebui exclusă din calcul o posibilă formaţiune asiatică sau consolidarea Comunităţii Statelor
Independente (CSI), după cum este de presupus să încă va subzista sistemul de preferinţe vamale acordate de ţările
dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare. Cele mai multe din aranjamentele preferenţiale şi-au propus să rămână în forma
iniţială convenită, de zonă de comerţ liber sau de uniune vamală. Altele au în vedere realizarea unor obiective mult mai
ample, mergând până la integrare economică, monetară şi în final politică între ţările participante.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)


GATT a apărut ca urmare a Conferinţei de la Bretton Woods (S.U.A., 1944), la care ţările aliate au decis o nouă
organizare a relaţiilor economice internaţionale după încheierea celui de-al doilea război mondial, prin convenirea de reguli
monetare, valutare, de credit şi comerciale internaţionale şi înfiinţarea, în acest scop, a Fondului Monetar Internaţional
(FMI), a Băncii Mondiale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) şi a unei Organizaţii Mondiale a Comerţului (OMC).
FMI şi BIRD au luat fiinţă în anul 1947. În acelaşi an s-a desfăşurat Conferinţa de la Havana destinată înfiinţării
OMC. Statutul OMC nu a fost ratificat de Congresul american şi, ca rezultat, regulile comerţului internaţional au fost
încorporate în Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) ca tratat comercial multilateral, fără a fi o organizaţie
internaţională specializată a ONU, precum FMI Şi BIRD.
În cadrul negocierilor multilaterale desfăşurate sub egida GATT au fost prezentate numeroase reguli şi obligaţii
pentru statele membre.
Regula de bază a GATT, devenită principiu fundamental al comerţului internaţional, este clauza naţiunii celei mai
favorizate. Conform acesteia, orice avantaj de politică comercială pe care o ţară îl oferă alteia trebuie să fie extins automat
şi necondiţionat asupra comerţului cu toate celelalte ţări membre GATT.
Altă regulă de bază a GATT consacră tariful vamal ca principal instrument de protecţie a economiei naţionale,
fiind prohibită utilizarea restricţiilor cantitative la import, exceptând cazuri speciale, cum ar fi pericolul apariţiei unui deficit
grav în balanţa de plăţi sau de perturbarea gravă de către importuri a unor sectoare economice naţionale. Mai mult decât
atât, GATT a prevăzut că ţările vor negocia între ele, în cadrul unor runde multilaterale, reducerea permanentă a taxelor
vamale, în vederea liberalizării comerţului internaţional.
GATT a consacrat şi regula tratamentului naţional. În virtutea acestuia, produsele provenind din import, după ce
au fost supuse taxelor vamale, trebuie tratate ca şi mărfurile naţionale similare, respectiv nu pot fi supuse unor taxe şi
impozite interne mai mari decât cele aplicate produselor indigene.
Alte reguli ale GATT se referă la libertatea tranzitului, la dumping şi taxe antidumping, la subvenţii şi taxe
compensatorii, la obligaţia statelor de a publica reglementările de politică comercială, care sunt monitorizate la
Secretariatul GATT, pentru a se verifica conformitatea lor cu reglementările GATT.
O prevedere deosebit de importantă a GATT se referă la posibilitatea neaplicării principiului clauzei naţiunii celei
mai favorizate de către ţările care formează între ele o uniune vamală sau o zonă de comerţ liber. Această importantă
derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate a constituit justificarea de ordin juridic a apariţiei de diferite grupuri
economice regionale restrânse în toate zonele comerciale ale lumii.
În afară de faptul că a instituit regulile de bază ale comerţului internaţional, pe care continuu le precizează şi le
perfecţionează în raport cu evoluţia practicii, GATT a organizat, începând cu 1947 şi până în prezent, opt runde de
negocieri comerciale multilaterale, în cursul cărora s-a realizat o semnificativă reducere a taxelor vamale şi eliminarea
restricţiilor de ordin cantitativ din calea schimburilor, ceea ce a contribuit la expansiunea comerţului dintre state şi la
progresul economic în general.
Primele cinci runde s-au desfăşurat după principiul “produs cu produs”, fiind negociate concesii vamale (reduceri
de taxe, consolidări de taxe la un anumit nivel sau angajamentul de a nu majora o taxă peste o anumită limită) pentru
fiecare produs în parte. De regulă, concesiile reciproce de taxe (principiul reciprocităţii) trebuie să asigure avantaje egal e
(principiul avantajului mutual egal) pentru toţi participanţii în ceea ce priveşte posibilităţile de majorare a exporturilor lor.
De la această regulă fac excepţie ţările în curs de dezvoltare, cărora nu li se pretinde de către ţările dezvoltate
oferirea de concesii egale cu cele pe care ele le acordă.
Cea de-a şasea rundă (“Runda Kenedy”) a aplicat principiul reducerii liniare a taxelor vamale, uniformă pentru
toate produsele, cu un procent convenit (în acest caz 35%). Acelaşi principiu a fost aplicat şi la următoarea rundă (“Runda
Tokio”). În plus, la “Runda Tokio” au fost aduse precizări importante privind subvenţiile şi taxele compensatorii, dumpingul
şi taxele antidumping, standardele şi normele tehnice, evaluarea în vamă a mărfurilor, licenţele de import şi achiziţiile
guvernamentale
Cea mai importantă rundă de negocieri a fost Runda Uruguay, care s-a desfăşurat în perioada 1986-1994. La
această rundă s-a convenit continuarea procesului de reducere liniară a taxelor vamale între ţările membre GATT.
În plus, şi acesta reprezintă aportul special al Rundei Uruguay, au fost abordate pentru prima dată subvenţiile din
domeniul agricol şi a fost inclusă în preocupările GATT liberalizarea comerţului cu servicii (în afara celui cu mărfuri), un
accent deosebit punându-se şi pe domeniul proprietăţii intelectuale.

8
Tabelul nr. 1. Nivelele medii ale taxelor vamale înainte şi după îndeplinirea concesiilor convenite în cadrul
Rundei Uruguay (produse industriale %)

Ţări Înainte După


Ţări dezvoltate 6,3 7,8
SUA 5,4 3,5
Uniunea Europeană 5,7 3,6
Japonia 3,9 1,7
Canada 9,0 4,8
Ţări în curs de dezvoltare - -
Argentina 38,2 30,9
Brazilia 40,6 27,0
India 71,4 32,4
Turcia 25,1 22,3
Ţări în tranziţie 8,6 6,0
Ungaria 9,6 6,9
Polonia 10,0 9,9
Slovacia 4,9 3,8
Cehia 4,9 3,8

Merită subliniată, totodată, preocuparea GATT pentru sprijinul prin comerţ al dezvoltării economice a ţărilor în curs
de dezvoltare. Pe lângă preferinţele vamale, acordate unilateral de ţările dezvoltate ţărilor în curs de dezvoltare la importul
de produse manufacturate, în cadrul GATT a fost convenit “Protocolul celor 16” privind acordarea de reduceri de taxe în
comerţul cu anumite produse între ţările participante, precum şi Sistemul Global de Preferinţe Vamale (SGVP) în cadrul
căruia 39 de ţări în curs de dezvoltare şi-au redus şi pot să-şi reducă în continuare taxele vamale în comerţul lor reciproc
la un nomenclator larg de produse.

Organizaţia Mondială a Comerţului


Una dintre principalele realizări ale Rundei Uruguay o constituie întărirea mecanismului instituţional pentru punerea
în aplicarea a regulilor şi angajamentelor asumate de ţări în cadrul rundelor de negocieri comerciale multilaterale, prin
înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC). Organizaţia este şi un forum de negocieri continue între ţările
membre, atât pentru liberalizarea, în continuare, a comerţului cu bunuri şi servicii, cât şi pentru abordarea altor domenii
ale relaţiilor economice internaţionale.
Responsabilitatea generală a OMC este supravegherea implementării tuturor acordurilor multilaterale care au fost
negociate în cadrul Rundei Uruguay, precum şi a celor ce vor fi negociate în viitor. Obiectivele sale de bază sunt similare
cu cele ale GATT, care a încetat să mai fie o instituţie separată, devenind parte a OMC.
Acordul privind înfiinţarea OMC prevede ca aceasta trebuie să îndeplinească următoarele funcţii: să faciliteze
punerea în aplicare, administrarea şi operabilitatea instrumentelor legale ale Rundei Uruguay şi ale oricăror noi acorduri
ce vor fi negociate în viitor; să asigure un forum de negocieri viitoare între ţările membre, cu privire atât la problemele
cuprinse în acorduri cât şi la noi domenii; să aplice un sistem unitar de reguli şi proceduri pentru reglementarea
neînţelegerilor şi diferendelor între ţările membre; să examineze periodic politicile comerciale ale ţărilor membre. OMC a
fost concepută să devină un forum de negocieri pe bază continuă, renunţându-se, în acest fel, la practica GATT de derulare
de negocieri în cadrul unor runde.
Actul Final de la Marrakesh conţine un calendar al unor asemenea negocieri, care se referă la: încheierea
negocierilor nefinalizate din Runda Uruguay (de exemplu, negocierile din domeniul unor sectoare de servicii, negocierile
privind stabilirea de reguli pentru cazurile de salvgardare în regim de urgenţă, precum şi pentru cazul utilizării subvenţiilor
în domeniul comerţului cu servicii); examinarea periodică a anumitor prevederi specifice şi / sau a unui întreg acord,
conform prevederilor unor acorduri OMC; lansarea de noi negocieri conform angajamentelor din unele acorduri OMC,
după parcurgerea unei perioade de timp (de exemplu, cele demarate la 1 ianuarie 2000 pentru două domenii critice:
agricultură, domeniu în care trebuie continuat procesul de reformă început în cadrul Rundei Uruguay şi serviciile, pentru
determinarea unor paşi suplimentari în domeniul liberalizării comerţului); lărgirea agendei de lucru a OMC pentru a putea
cuprinde noi probleme şi aspecte apărute în relaţiile economice dintre ţări (de exemplu, încă de la întâlnirea de la
Marrakesh, reprezentanţii ţărilor participante au decis înfiinţarea unui Comitet pentru comerţ şi mediu).

9
Pentru ca un sistem multilateral de comerţ să funcţioneze în mod corespunzător şi fără fricţiuni, nu este suficientă
existenţa unui set convenit de reguli. Regulilor trebuie să li se adauge un mecanism care să permită sancţionarea
încălcărilor acestora cât şi reglementarea neînţelegerilor şi diferendelor apărute între partenerii de afaceri. Dezvoltarea
unui puternic sistem multilateral de reglementare a diferendelor, care să înlăture unele slăbiciuni ale anteriorului sistem
GATT, a constituit astfel unul dintre cele mai critice obiective ale negocierilor din Runda Uruguay.
Acordul OMC prevede realizarea unui sistem comun de reguli şi proceduri aplicabile diferendelor ce ar putea apare
în cadrul oricăruia dintre instrumentele sale legale. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli şi proceduri este
în sarcina Consiliului General al OMC, care acţionează ca Organ de Reglementare a Diferendelor (ORD). Unul dintre
principiile importante înscrise în aceste proceduri este acela că un diferend trebuie prezentat la ORD de către guvernul
ţării membre în vederea reglementării, numai după ce au eşuat încercările de rezolvare a neînţelegerii prin consultări
bilaterale. În sprijinul acestui principiu, dacă consultările sau eforturile de consiliere nu au dat rezultatele aşteptate, într-un
termen de 60 de zile, partea vătămată poate cere ORD declanşarea formală a mecanismului de reglementare a
diferendelor, prin stabilirea unui panel care să examineze plângerea. Un panel este, în mod normal, format din trei
persoane, dacă părţile implicate în diferend nu convin că trebuie să fie cinci persoane.
Membrii panelului sunt propuşi de secretariatul OMC, dintre personalităţile guvernamentale şi neguvernamentale
recunoscute pe plan internaţional. Într-o perioadă de şase până la nouă luni, panelurile trebuie să prezinte ORD rapoartele
şi recomandările lor. Organul de apel, un fel de curte de apel, este un element nou adăugat sistemului de reglementare a
diferendelor. El este format din şapte personalităţi marcante, specialişti în domeniul legislativ, comerţ internaţional şi
problematica acoperită de diverse acorduri. OMC acţionează şi ca forum de examinare periodică a politicilor comerciale
ale ţărilor membre. Obiectivele acestei examinări urmăresc, pe de o parte, determinarea gradului în care ţările membre
respectă disciplina şi angajamentele asumate în cadrul acordurilor multilaterale, iar pe de altă parte, realizarea unei mai
mari transparenţe şi a unei mai intense mediatizări pe plan internaţional a politicilor comerciale şi a practicilor ţărilor
membre.
Periodicitatea examinărilor depinde de procentul pe care fiecare ţară îl deţine în comerţul mondial. Primele patru
ţări vor fi examinate la fiecare doi ani: în momentul de faţă este vorba de Uniunea Europeană (socotită ca entitate), Statele
Unite, Japonia şi Canada. Următoarele 16 ţări sunt examinate la fiecare patru ani, iar restul la fiecare şase ani, cu excepţia
celor mai slab dezvoltate ţări, pentru care se pot stabili perioadele mai lungi. Organul OMC responsabil pentru luarea
deciziilor este Conferinţa Ministerială, care se reuneşte o dată la doi ani. Între conferinţele ministeriale, funcţiile acest eia
sunt îndeplinite de către Consiliul General. Consiliul General se întruneşte şi ca Organ de Reglementare a Diferendelor,
atunci când examinează plângerile şi ia măsurile necesare pentru a reglementa diferendele dintre ţările membre. El este,
de asemenea, responsabil pentru efectuarea examinărilor politicilor comerciale ale ţărilor membre, pe baza rapoartelor
pregătite de Secretariatul OMC. În activitatea sa, Consiliul General este sprijinit de: Consiliul pentru Comerţul cu Bunuri,
care supraveghează punerea în aplicare şi modul de funcţionare a GATT şi a acordurilor conexe.
Consiliul pentru Comerţ şi Servicii, care supraveghează punerea în aplicare şi modul de funcţionare a GATT;
Consiliul TRIPS care supraveghează funcţionarea Acordului TRIPS pentru activităţi corelate cu schimburile de bunuri şi
servicii.
Acordul privind înfiinţarea OMC prevede că aceasta va continua practica GATT în domeniul luării deciziilor, anume
consensul. Se consideră că s-a ajuns la un consens atunci când, la luarea unei decizii nu se opune nici o ţară membră.
Dacă nu se reuşeşte ajungerea la consens, Acordul OMC prevede posibilitatea unei decizii cu majoritate de voturi, fiecare
ţară având un singur vot. Oamenii de afaceri sunt adeseori sceptici cu privire la avantajele pe care le poate aduce un
sistem puternic de reguli multilaterale şi cadrul instituţional existent pentru punerea lor în aplicare, rezultat din înfiinţ area
OMC. Ei motivează acest lucru prin faptul că doar guvernele au participat la negocierile şi discuţiile din OMC. În plus,
întâlnirile OMC sunt închise pentru publicul larg, iar comunitatea de afaceri află despre rezultatele acestor discuţii numai
prin intermediul comunicatelor remise presei.
Este adevărat că atunci când o întreprindere exportatoare întâmpină unele probleme la vânzare pe o piaţă externă
ea nu poate prezenta plângerea direct la Organul de Reglementare a Diferendelor din OMC, aceasta fiind o prerogativă a
guvernului său. Guvernele nu acţionează, totuşi, izolat. În majoritatea ţărilor dezvoltate şi un mare număr de ţări în curs
de dezvoltare au fost stabilite anumite derogări.
GATT a admis, ulterior, alte două derogări de la clauza naţiunii celei mai favorizate, în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare: acordarea de către ţările dezvoltate de preferinţe vamale unilaterale la importul de produse manufacturate din
ţările în curs de dezvoltare pe bază de nereciprocitate; convenirea între ţările în curs de dezvoltare de concesii vamale
care să nu fie extinse la importul din alte ţări, respectiv din ţările dezvoltate.
În felul acesta a fost consacrat principiul nereciprocităţii depline în materie de concesii vamale în relaţiile dintre
ţările dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare, ca şi posibilitatea ca ţările în curs de dezvoltare să instituie între ele regimuri
preferenţiale pe o scară mai restrânsă sau la nivelul unui grup important de ţări, indiferent de zona geografică în care sunt
situate.

10
În baza acestor derogări, în comerţul internaţional au apărut o serie de regimuri preferenţiale de comerţ, care
acoperă o pondere importantă din volumul comerţului internaţional. Ca o remarcă generală este de subliniat faptul că
schimbările comerciale între ţările participante la astfel de aranjamente cresc mai rapid decât comerţul internaţional luat
în ansamblu.
Conform evidenţelor OMC, peste 100 aranjamente preferenţiale regionale au fost notificate la GATT şi, ulterior, la
OMC. În plus, multe astfel de acorduri nu au fost notificate, cu toate că sunt operaţionale în practică. Multe dintre acestea
sunt încheiate între ţările în curs de dezvoltare.
Este clar impulsul politic spre încheierea unor astfel de acorduri regionale. Mai mulţi factori pot fi invocaţi pentru a
explica o astfel de tendinţă. Unul este de natură politică: dorinţă de a avea o mai strânsă colaborare economică şi politică
care a dominant în Europa după încheierea războiului rece. Alt factor este că, într-o economie mondială globalizată, multe
guverne pot să perceapă că mărimea este cea care contează; acest sentiment poate provoca temerea că rămânând mic
şi nealiniat în plan regional poate pune în situaţie dezavantajoasă producătorii autohtoni faţă de concurenţii lor cu producţii
de mare serie.
Acest argument poate fi valabil atunci când producţia de mare serie nu poate fi realizată la nivel naţional, dar
guvernele ar trebui să aibă în vedere piaţa globală, mondială, şi să nu fie seduse de tentaţia de a considera că a produce
pentru o zonă geografică este un substitut adecvat. Această cale poate foarte uşor să conducă spre protecţionism la nivel
regional şi la apariţia de întreprinderi necompetitive la nivel internaţional (în fapt, o politică de substituire a importurilor la
scară regională, extinsă de la nivel naţional).
Există riscul ca extinderea aranjamentelor regionale să conducă la transformarea discriminării mai degrabă în
regulă decât în excepţie, aşa cum a prevăzut GATT. Comerţul interregional între ţările UE, EFTA, CEFTA, NAFTA şi
MERCOSUR reprezintă deja peste 1/3 din comerţul mondial. Această cifră este cu atât mai relevantă dacă avem în vedere
faptul că volumul comerţului exterior al ţărilor membre ale grupărilor regionale menţionate reprezintă peste 70% din
volumul comerţului mondial. Dacă la această cifră se adaugă schimburile comerciale în regim preferenţial, între ţările
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, şi ţările în curs de dezvoltare, însele, rezultă o erodare practică considerabilă a
principiului statuat de GATT şi OMC, clauza naţiunii celei mai favorizate.

Acordul de Liber Schimb Nord American (NAFTA)


În anul 1988, Statele Unite şi Canada au semnat Acordul de Liber Schimb SUA-Canada, potrivit căruia
obstacolele tarifare şi netarifare din comerţul reciproc au fost eliminate, până în anul 1998. În ultimele zile ale Administraţiei
Bush, SUA, Canada şi Mexic au semnat Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA), prin care cele trei ţări nord-
americane au hotărât să constituie o zonă de comerţ liber.
Zona de comerţ liber nord-americană include o populaţie de 360 milioane şi o producţie de peste 7 mii miliarde
dolari, mai mare decât cea a Uniunii Europene. Acordul prevede eliminarea taxelor vamale în comerţul reciproc într-o
perioadă de 10-15 ani şi abolirea restricţiilor în ceea ce priveşte majoritatea investiţiilor.
În cursul campaniei electorale din 1992, din SUA, NAFTA a constituit principalul subiect. Atât Bill Clinton cât şi
George Bush au susţinut acordul; Ross Perot s-a opus. Nesurprinzător, sindicatele industriale, care puteau fi afectate de
importurile majorate din Mexic, s-au opus acordului, în timp ce industriile care îşi vedeau crescute exporturile în Mexic îl
susţineau.
NAFTA a fost ratificată de Congresul american la finele anului 1993 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
Departamentul Comerţului al SUA a estimat că schimburile comerciale dintre SUA şi Mexic vor creşte substanţial. În anul
1995, însă, Acordul a intrat în umbră datorită devalorizării peso-ului mexican.
Există intenţii privind lărgirea sferei NAFTA prin asocierea unor ţări sud-americane. Totodată, Statele Unite
manifestă deosebit interes pentru Forumul de Cooperare Economică Asia - Pacific (APEC), la care participă 18 ţări
asiatice şi care în 1994 au hotărât să-şi desfiinţeze, în decurs de 25 de ani, obstacolele din comerţul reciproc. Merită
subliniat faptul că la acest forum au aderat şi SUA, Canada, Mexic şi Chile, alături de ţări asiatice importante, precum
Japonia, China, Republica Coreea, Australia şi Noua Zeelandă, care împreună pot constitui un nou pol în zona Asia-
Pacific.

Sistemul Generalizat De Preferinţe Vamale (SGPV)


În anul 1964, dialogul Nord-Sud a căpătat un cadru organizat prin instituţionalizarea Conferinţei ONU pentru Comerţ
şi Dezvoltare (UNCTAD) ca organism permanent al ONU. Solicitările iniţiale ale ţărilor în curs de dezvoltare faţă de ţările
dezvoltate s-au axat pe sprijin financiar (1% din PIB-ul fiecărei ţări dezvoltate) şi pe organizarea internaţională a pieţelor
de produse de bază, printr-un sistem de cote de producţie, export şi import, preţuri internaţionale minime şi maxime şi
stocuri tampon de intervenţie pe piaţă.
Ţările dezvoltate au răspuns cu oferta “ajutor prin comerţ”, respectiv prin SGPV. Sistemul a fost adoptat la
sesiunea UNCTAD de la New Delhi. Filosofia sistemului constă în sprijinirea dezvoltării industriale a ţărilor în curs de
dezvoltare prin favorizarea importului de produse manufacturate din aceste ţări, acordându-le preferinţe sub formă de

11
reduceri sau chiar scutiri de taxe vamale la importul în ţările dezvoltate. Sistemele de preferinţe vamale acordate ţărilor în
curs de dezvoltare, în funcţie de ţara donatoare, deşi diferă, au totuşi o serie de elemente comune: ţările donatoare
interpretează aceste preferinţe ca un act de voinţă unilateral, fără să fie considerat ca o obligaţie internaţională; ţările
beneficiare sunt, de regulă, cele cărora li s-a recunoscut statutul de ţară în curs de dezvoltare şi sunt participante la “Grupul
celor 77”; preferinţele se referă numai la produsele manufacturate; dacă unele ţări în curs de dezvoltare realizează
exporturi mari la un produs inclus în sistem în detrimentul producţiei naţionale a ţărilor importatoare sau a altor ţări
exportatoare, preferinţa vamală poate fi retrasă; sistemul este conceput cu caracter temporar, până când ţările în curs de
dezvoltare vor deveni competitive pe pieţele externe.
Punerea în aplicare a SGPV reprezintă un revers al argumentului industrie tânără (infant industry) pentru protecţie.
În loc de protecţie pentru tinerele industrii s-a aplicat soluţia asigurării unui mai bun acces pe pieţele externe, contribuind
în cazul multor ţări, în special asiatice, la schimbarea accentului de pe politici de substituţie a importului pe politici orientate
spre export. Analizele empirice demonstrează că SGPV a contribuit la dezvoltarea exportului de produse manufacturate
din ţările în curs de dezvoltare în ţările dezvoltate. Apariţia noilor ţări industrializate nu poate fi desprinsă de efectele
practice ale sistemului. În acelaşi timp, în ţările dezvoltate există grupuri de interese care se manifestă tot mai mult
împotriva sistemului. Sindicatele, în principal, consideră că preferinţele vamale au contribuit la menţinerea şi accentuarea
şomajului în ţările dezvoltate.
Soluţiile propuse de grupurile de interese afectate merg de la creşterea barierelor tarifare şi netarifare la import, la
impunerea de standarde mai exigente pentru produsele importate din ţările în curs de dezvoltare, până la scăderea
standardelor pentru producătorii din ţările dezvoltate.
Există şi concluzia că nici importul de produse manufacturate din ţările în curs de dezvoltare şi nici inovaţiile tehnice
nu sunt responsabile pentru şomajul din ţările dezvoltate. Un argument în acest sens este faptul că şomajul a crescut nu
numai în rândul persoanelor necalificate sau cu o calificare medie, ci şi în rândul forţei de muncă superior calificată. Astfel
de analize consideră că răspunsul la situaţia actuală a pieţei muncii trebuie căutat în domeniul reglementărilor excesive
existente în acest domeniu şi domeniul măsurilor active insuficiente de pregătire şi angajare. De aceea, se consideră că
o soluţie mai realistă decât cele sugerate de sindicate este liberalizarea, în continuare, a comerţului internaţional, care să
conducă la accelerarea cooperării economice între stat şi la progresul economic al fiecărei ţări.

Capitolul 2. Fundamentele teoretice ale Economiei Europene

2.1. Conceptul de integrare economică

1. Integrare în sens general


În sens general, integrarea reprezintă ajustarea reciprocă a elementelor constitutive ale unui sistem, permiţându-i
acestuia să formeze un nou echilibru sau “combinarea părţilor dintr-un întreg în procesul de atingere a stadiului de uniune,
iar uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi sau a unor membri”. Prima mărturie a definirii, într-o sursă
scrisă, a cuvântului “integrare“ datează din anul 1620, cînd, în prima ediţie a The Oxford English Dictionary integrarea este
definită prin “combinarea părţilor dintr-un întreg”. În limba română, ca de altfel şi în limbile germană, engleză, franceză,
sau italiană, cuvântul integrare este preluat din limba latină, unde “integratio- integrationis“ era utilizat în limbajul uzual cu
sensul de a renova, a restabili, a întregi, a completa.
2. Integrare economică
În sens economic, termenul a fost iniţial utilizat la microscară pentru a reflecta legăturile stabilite în cadrul activităţi
economice între diferitele compartimente ale unei firme sau între firme diferite care participă, în cadrul unul flux tehnologic,
la obţinerea unui produs. Ulterior, cu sensul de integrare economică, dar fără a utiliza acest concept (înlocuit de cooperare
sau unificare) a fost descris procesul de combinare a economiilor naţionale în cadrul unei regiuni economice de dimensiuni
mari, respectiv de formare a blocurilor economice.
Definiţiile date integrării economice la macroscară au câteva elemente comune. Primul este acela că integrarea
economică semnifică ”crearea unor spaţii economice de mari dimensiuni, care permit, prin exploatarea economiilor la
scară şi a specializării ca urmare a creşterii dimensiunilor pieţei, obţinerea unor preţuri scăzute şi implicit a unor profituri
ridicate. Elementele definitorii ale integrării sunt, din acest punct de vedere: diviziunea muncii – la nivel local, sectorial, de
ramură, naţional, regional sau global; principiul discriminării sau al non-discriminării; mobilitatea factorilor de productie, a
bunurilor și serviciilor;
Cel de-al doilea este acela prin care integrarea economică trebuie abordată din perspectivă duală: ca proces și ca
o stare de fapt. Privita ca proces, integrarea reprezintă “crearea şi menţinerea unor modele de interacţiuni economice,
sociale şi politice, intense şi diverse, între unităţi anterior autonome”. Când, procesul este unul continuu, fără impulsul
deciziilor politice, ca urmare a dinamicii pieţelor, tehnologiilor, reţelelor de comunicare şi a schimbărilor sociale, vorbim de
integrare informală şi non-instituţională. Când procesul este unul continuu, coordonat şi structurat şi constă în schimbarea
cadrului legislativ care încurajează sau inhibă fluxurile informale, vorbim de integrare formală.

12
Pentru Bela Balassa, conceptul de integrare defineşte “un process economic care constă în aplicarea unor măsuri
care să conducă la eliminarea discriminărilor între entităţi economice aparţinând unor state naţionale diferite”. Jan
Tinbergen numeşte această latură a procesului drept “integrare negativă”, și crearea unor instituţii permanente fără de
care forţele integrative ale pieţei sunt prea slabe – integrare pozitivă.
Privită ca o stare de fapt, stare la care se ajunge prin intermediul procesului descris anterior, integrarea reprezintă
absenţa diferitelor tipuri de discriminări între economiile naţionale sau situaţia în care componentele naţionale ale unei
economii mai mari nu sunt separate prin frontiere economice, ci funcţionează împreună ca o entitate.
3. Integrarea economică internaţională
Integrarea economică internaţională îmbracă, în esenţă, două forme, cea a globalizării şi respectiv cea a
regionalizării.

Integrarea globală
Mondializarea sau globalizarea – integrarea crescândă a fluxurilor de factori, bunuri şi servicii în cadrul pieţelor
specifice la dimensiuni mondiale – considerată drept cea mai complexă formă a internaţionalizării activităţii economice
reprezintă acea formă a integrării economice non-instituţionale şi non formale, în cadrul căreia agenţii economici îşi
desfăşoară activitatea independent de restricţiile impuse de frontierele naţionale, concurează pe pieţe globale şi se
adresează unor consumatori cu gusturi pe cale de omogenizare.
Rezultat al victoriei raţionalităţii economice asupra iraţionalităţii politice, procesul integrării globale, început în
primele decenii ale secolului nostru, a cunoscut o evoluţie permanent ascendentă generată şi susţinută de o serie de
factori de natură economică şi extraeconomică dintre care se desprind ca importanţă: aplicarea unor tehnici şi a utilizarea
unor instrumente performante în planul mişcărilor de capital; creşterea complementarităţii inter şi intrasectoriale în cadrul
economiei mondiale, a tendinţei ofertei agregat de a se adapta cererii agregat în condiţiile modificărilor de factură
demografică şi culturală înregistrată la scară globala, creşterea gradului de deschidere a economiilor şi a tendinţei de
dereglementare care se manifestă în cadrul economiilor de piaţă (mixte) pe plan naţional; semnarea şi aplicarea acordurilor
de liberalizare a mişcării schimburilor comerciale, serviciilor şi drepturilor de proprietate intelectuală (GATT, GATTS,
TRIPS) şi ulterior a OMC, fapt care a condus la descreşterea într-o măsură semnificativă a barierelor de natură tarifară (şi
într-o măsură mult mai mică a celor de natură non tarifară), generând prin aceasta intensificarea schimburilor internaţionale
cu bunuri şi servicii;
Liberalizării fluxurilor de mărfuri şi servicii i s-a alăturat, în plan instituţional, odată cu crearea FMI şi a instituţiilor
de la Bretton Woods, liberalizarea, într-o măsură însemnată, a fluxurilor de capital ca urmare a aplicării unor strategii
specifice de supraveghere a fluctuaţiilor cursului de schimb şi finanţării unor proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie
economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiarmonetară, a multiplicării interdependenţelor în cadrul
pieţei financiare internaţionale ca urmare a aparitiei unor noi instrumente financiare de genul contractelor la termen utilizate
în mod similar pe pieţele internaţionale de capital. Dezvoltările de natură instituţională au fost completate de intensificarea
procesului de difuziune a efectelor aplicării politicilor macroeconomice peste graniţele naţionale, de dezvoltări tehnologice
şi juridice, care aplicate în sfera tranzacţiilor financiare şi în cea a comunicaţiilor au determinat disiparea mai rapidă a
informaţiilor între utilizatori aflaţi în spaţii geografice diferite concomitent cu scăderea semnificativă (în unele situaţii cu
până la 98 de procente faţă de începutul anilor ‘50) a costurilor tranzacţiilor.
Dezvoltarea, pe baza facilităţilor acordate de subcontractele internaţionale și de acordurile privind licenţele precum
şi încheierea unor alianţe strategice internaţionale între firme aparţinând în general domeniilor de vârf, a unei reţele
puternice de firme multinaţionale au permis formarea unui sistem de producţie internaţional favorizat de convergenţa
modelelor de consum internaţional.
Integrarea globală este pusă în evidenţă cu ajutorul unor indicatori macro-economici care urmăresc în esenţă
reflectarea diferenţelor între preţurile factorilor şi ale produselor pe diferite pieţe, pornind de la asertiunea că o piaţă perfect
integrată ar presupune formarea şi utilizarea unui preţ unic pentru acelaşi bun sau serviciu în oricare punct al acesteia.
Sistemul de indicatori creat în acest scop reflectă în mod direct gradul de integrare, prin urmărirea evoluţiei
schimburilor comerciale în raport cu cea a Produsului Brut Agregat Mondial, respectiv a investiţiilor străine directe în PIB-
ul agregat la scară mondială şi indirect prin stabilirea unor indici de credibilitate sau de risc în acordarea creditelor (indicator
care reflectă accesul pe piaţă internaţională de capital), prin analiza nivelului taxelor vamale şi a modificării acestuia (ca
indicator al disparităţilor existente între preţurile interne şi cele practicate pe piaţa mondială) şi ponderea produselor
manufacturate în totalul exporturilor (ca indicator de reflectare a capacităţii unei ţări de a produce la standard internaţionale
şi de a absorbi cunoştinţe tehnice).

