Tema a IV-a

Infracţiuni de fals

Titlul VI al Părţii speciale a Codului penal este dedicat infracţiunilor de fals, păstrând aceeaşi structură tripartită
existentă în Titlul VII, cu aceeaşi titulatură, Infracţiuni de fals, din Codul penal anterior: Capitolul I – Falsificarea de
monede, timbre sau alte valori, Capitolul II – Falsificarea instrumentelor de autentificare sau marcare, Capitolul III
– Falsuri în înscrisuri.

Capitolul 1
Falsificarea de monede, timbre sau alte valori

Acest capitol cuprinde şapte articole: art. 310 – Falsificarea de monede; art. 311 – Falsificarea de titluri de credit
sau instrumente de plată; art. 312 – Falsificarea de timbre sau efecte poştale; art. 313 – Punerea în circulaţie de valori
falsificate; art. 314 – Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori; art. 315 – Emiterea frauduloasă de
monedă; art. 316 – Falsificarea de valori străine. Doar primele şase sunt norme de incriminare, ultima fiind o normă
incompletă (de referire), care stabileşte că dispoziţiile capitolului se aplică şi atunci când infracţiunea priveşte
monede, timbre, titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.

IV.1.1. Caracterizarea generală a infracțiunilor de falsificare

de monede, timbre sau alte valori

Obiectul juridic

Infracţiunile de falsificare de monede, timbre sau de alte valori au ca obiect juridic relaţiile sociale privind
încrederea publică acordată autenticităţii şi realităţii monedelor cu valoare circulatorie, titlurilor de credit sau
instrumentelor de plată, timbrelor sau efectelor poştale.

Obiectul material

În principiu, infracţiunile din acest capitol au obiect material. În cazul falsificării prin alterare, când acţiunea de
falsificare se îndreaptă împotriva unui valori preexistente, infracţiunea are totdeauna obiect material şi acesta este
reprezentat de respectiva valoare. În doctrină1 se arată că în cazul falsurilor prin plăsmuire (contrafacere), „obiect
material al infracţiunii sunt materialele din care se confecţionează monedele sau titlul de valoare contrafăcut”.
Consider că materialele folosite la falsificarea monedelor, titlurilor de credit, instrumentelor de plată, timbrelor sau
efectelor poştale nu pot constitui obiect material, ci sunt bunuri utilizate la producerea infracţiunii. Însă, în situaţia în
care se pleacă de la un suport asupra căruia se exercită acţiunea de falsificare (de exemplu, un tipizat în cazul titlurilor
de credit), se poate vorbi de un obiect material.
În toate cazurile însă, şi atunci când falsificarea se realizează prin alterare, şi atunci când se realizează prin
contrafacere, valoarea falsificată reprezintă produsul infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 329.
 Subiectul activ nu este, de regulă, circumstanţiat, deci poate fi orice persoană. Există şi excepţii, în cazul
infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă, subiectul activ este o persoană care are mandat din partea autorităţii
competente pentru a emite monedă. Participaţia este posibilă sub toate formele la toate infracţiunile.
Subiectul pasiv principal este statul, instituţia sau entitatea de la care emană moneda, titlul de credit, instrumentul
de plată, timbrul sau efectele poştale ce fac obiectul falsificării.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică ce a suferit o pagubă ca urmare a săvârşirii unor astfel
de infracţiuni.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Line
spacing: single, Hyphenate
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii nu prezintă relevanţă pentru tipicitatea acestor infracţiuni. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Situaţia premisă

De regulă, infracţiunile din acest capitol presupun o situaţie premisă constând în preexistenţa unei monede (art.
310), titlu de credit, instrument de plată (art. 311), timbru sau efecte poştale (art. 312) adevărate, care să fi servit drept
model pentru făptuitor, astfel încât acesta să realizeze activitatea de falsificare. În cazul infracţiunii prevăzute de art.
313, situaţia premisă constă în existenţa unor valori falsificate în vederea punerii în circulaţie, iar pentru existenţa
infracţiunii de emitere frauduloasă de monedă (art. 315), trebuie să existe un mandat dat de către autoritatea
competentă unei persoane pentru a emite monedă.

Latura obiectivă

Elementul material constă, de regulă, într-o acţiune de falsificare. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 313
elementul material constă în punerea în circulaţie, primirea, deţinerea, transmiterea în vederea punerii în circulaţie a
valorilor falsificate ori repunerea în circulaţie a valorilor falsificate. Pentru infracţiunea prevăzută de art. 314,
elementul material constă în fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale, iar pentru
incriminarea din art. 315 elementul material este reprezentat de confecţionarea de monedă şi punerea în circulaţie a
acesteia.
Urmarea imediată constă, de regulă, într-o stare de pericol pentru încrederea publică, în autenticitatea monedelor,
titlurilor de credit, instrumentelor de plată, instrumentelor de plată electronică, timbrelor sau efectelor poştale.
Legătura de cauzalitate rezultă, de cele mai multe ori, din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia. Toate infracţiunile din acest capitol se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate în cazul infracţiunilor din acest
capitol.

Formele infracţiunilor

Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi este sancţionată, mai puţin în cazul infracţiunilor
prevăzute de art. 314 C.pen. Consumarea are loc, de regulă, în momentul producerii elementului material, fiind vorba
despre infracţiuni de pericol. Cele mai multe infracţiuni din acest capitol pot îmbrăca forma continuată.

Variante

Infracţiunea prevăzută la art. 312 C.pen. prezintă doar varianta tip. Celelalte infracţiuni din capitol prezintă
variante asimilate (art. 310, art. 315), variante agravate (art. 311, art. 314) sau variante atenuate (art. 313).

Sancţiuni

Infracţiunile din acest capitol se sancţionează cu pedeapsa închisorii însoţită uneori de interzicerea exercitării unor
drepturi (art. 310, art. 311, art. 315) ori cu pedeapsa închisorii alternativ cu amenda (art. 312).

Aspecte procesuale
 Pentru infracţiunile din acest capitol, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei aparţine în primă instanţă judecătoriei.

IV.1.2. Falsificarea de monede

Actuala reglementare aduce în această materie o simplificare a incriminării, în sensul că, dacă art. 282 C.pen. din
1969 sancţiona sub aceeaşi titulatură falsificarea de monedă, dar şi falsificarea titlurilor de credit, precum şi punerea
în circulaţie sau deţinerea valorilor falsificate, Codul în vigoare prevede în art. 311 falsificarea titlurilor de credit sau
a instrumentelor de plată, iar punerii în circulaţie a valorilor falsificate îi este dedicat un text de lege distinct – art.
313 C.pen. În Expunerea de motive a Codului penal s-a arătat că această soluţie de a incrimina falsificarea de monedă
şi falsificarea de titluri de credit distinct, în două articole, se justifică prin pericolul diferit al celor două fapte, reflectat
şi în pedepsele asociate acestora.
Noutatea faţă de vechea reglementare constă în faptul că se sancţionează şi falsificarea unei monede emise de
către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.

Norma incriminatoare

Art. 310. Falsificarea de monede

(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către autorităţile competente,
înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
(3) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale privind încrederea publică acordată autenticităţii Formatted: Font: Not Bold, Italic
şi realităţii monedelor cu valoare circulatorie.

Obiectul material

Infracţiunea de falsificare de monedă are obiect material în măsura în care activitatea de falsificare constă în
alterare, atunci când moneda adevărată, asupra căreia se realizează operaţia de alterare, este modificată pentru a avea
o valoare mai mare sau eventual pentru a căpăta valoare circulatorie (atunci când se modifică o monedă care nu mai
este în circulaţie).
În doctrină se arată că, atunci când falsificarea se realizează prin contrafacere (plăsmuire), obiectul material este
reprezentat de materialele folosite la producerea monedei1. Dacă definim obiectul material al unei infracţiuni ca fiind
lucrul (bun, animal, persoană) asupra căruia se îndreaptă fapta penală, expunându-l unui pericol sau vătămându-l2,
poate ar fi mai corect să se spună că în această situaţie infracţiunea nu are obiect material. De regulă, prin obiect
material înţelegem acea entitate materială prin care se exprimă valoarea socială ocrotită şi împotriva căreia se
îndreaptă elementul material al infracţiunii3.
Hârtia, metalul, cerneala şi alte materiale folosite la plăsmuirea monedei vor reprezenta mai degrabă bunuri care
au servit la săvârşirea infracţiunii.
Şi în cazul contrafacerii şi în cel al alterării, moneda falsificată obţinută reprezintă produsul infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 329; Com. vol. II, p. 210.
2
A se vedea Explicaţii III, p. 4.
3
A se vedea V. Cioclei, C. Rotaru, Caiet de seminar, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 1.
 Subiectul activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub orice formă: coautorat, instigare, complicitate.
Deşi în doctrină a fost exprimată opinia că subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică ce întruneşte
condiţiile generale de responsabilitate penală1, nu există niciun impediment ca persoana juridică să fie subiect activ
al infracţiunii de falsificare de monedă şi un exemplu în acest sens ar putea fi o tipografie care dispune de toate
mijloacele tehnice pentru a contraface bancnote aflate în circulaţie.
Subiectul pasiv principal este statul, prin instituţia emitentă a monedei. Subiect pasiv secundar poate fi persoana
care a primit ca fiind adevărată moneda falsificată.

Situaţia premisă

Această infracţiune nu poate fi concepută fără existenţa în prealabil a unei monede adevărate care să servească
drept model, astfel încât făptuitorul să încerce prin acţiunea de falsificare să obţină un produs al infracţiunii cât mai
asemănător cu moneda adevărată.
Moneda falsificată poate fi metalică sau de hârtie. Valoarea circulatorie trebuie raportată totdeauna la produsul
infracţiunii şi nu la moneda iniţială care a fost alterată. Astfel transformarea unei monede metalice de 50 lei în varianta
existentă în 1992 în una de 50 bani în circulaţie în prezent poate reprezenta falsificare de monedă, transformarea însă a
unei monede actuale de 50 de bani în una cu aceeaşi valoare care să poarte inscripţia „Republica Populară Romînă” nu
reprezintă această infracţiune.
Dacă în urma falsificării se obţine o monedă ieşită din circulaţie şi aceasta este comercializată nu sunt îndeplinite
condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute la art. 310 C.pen., deoarece nu este vorba de o monedă cu valoare
circulatorie şi nici de o monedă emisă de autorităţile competente înainte de punerea oficială în circulaţie, dar poate fi
reţinută infracţiunea de înşelăciune.

Latura obiectivă

Elementul material constă în acţiunea de falsificare a unei monede, iar aceasta se poate realiza prin:
- contrafacere (plăsmuire), adică producerea unor monede false prin imitarea monedei adevărate2;
Nu va exista contrafacere în sensul legii penale atunci când confecţionarea de monedă s-a făcut în scopuri
publicitare. S-a reţinut în practica judiciară3 că fapta inculpatului de a deţine bancnote de 100 dolari USA nevalabile,
care nu aveau elementele de siguranţă ale bancnotelor originale, care au fost tipărite după metoda offset pe hârtie de
foarte proastă calitate cu autorizarea autorităţilor locale columbiene, pentru distribuirea liberă cu prilejul unei serbări
populare, nu reprezintă infracţiune. Deşi în speţă nu este incidentă infracţiunea prevăzută de art. 310 C.pen., ci cea
prevăzută de art. 316 C.pen. raportat la art. 310 C.pen. – falsificarea de valori străine, exemplul este relevant pentru
a concluziona că, atunci când se reproduc monede în scop publicitar, fapta nu reprezintă infracţiune. Tocmai pentru
a evita posibilitatea confuziei unor astfel de monede cu cele reale, Banca Naţională a instituit obligaţia ca, în situaţia
în care reproducerea în scop publicitar a unei monede se face la scara 1/1, să fie obţinut în prealabil un acord al acestei
instituţii4.
- alterare, adică modificarea conţinutului sau aspectului unei monede preexistente în scopul de a crea aparenţa
unei monede în circulaţie5.
Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinită o cerinţă esenţială: moneda să fie asemănătoare unei monede
reale, aflată în circulaţie.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, şi anume încrederea publică în
autenticitatea monedelor aflate în circulaţie.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fără a fi necesară dovedirea ei.

1
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 104.
2
Instanţa a reţinut în fapt că în perioada 22-25.11.2011 inculpatul a falsificat 309 bancnote cu cupiura de 200 lei şi 14 bancnote
cu cupiura de 100 lei, utilizând o imprimantă color, iar ulterior, la 26.11.2011, deghizat prin aplicarea unui bandaj de pansament
steril la ochi şi a altui bandaj pentru imobilizarea mâinii drepte şi purtarea unei perechi de ochelari de vedere, a cumpărat mai
multe bunuri pentru care a plătit cu bancnote falsificate. Faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de falsificare
de monedă, punere în circulaţie de monedă falsificată şi înşelăciune (C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori,
decizia penală nr. 1796/2012).
3
I.C.C.J., decizia penală nr. 1804/21.03.2006, în Culegere de practică judiciară în materie penală, Curtea de Apel Bucureşti,
2005, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 184.
4
Conform art. 14 alin. (5) din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, orice reproducere color a
bancnotelor la scara 1/1, parţială sau integrală, în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate face numai
cu acordul prealabil, scris, al Băncii Naţionale a României.
5
A se vedea Explicaţii IV, p. 332.
 Latura subiectivă

Vinovăţia în cazul falsificării de monedă trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunii

Actele preparatorii, deşi sunt posibile, nu sunt incriminate în cadrul art. 310 C.pen. Ele sunt însă sancţionate prin
intermediul unei infracţiuni distincte – Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.pen.)
Tentativa la falsificarea de monedă este sancţionată şi poate fi reţinută atunci când activitatea de falsificare a fost
demarată, dar întreruptă sau rămasă fără rezultat (în sensul că moneda obţinută este insuficient de asemănătoare cu
moneda adevărată). Dacă fapta a rămas fără rezultat din cauza mijloacelor sau materialelor folosite, care sunt
improprii pentru obţinerea unei monede care să poată fi pusă în circulaţie, fapta nu va reprezenta infracţiunea
prevăzută de art. 310 C.pen.
Consumarea are loc atunci când acţiunea de falsificare a fost dusă la capăt, moneda obţinută este una ce poate fi
pusă în circulaţie, iar urmarea imediată se poate produce. Pentru consumarea infracţiunii nu este necesar ca moneda
să fi fost pusă în circulaţie.

Variante

Infracţiunea prezintă o variantă tip în alin. (1) şi o variantă asimilată în alin. (2), unde se sancţionează falsificarea
unei monede emise de către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia. Dacă
făptuitorul falsifică în aceeaşi împrejurare monedă cu valoare circulatorie şi monedă emisă de autorităţile competente,
înainte de punerea oficială în circulaţie, se va reţine o unică infracţiune prevăzută de art. 310 alin. (1) şi (2) C.pen.1

Sancţiuni

Fapta săvârşită în varianta tip sau în varianta asimilată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.

IV.1.3. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată

Dacă în general bunurile trec de la producători la consumatori prin utilizarea banilor, circulaţia lor şi varietatea
raporturilor juridice care facilitează circulaţia au impus utilizarea unor noi instrumente, mai sigure, mai flexibile prin
care să se realizeze plata sau să se încorporeze anumite valori patrimoniale. Siguranţa circuitului civil a reclamat o
instituţionalizare a unor astfel de titluri.
Falsificarea unor asemenea instrumente produce consecinţe asemănătoare falsificării de monedă, de aceea cele
două infracţiuni sunt reglementate în acelaşi capitol al Titlului VI din Partea specială a Codului penal.
Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, incriminată în Codul penal anterior în cadrul infracţiunii de
Falsificare de monede sau alte valori (art. 282), are în prezent o sferă mai largă de acoperire, în sensul că prin intermediul
art. 311 C.pen. se sancţionează nu doar falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor
sau oricăror altor titluri sau valori asemănătoare, ci şi a instrumentelor de plată electronică. Varianta agravată a acestei
infracţiuni, referitoare la falsificarea instrumentelor de plată electronică, reprezintă o preluare a dispoziţiilor art. 24
alin. (1) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată.

Norma incriminatoare

Art. 311. Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată

(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor
titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea
de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

1
Pentru aceeaşi soluţie, a se vedea Perspectiva clujeană, p. 507.
 (3) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic este constituit din relaţiile sociale bazate pe încrederea publică în autenticitatea titlurilor de credit, Formatted: Font: Not Bold, Italic
a instrumentelor pentru efectuarea plăţilor sau a instrumentelor de plată electronică.