Integrarea regională
Simbiotica globalizării, integrarea regională a devenit una din caracteristicile principale ale mediului politic,
economic, social şi military mondial din perioada postbelică. Spre deosebire de globalizare, ale cărei cauze, evoluţie,
forme de manifestare şi efecte sunt determinate în principal de factori de natură economică non formală şi non-

13
instituţională (fără a subestima până la negare influenţele de natură politică sau de securitate), regionalizarea trebuie
analizată prin prisma gradului înalt de interdependenţă dintre factorii de natură politică, economică, culturală, istorică şi de
securitate care o determină şi a efectelor multiple pe care le generează.
Datorită caracterului ei multidimensional, este practic dificil a realiza o demarcaţie clară între regionalizarea
economică şi cea politică, în condiţiile în care în cadrul oricărei grupări regionale există o component economică, de regulă
de bază, în jurul căreia se dezvoltă componentele sociale, politice sau de securitate.
Privită în sens general, regionalizarea descrie creşterea integrării sociale în cadrul unei regiuni şi procesul
nedirecţionat de interacţiuni economice şi sociale stabilit între state sau regiuni situate în acelaşi spaţiu geografic. Cu toate
că proximitatea geografica e mai puţin importanta, ea este în general utilizata pentru a delimita regionalizarea de celelalte
forme de organizare “la un alt nivel decât cel global”.
Componenta determinanta a ordinii economice postbelice, regionalizarea “definita dinamic drept un proces de
formare a unor grupări interstatale pe baze regionale si static prin existenţa unui numar limitat de state grupate dupa
criteriul apropierii geografice si al interdependenţelor comune” a aparut odată cu instituţionalizarea cooperării economice,
politice şi militare, şi a organizării formale a acestora.
Ea s-a dezvoltat pe coordonatele politice, economice şi de Securitate ale lumii bipolare proprii perioadei războiului
rece şi a evoluat după încetarea acestuia în cadrul procesului global de reaşezare a economiei pe baze multipolare.
Din perspectiva economică, regionalizarea descrie existenţa unor procese economice autonome care conduc la
formarea unor interdependenţe puternice, de natură economică, în cadrul unui spaţiu geografic si între spaţiul geografic
respectiv si restul lumii.
În funcţie de intensitatea proceselor prin care se desfăşora şi de complexitatea interdependenţelor pe care le
determină, regionalizarea economică poate îmbrăca forma cooperării regionale informale realizată prin procese
economice autonome care conduc la creşterea gradului de interdependenţă în cadrul unei regiuni geografice în comparaţie
cu restul lumii, respectiv forma cooperării regionale instituţionale realizată prin intermediul organizaţiilor regionale create
în acest scop. Cooperarea regională informală se realizează în principal la nivel microeconomic, prin crearea unor fluxuri
comune de factori şi bunuri pe baza deciziilor şi a politicilor adoptate în comun de către firme, aparţinând aceleiaşi regiuni,
în funcţie de cerinţele pieţei, dar aflate sub influenţa politicilor economice proprii statelor de origine. Dezvoltarea pe
verticală şi orizontală a firmelor multinaţionale cu implantări regionale, generatoare a creşterii volumului schimburilor
comerciale intra firma, alături de creşterea numărului fuziunilor şi a achiziţiilor dintre firme şi de stabilirea unei reţele dense
de alianţe strategice între firme aparţinând aceleiaşi regiuni favorizează în ultima instanţă integrarea economiilor în cadrul
regiunii respective.
Desfăşurarea relaţiilor de cooperare economică regională informală impune formarea unor fluxuri migratorii de
persoane şi implicit transferul unor idei şi atitudini politice şi sociale a căror rezolvare obligă, în ultima instanţă, la formarea
de alianţe trans-guvernamentale. În unele situaţii, forme ale cooperării economice regionale îmbracă un caracter puternic
etatist, înfiinţarea şi funcţionarea lor fiind puse în slujba protejării şi a întăririi influenţei statului şi a puterii guvernelor.
Aceasta implică o reaşezare şi o extindere a autorităţii statale ca parte a unui proces în cadrul căruia statele sunt dispuse
(doritoare) să renunţe tot mai mult la libertatea de acţiune conferită în mod legal în favoarea capacităţii şi posibilităţii de a-
şi exercita influenţă practică asupra altor state şi asupra soluţionării problemelor comune.
Cu toate acestea, în mod normal cooperarea economică regional interstatală nu are la bază politicile unor state
sau a unor grupuri de state şi nu presupune un anumit impact politic asupra relaţiilor dintre statele din regiune. Ea dă
naştere coridoarelor industriale sau unor reţele formate din zone economice cu caracteristici apropiate.
Cooperarea economică regională instituţională completează la nivel macroeconomic componenta informală prin
crearea unor instituţii comune care reglementează raporturile de interese între părţile implicate.
Instrumentele utilizate în cadrul ei sunt reprezentate de măsuri menite a unei infrastructuri, a creşte capacitatea şi
eficienţa administrării în comun a resurselor, iar încheierea unor contracte de cooperare interstatale la nivel regional are
drept rezultat coordonarea poziţiilor în cadrul instituţiilor internaţionale sau în scopul promovării valorilor comune şi a
rezolvării problemelor apărute ca urmare a creşterii interdependenţelor la nivel regional favorizează procesul de
regionalizare şi reliefează rolul crescând al statelor în cadrul acestuia.
Cooperarea economică regională interstatală poate fi formală, implicând crearea instituţiilor formale, gradul înalt
de instituţionalizare neconstituind o garanţie a eficienţei în funcţionare sau a importanţei politice a respectivei forme
cooperative, sau informală – bazată pe structura mai puţin solidă a întâlnirilor regulate la nivel înalt, şi stabilirea unui set
de regulamente şi a unui mecanism comun de funcţionare.
Tendinţa, manifestată în ultimul deceniu este de trecere de la cooperarea realizată prin intermediul organizaţiilor
formale având un obiectiv bine definit şi limitat, la cea bazată pe stabilirea unor principii, norme, regulamente şi proceduri
de luare a deciziilor, implicite sau explicite, care să acopere un spaţiu larg al relaţiilor internaţionale.
Integrarea economică regională – este considerată o subcategorie specifică a cooperării regionale care implică
luarea unor decizii politice vizând diminuarea sau reducerea completă a obstacolelor din calea schimburilor comerciale a
bunurilor, serviciilor şi factorilor în cadrul unui spaţiu geografic determinat.

14
La baza formării grupărilor regionale integrative stau o serie de elemente de natură preponderent economică dar
şi o serie de argumente de natură motivaţional strategică desprinse din sfera evenimentelor politice.
Avem aici în vedere în primul rând descentralizarea sistemului internaţional ca urmare a încheierii războiului rece
şi a erodării sistemului de alianţe proprii acestei etape şi recentralizarea acestuia pe baze tripolare, clădite în jurul unor
blocuri regionale dominate fiecare de către o putere hegemonică. Existenţa celor trei macroregiuni în cadrul cărora există
interdependenţe intraregionale semnificative şi care cunosc fiecare un grad înalt de dezvoltare economică a condus, prin
efectul de “atracţie gravitaţională“ la o reîmpărţire a sferelor de influenţă de natură economică şi nu numai, contribuind la
înt.rirea integrării regionale.
În acelaşi context se înscrie şi procesul de intrare a ţărilor în curs de dezvoltare pe poziţii noi în cadrul noii ordini
economice mondiale. Eliberate de influenţele politice, dar în acelaşi timp lipsite de suportul economic acordat în timpul
războiului rece în scopul menţinerii sferelor de influenţă sub forma schimburilor comerciale preferenţiale, sau a ajutoarelor
economice directe sau indirecte, economiile statelor în curs de dezvoltare au adoptat strategia strângerii rândurilor, după
modelul Uniunii Europene, în scopul întăririi reprezentativităţii şi a puterii de piaţă.
Privit din perspectiva economică, procesul integrării economice regionale a înregistrat o dinamică ascendentă
datorită unor elemente favorizante dintre care amintim:
▪ creşterea posibilităţii de a obţine efecte de creare de comerţ, a întăririi puterii de negociere pe piaţa mondială
şi a scăderii costurilor de distribuţie ca urmare creşterii numărului de economii de profile similar sau
concurenţiale între care au existat legături anterioare puternice, în cadrul unei grupări regionale integrative;
▪ incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în speţa a Organizaţiei Mondiale a Comerţului de a soluţiona cu
succes problemele legate de liberalizarea schimburilor comerciale la nivel multilateral a ridicat problema
reanalizării rolului grupărilor integrative regionale de nucleu în jurul căruia s-ar putea construi un sistem de
comerţ liber global. Motivaţia este dată de creşterea eficienţei negocierilor internaţionale legate de problematica
menţionată în condiţiile scăderii numărului de participanţi ca urmare a transferului de competenţe dinspre
centrele de decizie naţionale spre forurile regionale comune.
Formele integrării economice regionale difera în funcţie de scopul urmărit: economic – în cazul acordurilor
preferenţiale, a zonelor de comerţ liber, a uniunilor vamale şi a pieţei comune; economic şi politic în cazul uniunii
economice şi monetare sau a uniunii politice; în funcţie de intensitatea procesului integrativ – dată de măsura armonizării
politicilor -; în funcţie de gradul de instituţionalizare - dat de numărul şi puterea instituţiilor comune – în funcţie de gradul
de centralizare a autorităţii – în funcţie de efectele pe care le propaga, etc.
În funcţie de efectele pe care le propagă, în interior şi exterior, integrarea economică regională poate îmbrăca forme
maligne sau benigne. Formele maligne presupun încheierea unor acorduri economice bilaterale între ţări de puteri
economice şi politice sau militare diferite în scopul stabilirii unor structuri comerciale şi financiare prin care ţările puternice
îşi pot asigura dominaţia în interior şi în relaţiile comune cu terţii.
Formele beningne presupun încheierea unor acorduri regionale în cadrul cărora aplicarea preferinţelor non
discriminatorii în cadrul grupului să nu genereze creşterea barierelor economice faţă de restul lumii, iar scopul formării lor
este acela de creştere a bunăstării în cadrul grupului şi nu de descreştere a acesteia în afara lui. Dezvoltarea acestor
forme a fost posibilă datorită prerogativelor articolului XXIV al GATT care permiteau existenţa unor excepţii de la principiul
non discriminării propriu clauzei naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată şi recunoaşterea dezirabilităţii
creşterii libertăţii comerţului şi a integrării între statele membre GATT prin semnatare a unor acorduri de creare a unor
zone de liber schimb sau a uniunilor vamale, cu condiţia ca ele să se formeze treptat, să acopere o mare parte a mărfurilor
tranzacţionate între părţi ţi să nu ridice bariere în calea schimburilor comerciale cu terţii.
Aplicarea prevederilor art. XXIV GATT a condus în timp la crearea şi dezvoltarea blocurilor comerciale regionale,
considerate alternative de ordinul al doilea (second best) la liberalizarea multilaterală a comerţului mondial.

2.2. Formele integrării economice

Aşa cum noţiunea de integrare economică interstatală este una complexă, reflectând multitudinea de relaţii care
se stabilesc între două sau mai multe state care îşi conjugă eforturile spre atingerea unui obiectiv comun, tot aşa şi formele
pe care le îmbracă aceasta sunt determinate în funcţie de complexitatea acestor relaţii.
În literatura de specialitate bogată în delimitări ale conceptului de integrare, autori de prestigiu în domeniu au
distins, în funcţie de o serie de criterii economice, politice, geografice, structurale, etc. următoarele forme/ grade/ ale
integrării economice corespunzătoare unei tendinţe mai intense sau mai restrânse de egalizare a coordonatelor
economice, sociale şi politice.
1. Colaborarea economică – cuprinde totalitatea raporturilor economice dintre state, stabilite în plan bi şi
multilateral, regional şi global, pe toate direcţiile principale ale relaţiilor economice internaţionale.
2. Cooperarea economică considerată, în sens general, drept o formă primară, preliminară de armonizare a
intereselor şi de ajutor între doi sau mai mulţi participanţi la o acţiune economică.

15
Între cooperare şi integrare există atât deosebiri de fond cât şi de formă, diferenţieri de natură cantitativă şi
calitativă. În timp ce cooperarea include acţiuni care au drept scop diminuarea discriminărilor pornind de la
complementaritatea şi convergenţa intereselor, integrarea economică conţine măsuri care au drept rezultat eliminarea
unor forme de discriminare în relaţiile dintre entităţile integrate şi crearea şi aplicarea unui set de discriminări în relaţiile cu
terţii. Din acest punct de vedere, acordurile de cooperare economică internaţionale pot fi considerate forme ale cooperării
internaţionale, în timp ce eliminarea barierelor tarifare sau non-tarifare în schimburile comerciale reprezintă un act de
integrare economică.
3. Clubul de comerţ preferenţial format din două sau mai multe ţări care îşi reduc taxele la importul reciproc al
tuturor bunurilor, deci practice atunci cînd realizează un schimb de preferinţe tarifare între ele. Ţările membre îți păstrează
tarifele vamale iniţiale faţă de ţările terţe. Exemplul clasic de club de comerţ preferenţial îl constituie Sistemul de Preferinţe
al Commonwealthului, creat în anul 1932, între Marea Britanie şi 48 de ţări asociate din Commonwealth.
4. Zona de comerţ liber reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe ţări convin să înlăture
barierele tarifare şi netarifare dintre ele, pe baza unui acord preferenţial de comerţ, dar fiecare ţară îşi menţine propriile
bariere comerciale în comerţul cu ţările nemembre. Unii autori consideră zonele de comerţ liber ca fiind o etapă de bază,
în mod obligatoriu premergătoare creării uniunilor vamale.
În spaţiul european s-au format, de-a lungul timpului, o serie de forme integrative simple de tipul zonei de comerţ
liber dintre care cea mai cunoscută este Asociaţia Economică a Liberului Schimb (AELS). Aceasta a luat naştere pe baza
Convenţiei de la Stockholm din 21 iulie 1959 încheiată între Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia şi
Marea Britanie, cărora li s-au alăturat în timp şi alte state europene care nu făceau parte din celelalte structuri integrative
aflate în Europa în perioada respectivă. în prezent AELS-ul este format din Islanda, Lichtenstein, Norvegia şi Elveţia. Cu
excepţia Elveţiei, toate celelalte state membre ale AELS sunt şi componente ale Spaţiului Unic European.
Alte forme reprezentative de zone de liber schimb sunt NAFTA (North Atlantic Free Trade Area) formată din Statele
Unite, Canada şi Mexic în spaţiul nord american, CEFTA (Central European Free Trade Area) în spaţiul est european,
MERCOSUR (format din Argentina, Brazilia, Uruguay şi Paraguay) în spaţiul Americii Centrale şi ASEAN (Association of
South East Asian Nations) în spaţiul asiatic.
5. Uniunea vamală este forma de integrare prin care ţările member înlătură toate barierele în comerţul desfăsurat
între ele şi adoptă un tariff vamal extern comun faţă de terţi. Prima uniune vamală (Zollverein) a fost înfiinţată în anul 1834,
prin ridicarea barierelor vamale, iniţial între 18 state prusace a căror numar a fost extins ulterior la 25. În timp, uniunea
vamală s-a transformat într-o comunitate economică confederativă care, alături de transformările de natură politică a
condus la formarea, în 1871 a statului german.
Formarea unei uniuni vamale va modifica preţurile relative ale bunurilor de pe pieţele interne ale statelor membre,
cu repercursiuni asupra fluxurilor de comerţ, producţiei şi consumului.
6. Piaţa comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia, liberalizarea mişcării bunurilor şi a serviciilor
este acompaniată de liberalizarea mişcării fluxurilor de factori între ţările membre. O serie de dezvoltări de natură
instituţională completează măsurile de integrare pozitivă, conducând la crearea unui spaţiu economic în interiorul căruia
are loc o tendinţă de relativă apropiere a nivelului preţurilor bunurilor şi a factorilor. O piaţă comună se poate forma numai
între economii de acelaşi tip. Un prim exemplu de piaţa comună îl constituie etapa a treia în cadrul dezvoltării Comunităţilor
Economice Europene (între 1969-1986) când liberalizarea fluxurilor de bunuri finite a fost acompaniată de liberalizarea
mişcării factorilor de producţie. Evoluţia favorabilă a formei integrative numită Piaţa Comună a condus în timp la formarea
pieţei interne unice. Un al doilea exemplu de piaţă comună, de data această între economii de comandă, este dat de
CAER realizată (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc).
7. Piaţa unică presupune, în afara realizării unei pieţe commune pentru libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor,
aplicarea unor măsuri comune privind liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, armonizarea şi recunoaşterea mutuală a
standardelor tehnice din producţia şi distribuţia bunurilor, eliminarea controlului asupra mişcării capitalurilor, etc.
8. Uniunea Economică și Monetară care se formează, pornind de la piaţa unică, în cadrul căreia are loc creşterea
gradului de armonizare a politicilor economice naţionale, în special a celor vizînd sfera monetary financiară, pînă la
adoptarea unei monede unice şi a unor instituţii comune de gestionare a chestiunilor monetar financiare la nivel comunitar.
9. Integrarea economică completă (sau totală) reprezintă stadiul ultim al integrării în cadrul căruia unificarea
politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unităţi supranaţionale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele
membre.

Capitolul 3. Istoria formării Uniunii Europene


3.1. Ideea europeană

În ani de zbuciumată istorie şi perpetuă căutare a stabilităţii şi echilibrelor de putere, pe continentul european s-a
conturat treptat şi a supravieţuit în timp tuturor mişcărilor orgolioase ale entităţilor naţionale ideea de “Europa”.

16
Esenţa ideii de “Europă unită” a găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul
identităţii europene dată de unitatea culturală şi intelectuală.
Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – “sufletul creator” al Europei – când, după ani de zbateri, de
evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene, spunea: “Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură”. Cultura
este cea care dă liantul european şi poate menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.
Pentru a trece însă de la ideea unificării la transpunerea ei în proiecte precise şi instituţionalizarea unor noi structuri
a fost nevoie de un timp în care ceea ce unea popoarele Europei să devină mai puternic, raportat la ceea ce diferenţia şi
le separa; un timp în care, de la simplă aspiraţie a artiştilor, filosofilor sau a unor oameni politici, ideea europeană să anime
larg atât de puternicile individualităţi umane şi entităţi naţionale şi să se transpună astfel într-o voinţă politică în măsură
să-i confere finalitate.

Identitate europeană
Continent al unor popoare aspirând dintotdeauna la identitate naţională şi la afirmarea lor economică, politică şi
culturală, Europa a cunoscut o evoluţie conflictuală, caracterizată de rivalităţi comerciale, coloniale şi războaie, ca
manifestări ale naţionalismelor exacerbate ce le-au dominat existenţa.
Hamilton Fish, mult timp senator în Congresul american, referindu-se la europeni între cele două războaie
mondiale, făcea trimitere la un discurs al lui Thomas Jefferson: “Interesele lor politice sunt complet diferite de ale noastre
(ale SUA). Invidiile lor reciproce, echilibrele de putere, alianţele complicate, formele şi principiile lor de guvernare ne sunt,
toate, străine. Sunt naţiunile unui veşnic război. Toate energiile lor sunt cheltuite pentru distrugerea averii şi vieţii
cetăţenilor lor.”1
Suntem cu siguranţă tentaţi să refuzăm o astfel de imagine asupra Europei. Nu putem însă să nu acceptăm că
divizarea politică, economică si religioasă a continentului european constituie o permanenţă.
Cum a fost atunci posibilă integrarea europeană? Încercând să-şi explice o astfel de mutaţie de proporţii în evoluţia
Europei, Louis Carton este de părere că, deşi divizată, Europa prezintă o constantă – comunitatea civilizaţiei, înţeleasă
astfel: “Dar, dacă Europa este divizată în acţiune, rămâne o comunitate a civilizaţiei. O comunitate care nu înseamnă
unitate sau monolitism. Dimpotrivă, diversitatea şi varietatea caracterizează civilizaţia comună a Europei. Ea este fondată
pe o anumită concepţie a individului. Dar, fiecare individ este complex şi poartă în el două capacităţi care uneori se
completează, alteori se contrazic: inteligenţa, partea raţională a spiritului, aptă să analizeze, să înţeleagă, să construiască
şi imaginaţia, intuiţia, parte iraţională care urmează impulsuri adesea misterioase.
Complexitatea civilizaţiei Europei este imaginea spiritului uman. Este de altfel construită pe dublul aport al tradiţiei
păgâne axată pe raţiunea umană şi al celei creştine, fundamentată pe credinţă. Ca şi spiritul uman, civilizaţia occidentală
va fi constant solicitată de spirit şi de raţiune. Uneori una din sursele tradiţiei europene va domina: Evul Mediu va fi era
credinţei, Renaşterea va dezvolta influenţa raţiunii. Alteori, credinţă şi raţiune se vor echilibra, în indivizi ca şi în societate
[…]”2.
Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este asemănarea indivizilor,
ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei. Comunitatea civilizaţiei europene stă în
capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a asimila.
Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural; şi dacă instituţiile sunt
“obiectivarea culturii”3, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la cultura europeană, manifestării în
fapt a aceluiaşi sistem de valori.
Definirea culturii europene este esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta
se redefineşte şi se caută. Ce fel de Europă şi până unde?
Mult timp Europa a fost identificată cu zona de dominantă catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală,
unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică. Argumentul essential ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul
greco-ortodox a transmis alte valori decât catolicismul.
Optica s-a modificat însă după Reforma protestantă şi mai ales prin contribuţia lui Nietzsche 4. Pentru Nietzsche,
Europa este dată de specificul ei cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în
grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte: “conceptual grec al individualităţii”,
“conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului” şi “conceptul biblic al persoanei umane” 5. Comunitatea este astfel dată de
umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea culturii europene s-a făcut prin desprinderea
1 Hamilton Fish, “Pearl Harbor, Yalta şi trădarea Europei”, Ed. Venus, Bucureşti, 1993, p.8.
2 Louis Carton, “L’Union européenne”, Dalloz, Paris, 1994, p. 8-30.
3 Andrei Marga, “Filosofia unificării europene”, Colecţia “Studii europene”, Cluj 1995, p. 25.
4 Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1,

Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., p.28.


5 André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg, 1958, p.258.

17
de Orient, apoi de Africa şi – în timpurile moderne – de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski,
Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă, începând cu Renaşterea; este momentul în care individul
începe să fie animat mai mult de raţiune şi să se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv,
Renaşterea este considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică însă şi o revoluţie intelectuală care se
va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria
universală”.
Europa nu mai înseamnă însă Europa capitalismului modern, sistemul mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa
unităţii spirituale, constând din autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea
fundamentală a solidarităţii.
Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte
pe cultivarea sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori care dă specificarea
Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii
pentru un “bine comun european”. Identitatea europeană poate fi definită, după A. Marga, prin: conceptul “cunoaşterii”
orientată spre atingerea scopurilor umane; conceptul “raţionalităţii” care presupune căutarea eficienţei acţiunilor noastre;
conceptul “dreptului” ca ansamblu de reguli generale; conceptul “individualismului” prin care individul se manifestă liber;
conceptul “persoanei umane” care înseamnă dorinţa individului de dezvoltare spirituală; conceptul “adevărului” ca valoare
fundamentală şi conceptul “sferei publice” ca mediu al stabilirii voinţei politice.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru a se putea manifesta, indivizii au
nevoie de sentimentul apartenenţei şi din conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul
elitelor. Alfonso Mattera este convins că obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru
manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi convins că aparţine unei culturi
europene, unui sistem comun de valori pe care trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6
Sentimentul identităţii europene a fost trăit până în sec. XX de elita intelectuală şi de grupuri mai largi în momentele
de zbucium ale istoriei. Foarte multe nu s-au schimbat nici astăzi.
Europenii îşi dau foarte bine seama că fără sentimentul larg al apartenenţei la o identitate comună europeană, mai
importantă decât identitatea naţională, nu se poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene;
că fără acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult mai puţin decât este astăzi.
Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este nevoie de o mutaţie de proporţii în plan
cultural, comunitatea civilizaţiei dată de valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale,
oferind justificare şi forţă procesului de integrare.
Pe acest fond, manifestarea în fapt a unui “bine comun” european în anii ‟50 dat de acceptarea unui real pericol
ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat
ca urmare a războiului rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe comunitatea economică, construcţia
europeană presupune un efort constant de a menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va
transmite în planul acţiunilor umane depinde esenţial viitorul continentului european.

De la idee la Tratatele constitutive


Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor antagonismelor
naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o
Europă unită, de la Atlantic la Urali şi de la Marea Mediterană la Marea Nordului.
O conştiinţă europeană, dată de unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, după,
G. Uscătescu, însăşi ideea de Europa7. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului XIX şi le-a făcut să simtă
posibilitatea unităţii în diversitate pe spaţiul european. Sub forma unor simple idei şi nu de puţine ori a unor proiecte
concrete, scriitori, filosofi, reprezentanţi ai bisericii, oameni politici şi-au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul
continentului european. Pot fi citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei franceze,
memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry
despre spiritul european (1817-1945)8.
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi necesitatea creării unei Europe unite, Edouard
Gruter prezintă într-o colecţie de texte privind ideea de integrare europeană9:
▪ proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană (1713);
▪ principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon (1814);
▪ proiectul privind alianţa franco-germană ca premisă a păcii şi unităţii europene – Victor Hugo (1842);

6 Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, Paris, 1994, p. 45.
7 Ioana Mustaţă, George Uscătescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-95.
8 Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, p. 3-4, 45-138, 195-196.
9 Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, p. 6-24.

18
▪ argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către Proudhon (1863);
▪ concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi federale europene (1831);
▪ argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar putea avea în rezolvarea diferendelor
între statele europene şi pentru triumful păcii şi libertăţii – Bakunin (1902).
Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate determinant de factori politici, respectiv de
dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul unor
alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la alianţă presupune opţiunea pentru
apărarea unor interese generale şi acceptarea unei limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu
reprezenanţi ai statelor membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un drept comun
care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limiteazăşi
independenţa şi suveranitatea ţărilor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi principii care şi-au dovedit
justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare, ce-i drept, după două secole.
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de evenimente care intră prin natura lor în
istoria proceselor de integrare vest- europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la Viena “mişcarea Pan-Europeană”. Rolul
ei era să militeze pentru crearea unei confederaţii europene pe fondul reconcilierii franco-germane în scopul apărării de
două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la vest (Statele Unite ale Americii). În prezent, mişcarea
se constituie într-o alternativă confederală la unificarea pe baze federaliste a Comunităţii Europene10.
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea prezentată de Aristide Briand (ministrul de
externe al Franţei) în 1929, Adunării Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale
Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii prin stabilirea unei legături federale între popoarele
europene. Climatul specific începutului de deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas totuşi,
ca moment de referinţă,un fel de debut în planul procesului de constituire a Comunităţii Europene.
Se impune totuşi să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare. Briand a ţinut să precizeze că
obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, o legătură federală care să
nu aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre. Principiul este reluat şi în Memorandumul lui Alexis Leger din
mai 1930 privind organizarea unui regim de Uniune Federală Europeană. Ţările Europei sunt chemate la un efort de
asociere prin cooperare politică pe bază de solidaritate. Scopul final ar urma să fie o “federaţie de state fondată pe ideea
de uniune şi nu de unitate, cu alte cuvinte, suficient de suplă pentru a respecta independenţa şi suveranitatea naţională a
fiecăruia dintre state, asigurându-le în acelaşi timp beneficiul solidarităţii colective în reglementarea chestiunilor
politice.[…] Concepţia despre organizarea economică trebuia să urmărească […] o apropiere a economiilor europene
realizată sub responsabilitatea politică a guvernelor solidare” şi să fie subordonată concepţiei politice. Nici acest proiect
nu duce la o realizare concretă, ideea unui federalism european, oricât de nuanţat şi lipsit de consecinţe practice, ridicând
foarte multe obiecţii în rândul membrilor Societăţii Naţiunilor.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în Europa Occidentală, între
Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (UEBL), încheiată la 25
iulie 1921.Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care UEBL şi Olanda îşi propuneau eliminarea restricţiilor
comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste convenţii vor conduce la semnarea în 1944 între cele trei ţări a unei
Convenţii vamale şi în 1958 la încheierea tratatului de constituire a Benelux, ca o uniune economică cu un ridicat nivel de
integrare.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea însă statele europene în faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de
dificile. Distrugerile războiului erau imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv, divizarea
continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru
economic al lumii până la al doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială. Cele
două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici impuneau căutarea unor soluţii viabile pentru a face
faţă noii conjuncturi internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub influenţa ideologiei
comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi financiar prompt.
Secretarul de stat cu afaceri economice William Clayton, în urma unei călătorii prin Europa, întocmeşte un raport
secret privind distrugerile războiului. Concluzia era că, deşi remediul ţinea de Europa însăşi, ajutorul de plecare trebuia
furnizat de S.U.A. Sprijinul american a fost grăbit însă de decizia Marii Britanii, luată în februarie, de a suspenda sprijin ul
militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la care se angajase după război pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor
sovietice11.La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de
a fi supuse prin mijloace armate sau presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan
de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta

10 Vasile C. Nechita, Integrarea europeană, Ed. Deşteptarea, Bacău, 1996, p. 55.


11 Ignat, Ion -“ Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Synposion, 1994, Iaşi, p. 13.

19
pe alţii pentru a se ajuta pe sine” 12. SUA erau interesate în ajutorarea Europei nu doar pentru evitarea promovării şi
extinderii comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care treceau.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort european de relansare economică. Se solicita
ţărilor europene elaborarea unui plan comun pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale
Europei Occidentale şi Rusia sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la Paris. Refuzul sovieticilor de a participa
la un program de ansamblu contrar suveranităţii naţiunilor este urmat de refuzul sateliţilor URSS şi se produce astfel
ruptura decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale care, pentru a răspunde ofertei
făcute de americani, semnează la Paris în 1948 Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind OECE
(Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică).
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este părerea lui Monnet despre această
organizaţie, exprimată într-o scrisoare către Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în
cadrele naţionale actuale, nu va fi după părerea mea suficient. Ideea că 16 ţări suverane cooperează efectiv este o iluzie.
Eu cred că doar crearea unei federaţii la Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite în timp rezolvarea problemelor şi, în final,
împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, precizează după o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă
pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă
ele se menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa să rămână dependentă mult
timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de creditele americane, şi privind securitatea sa, de forţa americană, fără
consecinţe aici şi în Europa”.
Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a Vestului13.
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le aveau cu privire la Germania, aceasta
începea să reprezinte din nou un pericol pentru Europa şi mai ales pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie
era considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în producţia de cărbune şi oţel a
Franţei şi Germaniei.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în menţinerea păcii pe continent. Importanţa
producţiei de cărbune şi oţel, precum şi complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut
ca aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui Monnet, propune Germaniei plasar ea
ansamblului producţiei franco-germane de cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională deschisă participării şi altor ţări
ale Europei. Şase ţări au acceptat planul şi au semnat la Paris la 18 aprilie 1951 tratatul de constituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima
realizare concretă pe drumul unificării Europei pe baze federale.
Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950- invadarea, la 25 iunie, a Coreei de Sud de către nord-
coreeni, determină o altă reacţie franceză. Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea
înarmării Germaniei pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea Uniunii Sovietice. Francezii se simt
ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia lor se concretizează în planul Pleven.
Un rol important revine şi de această dată lui Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele
Consiliului Europei, pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea un front comun
european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană,
sub conducerea unei autorităţi europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul C.E.C.O.
semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Însă dorinţa de a
constitui o armată europeană s-a dovedit a fi premature şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi
naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale EURATOM şi ale Comunităţii Economice
Europene a unor organe executive puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.14
CEA s-a soldat cu un eşec general şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei
şi cei care optau pentru menţinerea stării de fapt sau cel mult într-o “Europă a patriilor” de tip confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii care au stat la baza procesului de
integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est,
dorinţa statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta locul pierdut pe scena
politică şi economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate: contradicţia existentă între federalişti şi
naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările europene pe baze politice.
O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Monnet de constituire a unui Comitet de acţiune pentru realizarea
Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu este suficientă şi
se impune ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene. În acelaşi timp, dorita unitate

12 Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, p. 383.


13 Ibid.,
p.393.
14 Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunării”, Omegapres, Bucureş ti, 1991, p. 75-80.

20
politică depindea de realizarea efectivă a uniunii economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi
şi orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie 1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost
o declaraţie prin care se cerea crearea unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a
însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat: unul vizând crearea unei comunităţi într-
un domeniu restrâns (energia atomică) şi altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.
Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie 1957, două tratate: unul privind
instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de integrare economică a ţărilor vest-europene,
scopul final declarat fiind unitatea politică a Europei.

Federalism şi cooperare interguvernamentală în construcţia politică a Uniunii Europene


Uniunea Europeană este un proces de integrare deplina, economică, socială, instituţională şi, prin „forţa lucrurilor”
(expresie folosită de către specialişti cu referire la manifestarea unei legi cumulative de integrare – odată început, procesul
continuă în mod Curente fundamentale în integrarea politică a Europei.
Începând cu prima Comunitate Europeană (CECO – 18 aprilie 1951), s-a putut constata tendinţa vest-europenilor
de a crea o structură de tip federal care, progresiv, să se substituie vechilor state. Robert Schuman, ministru francez al
afacerilor externe, prin oferta făcută guvernului R.F. Germane, nu făcea altceva decât să demareze procesul construirii
unei federaţii europene, indispensabilă păstrării păcii 15. Pentru prima dată, o instituţie – Înalta Autoritate, compusă din
membri independenţi, era însărcinată cu puteri supranaţionale şi urma să acţioneze conform intereselor Comunităţii.
CECO avea să fie astfel prima etapă a constituirii federaţiei europene.
Federalismul european, inspirat din tradiţia democrat-creştină şi experienţa germană, este un federalism prin
integrare. Scopul este atingerea unei mai mari eficacităţi, nerealizabilă într-un cadru naţional. Datorită acestui fapt, pentru
federalişti pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând în acelaşi timp structurile vechi şi
refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă naţionalismul pentru că separă oamenii de alţi oameni şi-l consideră
piedică în calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai responsabili şi liberi, stimulându-le
iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le
identitatea şi eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie caracteristică naţiunii).
Spre deosebire de federaţie, confederaţia e o simplă asociere de state pe baza unui tratat, pentru realizarea în
comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă16. Fiind o
“asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a dreptului internaţional (spre deosebire de
federaţie, care emană din dreptul public intern)17. În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele,
menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt, aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării
interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în integrarea Europei cu argumente ce ţin,
îndeosebi, de naţiune şi de identitate. Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine
de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea. Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc
înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem
confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în timp ce sistemul federal lasă
componentelor sale o autonomie limitată.
Europa politică nu poate fi în consecinţă decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi ţările din centrul şi
estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate valorilor europene.
Ca soluţie de compromis, André Postel-Vinay propune, fie o federaţie politică cu caracter democratic, fie o Europă
a înţelegerii. În primul caz s-ar pune problema caracterului democratic al instituţiilor şi al votului (folosirea majorităţii
calificate şi a dreptului de vot pentru fiecare stat sau grupuri de state). Competenţele federale ar trebui limitate la afacerile
externe, apărare, monedă şi comerţ exterior. A doua soluţie este mai realizabilă în conjunctura actuală. Ea presupune
menţinerea instituţiilor şi regulilor anterioare Maastrichtului, crearea de comitete suple, stabilirea concesiilor ţărilor membre
asupra orientărilor, principiilor şi modalităţilor de aplicare, fără nici o atingere a libertăţii de decizie a statelor membre.
Aşadar, modele apropiate mai curând de federaţie decât de confederaţie.
Maurice Duverger propune în schimb europenilor un nou tip de federalism, bazat pe dubla natură a întregului ce
urmează a fi organizat şi respectând principiul dublei legitimităţi18. În această comunitate federală se va produce o evoluţie
în două sensuri: cooperare acolo unde hotărârile nu pot fi luate decât de unanimitate şi supranaţionalitate în celelalte
15 ChristianPhilip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France, Paris, 1984, p.5.
16 ChristineGouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, p.21.
17 Eliza Campus - Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993,

p.16-18.
18 Maurice Duverger - Europa de la Atlantic la Delta Dunării, Omegapress, Bucureşti, 199, p.95-100.

21
situaţii. Trecerea de la cooperare la supranaţionalitate se va face treptat. Sistemul propus se doreşte a fi un răspuns la
bătălia federalism-naţionalism care nu poate avea un învingător deoarece fiecare exprimă un element de bază al Europei,
una din laturile dublei sale naturi.

Confruntarea federalism - cooperare interguvernamentală în procesul construcţiei politice a UE


La 9 mai 1951, în faţa Adunării Societăţii Naţiunilor, Robert Schuman dădea citire actului de naştere al procesului
de integrare ce a dus la actuala Uniune Europeană. Au răsunat atunci şi au devenit celebre cuvintele: “Europa nu se va
face dintr-o dată şi nici printr-o construcţie de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate
de fapt.[...] Plasarea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel sub o Înaltă Autoritate comună, într-o organizare deschisă
participării altor state ale Europei[...] va asigura imediat stabilirea de baze comune dezvoltării economice, prima etapă a
Federaţiei europene, şi va schimba destinul acestor regiuni mult timp dedicate fabricării armelor de război [...].
Prin punerea în comun a producţiei de bază şi crearea Înaltei Autorităţi [...] se vor asigura primele baze concrete
ale unei federaţii europene indispensabilă menţinerii păcii.”
Concretizată prin cele trei Tratate ale Comunităţilor - CECO, CEE şi EURATOM, metoda de integrare propusă
(numită metoda comunitară sau Jean Monnet) a salvat practic ideea de Europa, intrată în criză din cauza eşecurilor de
integrare pe baze politice şi a opoziţiei între federalişti şi confederalişti.

Metoda comunitară în procesul construcţiei europene


În urma Congresului de la Haga din 1948, M. Britanie, Franţa, Olanda, Belgia şi Luxemburg au alcătuit “Comitetul
permanent pentru studiul şi dezvoltarea federaţiei europene”. Europa se lansa astfel într-un efort comun de găsire a celor
mai convenabile şi totodată eficiente metode de unificare politică. Negocierile purtate au fost dominate de două curente
fundamentale: metoda supranaţională, susţinută de francezi şi metoda interguvernamentală, promovată de britanici.
Rezultatul a constat în crearea Consiliului Europei – primul organ de cooperare politică în Europa – prin semnarea de
către 10 state, la 5 mai 1949, a Tratatului de la Londra. Cu un Consiliu de miniştri cu rol executiv, compus din reprezentanţii
statelor membre, şi cu o Adunare parlamentară consultativă, Consiliul Europei reprezenta o soluţie de compromis între
interguvernamental şi supranaţional. Din acel moment, cele două metode au intrat în competiţie. După cum diverşii oameni
politici cu rol important în istoria Europei au aderat la una sau alta dintre concepţii, integrarea politică a înregistrat o evoluţie
fie spre formula federală, fie spre cea a cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, ratificarea primului Tratat al Comunităţilor privind CECO are ca semnificaţie orientarea
Europei spre federalism, chiar dacă textul este lipsit de precizie cu privire la finalitatea politică. Înalta Autoritate, for mată
din 9 membri desemnaţi de guvernele statelor membre dar în totală independenţă şi libertate de acţiune şi ale căror decizii
vor avea titlu executoriu, este o expresie clară a supranaţionalismului. În aceeaşi perioadă, opţiunea federalistă primea
însă o puternică lovitură prin eşecul planului Pleven. René Pleven, preşedinte al Consiliului, propunea în octombrie 1950
un proiect care să transpună federalismul parţial al lui Schumann în domeniul militar, prin crearea “Comunităţii europene
a apărării”. Considerat un atentat la suveranitatea naţională (armata urma să fie ataşată instituţiilor politice ale Europei
unite şi plasată sub comanda unui ministru european responsabil în faţa Adunării europene), proiectul a fost respins şi
integrarea europeană părea să intre în criză. Procesul a fost relansat în 1955 la iniţiativa Benelux de creare a unei pieţe
comune. Comitetul interguvernamental condus de belgianul P.H. Spaak a elaborat un raport ce propunea două comunităţi
– CEE şi EURATOM; raportul a fost aprobat rapid şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1958. Cel mai important este indiscutabil
Tratatul CEE prin fundamentul juridic pe care l-a asigurat procesului de integrare: instituţii cu rol, funcţii şi proceduri proprii.
În planul integrării politice, CEE a însemnat un pas înapoi faţă de CECO. Sistemul instituţional era format din patru
instituţii politice: Adunarea europeană, Consiliul de miniştri, Comisia şi Curtea de justiţie. Primele două erau expresie a
cooperării interguvernamentale, iar următoarele expresie a supranaţionalismului. Puterile Comisiei ca instituţie centrală cu
rol executiv erau însă inferioare celor ale Înaltei Autorităţi iar esenţialul competenţelor revenea Consiliului de Miniştri ca
organ interguvernamental.
Mai târziu, deceniul şapte, caracterizat de succese incontestabile pe calea integrării economice, a fost definit politic
printr-un climat incert şi contradictoriu. Primul moment important îl constituie planul Fouchet. La iniţiativa Franţei, Consiliul
de Miniştri a decis formarea unei comisii, condusă de Christian Fouchet, pentru elaborarea unui proiect de uniune politică.
Sub influenţa concepţiei gaulliste, definită sintetic prin “refuzul supranaţionalităţii”, uniunea politică propusă se prezenta
ca o organizaţie internaţională tradiţională, fără personalitate juridică. Uniunea urma să fie condusă de un Consiliu format
din şefii de state şi guverne care ar fi decis în unanimitate, o Adunare parlamentară cu rol consultativ şi o Comisie politică
europeană cu rol tehnic, formată din specialişti. Era, aşadar, un proiect pe bază de cooperare interguvernamentală, în
care s-a văzut o ameninţare pentru structurile Comunităţilor existente. Belgia şi Olanda s-au opus şi ceea ce se spera a fi
şansa unificării politice a rămas drept “marea ocazie ratată”.
Pe de parte, însă, cel mai cunoscut moment al controversei federalism – cooperare interguvernamentală, un fel de
expresie sintetică a confruntării între cele două modele privind Europa, îl constituie “criza scaunelor goale”, prima criză
instituţională din istoria procesului de integrare. Conflictul a fost generat de propunerea Comisiei de creare a unui sistem

22
de resurse bugetare proprii, necesar finanţării cheltuielilor comune, îndeosebi a celor antrenate de aplicarea Politicii
Agricole Comune. Bugetul CEE ar fi urmat să capete caracteristicile unui buget federal, Comunitatea având rolul de
administrare, în conformitate cu prevederile Tratatului. În plus, se cerea o întărire a rolului Parlamentului care ar fi trebuit
să participe la procedura bugetară. Propunerea a apărut într-o fază în care ţările membre se pregăteau să intre în ultima
etapă a perioadei de tranziţie, perioadă în care ar fi urmat să treacă la votul cu majoritate calificată în Consiliul de miniştri,
în locul regulei unanimităţii – expresia cea mai sigură a intangibilităţii suveranităţii naţionale. Franţa a refuzat şi s-a retras
de la masa negocierilor, blocând luarea deciziilor în Consiliu. Franţa a revenit în ianuarie 1966 prin aşa numitul “compromis
de la Luxemburg”: pentru domeniile ce cădeau sub incidenţa votului majoritar, dacă o ţară invoca un interes foarte
important, “discuţiile trebuiau să continue până se găsea un acord unanim”. Excepţia a devenit regulă până la Actul unic
(1986), majoritatea deciziilor în Consiliu luându-se în unanimitate. Compromisul de la Luxemburg a confirmat încă o dată
că integrarea era un proiect cu pretenţii federaliste, realizat prin cooperare interguvernamentală. Rolul esenţial revenea
statelor membre şi orice încercare de accentuare a caracterului supranaţional al Comunităţilor era aspru penalizată.
Europa trebuia să aparţină europenilor şi instituţiile supranaţionale nu puteau fi deasupra statelor naţionale.
Deceniul opt a relansat procesul integrării politice prin Decizia Consiliului din aprilie 1970 de înlocuire a contribuţiilor
naţionale la bugetul comunitar prin sistemul resurselor proprii. Era indiscutabil un succes al federaliştilor, al principiilor
fondatoare: instituţii comune, independente, cu structuri şi mijloace proprii. Extinderile au întărit însă grupul ţărilor puternic
ataşate intereselor naţionale. Franţei s-au adaugat M. Britanie,
Danemarca şi Grecia. În Consiliu, unanimitatea devenise o regulă, iar în 1974 s-a creat Consiliul european care a
devenit instituţia politică decisivă în construcţia Europei. Consiliul european este o structură interguvernamentală care
orientează şi coordonează acţiunile statelor membre, respectând responsabilităţile instituţiilor comunitare. Balanţa s-a
înclinat, astfel, spre interguvernamental. Ca o compensaţie, s-au extins competenţele Parlamentului în procesul decizional,
întărindu-se astfel segmentul federativ pentru a crea un echilibru între dimensiunea supranaţională şi cea
interguvernamentală. În acelaşi sens au contribuit mai târziu Actul unic European (1987) şi Tratatul de la Maastricht (1992).
Rezultă că integrarea europeană a evoluat printr-un proces conflictual axat pe cuplul supranaţional-
interguvernamental, având drept consecinţă în plan practic un dualism instituţional acuzat astăzi ca fiind cauza
”slăbiciunilor” Europei politice. Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume ambiguitate
cu privire la definirea formei acesteia, practic la finalitatea procesului de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”,
lansată cu mult timp în urmă de către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei unite în
primii ani postbelici. A fost însă rapid abandonată în favoarea unor formule mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa
popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”, ”Federaţia europeană”, fără însă un efort de definire a formei şi a modului de realizare.
Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea
conceptuală s-a transmis şi în planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul european a
beneficiant însă de un element de continuitate – metoda funcţionalistă. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un
model de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, altfel spus, „învăluirea
politicului printr-o strategie economică de creştere funcţională”19 în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând
ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei funcţionaliste, comunitare.
Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării integrării europene şi orientarea, astfel,
a proiectului european în direcţia unificării politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei
atomice, crearea pieţei comune, moneda unică au pus, pas cu pas, bazele construcţiei politice a Europei şi au menţinut
viu interesul pentru adâncirea gradului de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe
calea integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă. Este suficient să ne amintim de
„compromisul de la Luxemburg” (1965) care a permis depăşirea primei crize instituţionale, Acordul de la Fontainbleau
(1984) care a asigurat depăşirea poate a celei mai grave crize bugetare, Actul Unic European (1987) care a relansat
procesul de realizare a pieţei interne şi de adoptare a monedei unice. Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula
statele participante să parcurgă etapele unei integrări depline, în aşa fel încât, integrarea politică să fie doar consecinţa
ultimă a logicii cumulative de integrare.
De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu joacă decât rolul de instrument. Ideea
europeană nu a decurs dintr-o filosofie materialistă, cantitativistă, ci este mai curând de esenţă filozofică, idealistă. Este
suficient să citim art. 2 al Tratatului de la Maastricht: ”Misiunea Comunităţii este ca [...] să promoveze o dezvoltare
armonioasă şi echilibrată a activităţilor [...] o creştere durabilă şi neinflaţionistă care să respecte mediul [...], un nivel înalt
al ocupării forţei de muncă şi al protecţiei sociale [...] coeziunea economico-socială şi solidaritatea între statele membre.”
În plus, dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în jurul obiectivului securităţii şi păcii
pe continentul european şi din dorinţa de a se menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne.
Astăzi, după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere economic, obiectivul iniţial
îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării.

19 Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, p.113.

23
Nivelul ridicat de prosperitate, solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social promovat
de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt
puncte de sprijin, repere valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare îi revine
meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se
constituie în suport ”tehnic”, metodologic, pentru unificarea politică.
Adepţii unei uniuni sub formulă federativă sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism
la politic. Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare economică, un număr relativ redus
de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al
democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată20. Acolo unde ţările membre au considerat că le este mai favorabil, au
refuzat participarea la un mecanism de integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, spaţiul Schengen),
ducând la o Europă cu geometrie variabilă.
Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese
divergente de avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în ce mai puternică, pe
măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se
transforme într-un factor de dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de integrare
economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de
integrare – uniune monetară, cu un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput pentru
funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional comunitar a suportat doar câteva
”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană va trece în actualul
deceniu de la 15 membri la cel puţin 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării competenţelor comunitare
pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi monetare, ridică două probleme importante: eficacitatea şi
reprezentativitatea democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb, înainte de a
se extinde, Uniunea trebuie să devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui
ansamblu de peste 500 milioane de

3.2. Cronologia evenimentelor în Uniunea Europeană

Tabloul 1. Momente principale în construcţia europeană

▪ 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris privind construirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECA);
▪ 27 mai 1952, semnarea la Paris a tratatului privind Comunitatea Europeană de Apărare;
▪ 25 martie 1957, Tratatele de la Roma asupra Comunităţii Economice Europene (CEE) şi asupra Comunităţii
Economice a Energiei Atomice (EURATOM);
▪ 1 ianuarie 1959, declanşarea procesului de eliminare a barierelor vamale interne;
▪ 4 ianuarie 1960, constituirea Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), grupând Marea Britanie, Suedia,
Norvegia, Austria, Elveţia, Portugalia, Danemarca;
▪ august 1961, candidatura Marii Britanii şi a Danemarcei;
▪ ianuarie 1962, acord asupra principiilor politicii agricole comune (PAC) şi crearea Fondului European de
Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA);
▪ 1 iunie 1964, intrarea în vigoare a Convenţiei de la Iaoundé care asociază la CEE optsprezece ţări africane şi
Madagascar;
▪ 8 aprilie 1965, tratatul de la Bruxelles de fuzionare a instituţiilor celor trei comunităţi;
▪ iunie 1965, Franţa adoptă politica “scaunului gol“;
▪ ianuarie 1966, “compromisul de la Luxemburg” privind aplicarea regulii unanimităţii când sunt în joc interese
vitale ale unui stat;
▪ 1 iulie 1968, eliminarea tarifelor vamale interne;
▪ 1 ianuarie 1973, intrarea în CEE a Irlandei, Marii Britanii şi Danemarcei;
▪ 10 decembrie 1974, decizia ca Parlamentul european să se formeze prin sufragiu universal direct;
▪ 28 februarie 1975, Convenţia de la Lomé între CEE şi statele ACP (Africa, Caraibe, Pacific);
▪ 1 ianuarie 1981, intrarea Greciei în Comunitate;
▪ 1 iunie 1985, Consiliul convoacă o conferinţă interguvernamentală însărcinată cu revizuirea Tratatului de la
Roma şi se publică “Cartea Albă” asupra formării pieţei interne;
▪ 1 ianuarie 1986, intră în CEE Spania şi Portugalia;
▪ 17 februarie 1989, semnarea Actului Unic European care relansează construcţia europeană;

20 Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l‟intégration européenne, Discurs pronunţat la
Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000.

24
▪ 19 iunie 1990, acordul de la Schengen (Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) asupra liberei circulaţii
a persoanelor;
▪ 7 februarie 1992, Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană – CEE devine Uniunea Economică
Europeană (UEE );
▪ 2 mai 1992, Acordul asupra Spaţiului Economic European (SEE) privind crearea unei zone de liber schimb între
CEE şi AELS;
▪ 1 ianuarie 1993, intrarea în vigoare a pieţei unice, consacrând libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor,
serviciilor şi forţei de muncă;
▪ 1 noiembrie 1993, intrarea în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene ;
▪ 1 ianuarie 1994, intrarea în vigoare a SEE;
▪ martie 1994, semnarea actelor de adeziune la UE de către Austria, Finlanda, Norvegia, Suedia;
▪ 9 decembrie 1994, întâlnirea de la Essen prin care se decide extinderea UE;
▪ 1 ianuarie 1995, intrarea în UE a Austriei, Finlandei şi Suediei în baza referendumurilor naţionale;
▪ 10 noiembrie 1997, Acordul Consiliului asupra strategiei de preaderare “Agenda 2000 - pentru o Uniune mai
puternică şi mai largă”
▪ decembrie 1997, Tratatul de la Amsterdam privind reforma cadrului instituţional al UE;
▪ 12-13 decembrie 1999, Consiliul european de la Luxemburg; se decide începerea negocierilor cu 6 dintre cele
12 candidate la aderare
▪ 30 martie 1998, lansarea procesului de adeziune a celor 10 ţări candidateee ale Europei Centrale şi de Est şi
a Ciprului;
▪ 31 martie 1998, intrarea Italiei în spaţiul Schengen;
▪ 1-3 mai 1998, Consiliul miniştrilor de finanţe ai celor 15 şi Consiliul european, privind intrarea îna treia fază a
instituirii monedei unice.
▪ 1 ianuarie 1999, 11 ţări intră în a-3a fază a monedei unice;
▪ 1 mai 1999 , intră în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;
▪ 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Helsinki; se decide începerea negocierilor şi cu celelalte ţări
care îndeplinesc criteriile de aderare;
▪ decembrie 2000, Tratatul de la Nice privind reforma instituţiilor europene;
▪ 26 februarie 2001, semnarea Tratatului de la Nice ;
▪ 1 ianuarie 2002, intră în circulaţie Euro. ;
▪ 28 februarie 2002, debutul Conventiei europene cu privire la viitorul Uniunii Europene ;
▪ dec 2002, Uniunea Europeana decide sa se extinda spre 10 din cele 12 tari cu care este in
▪ proces de negociere (mai putin Romania si Bulgaria);
▪ februarie 2003, intrarea in vigoare a Tratatului de la Nice;
▪ Aprilie 2003, semnarea Tratatului de aderare intre UE si Republica Ceha, Cipru, Estonia,
▪ Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria;
▪ iulie 2003, adoptarea de catre Conventie a proiectului de Constitutie;
▪ 4 octombrie 2003, inceprea celei de-a 6-a Conferinte interguvernamentale (Roma), cu scopul principal de a
defini forma finala a unei prime Constitutii europene, in baza textului elaborat de Conventie;
▪ 1 mai 2004, intrarea in vigoare a Tratatului de aderare a celor noi 10 tari membre;
▪ 5 mai 2004, aprobarea formala de catre Parlament a celor 10 noi comisari;
▪ iunie 2004, Consiliul european decide lansarea procedurilor de negociere cu Croatia;
▪ 17-18 iunie 2004, Consiliul European de la Bruxelles, aprobarea Tratatului Constitutional
▪ 22 iulie 2004, este aprobat de catre Parlament noul Presedinte al Comisiei – José Manuel Barroso;
▪ 24 octombrie 2004, semnarea la Roma a Tratatului Constitutional;
▪ 1 februarie 2005, intrarea in vigoare a acordului de asociere UE – Croația;
▪ 20 februarie 2006, Spania este prima țară care organizează un referendum pentru aprobarea Tratatului
Constitutional;
▪ 13 aprilie 2005, acordul Parlamentului european privind aderarea Romaniei si Bulgariei in 2007;
▪ 24 aprilie 2005, semnarea Tratatului de aderare a Romaniei si Bulgariei;
▪ 29 mai 2005, Franta spune NU Tratatului constitutional;
▪ 1 iunie 2005, Olanda spune NU Tratatului constitutional;
▪ 3 octombrie 2005, deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia si Croatia;
▪ 1 ianuarie 2007, aderarea României şi a Bulgariei;
▪ 13 decembrie 2007, semnarea Tratatului de la Lisabona;
▪ 4 noiembrie 2009, finalizarea procedurilor de ratificare a Tratatului de la Lisabona;
▪ 1 decembrie 2009, data propusă pentru intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona;

25
Capitolul 4. Apartenența la Uniunea Europeană
4.1. Statele membre ale Uniunii Europene

"[…] Uniunea se bazează pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept
şi a respectării drepturilor omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţa,
justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]".
Uniunea Europeană este rezultatul efortului de cooperare între ţările europene, început după cel de-al doilea război
mondial. De-a lungul deceniilor postbelice, Uniunea Europeană a devenit o organizaţie care îşi propune crearea unei
Europe unite din punct de vedere politic, economic, social, cultural, păstrând, în acelaşi timp, valorile şi identitatea
naţională a statelor componente.

Ce este Uniunea Europeană?


Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi integrare;
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relaţiile dintre statele membre şi între popoarele acestora, într-o
manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.

Statele membre ale Uniunii Europene


UE nu a avut întotdeauna dimensiunile pe care le are astăzi. Când s-au pus bazele cooperării economice la nivel
european, în anul 1951, țările participante au fost Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. În prezent,
Uniunea Europeană numără 28 de state membre, după aderarea Croației, la 1 iulie 2013.
Uniunea Europeană a fost creată în anii 1950 pentru a consolida pacea, prosperitatea și valorile europene pe
continent, un obiectiv care este de actualitate și astăzi. UE este deschisă tuturor țărilor democratice europene care doresc
să i se alăture. Politica de extindere a EU însoțește acest proces. Uniunea a crescut de la șase la 28 de membri,
întinzându-se astăzi de la Oceanul Atlantic până la Marea Neagră. Populația sa numără peste 500 de milioane de locuitori.

26
Austria

• Capitala: Viena
• Limba oficială: germană
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 1 decembrie 2007
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

27
Belgia

• Capitala: Bruxelles
• Limbi oficiale: neerlandeză, franceză și germană
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)
Bulgaria

• Capitala: Sofia
• Limba oficială: bulgară
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 2007
• Moneda: leva bulgărească (BGN). Bulgaria s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește
condițiile necesare.
• Spațiul Schengen: Bulgaria se află în proces de aderare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)
• Președinția Consiliului UE: rmătorul link deschide un site externBulgaria deține președinția rotativă a Consiliului
UE de la 1 ianuarie 2018

Cipru

• Capitala: Nicosia
• Limba oficială: greacă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2008.
• Spațiul Schengen: Ciprul se află în proces de aderare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

28
Croația

• Capitala: Zagreb
• Limba oficială: croată
• Stat membru al UE de la: 1 iulie 2013
• Moneda: kuna croată (HRK) Croația s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește condițiile
necesare.
• Spațiul Schengen: Croația nu este stat membru al spațiului Schengen
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Danemarca

• Capitala: Copenhaga
• Limba oficială: daneză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973
• Moneda: coroana daneză (DKK). Danemarca a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu
este obligată să introducă această monedă.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 25 martie 2001
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Estonia

• Capitala: Tallinn
• Limba oficială: estonă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2011
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 21 decembrie 2007
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

29
Finlanda

• Capitala: Helsinki
• Limbi oficiale: finlandeză, suedeză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995
• Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 25 martie 2001
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Franța

• Capitala: Paris
• Limba oficială: franceză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Germania

• Capitala: Berlin
• Limba oficială: germană
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

30
Grecia

• Capitala: Atena
• Limba oficială: greacă
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1981
• Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2001
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 1 ianuarie 2000
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Irlanda

• Capitala: Dublin
• Limbi oficiale: irlandeză, engleză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Irlanda a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Italia

• Capitala: Roma
• Limba oficială: italiană
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al de la 1 ianuarie 1999
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 octombrie 1997
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

31
Letonia

• Capitala: Riga
• Limba oficială: letonă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2014.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Lituania

• Capitala: Vilnius
• Limba oficială: lituaniană
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2015.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Luxemburg

• Capitala: Luxemburg
• Limbi oficiale: franceză, germană
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengende la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

32
Malta

• Capitala: Valletta
• Limbi oficiale: malteză, engleză
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2008.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)
Polonia

• Capitala: Varșovia
• Limba oficială: polonă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: zlot polonez (PLN). Polonia se pregătește să adopte moneda euro.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Portugalia

• Capitala: Lisabona
• Limba oficială: portugheză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1986
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

33
Regatul Unit

• Capitala: Londra
• Limba oficială: engleză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973
• Moneda: lira sterlină (GBP). Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu este
obligat să introducă această monedă.
• Spațiul Schengen: Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Republica Cehă

• Capitala: Praga
• Limba oficială: cehă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: coroana cehă (CZK). Cehia se pregătește să adopte moneda euro.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)
România

• Capitala: București
• Limba oficială: română
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 2007
• Moneda: leul românesc (RON). România s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește condițiile
necesare.
• Spațiul Schengen: România se află în proces de aderare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

34
Slovacia

• Capitala: Bratislava
• Limba oficială: slovacă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2009.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Slovenia

• Capitala: Ljubljana
• Limba oficială: slovenă
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: euro Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 2007
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Spania

• Capitala: Madrid
• Limba oficială: spaniolă
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1986
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

35
Suedia

• Capitala: Stockholm
• Limba oficială: suedeză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1995
• Moneda: Coroana suedeză (SEK). Suedia s-a angajat să adopte moneda euro de îndată ce îndeplinește
condițiile necesare.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 25 martie 2001
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Țările de Jos

• Capitala: Amsterdam
• Limba oficială: neerlandeză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1958
• Moneda: euro. Stat membru al zonei euro de la 1 ianuarie 1999.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 26 martie 1995.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

Ungaria

• Capitala: Budapesta
• Limba oficială: maghiară
• Stat membru al UE de la: 1 mai 2004
• Moneda: forintul maghiar (HUF) Ungaria se pregătește să adopte moneda euro.
• Spațiul Schengen: Stat membru al spațiului Schengen de la 21 decembrie 2007
Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)

36
Anul aderării Țări
1.1.1958 Belgia
Franța
Germania
Italia
Luxemburg
Țările de Jos
1.1.1973 Danemarca
Irlanda
Regatul Unit
1.1.1981 Grecia
1.1.1986 Portugalia
Spania
1.1.1995 Austria
Finlanda
Suedia
1.5.2004 Cipru
Estonia
Letonia
Lituania
Malta
Polonia
Republica Cehă
Slovacia
Slovenia
Ungaria
1.1.2007 Bulgaria
România
1.7.2013 Croația

37
Marea Britanie

• Capitala: Londra
• Limba oficială: engleză
• Stat membru al UE de la: 1 ianuarie 1973
• Moneda: lira sterlină (GBP). Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la zona euro. Prin urmare, nu este
obligat să introducă această monedă.
• Spațiul Schengen: Regatul Unit a negociat o clauză de neparticipare la spațiul Schengen.
• Cifre: Suprafață – Populație – Produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, în standardul puterii de cumpărare
(SPC)
Pentru moment, Regatul Unit rămâne membru cu drepturi depline al UE, iar drepturile și obligațiile care decurg din
această calitate continuă să se aplice integral.

Sistem politic
Regatul Unit este o monarhie constituțională și democrație parlamentară cu un șef de guvern (primul ministru) și
un șef de stat (regele). Regatul Unit include 4 țări: Anglia, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord. Ultimele 3 au administrații
descentralizate, cu puteri diferite. Regatul Unit are în același timp diferite grade de conectare cu 3 dependențe ale
Coroanei Britanice: Insula Man, Guernsey și Jersey. Acestea nu fac parte din Regatul Unit, însă guvernul britanic răspunde
de apărarea lor și de reprezentarea pe plan internațional. Statul are și 14 teritorii de peste mări. Acestea nu fac oficial
parte din Regatul Unit și, cu excepția Gibraltarului, nici din UE. Localizare pe harta UE

Comerț și economie
În 2016, cele mai importante sectoare ale economiei Regatului Unit erau: comerțul cu ridicata și cu amănuntul,
transporturile și serviciile de cazare și alimentație publică (18,6 %); administrația publică, apărarea, educația, sănătatea și
asistența socială (18,2 %) și industria (13,0 %).
47 % din exporturile Regatului Unit se efectuează în UE (Germania 11 %, Franța, Țările de Jos și Irlanda câte 6 %).
În afara UE, 15 % din exporturi se realizează către Statele Unite și 5 % către Elveția.
Importurile Regatului Unit provin în proporție de 51 % din celelalte state membre ale UE (Germania 14 %, Țările
de Jos 7 % și Franța 5 %). Printre importurile din afara UE, se remarcă cele din Statele Unite și China (câte 9 %).

Brexit
În ziua de 23 iunie 2016, cetățenii Regatului Unit au decis ca statul lor să părăsească Uniunea Europeană (UE).
La 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat oficial Consiliului European intenția sa de a părăsi UE, prin declanșarea
procedurii prevăzute la articolul 50 din Tratatul de la Lisabona.
Deocamdată, Regatul Unit rămâne membru deplin al UE, iar drepturile și obligațiile asociate rămân valabile în și
pentru Regatul Unit. Declarația integrală

Regatul Unit și Uniunea Europeană


Parlamentul European
Parlamentul European are 73 de membri din Regatul Unit. Aflați cine sunt acești deputați europeni.
Biroul de informare al Parlamentului European în Regatul Unit

Consiliul UE
Miniștrii din statele membre se reunesc periodic în cadrul Consiliului UE pentru a adopta norme europene și pentru
a coordona politici. În funcție de domeniul de politică abordat, diferiți reprezentanți ai guvernului britanic participă în mod
regulat la reuniunile Consiliului.
Președinția Consiliului UE
Consiliul UE nu are un președinte permanent, așa cum au, de exemplu, Comisia sau Parlamentul. Lucrările sale
sunt conduse de către țara care deține președinția Consiliului, iar aceasta se schimbă o dată la 6 luni.

38
Pe parcursul acestor 6 luni, miniștrii din guvernul țării respective prezidează reuniunile Consiliului și contribuie la
stabilirea agendei acestora în toate domeniile de politică. De asemenea, ei au rolul de a facilita dialogul cu celelalte instituții
ale UE.
Președinția Consiliului UE i-a revenit Regatului Unit în perioadele:
ianuarie - iunie 1977 | iulie - decembrie 1981 | iulie - decembrie 1992 | ianuarie - iunie 1998 | iulie - decembrie 2005|
Președinția Consiliului UE
Următorul link deschide un site extern.Președinția actuală a Consiliului UE
Comisia Europeană
În echipa comisarilor europeni, comisarul nominalizat de Regatul Unit este Julian King. El are ca portofoliu uniunea
securității.
Comisia este reprezentată în fiecare țară a UE de către un birou local, numit „reprezentanță”.
Reprezentanța Comisiei în Regatul Unit

Comitetul Economic și Social European


Regatul Unit are 24 de reprezentanți în Comitetul Economic și Social European. Acest organism reprezintă
angajatorii, lucrătorii și alte grupuri de interese și este consultat cu privire la reglementările propuse, pentru a se obține o
imagine mai clară a posibilelor modificări ale situației sociale și ale condițiilor de lucru în țările membre.

Comitetul European al Regiunilor


Regatul Unit are 18 reprezentanți în Comitetul European al Regiunilor, adunarea UE a reprezentanților locali și
regionali. Acest organism consultativ este consultat cu privire la reglementările propuse, pentru a se garanta că legislația
europeană ține cont de punctul de vedere al fiecărei regiuni din UE.

Reprezentanța permanentă pe lângă Uniunea Europeană


Comunicarea dintre Regatul Unit și instituțiile UE se desfășoară și prin reprezentanța permanentă din Bruxelles.
Reprezentanța acționează ca o „ambasadă” a Regatului Unit – principala sa sarcină este de a se asigura că interesele și
politicile țării sunt luate în calcul într-un mod cât mai eficient în UE.