Obiectul material

Când acţiunea de falsificare se realizează prin alterare, obiectul material este reprezentat de titlul de credit real
sau de instrumentul de plată real care este modificat. Când acţiunea de falsificare se produce prin contrafacere,
infracţiunea nu are obiect material, decât în situaţia când se utilizează un formular tipizat real, acesta reprezentând
obiectul material al infracţiunii (de exemplu, când o filă cec este completată de o altă persoană decât cea îndrituită să
o folosească).
În cazul instrumentelor de plată electronică există obiect material doar în cazul alterării, nu şi în cazul
contrafacerii.
În toate situaţiile, titlul de credit, instrumentul pentru efectuarea plăţilor sau instrumentul de plată electronică
falsificat ori valorile asemănătoare falsificate reprezintă produsul infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat şi, ca atare, poate fi oricine, inclusiv o persoană juridică.
Participaţia este posibilă sub toate formele: instigare, complicitate, coautorat.
Subiectul pasiv principal este statul, prin instituţia sau entitatea care a emis titlul de credit, instrumentul de plată
sau instrumentul de plată electronică. Subiect pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică ce a suferit o pagubă
de pe urma utilizării titlului de credit sau a instrumentului de plată falsificat.

Situaţia premisă

Pentru săvârşirea infracţiunii este necesar să existe un titlu de credit sau un titlu sau instrument de plată real, care
să fi servit drept model făptuitorului în acţiunea de falsificare. Dacă titlul de credit nu îndeplineşte condiţiile de formă
ale unui astfel de instrument, se va reţine, eventual, doar infracţiunea de înşelăciune, nu şi cea de falsificare.
În cazul instrumentelor de plată electronică nu este necesară existenţa unei asemănări care să tindă spre imitare
între instrumentul de plată real şi cel falsificat. De exemplu, clonarea unui card, astfel încât din punct de vedere fizic
cardul falsificat nu prezintă nicio asemănare cu cel real, dar înmagazinează aceleaşi informaţii ca şi acesta, poate
reprezenta infracţiunea prevăzută la art. 311 alin. (2) C.pen.

Latura obiectivă

Elementul material constă în falsificarea unor titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor
sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare. Falsificarea poate consta în contrafacerea (confecţionarea,
imitarea) unui titlu sau instrument de plată ori instrument electronic sau în alterarea (modificarea) unui astfel de titlu
sau instrument preexistent. Pentru întregirea laturii obiective în cazul variantei de la alin. (1) este necesar să fie
îndeplinită o cerință esențială, și anume ca titlul rezultat în urma falsificării să fie asemănător cu cel aflat în circulație.
Titlul de credit reprezintă un înscris în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să exercite, la o dată
determinată, dreptul arătat în înscris1. Titlul de credit se caracterizează prin aceea că este un înscris formal, în sensul
că trebuie să îmbrace forma cerută de lege, are caracter constitutiv, deoarece dreptul este încorporat în titlu şi în
consecinţă poate fi exercitat numai în temeiul acestuia, are caracter literal, adică întinderea şi natura dreptului sunt
determinate exclusiv de cele cuprinse în înscris şi conferă un drept autonom, în sensul că, pe de o parte, dreptul şi
obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente faţă de actul juridic din care decurg, iar pe de altă parte,
dobânditorul va deveni titularul unui drept nou, originar, iar nu al unui drept derivat din cel al transmiţătorului.
Titlurile de credit pot fi: titluri nominative – înscrisurile care individualizează pe titularul dreptului şi care se pot
transmite prin cesiune (acţiunile, obligaţiunile), titluri la purtător – înscrisurile care încorporează anumite drepturi
fără să determine persoana titularului drepturilor şi care se transmit prin simpla remitere materială a înscrisurilor
(acţiunile la purtător, obligaţiunile la purtător) şi titlurile la ordin – înscrisuri care cuprind drepturi ce pot fi exercitate

1
În doctrină s-a precizat că mai corectă este folosirea ca denumire de gen a sintagmei „titluri de valoare” deoarece unele din
aceste titluri nu implică şi o creditare. S. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. 6, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.
numai de o persoană determinată şi care se pot transmite prin gir (cambia, biletul la ordin1, cecul2). În doctrina drep-
tului comercial, în funcţie de conţinutul lor, titlurile de credit sunt clasificate în: efecte de comerţ (cambia, biletul la
ordin şi cecul), valori mobiliare (acţiunile şi obligaţiunile), titluri reprezentative ale mărfurilor (conosamentul,
recipisa de depozit, warantul)3.
În reglementarea anterioară, textul de lege enumera, pe lângă titlurile de credit public, titlurile de orice fel pentru
efectuarea plăţilor, şi cecurile. În actualul Cod penal cecurile nu au mai fost expres prevăzute în enumerare, ceea ce
nu înseamnă că sfera de aplicabilitate a infracţiunii s-a redus, deoarece cecurile sunt titluri la ordin şi, ca atare, textul
de lege se referă şi la ele.
S-a mai reţinut în practica judiciară, anterior intrării în vigoare a actualului Cod, că „ordinul de plată nu constituie
titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea legii penale, deoarece, pentru a face plăţi pe baza acestui ordin, fără
putere circulatorie în sine, societatea bancară este obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care transferul
sumei de bani nu se poate realiza. În această situaţie fapta de falsificare şi folosire a unui ordin de plată constituie
infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată”4. Această soluţie era valabilă pentru reglementarea din Codul
penal anterior, deoarece textul de lege utiliza noţiunea de „titlu”, iar ordinul de plată nu reprezenta un titlu. Actuala
reglementare se referă însă şi la titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor, iar ordinul de plată poate intra în
această categorie, motiv pentru care o asemenea soluţie, precum cea citată, nu mai este de actualitate.
Textul de lege cuprinde în enumerarea valorilor ce pot fi falsificate şi „alte valori asemănătoare”.
În doctrină s-a arătat că în activitatea comercială sunt folosite înscrisuri care împrumută anumite caracteristici ale
titlurilor de valoare, fără a putea fi considerate astfel de înscrisuri, de aceea mai sunt cunoscute sub numele de titluri
de valoare improprii (bilete de călătorie cu mijloacele de transport, bilete de intrare la teatru, bilete în staţiuni de
odihnă, bilete de loterie). Aceste înscrisuri probează existenţa unor raporturi juridice, dar nu încorporează drepturi,
aşa cum este cazul titlurilor de credit, de aceea sunt considerate contrasemne de legitimare5.
Ca atare, titlurile de valoare improprii ar putea reprezenta prin prisma legii penale „alte valori asemănătoare” celor
indicate în art. 311 C.pen. Se ridică însă o nouă problemă determinată de faptul că art. 320 alin. (3) C.pen. asimilează
înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Ca atare, titlurile
de valoare improprii ar putea fi considerate prin voinţa legiuitorului înscrisuri oficiale. În doctrină nu s-a făcut o
distincţie clară între înscrisurile asimilate celor oficiale şi cele asimilate titlurilor de credit6.
Deşi în doctrină biletul de loterie este considerat a fi un înscris asimilat celor oficiale7, în practica judiciară s-a
reţinut că lozul în plic este un titlu sau valoare asemănătoare titlurilor de credit sau celor pentru efectuarea de plăţi8,
ca atare, în cazul falsificării lozului sau biletului de loterie, se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 311 C.pen.
Apreciez că, pentru a face distincţia între cele două tipuri de înscrisuri la care se face referire în art. 311 alin. (1),
respectiv art. 320 alin. (3), ar trebui să ne raportăm la natura lor. Atunci când ele permit, în mod direct sau indirect,
achiziţionarea unei game variate de bunuri sau servicii, vor putea fi incluse în categoria „altor valori” prevăzute la
art. 311. Spre exemplu, un bilet de loterie sau un bilet de loz în plic, dacă sunt câştigătoare, dau posibilitatea ca prin
intermediul sumei ce o înglobează să poată fi obţinute bunuri sau servicii de orice fel (au o funcţie asemănătoare cu
cea a monedei sau cu a titlurilor de credit). Biletul de tren sau de intrare la spectacol nu oferă decât o „legitimare”
pentru obţinerea serviciului sau bunului precis determinat în respectivul imprimat. Un astfel de bilet sau tichet nu
poate fi folosit nici direct, nici indirect pentru achiziţionarea unor bunuri sau servicii, de aceea falsificarea lui poate

1
Sub imperiul Codului penal anterior, unele instanţe au considerat că biletul la ordin este titlu de credit, aceasta fiind opinia
majoritară, alte instanţe au considerat că nu îndeplineşte condiţiile cerute de infracţiunea de falsificare de monedă.
Biletul la ordin constituie, conform Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin modificată prin Legea nr. 83/1994,
un titlu pentru efectuarea plăţilor şi constituie, astfel, un titlu asemănător celor emise pentru efectuarea plăţilor de o instituţie
bancară sau de credit. Aşa fiind, biletul la ordin se încadrează în categoria valorilor la care se referă falsificarea de titluri de credit
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3309/2000, în C.P. Ad, p. 976). În sens contrar, biletul la ordin nu are, în sine, putere circulatorie,
fiind doar un titlu de credit în temeiul căruia emitentul îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani la data scadentă, indicându-se
unitatea bancară de unde urmează a fi încasată, după îndeplinirea anumitor operaţiuni, de aceea ele nu pot servi ca mijloace de
plată, motiv pentru care emiterea a două bilete la ordin prin care s-au indicat, neconform cu realitatea, două conturi ca fiind active,
constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 289/2004, în C.P. Ad.,
p. 976).
2
Prin falsificarea unui cec se înţelege plăsmuirea sau alterarea imprimatului filei cec, iar nu menţionarea unei sume pentru
care nu există acoperirea necesară (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3748/2003, apud I. Nedelcu, în C.P. Ad., p. 975-976).
3
S. Cărpenaru, op. cit., p. 547-550. A se vedea, pentru explicitarea noţiunii de titluri de credit, şi P. Dungan, T. Medeanu, V.
Paşca, op. cit., p. 108.
4
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3309/12.09.2000, în B.J.3, p. 802, apud I. Nedelcu, în C.P.Ad., p. 976.
5
S. Cărpenaru, op. cit., p. 550-551.
6
A se vedea Com. vol. II, p. 211, 251; Explicaţii IV, p. 379.
7
A se vedea Explicaţii IV, p. 379.
8
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1351/A/2003, definitivă prin nerecurare la 21 octombrie 2003, în C. Rotaru,
Infracţiuni de fals, op. cit., p. 4-12.
face obiectul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale [dar numai în măsura în care poate fi asimilat unui
înscris oficial, adică în condiţiile în care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se referă art. 176 ori de la
persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea persoane].
În ceea ce priveşte acţiunea de falsificare, s-a reţinut în practica judiciară1 că latura obiectivă a infracţiunii de
falsificare de titluri de credit sau instrumente de plată constă în acţiunea de falsificare a formularului tipizat emis de
una din instituţiile de credit. Or, inculpatul nu a efectuat o astfel de operaţiune, ci s-a folosit de formularele tipizate
emise de o instituţie competentă, dar pe care le-a completat fără drept, le-a semnat cu numele său şi a aplicat ştampila
altei societăţi, fără a avea nicio împuternicire de la societatea în numele căreia a acţionat. De aceea, s-a decis că
acţiunea inculpatului s-ar circumscrie laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 84 pct. 1 din Legea nr. 59/1934.
Soluţia este greşită. Este evident că cecul emis este unul falsificat din moment ce a fost semnat şi ştampilat în numele
unei alte societăţi comerciale, cu care inculpatul nu avea niciun raport juridic. Art. 84 pct. 1 din Legea nr. 59/1934 se
referă la emiterea unui cec fără a fi avut autorizarea trasului, or în speţă este vorba de emiterea unui cec în numele
trăgătorului, fără autorizaţia acestuia. De asemenea, argumentarea instanţei că în cazul cecurilor putem vorbi de
falsificare doar în ipoteza în care se contraface tipizatul emis de instituţia de credit este greşită. Aceasta poate fi o
modalitate de falsificare, dar nu reprezintă o condiţie obligatorie pentru reţinerea infracţiunii prevăzute de art. 311
alin. (1) C.pen.
Alin. (2) al art. 311 C.pen. sancţionează falsificarea unui instrument de plată electronică. Conform art. 180 C.pen.
„prin instrument de plată electronică se înţelege un instrument care permite titularului să efectueze retrageri de
numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele
decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare”.
Potrivit art. 2 pct. 13 din Regulamentul nr. 6/2006 al BNR privind emiterea şi utilizarea instrumentelor de plată
electronică şi relaţiile dintre participanţii la tranzacţiile cu aceste instrumente, instrumentul de plată electronică este
instrumentul care permite utilizatorului să efectueze operaţiuni de retragere sau depunere de numerar, plata de bunuri
şi servicii prestate, transferuri de fonduri, în această categorie fiind incluse cardurile, instrumentele de plată cu acces
la distanţă (aplicaţiile de tip internet-banking, home-banking, mobile banking) şi cele de tip monedă electronică
(e-money, adică instrumentul de plată reîncărcabil sau nu, altul decât instrumentul de plată cu acces la distanţa, cum
ar fi chip-cardul), o memorie a unui computer sau alt dispozitiv electronic pe care sunt stocate electronic unităţi
monetare, permiţând deţinătorului său să efectueze operaţiuni. Acest instrument este acceptat la plată de alte entităţi
în afara emitentului, valoarea stocată pe instrument fiind în mod obligatoriu egală cu suma primită de emitent de la
deţinător, respectiv utilizator, după caz.
Definiţia dată instrumentului de plată în Codul penal este una generală, care trebuie adaptată infracţiunii prevăzute
la art. 311 alin. (2) C.pen.
Deşi în doctrină2, pentru explicitarea noţiunii de instrument de plată electronic se face trimitere la Regulamentul
nr. 6/2006 al BNR, care oferă şi exemple concrete, nu toate instrumentele indicate aici pot face obiectul falsificării.
Pentru a fi în prezenţa acestei infracţiuni trebuie ca instrumentul de plată electronică să aibă o existenţă fizică, astfel
încât să poată fi contrafăcut sau alterat. Nu trebuie pierdut din vedere că infracţiunea reglementată în art. 311 C.pen.
este derivată din infracţiunea de falsificare de monedă, ca atare, doar valorile la care cele două texte fac referire sunt
distincte, dar mecanismul de producere al infracţiunii este identic. Astfel, un card blank pe care sunt copiate date de
pe banda magnetică a unui card autentic este un instrument de plată electronică falsificat. Dacă plata se face
electronic, dar utilizând un sistem de parole sau coduri, sau este ordonată prin telefon, poştă, internet, nu se pune
problema falsificării unui instrument de plată electronică, ci eventual, a unei fraude informatice (art. 249 C.pen.) sau
a efectuării de operaţiuni financiare în mod fraudulos (art. 250 C.pen.).
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite, şi anume încrederea publică în
titlurile de credit, titlurile sau instrumentele de plată ori instrumentele de plată electronică autentice.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

1
S-a reţinut că inculpatul, în calitate de asociat unic al unei societăţi comerciale la care îndeplinea funcţia de administrator, a
încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu o altă societate comercială. Ulterior primirii produselor, pentru plata preţului,
inculpatul a completat trei file cec retrase din circulaţie, pe care le-a semnat şi ştampilat în numele unei alte societăţi comerciale
la care inculpatul nu avea nicio calitate şi fără acordul administratorului acelei societăţi. Banca a refuzat plata pe motiv că
inculpatul nu avea specimen de semnătură în contul societăţii căreia a emis filele cec, inculpatul semnând în nume propriu, şi nu
în cel al persoanei îndreptăţite (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 139/2005, în C.A. Iași, Buletinul Jurisprudenței. Culegerea de
practică judiciară 2005, Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 89).
2
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 108-109.
 Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe în cazul acestei infracţiuni sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunilor

Tentativa este posibilă şi se sancţionează în cazul acestei infracţiuni.

Infracţiunea se consumă în momentul finalizării activităţii de falsificare.

Variante

Infracţiunea are o variantă tip, reglementată în alin. (1), şi o variantă calificată, atunci când fapta priveşte un
instrument de plată electronică [alin. (2)].

Sancţiuni

Pentru varianta tip sancţiunea este pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Pentru varianta calificată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

IV.1.4. Falsificarea de timbre sau efecte poştale

Prin intermediul acestei infracţiuni se sancţionează alterarea adevărului cu privire la autenticitatea timbrelor,
mărcilor poştale, plicurilor poştale sau cupoanelor cu răspuns internaţional. Tipărirea timbrelor şi efectelor poştale
cu timbru incorporat este atribuţia exclusivă a Companiei Naţionale Poşta Română şi, pentru a conserva un astfel de
monopol, orice activitate de imprimare de timbre sau efecte poştale cade sub incidenţa legii penale1. Fapta are
corespondent în art. 283 alin. (1) teza I C.pen. din 1969.

Norma incriminatoare

Art. 312. Falsificarea de timbre sau efecte poştale

(1) Falsificarea de timbre de orice fel, mărci poştale, plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoane răspuns
internaţional se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat relaţiile sociale bazate pe încrederea publică acordată autenticităţii Formatted: Font: Not Bold, Italic
timbrelor sau efectelor poştale.