Bugete și finanțare
Sumele primite/vărsate la bugetul UE
Contribuțiile financiare ale statelor membre la bugetul UE sunt repartizate în mod echitabil, în funcție de mijloacele
disponibile. Cu cât este mai dezvoltată economia unei țări, cu atât este mai mare contribuția sa. Bugetul UE nu are
obiectivul de a redistribui bogăția, ci mai degrabă pe acela de a se concentra asupra nevoilor tuturor europenilor, în
ansamblu.
Relația financiară dintre Regatul Unit și UE (2016):
• Cheltuielile UE în Regatul Unit: 7,052 miliarde EUR
• Cheltuielile UE în Regatul Unit, ca procent din venitul național brut (VNB) al acestei țări: 0,30 %
• Contribuția Regatului Unit la bugetul UE: 12,760 miliarde EUR
• Contribuția Regatului Unit la bugetul UE, ca procent din VNB-ul său: 0,55 %

Proiecte finanțate de UE în Regatul Unit


Sumele cu care contribuie Regatul Unit la bugetul UE sunt direcționate către finanțarea de programe și proiecte în
toate țările UE (construcții de drumuri, granturi pentru cercetători, protecția mediului etc.).

4.2. State în curs de aderare la Uniunea Europeană

Țări candidate. Următoarele țări sunt în plin proces de transpunere (sau integrare) a legislației UE în legislația
națională: Albania, Fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia, Turcia.

4.3. State candidate la Uniunea Europeană

Țări potențial candidate


Țările potențial candidate încă nu îndeplinesc cerințele pentru aderarea la UE:
• Bosnia și Herțegovina
• Kosovo*
* Această denumire nu aduce atingere pozițiilor privind statutul și este conformă cu Rezoluția 1244/99 a Consiliului de
Securitate al ONU și cu Avizul CIJ privind declarația de independență a Kosovo.

39
4.4. Simbolurile Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt: drapelul, imnul, deviza, moneda unică Euro şi Ziua Europei.Drapelul - cu cele
12 stele, aşezate în cerc, pe un fond albastru, înseamnă unitatea şi identitatea popoarelor Europei. Cercul reprezintă
solidaritatea şi armonia, iar stelele, în număr de 12, reprezintă perfecţiunea (şi nu numărul statelor membre UE cum s-ar
putea crede). Istoria steagului începe în 1955. înt.i, el a fost folosit de Consiliul Europei, organizaţie internaţională
apărătoare a drepturilor omului şi valorilor culturale europene. în anul 1985, statele membre UE l-au adoptat ca steag al
Comunităţilor Europene (CEE), începînd cu 1986 el este utilizat de către toate instituţiile Uniunii Europene.
Imnul - tot Consiliul Europei a fost cel care a decis, în 1972, ca “Oda bucuriei” (ultima parte a Simfoniei a IX-a de
Beethoven) să devină imnul său, iar în 1985, Statele Membre UE l-au adoptat, şi ele, ca imn oficial al Uniunii Europene.
Uniunea Europeană nu a urmărit, prin această decizie, să înlocuiască imnurile naţionale ale Statelor Membre. Alegerea
acestei melodii ca imn subliniază aspiraţia spre valorile comune, unitatea în diversitate şi idealurile de libertate, pace şi
solidaritate care stau la baza Uniunii Europene.
Deviza - din mai 2000, Europa are şi o deviză – „Unitate în diversitate” -, rodul unui concurs la care au participat,
cu propuneri, 80.000 de tineri, între 10 şi 20 de ani.
Moneda unică EURO - la originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene.
Tratatul de la Roma (1957) declară că piaţa comună este unul dintre obiectivele Comunităţii Europene ce va contribui la
o “uniune mai strînsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992 – Maastricht) introduce Uniunea
Economică şi Monetară şi pune bazele monedei unice. Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca
moneda unică să poarte numele de “euro”. începînd cu 1 ianuarie 2002, Euro a intrat propriu-zis în circulaţie şi în
buzunarele cetăţenilor europeni. în acel moment, doar 12 din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat
Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele şi bancnotele naţionale ale statelor din Zona Euro au fost
scoase din circulaţie pe 28 februarie 2002.
Reprezentarea grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grecească epsilon, ea trebuind să facă legătură
atât cu leagănul civilizaţiei şi democraţiei europene, cât şi cu prima litera din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele
din simbolul grafic sunt un indicator al stabilităţii euro.
Ziua Europei – 9 mai: Ziua de 9 mai 1950 a reprezentat primul pas către crearea a ceea ce este astăzi Uniunea
Europeană. în acea zi, la Paris, Ministrul de Externe al Franţei, Robert Schuman, a citit presei internaţionale o declaraţie
prin care chema Franţa, Germania şi celelalte popoare ale Europei să .şi unească producţiile de oţel şi cărbune, ca “prima
fundaţie concretă a unei federaţii europene”. Propunerea lui avea ca scop crearea unei comunităţi în cadrul căreia membrii
să .şi pună sub control comun producţia de oţel şi cărbune – ca baza a puterii lor militare -, în scopul evitării izbucnirii unui
nou război.
Ţările cărora li se adresa în primul rînd această provocare – Franţa şi Germania – fuseseră în război timp de
aproape 100 de ani, iar cel de-al doilea război mondial aproape că le distrusese. în 1985, când proiectul construcţiei
europene era deja clar conturat, cele zece state membre care formau la acea dată Comunitatea Europeană, au hotăr.t ca
ziua de 9 mai să devină Ziua Europei.

4.5. Instrumentele asocierii și aderării

Aderarea la UE
Calitatea de stat membru al UE nu se poate obține de pe o zi pe alta, ci presupune parcurgerea unei proceduri
complexe. Odată îndeplinite condițiile de aderare, țările candidate trebuie să aplice legislația europeană în toate domeniile.
Orice țară care îndeplinește condițiile de aderare își poate depune candidatura. Cunoscute sub denumirea de
„criteriile de la Copenhaga”, aceste condiții includ existența economiei de piață, a unei democrații stabile, a statului de
drept, precum și acceptarea legislației UE, inclusiv a celei referitoare la moneda euro.
O țară care dorește să adere la UE înaintează o cerere Consiliului, iar acesta îi solicită Comisiei Europene să
evalueze capacitatea statului candidat de a îndeplini criteriile de la Copenhaga. Dacă avizul Comisiei este favorabil,
Consiliul trebuie să convină asupra unui mandat de negociere. Ulterior, se deschid negocieri oficiale pentru fiecare capitol
de aderare în parte.
Întrucât volumul reglementărilor europene pe care fiecare țară candidată trebuie să le transpună în legislația
națională este foarte mare, negocierile se derulează pe o perioadă lungă de timp. Țările candidate beneficiază de
sprijin financiar, administrativ și tehnic pe durata perioadei de preaderare.
În perioada ce a urmat evenimentelor politice din centrul si estul Europei de la sfârşitul anilor’80, Uniunea
Europeană a încheiat cu ţările aparţinătoare fostului bloc comunist trei tipuri de instrumente de cooperare economică:
acorduri de asociere, încheiat cu cele şase ţări din Europa Centrală şi de Est şi cu ţările Baltice, acorduri de cooperare si
parteneriat, cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan, şi acorduri de comerţ și cooperare cu Albania si Slovenia.

40
Cele trei tipuri de acorduri prezintă o serie de similitudini în privinţa domeniilor de cuprindere, dar şi un număr
important de deosebiri legate în primul rând de complexitatea obiectivelor propuse: în timp ce acordurile de asociere au
domenii de cuprindere largi, mergând de la obiective vizând crearea unor forme simple de cooperare până la instituirea
unor zone de comerţ liber şi având drept scop declarat pregătirea aderării, cele de comerţ şi cooperare se limitează la
prevederi vizând cooperarea economică sectorială şi concesiile comerciale.
Acordul European de Asociere se diferenţiază de celelalte forme instituţionalizate ale cooperării dintre statele
candidate şi Uniunea Europeană prin obiectivul politic pe care îl propune - acceptarea statelor candidate ca membrii cu
drepturi depline a Uniunii - precum şi prin complexitatea relaţiilor economice pe care le implică: realizarea graduală a unei
zone de liber schimb, într-un interval de 10 ani, care să pregătească condiţiile economice de apropiere a economiei statului
candidat de standardele cerute de statutul de membru cu drepturi depline.
Acordurile de Asociere, a căror bază legislativă a constituit-o art.113 şi art.238 din Tratatul de la Roma, sunt
înţelegeri cuprinzătoare care, aşa cum rezultă din art.1, au drept obiectiv: crearea cadrului favorabil dialogului politic şi
relaţiilor politice între UE şi ţările asociate; integrarea treptată din punct de vedere economic, prin promovarea expansiunii
schimburilor şi a unor relaţii economice armonioase; oferirea unui suport pentru cooperarea economică, socială, financiară
şi culturală; înfiinţarea unor instituţii care să pună în practică asocierea şi să ofere cadrul unei integrări treptate în Uniune.
Se poate spune că Acordurile Europene sunt, sub aspectul conţinutului, acorduri mixte, acoperind nu doar aspecte
economice şi comerciale, ci şi dialog politic şi cooperare culturală. Se mai numesc şi “acorduri din a doua generaţie”
Acordurile de Asociere la Uniunea Europeană a ţărilor din Europa Centrală şi de Est au fost semnate începînd cu 1991.

Criteriile de la Copenhaga
Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993 a lansat promisiunea istorică potrivit căreia
ţările din Europa Centrală şi de Est, care .şi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea adera la Uniune de îndată ce sunt în
măsură să .şi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea condiţiilor economice şi politice.
Cu această ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a deveni
membru, cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea stabilesc anumite standarde pentru ţările care
aspiră să devină membre ale UE:

1. Criteriul politic
a). Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept; Ţările care doresc să adere la UE trebuie
să garanteze libertăţile democratice(pluralism politic, libertatea de expresie, libertatea religioasă), să înfiinţeze şi să
garanteze funcţionarea instituţiilor democratice, a independenţei sistemului judiciar şi a autorităţii constituţionale, să
organizeze alegeri libere şi corecte, care să facă posibilă alternanţa la putere a diferitelor partide politice;
b). Garantarea drepturilor omului: aşa cum sunt acestea formulate în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de către Consiliul Europei;
c). Respectarea drepturilor şi protecţia minorităţilor: se referă la Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, cu privire la respectarea drepturilor individuale ale minorităţilor, la Recomandarea nr.1201, adoptată de către
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1993, care recomandă, dar nu consideră a fi obligatorie, recunoaşterea
drepturilor colective ale minorităţilor.
2. Criteriul economic
a). Existenţa unei economii de piaţă funcţionale. Acest criteriu are în vedere crearea economiei de piaţă prin
privatizarea sectorului de stat, liberalizarea preţurilor şi înlăturarea controlului administrativ asupra acestora, asigurarea
stabilităţii preţurilor, existenţa unui sistem financiar-bancar suficient de puternic încât să poată colecta depuneri şi să le
orienteze spre finanţarea dezvoltării economice; să existe posibilitatea intrării unor ofertanţi pe piaţă (intrarea noilor firme
să nu fie .mpiedicată de către monopoluri sau de către anumite bariere administrative); să existe şi formula ieşirii de pe
piaţă prin faliment; să existe un sistem juridic adecvat, care să garanteze proprietatea şi să întărească rolul contractelor;
stabilitatea macroeconomică – exprimată prin stabilitatea preţurilor, echilibrul bugetar şi al balanţei externe – să fie
prezentă astfel înc.t să reprezinte suportul unei creşteri economice durabile;
b). Capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii. Acesta este un criteriu
foarte complex, care cuprinde ansamblul condiţiilor economice de care depinde competitivitatea – de la prezenţa
infrastructurii, a sistemului educaţional, la prezenţa economiei de piaţă funcţionale, a unor politici economice adecvate
noilor condiţii, la un grad ridicat de integrare în UE prin comerţ şi investiţii directe. Importante sunt, pentru forţa competitivă
a unei ţări, şi structura economică pe ramuri şi tipuri de proprietate, dimensiunea firmelor, etc.
3. Capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv de a adera la obiectivele politice, economice
şi la uniunea monetară. Aderarea la UE, chiar dacă nu presupune ca ţările foste asociate din Europa Centrală şi de Est
să înregistreze de la început performanţele necesare participării la Uniunea Economică şi Monetară, se presupune că
acestea vor reuşi, într-o perioadă rezonabilă, să evolueze spre atingerea acestor obiective. De asemenea, UE a stabilit
prin Tratatul de la Maastricht ca “pilonii” care să sprijine construcţia europeană să fie Uniunea Economică şi Monetară

41
(UEM), Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), şi coordonarea politicii în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne
(JAI).
Un asemenea criteriu presupune ca ţările candidate să fie capabile a prelua reglementările şi regulile existente în
cadrul Pieţei adică a “acquis- ului communautaire” – rezultat al peste 40 de ani de evoluţii a procesului de integrare a
pieţelor. Preluarea se referă la a dispune de capacitatea administrativă şi juridică pentru transpunerea în legislaţia
naţională a reglementărilor comunitare, şi condiţii pentru aplicarea acesteia în practică.
Primul criteriu, cel politic, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea negocierilor de aderare, în
timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite pînă momentul aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie
capabili să preia politicile şi reglementările UE (acquis-ul), pe care apoi să le transpună în practică şi să le aplice în mod
efectiv. “Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a avut un puternic
impact asupra ritmului reformelor în ţările candidate şi le-a conferit un caracter ireversibil. Stabilitatea şi prosperitatea tot
mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor membri.

Capitolul 5. Instituțiile Uniunii Europene


5.1. Caracteristicile și particularitățile de funcționare ale instituțiilor europene

1. Caracterul unic al Uniunii Europene, în sensul că nu este nici stat, nici o organizaţie internațională, ci o
mixtură între cele două este reflectat în structura instituțională a acesteia. Spre deosebire de un stat, care are
în frunte un guvern cu o structură convențională așezată pe trei paliere (executiv, legislativ şi juridic), Uniunea
nu are încă acest mecanism bine definit. Prin ratificarea tratatului de funcţionare a Uniunii Europene, la
articolul 9 se precizează că Uniunea va dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor
sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor uniunii , ale cetățenilor și ale statelor membre.
Între Tratatele europene și instituții s-au stabilit , în timp, o serie de conexiuni, dintre care cea de bază e aceea prin
care Tratatele creează interdependenţe, care sunt administrate de către instituții.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene se caracterizează prin:
▪ interdependenţa dintre instituții;
▪ capacitatea limitată de a îndeplini funcții de guvernare colectivă dată de imobilism, lipsa unei ierarhii clar definite
a insituţiilor în cadrul sistemului, management defectuos, lipsa capacității de a integra interesele naționale dar
și de modificarea intereselor naționale de la integrarea bi sectorială specifică anilor 50-60 la ceea ce reprezintă
Uniunea Europeană astăzi;
▪ apariţia unor noi forme de luare a deciziilor și a unor noi tipuri de aquis-uri, cum ar fi acquis-ul Schengen sau
PESC;
▪ nivelul diferit de percepere şi de înțelegere a guvernării colective;
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este format din:
Instituţii principale: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Comisia Europeană,
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Curtea de Conturi şi Banca Central Europeană.
Organisme cu rol consultativ: Comitetul Economic şi Social și Comitetul Regiunilor;
Instituţii cu rol în finanțare și coordonare a politicilor macroeconomice: Banca Europeană de Investiții, și
Banca Centrală Europeană;
Fiecare instituţie acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile,
condițiile și scopurile prevăzute de aceste, cooperând între ele.

2. Rolul şi funcțiile instituțiilor europene

Instituţia Funcţii şi rol


Iniţierea politicilor, implementare, “gardianul” tratatelor, elaborarea proiectului de
Comisia Europeană (desemnată)
buget, monitorizare, relaţii externe.
Principalul organ legislativ şi de luare a deciziilor, adoptarea bugetului, relaţii
Consiliul Uniunii Europene (miniştri)
externe.
Consiliul European (şefii de stat şi de Orientare şi strategii, luarea deciziilor, consimţământ, supervizare, adoptarea
guvern) bugetului, forum de discuţii.
Parlamentul European (alegeri directe) Examinare legislativă, amendament şi co-decizie.

42
Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene Interpretarea şi punerea in aplicare a legislaţiei
Comitetul Economic şi Social
Consultanţă şi reprezentare
(desemnat)
Comitetul Regiunilor (desemnat) Consultanţă şi reprezentare

Curtea de Conturi (desemnată) Audit financiar


Banca Europeană de Investiţii
Proiecte de dezvoltare financiara
(desemnată)
Banca Centrală Europeană
Politica monetară
(desemnată)
Sursa: Robert A Jones, The Politics and Economics of the European Union, Second Edition, Edward Elgar, Cheltenham,
UK, pag.218; şi Tratatul de la Lisabona 2007, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 17.12.2007.

5.2. Instituţiile principale ale Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene


Consiliul Uniunii Europene, cunoscut şi sub numele de Consiliul de Miniștri sau, chiar simplu “Consiliul”, exercită
împreună cu Parlamentul European funcțiile legislativă și bugetară.
Consiliul este format din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru al Uniunii. Reprezentanții
statelor naționale sunt autorizați să reprezinte guvernele lor în luarea deciziilor în cadrul Consiliului. Membrii Consiliului
sunt miniștri reprezentând diferite domenii, cum ar fi miniştri de finanțe pentru procedurile bugetare sau miniștri ai
agriculturii pentru problemele legate de agricultură.
Atribuţiile principale ale Consiliului sunt legate de adoptarea legislației comunitare (directive, regulamente sau legi).
Pentru o serie de aspecte, adoptarea unor legi presupune aprobarea Parlamentului European, în cadrul procedurii de co-
decizie. O altă funcție importantă a Consiliului este aceea de definire a politicilor și de coordonare a acestora în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate..
În completarea acestor atribuţiuni, care privesc primul pilon (cel al Comunității Economice), Consiliul adoptă decizii
legate de politica externă și de securitate comună și măsuri legate de funcționarea cooperării poliției şi justiției în domeniul
criminalității.
În adoptarea deciziilor, Consilul aplică două tipuri de proceduri: prima, aplicabilă în situația schimbărilor intervenite
în Tratate sau accesul de noi membri ori stabilirea planului bugetar multianual, deciziile se iau în unanimitate Pentru toate
celelalte decizii (care reprezintă aproximativ 80% din total), deciziile se iau prin majoritate calificată.
Conform acestui principiu, fiecăru ministru i se repartizează un număr de voturi în funcţie de numărul populației
statului pe care îl reprezintă. Tratatul de la Nisa modifică sistemul de vot bazat pe majoritate calificată, în sensul că o
propunere poate fi adoptată de Consiliu numai în cazul în care se îndeplinesc cumulativ trei criterii: numărul de voturi,
numărul de membri și populația. Altfel spus, pentru ca o decizie să fie adoptată, ea trebuie să reprezinte cel puțin 72%
din totalul voturilor, cel puțin 50% din totalul statelor membre și cel puțin 62% din totalul populaţiei statelor membre.
Tratatul de la Lisabona precizează că hotărârile Consililui se vor lua cu majoritate calificată cu excepția cazului în
care tratatele dispun altfel. În privința majorității calificate s-a prevăzut introducerea, începând cu 1 noiembrie 2014, a
votului cu dublă majoritate, atât a populației cât și a țărilor. Consiliul se întrunește în ședință publică atunci când
deliberează și votează un proiect legislativ, ședințele fiind prezidate de către națiunea care deţine în acel moment
președenția. În activitatea sa, Consiliul este asistat de mai multe servicii sau organisme, dintre care se desprind ca
importanță Secretariatul general, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER) și organele auxiliare ale
Consiliului, cum sunt Comitetul special agricol, Comitetul monetar, Comitetul economic şi local, Comitetul regiunilor, etc.
Secretariatul general, format din funcţionari care asistă Consiliul la pregătirea deciziilor, asigură continuitatea
activității Consiliului în condițiile în care președenția Consiliului este acoperită, prin rotație, de către fiecare stat membru
odată la șase luni. COREPER reprezintă un cadru de negociere și arbitraj în probleme politice și tehnice şi este format din
două grupuri distincte: unul care grupează ambasadorii statelor membre și cel de-al doilea care cuprinde reprezentanții
permanenți adjuncți.

Consiliul European
Consiliul European este format din şefii de stat și de guvern ai statelor membre la care se adaugă președintele său
și președintele Comisiei Europene, care se întrunesc cel puțin de două ori pe an (în iunie și decembrie) pentru a trasa

43
liniile generale ale politicii Uniunii sau pentru tranșa aspectele ce apar legat de reformele majore ale politicilor UE,
planificarea bugetului multianual şi modificările din Tratate. Cu statut de observator participă la lucrările Consiliului
European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.
Consiliul European își va modifica statutul din cel de forum de discuții în cea de instituție de sine stătătoare a
Uniunii Europene conform Tratatului de la Lisabona, urmând să-și aleagă președintele cu majoritate calificată pe o durată
de doi ani și jumătate cu posibilitatea reînoirii mandatului o singură dată. Președintele va putea convoca o reuniune
extraordinară a Consiliului European atunci când atunci când situația o impune și totodată acesta nu poate exercita un
mandat naţional.
În ciuda faptului că această instituțe este, datorită compoziției sale, de departe cea mai influentă în cadrul Uniunii,
Consiliul European nu are decât un rol formal în procesul legislativ al acesteia.
Se crează deseori confuzii între Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European și Consiliul Europei. Așa cum am
arătat deja, Consiliul Uniunii Europene este format din miniștri specializați pe anumite domenii, Consiliul European e
format din șefii de stat și de guvern din statele membre iar Consiliul Europei reprezintă o organizație politică regională,
creată în 1949 pe baza Tratatului de la Strasbourg, prin care cele 41 de state fondatoare au decis să creeze o instituție
care are drept scop întărirea democraţiei, drepturile omului și statul de drept.
Consiliile Europene primesc numele localităților în cadrul cărora au loc întrunirile membrilor Consiliului.

Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă “inima” structurii instituționale a Uniunii Europene şi promovează interesul general
al Uniunii, luând inițiativele corespunzătoare realizării acestui scop.
Comisia are sediul la Bruxelles şi poate fi împărțită în două categorii: Comisia executivă (cunoscută sub numele
de colegiul comisarilor) îndeplinește, într-o oarecare măsură rolul ministerelor și Comisia adminsitrativă care oferă servicii
de susținere Comisiei executive și e formată din funcționari publici.
Comisia îndeplinește următoarele funcții:
▪ administrează și implementează politicile Uniunii Europene;
▪ propune legislaţia Consiliului și Parlamentului;
▪ urmărește aplicarea și intrarea în vigoare a legislației comunitare, (inclusiv a Tratatelor), în coordonare cu
Curtea de Justiție;
▪ are responsabilități financiare legate de întocmirea, anual, a proiectului de buget şi este implicată în fiecare
etapă a procesului bugetar;
▪ administrează, fie în nume propriu, fie în numele altor organizații, la crerea acestora, fonduri comune europene;
▪ reprezintă Uniunea Europeană în negocierile internaționale, cum ar fi cele legate de cooperări în domeniul
comercial și al colaborării internaționale cu statele non membre ale Uniunii;
▪ joacă rolul de mediator și conciliază în disputele din cadrul Consiliului sau în disputele dintre Consiliu şi
Parlament.
Comisia executivă este formată din 28 comisari câte unul din fiecare stat membru, inclusiv preşedintele, numiți
pentru o perioadă de cinci ani, și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este
unul dintre vicepreședinții acesteia, în timp ce membrii Comisiei administrative sunt numiți permanent pe post.
Tratatul de la Lisabona modifică numărul membrilor Comisiei Europene stabilind că începând cu 1 noiembrie 2014
aceasta va avea un număr de membrii incluzând președintele și Înaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri și politica de
securitate corespunzător cu două treimi din totalul statelor membre.
De remarcat faptul că indiferent de poziția pe care o dețin, comisarii, numiți pentru o perioadă de cinci ani,
acționează independent de guvernele statelor pe care le reprezintă, având deci un caracter cu adevărat supranațional.
Fiecare comisar este reponsabil pentru un domeniu specific al politicii Uniunii Europene.
Comisia este structurată pe directorate generale, fiecare pe un domeniu important al Uniunii, și are trei tipuri de
competențe: legislative, executive și de decizie.
Competenţele legislative ţin de faptul că acestă instituție este singura competentă să inițieze propuneri legislative,
elaborate pe baza recomandărilor făcute de către Consiliu, de Parlament sau prezente în Tratate. Propunerile sunt
pregătite de către directoratul general însărcinat cu domeniul căruia îi aparține propunerea, după consultări cu cei
interesați care pot fi guvernele statelor membre, Parlamentul European, administrațiile naționale, grupurile profesionale
sau sindicate etc) şi înaintate Consiliului și Parlamentului.
Competenţele executive: Comisia reprezintă organul executiv al Uniunii Europene, însă puterea ei se manifestă în
special în domeniul concurenței, unde are puterea de a bloca fuziunile, de a amenda companiile pentru practici incorecte

44
şi de a interzice acordarea de subvenții în rândul statelor membre. Comisia are competențe sporite și în administrarea
Politicii Agricole Comune, dar și în administrarea bugetului Uniunii, care este supervizat ulterior de către Curtea de Conturi.
Competenţele de decizie: Comisia decide în principal pe baza majorității simple, în domeniile de competență în
care are puteri directe: politica privind concurența, ajutoarele de stat sau politica agricolă comună. Aproape toate deciziile
Comisiei trebuiesc ratificate de către Consiliu și Parlament.

Parlamentul European
Parlamentul European reprezintă singura instituție comunitară ai cărei membri sunt aleși în mod direct. Din acest
punct de vedere, Parlamentul se aseamănă cu parlamentele naționale ale statelor membre. În ciuda faptului că puterea
Parlamentului European a crescut semnificativ de-a lungul existenței sale, participarea la vot pentru alegerea
parlamentarilor europeni a înregistrat, de la o perioadă de alegeri la alta, o descreștere semnificativă.
Până în mai 2004, Parlamentul European număra 626 de membri, în prezent ajungând la 751. Membrii
Parlamentului European sunt aleși direct de către cetățenii Uniunii Europene pe baza unui scrutin special organizat în
fiecare stat membru. Numărul de locuri al unui stat membru în parlament este proporțional cu populația acestuia
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcție de apartenența la partidele politice reprezentate în
Parlament (peste 100) care, pentru a evita fragmentarea au format grupurile politice ale acestuia, Aproximativ două treimi
din totalul parlamentarilor aparțin celor două grupuri politice importante, de centru dreapta (Grupul Partidului Popular
European) şi de centru stânga (Grupul Socialist din Parlamentul European). Aceste grupuri parlamentare au o structură
internă proprie care cuprinde organe de conducere, secretariat și funcționari proprii.

Împărțire

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

96 18
Germania Austria

74 17
Franța Bulgaria

73 13
Italia Finlanda

73 13
Regatul Unit1
Danemarca

54 13
Spania Slovacia

51 11
Polonia Irlanda

32 11
România Lituania

26 11
Țările de Jos Croația
21 8
Letonia
Belgia

21 8
Cehia Slovenia

21 6
Grecia Cipru

21 6
Ungaria Estonia

45
Împărțire

Stat membru Locuri Stat membru Locuri

21 6
Portugalia Luxemburg

20 6
Suedia Malta
1. Include Gibraltarul, dar nici un alt teritoriu sau dependență

O mare parte a activității Parlamentului se desfășoară în 20 comitete, ale căror locuri sunt ocupate pe baza
algoritmului politic din Parlament. Rolul Comitetelor este de a examina propunerile legislative înaintate de către Comisie.
Fiecare comitet, organizat pe probleme profesionale (spre exemplu afaceri externe, protecţia mediului etc) este prezidat
de către un președinte.
În afara structurilor prezentate (grupuri parlamentare și comitete), în Parlament își desfășoară activitatea și o serie
de instituții interparlamentare cum ar fi EU- Africa, Caraibe şi Pacific sau delegațiile interparlamentare prin care se mențin
relații cu alte parlamente și organizații din afara Uniunii.
Principalele funcţii ale Parlamentului European sunt:
▪ Exercitarea prerogativelor legislative: în angrenajul legislativ al Uniunii Europene intră Consiliul, care
reprezintă statele membre şi Parlamentul, care îi reprezintă pe cetățeni. Parlamentul nu are dreptul de a iniția
legislație, aceasta reprezentând formal responsabilitatea Comisiei, însă inflența acestuia asupra stabilirii
acestor inițiative este evidentă.
Dacă la început rolul Parlamentului în domeniul legislativ era unul mai degrabă consultativ, în prezent, prin
puterile conferite prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa acesta s-a extins în sensul că poate
amenda și poate exercita dreptul de veto asupra legislației comunitare. Pentru aceasta, utilizează procedura
de co-decizie care îi conferă Parlamentului drepturi egale cu cele ale Consiliului, pentru aproximativ două treimi
din prevederile legislative, în special legate de libera circulație a lucrătorilor, crearea pieței unice, dezvoltare
tehnologică și cercetare, mediu, protecția consumatorilor, educaţie, cultură și sănătate publică.
Există însă și domenii importante, cum ar fi politica comercială sau politica agricolă comună în care nu se aplică
procedura de co-decizie și ca atare puterea legislativă a Parlamentului este practic inexistentă.
Procedura de codecizie presupune ca propunerea Comisiei pentru unul din domeniile de mai sus să fie adoptată
de către Parlament cu majoritate simplă și de către Consiliu cu majoritate calificată. Dacă Consiliul sau
Parlamentul nu sunt de acord cu o propunere a Comisiei, aceasta poate fi adoptată numai în momentul unui
compromis încheiat între Consiliu și Parlament.
Procedura de consultare este utilizată pentru un număr restrâns de aspecte, cum ar fi acordurile periodice de
fixare a prețurilor în cadrul Politicii Agricole Comune, situaţii în care statele membre doresc să mențină un
control strict asupra unor decizii politice sensibile. În cadrul acestei proceduri Parlamentul trebuie să-și exprime
opinia înainte ca propunerea Comisiei să fie adoptată de către Consiliu. Opinia Parlamentului influențează
opinia Consiliului sau, după caz, modifică propunerea Comisiei.
O altă procedură este aceea de cooperare, care, înainte ca procedura de codecizie să fi fost adoptată la
Maastricht, era procedura care îi conferă Parlamentului cele mai mari puteri în sensul că Parlamentul avea
puterea de a amenda propunerea Comisiei;
Procedura de consimţire conform acesteia, Parlamentul European trebuie să consimtă o serie de decizii înainte
ca acestea să fie aplicate, în domenii cum ar fi cetățenia, organizarea și utilizarea fondurilor structurale,
modificări în statutul sistemului Băncilor Centrale Europene, numirea Comisiei sau proceduri electorale
uniforme pentru alegerile europene.
Procedura de rezolvare a nemulţumirilor conform căreia orice cetățean al Uniunii are dreptul de a se adresa
Parlamentului European în orice problemă care intră în domeniul de responsabilitate al UE. Parlamentul
European numește un avocat al poporului care se ocupă de rezolvarea prpblemelor care intră sub această
incidență.
▪ Fucţia de supervizare: O funcţie de bază a oricărui Parlament național este aceea de a urmări și superviza
munca executivului. În cazul Uniunii Europene, Consiliul, Consiliul European şi Comisia sunt instituțiile care au

46
atribuții executive. Din acest considerent, rolul de supervizare a Parlamentului se îndreaptă spre toate cele trei
instituții, însă puterea cea mai mare o exercită asupra Comisiei, pe care are puterea de a o dizolva.
▪ Funcţia bugetară: Alături de Consiliu, Parlamentul European reprezintă autoritatea bugetară a Uniunii. În
privința cheltuielilorobligatorii (cheltuielile agricole și cheltuielile legate de acordurile internaționale) decizia
finală aparține Consiliului, iar în ce privește cheltuileile „neobligatorii” ( alte cheltuieli) decizia finală aparține
parlamentului, care hotărește în strânsă colaborare cu Consiliul. Parlamentul European și Consiliul trebuie să
respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare multianuale.
Parlamentul este implicat în numirea și respectiv revocarea Comisiei și consultat în cazul numirilor la Curtea de
Conturi respectiv la Banca Centrală Europeană. Parlamentul European poate dizolva Comisia( în întregime, însă nu poate
revoca în mod individuali comisari) prin aplicarea unei moțiuni de cenzură cu două treimi din voturi. În același timp,
Consiliul poate numi din nou aceeași membri într-o nouă Comisie.
Tratatul de la Lisabona va aduce pe poziţie de egalitate Parlamentul European și Consiliul în ceea ce privește
adoptarea celei mai mari părți a legislației, precum și noi atribuții privind legislația Uniunii, bugetul și acordurile
internaţionale.