Obiectul material

Infracţiunea are totdeauna obiect material atunci când falsificarea se realizează prin alterare, acesta fiind reprezentat
de timbrul, marca poştală, plicul poştal, cartea poştală sau cuponul de răspuns internaţional ce a fost supus modificării.
În situaţia în care falsificarea se produce prin contrafacere, infracţiunea nu are obiect material. În ambele cazuri timbrele
sau efectele poştale falsificate reprezintă produsul infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate
formele: coautorat, instigare, complicitate.

1
Idem, p. 112.
 Subiectul pasiv principal este statul, prin instituţia sau entitatea emitentă a timbrelor sau efectelor poştale.

Situaţia premisă

Această infracţiune presupune preexistenţa unor timbre, mărci poştale, cărţi poştale, plicuri poştale sau cupoane
de răspuns internaţional, ce servesc drept model făptuitorului în acţiunea de falsificare.

Latura obiectivă

Elementul material se realizează totdeauna printr-o acţiune de falsificare a unor timbre sau efecte poştale.
Falsificarea poate consta în contrafacerea (confecţionarea, imitarea) timbrelor sau efectelor poştale sau în alterarea
(modificarea) unora preexistente.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru încrederea publică în timbrele şi efectele poştale.

Latura subiectivă

Vinovăţia. Pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate la nivel subiectiv este necesar ca fapta să fie comisă cu
intenţie directă sau indirectă.

Formele infracţiunii

Tentativa la această infracţiune este posibilă şi se sancţionează. Consumarea are loc în momentul finalizării
acţiunii de falsificare.

Variante

Infracţiunea are o singură variantă tip.

Sancţiuni

Legea prevede pentru această infracţiune pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani alternativ cu pedeapsa amenzii.

IV.1.5. Punerea în circulaţie a valorilor falsificate

Punerea în circulaţie a valorilor prevăzute în art. 310-312 C.pen. reprezintă o preluare a infracţiunii prevăzută în
art. 282 alin. (2) şi art. 283 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1969.
Textul actual rezolvă problema ridicată anterior în doctrină, şi anume dacă cel care falsifică monedă, titluri de
credit sau valori asemănătoare trebuie să răspundă penal şi pentru deţinerea acestor valori falsificate, şi prevede
expres că autorul infracţiunii de falsificare poate fi şi autor al punerii în circulaţie a valorilor falsificate, însă nu şi al
faptei de deţinere în vederea punerii în circulaţie.
Noua reglementare mai corijează o practică socotită de multe ori în doctrină ca injustă, dar pe deplin fundamentată
de vechiul text de lege, conform căreia cel care repunea în circulaţie o monedă falsificată, despre care a constatat că
era falsă ulterior intrării în posesia ei, răspundea în aceleaşi condiţii ca cel care punea în circulaţie valori despre care
ştia înainte de a le primi că erau falsificate sau pe care le-a falsificat el însuşi. Alin. (3) al art. 313 C.pen. prevede că
o asemenea faptă este infracţiune, dar limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. .

Norma incriminatoare

Art. 313. Punerea în circulaţie de valori falsificate

 (1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi primirea, deţinerea sau
transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse.
(2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârşită de către autor sau un
participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
de falsificare prin care au fost produse.
(3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a
constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
(4) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în încrederea publică în autenticitatea monedelor cu valoare Formatted: Font: Not Bold, Italic
circulatorie, a titlurilor de credit, a instrumentelor de plată electronică, a timbrelor şi efectelor poştale.

Obiectul material

Infracțiunea nu are obiect material.

Monedele false, titlurile de credit, titlurile sau instrumentele de plată, instrumentele de plată electronică, timbrele
şi efectele poştale falsificate reprezintă bunuri folosite la săvârșirea infracțiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate formele:
coautorat, complicitate, instigare. În cazul punerii în circulaţie a unei valori falsificate, autor poate fi şi orice
participant la infracţiunea de falsificare a respectivei valori [art. 313 alin. (2) C.pen.]. Ca atare, infracţiunea de
punerea în circulaţie de valori falsificate poate fi reţinută în concurs cu cea de falsificare a unor astfel de valori.
Subiectul pasiv principal este instituţia care a emis moneda, titlul de credit, instrumentul de plată electronică,
timbrele sau efectele poştale. Subiect pasiv secundar poate fi persoana care a fost indusă în eroare şi a suferit o pagubă
de pe urma punerii în circulaţie a acestor valori falsificate.

Situaţia premisă

O condiţie prealabilă pentru ca infracţiunea să poată fi comisă este aceea a existenţei unor monede, titluri de credit,
titluri sau instrumente de plată, instrumente de plată electronică, timbre sau efecte poştale falsificate1.

Latura obiectivă

Elementul material constă în acţiuni alternative de: punere în circulaţie de valori falsificate; primire, deţinere,
transmitere de valori falsificate în vederea punerii în circulaţie; repunerea în circulaţie a uneia din valorile prevăzute
în art. 310-312 C.pen. În actualul text al infracţiunii au fost introduse două noi modalităţi ale elementului material:
primirea şi transmiterea, pentru a fi împiedicate dificultăţile practice ivite în cazul modalităţii deţinerii care implica
dovedirea trecerii unei perioade de timp în care făptuitorul să fi posedat în fapt valorile falsificate.

Punerea în circulaţie2 înseamnă introducerea valorilor falsificate în circuitul civil prin plăţi, depuneri, schimburi,
expedieri poştale, substituirea de către gestionar a unor valori reale cu unele falsificate etc.3

1
A se vedea explicaţiile anterioare cu privire la aceste noţiuni.
2
În sarcina inculpatului s-a reţinut infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 alin. (1)
constând în aceea că a pus în circulaţie monedă falsificată, oferind unor cetăţeni moldoveni spre vânzare euro şi lei moldoveneşti
în bancnote falsificate, iar apoi a fost depistat de poliţie deţinând o altă sumă de lei moldoveneşti falsificată [Trib. Galaţi, Secţia
penală, sentinţa nr. 122/2015 (www.rolii.ro)].
3
A se vedea Explicaţii IV, p. 335.
 Primirea1 reprezintă recepţionarea valorilor falsificate de către făptuitor, remiterea lor de către o altă persoană.
Deţinerea2 reprezintă stăpânirea în fapt a valorilor falsificate pe o perioadă de timp, în scopul punerii în circulaţie.
Deţinerea poate presupune o primire anterioară a valorilor falsificate, dar nu este obligatoriu. Făptuitorul poate deţine
valori falsificate fără să le fi primit, de exemplu, atunci când închiriază o locuinţă unde sunt ascunse valori falsificate,
făptuitorul cunoscând acest aspect şi având sarcina de a le păstra.
Transmiterea valorilor falsificate reprezintă înmânarea, remiterea lor de către făptuitor altei persoane.
Dacă deţinerea de valori falsificate presupune o acţiune desfăşurată în timp, o simplă intrare în contact cu
asemenea bunuri nefiind suficientă, primirea şi transmiterea valorilor falsificate nu sunt condiţionate de o anumită
durată în timp.
Conform dispoziţiilor art. 313 alin. (2) C.pen., punerea în circulaţie a valorilor falsificate săvârşită de către autor
sau un participant la infracţiunea de falsificare se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de
falsificare prin care au fost produse. Deşi textul nu este foarte explicit, în această situaţie infracţiunea de punere în
circulaţie de valori falsificate va fi reţinută în concurs cu una din infracţiunile prevăzute în art. 310-312 C.pen.
În doctrină s-a exprimat opinia că acest text face referire doar la „punerea în circulaţie” a valorilor falsificate,
motiv pentru care, printr-o interpretare per a contrario, se poate concluziona că participantul nu va răspunde pentru
primire atunci când primeşte ulterior valorile obţinute dintr-o acţiune de falsificare la care a participat.
S-a susținut că dacă cel care primeşte valori falsificate va ajunge să pună în circulaţie respectivele valori, fapta sa
va constitui doar punere în circulaţie, actul de primire şi cel de deţinere fiind, din punct de vedere natural, acte
premergătoare actului de punere în circulaţie, care vor fi absorbite în actul mai grav, căruia i se va da relevanţă penală.
Când însă valorile sunt primite şi transmise mai departe altei persoane, se va reţine un concurs de infracţiuni între
primirea unor valori falsificate şi transmiterea unor valori falsificate. Însă atunci când cel căruia i s-au transmis
valorile falsificate a procedat la punerea lor în circulaţie, în sarcina celui care a transmis se va reţine exclusiv o
infracţiune de transmitere de valori falsificate, nu şi o eventuală complicitate la infracţiunea de punere în circulaţie3.
O asemenea abordare este nu doar foarte complicată, impunând totdeauna stabilirea cu precizie a traseului
valorilor falsificate, dacă ele urmau să fie puse în circulaţie sau doar transmise altei persoane (ceea ce nu totdeauna
este posibil în practică), dar ar conduce şi la soluţii inechitabile, deoarece atunci când făptuitorul ar primi valori
falsificate şi apoi le-ar pune în circulaţie s-ar reţine o singură infracţiune, aceea de punere în circulaţie a valorilor
falsificate, pe când în situaţia în care făptuitorul ar primi valorile falsificate pe care le-ar transmite mai departe unui
terţ, urmând ca acesta să le pună în circulaţie (ar juca rolul unui intermediar) i s-ar reţine în sarcină două infracţiuni,
cu acelaşi regim sancţionator – primirea de valori falsificate şi transmiterea de valori falsificate, ceea ce ar fi injust.
Mai mult, ar trebui să ne punem problema dacă, în situaţia în care între primirea şi transmiterea valorilor falsificate a
trecut o perioadă mai lungă de timp, nu ar trebui reţinută în concurs şi o a treia infracţiune, aceea de deţinere de valori
falsificate.
Opiniile prezentate anterior sunt fructul concepţiei că infracţiunea prevăzută în art. 313 este una cu conţinuturi
alternative şi ca atare producerea a două sau mai multor acţiuni dintre cele enumerate în alin. (1) va fi de natură a
conduce la reţinerea unui concurs de infracţiuni.
Sunt de părere că punerea în circulaţie de valori falsificate este o infracţiune la care elementul material constă
într-o acţiune ce se poate realiza în patru modalităţi alternative: punerea în circulaţie, primirea, deţinerea sau
transmiterea în vederea punerii în circulaţie. Realizarea oricărei modalităţi a elementului material va conduce la
consumarea infracţiunii. Odată consumată infracţiunea, realizarea unei alte modalităţi a elementului material va fi
lipsită de consecinţe juridice. De exemplu, dacă o persoană primeşte de la autorul falsului valori despre care ştie că
sunt falsificate săvârşeşte infracţiunea prevăzută de art. 313 alin. (1). Dacă ulterior această persoană transmite valorile
falsificate sau le pune în circulaţie nu se consumă o nouă infracţiune, ci vom fi în prezenţa aceleiaşi infracţiuni,

1
S-a reţinut că inculpatul, care a fost depistat la 25.03.2014 având asupra sa 15 instrumente de plată electronică contrafăcute
(15 carduri), a primit şi a deţinut aceste instrumente în vederea punerii lor în circulaţie, săvârşind astfel în formă continuată
infracţiunea prevăzută de art. 313 alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) [Jud. Oradea, Secţia penală, sentinţa penală nr. 697/2014
(www.rolii.ro)].
2
Instanţa a reţinut că fapta inculpatului de a oferi, la 4.07.2012, unei farmaciste o bancnotă falsificată pentru achiziţionarea
unui medicament reprezintă infracţiunea de înşelăciune în concurs cu cea de punere în circulaţie de monedă falsificată, iar fapta
de a deţine 4 bancnote falsificate la data de 6.07.2012 în vederea punerii în circulaţie, cunoscând că sunt falsificate, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de deţinere de valori falsificate în vederea punerii în circulaţie (în realitate, aceasta nu este
o infracţiune, ci o modalitate de săvârşire a infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate) [Jud. Oradea,sentinţa penală
nr. 78/2013 (www.rolii.ro)].
3
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 521-523.
realizându-se doar o nouă modalitate a elementului material, fără relevanţă juridică. În acest sens s-a pronunţat şi
practica judiciară1.
Opinia prezentată mai sus mai aduce în discuție un aspect, și anume înțelesul art. 313 alin. (2). Când utilizează
expresia „punerea în circulație a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312” legiuitorul se referă la infracțiunea de
punere în circulație de valori falsificate, sau la una din modalitățile elementului material al acesteia – punerea în
circulație? Dacă optăm pentru prima variantă, înseamnă că în orice mod ar fi săvârșită infracțiunea prevăzută în art.
313, inclusiv în cazul primirii, deținerii, transmiterii, ea va putea fi reținută în concurs cu cea de falsificare (art. 310-
312) pentru cel care are calitatea de autor sau participant la infracțiunea de falsificare. Aceasta ar însemna, spre
exemplu, ca în cazul în care o persoană falsifică monedă să îi putem reține în sarcină pe lângă infracțiunea prevăzută
de art. 310 și infracțiunea prevăzută de art. 313 săvârșită în modalitatea deținerii, dacă după tipărire moneda a rămas
în deținerea sa un timp. Concursul de infracțiuni va trebui reținut și atunci când înmânează moneda falsificată unui
terț pentru a o pune în circulație pentru că în această situație vom putea reține modalitatea transmiterii. Ca atare,
pentru autorul falsului, aproape în toate situațiile (poate mai puțin în aceea în care după tipărire ar distruge imediat
moneda falsificată), ar trebui reținută în concurs și infracțiunea de punere în circulație de valori falsificate.
De aceea, cred că a doua variantă, în care dăm expresiei ,,punerea în circulație” înțelesul de modalitate a
elementului material este cea dorită de legiuitor. Adică autorul, instigatorul sau complicele la acțiunea de falsificare
vor răspunde și pentru infracțiunea prevăzută la art. 313 C.pen. doar dacă vor pune efectiv în circulație valorile
falsificate (de exemplu, se vor prezenta la un magazin unde vor cumpăra bunuri cu monedă falsificată). Dacă autorul
falsului va preda valorile falsificate unui terț pentru ca acesta să le pună în circulație va răspunde doar pentru
infracțiunea de falsificare, nu şi pentru cea de punere în circulație. În mod similar, dacă persoana care a procurat
cerneluri celui care a falsificat monedă, va primi moneda falsă de la autor și o va transmite unui terț pentru ca acesta
să o pună în circulație, va răspunde doar pentru complicitate la falsificarea de monedă, nu și pentru infracțiunea de
punere în circulație de valori falsificate.
Repunerea în circulaţie ca şi element material al acestei infracţiuni poate fi realizată doar de persoana care a
constatat, ulterior intrării în posesia valorilor, că acestea sunt falsificate.
În legătură cu punerea în circulaţie a unor valori falsificate, în practica judiciară şi în doctrină au fost exprimate
două opinii. Într-o primă opinie2 reţinerea infracţiunii de punere în circulaţie de monede sau valori falsificate exclude
reţinerea infracţiunii de înşelăciune, deoarece punerea în circulaţie de valori falsificate reprezintă o formă specifică
de înşelăciune, care presupune înşelarea bunei-credinţe a celui care primeşte aceste valori. Într-o a doua opinie, în
cazul în care remiterea valorilor falsificate nu s-a făcut cu titlu gratuit, trebuie reţinut un concurs de infracţiuni între
punerea în circulaţie a valorilor falsificate şi înşelăciune3. Deşi în cele mai multe situaţii punerea în circulaţie a
valorilor falsificate implică şi o inducere în eroare, realizarea condiţiilor de tipicitate a infracţiunii de înşelăciune nu
este obligatorie. În situaţia în care făptuitorul a oferit o asemenea valoare ştiind că este falsă, dar nu s-a produs şi un
prejudiciu (de exemplu, a fost oferită o monedă falsificată unui cerşetor), se va reţine doar infracţiunea de punere în
circulaţie a unor valori falsificate. Când însă remiterea unei valori falsificate nu se face cu titlu gratuit se va putea
reţine un concurs de infracţiuni.
Urmarea imediată a acestei infracţiuni constă într-o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea
monedelor, titlurilor de credit, instrumentelor pentru efectuarea plăţilor, timbrelor sau efectelor poştale aflate în
circulaţie. Legătura de cauzalitate. Având în vedere că punerea în circulaţie de valori falsificate reprezintă o
infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită, ea rezultând din realizarea elementului material.

1
Fapta inculpatului care, în perioada aprilie 2014 - noiembrie 2014, a deţinut şi a pus în circulaţie suma de 17.500 euro
falsificaţi întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzute de art. 313
raportat la art. 316 şi art. 310 C.pen. [Jud. Zalău, sentinţa penală nr. 50/2015 (www.rolii.ro)].
Pentru soluţie contrară, a se vedea C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală nr. 227/2012
(www.rolii.ro). În sarcina inculpatului s-a reţinut infracţiunea de falsificare de monedă în modalitatea punerii în circulaţie de monedă
falsificată în concurs cu cea de falsificare de monedă în modalitatea deţinerii de monedă falsificată şi cea de înşelăciune. S-a reţinut
că inculpatul a deţinut în vederea punerii în circulaţie două bancnote falsificate din cupiura de 100 euro şi că, după ce a încercat,
în trei rânduri, fără succes, să plaseze în locaţii diferite moneda falsificată, a reuşit să plaseze o bancnotă, fiind prins de organele
de poliţie în timp ce încerca să o plaseze pe a doua. Trebuie precizat că hotărârea a fost pronunţată sub imperiul vechiului Codul
penal, în care art. 282, intitulat Falsificarea de monedă sau alte valori, incrimina atât falsificarea de monedă [alin. (1)], cât şi
punerea în circulaţie de monedă falsificată. De asemenea, din motivare nu rezultă dacă au fost reţinute două infracţiuni în
considerarea faptului că punerea în circulaţie este o infracţiune distinctă faţă de deţinerea în vederea punerii în circulaţie, ambele
cuprinse în alin. (2) al art. 282 C.pen. din 1969, sau dacă s-a reţinut această încadrare în considerarea faptului că au existat două
acte materiale şi că fiecare în parte realizează elementele constitutive ale acestei infracţiuni.
2
A se vedea P.J.P. III, p. 243, comentariul 2.
3
C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 1-4; F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999,
p. 156-157.
 Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe în cazul acestei infracţiuni sub formă intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunilor

Tentativa este posibilă şi se sancţionează. Dat fiind modul în care este redactată infracţiunea, unele acţiuni, care,
în mod normal, s-ar înscrie în zona tentativei (de exemplu, primirea valorilor falsificate în raport cu punerea în
circulaţie a valorilor falsificate), sunt prin voinţa legiuitorului elemente materiale ale infracţiunii, motiv pentru care
în cazul producerii lor nu vom reţine o tentativă, ci o infracţiune fapt consumat.
S-a reţinut în doctrină că tentativa se poate reţine, spre exemplu, atunci când activitatea infracţională a fost întreruptă
de intervenţia organelor judiciare (făptuitorul a încercat să plătească cu monedă falsă, dar a fost oprit de organele
judiciare)1. Însă şi într-o asemenea situaţie se va reţine infracţiune fapt consumat în modalitatea deţinerii.
În situaţia în care modalitatea elementului material este deţinerea, infracţiunea este una continuă, de aceea, pe lângă
momentul consumării va exista un moment al epuizării.
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată, dacă actele materiale au fost săvârşite în realizarea aceleiaşi
rezoluţii infracţionale la diferite intervale de timp2.

Variante

Infracţiunea prezintă o variantă tip, reglementată în alin. (1), şi o variantă atenuată în alin. (3), constând în
repunerea în circulaţie a uneia din valorile prevăzute în art. 310-312 C.pen., de către o persoană care a constatat
ulterior intrării în posesia acesteia că este falsificată. Prin această variantă atenuată s-a revenit la o soluţie tradiţională
în dreptul nostru, consacrată de dispoziţiile art. 389 C.pen. din 19363.
Deşi în doctrină4 s-a susţinut că textul nu este aplicabil în situaţia în care cel care „repune” valorile falsificate în
circulaţie nu a suferit niciun prejudiciu prin acceptarea anterioară a valorilor falsificate (situaţia unei donaţii sau a
unui dar manual), credem că o asemenea soluţie nu este susţinută de text, care se referă la o persoană care a constatat,
ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, fără a face referire la existenţa unui prejudiciu. De altfel, chiar
şi în situaţia în care valorile falsificate au fost primite cu titlu gratuit, la momentul săvârşirii faptei de repunere în
circulaţie se poate vorbi despre un prejudiciu, deoarece făptuitorul care, cu bună-credinţă, considera că are o valoare
cu putere circulatorie (monedă, titlu de credit etc.), constată că aceasta este falsificată şi ca atare patrimoniul său este
mai sărac decât credea.

Sancţiuni

În varianta tip, infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin
care au fost produse valorile respective. Varianta atenuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de falsificare prin care valorile au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.

1
„Pentru a pune în circulaţie o monedă înseamnă a izbuti să ajungi la faptul material al introducerii acelei monede pentru
oricât de scurt timp în angrenajul circulaţiunii monetare, cu alte cuvinte a face ca acea monedă să treacă cel puţin într-o singură
operaţiune ţi să fie primită ca monedă. Aşadar, momentul consumativ al infracţiunii de punere în circulaţie a monedelor false
conform obiectivităţii juridice a acestei infracţiuni nu are loc decât atunci când moneda a trecut real în circulaţiune. Or, aceasta
nu se verifică în cazul când falsitatea monedei a fost imediat recunoscută, iar moneda refuzată, căci cel care a oferit moneda falsă
nereuşind să înşele buna-credinţă a celui căruia îi oferea acea monedă, implicit nu a putut ajunge la rezultatul final, punerea
monedei în circulaţie”. Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Ed. Librăriei Socec&Co. S.A. Bucureşti, 1937, p. 544-545.
2
În sarcina inculpatului s-a reţinut infracţiunea de punerea în circulaţie de monedă falsificată în formă continuată, pentru că
a pus în circulaţie la 19.04.2013 o bancnotă de 50 euro falsificată, iar la 8.05.2013 a pus în circulaţie 3 bancnote falsificate de
câte 100 dolari SUA, prin vânzarea lor către acelaşi denunţător [Jud. Constanţa, sentinţa penală nr. 1051/2014 (www.rolii.ro)].
3
Art. 389 C.pen. din 1936 – Acela care primeşte o monedă falsificată, crezând că este adevărată, şi apoi, luând cunoştinţă că
este falsă, o pune în circulaţie, comite delictul de întrebuinţare de monedă falsificată şi se pedepseşte cu amendă al cărui maximum
este de cinci ori valoarea monedei repuse în circulaţie.
4
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 523.
 IV.1.6. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori

Această infracţiune a fost concepută ca o infracţiune obstacol, pentru a preîntâmpina săvârşirea unor infracţiuni
mai grave, cum ar fi cea de falsificare de monede (art. 310), cea de falsificare de titluri de credit sau instrumente de
plată [art. 311 alin. (1)] sau cea de falsificare de timbre sau efecte poştale (art. 312). Deşi activităţile sancţionate prin
intermediul acestei infracţiuni constituie acte preparatorii pentru alte infracţiuni (cele prevăzute în art. 310, 311, 312
C.pen.), ele au fost incriminate de legiuitor prin intermediul unui text de sine-stătător, în considerarea importanţei
valorilor protejate.
Art. 314 C.pen. reia în mare parte textul art. 285 C.pen. din 1969, cu precizarea că au fost introduse noi modalităţi
ale elementului material (primirea, transmiterea), pentru a se asigura transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor
Deciziei-cadru nr. 2000/383/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii
falsificării de monedă – art. 3 din Decizia-cadru, înlocuită în prezent de Directiva 2014/62/UE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind protecţia prin măsuri de drept penal a monedei euro şi a altor
monede împotriva falsificării.
Alin. (2) al infracţiunii prevăzute de art. 314 C.pen. este o preluare a art. 25 din Legea nr. 365/2002, cu precizarea
că, şi de această dată, pe lângă fabricarea ori deţinerea de echipamente, modalități existente în legea specială, noul
text prevede alte două modalităţi ale elementului material – primirea sau transmiterea de echipamente.
Un alt element de noutate în cazul acestei infracţiuni este introducerea unei cauze de nepedepsire pentru persoana
care, înainte de descoperirea faptelor şi înainte de a se fi săvârşit fapta de falsificare, predă instrumentele sau
materialele autorităţilor sau le încunoştinţează despre existenţa lor.

Norma incriminatoare

Art. 314. Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori

(1) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de instrumente sau materiale cu scopul de a servi la
falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1) şi art. 312 se pedepseşte cu închisoarea
de la unu la 5 ani.
(2) Fabricarea, primirea, deţinerea sau transmiterea de echipamente, inclusiv hardware sau software, cu
scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani.
(3) Nu se pedepseşte persoana care, după comiterea vreuneia dintre faptele prevăzute în alin. (1) sau
alin. (2), înainte de descoperirea acestora şi înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de falsificare, predă
instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare ori încunoştinţează aceste autorităţi despre
existenţa lor.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de deţinere de instrumente în vederea falsificării de valori este reprezentat de Formatted: Font: Not Bold, Italic
încrederea publică în autenticitatea valorilor care circulă pe piaţă (monede, titluri de credit, instrumente de plată,
instrumente de plată electronică, timbre sau efecte poştale).

Obiectul material Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Infracțiunea nu are obiect material. În cazul în care se realizează prin fabricarea de astfel de instrumente sau
materiale, acestea reprezintă produsul infracţiunii1.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană fizică sau juridică. Participaţia este posibilă sub toate
formele: coautorat, instigare, complicitate.

1
A se vedea pentru altă opinie Explicaţii IV, p. 351.
 Subiectul pasiv principal este instituţia îndreptăţită potrivit legii să emită valorile ce pot face obiectul falsificării
(monede, titluri de credit, timbre etc.).

Situaţia premisă Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Situaţia premisă în cazul acestei infracţiuni este reprezentată de existenţa unor metode de falsificare ce impun
folosirea unor instrumente sau materiale de genul celor ce fac obiectul material al infracţiunii1. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii constă în acţiunile de fabricare, primire, deţinere sau transmitere de instrumente
sau materiale.
Prin fabricare se înţelege confecţionarea, producerea sau adaptarea unor astfel de instrumente ori în prelucrarea,
producerea, prepararea unor astfel de materiale2.
Prin primire trebuie să înţelegem recepţionarea, obţinerea, dobândirea unor instrumente sau materiale.
Deţinerea semnifică păstrarea, stăpânirea în fapt a instrumentelor sau materialelor utilizate în operaţiunea de
falsificare3. S-a stabilit astfel în practica judiciară că există infracţiunea de deţinere de instrumente în vederea
falsificării de valori în situaţia în care inculpatul a scanat şi stocat în memoria calculatorului mai multe imagini,
printre care şi cea a unor bilete de loterie tip „loz în plic”, pe care urma să le imprime pentru a obţine bilete
contrafăcute4.
Transmiterea are sensul de predare, înmânare, remitere a unor astfel de instrumente sau materiale.
Elementul material constă în acţiuni alternative, astfel încât săvârşirea oricăreia din aceste acţiuni conduce la
îndeplinirea condiţiilor de tipicitate din punct de vedere obiectiv.
Prin instrumente trebuie să înţelegem uneltele, maşinile, aparatele utilizate în activitatea de falsificare, iar în
categoria materialelor intră materiile prime, consumabilele utilizate în acest proces.
În cazul variantei agravate, prevăzute în alin. (2), textul de lege face referire la echipamente, inclusiv hardware
sau software, ce servesc pentru falsificarea mijloacelor de plată electronică.
Dacă făptuitorul deţine instrumente ce pot servi la falsificarea de monedă, dar şi la falsificarea altor valori cu
putere circulatorie va fi reţinută în sarcina acestuia o unică infracţiune, şi nu mai multe infracţiuni în concurs, în
funcţie de numărul tipurilor de valori ce pot fi falsificate5. Cerinţa esenţială atât în cazul variantei tip, cât şi a celei
agravate este ca fabricarea, primirea, deţinerea, sau transmiterea instrumentelor, materialelor sau echipamentelor să
se realizeze cu scopul de a servi la falsificarea valorilor sau titlurilor prevăzute în art. 310, art. 311 alin. (1), art. 312
C.pen. sau, după caz, la falsificarea instrumentelor de plată electronică.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită, şi anume încrederea
publică în autenticitatea valorilor cu putere circulatorie (monede, titluri de credit, instrumente de plată, instrumente
de plată electronică, timbre sau efecte poştale).
Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei şi, ca atare, nu trebuie dovedită.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe în cazul acestei infracţiuni sub forma intenţiei directe sau indirecte. Deşi în textul
infracţiunii este menţionată sintagma „în scopul de a servi la falsificarea (…)”, motiv pentru care în doctrină6 s-a
susţinut că forma de vinovăţie cerută de lege este doar intenţia directă, aceasta nu face referire la componenta laturii
subiective, scopul, ci întregeşte latura obiectivă a infracţiunii, în sensul că instrumentele, materialele sau
echipamentele trebuie să fie destinate falsificării valorilor prevăzute în art. 310-312 C.pen.

1
Idem, p. 352.
2
Idem, p. 353.
3
Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de punere în circulaţie de valori falsificate prevăzută de art. 313 alin. (1)
C.pen. şi deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori prevăzută de art. 314 alin. (2) C.pen., reţinându-se că inculpatul
a deţinut în locuinţa sa mai multe instrumente de plată electronică falsificate (carduri pe ale căror benzi magnetice erau
inscripţionate datele unor carduri bancare emise de bănci din străinătate), precum şi dispozitive necesare falsificării acestora (două
dispozitive electronice de tip MSR – destinate citirii şi inscripţionării benzii magnetice a cardurilor, un laptop Sony, cartele PVC)
[C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 900/A/2014 (www.rolii.ro)].
4
Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 297/A/03.03.2003, în Culegere de Practică judiciară în materie penală a
Tribunalului Bucureşti, 2000-2004, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 559.
5
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 453/20.03.1991, în Probleme de drept din deciziile C.S.J. 1990-1992, Ed. Orizonturi,
Bucureşti, 1993, p. 389.
6
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 122.
 Formele infracţiunii

Tentativa, deşi posibilă, nu se sancţionează.

Consumarea are loc în momentul realizării oricăreia din modalităţile elementului material. Dacă infracţiunea se
realizează prin deţinerea unor instrumente, materiale sau echipamente, îmbracă totdeauna forma continuă, motiv
pentru care, pe lângă momentul consumării, există şi un moment al epuizării, când activitatea infracţională este
finalizată, indiferent dacă această decizie aparţine sau nu făptuitorului.

Variante

Infracţiunea prezintă o variantă tip, reglementată în alin. (1), şi o variantă agravată, atunci când sunt fabricate,
primite, deţinute ori transmise echipamente în scopul de a servi la falsificarea instrumentelor de plată electronică.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de lege în cazul variantei tip este închisoarea de la unu la 5 ani, iar în cazul variantei agravate,
închisoarea de la 2 la 7 ani.
Textul prevede şi o cauză de nepedepsire pentru persoana care, după comiterea vreuneia din faptele prevăzute
de lege în alin. (1) sau (2), dar înainte de descoperirea acesteia şi înainte de a se fi trecut la săvârşirea faptei de
falsificare predă instrumentele sau materialele deţinute autorităţilor judiciare sau încunoştinţează aceste autorităţi
despre existenţa lor.

IV.1.7. Emiterea frauduloasă de monedă

Această incriminare reprezintă o noutate pentru reglementarea în dreptul penal român, neexistând în codurile
penale anterioare. S-a simţit probabil necesitatea incriminării autonome a unui astfel de fapte pentru a spulbera
incertitudinile legate de îndeplinirea condiţiilor de tipicitate pentru infracţiunea de falsificare de monedă, având în
vedere că de această dată moneda este una autentică, în sensul că este produsă în cadrul instituţiei însărcinate cu
această operaţiune, dar cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
Necesitatea sancţionării unor astfel de fapte se explică şi prin implementarea Deciziei-cadru 2000/383/JAI, prin care
se solicită statelor membre să sancţioneze fabricarea de monedă prin utilizarea instalaţiilor sau materialelor legale,
cu încălcarea condiţiilor în care autorităţile competente pot emite monedă (art. 4), înlocuită în prezent de Directiva
2014/62/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind protecţia prin măsuri de drept penal
a monedei euro şi a altor monede împotriva falsificării [art. 3 alin. (2)].

Norma incriminatoare

Art. 315. Emiterea frauduloasă de monedă

(1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu
încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora, se pedepseşte cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile alin. (1),
precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie.
(3) Tentativa se pedepsește.

Obiectul juridic

Obiectul juridic este încrederea publică în autenticitatea şi valabilitatea monedelor aflate în circulaţie. În subsidiar, Formatted: Font: Not Bold, Italic
prin intermediul acestei infracţiuni se protejează şi siguranţa circuitului economico-financiar, stabilitatea pieţei
monetare, periclitate de apariţia unui excedent de masă monetară, fără cunoştinţa autorităţilor competente în stabilirea
politicii monetare a statului1.

Obiectul material

În cazul variantei tip această infracţiune nu are obiect material. Moneda confecţionată reprezintă produsul
infracţiunii pentru varianta din alin. (1) și bunul folosit la săvârșirea infracțiunii în cazul alin. (2).