Curtea de JustiţIe a Uniunii Europene


Pentru o lungă perioadă de timp Curtea de Justiție a fost una din instituțiile cel mai puțin cunoscute ale Uniunii
Europene. Cu sediul în Luxemburg, Curtea are drept obiectiv principal “asigurarea corectitudinii interpretării și punerii în
aplicare a Tratatelor (art. 220 TEC). Tratatele de bază, cele privind accesul și diferitele amendamente la aceste Tratate
constituie așa numita “legislație primară” a Uniunii, în timp ce legile concepute pe baza Tratatelor constituie “legislația
secundară” a acesteia. Legislația primară și cea secundară reprezintă principalele surse de Drept Comunitar.
Tratatele de bază ale Uniunii nu reprezintă, în viziunea Curții, simple acorduri internaţionale ci, datorită acordului
exprimat de către statele membre semnatare de a transfera o parte din suveranitatea lor Uniunii, ele sunt baza cadrului
constituțional al acesteia.
Prin exercitatea atribuţiunilor sale, Curtea de Justiție se asigură că statele membre își îndeplinesc obligațiile legale,
așa cum sunt stipulate ele în tratate, că instituțiile comunitare operează în limitele conferite de tratate și că celelalte curți
de justiție din statele membre intrepretează și aplică legea comunitară în mod corect.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate.
Curtea operează pe baza a trei principii fundamentale:
▪ Efectul direct conform căruia Legea Comunitară crează drepturi cetățenilor pe care curțile naționale de justiție
sunt obligate să le recunoască și să le pună în aplicare. Acest principiu se aplică prevederilor din tratate și
legislației secundare.
▪ Aplicabilitatea directă, Regulamentele se aplică direct în statele membre, fără a fi implementate prin legislația
națională.
▪ Întâietatea Legii Uniunii asupra legislației naționale Curtea Europeană de Justiție poate declara nul orice
instrument adoptat de Comisie, Consiliu sau guvern naţional care se dovedește a fi incompatibil cu legislația
UE.
Curtea este formată din judecători din fiecare stat membru, care sunt aleși dintre persoanele a căror independență
și reputație este mai presus de orice suspiciune. Aceasta este asistată de avocați generali.

5.3. Organisme cu rol consultativ

Comitetul Economic ş̦i Social


Comitetul Economic şi Social reprezintă un organ consultativ, format din reprezentanți ai patronatelor, lucrătorilor
și a altor grupuri sociale interesate, reprezentative pentru un număr mare de sectoare industriale și sociale. A fost înființat
pentru a implica grupurile de interes din domeniul socio-economicîn dezvoltarea Uniunii și pentru a oferi informații și
consultanță Comisiei şi Consiliului.
În prezent ECOSOC-ul numără 350 de membri, care sunt nominalizați de către guvernele naționale și numiți
formal de către Consiliu, în urma consultării cu Comisia. Membrii sunt angajați part time, locuiesc în țara de orgine şi își
desfășoară activitatea pe șase secțiuni, care acoperă uniunea monetară și economică și coeziunea economică și socială;
piața unică, producția și consumul; transportul, energia, infrastructura și societatea informațională; ocuparea forţei de
muncă, probleme sociale și cetățenia; agricultura, dezvoltarea rurală și mediul, relații externe.

Comitetul Regiunilor

47
Comitetul regiunilor reprezintă un organ consultativ înființat pentru a asigura o mai bună reprezentare a regiunilor
la nivelul Uniunii. Competenţele Comitetului Regiunilor țin de cinci domenii: educație, cultură, sănătate publică, rețele
trans europene și coeziune socială.
Comitetul regiunilor are 350 membri şi un număr egal de supleanți numiți pe o perioadă de patru ani de către
Consiliul Uniunii Europene, mandat care poate fi reînnoit, și care își desfășoară activitatea în exclusivitate pe baza
propunerilor primite din partea statelor membre.

Anexa 1. Preşedinții Comisiei Europene

Perioada Nume Ţara Poziţie

1958-1967 W. Hallstein Germania Ministru de externe

1967-1970 J.Rey Belgia Ministru de finanţe

1970-1972 F. Malfatti Italia Ministru al lucrărilor publice

1972-1973 S. Mansholt Olanda Ministrul Agriculturii

1973-1977 F. Ortoli Franţa Ministru de finanţe

1977-1981 R. Jenkins Marea Britanie Ministru de finanţe

1981-1985 G. Thorn Luxemburg Prim ministru

1985-1994 J. Delors Franţa Ministru de finanţe

1995-1999 J. Santer Luxemburg Prim-ministru

1999-2004 R.Prodi Italia Prim-ministru

2004-2009 JM D Baroso Portugalia Prim-ministru

2009-2014 JM D Baroso Portugalia Prim-ministru


2014-2019 J.C. Juncker Luxemburg Prim-ministru

Mediatorul European
▪ Emite recomandari in urma sesizarilor asupra unor cazuri de cazuri de administrare ineficientă în acțiunile
instituțiilor și organelor comunitare, cu excepția Curții de Justiție si a Tribunalului de primă instanță;
▪ Orice persoana fizica sau juridica rezidenta sau avand sediul statutar in UE poate inainta, direct sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului European, o plangere catre Mediatorul European.

5.4. Instituţii cu rol în finanţare şi coordonare a politicilor macroeconomice

Banca Europeana de Investitii


A fost creata in urma Tratatului de la Roma. Acorda finantari pe termen lung in favoarea investitiilor viabile. Asigura
fonduri pentru investitii in diferite regiuni ale Uniunii, in special cele mai putin dezvoltate, prin imprumutul, in special pe
pietele de capital, a unor fonduri pe care apoi le reorienteaza, in conditii optime, catre finantarea unor investitii conforme
cu obiectivele Uniunii Europene.

Banca Centrală Europeană


Tratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale pornind de la premisa că, în timp,
toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini
toate atribuțiile legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la data de 1 iunie 1998, devenind
banca centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna ianuarie 1999.
În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai importante din istoria integrării europene.
Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are
originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al Sistemul
European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida

48
majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra
cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor
superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale
medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani. Integrarea monetară
europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au
inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a
balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară.
Această decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape
până în anul 1980. Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb
fixe de la Bretton Woods. Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept
scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând victima unor noi
tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere din anul 1973. După ce mai multe
monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată
din Germania, țările din Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat
de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare
europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat de șefii de
stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993.
Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro. Institutul Monetar European (IME),
înființat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului sistem
supranațional al băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor
Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.

Funcțiile Băncii Centrale Europene


▪ Împreuna cu bancile nationale ale statelor member, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale –
Eurosystem (ESCB);
▪ Principalul obiectiv este de a mentine stabilitatea preturilor;
▪ Defineste si implementeaza politica monetara in Zona Euro;
▪ Controleaza sistemul de plati si rezervele in valuta straina ale statelor membre;
▪ Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro;
▪ Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani;
▪ Cooperarea cu băncile naționale.

Organe de decizie
Consiliului Guvernatorilor BCE este alcătuit din membri ai Comitetului executiv (șase membri) plus guvernatorii
băncilor naționale ce fac parte din zona euro (17 membri). Este cel mai important organ de decizie al BCE. Principalele
responsabilități ale Consiliului guvernatorilor sunt:
▪ stabilirea politicii monetare a zonei euro, respectiv luarea de decizii referitoare la ratele dobânzilor
reprezentative ale BCE;
▪ adoptarea orientărilor și luarea deciziilor necesare executării atribuțiilor încredințate Eurosistemului.
▪ În caz de paritate de voturi, președintele Bancii Centrale Europene are votul decisiv. Consiliul guvernatorilor se
reunește, de regulă, de două ori pe lună, în prima și a treia zi de joi a lunii în clădirea Eurotower din Frankfurt
pe Main, Germania. Conform Statutului SEBC, Consiliul guvernatorilor BCE trebuie să se întrunească de cel
puțin zece ori pe an. Președintele Consiliului UE, precum și un membru al Comisiei Europene, pot asista la
ședințe, însă numai membrii Consiliului guvernatorilor au drept de vot.

Comitetul executiv al BCE este ales la fiecare 8 ani și este format dintr-un președinte, un vicepreședinte și alți
patru membri. La începerea lucărilor pe 1 ianuarie 1999 olandezul Willem Frederik Duisenberg a fost ales președinte. El
a fost înlocuit la 1 noiembrie 2003 de francezul Jean-Claude Trichet. Comitetul executiv decide ocupațiile BCE și este ales
la recomandarea consiliului BCE. Toți membrii sunt numiți de Consiliul European în baza unei decizii adoptate cu
majoritate calificată.
Responsabilități:
• pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor;
• aplică politica monetară pentru zona euro, în concordanță cu orientările specificate și deciziile adoptate de
Consiliul guvernatorilor. În acest sens, Comitetul executiv furnizează instrucțiunile necesare BCN din zona euro;
• gestionează activitatea zilnică a BCE;
• exercită anumite competențe care i-au fost delegate de către Consiliul guvernatorilor. Unele dintre acestea au
caracter de reglementare.

49
Consiliul general este alcătuit din președintele BCE, vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale
naționale (BCN) ale celor 27 de state membre ale UE. Ceilalți membri ai Comitetului executiv al BCE, președintele
Consiliului UE și un membru al Comisiei Europene pot participa la ședințele Consiliului general, dar nu au drept de vot. În
concordanță cu prevederile Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene, Consiliul
general va fi dizolvat după ce toate statele membre ale UE vor fi adoptat moneda unică. Consiliul general poate fi
considerat un organ de tranziție. Acesta îndeplinește atribuțiile preluate de la Institutul Monetar European, care îi revin
BCE în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale UE
au adoptat încă euro. Ședințele Consiliului general pot fi convocate ori de câte ori președintele consideră oportun sau la
cererea a cel puțin trei dintre membrii săi. Consiliul general se reunește de obicei la Frankfurt, o dată la trei luni.

Organizare. Banca Centrală Europeană are un capital subscris de 5 miliarde de euro, capital deținut de băncile
centrale naționale. Acțiunile Băncii Centrale Europene nu sunt transferabile și nu pot fi folosite ca și colateral(gaj). Modul
de alocare a acțiunilor a fost stabilit în 1998 pe baza populației statelor și a produsului intern brut al fiecărui stat. Mai jos
se află un tabel cu acțiunile deținute de fiecare bancă centrală la 1 ianuarie 2011. Băncile centrale care nu fac parte
din Zona Euro sunt obligate să participe cu un procent mai mic la capitalul social.

Băncile Centrale Naționale Procent din capitalul total (%) Capital vărsat (€)
Nationale Bank van België / Banque 2,4256 180 157 051,35
Nationale de Belgique
Deutsche Bundesbank 18,9373 1 406 533 694,10

Eesti Pank 0,1790 13 294 901,14

Central Bank of Ireland 1,1107 82 495 232,91

Bank of Greece 1,9649 145 939 392,39

Banco de España 8,3040 616 764 575,51

Banque de France 14,2212 1 056 253 899,48

Banca d'Italia 12,4966 928 162 354,81

Central Bank of Cyprus 0,1369 10 167 999,81

Banque centrale du Luxembourg 0,1747 12 975 526,42

Central Bank of Malta 0,0632 4 694 065,65

De Nederlandsche Bank 3,9882 296 216 339,12

Oesterreichische Nationalbank 1,9417 144 216 254,37

Banco de Portugal 1,7504 130 007 792,98

Banka Slovenije 0,3288 24 421 025,10

Národná banka Slovenska 0,6934 51 501 030,43

Suomen Pankki - Finlands Bank 1,2539 93 131 153,81

Total 69,9705 5 196 932 289,36

Zona Non-Euro:

50
Băncile Centrale Naționale Procent din capitalul total (%) Capital vărsat (€)

Българска народна банка (Banca Națională 0,8686 3 505 013,50


a Bulgariei)
Česká národní banka 1,4472 5 839 806,06

Danmarks Nationalbank 1,4835 5 986 285,44

Latvijas Banka 0,2837 1 144 798,91

Lietuvos bankas 0,4256 1 717 400,12

Magyar Nemzeti Bank 1,3856 5 591 234,99

Narodowy Bank Polski 4,8954 19 754 136,66

Banca Națională a României 2,4645 9 944 860,44

Sveriges Riksbank 2,2582 9 112 389,47

Bank of England 14,5172 58 580 453,65

Total 30,0295 121 176 379,25

Capitolul 6. Politicile publice și politicile comune ale Uniunii Europene


6.1. Politica comercială a Uniunii Europene

Prin Tratatul de la Roma (1957) sunt stipulate etapele formării Uniunii vamale: eliminarea barierelor tarifare şi non
tarifare şi aplicarea unui tarif vamal comun.Art.10 din acelaşi tratat face referire la liberalizarea mişcării bunurilor şi
serviciilor în relaţiile cu terţii. Art. 12 şi 13 reglementează ridicarea obstacolelor de natură cantitativă şi în general a celor
de natură non-tarifară şi stabileşte o perioadă de tranziţie de 12 ani în care să se definitiveze crearea unei uniuni vamale.
Instrumentele utilizate au permis încheierea procesului de tranziţie cu doi ani înainte de perioada stabilită. Primii
ani din cei 10 ai tranziţiei sau caracterizat prin aplicarea instrumentelor integrării negative, adică a eliminării obstacolelor
de orice fel din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor. Ultima parte a procesului de tranziţie s-a caracterizat prin
aplicarea instrumentelor integrării pozitive, adică prin crearea unor instituţii comune şi aplicării unor politici comune.
In cadrul instrumentelor integrării pozitive un rol important l-a jucat stabilirea tarifului extern comun calculat ca
medie aritmetică a taxelor vamale aplicate în Benelux, Franţa, Italia şi Germania. Tarifele menţionate au fost în mod
gradual ajustate în funcţie de tariful extern comun, ceea ce a însemnat pentru unele ţări o creştere a protecţionismului prin
măsuri tarifare, iar pentru altele o liberalizare a schimburilor comerciale cu terţii. În 1969 au fost eliminate şi restricţiile
cantitative şi măsurile cu efecte similare în condiţiile în care pentru bunurile manufacturate aceste restricţii au fost eliminate
în totalitate încă din 1961.
Ţările care au aderat ulterior Comunităţilor au înregistrat perioade mai scurte de tranziţie: Irlanda , Danemarca şi
Marea Britanie, intrate în 1973 au avut o perioadă de tranziţie de cinci ani; Grecia, Spania şi Portugalia de şapte, respectiv
nouă ani de tranziţie.

6.2. Instrumentele politicii comerciale comune

Instrumentele Politicii Comerciale Comune


Tariful extern comun (CET); Nivelul şi structura CET.
Iniţial, nivelul taxelor vamale stabilite prin CET a fost mai scăzut decât cel aplicat de Statele Unite sau Japonia. El
a continuat să scadă progresiv ca urmare a rundelor succesive ale GATT, ajungînd în prezent la un nivel mediu de 3%.
De-a lungul timpului, Uniunea Europeană a negociat o serie de tarife preferenţiale cu un număr de ţări sau grupuri cu care
a dorit să întreţină relaţii privilegiate.
Acestea sunt:
▪ AELS – cu scopul evitării deturnării de comerţ apărută ca urmare a lărgirii UE prin aderarea fostelor state

51
membre AELS la UE;
▪ cu ţările din zona mediteraneană pentru a permite accesul liber al produselor provenind dinspre spaţiul
mediteranean, în special materii prime sau semifabricate;
▪ cu ţările ACP (Asia, Caraibe, Pacific) pentru a consolida relaţiile dintre aceste ţări şi UE, ca rezultat al poziţiei
lor de foste colonii pe care aceste ţări le-au avut faţă de ţările membre UE;
▪ cu ţările în curs de dezvoltare privind importul de materii prime şi semifabricate în unele domenii sensibile
cum ar fi textilele sau produsele siderurgice;
▪ cu ţări din Europa Centrală şi de Est, cu care au existat acorduri de importanţă nesemnificativă pînă în 1989
şi cu care au fost semnate Acorduri de Asociere (acorduri care au un puternic caracter comercial).
▪ în privinţa legislaţiei vamale comune s-au stabilit o serie de prevederi a căror punere în practică s-a realizat
cu ajutorul directivelor.
Acestea au conţinut pe lîngă instrumente ale integrării negative şi reglementări privind armonizarea procedurilor şi
a metodelor de administrare a tarifelor naţionale.
Armonizarea s-a efectuat în concordanţă cu art. 27 din Tratatul de La Roma conform căruia înainte de încheierea
perioadei de tranziţie, statele vor proceda la armonizarea reglementărilor administrative şi legislative. Pentru piaţa internă,
acest lucru înseamnă eliminarea formalităţilor la frontieră, iar pentru cea externă stabilirea unor criterii comune de verificare
a regulilor de origine, colectare a taxelor vamale sau reexportul mărfurilor.
Prima etapă în evoluţia Comunităţilor a fost cea a formării Uniunii Vamale, etapă importantă deoarece pentru fiecare
din ţările comunitare bunurile tranzacţionate reprezentau surse considerabile de formare a veniturilor în cadrul PIB.(pentru
Germania şi Marea Britanie ele reprezentau o pătrime din PIB), în timp ce pentru ţările mici (Belgia, Olanda sau
Luxemburg) reprezentau 50-60% din PIB.
La sfârşitul perioadei de tranziţie s-a înregistrat o transformare spectaculoasă at.t în privinţa volumului c.t şi a
structurii şi dimensionării schimburilor comerciale comunitare.

Clauzele sau măsurile de salvgardare


Art. 24 al GATT permite membrilor semnatari ai Acordului aplicarea unor măsuri de salvgardare în situaţiile în care
importurile unei ţări aduc prejudicii importante producătorilor autohtoni. Acest articol permite, în scopul acoperirii clauzei
de salvgardare, utilizarea barierelor netarifare şi doar ca excepţii aplicarea unor măsuri de natură tarifară.
Procedurile antidumping - sunt aplicate prin legislaţia europeană în conformitate cu art. 6 din GATT şi cu procedurile
Codului Antidumping din 1976. Conform documentelor prezentate anterior, taxele antidumping nu vor depăşi diferenţa
dintre preţul de vînzare (mai mic) şi preţul mediu aplicat pe piaţa internă a exportatorului(mai mare).
Un sistem apropiat taxelor antidumping îl reprezintă taxele aplicate produselor ale căror preţuri au fost direct sau
indirect subvenţionate de guvernele ţărilor producătoare. Aceste taxe nu pot depăşi nivelul subvenţiilor acordate pentru
producerea bunurilor respective.
In ultimul deceniu s-au aplicat în jur de 150 de proceduri antidumping din care 50 au fost aplicate în mod direct
împotriva ţărilor partenere. Per total, taxele antidumping au fost îndreptate spre China (23%), Turcia (18%), Japonia (19%)
şi Coreea de Sud (12%).
Produsele pentru care au fost aplicate taxe anti-subvenţie au fost produsele de înalta tehnologie provenind din
Japonia sau ţările nou industrializate sau orice tip de produs ce provine din ţări cu costuri scăzute ale forţei de muncă.
Noul instrument de politică comercială are drept scop aplicarea unei proceduri în situaţia în care UE observă că pe
piaţa externă există parteneri care aplică politici comerciale ilicite.
Acest nou instrument permite retragerea concesiilor vamale acordate partenerilor comerciali care pot fi dovediţi de
practici comerciale ilicite.
Pentru schimburile comerciale cu produse de un anumit tip s-au încheiat o serie de acorduri şi tratate speciale,
după cum urmează:schimburile comerciale cu produse agricole intră sub incidenţa politicii agricole comune;cele cu
produse siderurgice intră sub incidenţa codului E.S.C.E.; cele cu produse textile intră sub incidenţa acordului multifibră ai
cărei semnatari sunt toate ţările UE. SUA acoperă aproximativ 20 % din totalul tranzacţiilor efectuate de UE pe piaţa
americană. Australia, Noua Zeelandă şi Canada au înregistrat o reducere a schimburilor comerciale, reducere care se
explică prin faptul că intrarea in 1973 a Marii Britanii a determinat deturnare de comerţ dinspre Canada, Australia şi Noua
Zeelandă. Canada a fost cel mai puţin afectată deoarece principalul partener au fost şi au rămas SUA.
Ţările din Bazinul Mediteranean au menţinut acelaşi trend al relaţiilor comerciale cu UE pînă in 1990, cînd în urma
semnării Acordului de Asociere cu ţările din centrul şi estul Europei a apărut deturnare de comerţ dinspre spaţiul
mediteranean spre cel central şi est-european.
Schimburile comerciale cu ţările membre O.P.E.C. au înregistrat o scădere drastică începînd cu anii 80 ca urmare
a răcirii relaţiilor politice dintre lumea arabă şi Europa Occidentală, dar şi a descoperirii de noi surse de petrol în jurul ţărilor
riverane ale UE.

52
6.3. Politica Economică Comună

Uniunea economică şi monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal iar
cel de-al treilea cel structural.
Politica economică comună acoperă cu preponderenţă pilonii doi şi trei.
Dacă în cadrul primului pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoţită de o înlocuire a
politicilor monetare naţionale şi a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privinţa celui de-al doilea pilon,
din cauza în principal a lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare şi de slabe performanţe
în aplicarea în comun a unor prevederi şi reguli de această natură.
În cadrul Uniunii Economice şi Monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, în funcţie
de modul şi puterea de intervenţie: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative
şi cel de-al treilea care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune
existenţa unei baze legale în acest sens.
Primul, creat pentru a impune disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate şi Creştere, bazat pe
reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii şi care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la
respectarea legii şi, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalităţi. De menţionat faptul că
sancţiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.
Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor
proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.
Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor
Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor şi nu permite acordarea de sancţiuni financiare.
Privind din perspectivă istorică, Statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel
moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice şi monetare în favoarea Comunităţii.
Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naţionale, inclusiv cele legate de gradul
de ocupare a forţei de muncă, de stabilitatea preţurilor sau de echilibrul balanţei de plăţi, politici a căror elaborare şi
implementare a rămas în exclusivitate în sarcina şi sub jurisdicţia statelor membre. Momentul în care s-a putut vorbi de o
politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre uniunea economică şi monetară,
în 1971, ca urmare a unei rezoluţii a Consiliului şi a reprezentanţilor guvernelor statelor membre.
Condiţia realizării etapelor cerute de către uniunea economică şi monetară a fost convergenţa economiilor statelor
membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit date fiind disparităţile structurale majore dintre economiile care urmau
să participe la acest proces înainte de completarea pieţei interne. În ciuda eşecului înregistrat, lecţiile primite în acea
perioadă au constituit un important stimulent pentru elaborarea şi formularea unei politici economice eficiente.

Convergenţa economică în Uniunea Europeană


Spre deosebire de situaţia politicii monetare, statele membre îşi menţin responsabilitatea asupra politicii
economice, în condiţiile respectării principiilor economiei de piaţă deschise în cadrul unui mediu concurenţial corect.
Începînd cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia
Consiliului din Decembrie 1990 este direcţionată spre întărirea capacităţii statelor membre de a atinge în mod progresiv
convergenţa în privinţa performanţelor economice înregistrate.
În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice şi Financiare (ECOFIN), acţionînd pe baza majorităţii calificate,
la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice
pentru statele membre şi pentru Uniune în ansamblul ei şi raportează rezultatele Consiliului.
Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii
economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflaţie, finanţe publice, stabilitatea cursului de schimb şi
ocuparea forţei de muncă. (art. 99 din TEC).
Acest document se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor
întocmite de către Comisie monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru şi ale Uniunii, prin aşa numita
monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergenţă prezentate de către fiecare din statele membre
(art. 99.3 din TEC).
Procesul de monitorizare este însoţit şi de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea şi
finanţarea deficitelor.
Monitorizarea multilaterală are drept scop obţinerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-şi
coordona politicile economice.
In situaţia în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanţă cu cadrul
general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorităţii calificate, sa facă recomandări statului membru în cauza. De asemenea,
prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci cînd se consideră că situaţia
dintr-un stat membru prezintă dificultăţi legate de aprovizionarea cu un anumit produs.

53
In situaţia în care un stat membru se afla în dificultate sau este ameninţat de o situaţie dificilă, din cauze care nu
se afla sub controlul acestuia, Consiliul poate, pe baza de unanimitate să decidă, la propunerea Comisiei, acordarea de
asistenţă financiară statului membru respectiv (art. 100 TEC).
Intrarea în etapa a treia a uniunii economice şi monetare şi adoptarea monedei euro a legat economiile statelor
membre şi mai mult prin adoptarea politicii monetare şi a cursului de schimb comun.
Politicile economice şi determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naţionale, in
conformitate cu art. 104 din TEC şi cu prevederile Pactului de Creştere şi Stabilitate.
Deoarece dezvoltarea economiilor naţionale are impact asupra perspectivelor inflaţiei în zona euro, ele influenţează
condiţiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternica monitorizare şi
coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea,
în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din tratatul EC.
Pentru a asigura creşterea convergenţei şi bunei funcţionări a pieţei interne, statele membre care nu fac parte din
zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.

6.4. Politica Agricolă Comună

Considerată uneori drept “victimă a propriului succes”, Politica agricolă comună a reprezentat, încă de la crearea
ei, una din cele mai controversate politici comunitare. Cu toate că în prezent agricultura utilizează doar 1,8 % din PIB -ul
comunitar (spre deosebire de 12% în anii 60) şi acoperă doar 4% din totalul populaţiei active, ea continuă să constituie o
sursă de conflicte at.t în cadrul Uniunii Europene, cât şi în relaţiile acesteia cu principalii săi parteneri comerciali.
Indiferent dacă e privită la nivel naţional, regional sau mondial, agricultura a reprezentat întotdeauna un segment
sensibil al economiei şi a fost şi este privită, şi în prezent, ca o ramură de un tip special, care trebuie protejată şi
subvenţionată. Argumentele în favoarea acestei afirmaţii sunt următoarele:
Produsele agricole sunt destinate acoperirii trebuinţelor vitale ale indivizilor; datorită acestui fapt ele reprezintă unul
din elementele de bază ale securităţii economice şi, în ultimă instanţă, chiar al supravieţuirii unei economii.
Structurile agricole naţionale sunt legate de structurile sociale. Produsele agricole sunt materii prime într-o serie de
ramuri ale industriei uşoare, ca atare existenţa lor determină buna funcţionare a acestor ramuri;
Privită din perspectiva ofertei, piaţa produselor agricole are un grad ridicat de volatilitate, determinat în principal de
dependenţa acesteia de factori naturali.
Oferta volatilă se întâlneşte pe piaţă cu o cerere relativ rigidă, ceea ce face ca preţul produselor agricole, lăsat la
jocul liber al pieţei, să fluctueze puternic chiar în intervale foarte scurte de timp. Pentru a asigura o relativă stabilitat e în
acoperirea nevoilor consumatorilor dar şi în veniturile producătorilor a fost nevoie de intervenţii în mecanismul pieţei, atât
prin intermediul preţului cât şi prin alte pârghii şi instrumente specifice.
În ultima perioadă se pune accentul pe componenta ecologică a activităţii economice, ori, datorită veniturilor relativ
scăzute obţinute în agricultură, comparativ cu cele obţinute în alte sectoare ale economiei, e nevoie de un ajutor din partea
statului pentru a asigura componenta ecologică a acestei ramuri.
În privinţa spaţiului comunitar, trebuie menţionat faptul că agricultura a fost întotdeauna un sector protejat şi
subvenţionat de către stat. După cel de-al doilea război mondial atenţia acordată agriculturii s-a intensificat în urma
experienţei generate de lipsa alimentelor şi a foametei din timpul războiului. Argumentele în favoarea unei politici agricole
comune au fost:
a). contrastele existente la nivelul celor şase state membre, în momentul constituirii structurilor comunitare,
contraste datorate pe de-o parte unor cauze de natură geografică dar şi modului în care naţiunile europene au tratat de-a
lungul timpului problema agriculturii;
b). statele bogate au avut tendinţa de a-şi susţine fermierii prin acordarea de subvenţii şi prin preţuri ridicate, în
timp ce statele sărace au încercat să atragă la bugetul de stat c.t mai multe venituri dinspre sectorul agricol, în special prin
p.rghii fiscale;
c). faptul că, deşi la sf.rşitul anilor 60 cei şase membrii fondatori aveau 65 milioane hectare de teren utilizat în
agricultură, la o populaţie agricolă de 17,5 milioane de persoane, cu diferenţieri semnificative între statele membre, în
sensul că ponderea populaţiei agricole era de 33% în Italia, 25% în Franţa, 20% în Belgia, în timp ce agricultura producea
36%din PIBul Italiei, 30% din cel al Franţei şi 15% din cel al Germaniei, producţia agricolă acoperea numai 85% din nevoia
de hrană a celor şase;
d). diferenţe semnificative at.t din punct de vedere al dimensiunilor cât şi al randamentelor fermelor europene
comparativ cu cele din Statele Unite; astfel, fermele din Statele Unite aveau o dimensiune medie de aproximativ 20 de ori
mai mare dec.t cele europene; un fermier american hrănea 50 de locuitori, în timp ce unul european hrănea 10 locuitori.
Formarea pieţei unice s-a realizat sectorial, deci trebuia inclusă şi agricultura. Discuţiile iniţiale s-au purtat asupra
includerii sau nu a agriculturii în procesul de integrare a pieţelor naţionale europene.
Excluderea beneficia de argumente teoretice cum ar fi acela că o structură integrativă nou creată nu poate fi net

54
avantajoasă decât atunci când, conform teoriei vineriene, e formată din economiile cu structuri concurenţiale şi niveluri
comparabile de dezvoltare. Cum sectoarele agricole ale ţărilor europene erau caracterizate de o puternică eterogenitate
lansarea lor într-un regim de liber schimb specific pieţelor comune fără o completare legislativ instituţională specifică ar fi
accentuat disparităţile existente. Interese politice şi economice au determinat includerea agriculturii în procesul construcţiei
europene şi aplicarea unei politici comune prin care agricultura avea să devină expresia cea mai fidelă a principiilor de
funcţionare şi existenţă a unui sistem integrat.
Existenţa pieţei unice a lărgit sfera de desfacere a produselor în interior, obligînd la specializarea producătorilor,
cu efecte asupra creşterii producţiei concomitent cu ieftinirea produselor. Toate acestea au condus la nevoia de a utiliza
instrumente comune de protecţie a fermelor şi fermierilor dar şi pentru a stimula desfacerea surplusului în exterior.
Din punct de vedere politic, Politica Agricolă Comună a fost “o afacere franco-germană,” în sensul că Germania şi-
a deschis piaţa produselor agricole franceze, iar Franţa produselor industriale germane.
Agricultorii din statele europene puternice au reprezentat dintotdeauna o forţă demnă de luat în considerare.
Politica Agricolă Comună a fost creată prin Tratatul de la Roma (art. 38-47, acum art. 32-37) iar principiile de
operare au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Stresa, care a avut loc în 1958, şi ale cărei prevederi au fost puse în
aplicare începînd cu 1962. Această politică acoperă o gamă largă de activităţi specifice dintre care amintim controlul
schimburilor comerciale cu produse agricole, măsuri de susţinere prin preţuri, transferuri ale veniturilor, subvenţii de
producţie, fonduri de investiţii nerambursabile, reglementări legate de standardele de sănătate, etc.
Obiectivele Politicii agricole comune, conform articolului 33 din Tratat, sunt:
▪ creşterea productivităţii în agricultură prin promovarea progresului tehnic şi utilizarea optimă a factorilor de
producţie, în special a forţei de muncă;
▪ asigurarea unui standard de viaţă decent lucrătorilor agricoli;
▪ stabilizarea pieţelor agricole;
▪ asigurarea ofertei de hrană la nivel comunitar;
▪ asigurarea unor preţuri de consum rezonabile pentru produsele agricole.
Pentru atingerea acestor obiective s-au stabilit, la Stresa, cele două tipuri de politici:
A. politica de control a pieţei care conţine reglementări de funcţionare a pieţei, organele de intervenţie, reglementări
privind concurenţa şi comerţul exterior comunitar;
B. politica structurală, vizînd modificări în factorii de producţie, condiţiile de producţie, formarea unor fonduri de
finanţare a acestei politici la nivel comunitar.