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este unul circumstanţiat, şi anume persoana juridică (instituţia) sau o persoană fizică ce lucrează
în cadrul instituţiei mandatate de către autoritatea competentă să confecţioneze monedă (să tipărească bancnote sau
să bată monedă). Dacă fapta este săvârşită prin utilizarea materialelor folosite la confecţionarea monedei reale, dar
de persoane care nu au fost abilitate să confecţioneze monedă, infracţiunea săvârşită va fi cea de falsificare de monedă
în modalitatea contrafacerii (de exemplu, sunt sustrase din cadrul instituţiei abilitate să confecţioneze monedă hârtie
şi cerneluri utilizate la fabricarea monedei reale şi cu ele se realizează monedă ce o imită pe cea oficială). Participaţia
penală este posibilă sub forma instigării sau complicităţii. Coautoratul este posibil dacă autorii au calitatea necesară
pentru a fi subiecţi activi, adică sunt persoane împuternicite să confecţioneze monedă de către autoritatea competentă.
Subiectul pasiv principal este statul, mai exact autoritatea competentă să emită monedă.

Locul şi timpul Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Locul şi timpul nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii. Cel mandatat să confecţioneze moneda o poate
realiza în ţară sau străinătate, pe timpul cât este în desfăşurare contractul de mandat sau în afara acestor limite. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Situaţia premisă

Infracţiunea de emitere frauduloasă de monedă nu poate fi concepută fără existenţa unui mandat dat de către
autoritatea competentă unei persoane (de principiu, o persoană juridică) pentru a emite monedă şi fără existenţa unor
instalaţii sau materiale destinate acestui scop.

Latura obiectivă

Elementul material. Infracţiunea se realizează totdeauna printr-o acţiune de confecţionare de monedă autentică.
Prin confecţionare se înţelege producerea, fabricarea, realizarea de monedă.
Cerinţele esenţiale ataşate elementului material sunt:
- acţiunea de confecţionare a monedei să se realizeze prin folosirea instalaţiilor sau materialelor destinate acestui
scop;
- confecţionarea de monedă să se facă cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul
acestora.
În doctrină2 se arată că prin confecţionarea de monedă cu încălcarea condiţiilor impuse de autorităţile competente
ar trebui să înţelegem încălcarea condiţiilor impuse de autoritatea competentă (banca centrală) privind caracteristicile
grafice şi de siguranţă ale monedei (nu a fost introdus un element de siguranţă precizat sau va fi utilizat un alt material
faţă de cel indicat de autoritatea competentă). Nu cred că acesta este sensul textului de lege. Se presupune că
monedele, odată emise, nu pot fi puse oficial în circulaţie fără acordul autorităţii competente. Or, nerespectarea
condiţiilor contractuale privind condiţiile de formă ale monedei poate conduce la respingerea de către autoritatea
competentă a lotului de monedă fabricat şi la obligarea distrugerii acestuia.
Consider că prin „încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente” ar trebui să înţelegem emiterea unei
mase mai mari de monedă de către mandatar decât cea stabilită prin comanda dată de autoritatea centrală. O asemenea
interpretare este îndreptăţită de titulatura infracţiunii – emitere frauduloasă de monedă – care semnifică mai degrabă
emitere de monedă fără autorizaţia autorităţii competente decât emiterea unei monede defectuoase din punct de
vedere formal.

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 530.
2
Ibidem.
 Prin confecţionarea de monedă „fără autorizarea autorităţii competente” trebuie să înţelegem emiterea de monedă
de către mandatar, la un anumit interval de la realizarea comenzii primite de la autoritatea competentă, astfel încât pentru
noua tranşă de monedă nu există practic un mandat, o autorizare din partea autorităţilor competente.
În ambele situaţii, moneda emisă este identică cu cea reală, dar ea nu corespunde manifestării de voinţă a autorităţii
competente.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2) elementul material constă în punerea în circulaţie, primirea, deţinerea,
transmiterea monedei confecţionate în vederea punerii în circulaţie. Explicaţiile date în legătură cu aceste noţiuni la
analiza art. 313 rămân valabile.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile protejate: încrederea publică în autenticitatea şi
valabilitatea monedelor aflate în circulaţie şi siguranţa circuitului economico-financiar.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte. Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru
existenţa infracţiunii.

Formele infracţiunii

Tentativa la această infracţiune se sancţionează.

Consumarea are loc la momentul producerii elementului material, iar infracţiunea poate îmbrăca forma continuă
(atunci când este vorba de deținere) sau formă continuată (dacă la diferite intervale de timp pune în circulaţie monedă
confecţionată).

Variante

Art. 315 este format din două infracţiuni, cea de confecţionare de monedă şi cea derivată, prevăzută în alin. (2),
de punere în circulaţie a monedei fraudulos emisă.

Sancţiuni

Pentru ambele infracţiuni, pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
unor drepturi.

IV.1.8. Falsificarea de valori străine

Norma incriminatoare

Art. 316. Falsificarea de valori străine

Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi în cazul când infracţiunea priveşte monede, timbre,
titluri de valoare ori instrumente de plată emise în străinătate.

Textul de la art. 316 C.pen. nu este o incriminare propriu-zisă, ci o normă de referire, care stabileşte că faptele
prevăzute în prezentul capitol reprezintă infracţiuni şi în situaţia în care monedele, timbrele, titlurile de valoare ori
instrumentele de plată sunt emise în străinătate.
Incriminarea corespunde infracţiunii prevăzute în art. 284 C.pen. din 1969, cu aceeaşi denumire marginală.
Pentru a putea reţine incidenţa acestui text este necesar să fie îndeplinite condiţiile de tipicitate ale uneia din
infracţiunile prevăzute în articolele 310-315 C.pen., inclusiv aceea ca monedele, titlurile de valoare, timbrele sau
efectele poştale să aibă putere circulatorie în străinătate.
 Capitolul 2
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare

Acest capitol cuprinde trei articole: art. 317 – Falsificarea de instrumente oficiale; art. 318 – Folosirea
instrumentelor false; art. 319 – Falsificarea de instrumente de autentificare străine.
Doar primele două sunt norme de incriminare, ultima fiind o normă incompletă (de referire), care stabileşte că
dispoziţiile capitolului se aplică şi atunci când fapta priveşte instrumente de autentificare sau marcare folosite de
autorităţile unui stat străin.

IV.2.1. Caracterizare generală a infracțiunilor de falsificare a instrumentelor de

autentificare sau de marcare

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunilor de falsificare a instrumentelor de autentificare sau de marcare constă în relaţiile Formatted: Font: Not Bold, Italic
sociale privind încrederea publică acordată sigiliilor, ştampilelor, instrumentelor de marcare pe care le folosesc
persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) C.pen., alte persoane decât acestea
ori autorităţile unui stat străin.

Obiectul material

În cazul infracţiunii prevăzute în art. 317 C.pen., dacă falsificarea se produce prin alterare, instrumentele oficiale
sunt totdeauna obiect material al infracţiunii. În toate situaţiile, şi atunci când falsificarea se produce prin
contrafacere, şi atunci când se produce prin alterare, instrumentele oficiale falsificate reprezintă produs al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunilor

Subiectul activ nu este, de regulă, circumstanţiat, deci poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate
formele la toate infracţiunile.
Subiectul pasiv principal este statul, prin instituţia sau entitatea al cărei sigiliu, ştampilă sau instrument de marcare
este falsificat.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunilor Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Line
spacing: single, Hyphenate
Locul şi timpul săvârşirii infracţiunilor nu prezintă relevanţă pentru tipicitatea acestor infracţiuni. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Situaţia premisă

Infracţiunile din acest capitol presupun o situaţie premisă constând în preexistenţa unui sigiliu, a unei ştampile, a unui
instrument de marcare, care sunt reale şi care servesc drept model făptuitorului pentru falsificare. În cazul infracţiunii
prevăzute de art. 318 C.pen. situaţia premisă constă în existenţa unor astfel de instrumente falsificate.

Latura obiectivă

Elementul material constă într-o acţiune de falsificare în cazul infracţiunii prevăzute de art. 317 şi într-o acţiune
de folosire a instrumentelor false în cazul infracţiunii prevăzute de art. 318.
Urmarea imediată constă, de regulă, într-o stare de pericol pentru încrederea publică, în autenticitatea sigiliilor,
ştampilelor sau a instrumentelor de falsificare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau 175 alin. (2)
C.pen, alte persoane decât acestea sau autorităţile unui stat străin.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.
 Latura subiectivă

Vinovăţia. Infracţiunile din acest capitol se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate în cazul acestor infracţiuni.

Formele infracţiunilor

Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi se sancţionează în cazul infracţiunii prevăzute
în art. 317. Consumarea are loc, de regulă, în momentul producerii elementului material, fiind vorba despre infracţiuni
de pericol. Infracţiunea prevăzută în art. 318 poate îmbrăca forma continuată, motiv pentru care va exista şi un
moment al epuizării.

Variante

Infracţiunea prevăzută la art. 318 C.pen. prezintă doar varianta tip. Infracţiunea prevăzută de art. 317 prezintă o
variantă tip, reglementată în alin. (1), şi o variantă atenuată, reglementată în alin. (2).

Sancţiuni

Infracţiunile din acest capitol se sancţionează cu pedeapsa închisorii alternativ cu pedeapsa amenzii.

Aspecte procesuale

Pentru infracţiunile din acest capitol acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a
cauzei aparţine în primă instanţă judecătoriei.

IV.2.2. Falsificarea de instrumente oficiale

Prin intermediul acestei infracţiuni se protejează încrederea publică în autenticitatea instrumentelor de marcare
folosite. Această incriminare joacă în general rolul unei infracţiuni obstacol pentru alte infracţiuni, cum sunt, spre
exemplu, cele de fals în înscrisuri (atunci când înscrisurile ce urmează a fi falsificate poartă un sigiliu sau o ştampilă),
cea de înşelăciune, cea de falsificare sau substituire de alimente sau alte produse etc., atunci când este vorba de
instrumente de marcare. Deşi activităţile sancţionate prin intermediul acestei infracţiuni constituie acte preparatorii
pentru alte infracţiuni, ele au fost incriminate de legiuitor prin intermediul unui text de sine stătător, tocmai pentru
importanţa valorilor protejate, deoarece înscrisurile, obiectele, mărfurile care poartă un sigiliu, o ştampilă, o marcă
prezintă o garanţie în plus în ceea ce priveşte autenticitatea sau însuşirile lor. Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile
sau a unui instrument de marcat constituie nu numai o alterare a adevărului cu privire la sigiliul, ştampila sau
instrumentul de marcat, ci şi o sursă de alterare a adevărului în privinţa tuturor înscrisurilor sau obiectelor pe care
sigiliul, ştampila sau instrumentul de marcat falsificat va fi aplicat1.
Spre deosebire de art. 286 C.pen. din 1969, care sancţiona sub aceeaşi denumire marginală instrumentele folosite
de unităţile prevăzute la art. 1452, în actualul text există o formă tip a infracţiunii [prevăzută în alin. (1)] pentru cazul
instrumentelor de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute la art. 176 sau persoanele fizice menţionate în
art. 175 alin. (2) şi o formă atenuată [prevăzută în alin. (2)] pentru cazul instrumentelor de marcare folosite de alte
persoane decât cele menţionate în art. 176 sau 175 alin. (2).

Norma incriminatoare

Art. 317. Falsificarea de instrumente oficiale

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 359.
2
Conform art. 145 C.pen. din 1969, prin termenul „public” trebuia înţeles tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile
publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate
publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.
 (1) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc persoanele
prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art. 175 alin. (2) se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Falsificarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcare de care se folosesc alte
persoane decât cele prevăzute în alin. (1) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(3) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Valoarea socială protejată prin intermediul acestei infracţiuni este încrederea publică în autenticitatea
instrumentelor de marcare.

Obiectul material

Această infracţiune are obiect material atunci când instrumentul de marcare, de aplicare a sigiliului sau a ştampilei
este falsificat prin alterare. Când falsificarea se realizează prin contrafacere, instrumentul respectiv reprezintă doar
produs al infracţiunii, nu şi obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este una din persoanele prevăzute la art. 176 sau 175 alin. (2) ori alte persoane decât
acestea, care folosesc sigiliu, ştampilă sau un instrument de marcat. În doctrină s-a reţinut că atunci când o persoană
dintre cele calificate sau autorizate să confecţioneze sigilii, ştampile sau instrumente de marcare a lucrat o piesă de
acest fel, corespunzătoare unui instrument oficial, fiind însă indusă în eroare că beneficiar al piesei este persoana sau
instituţia îndreptăţită să folosească acel instrument se vor aplica dispoziţiile referitoare la participaţia improprie, adică
în sarcina beneficiarului (altul decât cel îndreptăţit) se va reţine instigare la falsificarea de instrumente oficiale
săvârşită sub forma participaţiei improprii, constatându-se că executantul a săvârşit fapta din culpă sau fără
vinovăţie1.

Locul şi timpul

Existenţa acestei infracţiuni nu este subordonată vreunei condiţii de loc sau timp. Acţiunea de falsificare poate fi
realizată în ţară sau străinătate.

Situaţia premisă

Infracţiunea nu poate fi concepută şi săvârşită fără preexistenţa unor sigilii, ştampile sau instrumente de marcat
folosite în mod oficial. Asemănarea între instrumentul oficial şi cel falsificat nu trebuie să existe în ceea ce priveşte
aspectul acestuia, ci în ceea ce priveşte aspectul impresiunii (amprentei) pe care o lasă, pentru că aceasta este cea
care va contribui la falsificarea adevărului.
Confecţionarea unui sigiliu, a unei ştampile sau a unui instrument de marcat fără corespondent în unul oficial nu
constituie infracţiunea prevăzută la art. 317 C.pen.,
Latura obiectivă

Elementul material constă în acţiunea de falsificare, ce poate fi realizată prin contrafacere sau alterare2. Acţiunea
de falsificare trebuie să privească instrumentul cu care este realizată amprenta. Dacă falsificarea priveşte amprenta
realizată pe un înscris sau obiect nu se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 317, ci, după caz, infracţiunea de fals
în înscrisuri, falsificare sau substituire de alimente sau alte produse etc.3

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 363.
2
Inculpatul a falsificat, prin contrafacere, ştampila BRD, pe care a aplicat-o în perioada 19.03.1996-1.04.1996 pe cinci ordine
de plată emise în numele unei firme neînregistrate la Registrul comerţului, achitând cu acestea mărfuri ridicate de la diferite
societăţi comerciale. Faptele constituie infracţiunea de falsificare a instrumentelor oficiale în concurs cu cea de folosire a
instrumentelor oficiale false, cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi de înşelăciune (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 289/1999, în C.P. Ad., p. 982).
3
A se vedea Comentariu I, p. 699.
 Este posibil ca falsificarea unor instrumente oficiale să fie incriminate în legi speciale, spre exemplu, art. 17 din
O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în România, republicată1. În această
situaţie se va reţine textul din legea specială, şi nu norma generală din Codul penal. În cazul în care însă textul din
norma specială este abrogat, aşa cum s-a întâmplat cu art. 113 din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, abrogat prin art.
202 pct. 5 din Legea nr. 187/2012, nu vom fi în prezenţa unei dezincriminări, urmând ca pentru astfel de fapte să se
facă aplicarea normei generale, şi anume art. 317 C.pen.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică, deoarece un astfel de instrument
fals are aptitudinea de a crea impresiuni, amprente false ce vor atesta înscrisuri sau obiecte neconforme cu realitatea.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, nefiind necesară dovedirea faptului că falsificarea unor astfel
de instrumente prezintă pericol pentru valoarea socială ocrotită.

Latura subiectivă

Vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii este intenţia directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru existenţa acestei infracţiuni.

Formele infracţiunii

Tentativa este posibilă şi se sancţionează. Infracţiunea se consumă în momentul finalizării activităţii de falsificare.

Variante

Infracţiunea cuprinde o variantă tip, reglementată în alin. (1), când falsificarea priveşte un sigiliu, o ştampilă sau
un instrument de marcare de care se folosesc persoanele prevăzute în art. 176 sau persoanele fizice menţionate în art.
175 alin. (2).
Varianta atenuată, reglementată în alin. (2), se referă la un sigiliu, o ştampilă sau un instrument de marcare, altele
decât cele prevăzute în alin. (1). Trebuie precizat că faptele prevăzute în varianta atenuată nu erau sancţionate în
regimul Codului penal anterior.

Sancţiuni

Fapta prevăzută în varianta tip se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani alternativ cu pedeapsa
amenzii, iar cea prevăzută în varianta atenuată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an, alternativ
cu pedeapsa amenzii.

IV.2.3. Folosirea instrumentelor false

Art. 318 C.pen. reia textul art. 287 alin. (1) C.pen. din 1969, singura diferenţă fiind aceea că, pe lângă pedeapsa
închisorii în acelaşi cuantum, actualul text prevede ca alternativă şi pedeapsa amenzii.
Textul anterior sancţiona în alin. (2) folosirea fără drept a unui sigiliu ori a unei ştampile cu stema ţării, incriminare
ce nu se mai găseşte în actuala legislaţie, unde este sancţionată doar folosirea instrumentelor false, nu și folosirea fără
drept a instrumentelor oficiale.

Norma incriminatoare

Art. 318. Folosirea instrumentelor false

Folosirea instrumentelor false prevăzute în art. 317 se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu
amendă.

Obiectul juridic

1
M.Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004.
 Obiectul juridic îl reprezintă încrederea publică ce trebuie să existe în înscrisurile sau obiectele purtând amprenta Formatted: Font: Not Bold, Italic
instrumentelor oficiale de autentificare sau marcare.

Obiectul material

Infracțiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necalificat, poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat,
instigare, complicitate. Dacă cel care a falsificat instrumentul de marcare sau autentificare îl şi foloseşte apoi pentru
falsificarea unor înscrisuri sau obiecte se va putea reţine în sarcina sa un concurs de infracţiuni între falsificarea
instrumentelor oficiale şi folosirea instrumentelor oficiale false1.
Subiectul pasiv este instituţia sau persoana al cărei instrument de autentificare sau marcare a fost falsificat şi apoi
folosit.

Situaţia premisă

Pentru a putea fi reţinută această infracţiune trebuie ca, în prealabil, să existe nişte instrumente de autentificare
sau marcare falsificate.

Latura obiectivă

Elementul material constă în acţiunea de folosire a unui instrument de autentificare sau marcare falsificat. Folosirea
trebuie să se facă în sensul pentru care instrumentele au fost falsificate, şi anume pentru autentificarea unor înscrisuri
sau marcarea unor obiecte astfel încât acestea să contravină realităţii.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea unui înscris
ce poartă o ştampilă sau un sigiliu sau a unui obiect ce poartă un semn de marcare.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte. Făptuitorul trebuie să cunoască aspectul că
instrumentele de autentificare sau marcare pe care le foloseşte sunt falsificate. De exemplu, dacă X este angajat ca
agent comercial de către Y şi trimis să încheie mai multe contracte prin care să cumpere mărfuri, iar la semnarea
contractelor foloseşte ştampila societăţii S, la care este angajat, dar află după aceea că societatea pentru care a aplicat
ştampila nu aparţine lui Y, iar acesta a indus în eroare mai multe societăţi prin intermediul lui, X nu va răspunde
pentru folosirea unui instrument oficial fals, chiar dacă ştampila era falsificată, deoarece la data la care a folosit-o nu
cunoştea acest lucru. Această infracţiune va fi reţinută în sarcina lui Y, fiind comisă în forma participaţiei improprii.

Formele infracţiunii

Tentativa la această infracţiune este posibilă, dar nu se sancţionează. Consumarea are loc atunci când instrumentul
de autentificare sau marcare a fost folosit şi s-a produs o stare de pericol prin realizarea unei autentificări sau marcări
false. Nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii dacă înscrisul autentificat în mod fals sau obiectul în mod fals
marcat au fost utilizate sau nu. Folosirea instrumentului fals pentru autentificarea unor înscrisuri diferite sau marcarea
unor obiecte diferite conduce la reţinerea unui concurs de infracţiuni, pentru că se realizează mai multe autentificări
false. Dacă instrumentul este folosit de mai multe ori, dar pentru a realiza impresiuni pe acelaşi înscris sau obiect (de
exemplu, cu ştampila falsificată este ştampilată fiecare pagina a unui contract) se va reţine o unică infracţiune de
folosire a instrumentelor false.

Variante

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 368.
 Infracţiunea prezintă doar o variantă tip.

Sancţiuni

Sancţiunea prevăzută de lege este pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

IV.2.4. Falsificarea de instrumente de autentificare străine

Această infracţiune nu este o incriminare propriu-zisă, ci o normă de referire, prin intermediul căreia dispoziţiile
din prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte instrumente de autentificare sau de marcare folosite de
autorităţile unui stat străin.
Faptele trebuie să îndeplinească toate condiţiile de tipicitate prevăzute la art. 317 sau 318 C.pen., unica diferenţă
fiind aceea că instrumentele de autentificare sau marcare sunt folosite de autorităţile unui stat străin.
Infracţiunea nu are corespondent în legislaţia anterioară.

Norma incriminatoare

Art. 319. Falsificarea de instrumente de autentificare străine

Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte instrumente de autentificare
sau marcare folosite de autorităţile unui stat străin.

Modul de redactare a articolului ridică problema dacă acest text este aplicabil şi în cazul instrumentelor de
autentificare sau marcare folosite de alte persoane decât cele prevăzute în alin. (1) al art. 317 C.pen., spre exemplu,
dacă este fabricată şi folosită o ştampilă a unei societăţi cu sediul în străinătate. Dat fiind că art. 319 C.pen. se referă
doar la autorităţile unui stat străin, textul nu este aplicabil în cazul instrumentelor de marcare sau autentificare folosite
de alte persoane decât cele prevăzute la art. 176 sau 175 alin. (2).

Capitolul 3
Falsuri în înscrisuri

În materia infracţiunilor de falsuri în înscrisuri, legiuitorul nu a operat modificări substanţiale faţă de Codul penal
din 1969. A păstrat aceeaşi diviziune între înscrisurile oficiale şi cele sub semnătură privată, existând astfel infracţiuni
distincte destinate fiecărui tip de înscrisuri: falsul material în înscrisuri oficiale şi falsul în înscrisuri sub semnătură
privată. A fost menţinută de asemenea distincţia între falsificarea „materială” a unui înscris şi falsificarea
„intelectuală” constând în consemnarea cu prilejul întocmirii unui înscris a unor aspecte ce nu corespund realităţii.
Capitolul cuprinde însă şi două incriminări noi – falsificarea unei înregistrări tehnice şi falsul informatic.
Capitolul are nouă articole: art. 320 – Falsul material în înscrisuri oficiale; art. 321 – Falsul intelectual; art. 322 –
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată; art. 323 – Uzul de fals; art. 324 – Falsificarea unei înregistrări tehnice; art.
325 – Falsul informatic; art. 326 – Falsul în declaraţii; art. 327 – Falsul privind identitatea; art. 328 – Infracţiuni de
fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin. Doar primele opt sunt norme de incriminare, ultima este o normă
incompletă (de referire), care stabileşte că dispoziţiile se aplică şi atunci când fapta priveşte acte emise de o autoritate
competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională.
 IV.3.1. Caracterizare generală a infracțiunilor de falsuri în înscrisuri

Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunilor de falsuri în înscrisuri este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea
publică în autenticitatea înscrisurilor, fie că sunt oficiale sau sub semnătură privată.

Obiectul material

În principiu, infracţiunile din acest capitol nu au obiect material. În cazul falsificării prin alterare, când acţiunea
de falsificare se îndreaptă împotriva unui înscris oficial sau sub semnătură privată preexistent, înscrisul falsificat
constituie nu numai obiect material al infracţiunii, ci şi produsul acesteia. În cazul falsurilor prin plăsmuire
(contrafacere), înscrisul reprezintă doar produsul infracţiunii de falsificare, nu şi obiectul material al acesteia.

Conceptul de înscris. În doctrina penală există două modele în funcţie de care au fost definite infracţiunile de
fals:
- vechiul model francez (sau formal), abandonat astăzi, unde determinant pentru infracţiune era existenţa unui
neadevăr în cadrul înscrisului, indiferent dacă acesta afecta esenţa documentului sau avea capacitatea de a produce
efecte în circuitul juridic sau de a fi probă într-un viitor proces;
- modelul material-probatoriu (existent în legislaţiile de inspiraţie germană), dominant în prezent, unde
determinant pentru reţinerea infracţiunii este ca falsul să afecteze elemente ce probează fapte relevante în circuitul
juridic sau susceptibile de a reprezenta o probă1.
Se poate face de asemenea distincţia între:
- legitimitatea înscrisului (veridicitatea formală). Un document este legitim când provine de la persoana ce îl
semnează şi care este îndrituită să emită un astfel de înscris;
- veridicitatea materială – dacă înscrisul reflectă sau nu realitatea.
Conform acestei distincţii, funcţionarul public poate comite falsuri abuzând de funcţia sa doar în cazul
documentelor emise de el. Dacă pe documentul pe care îl falsifică nu apare numele său, răspunderea sa penală va fi
cea a unui simplu particular.
Prin înscris se înţelege orice obiect ce cuprinde orice dată sau declaraţie de voinţă sau gândire atribuibile unei
persoane şi este destinat să intre în circuitul juridic.
În doctrină înscrisul a fost definit ca fiind „orice semn material, vizibil şi permanent, care serveşte la transmiterea
gândurilor şi ideilor”2.
O definiţie destul de bună regăsim în Codul penal spaniol, unde, în art. 26, înscrisul este considerat a fi „orice
suport material ce exprimă o încorporare de date, fapte sau descrieri cu valoare probatorie sau cu orice tip de
relevanţă juridică”.
Din această definiţie pot fi extrase trei caracteristici esenţiale ale înscrisului3:
1. Înscrisul presupune existenţa unui suport material susceptibil de a încorpora orice dată, fapt sau descriere ce dă
înscrisului caracter permanent. Nu este important materialul din care este făcut suportul: hârtie, lemn, piatră, pânză
etc., dar el trebuie să fie idoneu pentru a conserva informaţia o anumită perioadă de timp. Nu reprezintă în acest sens
un suport care să asigure un caracter permanent zăpada, nisipul, pelicula de praf de pe o suprafaţă plană etc. În
doctrină s-a arătat că nu se poate vorbi de un înscris în cazul unui document salvat pe un CD sau în memoria unui
calculator. Dacă se tipăreşte documentul informatic, acesta devine un înscris4. Această precizare nu mai este însă
valabilă în contextul actualului Cod penal, deoarece Capitolul „Falsuri în înscrisuri” cuprinde infracţiunile de
„Falsificarea unei înregistrări tehnice” şi „Falsul informatic”5. Documentul informatic, indiferent dacă se află în

1
A se vedea G. Quintero Olivares – Director, F. Morales Prat – Coordinador, Comentarios a la Parte Especial del Derecho
penal, ed. 8, Ed. Thomson Reuters, 2009, p. 1547.
2
A se vedea în Com. vol. II, p. 244.
3
A se vedea F. Muñoz Conde, Derecho penal. Parte especial, ed. 14, Ed. Tirant lo Blanch, p. 700.
4
A se vedea S. Bogdan, Drept penal…, p. 389.
5
Pentru opinia contrară, a se vedea Perspectiva clujeană, p. 538.
memoria calculatorului (pe hard disk) sau pe un dispozitiv de înmagazinare a informaţiei, poate fi considerat înscris
prin prisma dispoziţiilor art. 324 C.pen.
S-a arătat în doctrina mai veche că „nu pot constitui obiect material sau produs al infracţiunii de fals în înscrisuri
– chiar dacă sunt susceptibile să exprime idei sau să constate anumite fapte sau situaţii – desenele, fotografiile,
răboajele, urmele materiale cu valoare probatorie, amprentele digitale”1. Aşa cum au subliniat aceşti autori, nu toate
falsurile asupra unor „semne materiale” au aceeaşi relevanţă juridică. Unele constituie infracţiuni, dacă legiuitorul a
dorit să incrimineze distinct o asemenea faptă, ca de exemplu, falsul de monedă, falsificarea unui sigiliu, falsificarea
unor semne distinctive pentru proprietatea industrială etc.
Când falsificarea unor obiecte (fotografii, urme dactiloscopice etc.) nu este incriminată în mod distinct, cred însă
că opinia tranşantă exprimată mai sus trebuie nuanţată, în sensul că trebuie verificat dacă prin ele însele sau relaţionate
cu un înscris, aceste documente nu sunt susceptibile să constate fapte sau situaţii ori să exprime idei. De exemplu,
înlocuirea unei fotografii sau a amprentelor într-un document oficial ce atestă identitatea poate reprezenta o
infracţiune de fals în înscrisuri2.
S-a pus de asemenea problema dacă distrugerea cu intenţie a unui înscris poate reprezenta o infracţiune de fals în
înscrisuri, având în vedere că acţiunea se circumscrie noţiunii de „alterare”3. Consider că o astfel de faptă nu poate fi
considerată fals în înscrisuri, pentru că respectivul document, odată distrus, nu poate aduce atingere încrederii publice
în ideile sau realităţile pe care le conţine. Fapta poate reprezenta eventual o altă infracţiune: sustragerea sau
distrugerea de înscrisuri (art. 259 C.pen.), neglijenţa în păstrarea informaţiilor (art. 305 C.pen.), sustragerea sau
distrugerea de probe ori de înscrisuri (art. 275 C.pen.) etc.
2. Înscrisul trebuie să reflecte voinţa unei persoane sau să permită identificarea persoanei căreia îi aparţine
manifestarea de voinţă (documentul trebuie să îndeplinească funcţia de garanţie). Înscrisul anonim nu poate fi inclus
în categoria documentelor ce pot face obiectul infracţiunii de fals. Este necesar ca înscrisul, semnat sau nu, să poată
fi atribuit unei persoane, chiar dacă aceasta nu există4. Nu trebuie să se facă confuzie între cel care redactează
documentul şi cel care şi-l însuşeşte prin semnătură, deoarece între cele două persoane nu este obligatoriu să existe
identitate. Important este să poată fi identificată o persoană ca fiind cea care îşi exprimă voinţa prin intermediul
înscrisului, chiar dacă nu este ea cea care l-a redactat (de exemplu, un act semnat de un ministru va produce aceleaşi
consecinţe juridice şi în situaţia în care este redactat de acesta, dar şi în situaţia mai des întâlnită când este redactat
de un subaltern şi doar semnat de acesta).
3. Documentul trebuie să aibă valoare probatorie, să fie destinat circuitului juridic sau să aibă relevanţă juridică.
Nu este necesar ca înscrisul să fie întocmit cu intenţia de a servi ca probă, el poate căpăta relevanţă juridică şi
ulterior (de exemplu, o scrisoare trimisă unui terţ, care nu era destinată circuitului juridic, dar care poate fi relevantă
într-un proces de dezbatere a moştenirii pentru a analiza dacă expeditorul, care în aceeaşi perioadă a redactat
testamentul, avea discernământ).
De asemenea, nu este suficient ca înscrisul să fie destinat intrării în circuitul juridic. El trebuie să fie apt să producă
efecte juridice, chiar dacă în final nu le produce.
Valoarea probatorie a înscrisului nu trebuie echivalată cu faptul că acesta trebuie să servească drept probă în
cadrul unui proces. Prin intermediul infracţiunilor de fals se protejează încrederea publică în conţinutul înscrisurilor,
ca atare, atunci când ne referim la valoarea probatorie, avem în vedere faptul că înscrisul respectiv trebuie să fie de
natură a crea încrederea terţilor în manifestarea de voinţă pe care o conţine. De exemplu, dacă în cabinetul unui medic
stomatolog este afişată o diplomă ce emană de la o instituţie publică şi care atestă performanţele profesionale sau o
anumită specializare, acestea vor putea fi considerate documente cu valoare probatorie, ca atare ele ar putea face
obiectul infracţiunii de fals în înscrisuri. Dacă este afişat şi un desen cu inscripţia „mama este cel mai bun stomatolog
din România” este evident că acesta nu poate reprezenta un înscris care să se bucure de valoare probatorie.
Ca atare, sensul noţiunii de valoare probatorie este foarte larg, „esenţială pentru înscris nu este forţa lui probatorie
stricto senso, ci aptitudinea acestuia de a produce o reprezentare greşită a realităţii generatoare de consecinţe
juridice”5.
S-a pus problema dacă falsificarea înscrisurilor informe sau lovite de nulitate poate intra sub incidenţa legii
penale6.