1. Politica de Control a Pieţei


Principiul care stă la baza Politicii agricole comune este acela conform căruia pieţele agricole sunt administrate,
instrumentele utilizate în acest sens fiind preţurile, cotele de producţie, subvenţiile şi barierele de import. Reformele recente
ale Politicii Agricole Comune au introdus o serie de instrumente noi, cum ar fi suportul financiar direct acordat fermierilor,
stimulentele financiare acordate agricultorilor pentru a renunţa la cultivarea pămîntului etc. Indiferent de natura
instrumentelor utilizate, sistemul este, în esenţă, unul care distorsionează piaţa.
Cele trei principii fundamentale ale Politicii Agricole Comune
▪ unitatea pieţei realizată prin liberalizarea mişcării produselor agricole în limitele spaţiului comunitar;
▪ preferinţa comunitară realizată prin protecţia de importurile de produse agricole din afara spaţiului comunitar şi
promovarea exporturilor comunitare; acest principiu, care favorizează producătorii, restrînge posibilitatea de
alegere a consumatorilor comunitari;
▪ solidaritatea financiară (responsabilitatea financiară comună) conform căruia costurile PAC sunt suportate de
către toate statele membre, fără a lua în calcul în mod direct contribuţia pe care au adus-o la bugetul comunitar.
Pentru ca politica de control a pieţei să funcţioneze se utilizează trei tipuri de sisteme de control al pieţei:schemele
de garantare şi preţul de intervenţie, care se aplică la 70% din produsele agricole. Schemele de intervenţie garantează
preţul minim la care agenţiile comunitare intervin şi cumpără produse pe care le stochează;formarea liberă a preţurilor
pentru un număr limitat de produse;
Principalele instrumente utilizate în cadrul politicii de control a pieţei sunt:
▪ sistemul de susţinere a preţurilor;
▪ subvenţiile directe;
▪ barierele de import;
▪ subvenţiile la export;
▪ existenţa unui sistem monetar propriu agriculturii (agrimonetary system).
Instrumentul pivot utilizat în cadrul sistemului de control al pieţei îl constituie sistemul de susţinere a preţurilor. De
menţionat că Uniunea Europeană a stabilit şi utilizează şi în prezent plafoane de preţ pentru aproape toate produsele
agricole. De regulă, preţurile astfel stabilite sunt cu 50% pînă la 100% mai mari dec.t preţul mondial.
Sistemul de susţinere a preţurilor este format din:

55
▪ preţul de intervenţie, adică preţul la care agenţiile comunitare cumpără şi stochează produsele de pe piaţă
atunci cînd producţia este excedentară. Nu trebuie confundat preţul de intervenţie cu intervenţia în sine, care e
un mecanism de stabilizare a pieţei. Este un preţ unic pentru spaţiul comunitar;
▪ preţul ţintă e format din preţul de intervenţie + diferenţa dintre preţul de piaţă şi cel de intervenţie la care se
adaugă costul transportului între zona cu producţia cea mai mare şi cea cu producţia cea mai mică din spaţiul
comunitar. Acest preţ e unul care se fixează zilnic şi se speră să se obţină pe piaţa cu producţia cea mai mică;
▪ preţul prag, utilizat pentru importurile de produse agricole atunci când preţul acestora este mai mic dec.t preţul
la care se obţin produsele în spaţiul comunitar şi se calculează ca diferenţă între preţul ţintă şi costul depozitării
la care se adaugă costul transportului.
Alături de preţurile menţionate anterior, există şi preţuri specifice unor produse, cum ar fi preţul orientativ (guide
price) pentru carnea neprelucrată, preţul de bază (basic price) pentru legume şi fructe, preţul de retragere de pe piaţă
(withdrawla price) utilizat pentru legume şi fructe atunci cînd acestea ating un anumit grad de perisabilitate.
Prin crearea şi utilizarea unor preţuri distorsionate pentru anumite produse agricole s-a încurajat creşterea
producţiei acestora, ajungîndu-se, pe această cale, la obţinerea de surplusuri. Ca atare, au apărut noi pârghii, de data
aceasta pentru a reduce susţinerea financiară atunci cînd se ating ţintele propuse. Din această categorie menţionăm
cantităţile maxime garantate, cotele maxime de producţie şi co-responsabilitatea producătorilor în susţinerea costului
producţiei obţinute în surplus. Subvenţiile directe reprezintă ajutoare suplimentar acordate unor produse agricole, de
regulă produse marginale, cum ar fi măslinele, viermii de mătase sau anumite tipuri de seminţe.
Barierele de import reprezintă un sistem mixt de taxe vamale aplicate asupra importurilor combinat cu stabilirea
unor cote de import asupra produselor agricole. Uniunea Europeană a încheiat, de-a lungul timpului, o serie de acorduri
preferenţiale care permit accesul produselor agricole din statele în curs de dezvoltare în regim preferenţial, însă aceste
produse, provenind în special din zona mediteraneană nu reprezintă un pericol pentru agricultura europeană.
Subvenţiile de export (sau restituirile la export) reprezintă un mod de a susţine exporturile de produse agricole
comunitare pe piaţa externă atunci cînd costul obţinerii acestora la nivel comunitar e mai mare decât cel de pe piaţa
mondială. Acordarea unor astfel de subvenţii este interpretată drept un mod de distorsionare a concurenţei şi penalizată
de către Organizaţia Mondială a Comerţului, fapt care a determinat o reducere a cheltuielilor cu subvenţiile de export ale
Uniunii de la 55% din totalul exporturilor de produse agricole în 1992 la mai puţin de 10% în 1998.
Sistemul monetar propriu agriculturii a apărut din nevoia de a asigura, şi prin p.rghii monetare, stabilitatea preţurilor
produselor agricole şi implicit a veniturilor producătorilor agricoli. în esenţă, sistemul se baza pe calculul unor rate de
schimb speciale numite“ cursuri verzi” aplicate produselor agricole. Atunci cînd pe piaţă existau diferenţe între cursurile
“verzi” şi cele ale pieţei, prin mecanismul numit compensări monetare (care reprezintă în fapt un sistem de impozite şi
subvenţii) se acordau compensaţii producătorilor afectaţi de diferenţele de curs. Sistemul compensărilor monetare a fost
înlocuit, în 1992, de aranjamente agromonetare, prin care se fixau, periodic, ratele de schimb pentru preţurile de decontare
ale produselor agricole în interiorul spaţiului comunitar. începînd cu 1 ianuarie 1999, sistemul “banilor verzi “ a fost înlocuit
cu mecanismul ratei de schimb, inclusiv pentru statele cele patru state membre care în acel moment nu făceau parte din
zona Euro.

2. Politica Structurală
Aplicarea acestei politici s-a realizat mult mai lent datorită diferenţelor dintre condiţiile de producţie şi dintre
legislaţiile naţionale în domeniul agricol, care trebuiau armonizate. Pentru a da un impuls acestei politici s-au aplicat
prevederile Planului Mansholt, care cuprindeau trei grupe de măsuri: administrative, de .mbunătăţire a canalelor de
desfacere a produselor şi de eliminare a discrepanţelor în productivitate.
Din prima categorie, cea a măsurilor administrative menţionăm susţinerea financiară a investiţiilor efectuate în
scopul introducerii progresului tehnic în agricultură. Instrumentul utilizat în acest sens a fost subvenţionarea dobînzilor şi
a unei părţi din investiţii. Alte măsuri vizau dezvoltarea învăţămîntului agricol, şi susţinerea financiară acordată celor care
doreau să-şi închidă afacerile. Din cea de-a doua categorie menţionăm acordarea de subvenţii fabricilor de lactate, a celor
de ambalare a legumelor şi fructelor, producţiei de vinuri, în scopul facilitării accesului acestor produse pe pieţele externe.

3. Costurile și Beneficiile Politicii Agricole Comune


Dezvoltarea agriculturii comunitare a permis transformarea Uniunii Europene dintr-un importator net de produse
agricole la mijlocul anilor 60, în cel de-al doilea exportator de produse agricole la nivel mondial. Acest lucru s-a realizat ca
urmare a creşterii productivităţii dar şi ca urmare a susţinerii financiare puternice de care s-a bucurat sectorul agricol în
spaţiul comunitar. Aceasta a făcut ca, pe fondul creşterii preţurilor alimentelor într-un ritm mai scăzut dec.t al preţurilor
bunurilor de consum, să se înregistreze o creştere de patru ori a volumului bunurilor agricole tranzacţionate între statele
membre.

56
Costuri
Controversele legate de Politica Agricolă Comună sunt legate în principal de aspectele financiare legate de buna
funcţionare a acesteia. Se spune că acesta este cea mai costisitoare, birocratică şi risipitoare dintre politicile comunitare
dar şi politica cu cel mai puternic caracter protecţionist.
Principalele critici aduse acestei politici sunt legate de faptul că:
▪ Este o politică “scumpă” în sensul că utilizează între 45 şi 50% din bugetul comunitar. Dacă în 1965 cheltuielile
legate de agricultură reprezentau 8% din bugetul comunitar, în 1969 ele ajunseseră la 80%. Ritmul anual de
creştere al cheltuielilor bugetare a fost de aproximativ 90% în primii 15 ani de funcţionare ai Comunităţii,
stabilizîndu-se, la nivelul anilor 90, la aproximativ 7%. Veniturile obţinute din taxele vamale aplicate importurilor
sunt depăşite de sumele cheltuite pentru acordarea de subvenţii, achiziţionarea şi stocarea surplusului sau
pentru alte cheltuieli legate de exportul produselor agricole;
▪ Este o politică anacronică, în sensul că acele condiţii care existau în momentul creării ei nu mai există .
Problema majoră a anilor 60, lipsa de produse agricole s-a transformat în problema surplusului de produse
agricole, în condiţiile în care, începînd cu 1973 consumul de produse agricole a înregistrat o creştere anuală
de mai puţin de 0,5%, iar producţia agricolă în aceeaşi perioadă a înregistrat o creştere de 2% pe an. Problema
surplusului de produse agricole a ridicat o serie de probleme, printre care cele legate de stocare şi depozitare
cu toate costurile aferente. Rezolvarea problemei surplusului a fost căutată în mai multe direcţii, dintre care
exportul acestuia a fost una din alternative. Datorită faptului că preţurile din spaţiul comunitar se situează peste
preţurile mondiale, Politica Agricolă Comună a introdus un nou instrument, provenit din sfera politicilor
comerciale, numit “restituiri la export” prin care producătorilor agricoli comunitari li se acopere diferenţa dintre
costul obţinerii produsului (mai mare) şi preţul cu care acesta putea fi vândut la export (mai mic).Prin acordarea
de subvenţii mascate, UE încuraja practicarea dumpingului cu produse agricole comunitare. După Runda
Uruguay a GATT aceste practici au fost interzise;
▪ Consumatorii europeni sunt dezavantajaţi pe de o parte datorită impozitelor pe care le plătesc, din care o parte
importantă sunt utilizate pentru susţinerea agriculturii, pe de altă parte datorită preţurilor ridicate ale produselor
agricole comunitare comparativ cu cele din alte ţări. Cum între categoriile de consumatori europeni există
diferenţa nu numai de la un stat membru la altul ci şi între clasele sociale, consumatorii cu venituri scăzute vor
fi dezavantajaţi prin faptul că vor participa cu o pondere mai mare a veniturilor lor la formarea şi susţinerea
fondurilor agricole prin faptul că cea mai mare parte a veniturilor lor sunt utilizate pentru hrana acoperită de
produse agricole. Utilizarea plafoanelor de preţ determină în fapt o redistribuire a puterii de cumpărare dinspre
familiile sărace spre fermierii bogaţi;
▪ Este o politică generatoare de inechitate între categoriile sociale, în sensul că subvenţiile se acordă numai unor
categorii profesionale şi nu şi altora din sectoare în care veniturile sunt reduse (cum ar fi mineritul sau industria
oţelului);
▪ Este o politică generatoare de inechitate, în sensul că producătorii mari sunt avantajaţi mai mult decât micii
producători. Explicaţia constă în faptul că fermele de mari dimensiuni obţin, datorită economiilor la scară,
produsele la costuri marginale mai scăzute decât cele ale fermelor de mici dimensiuni. Creşterea producţiei ca
urmare a introducerii taxei vamale va determina o creştere a beneficiului marginal şi implicit a celui total, ca
diferenţă între preţul intern ( egal cu preţul mondial plus taxa vamală) şi costul marginal. Conform estimărilor
Comisiei Europene, la nivelul anului 1994 aproximativ 20% din totalul fermierilor europeni au primit aproximativ
80% din beneficiile PAC,deoarece aproximativ 80% din producţia agricolă provine din fermele de mari
dimensiuni;
▪ Datorită caracterului puternic protecţionist, reprezintă o sursă de conflict cu alte state, în special cu Statele
Unite;
▪ A generat distrugerea mediului înconjurător prin încurajarea agriculturii intensive şi a supraproducţiilor.

Beneficii
Aplicarea Politicii Agricole Comune a indus o serie de costuri de natură economico-socială dar a şi generat o serie
de efecte pozitive.
Dintre acestea cele mai importante sunt următoarele:
▪ utilizarea preţurilor prag a permis, prin intermediul preţurilor, creşterea veniturilor fermierilor şi prin aceasta
atingerea unui grad de coeziune socială între Europa urbană şi cea rurală. Cu toate acestea, se menţin încă
diferenţe semnificative între nivelul veniturilor medii obţinute în agricultură comparativ cu media UE. Astfel, la
nivelul anului 1990 venitul mediu al unui lucrător din agricultură reprezenta mai puţin de 40% din venitul mediu
al unui lucrător din UE;
▪ creşterea preţurilor a determinat, pe căile menţionate anterior, o creştere a producţiei agricole, reducînd prin

57
aceasta dependenţa de importuri a spaţiului comunitar;
▪ în perioada cuprinsă între 1950 şi 1960 s-a înregistrat o creştere a veniturilor medii mult mai accentuată dec.t
cea înregistrată la nivelul preţurilor produselor agricole ceea ce a determinat o scădere a ponderii cheltuielilor
cu alimentele din totalul veniturilor personale;
▪ aplicarea unor metode şi tehnologii moderne (inclusiv utilizarea pe scară largă a îngrăşămintelor chimice şi a
hormonilor de creştere) a condus la creşterea producţiei dar şi a productivităţii terenurilor agricole. Această
modificare a productivităţii nu a fost însoţită de o creştere corespunzătoare a consumului, în condiţiile în care
cererea pentru bunuri de subzistenţă este relativ rigidă, motiv pentru care, după 1977, UE s-a transformat din
importator net în exportator net de produse agricole.

4. Structura Legislativ-Instituţională și Financiară


Instituţiile implicate în operarea Politicii Agricole Comune sunt Consiliul şi Comisia Europeană. Puterea de co-
decizie a Parlamentului European nu se aplică agriculturii, în ciuda faptului că propunerea Comisiei din cadrul Conferinţai
Interguvernamentale din 1996 a reomandat acest lucru, dar nici în Tratatul de la Amsterdam, nici în cel de la Nisa nu s-a
specificat acest obiectiv.
Finaţarea se realizează prin bugetul comunitar, prin Fondul European de Orientare şi Garantare a Agriculturii
(FEOGA), fond divizat pe două secţiuni: una de garantare, care acoperă aproximativ 90% din totalul cheltuielilor şi prin
care este finanţat sistemul de preţuri şi cel de susţinere a pieţei şi partea de orientare, care acoperă susţinerea financiară
acordată ajustării structurilor agricole.

Capitolul 7. Uniunea Economică și Monetară


7.1. Caracteristicile și particularitățile de funcționare, etape de evoluție, componență

Uniunea Europeană, creată în urmă cu peste 60 de ani, reprezintă astăzi cea mai complexă formă de integrare la
nivel supranațional. Creată la inițiativa lui Jean Monnet și Robert Schuman această structură reprezintă un spațiu
economico-social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a
intereselor de natură economică și socială la scară societală. Bazată pe ideea ”unității în diversitate”, această structură
supranațională își propune realizarea unei armonizări la nivelul statelor membre care în final să asigure convergența
economică și implicit ritmuri accelerate de creștere economică. Procesul de formare și consolidare a spațiului european a
presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele îmbrăcate
de-a lungul timpului:
▪ zona de comerţ liber, care reprezintã acea formă a integrării prin care două sau mai multe þărți convin să
înlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fiecare țară își
menține propriile bariere comerciale în comerțul cu țările non-membre;
▪ uniunea vamală, ca formă de integrare prin care țările membre înlătură toate barierele în comerțului desfășurat
între ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți;
▪ piaţa comună, care reprezintã o uniune vamalã în cadrul cãreia, liberalizarea mișcãrii bunurilor și a serviciilor
este acompaniatã de liberalizarea mișcãrii fluxurilor de factori între țările membre;
▪ piaţa internă unică, formă care presupune, în afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a
bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor
comunitare;
▪ uniunea economică și monetară, care se formează pornind de la piața internă unică, în cadrul căreia are loc
creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar-
financiară, până la adoptarea unei monede unice și constituirea unor instituţii comune de gestionare a
chestiunilor monetar-financiare la nivel comunitar.
▪ integrarea economică completã (sau totalã) ca ultim stadiu al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor
economice este întregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele
membre. Integrarea economicã completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul
integrat cãpãtând trãsãturi apropiate de cele ale unei economii naţionale sau federale: instituții comune care
guverneazã cu ajutorul unei legislații comune utilizând un buget comun și adresându-se unei piețe de producție
și de desfacere comunã; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne şi
externe comune.
În prezent, Uniunea Europeană se află în faza de construcție a Uniunii Economice și Monetare. Din Uniunea
Economică și Monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene, cu

58
deosebirea că unele dintre ele fac parte zona Euro, iar altele nu. În iunie 2016, Marea Britanie a decis prin intermediul
unui referendum (Brexit) părăsirea acestei structuri, invocând articolul 50 din Tratatul Uniunii Europene. Dreptul retragerii
unui stat din cadrul Uniunii Europene a fost introdus pentru prima dată prin intermediul Tratatului de la Lisabona din 2009
dar acest articol nu face o referire clară la condițiile sau clauzele certe prin care un stat să-și exercite acest drept de
retragere.

Harta țărilor europene legate de Euro, la 1 ianuarie 2018

59
În ceea ce privește perspectiva apartenenței la zona Euro, statele membre se clasifică în urmtoarele categorii:
1.a) state membre care au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, şi Spania, Slovenia (2007), Malta și Cipru (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011),
Letonia (2014), Lituania (2015).
2.b) state membre care se afla în faza de pregătire a adoptării monedei unice și din această pesrpectivă fac parte
din Mecanismul Ratei de Schimb 2: Danemarca, stat care beneficiază de clauza opt-out, care îi permite să aleagă dacă
să facă sau nu parte din zona euro.
3.c) celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să
adere la euro într-o perioadă nedeterminată. Din această categorie fac parte Suedia, România, Bulgaria, Cehia, Polonia,
Croația şi Ungaria.
Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea Economică și Monetară este rezultatul adâncirii,
a intensificării integrării, și presupune:
▪ politică monetară comună;
▪ strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
▪ monedă unică;
▪ liberalizarea fluxurilor de capital;
▪ un sistem instituţional care să coordoneze și administreze politica monetară comună.
Condiţia de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul Uniunii Economice și Monetare o
constituie existența unei pieţe comune a bunurilor și serviciilor. În cazul Uniunii Europene, Uniunea Economică și Monetară
este asociată cu piața internă unică.
Stadiul de Uniunea Economică și Monetară, care presupune utilizarea unei monede și aplicarea unei politici
monetare comune conduce la diminuarea unor costuri şi riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să
împiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni în funcționarea pieței agricole comune sau să nu
permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună în domeniu.

7.2. Principalele momente ale formării Uniunii Economice şi Monetare

Uniunea Economică și Monetară Europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei
reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a
presupus parcurgerea mai multor etape.
Cu toate că în Tratatul de la Roma nu se făcea referire explicită la o formă de integrarea monetară, acesta a avut
un rol esențial în dezvoltarea viitoare a UEM.
În anul 1958, Comitetul Monetar a fost constituit ca și organism auxiliar al ECOFIN.
În anul 1964 este format Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale care devine funcțional în anul 1970.
Raportul Werner preconiza o apropiere graduală a componentei monetare a Comunităților. Într-o primă etapă, care
urma să aibă o durată de până la 3 ani, membrii guvernelor Comunității Europene trebuiau să înceapă coordonarea
politicilor monetare și fiscale cu scopul reducerii volatilității cursului de schimb la o fluctuație maximă de +/- 1%. În cea de-
a doua etapă urma să fie creat Fondul European de Cooperare Monetară, cu scopul sprijinirii guvernelor în stabilizarea
piețelor valutare. În cea de-a treia faza și ultima, FEMC va avea să se transforme în Banca Centrală Europeană care va
avea ca și sarcina principală supravegherea politicii monetare. În aceasta faza, ratele de schimb urmau să devină fixe.
În martie 1979 cele nouă statele membre ale Comunității Europene din acea perioadă adoptă Sistemul Monetar
European.
Raportul Delors propune a abordare sistematică a formării Uniunii Economice si Monetare în trei etape. În cadrul
primei etape principalele acțiuni au presupus înlăturarea obstacolelor în ceea ce privește integrarea finaciară și o mai bună
coordonare a politicilor economice și monetare naționale cu scopul realizării unei mai bune convergențe în ceea ce privește
performața economică. În cea de-a doua etapa s-au nstituit o serie de măsuri instituționale de tipul înființării Sistemului
Băncilor Centrale Europene, ale cărui principalele obiective vor fi constituite în formularea și implementarea unei politici
monetare comune. Î̂n etapa a treia s-au stabilit regimuri fixe de schimb între monedele naționale și înlocuirea lor în faza

60
finală de o monedă unică. Raportul Delors a recunoscut deasemenea nevoia întăriri politicii structurale și regionale a
Comunității21.
Tratatul de la Maastricht a fost aprobat în Decembrie 1991 și semnat pe 7 februarie 1992. Prin intermediul acestui
tratat s-au stabilit principalele etape pe care o economie trebuie sa le parcurgă pentru a dobândii statutul de membru al
UEM și anume : 1) participarea în cadrul mecanismul ratei de schimb (MRS II) deoarece asigură stabilitate în ceea ce
privește regimul ratelor de schimb; 2) îndeplinirea criteriilor de convergență nominală. Aceste criterii sunt concepute pentru
a evalua starea economiei ţării aspirante la statutul de membră a UEM și, în același timp ofera posibilitatea țării respective
de a asigura un grad ridicat de convergență durabilă; 3) Cea de-a treia etapă și ultima este adoptarea monedei euro.
Această etapă implică responsabilitatea asumată de țara aspirantă de a gestiona un regim de monedă unică și de a fi în
măsură să îndeplinească toate cerințele impuse de Eurogrup.

Drumul către EURO

7.2. Sistemul Monetar European

La începutul deceniului al șaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a
Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente de natură monetar-financiară divergente la nivelul statelor
membre.
Din acest considerent, î̂n 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii
Monetare. Prin prisma acestui plan, Uniunea Monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a
monedelor statelor membre, eliminarea fluctuațiilor cursului de schimb, fixitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare
și completa liberalizare a fluxurilor de capital.”

21 Zestos, George (2006),” European Monetary Integration- The Euro” Thomson, South-Western, p. 6.
3 Mulhearn, Chris, Howard, V., (2008), ”The EURO-Its Origins, Development and Prospects”, Edward Elgar, Northampton, MA,USA,
p. 56.

61
Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită conjuncturii economice de
ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de
înființare a unei instituţii monetare comune și de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar 22.
Începând cu aprile 1972, a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” în cadrul
căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior
Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuare de +/- 2,25% având drept pivot dolarul american,
ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%.
Menținerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.
Sistemul şarpelui monetar a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri şi reveniri ale statelor membre
și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare.
El a fost înlocuit de către Sistemul Monetar European, în urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie
1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmit şi a președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing s-a
creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spațiul
comunitar, dar și ca o verigă de legătură între Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară.
Sistemul monetar European, negociat în 1978 și adoptat în 1979, de către cele nouă țări membre ale Comunității
Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, şi-a propus în principal formarea unei zone de
stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel moment tendințe de
diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de dezvoltare.
Principalele componente ale sistemului au fost:
➢ o unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare; ➢ un fond de cooperare monetară, instituit
în 1973;
➢ mecanismul ratei de schimb;
➢ Institutul Monetar European.
a) ECU (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene
înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt
un coş monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia. Spre
deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului
Monetar European.
Iniţial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor
financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligațiuni și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile
de ECU public şi respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale.
Ulterior, funcţia de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU
a primit denumirea de EUROiar din 1999 ECU şi-a încetat existența23.
În conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „înghețată” la 1 noiembrie 1993,
data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziţiei coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia
intrării în cadrul coșului a pesetei și escudo-ului.
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca, la începutul celei de a treia etape, numele dat
monedei europene să fie acela de euro, ca nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile oficiale
ale Uniunii Europene.
b) Fondul European de Cooperare Monetară, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile
în aur și dolari (fiecare în proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu
făceau parte din mecanismul ratei de schimb.
Fondul funcţiona pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între
ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanţei de plăți și mecanismul mobilizării de ECU24.

22 Werner P, B.H. Ansiaux, G, Broourwers, B. Chappier, (2002), Report to the Council and the Commission on the Realisation by
Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin II, 1970, citat în Dumitru Miron, Economia Uniunii Europene, ed.
Luceafărul, Bucureşti, pg. 162.
23 Consiliul ECOFIN a decis ca monedele să aibă valori cuprinse între 1 cent şi 2 euro, iar bancnotele să aibă valori cuprinse între 5 şi

500 euro.
24 Î̂n afară de aceste operaţiuni, Băncile Centrale integrate în Sistemul Monetar European aveau dreptul de a interveni pe pieţele

valutare prin aşa numitele intervenţii marginale, atunci când una din valutele participante la Sistemul Monetar European atingea limitele
bilaterale maxime faţă de o altă monedă sau, intervenţii intramarginale, atunci când cursul de intervenţie al monedei se găsea în
interiorul bandei de fluctuaţie a Sistemului Monetar European.

62
Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În
conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare
Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.
c) Institutul Monetar European, înființat în 1994, cu sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri
financiare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale
țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor
monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.
Resursele s-au constituit din contribuţia băncilor centrale, calculate 50% în funcție de populație și 50% în funcție
de PIB.
d) Mecanismul ratei de schimb introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor
statelor membre, pe baza susţinerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre.
Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influenţa
valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii şi al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un
anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind
valoarea de piață a respectivei monede.
În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri, Spania a intrat în acest aranjament
în 1987, Marea Britanie în 1990 și Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism, datorită lipsei de
performanţă a economiei, iar Luxemburgul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat
în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU.
Iniţial, monedelor li s-a permis o fluctuație de +/-2,25% în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a
permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute şi dificultăților politice interne.
Aranjamentul monetar numit Mecanismul Ratei de Schimb a înregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul
că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referință
extraeuropeană.
Î̂n același timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lire sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre
ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez)
și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede
aflate în circulație nu dă rezultatele scontate şi că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda
unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea
operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de
schimb, numit mecanismul ratei de schimb 2 (MRS2) , în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral,
prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro.
Acest mecanism permite intervenţia de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor
membre, atunci când cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei
Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența
necesară intrării în zona Euro. E vorba aici de statele membre nou intrate în Uniune în mai 2004, în condițiile în care
Marea Britanie, Suedia și Danemarca deși îndeplinesc criterile de convergență au refuzat în mod sistematic intrarea în
zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcţionarea mecanismului ratei de schimb sunt:
▪ creşterea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea
riscurilor investiţionale și de afaceri;
▪ acţiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menținere a
valorii monedelor lor;
▪ impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflației prin stabilirea unei marje permise de depreciere a
unei monede;
▪ o mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb și, prin
aceasta, a utilizării mecanismului prețurilor ca instrument de alocare a resurselor;
▪ stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absența acestei stabilități,
resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătura cu exportul.

63
▪ stimularea firmelor mici şi mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de schimb;
▪ creşterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional;
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporții cum a fost cea din 1992,
au fost:
▪ faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menţinută prin intervenţie
guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piata;
▪ faptul că s-a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină
atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenţia lor la stabilitatea acestora;
▪ mecanismul a funcţionat bine în condiţiile unor rate ale inflaţiei scăzute şi constante, dar a reacţionat violent şi
negativ în momentul în care pe piaţă au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul
respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre.
▪ a încurajat speculanţii care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana
băncilor centrale ale statelor membre;
▪ a contribuit la pierderea, de catre guvernele statelor membre, a suveranităţii monetare asupra economiilor
naţionale cu toate implicaţiile care derivă din acest aspect.
Funcţionarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a
implicat respectarea marjelor de fluctuaţie în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere
a independenței băncilor centrale, generând așa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în același
timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate deplină a capitalului.
În perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea
ratei de schimb combinată cu un control riguros al mişcării capitalurilor.
Independenţa monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflației însă șocurile petroliere
din anii 70 au determinat o creștere a diferenței dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflaţiei prin
renunțarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunțare la independența în stabilirea ratei inflației și menținerea sistemului
cursurilor fixe.
Soluţia aleasă a fost aceea a menținerii divergențelor între ratele inflației și ajustarea ratele de schimb ori de câte
ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern și extern.
În același timp, evoluția Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilității cursului de schimb
între monedele componente ale acestuia, introducerea și creșterea gradului de convergență între ratele inflației la nivelul
statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creștere a ofertei de bani din ce în ce mai mici și mai apropiate.

7.3. Argumente pro şi contra formării Uniunii economice şi Monetare în spaţiul european

Uniunea Economică și Monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambiţios dar și cel mai
riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă
economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunii
Economică și Monetară nu s-ar fi realizat nici în prezent deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct
de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii Economice şi Monetare reprezintă cedare de suveranitate și de control
asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.
Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice presupune o singură conducere economică care ar necesita
transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, uniunea economică și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru
crearea ei în primul rând deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară
optimă în spațiul comunitar presupune:
▪ un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul intracomunitar
▪ un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă,
▪ o flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor,
▪ transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.
Extinderea repetată a Uniunii Europene a reprezentat doar primul pas pe care noile state membre trebuie să îl
realizeze înspre atingerea unui obiectiv extrem de important și anume adoptarea monedei euro. Pentru a se putea evalua
cu precizie costurile și beneficiile integrării unei țări în cadrul Uniunii Economice și Monetare trebuie evaluată situația
fiecărei țări în parte. Următoarele etape ce trebuie realizate sunt determinate de îndeplinirea criteriilor nominale de
convergență precum și a unor alte criterii specifice. Cu toate acestea înaintea adoptării monedei unice, o economie trebuie
64
să dispună de un cadru macroeconomic stabil care să nu înregistreze șocuri extreme pentru ca acest proces să se
realizeze în parametrii optimi și să asigure o dezvoltare durabilă a acelei economii. În timp ce costurile generate de
adoptarea unei monede unice sunt strâns legate de managementul economiei la nivel macroeconomic, beneficiile
generate de această acțiune sunt interconectate cu nivelul microeconomic al economiei. Costurile și beneficiile unei
integrării timpurii în cadrul UEM au fost analizate în cadrul lucrărilor elaborate de către Mundell și McKinnon În analizarea
avantajelor și dezavantajelor pe care le are intregrarea unei țări în cadrul unei uniuni economice și monetare, cei doi autori
au avut în vedere trei criterii de bază: gradul de deschidere al economiei, gradul de flexibilitate și asimetria. Lucrările
elaborate de către Mundell s-au axat pe șocurile asimetrice și pe flexibilitatea forței de muncă în cadrul unei economii.
Analiza realizată de către autor este privită cu mult scepticism în cadrul Uniunii Economice și Monetare actuale, deoarece
membrii Uniunii Europene au devenit mult mai eterogeni și probabilitatea producerii unor șocuri asimetrice este foarte
mare, ceea ce conduce la o flexibilitate mică a forței de muncă.
Cu toate acestea, teoriile au evoluat în decursul timpului. În cadrul țărilor emergente politica monetară reprezintă o
sursă de volatilitate, mai mult decât un instrument macroeconomic de stabilizare în cazul manifestării unor șocuri
asimetrice. Cu toate acestea statutul de membru în cadrul Uniunii Economice și Monetare asigură un grad crescut de
stabilitate pentru economiile partcipante. Integrarea monetară nu trebuie privită doar ca un proces de adoptare a unei
monede unice, ci aceasta implică și o integrare în ceea ce privește piețele financiare.

7.3.1. Beneficii ale introducerii monedei euro

1. Un prim beneficiu generat de moneda unică euro este dat de transparența prețurilor. Acesta reprezintă un prim
pas înspre realizarea unei armonizări la nivel european și asigurarea unei concurențe viabile pe piața bunurilor și
serviciilor. Exprimarea prețurilor într-o singură monedă generează beneficii nu doar consumatorilor, care pe de o parte pot
face o comparație mai clară în ceea ce privește prețurile, ci și companiilor care evită astfel costurile de tranzacționare și
de conversie. De asemenea companiile vor fi obligate să-și reevalueze poziția avută pe piață și să dezvolte noi stategii
care să le asigure o creștere durabilă în condițiile unei piețe unice. Îmbunătățirea tehnologiei combinată cu îmbunătățirea
serviciilor destinate clienților și o monedă unică va determina companiile să răspundă cu prețuri competitive și calitate
sporită ceea ce va produce avantaje importante pentru segmentul consumatorilor și care va genera o îmbunătățire a
perfomaței economice la nivel național și nu numai. Cu toate că adoptarea unei monede unice are ca și efect indirect
creșterea transparenței prețurilor, este puțin probabil ca discriminarea în ceea ce privește prețurile sa fie eliminată odată
cu adoptarea acestei măsuri. Comisia Europeană a furnizat o serie de evidențe care reliefează faptul că există diferențe
majore în ceea ce privește prețul produselor între statele membre ale Uniunii Europene.
2. Un alt beneficu major al introducerii monedei unice îl reprezintă reducerea costurilor de tranzacționare.
Reducerea acestor costuri este văzută ca și beneficiul principal pe care îl implică participarea la o uniune economică și
monetară precum și avantajul cel mai ușor de cuantificat. Într-un raport publicat de Comisia Europeană se estima că
economiile generate de eliminarea costurilor de tranzacționare variază între 13 și 20 de miliarde de euro anual. De
asemenea existența unui regim unic de schimb va contribui la reducerea riscurilor asociate investițiilor și astfel se va
realiza o creștere a diversificării portofoliilor de investiții. De asemenea vor dispărea și costurile de administrare a unei
piețe multivalutare, de exemplu costurile de administrare a ratelor dobânzilor sau a volatilității cursurilor de schimb. Cu
toate acestea se impune menționarea unui aspect: atâta timp cât sistemul de plăți nu este complet integrat, transferurile
realizate între statele membre ale zonei euro sunt mult mai costisitoare decât cele realizate la nivel național. Acest fapt
poate fi observat și la nivelul zonei euro, unde diferențele existente între sistemele de plăți generează costuri suplimentare.
Pentru a preveni băncile din cadrul zonei euro să aplice tarife diferențiate la tranzacțiile internaționale a fost creată așa
numita Zonă Unică de Plăți în Euro (SEPA) care are ca și obiectiv principal simplificarea mecanismului de realizarea a
plăților la nivelul zonei euro.
3. Cel de-al treilea beneficiu pe care î̂l înglobează o monedă unică este reprezentat de creșterea investițiilor.
Existența unor regimuri de schimb variate descurajează investitorii datorită riscurilor mari pe care acestea le presupun.
Existența unui grad mare de incertitudine asociat unor economii conduce la o retragere de capital din țara respectivă și o
evitare a plasării capitalurilor din partea investitorilor străini. Aceasta conduce în mod inevitabil la o scădere a încrederii
investitorilor în țara respectivă care atrage dupa sine și o descreștere economică. Existența unei bănci centrale
independente care să supravegheze asupra unei integrări monetare și asupra respectării regulamentelor în vigoare este
una extrem de importantă în condițiile în care piața actuală a investițiilor a devenit extrem de exigentă.
4. Un avantaj extrem de important generat de adoptarea unei monede unice este dat de eliminarea riscurilor în
ceea ce privește mecanismul ratei de schimb. Gradul de incertitudine ce caracterizează evoluțiile viitoare ale cursurilor de
schimb influențează nu doar costurile viitoare ale diferitelor bunuri și servicii, care au la rândul lor efecte directe asupra

65
comerțului ci au un efect negativ și asupra investițiilor și a creșterii economice. Un prim pas realizat în vederea stabilirii
unei corelații pozitive între eliminarea costurilor generate de riscurile asociate ratelelor de schimb și creșterea economică
poate fi cuantificat utilizând modelul neoclasic frecvent utilizat în cadrul raportului Comisiei Europene din anul 1990 ”One
Market, One Money”. Pornind de la acest model pot fi evaluate efectele pozitive ale unei uniuni monetare asupra creșterii
economice. Astfel, o eliminare a riscurilor asociate unor regimuri de schimb conduce la o eliminare a riscului sistemic.
Această reducere a riscului sistemic va avea ca și efect o reducere a ratei dobânzii reale. Explicația care stă la baza
acestei teorii este aceea că în cadrul unui mediu economic caracterizat de un nivel mic al riscului, investitorii vor solicita o
primă de risc mult mai mică pentru a efectua o anumită investiție.
5. Un alt avantaj pe care îl presupune moneda unică este cel al stabilității prețurilor. Pentru a face parte din cadrul
Uniunii Economice și Monetare și pentru a adopta moneda euro, o țară trebuie să îndeplinească o serie de criterii de
convergență formale cunoscute sub numele de criteriile de la Maastricht. Criteriile de convergență nominală sau criteriile
de la Maastricht presupun respectarea unor limite în ceea ce privește rata inflației, cursul de schimb, deficitul bugetar,
datoria publică sau rata dobânzilor pe termen lung. Țările cu valori prea mari corespunzătoare ratei inflației sunt obligate
să-și revizuiască politicile fiscale în vederea alinierii la noile standarde. Criteriile de la Maastricht vizează stabilitatea
prețurilor bunurilor (rata inflației), a banilor (rata dobânzii), a bugetului (deficit si datorie publică cumulată pe termen lung)
și a cursului de schimb(încadrarea în MRS 2)
6. Beneficiile unei uniuni economice și monetare și implicit a unei monede unice pot fi evaluate șI din perspectiva
relației acesteia cu gradul de deschidere al unei economii. Frankel și Rose (2002) au demonstrat că existența unei uniuni
economice și monetare și implicit existența unei monede unice conduce la o creștere a comerțului intra-comunitar în
detrimentul comerțului realizat cu statele non- membre al acestei zone. Dacă analizăm această situație din perspectiva
Uniunii Europene, moneda unică diminuează rolul dolarului american sau altfel spus conduce la reducerea dependenței
față de dolar.