1
A se vedea Com. vol. II, p. 244.
2
A se vedea F. Muñoz Conde, op. cit., p. 702.
3
A se vedea Zapater Bacigalupo, La reforma de las falsedades documentales, La Ley, 1996, p. 3, apud F. Muñoz Conde,
op. cit., p. 702.
4
A se vedea F. Muñoz Conde, op. cit., p. 703.
5
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 539.
6
A se vedea Com. vol. II, p. 248.
 În ceea ce priveşte înscrisurile informe, ele nu pot face obiectul infracţiunilor de fals în înscrisuri dacă nu sunt
semnate şi nu pot fi atribuite unei persoane, pentru că în această situaţie nu este îndeplinit caracterul determinat sau
determinabil al autorului.
În cazul înscrisurilor lovite de nulitate, fie că este relativă sau absolută, nu este exclusă posibilitatea reţinerii unei
infracţiuni de fals dacă înscrisul poate crea convingeri contrare realităţii. De exemplu, dacă A, funcţionar public, este
suspectat că a primit de la B o sumă mare de bani cu titlu de mită, dar A prezintă un înscris olograf din care rezultă
că i-a vândut lui B în urmă cu două zile o casă pe care o avea la ţară, iar banii primiţi reprezintă preţul pentru acest
imobil, din punct de vedere civil contractul de vânzare este lovit de nulitate, pentru că nu este încheiat în formă
autentică (drept urmare, în baza lui nu poate opera un transfer de proprietate). Cu toate acestea, înscrisul ar putea
avea relevanţă din punct de vedere penal, pentru că el ar putea justifica suma de bani primită de A, astfel încât în
sarcina acestuia nu s-ar mai putea reţine infracţiunea de luare de mită. Faptul că acest înscris lovit de nulitate pe tărâm
civil are semnificaţie juridică din punct de vedere penal este de natură a produce şi alte efecte. Dacă se dovedeşte că
A a plăsmuit înscrisul respectiv şi că între A şi B nu a existat niciodată vreo înţelegere cu privire la vânzarea unui
imobil, în sarcina lui A ar putea fi reţinută şi o infracţiune de fals în înscrisuri.

Subiecţii infracţiunilor

Subiectul activ nu este, de regulă, circumstanţiat, deci poate fi orice persoană. Există şi excepţii: spre exemplu, în
cazul infracţiunii de fals intelectual, subiectul activ este funcţionarul public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia este posibilă la toate infracţiunile.
Subiectul pasiv principal este statul, instituţia sau unitatea de la care emană înscrisul falsificat.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică împotriva căreia înscrisul produce efecte juridice sau
care a fost indusă în eroare prin intermediul înscrisului falsificat.
Locul şi timpul săvârşirii infracțiunilor

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, de regulă, nu prezintă relevanţă pentru tipicitatea acestor infracţiuni.

Situaţia premisă

De regulă, infracţiunile din acest capitol presupun o situaţie premisă constând în preexistenţa unei stări de fapt
sau de drept care să justifice întocmirea unui înscris fals.

Latura obiectivă

Elementul material constă, de regulă, într-o acţiune de falsificare. Există două forme de falsificare prin acţiune:
contrafacerea (plăsmuirea) şi alterarea (modificarea). Prin excepţie, elementul material poate consta într-o inacţiune
(la falsul intelectual, în modalitatea omisiunii de a consemna unele date sau împrejurări).
La unele infracţiuni textul de lege prevede şi o cerinţă esenţială ataşată elementului material, şi anume ca folosirea
înscrisului falsificat (art. 322 și art. 323 C.pen.) sau a înregistrării tehnice falsificate (art. 324 C.pen.) să se facă în
vederea producerii de consecinţe juridice.
Urmarea imediată constă, de regulă, într-o stare de pericol pentru încrederea publică în autenticitatea înscrisurilor.
Legătura de cauzalitate rezultă, de cele mai multe ori, din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia. Toate infracţiunile din acest capitol se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă.
Mobilul şi scopul nu prezintă de regulă relevanţă pentru existenţa infracţiunii.

Formele infracţiunilor

Actele preparatorii nu sunt incriminate. Tentativa este posibilă şi este sancţionată în cazul unor infracţiuni (art.
320, art. 321, art. 322 C.pen.), nu este posibilă sau nu este incriminată în cazul celorlalte infracţiuni din capitol.
Consumarea are loc, de regulă, în momentul producerii elementului material, fiind vorba despre infracţiuni de pericol.
Majoritatea infracţiunilor din acest capitol pot căpăta caracterul de infracţiune continuată.

Variante

Majoritatea infracţiunilor prezintă doar varianta tip, dar sunt şi infracţiuni care au variante agravate (art. 320, art.
327 C.pen.) sau variante asimilate [art. 324 alin. (2) C.pen.].
 Sancţiuni

Infracţiunile din acest capitol se sancţionează cu pedeapsa închisorii ori cu pedeapsa închisorii alternativ cu
amenda.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală pentru infracţiunile din acest capitol se pune în mişcare din oficiu. Urmărirea penală şi judecata sunt
supuse regulilor comune privind competenţa.

IV.3.2. Falsul material în înscrisuri oficiale

Prin intermediul acestei infracţiuni se sancţionează fapta de a confecţiona un înscris sau a modifica un înscris
existent, astfel încât acestea să producă efectele juridice proprii unui înscris oficial real.
Alterarea ori plăsmuirea unor înscrisuri aduce atingere încrederii publicului în înscrisurile care emană de la o
instituţie publică.
Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale are o reglementare asemănătoare celei prevăzute în art. 288
C.pen. din 1969. Din punct de vedere strict formal au fost modificate limitele de pedeapsă şi subiectul activ în cazul
variantei agravate, în textul actual acesta fiind „funcţionarul public”, şi nu „funcţionarul”, aşa cum prevedea legislaţia
anterioară.
Noul Cod penal mai vine cu o modificare de substanţă în cazul acestei infracţiuni, dată de definirea diferită a
termenului de „înscris oficial”.

Norma incriminatoare

Art. 320. Falsul material în înscrisuri oficiale

(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice
mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de
consecinţe juridice.
(4) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracţiuni constă în încrederea publică în veridicitatea înscrisurilor oficiale. Fără Formatted: Font: Not Bold, Italic
această încredere, raporturile juridice s-ar derula cu mare lentoare, iar desfăşurarea relaţiilor sociale ar fi greu de Formatted: Font: Not Bold
imaginat.

Obiectul material

Această infracţiune poate avea obiect material, dar nu este obligatoriu.

În cazul în care falsificarea se face prin alterarea unui înscris existent, acesta reprezintă şi obiect material, dar şi
produs al infracţiunii.
Şi în situaţia în care falsificarea înscrisului se realizează prin contrafacere (plăsmuire) s-a exprimat în doctrină1
opinia că ar exista un obiect material constând în materialele folosite (hârtie, cerneală etc.). Am rezerve că într-un
asemenea caz am putea discuta despre obiect material, materialele utilizate fiind mai degrabă bunuri care au fost
folosite la producerea infracţiunii.
Poate exista obiect material în cazul contrafacerii atunci când se utilizează un tipizat real (spre exemplu, tipizatul
unei diplome de licenţă), dar care este completat şi semnat de o persoană care nu este competentă să facă acest lucru.

1
A se vedea Explicaţii IV, p. 376.
 Pentru existenţa infracţiunii, înscrisul poate fi falsificat total sau parţial, falsul poate privi conţinutul înscrisului
sau semnătura ori poate viza doar modul de autentificare, de atestare sau de certificare a acestuia1.
Conform art. 178 alin. (2) C.pen. „înscris oficial este orice înscris care emană de la o persoană juridică dintre
cele la care se referă art. 176 ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin. (2) sau care aparţine unor asemenea
persoane”. Ca atare, va intra în sfera înscrisurilor oficiale orice înscris care emană de la o autoritate publică, o
instituţie publică, de la alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori de la
persoane care exercită un serviciu de interes public (pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public) sau orice înscris
care aparţine acestora.
Sunt considerate înscrisuri oficiale atât originalele, cât şi duplicatele ori fotocopiile legalizate sau certificate2.
Conform alin. (3) al art. 320 C.pen., sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice3. Şi în acest caz biletele, tichetele, sau alte imprimate trebuie să emane de la o
persoană prevăzută la art. 175 sau 176 C.pen. (de exemplu, biletele de tren, biletele de intrare la un spectacol organizat
de o instituţie publică etc.).
Dacă nu este îndeplinită această condiţie, se va putea reţine, eventual, infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată (de exemplu, dacă sunt falsificate biletele pentru un spectacolul organizat de o societate).

Subiecţii infracţiunii

Subiect activ al acestei infracţiuni poate fi orice persoană. În cazul agravantei prevăzute în alin. (2), subiectul activ
trebuie să fie un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Participaţia penală este posibilă sub orice
formă (coautorat, instigare, complicitate) în cazul ambelor variante. Pentru reţinerea coautoratului în cazul variantei
agravate trebuie ca toţi făptuitorii să aibă calitatea cerută de lege, aceea de funcţionari publici, iar fapta să fie comisă
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
În cazul în care autorul comite fapta în calitatea sa de funcţionar public, complicii şi instigatorii vor răspunde
pentru varianta agravată doar dacă au cunoscut calitatea autorului4.
Subiectul pasiv principal este autoritatea sau instituţia ori persoana prevăzută de art. 175 alin. (2) C.pen., căreia i
se atribuie înscrisul falsificat.
Subiect pasiv eventual poate fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese au fost lezate de înscrisul falsificat5.

Situaţia premisă

Când fapta se realizează prin alterare este necesar să preexiste un înscris oficial asupra căruia să se intervină.
S-a arătat în doctrină că săvârşirea acestei infracţiuni ar fi de neconceput fără preexistenţa unei stări de fapt sau
de drept care să facă necesară întocmirea unui înscris oficial. „Un înscris care nu ar avea nicio întrebuinţare, care
nu ar corespunde unei cerinţe reale impuse de o stare de fapt, este un fals inutil şi inofensiv, care nu cade sub rigorile
legii penale”6.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiunea de falsificare materială a înscrisului (în sensul de
instrumentum), spre deosebire de infracţiunea de fals intelectual în cazul căreia falsificarea vizează substanţa
înscrisului (negotium).
Falsificarea poate consta în contrafacerea (plăsmuirea, crearea, simularea) scrierii ori a subscrierii sau în alterarea
unui document.
A contraface înseamnă a reproduce, a imita ceva, atribuindu-i caracter de autenticitate7.
Contrafacerea scrierii se realizează de regulă prin imitarea scrisului unei persoane. Dat fiind specificul infracţiunii
de fals material în înscrisuri oficiale, şi anume acela că acest gen de înscrisuri nu se prezintă în formă olografă,
contrafacerea scrierii va însemna reproducerea conţinutului obişnuit al unui astfel de înscris, fără de care documentul

1
Ibidem.
2
Ibidem.
3
A se vedea distincţia între înscrisurile asimilate celor oficiale şi titlurile ori valorile asemănătoare titlurilor de credit sau
instrumentelor de plată la analiza făcută în cazul infracţiunii prevăzute de art. 311 C.pen.
4
A se vedea Com. vol. II, p. 288.
5
A se vedea Explicaţii IV, p. 377.
6
Ibidem.
7
A se vedea Com. vol. II, p. 251.
fals nu ar avea aparenţa unui document real (de exemplu, un act de vânzare a unui imobil încheiat la notariat trebuie
să conţină datele pe care în general le cuprinde un astfel de contract, diploma de absolvire a unei facultăţi trebuie să
cuprindă elementele pe care le conţine un astfel de act).
Contrafacerea semnăturii înseamnă plăsmuirea unei semnături, indiferent dacă ea imită sau nu semnătura celui
în drept.
Dacă semnătura este însoţită şi de amprenta unei ştampile se poate reţine în concurs şi infracţiunea de folosirea
instrumentelor false prevăzute de art. 318 C.pen.
A altera înseamnă a modifica, a denatura, a transforma ceva. Alterarea unui înscris oficial reprezintă modificarea
unui înscris preexistent prin ştersături, adăugiri, transformări de litere, cifre, cuvinte, fraze, semne de punctuaţie etc.,
indiferent de modalitatea utilizată – procedee mecanice, chimice, grafice.
Dacă făptuitorul a folosit cu privire la un înscris mai multe acţiuni, unele de alterare, altele de contrafacere, va
exista o unică infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale.
Interesant de analizat este situaţia în care asupra unui înscris au loc falsificări succesive, de exemplu, dacă o
persoană contraface o diplomă de absolvire a unei facultăţi, dar după două luni, nemulţumit de nota care figurează la
licenţă, 8, o modifică şi în final pe diplomă apare nota 10. Se vor reţine în această situaţie o infracţiune, mai multe în
concurs sau o infracţiune în formă continuată? Cred că în principiu trebuie reţinută o singură infracţiune, pentru că
modificările aduse unui înscris fals nu îl pot transforma decât tot într-un înscris fals. Ar trebui să plecăm de la ipoteza
că cea de-a doua falsificare operează asupra unui înscris real pentru a vorbi de o modificare a realităţii şi ca atare de
o nouă infracţiune de fals. Nu cred că se poate reţine nici infracţiune în formă continuată, pentru că în cazul acestei
forme trebuie să existe mai multe acte materiale, dar care fiecare în parte să poată realiza conţinutul unei infracţiuni.
Or, ne întoarcem astfel la ipoteza anterioară, pentru că dacă prima falsificare întruneşte caracteristicile pentru a fi o
infracţiune unică, cea de-a doua falsificare nu mai poate fi considerată infracţiune de fals de sine stătătoare, deoarece
actul asupra căruia se intervine este deja un înscris fals.
S-ar putea susţine însă că, în cazul în care sunt urmărite finalităţi diferite prin falsificările succesive ale
contractului, se pot reţine mai multe infracţiuni în concurs; de exemplu, dacă făptuitorul contraface o autorizaţie de
construcţie pentru a convinge mai multe persoane să încheie antecontracte de vânzare pentru apartamentele din
imobilul cu 2 etaje pe care doreşte sa-l construiască, dar apoi alterează această autorizaţie, în sensul că numărul
etajelor ce se pot construi este de 5 şi pune această autorizaţie la dispoziţia unei bănci de la care doreşte să obţină un
credit. Nu cred că în această situaţie pot fi reţinute în concurs două infracţiuni de fals material în înscrisuri oficiale,
pentru motivele invocate anterior, dar în concurs cu o unică infracţiune de fals material în înscrisuri oficiale ar putea
fi reţinute două infracţiuni de uz de fals.
Şi mai interesantă este ipoteza în care un înscris este modificat succesiv, dar de persoane diferite, care nu cunosc
faptul că înscrisul pe care îl modifică este deja unul fals. De exemplu, dacă o persoană contraface un act de proprietate
asupra unui teren şi vinde drepturile litigioase altei persoane, care la rândul său modifică suprafaţa din act, adăugând
un zero, cine va răspunde penal pentru infracţiunea de fals: prima persoană, a doua sau ambele? Cea de-a doua s-ar
putea apăra că a modificat un înscris care era deja falsificat, deci fapta sa nu este infracţiune. Cred că în această
situaţie putem reţine răspunderea penală în sarcina primului făptuitor, iar în cazul celui de-al doilea fapta va fi
putativă.
Cerinţa esenţială. Pentru întregirea laturii obiective este necesară îndeplinirea unei cerinţe esenţiale, şi anume ca
înscrisul falsificat să fie susceptibil de a produce consecinţe juridice atunci când este folosit. Spre deosebire de falsul
material în înscrisuri sub semnătură privată, unde, pentru reţinerea infracţiunii, înscrisul trebuie să fie folosit, în cazul
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale fapta poate reprezenta infracţiune şi dacă înscrisul nu este folosit, iar
în situaţia în care este utilizat pentru a produce consecinţe juridice se va reţine în concurs şi infracţiunea de uz de fals.
Poate ar fi de dorit ca legea să condiţioneze existenţa infracţiunii de o dovadă că înscrisul respectiv urmează a fi
folosit. De lege lata consider însă că nu putem vorbi despre o asemenea situaţie premisă, deoarece fapta reprezintă
infracţiune şi dacă înscrisul falsificat este apt să producă consecinţe juridice, deşi la momentul falsificării făptuitorul
nu urmăreşte producerea acestor consecinţe. Astfel, de exemplu, dacă se descoperă cu ocazia unei percheziţii făcute
pentru o infracţiune de corupţie sau trafic de droguri o diplomă de absolvire a facultăţii a cărei notă de absolvire este
modificată de la 6 la 10, se poate reţine infracţiunea prevăzută de art. 320, deşi făptuitorul nu a urmărit să introducă
acest înscris în circuitul juridic, ci doar să îi demonstreze fiului său că a fost un student bun. La momentul falsificării
făptuitorul a încercat doar să-şi impresioneze fiul, dar care este garanţia că un asemenea înscris nu va fi folosit mai
târziu pentru producerea de consecinţe juridice, având în vedere că este susceptibil de a produce astfel de consecinţe?
S-a afirmat în doctrină că falsificarea poate fi privită dintr-o perspectivă „materială” sau din una
„intelectuală”.Teoria „materială” a falsului presupune că în cazul contrafacerii nu va exista identitate între autorul
aparent al înscrisului şi cel de facto, iar în cazul alterării nu va exista identitate între conţinutul iniţial al manifestării
de voinţă, cuprinsă în înscris, şi cel rezultat în urma alterării.
În teoria „intelectuală”, falsul nu decurge automat din diferenţele în „materialitatea” înscrisului. Astfel, în cazul
alterării trebuie studiat dacă există inegalitate între manifestarea de voinţă a emitentului la momentul întocmirii
înscrisului şi manifestarea de voinţă consemnată în înscris, după eventuala sa alterare. Dacă o asemenea inegalitate
nu există, nu va exista nicio acţiune de falsificare materială. În cazul contrafacerii trebuie studiat dacă manifestarea
de voinţă conţinută în înscrisul contrafăcut are sau nu corespondent în realitatea materială şi, dacă un asemenea
corespondent există, contrafacerea nu va fi tipică1.
Cred că în actuala reglementare teoria intelectuală a falsului nu poate fi aplicată în întregime. Cerinţa esenţială
impusă în art. 320 C.pen., ca înscrisul să fie de natură a produce consecinţe juridice, reprezintă o cale de mijloc între
cele două teorii, cea intelectuală şi cea materială a falsului.
Este evident că nu orice alterare reprezintă infracţiunea de fals, aşa cum ar rezulta din teoria materială a falsului.
De exemplu, dacă o persoană desenează o floare în colţul unei diplome de licenţă, alterează înscrisul, dar nu îl
falsifică, în accepţiunea legii penale.
Nu se va reţine, de asemenea, infracţiunea de fals în situaţia în care alterarea unui act este făcută în scopul de a
îndrepta o eroare materială sau o lacună a acestuia2. De exemplu, dacă într-un act medical apar numele şi prenumele
unei persoane, completarea de către aceasta pe înscris a celui de-al doilea prenume, deşi constituie o alterare, nu va
reprezenta infracţiunea de fals, deoarece înscrisul astfel completat nu poate produce alte consecinţe juridice decât
acelea pe care le producea actul iniţial.
În acelaşi sens, s-a reţinut în doctrină că în situaţia în care o persoană semnează un înscris oficial cu numele alteia
pe baza consimţământului prealabil al acesteia sau pentru că persoana respectivă era împiedicată fortuit să semneze
ea însăşi nu se va reţine infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale. „Aptitudinea actului de a produce
consecinţe juridice – ca cerinţă pentru existenţa infracţiunii – trebuie să se refere la consecinţe juridice datorate
falsului, deoarece astfel încrederea publică nu este atinsă; prin urmare, actul fals trebuie să producă alte consecinţe
juridice sau şi alte consecinţe juridice decât cele pe care le-ar fi produs dacă nu era falsificat. Or, actul semnat pentru
altă persoană nu generează alte consecinţe decât cele ce ar fi avut loc în cazul în care persoana respectivă ar fi semnat
ea însăşi actul”3.
Astfel, fapta de a semna o foaie de prezenţă într-o instituţie publică, prin imitarea semnăturii unei persoane care
a fost prezentă la serviciu, nu reprezintă infracţiune, deoarece înscrisul în final reflectă realitatea – şi anume că
persoana apare ca prezentă când a fost într-adevăr prezentă la serviciu. Semnarea aceleiaşi foi de prezenţă, dar pentru
o persoană care nu a fost prezentă la locul de muncă, reprezintă infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale4.
Dar astfel de alterări ale unui înscris, chiar dacă reflectă realitatea, pot reprezenta în unele cazuri infracţiune. De
exemplu, dacă printr-o hotărâre judecătorească reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000
lei, acţiunea este admisă, dar din eroare în dispozitiv este trecută suma de 10.000 lei, alterarea de către reclamant a
dispozitivului hotărârii va reprezenta infracţiunea de fals, deoarece, fără o asemenea modificare, în cazul executării
silite, acesta nu ar putea obţine decât suma care figurează în dispozitiv. O asemenea eroare nu poate fi corijată decât
prin intermediul unei încheieri de îndreptare a erorii materiale sau prin intermediul unei hotărâri pronunţate în calea
de atac.
Diferenţa între această situaţie şi cele prezentate anterior este aceea că, de această dată, alterarea este de natură să
producă efecte juridice, altele decât le-ar fi avut înscrisul real.
Nici în cazul contrafacerii nu cred că se poate susţine totdeauna că, dacă manifestarea de voinţă conţinută în
înscrisul contrafăcut are corespondent în realitate, fapta de contrafacere nu este tipică. De exemplu, dacă o persoană
pierde diploma de licenţă, dar, în loc să solicite un duplicat, contraface diploma, imitând semnăturile şi ştampilele pe
care un astfel de document le poartă, nu cred că s-ar putea susţine faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate
pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art. 320 C.pen.
De altfel, s-a afirmat în doctrina mai veche că legitimitatea scopului urmărit de autor nu exclude existenţa
infracţiunii de fals. Dacă s-a creat o probă pentru o situaţie juridică reală, deşi alterarea adevărului în cuprinsul
înscrisului a fost comisă în vederea unui scop legitim, este totuşi o probă falsă, iar înscrisul falsificat, doveditor al
unei situaţii ce altfel ar fi rămas nedovedită, este apt să producă consecinţe juridice. Ca atare va exista infracţiune de
fals, pentru că legitimitatea rezultatului urmărit nu poate duce la ignorarea caracterului ilicit al procedeelor5.
În concluzie, cerinţa esenţială prevăzută în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale în cadrul
sistemului nostru de drept nu permite îmbrăţişarea în întregime nici a teoriei materiale a falsului, nici a teoriei
intelectuale a falsului.
Urmarea imediată este o stare de pericol pentru încrederea cetăţenilor în veridicitatea înscrisurilor oficiale şi
pentru siguranţa circuitului juridic.