Cu toate că obiectivul central al zonei euro este menținerea stabilității economice care să permită creșterea și
dezvoltarea sustenabilă în cadrul acestui spațiu, aceasta implică și unele costuri și riscuri pe care țările aspirante la acest
statut trebuie să și le asume.

7.4. Costuri ale introducerii monedei unice

1. Un prim aspect care ar trebui avut în vedere de o țară aplicantă la statutul de membră a zonei euro este cel
privind independența politicii monetare. Odată cu intrarea într-o astfel de zonă, Banca Centrală Europeană este cea care
stabilește politica monetară comună tuturor statelor membre, în conformitate cu cerințele intregii zone monetare. Deși se
dorește o uniformizare în ceea ce privește politica monetară, deciziile Băncii Centrale pot avea efecte diverse asupra
economiilor naționale. Acest fapt poate genera consecințe negative asupra economiilor în cauză care vor fi nevoite să
dezvolte eforturi suplimentare pentru a putea face față noilor cerințe și a se alinia nivelurilor impuse de alte țări. Pierderea
independeței în ceea ce privește politica monetară și în ceea ce privește politica cursului de schimb sunt considerate a fi
cele mai importante costuri pe care o țară trebuie să le suporte odată cu decizia acesteia de a face parte dintr-o uniune
monetară. Această opinie este susținută și de către Mundell (1961), care, în consideră că cele două politici sunt extrem
de utile atunci când o țară se află în situația de a experimenta șocuri asimetrice.Atunci când o țară este membră a unei
uniuni economice și monetare și experimentează un șoc asimetric aceasta nu poate utiliza ca și intrumente de intervenție
politica monetară sau cea privind cursul de schimb. Pe de altă parte în cazul în care o țară nu este membră a unei astfel
de structuri aceasta poate să utilizeze politica monetară în scopul de a reduce ratele dobânzilor și de a stimula consumul
privat și investițiile. Ambele politici sunt instrumente de bază utilizate în vederea creșterii cererii agregate ceea ce
determină o creștere a venitului și o scădere a ratei somajului.
2. Un alt suportat de o țară care dobândește statutul de membru a unei uniuni economice și monetare este dat de
pierderea seniorajului. În trecut majoritatea guvernelor se bazau pe senioraj în vederea creșterii veniturilor
guvernamentale. După cel de-al doilea război mondial, în majoritatea țărilor industrializate au fost introduse sisteme
eficiente de impozitare, care permiteau creșterea substanțială a veniturilor bugetare fără însă a afecta alocarea eficientă
a resurselor. Țările din sudul Europei se bazează în mod constant pe senioraj în vederea îmbunătățirii veniturilor la bugetul
de stat. Cu toate acestea, puține economii europene actuale recomandă utilizarea seniorajului ca și sursă de venit,
recomandând în schimb un sistem eficient și performat de impozitare. Un astfel de sistem înglobează la rândul său o serie
de avantaje. Prin intermediul acestuia o economie este protejată de efectele negative ale inflației și conferă o mai mare
libertate băncii centrale.

66
3. Exista o serie de diferențe majore în ceea ce privește piața fortei de muncă în cadrul Uniunii Europene. Pe unele
piețe există sindicate extrem de puternice, un exemplu elocvent în acest sens fiind cel al Germaniei în timp ce pe unele
piețe aceste sindicate sunt descentralizate, cum ar fi cazul Marei Britanii. Toate aceste diferențe pot genera costuri imense
în cadrul unei uniuni economice și monetare. Motivul ar fi acela că aceste diferențe la nivel instituțional pot conduce la
diferențe privind nivelurile salariilor și al prețurilor chiar și în cazul în care economiile respective urmează aceeași direcție.
În cadrul literaturii de specialitate o serie de teorii au fost dezvoltate cu privire la importanța instituțiilor pieței forței de
muncă. Cele mai edificatoare studii sunt cele aparținând lui Sachs (1985) care a concluzionat faptul că în cadrul
economiilor cu sisteme puternic centralizate de negociere a salariilor (centralized wage bargaining) atunci când se produce
un șoc în cadrul structurii ofertei acesta determină în mod inevitabil o scădere a salariul real, acțiune ce nu poate fi
compensată de o creștere a salariului nominal. Situația este total diferită în cadrul economiilor cu sisteme mai puțin
centralizate de negociere a salariilor (less centralized wage bargaining). În cadrul acestor economii este mult mai dificil a
se ajunge la o moderare a salariilor după un șoc din partea ofertei.
4. Un alt cost pe care îl implică o uniune economică și monetară este cel privind diferențele existente între sistemele
legale. Aceste diferențe determină efecte extrem de complexe asupra modului de funcționare al economiilor din țările
respective. Exemple concludente în acest sens sunt cele reprezentate de modul de funcționare al pieței ipotecare datorită
diferențelor existente în sistemul legal, al modului în care are loc finanțarea companiilor în cadrul diverselor economii. O
uniformizare a acestor diferențe impuse odată cu aderarea la o uniune economică și monetară presupune costuri
importante ce trebuie evaluate de către fiecare țară aspirantă în parte.
În esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot câștiga reciproc din deținerea unei monede comune
doar atunci când fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci când structurile lor economice sunt similare și când
nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări.
Cum însă între economiile statelor membre există diferențe notabile între nivelurile de dezvoltare, acestea vor
reacţiona în mod diferit la șocurile venite din exterior.
Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modificarea preţului mondial al unui produs va avea
efecte opuse celor înregistrate de statele care se situează pe poziția de importator net.
In mod similar, consumatorii din unele state membre se î̂mprumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe
în mod diferit fluctuațiile ratelor dobânzilor de pe piața internațională.
Ş̦ocurile asimetrice pot genera disfuncţionalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, în sensul
că unele state membre se pot afla în faza de creștere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară
unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
Particularizând pentru zona Euro, care nu reprezintă nici în acest moment o zonă monetară optimă, statele membre
ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rată a dobânzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument
al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor,
mișcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi în spațiul
Euro.
În același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină
variații legate de nivelul salariilor și de rata şomajului.
Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce
constituie un impediment în această etapă a integrării.

7.5. Componentele Uniunii Economice şi Monetare

Politica monetară comună


Tratatul de la Roma nu face referire în mod explicit la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de
coordonare a politicilor monetare între statele membre sau la o politică monetară comună ci doar, prin paragrafele 103-
107, precizează că „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile în
domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o
problemă de interes comun”
Pe parcursul primilor ani ai construcţiei europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele
Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de
schimb, aceasta deoarece atât funcționarea, cât și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii agricole
comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar.
Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune
bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă.

67
În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de
schimb îl reprezintă stabilitatea prețurilor și, fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susţinerea politicilor economice
generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.
În același timp, toate decontările dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele încheiate in
cadrul spațiului sunt realizate în mod obligatoriu în euro.
De menţionat că moneda euro este utilizată ca și însemn monetar şi în alte state, care nu sunt membre ale Uniunii
Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc.
Alături de introducerea monedei Euro in spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de
convergență, un moment de importanţă crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica
monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.

Criteriile de convergenţă și Tratatul de la Maastricht


Tratatul de la Maastricht detaliază criteriile de natură formală ce trebuie îndeplinite de către o economie în scopul
de a fi eligibilă pentru statutul de membru al Uniunii Economice și Monetare. Obiectivul principal urmărit prin intermediul
acestui tratat este: Promovarea progresului economic și social, care este unul echilibrat și sutenabil, prin existența unei
zone lipsite de granițe interne, prin intermediul coeziunii economice și sociale precum și prin stabilirea unei Uniuni
Economice și Monetare având ca și stadiu final adoptarea unei monede unice.
Acest tratat își fundamentează existența pe baza a două principii: primul dintre ele se referă la faptul că tranziția
înspre o uniune monetară să se realizeze în mod gradual de către o anumită țară; cel de-al doilea principiu evidențiază
faptul că nu toate țările membre al Uniunii Europene trebuie să devină membre și ale uniunii monetare în același timp,
integrarea lor fiind strict dependentă de satisfacerea cerințelor impuse.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, integrarea monetară se realizează doar în momentul în care țările membre obțin
un grad ridicat de convergență cuantificată prin anumite variabile macroeconomice. Țările aspirante la statutul de membru
al UEM trebuie să facă dovada unui înalt grad în ceea ce privește stabilitatea prețurilor și disciplina fiscală.
Tratatul de la Maastricht urmărește prin obiectivele stabilite impunerea unor standarde precise de realizare a unei
uniuni economice și monetare stabile și durabile. Pentru îndeplinirea acestor obiective de către un stat, tratatul în cauză
presupune coroborarea unui ansamblu de elemente dintre care amintim realizarea criteriilor de convergență nominală,
urmărirea programelor de convergență precum și armonizarea la nivelul politicilor economice dezvoltate de către fiecare
stat în parte. Având în vedere aceste aspecte, se poate afirma faptul că Tratatul de la Maastricht urmărește obținerea
unor rezultate cuantificabile din punct de vedere financiar al gradului de performanță al economiilor aspirante la statutul
de membru al UEM. Elementele care au fost considerate a fi indicatorii de bază ce relevă performanța unei economii
vizează inflația, datoria publică, rata dobânzii, deficitul bugetar precum și nivelul ratei de schimb. Se poate aduce în discuție
problema alegerii acestor indicatori în detrimentul altora. Răspunsul la această problemă poate fi rezumat în câteva
argumente care au stat la baza acestor decizii. În primul rând, opțiunea pentru acești indicatori stă în ușurința cu care
aceștia pot fi cuantificați și măsurați atât la nivel național cât și internațional într-un anumit interval de timp. Un alt argument
este faptul că acești indicatori sunt complementari între ei. Dacă unul din acești indicatori diferă în mod considerabil față
de ratele de referință impuse, este foarte probabil ca și o mare parte din ceilalți indicatori să difere față de normele
impuse.Un astfel de exemplu poate fi acela în care un stat care înregistrează o rată crescută a inflației, este foarte puțin
probabil ca acesta să înregistreze un nivel scăzut al datoriei publice sau o rată stabilă a cursului de schimb. De asemenea
ratele dobânzilor vor înregistra un trend ascendent.
Tratatul de la Maastricht condiţionează participarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare de îndeplinirea unor
criterii de convergenţă nominală, considerate a fi ţinte cantitative de referință, cunoscute și sub numele de Criteriile de la
MaastrichtAcestea sunt:
▪ o rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanțe ale statelor
membre participante în anul dinaintea examinării;
▪ dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele
mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării;
▪ un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB
▪ o datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB;
▪ stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului național în limitele marjelor normale de fluctuaţie
ale MRS2 pentru cel puțin doi ani înaintea intrării în zona euro (art. 121 din TEC) .
Criteriul de convergenţă a cursului de schimb reprezintă una din condițiile Tratatului de la Maastricht care trebuie
îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

68
Aceasta presupune participarea obligatorie la MRS2 cel puţin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care
nu este permisă realinierea parității centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MRS2.
În afara acestor criterii, au fost luate în calcul și o serie de alți factori, cum ar fi gradul de integrare al piețelor, soldul
balanței de plăți, costul unitar al forței de muncă precum și alte elemente relevante pentru stabilitatea piețelor.

Criteriul privind stabilitatea prețurilor


Evoluția prețurilor de pe o anumită piață este fără doar și poate unul din indicatorii de bază ai bunăstării și ai
stabilității unei anumite economii. Dacă nivelul prețurilor de pe o anumită piață nu înregistrează șocuri extreme și urmează
un trend constant atunci economia respectivă se află în bune condiții iar resursele sale sunt alocate într-un mod cât se
poate de eficient. Efectele generate de instabilitatea prețurilor sunt foarte greu de cuantificat după cum afirma și Fischer :
"Este foarte bine cunoscut faptul că pentru a cuantifica costurile inflației este important a cunoaște sursele acesteia,
precum și structura instituțională a unei economii. Prin urmare nu se poate da un raspuns tranșant cu privire la costurile
inflației."
Stabilitatea prețurilor a reprezentat o prioritate și în același timp o condiție necesară în crearea unei piețe unice și
în vederea unei continue integrări a piețelor europene. Tratatul de la Maastricht urmează astfel prevederile stabilite prin
intermediul raportului Delors certificând încă o dată faptul că stabilitatea prețurilor trebuie să constituie un criteriu de bază
ce trebuie evaluat înainte ca un stat să acceadă spre cel de-al treilea stagiu al Uniunii Economice și Monetare. Cu toate
că există o serie de argumente care stau la baza ideei conform căreia convergența ratei inflației este o condiție necesară
în cadrul unei uniuni economice și monetare, dintre care amintim creșterea competivității și specializării în cadrul uniunii,
o mai bună funcționare a mecanismului prețurilor precum și reducerea prețurilor discriminatorii între piețele naționale,
există cel puțin un inconvenient referitor la convergența a prețurilor și anume alegerea unui indice de preț convenabil.
Definirea convergenței în ceea ce privește nivelul prețurilor include trei elemente de bază: definirea în primă fază a ceea
ce înseamnă o performanță sustenabilă în sfera prețurilor, stabilirea unui indice al prețurilor de consum având în vedere
o bază comparabilă prin intermediul căruia să poată fi cuantificată convergența și nu în ultimul rând agregarea exactă a
indicelui de preț a celor mai performante trei economii.
Pe lângă argumentele menționate care au stat la baza adoptării criteriului privind stabilitatea prețurilor în literatura
de specialitate mai pot fi identificate și altele. În primul rând în momentul stabilirii acestor criterii exista teama ca în viitor
Uniunea Economică și Monetară va înregistra rate ridicate ale inflației. Germania a fost țara care a insistat cel mai mult
asupra introducerii acestui criteriu în ideea alinierii politicii monetare a Uniunii la cea dezvoltată de Bundesbank. În acest
fel economiile cu rate mici ale inflației erau protejate de politica monetară a Uniunii care s-ar fi putut baza pe politicile țărilor
cu rate crescute ale inflației. În al doilea rând realizarea unei convergențe a ratelor inflației și menținerea acestora la
niveluri scăzute urmărea limitarea riscurilor provocate de conflictele sociale și care ar fi afectat în mod negativ activitatea
economică.
O altă problemă ce se impune a fi discutată este legătura existentă între stabilitatea prețurilor și creșterea
economică. E necesar ca procesul de creștere economică să fie acompaniat de rate crescute ale inflației sau ,din contră,
politicile de menținere a inflației la un nivel scăzut reprezintă o barieră în defavoarea creșterii economice? Majoritatea
rezultatelor empirice obținute indică o relație inversă între ratele crescute ale inflației și ale creșterii economice pe termen
lung. R. Barro a analizat relația dintre rata inflației și creșterea economică pe baza unui eșantion de 100 de țări pe o
perioadă de timp cuprinsă între 1960 și 1990. Rezultatele studiilor arată că la o creștere a ratei inflației cu 10% anual,
nivelul PIB-ului scade cu 0,2-0,3%. O relație inversă între rata inflației și creșterea economică a fost obținută de o serie de
autori printre care J. Andres și I. Hernando, A. Gosh și S. Phillips sau S.Fisher. J. Andres și I. Hernando utilizând o serie
de state din cadrul OECD au concluzionat faptul că o reducere a ratei inflației cu 1 % anual conduce la o creștere a
producției cu 0,5-2,5 %. De asemenea A. Gosh și S. Phillips au ajuns la concluzia că depășirea pragului de 2,5% în ceea
ce privește rata inflației provoacă întotdeauna o corelație inversă între inflație și creștere economică. Soukiazis și Castro
(2005) urmărind testarea impactului criteriilor de convergență de la Maastricht asupra convergenței reale dar și asupra
creșterii economice concluzionează faptul că inflația manifestă impactul cel mai semnificativ asupra creșterii economice,
influnțând-o în sens negative.
Criteriul privind stabilitatea prețurilor este fără îndoială unul dintre cele mai importante criterii de convergență ce
are în vedere armonizarea economiilor în cadrul procesului de adoptare a monedei euro, obiectivul Băncii Centrale
Europene fiind acela al mentinerii ratei inflației anuale sub pragul de 2%.
Criteriul de convergență nominală privind rata dobânzilor pe termen lung
Nucleul central al criteriului privind rata dobânzilor pe termen lung este cel al evaluării sustenabilității convergenței
determinată de libera mișcare a pieței. Rate scăzute asociate acestui indicator sunt expresia clară a faptului că piețele
consideră economiile respective ca fiind cu risc de depreciere foarte mic sau chiar inexistent. Tratatul de la Maastricht

69
scoate în evidență rolul deosebit de important pe care îl are convergența în sfera ratelor dobânzilor pe termen lung cu
privire la evoluțiile viitoare ale Uniunii Economice și Monetare. Acesta prevede ca rata medie a dobânzilor pe termen lung
în cadrul statelor membre să nu depășească cu mai mult de două puncte procentuale nivelul celor mai performante trei
economii membre privind stabiliatea prețurilor pe o perioadă de un an anterioară accederii la UEM
Ceea ce a stat la baza introducerii criteriului privind rata dobânzilor pe temen lung a fost experiența statelor membre
în care majoritatea statelor industrializate înregistrau niveluri crescute ale acestui indicator. Un astfel de exemplu a fost și
cel al Statelor Unite unde instabilitatea finaciară din anii 1980 a fost mult mai intensă și cu implicații clare asupra politicii
privind rata dobânzilor din Europa. Referitor la acest aspect MacDonald afirma: " În anii 1981 și 1982 SUA urmărea o
politica monetară extrem de fermă cu rate crescute în ceea ce privește ratele dobânzilor. Cu toate că statele europene nu
doreau sau nu urmăreau o politică monetară atât de fermă, acestea au fost obligate să adopte una de acest tip, în condițiile
în care rate mai mici ale dobânzilor însemnau o creștere a ieșirilor de capital din Europa în SUA, deprecieri masive ale
ratelor de schimb precum și efecte nedorite asupra inflației și a valorii bunurilor imobiliare. Astfel statele europene în
această perioadă au fost obligate să adopte măsuri privind ratele dobânzilor care erau corelate mai mult de politica Statelor
Unite decât de nevoile economiilor interne." Astfel anii 1990 debutează cu nevoia statelor membre de a prelua controlul
asupra politicii privind ratele dobânzilor de la nivel european și înlăturarea oricăror presiuni venite din exterior.
Importanța deosebit de mare atribuită criteriului privind convergența ratelor dobânzilor este dată și de faptul că
acest indicator este puntea de legatură între politica fiscală și politica monetară în cadrul UEM. O serie de analiști
economici și nu numai au evidențiat conexiunea extrem de strânsă între politica monetară și cea fiscală din zona euro. O
politică fiscală în neconcordanță cu cerințele și nevoile unei economii poate sabota o politică monetară eficientă. Deficitele
fiscale excesive pot contribui fie la creșterea inflației prin crearea de monedă excesivă fie la stagnare datorită ratelor
crescute asupra datoriei publice.
Un alt argument în favoarea evidențierii rolului deosebit de important deținut de criteriul de convergență privind
ratele dobânzilor îl constituie acela că spre deosebire de celelalte criterii acesta include și informații cu privire la așteptări.
Un astfel de exemplu poate fi acela în care atunci cînd rata dobânzii dintr-un stat membru este mult mai mare decât în
cazul celorlate state, acesta se poate datora așteptărilor piețelor privind o posibilă creștere a ratelor dobânzilor pe termen
scurt din cadrul statelor membre. Pe de altă parte, aceasta poate fi un indicator al unei posibile creșteri în ceea ce priveste
rata inflației. Luând în considerare toate aceste aspecte, ne putem referi la criteriul privind rata dobânzilor ca și la un
indicator al credibilității în ceea ce privește angajamentul autorităților responsabile de a menține un nivel scăzut al ratei
inflației.

Criteriul de convergență nominală privind cursul de schimb


Fluctuațiile cursului de schimb al unei anumite monede reprezintă un indicator vital în cadrul structurii internaționale
contemporane. Ratele de schimb din diferite țări sunt considerate a fi veriga de legătură între nivelul micro și macro al
economiei respective și restul lumii prin intermediul pieței bunurilor și a pieței de capital. Modificările care au loc în cadrul
ratelor de schimb au un efect imediat asupra modului de alocare al resurselor în cadrul unei economii datorită faptului că
distribuția veniturilor sau distribuția diferitelor sectoare depinde în mod primordial de nivelul de competivitate. Un exemplu
edificator în acest sens este acela în care dacă o țară are o tradiție în ceea ce privește exportul anumitor produse atunci
o creștere a cursului de schimb va determina ca aceste exporturi să devină mult mai atractive pentru restul lumii, ceea ce
conduce și la creșterea profitabilității sectorului respectiv. Faptul că ratele de schimb sunt responsabile pentru legătura ce
se stabilește între economia internă și restul lumii înseamnă că orice modificare în ceea ce privește traiectoria acestora
este atent monitorizată de către autoritățile responsabile. Acesta este și motivul pentru care subiectul privind valoarea
ratelor de schimb a fost unul extrem de dezbătut între anii 1870 și 1930 fiind unul din aspectele economice cele mai intens
aduse în discuție în cadrul forumurilor naționale și internaționale. De asemenea perioada de după anii 1970 își fixează
punctul de interes asupra politicii privind rata de schimb. Acest interes a fost determinat și de schimbările de la nivel
economic și politic care au avut loc în această perioadă. Un moment critic a fost cel al prăbușirii sistemului de la Bretton-
Woods în cadrul căruia statele mențineau un sistem fix al ratelor de schimb cu ajustări ocazionale. Acesta a fost mometul
în care importanța politicii privind cursul de schimb a căpătat un rol crucial.
Gradul de suveranitate al unei țări în conducerea propriei politici monetare este dat de relația existentă între
moneda națională și sistemul cursului de schim. Acest aspect este surprins și de Kindleberger care afirma: " Rata de
schimb a unei țări înseamnă mult mai mult decât o cifră. Aceasta reprezintă o emblema a importanței țării respective în
contextul global și poate fi considerată un simbol internațional."Renunțarea la acest simbol poate fi considerată un indicator
extrem de important al gradului de încredere pe care statele membre ale Uniunii Europene îl au în Uniunea Economică și
Monetară. Obținerea unui grad înalt de stabilitate în ceea ce privește regimul ratelor de schimb a fost și rămâne unul dintre
obiectivele de bază avute în vedere de către Uniunea Europeană și unul din pilonii principali în ceea ce privește procesul

70
de integrare monetară. Dacă a existat o problemă de natură economică, mai cuprinzătoare decât multe altele, care a
adăugat un impuls suplimentar procesului de integrare monetară a fost aceea a creării unui regim stabil al ratelor de
schimb.
Regimurile ratelor de schimb pot fi clasificate în două mari categorii. În prima categorie regăsim regimuri flexibile
în totalitate ,iar cea de a doua categorie cele fixe. Pe lângă aceste două categorii menționate o economie poate apela și
la diferite combinaţii în ceea ce privește ratele de schimb sau diferite acorduri.
Alegerea unui regim al ratei de schimb potrivit unei economii reprezintă un factor deosebit de important. Literatura
de specialitatea propune cinci abordări diferite referitoare la problema alegerii unui regim de schimb adecvat fiecărei
economii.
O serie de autori care au avut ca și punct de interes dezbaterea criteriilor de convergență de la Maastricht au atras
atenția asupra rolului deosebit de important pe care îl au ratele de schimb. Begg, Giavazi, Spaventa și Wyplosz au susținut
importanța criteriului de convergență nominală privind cursul de schimb, susținând faptul că acest criteriu ar trebui să
constituie singurul criteriu de convergență evaluat în procesul de adoptare al monedei euro de către o țară. Pe de altă
parte, unii autori au considerat că respectarea criteriului de la Maastricht privind ratele de schimb înaintea intrării în cadrul
UEM nu este un criteriu suficient de important. Astfel o serie de oameni politici din cadrul statelor membre au pus la
îndoiala faptul că o țară este nevoită să mențină un curs de schimb stabil ca și o precondiție a intrării acesteia în cadrul
UEM unde nu va avea o rată de schimb proprie. Cu toate acestea, rolul acestui criteriu nu poate fi neglijat dacă luăm în
considerare faptul că urmărește reducerea discrepanțelor din cadrul procesului de tranziție la UEM.. În acest fel uniunea
monetară este protejată de crizele privind regimurile de schimb. Importanța criteriului privind cursul de schimb se
dovedește a fi una extrem de mare în condițiile în care regimurile ratelor de schimb atât la nivelul Uniunii Europene cât și
la nivelul fiecărui stat membru trebuie să aibă în vedere îndeplinirea următoarelor obiective: susținerea integrării
economice, menținerea unui nivel scăzut în ceea ce privește rata inflației, asigurarea stabilității finaciare și sporirea
gradului de competivitate de pe piețele externe.

Criteriul de convergență nominală privind disciplina bugetară


Sustenabilitatea bugetară continuă să rămână o preocupare de bază atunci când se are în vedere politica
monetară a unei țări deoarece există un grad foarte mare de interdependență între politica bugetară și monetară în ceea
ce privește stategia economică pe termen lung avută în vedere de fiecare stat în parte. Este bine cunoscut faptul că fiecare
guvern are în vedere disciplina bugetară. Disciplina bugetară este cunoscută și sub numele de condiția de sustenabilitate
a traiectoriei datorie-deficit cunoscută și ca fiind constângerea intertemporală a bugetului. Dacă ratele dobânzilor aplicate
datoriei publice a guvernului depășesc rata de creștere a economiei, raportul datorie/PIB va continua să crească, ducând
în final la nesustenabilitate în ceea ce priveste poziția economiei interne și se va impune luarea unor măsuri urgente de
restabilire a echilibrului.
Există o serie de argumente pentru care rate crescute ale deficitelor și datoriei publice naționale constituie motive
de preocupare. În primul rând acestea pot avea un efect extrem de nociv asupra procesului de creștere economică în
cazul în care nevoia de plată a datoriei presupune creșterea ratelor dobânzilor. Un alt argument în favoarea acestei situații
este acela că datoria publică poate atinge niveluri care nu mai pot fi susținute ceea ce conduce la situații dezastroase
pentru o economie. În cel de-al treilea rând, rate crescute ale deficitelor și datoriilor pot conduce la presiuni mari asupra
băncilor centrale ale țărilor care în încercarea de finanțare a acestora pot determina sporirea inflației prin crearea de
monedă.
Tratatul de la Maastricht prevede ca nivelul datoriei publice să nu depășească 60% din PIB, în timp ce deficitul
bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB. Dar care este legătura ce se stabilește între aceste două elemente? Răspunsul
poate fi argumentat prin intermediul unui exemplu. Dacă presupunem ca nivelul PIB-ului crește la o rata anuală de 5%,
nivelul datoriei publice poate crește la rândul său cu același procent și sa fie considerat încă sustenabil. Dat fiind un nivel
al datoriei publice de 60% din PIB, datoria publică poate crește anual cu 5% din 60% adică 0.05x0.60=0.03 sau 3 % din
PIB, păstrând procentul de 60% din PIB al datoriei constant.
P. De Grauwe subliniază faptul că, în anii 1990, în țările UE valoarea medie a ponderii datoriei publice în PIB ar fi
fost la nivelul de 60% și că acesta ar fi fost motivul pentru care această valoare a fost adoptată ca și valoare de referință.
Politica fiscală dezvoltată de către fiecare țară trebuie să fie una eficientă pentru ca aceasta să fie un instrument
sigur de control al activității economice. Cu toate acestea există și unele limite în eficientizarea acesteia printre care se
numără:
▪ bariere sociale în ceea ce privește majorarea impozitelor și diminuarea cheltuielilor bugetare;
▪ lipsa unor informații complete pentru guvern privind creșterea economică a țării;
▪ dificultatea în asigurarea unui consens în ceea ce priveşte structura bugetară și mărimea deficitului bugetar;

71
▪ inarventența între ciclul politic și politica fiscală.
Alături de criteriile de convergență nominală, însă fără a face obiectul Tratatului de la Maastricht, au apărut, la
inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenţei și
coeziunii structurilor economice ale statelor membre și ale celor candidate. Aceste criterii numite și criteriile de convergenţă
reală privesc:
▪ gradul de deschidere al economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB;
▪ ponderea comerţului bilateral cu ţările membre ale Uniunii Europene în totalul comerţului exterior;
▪ structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură şi servicii);
▪ PIB-ul pe cap de locuitor, calculat i funcţie de paritatea puterii de cumpărare;
Începând cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor și foii de parcurs stabilite prin tratatul CE, pe baza
recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Austria, Portugalia, şi Finlanda au îndeplinit condițiile de adoptare a monedei unice, adică: îndeplinirea
criteriilor de convergența nominală; faptul că legislațiile naționale, inclusiv statutul băncilor centrale erau
compatibile cu

Tratatul şi cu statutul Sistemului European al Băncilor Centrale


Cu aceeaşi ocazie, Consiliul a decis că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile necesare pentru adoptarea
monedei unice și nu a examinat situația Marii Britanii și a Danemarcei, deoarece, în concordanță cu prevederile Tratatului
acestea au trimis o notificare Consiliului prin care îl anunțau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii
economice și monetare.
În fapt, în analizarea modului în care s-a realizat îndeplinirea criteriilor de convergență s- au făcut o serie de
concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice în PIB în cazul Italiei și al Belgiei sau a deficitului
bugetar în cazul Germaniei.
Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a
Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate şi Creștere (1997) prin care era asigurată disciplina financiară prin
evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.
Statelor membre care nu au îndeplinit condițiile pentru adoptarea monedei unice de la început le-a fost acordată o
perioadă de derogare, nedeterminată, în cadrul căreia nu li se aplică prevederile legate de politica monetară și sancțiunile
legate de deficitele excesive. În același timp însă, guvernatorii băncilor lor centrale sunt membrii ai Consiliului general al
Băncii Centrale Europene.
În iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permisă adoptarea monedei Euro, ca urmare a îndeplinirii
criteriilor de convergență. Ulterior zona Euro a ajuns să includă astăzi 19 state membre odată cu aderarea, Sloveniei
(2007), Maltei și Cipru (2008), Slovaciei (2009), Estoniei (2011), Letoniei (2014) și Lituaniei (2015).

Capitolul 8. Tratatele Uniunii Europene


8.1. Caracteristicile și particularitățile procesului de evoluție a integrării economice la nivel european

Realizarea unui spaţiu integrat din punct de vedere economic indiferent de gradul integrării este rezultatul unui
proces complex în cadrul căruia activitatea actorilor economici este determinată în mod direct sau indirect de politicile
guvernamentale și de cele adoptate în comun.
Principale instrumente utilizate pentru realizarea acestui deziderat sunt tratatele, politicile comune precum şi
instituțiile naționale și supranaționale.
În capitolul de față ne vom opri asupra tratatelor de bază încercând să prezentăm principalele lor obiective și
precum și asupra principalelor instituțiilor ale Uniunii Europene.
Tratatele pot fi clasificate astfel:
a). tratate de bază: Tratatul de la Roma, Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Lisabona;
b). tratate care modifică tratatele de bază: Actul unic European, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa;
c). tratate care reglementează domenii specifice: Tratatul privind Constituirea Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (Tratatul de la Paris), respectiv Tratatul de Constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice.
Trebuie menţionat faptul că diferitele forme de integrare au devenit operaționale nu la momentul semnării tratatelor,
ci doar în momentul în care și tratatele au intrat în vigoare.

72
8.2. Tratatul de la Paris privind crearea CECO

Primul tratat semnat la Paris la 18 Aprilie 1951 a pus bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. A intrat
în vigoare la 23 iulie 1952, principalul obiectiv fiind eliminarea barierelor din calea comerţului și crearea unei piețe comune
pe care carbunele și oțelul produs în statele membre să poată circula liber pentru a satisface nevoile tuturor membrilor
comunității, fără discriminării legate de naționalitate. Capitalul şi forța de muncă din cele două sectoare puteau de
asemenea să circule liber între țările membre. Pentru ca acest obiectiv să fie atins Tratatul stabilea câteva reguli referitoare
la investiții, ajutoare financiare, producție și preţuri, aranjamente și fuziuni, precum și cele referitoare la transport și
instituțiile Comunității.
Crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului a reprezentat un experiment potrivit inițiatorilor ei care
ulterior să fie extinsă gradual şi la alte sectoare economice. Durata tratatului a fost de 50 ani iar la 23 iulie 2002, când a
expirat, reglementările specifice din domeniul cărbunelui și oțelului au fost integrate în sistemul de legi al Comunității, iar
resursele specifice, programele şi obligațiile internaționale au fost preluate de Comisia Europeană.

8.3. Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM)

A fost semnat la Roma la 25 martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1 august 1958. Punctele forte ale tratatului vizau
crearea unei pieţe unice pentru materialele și echipamentele nucleare, stabilirea legislației nucleare comune, introducerea
unui sistem comunitar pentru vânzarea materialelor fisionabile, introducerea unui sistem de supraveghere a folosirii
energiei nucleare în scopuri pașnice și standarde comune pentru siguranța nucleară și pentru sănătatea și siguranța
populației și a muncitorilor împotriva radiaților ionizante. Elementele cheie din acest tratat au fost totuşi coordonarea
programelor de cercetare din statele membre și un program comun de cercetare implementat în cadrul Centrului de
Cercetare al cărui scop a fost dezvoltarea tehnologiei și stimularea producției nucleare în Europa.
Deşi a fost atent supravegheat în timpul stabilirii sale EURATOM-ul a experimentat multe ridicări și căderi atât ca
urmare a deziluziilor privind aspectul economic al energiei nucleare cât și al ambițiilor unor state membre de a-și dezvolta
propria lor industrie nucleară și nu neaparat pentru scopuri pașnice.

8.4. Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene

Semnat în același timp cu Tratatul privind crearea Comunității Europene a Energiei Atomice la Roma, la 25 Martie
1957, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Deşi uneori se face referire la tratatele de la Roma ca fiind EURATOM și CEE,
„Tratatul de la Roma” este evident Tratatul privind Crearea Comunității Euopene.
Tratatul privind crearea Comunității Economice Europene își propunea stabilirea unei Pieţe Comune între cele
șase state contractante (Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) spre a promova o dezvoltare armonioasă
a activităților economice pe ansamblul Comunității, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate sporită, o ridicare
accelerată a nivelului de viață și relații mai strânse între statele pe care aceasta le reunește.
Pentru realizarea acestor obiective, activitățile Comunității, așa cum apar ele în Tratat cuprind:
1.(a) eliminarea taxelor vamale şi a restricțiilor cantitative asupra importului și exportului de bunuri dintre statele
membre;
2.(b) stabilirea unui tarif extern comun şi a unei politici comerciale comune pentru relațiile cu țările terțe;
3.(c) abolirea obstacolelor privind libera circulaţie a persoanelor, serviciilor și capitalurilor între statele membre;
4.(d) adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
5.(e) adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
6.(f) instituirea unui sistem de menţinere a concurenței nedistorsionată pe piața comună;
7.(g) aplicarea procedurilor prin care politicile economice ale statelor membre pot fi coodonate şi prin care se pot
remedia dezechilibrele în cadrul balanțelor de plăți externe;
8.(h) apropierea legislaţiilor statelor membre în măsura cerută de funcționarea pieţei comune;
9.(i) crearea Fondului Social European în scopul de a oferi oportunități egale
lucrătorilor și de a contribui la ridicarea standardului de viaţă;
10. (j) înființarea unei Bănci Europene de Investiții în scopul expansiunii Comunității și a atragerii de noi resurse;
11. (k) asocierea cu teritorii şi state în scopul creșterii schimburilor comerciale și a promovării în comun a
dezvoltării economice și sociale.

73
8.5. Tratatul de la Maasticht

Tratatul privind Uninea Europeană a fost semnat la Maastricht pe 7 februarie 1992, după negocierile purtate în
decembrie 1991, marcând o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni închise între locuitorii Europei. Bazele Uniunii
Europene au fost puse prin crearea Comunității Europene care a fost ulterior întregită prin noi politici și forme de
cooperare. Caracterul economic esențial al Comunității a fost păstrat în sopul realizării unei entității cu caractere globale.
În acord cu articolul B al tratatului Uniunea își stabilea următoarele obiective:
▪ susţinerea progresului economic și social care poate fi susținut în particular prin crearea unei arii fără bariere
interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale și prin crearea uniunii economice și monetare culminând
cu moneda unică;
▪ întărirea protecției dreputrilor și intereselor naționale ale cetățenilor din țările membre prin introducerea
cetățeniei unionale;
▪ afirmarea identității sale pe scena internațională, în particular prin implementarea unei plotici externe comune;
▪ dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne ;
▪ menţinerea integrală a “acquis-ului comunitar” și construirea lui în scopul asigurării funcționării mecanismului
și instituților Comunității.
Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde și modifică celelalte tratate, separând construcția Europeană în trei
piloni, distingând bazele procesul de luare a deciziilor.
Primul pilon este Comunitatea Europeană, unde metodele comunitare prevalează, cel de-al doilea pilon este
reprezentat de justiție și afaceri interne, iar cel de-al treilea pilon este cel al politicii privind securitatea externă unde
procesul de luare a deciziilor implică o cooperare interguvernamentală.
În interiorul acestui edificiu numit Comunitatea Europeană, tratatul a adus profunde modificări având în vedere că
a întărit câteva din politicile comunitare existente și a instituit câteva noi cum sunt cele din domeniul educației și tineretului,
culturii, sănătatea publică și protecția consumatorilor. Încă înainte de definitivarea pieței unice statele membre au simţit
nevoia să realizeze o monedă unică și să o îmbogățească cu noi politici comune ceea ce confirmă natura multinațională
a procesului integraționist.
Uniunea Europeană s-a lărgit la 15 membri la 1 ianuarie 1995 prin tratatul de accedere a Austriei, Suediei şi
Finlandei semnat la 24 iunie 1994 la Consiliul European ce a avut loc in insula Corfu. Tratatul de acedere a Norvegiei a
fost semnat la aceeași dată dar din nou poporul norvegian a votat împotriva accederii acestei țări în Uniune.

8.6. Tratatul de la Amsterdam

La 17 iunie 1997, la Amsterdam şefii de stat și de guvern din cele cinsprezece țări membre au revizuit Tratatul
privind crearea Uniunii Europene.
Tratatul de la Amsterdam, care este în vigoare și în prezent, stabileşte o Europă mult mai democratică bazată pe
respectul drepturilor omului și pe principiile democratice în țările membre. De asemenea s-a realizat un real progres
referitor la libera circulație a cetățenilor.
Pregătind lărgirea Uniunii, Tratatul de la Amsterdam a adâncit procesul integraționist prin plasarea Justiției și a
Afacerilor interne sub tutela comunității, prin întărirea politicii privind securitatea și politica externă și inițierea unei noi
politici privind forţa de muncă și protecția socială.
Tratatul de la Amsterdam stabilea patru obiective principale :
▪ plasarea drepturilor cetățenilor și a ocupării forței de muncă în centrul Uniunii. Statele membre și-au asumat
ca principală responsabilitate ocuparea forţei de muncă, și acțiunea împreună pentru a găsi soluții pentru
reducerea șomajului care este una dintre principalele probleme ale Europei de astăzi;
▪ depășirea ultimelor obstacole din calea libertății de circulație a cetăţenilor precum și întărirea securității prin
consolidarea cooperării statelor membre în domeniul justiției și afacerilor interne;
▪ acordarea Europei a unei poziţii mai puternice în sfera economică, prin responsabilizarea Consiliului European
pentru definirea strategiilor comune care urmează să fie administrate de Uniune și de statele membre;
▪ eficientizarea structurii instituţiilor unionale în perspectiva lărgirii Uniunii în special spre țările Europei de Est.

74
8.7. Tratatul de la Nisa

Consiliul European de la Nisa (7-9 decembrie 2000) întrunit în cadrul Conferinței Internaționale a adoptat un nou
Tratat care a adus modificări importante în patru probleme instituționale: mărimea și compoziția Comisiei Europene,
ponderea voturilor în Consiliu, înlocuirea unanimității în cadrul procedurilor decizionale cu majoritatea calificată și
intensificarea cooperării.
Cele patru probleme instituţionale modificate prin tratat au prevăzut următoarele:
▪ î̂n privința componenţei Comisiei, s-a stabilit ca după viitoarea lărgire fiecare stat membru să continue să dețină
câte un comisar până în momentul în aderării viitorului stat membru. De asemenea, se prevedea sporirea puterii
Președintelui Comisiei;
▪ procesul decizional a fost modificat, modificările intrând în vigoare la 1 ianuarie 2005 după cum urmează:
majoritatea calificată va fi obținută dacă decizia obține numărul specificat de voturi și va fi aprobată de
majoritatea statelor membre. Majoritatea calificată va înlocui unanimitatea în câteva prevederi ale tratatului,
cele privind cooperarea judiciară în materie civilă, politica comercială comună și politica industrială;
▪ sporirea cooperării unor state membre va fi reîntărită și facilitată;
▪ alte reforme instituţionale importante vizau sistemul legal al Uniunii.
Statele membre ale Uniunii Europene au arătat o extraordinară abilitate de adaptare a tratatelor la
circumstanțele interne și externe. Dinamismul procesului de integrare reiese luând în considerare frecvența reformelor
aduse tratatelor și imboldul adus progresului de fiecare amendament din tratat.
Procesul multinaţional de integrare a început în Europa în aprilie 1951 cu Tratatul European privind Cărbunele și
Oțelul, care prevedea realizarea unei piețe comune în aceste două sectoare.

8.8. Tratatul de la Lisabona

Tratatul este rezultatul negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferințe interguvernamentale, la
lucrările căreia au participat și membrii Cmisiei Europene și ai Parlamentului European. Tratatul a fost semnat pe 13
decembrie 2007 la Lisabona, intrând în vigoare în anul 2009.
Tratatul permite adaptarea instituţiilor europene și a metodelor de lucru, precum şi consolidarea legitimității
democratice a Uniunii și a valorilor sale fundamentale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, care sunt în vigoare în
prezent, fără a le înlocui, venind în întâmpinarea provocăriilor viitoare, ale globalizării, asigurând cadrul legal și
instrumentele juridice necesare.
Cele mai importante modificări aduse de Tratat se referă la:
▪ consolidarea poziţiei Parlamentului European, care se află pe poziție de egalitate cu Consiliul Uniunii Europene
în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene. Totodată Parlamentul va avea
noi atribuții privind legislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale;
▪ o implicare mai amplă a parlamentelor naționale datorită unui noi mecanism, care le permite să intervină pe
baza principiului subsidiarității;
▪ stabilirea relaţiilor dintre statele membre și Uniunea Europeană, pentru fiecare domeniu de activitate
precizându-se cui revine dreptul de acțiune: statelor membre sau Uniunii. Tratatul introduce o clasificare
generală a competențelor în trei categorii:
- competenţe exclusive: doar Uniunea are dreptul de a legifera în domenii precum uniunea vamală, politica
comercială comună sau concurența;
- acţiuni de sprijin, de coordonare sau completare: intervenția Uniunii limitându-se la susținerea acțiunilor
întreprinse de statele membre, domenii de aplicare fiind educația, cultura sau industria.
- competenţe partajate în toate celelalte domenii, distribuirea puterii legislative între Uniune și statele membre
realizându-se pe baza principiului subsidiarității.
▪ Introducerea clauzei de retragere voluntară, care va permite fiecărui stat membru să decidă în mod individual,
în orice moment, dacă rămâne sau nu în Uniune.

75
Capitolul 9. Finanțarea politicilor comune
9.1. Caracteristicile și particularitățile politicii bugetare

Bugetul anual al Uniunii Europene se ridică la 145 de miliarde de euro (conform cifrelor din 2015). Deși este o
sumă importantă, ea nu reprezintă decât 1% din veniturile generate anual de economiile UE.
Bugetul este supus limitelor prevăzute de cadrul financiar multianual. Acesta stabilește sumele anuale maxime pe
care UE le poate cheltui în diferite domenii de politică, într-o anumită perioadă (de obicei, 7 ani).
Bugetul UE este folosit în domenii în care punerea în comun a resurselor reprezintă o soluție mai bună pentru
Europa. Este vorba, printre altele, despre:
▪ îmbunătățirea legăturilor energetice, de transport și de comunicații între țările UE;
▪ protecția mediului la nivel European;
▪ creșterea competitivității economiei europene pe plan mondial;
▪ sprijinirea oamenilor de știință și a cercetătorilor pentru a le permite să își unească forțele la nivel transfrontalier.

Bugetul UE în cifre

Cine decide cum se cheltuiește bugetul?


Bugetul anual, supus limitărilor prevăzute de cadrul financiar multianual, este adoptat democratic, după cum
urmează:
▪ Comisia Europeană propune un buget.
▪ Guvernele naționale (prin intermediul Consiliului UE) și membrii Parlamentului European, aleși prin vot direct,
aprobă propunerea. Astfel se stabilește bugetul pentru anul următor.

Ce se întâmplă după ce bugetul a fost cheltuit?


▪ Comisia informează Parlamentul European și Consiliul UE cu privire la modul în care a fost cheltuit bugetul.
▪ Curtea Europeană de Conturi verifică, la rândul său, cheltuielile.
▪ În cazul în care fondurile au fost cheltuite în conformitate cu normele, Parlamentul European își dă aprobarea.

Cum se cheltuiesc banii?


Cea mai mare parte a bugetului UE sprijină creșterea și crearea de locuri de muncă. O altă parte importantă
este destinată agriculturii și dezvoltării rurale.
Principalele categorii de cheltuieli (cifrele pe 2015)
46 % din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii, după cum urmează:
▪ 34 % pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a categoriilor dezavantajate ale societății
▪ 12 % pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene.
41 % din buget finanțează producerea de alimente sigure, în cantități suficiente, agricultura inovatoare și utilizarea
eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor.
Cum este repartizat bugetul UE pe capitole bugetare? (cifrele pe 2015)
În UE
Exemple de programe și bugetul lor în 2015:
• Orizont 2020 - program pentru cercetare și inovare (10 miliarde EUR)
• Inițiativa privind ocuparea forței de muncă în rândul tinerilor (1,4 miliarde EUR)
• COSME - program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR)
• Mecanismul „Conectarea Europei” - rețele digitale, de transport și energie (3,4 miliarde EUR)
• Erasmus+ - educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)

76
• Life - program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)

Bugetul UE pe 2015, după rubricile cadrului financiar


În afara UE
În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern:
▪ promovarea dezvoltării economice și sociale;
▪ menținerea păcii;
▪ ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.
Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri principale:
▪ țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături istorice puternice, în special
țările din Africa, Pacific și Caraibe
▪ țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu
▪ țările care se pregătesc să adere la UE (candidate sau potențial candidate
Exemple de programe derulate în 2015:
▪ Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (2,4 miliarde EUR);
▪ Instrumentul european de vecinătate (2 miliarde EUR);
▪ Instrumentul de asistență pentru preaderare (1,6 miliarde EUR).

Cine beneficiază de finanțare de la bugetul UE?


Aproximativ 94 % din buget finanțează activități derulate pe teren, în statele membre și în afara acestora. 508
milioane de europeni beneficiază, într-un fel sau altul, de bugetul UE. Aceasta ajută milioane de studenți, mii de cercetători,
numeroase orașe, regiuni și ONG-uri.

Cât reprezintă costurile de funcționare?


Aproximativ 6 % din buget. Această cifră include costurile de funcționare aferente tuturor instituțiilor (în principal
Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul UE), deci și costurile necesare pentru serviciile de traducere și
interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate limbile oficiale ale UE.
Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să prelungească programul de lucru
și să facă reduceri treptate de personal (1 % pe an). La final, numărul angajaților va fi redus cu 5 %.

Resursele bugetului s-au format într-o primă etapă prin contribuţii naţionale, stabilite ca procent din PIB-ul fiecărei
ţări membre. Procedura bugetară avea să se schimbe în urma conferinţei de la Haga (dec. 1969) prin instituirea resurselor
proprii şi întărirea rolului Parlamentului European.
Evoluţia spre autonomie bugetară a Comunităţii, deşi prevăzută prin tratatul initial (art. 201), a generat numeroase
dificultăţi. Un proiect propus de Comisie în 1965 a provocat, spre exemplu, una din cele mai grave crize din istoria UE prin
adoptarea de către Franţa a politicii “scaunului gol”67 timp de şapte luni.

77
Înlocuirea sistemului contribuţiilor naţionale a devenit, însă, o necesitate determinate de evoluţia procesului de
integrare europeană. Comunitatea avea nevoie de independenţă politică şi financiară pentru depăşirea primei crize
instituţionale pe care o traversa şi pentru a putea face faţă angajamentelor tot mai costisitoare ale PAC. Adoptarea
sistemului de resurse proprii reprezintă, în fapt, o reflectare a accentuării nivelului de integrare a ţărilor membre UE, car e
a antrenat un mare transfer de decizii de la nivel naţional la nivel comunitar. Este adevărat că la acea dată doar agricultura
solicita un astfel de transfer al planurilor de decizie dar, ca singură politică comună, PAC mobiliza aproximativ 80% din
resursele bugetare. Ponderea FEOGA (fondul care a finanţat politica agricolă până la actualele perspective financiare
2007-2013) în bugetul comunitar se va menţine, de altfel, mult timp în jurul a 60-70% din total buget.

Sistemul resurselor bugetare


Decizia Consiliului din aprilie 1970 aproba, după avizul Parlamentului, trei categorii de resurse proprii: 68
a) taxele vamale percepute asupra produselor importate din ţările terţe;
b) un procent din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută în ţările membre.Procentul iniţial a fost de 1%, dar
creşterea cheltuielilor bugetare, în special prin aderarea Spaniei şi Portugaliei, a condus la stabilirea unui procent de 1,4%
din TVA;
c) resurse proprii agriculturii, formate din prelevările variabile cu rolul de a compensa diferenţa între preţurile interne
şi preţurile mondiale şi cotizaţii percepute în cadrul organizării comune a pieţei zahărului pentru a limita excedentele
(stabilite pentru producţia şi stocarea zahărului şi izoglucozei, la care se adaugă cotizaţia complementară de resorbţie).
Bugetul se completa cu orice alte contribuţii financiare, sub titulatura de "încasări diverse". Politica agricolă comună
beneficiază şi de alte încasări specifice care nu sunt însă de natura resurselor proprii. Este cazul diverselor taxe de
coresponsabilitate aplicate în cadrul pieţelor comune organizate pentru lapte, produse lactate şi cereale - pentru un anumit
timp.
Încasările sunt considerate însă ca făcând parte din mecanismele de intervenţie pentru echilibrarea pieţelor agricole
şi sunt folosite pentru diminuarea cheltuielilor în sectoarele respective.
Resursele stabilite s-au dovedit în scurt timp insuficiente. Creşterea excedentelor agricole, scăderea preţurilor
mondiale, extinderea CEE, reducerea progresivă a taxelor vamale ca urmare a acordurilor OMC antrenează o criză
bugetară de proporţii care va oblige la o reformă a sistemului resurselor proprii, pe de o parte, şi la adoptarea unor reguli
stricte de disciplină bugetară, pe de altă parte.
Criza bugetară s-a datorat, în special, creşterii într-un ritm rapid a cheltuielilor de finanţare a PAC, iar în cadrul
acestora, mai ales a cheltuielilor de intervenţie prin sistemul de garantare a preţurilor.

Revizuirea sistemului resurselor bugetare


Ca urmare a agravării crizei bugetare către sfârşitul deceniului VIII începutul deceniului IX şi în perspectiva
extinderii CEE prin aderarea Spaniei şi Portugaliei ca beneficiare nete ale contribuţiilor financiare comunitare, Comisia a
prezentat diverse propuneri de revizuire a sistemului resurselor proprii.
Atenţia a fost orientată iniţial spre plafonul de 1% din TVA-ul prevăzut de decizia Consiliului din 1970, atins în scurt
timp: 0,72% în 1979; 0,73% în 1980; 0,7868% în 1981; 0,9248% în 1982; 0,9980% în 1983; 1,0% în 1984.
În mai 1983 Comisia a propus creşterea taxei pe valoarea adăugată în Comunitate, prin decizia Parlamentului ca
autoritate bugetară, fără a se recurge la ratificarea de către statele membre. Nu era însă momentul pentru a se accepta
un nou transfer de decizii spre nivelul comunitar. Dar, anul 1984 a grăbit lucrurile. Pentru prima dată în istoria Comunităţii,
resursele proprii nu mai acopereau necesităţile de finanţare. După luarea în discuţie a posibilităţii de a se reveni la sistemul
contribuţiilor naţionale, statele membre au decis să accepte o contribuţie complementară pentru a acoperi deficitul de
100,1 milioane ECU.
Situaţia s-a repetat în 1985, statele contribuind la bugetul comunitar cu 1981,6 milioane ECU, de data aceasta ca
sumă nerambursabilă. Se impunea totuşi depăşirea crizei printr-o soluţie pe termen lung. O primă încercare a fost făcută
prin acordul de la Fontainebleau, în baza căruia Consiliul a decis în mai 1985 ridicarea plafonului TVA de la 1% la 1,4%
începând cu 1986. Fără însă o reformă a politicii agricole, cheltuielile de finanţare au continuat să crească în ritm ridicat:
cu 10,81% în 1986, 3,84% în 1987, 19,77% în 1988. Plafonul fixat a fost atins în doi ani: 1,3956% în 1986 şi 1,4% în 1987
după rectificarea bugetară. Era evident că în realitate sistemul de resurse proprii adoptat nu putea acoperi necesităţile de
finanţare comunitară. Contribuţia taxelor vamale şi a încasărilor specific agricole la buget era în continuă scădere. Taxele
vamale au adus 37% din încasări în 1980, 31,2% în 1982, 27,8% în 1986 şi 22,3% în 1988. Prelevările agricole au scăzut
de la 9,3% în 1980 la 2,6% în 1988. Plafonul stabilit pentru taxa pe valoarea adăugată percepută în ţările membre nu
putea fi ridicat, întrucât dezavantaja ţările mai slab dezvoltate. Pe de altă parte, realizarea pieţei interne, creşterea
transferurilor financiare spre ţările din Sud şi agravarea crizei agricole solicitau venituri bugetare tot mai mari. Ideea
plafonării cheltuielilor agricole s-a conturat atunci ca unica soluţie pe termen lung. Prevăzut pentru o perioadă de cinci ani,
plafonul cheltuielilor comune a fost stabilit la 1,15% din PNB comunitar în 1988, putând atinge pragul de 1,20% în 1992
pentru creditele plătite şi 1,30% pentru creditele angajate. Distincţia, devenită clasică în dreptul financiar comunitar,

78
permite concilierea principiului anualităţii bugetare şi necesitatea angajării unor cheltuieli pe mai mulţi ani, îndeosebi pentru
fondurile socio-structurale. Creditele angajate reprezintă un plafon care nu este obligatoriu atins într-un exerciţiu bugetar.
Creditele de plată permit efectuarea cheltuielilor angajate pentru exerciţiul în curs şi pentru cele anterioare; sunt, în
principiu, mai puţin ridicate şi trebuiesc echilibrate cu încasările.
“A patra resursă” a apropiat sistemul resurselor proprii de contribuţiile naţionale clasice; considerată ca fiind de
natură complementară, este numită “resursa PNB” şi are rolul de a acoperi diferenţa între suma încasărilor bugetare din
resurse proprii şi cheltuielile angajate la nivel comunitar. “Resursa PNB” se calculează prin aplicarea unei cote procentuale,
stabilită anual în cadrul procedurii bugetare, la suma PNB a ţărilor membre.69
Prin “a patra resursă” sistemul veniturilor bugetare comunitare se îndepărtează de ideea de autonomie şi de
independenţă bugetară pe care o promovează tehnocraţii. Ea reuşeşte însă să ofere o soluţie sigură pentru depăşirea
situaţiilor de criză şi să apropie într-o oarecare măsură sistemul resurselor de capacitatea contributivă a ţărilor membre.
Dar, pentru a realiza coeziunea economică şi socială, ţările UE afirmau prin Tratatul de la Maastricht “intenţia de a
ţine cont pe viitor de capacitatea contributivă a diferitelor state membre la sistemul resurselor proprii şi de a studia
posibilităţile de corectare pentru statele mai puţin prospere a elementelor regresive ale sistemului actual de resurse
proprii”.
Textul făcea referire la natura regresivă a TVA ca principală sursă de venit (peste 50%) şi care dezavantaja
economiile cu rată ridicată a TVA (ţările slab dezvoltate). Ţinând cont că celelalte două categorii de venituri (taxele vamale
şi încasările specific agricole) sunt în continuă scădere, iar realizarea convergenţei reale în UE atrăgea o creştere
considerabilă a cheltuielilor bugetului comunitar, Comisia a propus o nouă revizuire a sistemului de resurse proprii.
Revizuirea a fost realizată în cadrul “pachetului Delors II” şi a urmărit adaptarea sistemului resurselor proprii în
favoarea economiilor mai puţin prospere. Principiul care a stat la bază a fost luarea în considerare a posibilităţilor reale de
contribuţie a fiecăreia dintre ţările membre.
Consiliul european de la Edinburgh a fixat un nou plafon global al resurselor la 1,20% din PNB comunitar în 1995
(credite de plată), urmând să crească la 1,27% în 1999 (1,335% în credite de angajare).
În sistemul resurselor, principala modificare s-a operat asupra TVA. Rata de apel urma să scadă de la 1,4% în
1995 la 1% în 1999. Se urmărea astfel creşterea ponderii celei de-a patra resurse în total buget ca o mai bună reflectare
a capacităţii de contribuţie a ţărilor
Uniunii. În plus, limita maximă de participare, stabilită în 1992 la o valoare de impozitare TVA de 55% din PNB a
fost redusă în 1995 la 50% din PNB pentru statele al căror PNB pe locuitor reprezinta cel mult 90% din media comunitară.
Celelalte state urmau să beneficieze de limita de 50% după 1999. Măsurile luate diminuau rolul ratei TVA la formarea
veniturilor bugetului comunitar şi antrenau o creştere a ponderii celei de-a patra resurse.
Într-o astfel de perspectivă, dacă ţinem cont şi de faptul că taxele vamale şi încasările PAC îşi menţineau tendinţa
de scădere, rezulta clar că sistemul de resurse proprii urma să fie tot mai greu de conciliat cu principiul independenţei
financiare a Comunităţii.
Comisia trebuia să caute, în consecinţă, soluţii care să-i asigure un confort decizional în contextul în care dublul
proces de accentuare a integrării şi de extindere spre ţări mai slab dezvoltate urma să antreneze o creştere a cheltuielilor
de aplicare a politicilor comune.
În timp, presiunea PAC asupra bugetul a scăzut, ponderea în buget fiind de aproximativ 45% şi cu tendinţă de
scădere, dar a crescut presiunea exercitată de aplicarea politicii de coeziune, în special prin redistribuirea operată între
EU15 şi noile state membre.
Conform tratatelor, în prezent resursele bugetului sunt formate din:
1. Resurse proprii tradiţionale (RPT) – acestea sunt formate în principal din taxe impuse asupra importurilor de
produse provenite dintr-un stat din afara UE. Ele contribuie cu aproximativ 15 % la veniturile totale.
2. Resursa bazată pe taxa pe valoarea adăugată (TVA) reprezintă o rată fixă aplicată la veniturile din TVA-ul
armonizat ale fiecărui stat membru. Resursele bazate pe TVA reprezintă 15 % din veniturile totale.
3. Resursa bazată pe venitul naţional brut (VNB) este o rată procentuală fixă (0,73 %) aplicată la VNB-ul fiecărui
stat membru. Deşi este o categorie neuniformă, aceasta a devenit cea mai mare sursă de venituri, contribuind în prezent
cu 69 % din veniturile totale.
Ţările membre au convenit o limită maximă a cheltuielilor cunoscută ca „plafonul resurselor proprii”; această limită
este în prezent stabilită la 1,24 % din venitul naţional brut al Uniunii pentru plăţile făcute de la bugetul UE. Aceasta
corespunde unei medii de aproximativ 293 EUR per cetăţean UE.

9.2. Principiile bugetare, procedura bugetară anuală, structura bugetului Uniunii Europene

Sistemul actual al perspectivelor financiare şi structurarea recentă a bugetului comunitar pe categorii de


cheltuieli
După Strategia de la Lisabona, având drept scop transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică zonă a

79
lumii, garantând un nivel ridicat de ocupare de protecţie socială, corelat cu obiectivele de durabilitate ale Strategiei de l a
Goteborg, perspectivele financiare s-au grupat pe teme prioritare în finanţarea prin bugetul UE, respectiv:

Din cele de mai sus se observă că pentru următorii şapte ani, statele membre UE au decis să dedice o parte
considerabilă a eforturilor lor comune şi a bugetului UE pentru o mai mare creştere economică şi crearea de locuri de
muncă. Dezvoltarea durabilă a devenit una dintre principalele priorităţi ale Uniunii. Economia UE trebuie să fie mai
competitivă, iar regiunile mai puţin prospere trebuie să reducă decalajul faţă de celelalte.
O economie mai competitivă necesită investiţii mai mari în cercetare şi educaţie, infrastructuri de transport şi
energie extinse şi condiţii de lucru mai bune, toate în acelaşi timp. Astfel, o simplă idee dezvoltată într-un laborator poate
i preluată de o mică afacere din UE şi promovată în întreaga Uniune, cu respectarea riguroasă a drepturilor consumatorilor.
În acest caz, finanţarea unei simple idei asigură locuri de muncă pentru cercetător, întreprinzător, distribuitor şi protecţi a
consumatorului.
Obţinerea unei creşteri pe termen lung depinde şi de stimularea şi sporirea potenţialului de creştere al UE. Această
prioritate, numită „Coeziune”, intenţionează să ofere asistenţă în special regiunilor mai puţin avantajate, în vederea
transformării economiei acestora pentru a face faţă competiţiei globale. Inovarea şi economia bazată pe cunoaştere oferă
oportunităţi nemaiîntâlnite pentru stimularea creşterii în aceste regiuni.
Eforturile Uniunii de a obţine coeziune se concentrează asupra dezvoltării infrastructurilor şi a asistării regiunilor în
formarea forţei de muncă şi a adoptării ultimelor tehnologii de producţie. Bugetul UE sprijină, de asemenea, facilitarea
cooperării economice şi sociale transregionale şi internaţionale.
Acţiunile UE presupun adesea împărtăşirea de experienţă şi know-how, care se poate dovedi mult mai utilă pentru
regiunile mai puţin prospere.
În perioada 2007-2013, din fiecare euro cheltuit din bugetul anual al UE, 44 de cenţi vor fi alocaţi pentru activităţile
legate de competitivitate şi coeziune.
De asemenea, datorită diversităţii lor geografice ce şi climaterice, statele membre UE produc o largă varietate de
produse agricole pe care consumatorii europeni le pot achiziţiona la preţuri decente. Eforturile UE în acest domeniu au
două scopuri principale.
În primul rând, producţia trebuie să corespundă necesităţilor consumatorilor, inclusive înaltă siguranţă şi calitate a
produselor agricole. În al doilea rând, din punct de vedere al producţiei, comunitatea agricolă trebuie să posede capacitatea
de a planii ca şi adapta producţia în funcţie de necesităţile consumatorilor, respectând în acelaşi timp mediul înconjurător.
În plus, gestionarea şi protecţia de succes a resurselor noastre naturale trebuie să includă şi măsuri directe de
protecţie a mediului, restructurarea şi diversii carea economiei rurale şi promovarea pescuitului durabil. Pentru că bolile
animalelor, deversările de petrol şi poluarea aerului nu se opresc la frontierele naţionale. Astfel de ameninţări necesită
acţiuni largi pe mai multe fronturi şi în mai multe ţări.
80
În perioada 2007-13, bugetul UE va cheltui în fiecare an 43 cenţi din fiecare euro în benefciul resurselor noastre
naturale.

81