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 539-540.
2
Idem, p. 540.
3
A se vedea Com. vol. II, p. 256.
4
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 300/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, apud P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit.,
p. 139.
5
V. Papadopol, în Com. vol. II, p. 256.
 Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, ex re.

Latura subiectivă

Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.

Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru existenţa infracţiunii.

Formele infracţiunii

Tentativa la această infracţiune se sancţionează. Se poate reţine tentativă la infracţiunea de fals material în
înscrisuri oficiale atunci când toate mijloacele sunt pregătite şi se iniţiază alterarea sau contrafacerea, fără ca acestea
să fie duse la capăt.
Se poate reţine tentativă şi atunci când executarea a fost dusă la capăt, dar rezultatul este un fals grosolan, care nu
va putea crea false reprezentări asupra veridicităţii înscrisului. În practica judiciară şi în doctrină, falsul grosolan a
fost calificat drept o tentativă neidonee1. Însă această calificare este valabilă pentru situaţia în care este imposibilă
producerea rezultatului. Şi atunci când avem de a face cu un fals grosolan nu trebuie pierdut din vedere că infracţiunea
de fals aduce atingere încrederii publice în înscrisurile oficiale. Ca atare, deşi grosolan, dacă falsul a putut produce
consecinţe juridice, fiind de natură a induce în eroare anumite persoane, deşi pentru altele ar fi fost evident că este
vorba despre o plăsmuire sau o contrafacere, se poate reţine infracţiunea consumată de fals material în înscrisuri
oficiale2.
Infracţiunea se consumă atunci când acţiunea de falsificare s-a finalizat şi urmarea imediată s-a produs, fiind fără
relevanţă dacă înscrisul a fost utilizat sau nu. Folosirea înscrisului falsificat de către făptuitor pentru producerea de
consecinţe juridice va conduce la reţinerea în concurs real şi a infracţiunii de uz de fals.

Variante

Infracţiunea prezintă o variantă tip în alin. (1) şi o variantă agravată în alin. (2), pentru situaţia în care fapta a fost
comisă de un funcţionar public. Cerinţa esenţială pentru reţinerea acestei variante este ca fapta să fie săvârşită în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu3.

Sancţiuni

În varianta tip infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani, iar pentru varianta agravată
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă
judecătoriei.

1
Fapta a fost calificată drept o tentativă absolut improprie la fals din cauza modului absurd în care a fost concepută executarea
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2687/1969, în C.D. 1969, p. 362).
Fapta a fost concepută ca o tentativă relativ improprie, imposibilitatea producerii rezultatului fiind cauzată de insuficienţa sau
defectuozitatea mijloacelor folosite (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 663/1966, în C.D. 1966, p. 230).
2
A se vedea C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 4-12: falsificarea în mod grosolan a unui loz în plic prin radierea
menţiunii „Necâştigător” şi trecerea cu un pix cu mâna de culoare roşie a menţiunii „Autoturism Dacia 1410”, urmată de inducerea
în eroare a unui bătrân prin prezentarea lozului ca fiind câştigător şi obţinerea în schimbul lui a mai multor bunuri reprezintă
infracţiunea de falsificare de monedă în concurs cu cea de înşelăciune. Falsul grosolan nu constituie în această ipoteză o tentativă
absolut improprie sau relativ improprie, ci o infracţiune consumată. „În speţă, activitatea infracţională a fost astfel concepută
(inculpatul a recurs la un adevărat scenariu de inducere în eroare) şi persoana vătămată astfel aleasă (bătrân cu vederea scăzută),
încât infracţiunea de înşelăciune s-a consumat, iar pentru producerea ei a fost folosit lozul falsificat. A considera că în cazul
falsificării nu avem de a face cu existenţa unei infracţiuni (tentativă absolut improprie) sau a spune că aceasta a rămas în formă
tentată (tentativă relativ improprie) ar fi echivalent cu a nega consumarea infracţiunii de înşelăciune. Dacă nu lozul falsificat a
fost de natură a induce în eroare pe partea vătămată, atunci ce?”.
Trebuie menţionat că în speţă s-a reţinut infracţiunea de falsificare de monede sau alte valori, şi nu cea de fals material în
înscrisuri oficiale, dar discuţia privind falsul grosolan este aceeaşi în cazul oricărui înscris sau titlu de valoare.
3
A se vedea la p. 368-369 diferenţa dintre această variantă a falsului material în înscrisuri oficiale şi falsul intelectual.
 IV.3.3. Falsul intelectual

În cazul infracţiunii de fals intelectual alterarea priveşte substanţa actului (negotium), şi nu doar materialitatea
acestuia (instrumentum), ca în cazul infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale1. Alterarea adevărului se
realizează de această dată prin menţionarea cu intenţie de către funcţionarul public a unor aspecte ce contravin
realităţii şi care au relevanţă juridică. De aceea, dacă falsul material în varianta alterării este realizat asupra unui
înscris existent, întocmit la o dată anterioară, falsul intelectual se produce cu prilejul întocmirii înscrisului.
Infracţiunea de fals intelectual în actuala formă preia în mare parte reglementarea din Codul penal anterior (art.
289 C.pen. din 1969), modificările vizând doar sfera subiecţilor activi, care este mai restrânsă în prezent (subiectul
activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar public, şi nu doar pe aceea de funcţionar, ca în vechea reglementare), şi
sancţiunile, minimul special în prezenta reglementare fiind mai ridicat (un an, faţă de 6 luni aşa cum se prevedea în
reglementarea anterioară).

Norma incriminatoare

Art. 321. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului
ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la
5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul juridic

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de încrederea publică în înscrisurile oficiale.

Obiectul material

Deşi în doctrină s-a arătat că „obiect material al infracţiunii de fals intelectual este chiar înscrisul oficial falsificat,
care, ca şi la falsul material, devine în parte şi produsul infracţiunii”2, consider că infracţiunea nu are obiect material,
înscrisul falsificat reprezentând doar produsul infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiect activ al infracţiunii de fals intelectual este funcţionarul public (în înţelesul art. 175 C.pen.) aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Participaţia penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare3, complicitate. Coautoratul este posibil
doar atunci când înscrisul este întocmit de un organism colectiv (o comisie de examen, o comisie de licitaţie etc.).
Când fapta este realizată în mod nemijlocit de mai multe persoane, dar numai una are calitatea de funcţionar public,
pentru aceasta se va reţine autoratul, iar pentru celelalte complicitate sau, după caz, instigare la fals intelectual.
În situaţia în care funcţionarul public menţionează în actul încheiat aspecte ce nu corespund realităţii pentru că o
altă persoană i le-a redat în acest mod, fără ca el să cunoască adevărul, în sarcina sa nu va putea fi angajată răspunderea
penală, iar persoana respectivă va răspunde pentru participaţie improprie la infracţiunea de fals intelectual4. Subiectul

1
A se vedea Com. vol. II, p. 289.
2
A se vedea Explicaţii IV, p. 384; în acelaşi sens, Instituţii 2003, p. 517.
3
Reprezintă instigare la infracţiunea de fals intelectual fapta inculpatului de a propune agentului de circulaţie să încheie un
proces-verbal de constatare a accidentului cu o dată ulterioară celei la care s-a produs pentru a putea încheia o asigurare CASCO
ce urma a fi folosită pentru ca plata despăgubirilor să fie făcută de asigurător. [I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5049/06.09.2006
(www.scj.ro)].
4
S-a reţinut astfel că fapta administratorului unei societăţi comerciale de a determina o funcţionară subalternă, fără ca aceasta să
cunoască adevărul, se înscrie într-o adeverinţă fiscală o cantitate mai mică de marfă decât cea vândută (61,25 kg de fire sintetice în
loc de 120 kg), precum şi o valoare a acesteia inferioară celei reale (735.000 lei în loc de 1.485.000 lei), în scopul de a fi plătite taxe
vamale mai mici decât cele cuvenite de către cumpărător, constituie infracţiunea de fals intelectual săvârşită în condiţiile participaţiei
pasiv este reprezentat de instituţia publică, regia autonomă, operatorul economic sau persoana juridică cu capital
integral sau majoritar de stat în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.

Locul şi timpul

„Falsul intelectual, săvârşindu-se cu prilejul întocmirii unui înscris oficial, este de la sine înţeles că locul şi timpul
săvârşirii coincid cu locul şi timpul când trebuie să aibă loc întocmirea înscrisului oficial”1.

Situaţia premisă

S-a arătat în doctrină că, în cazul acestei infracţiuni, este necesară preexistenţa unei situaţii de fapt, a unui
eveniment, care să impună redactarea unui înscris (încheierea unui contract de vânzare, obţinerea unui titlu
universitar, deschiderea unei moşteniri etc.). Doar un interes legitim născut dintr-o stare de fapt determină întocmirea
unui înscris oficial. Dacă un înscris oficial se referă la o stare de fapt, la un eveniment inexistent, infracţiunea ce
trebuie reţinută nu este cea de fals intelectual, ci cea de fals material realizat în modalitatea contrafacerii (plăsmuirii)2.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii constă în două modalităţi alternative: atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.
Prima modalitate a elementului material există atunci când, cu prilejul întocmirii unui înscris, se consemnează, se
constată, se adeveresc, cu ştiinţă, lucruri ce nu corespund realităţii.
Instanţa a reţinut că fapta medicului de a elibera un certificat medical antedatat pentru o boală de care inculpata
suferea în realitate, certificat pe care inculpata l-a depus ca probă într-un proces având ca obiect anularea deciziei de
desfacere a contractului de muncă, constituie infracţiunea de fals intelectual. Medicul a atestat o împrejurare
necorespunzătoare adevărului, şi anume că ar fi consultat persoana suferindă, eliberând certificat medical inculpatei şi
pentru o perioadă în care nu a putut-o consulta personal pentru a-şi crea convingerea că acea persoană era suferindă3.
S-a reţinut de asemenea că fapta inculpatei, casieră la Banca Naţională, care, participând în cadrul Direcţiei Tezaur
şi Casierie la operaţia de triere a biletelor de bancă ce urmau a fi distruse, în vederea recuperării celor care mai puteau
fi folosite, şi-a însuşit o parte din ele, aplicând pe pachetele cu bancnote ce mergeau la topit banderole pe care
menţiona în mod inexact numărul acestora, pentru a se scădea astfel din gestiune cu cele însuşite, constituie, pe lângă
infracţiunea de delapidare, infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals, căci banderolele respective au valoarea unor
înscrisuri oficiale4.
Aceeaşi infracţiune de fals intelectual s-a reţinut în situaţia în care inculpatul, director general la Banca Agricolă,
a semnat o adresă prin care atesta, în mod nereal, că a fost rambursat integral creditul acordat firmei unui coinculpat
şi prin care dispunea, ca urmare, scoaterea de sub ipotecă a magazinului proprietatea acestuia5.
Infracţiunea de fals intelectual a fost reţinută şi în sarcina notarului public care a autentificat un act de vânzare în
care semnăturile nu aparţineau vânzătorilor, aspect pe care îl cunoştea6, precum şi a notarului public care a autentificat
o declaraţie falsă prin care se atesta în mod nereal că persoanele vătămate şi-au exprimat acordul ca fiica lor minoră
să iasă din ţară neînsoţită, declaraţie în baza căreia minora a părăsit ţara7.
Se va reţine această modalitate a elementului material şi atunci când falsul intelectual îmbracă forma unei simulaţii8.
În dreptul civil părţile pot încheia un contract simulat prin care creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii,
sancţiunea fiind aceea că terţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consfinţită prin contraînscrisul secret, ci doar

improprii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 153/21.01.1999, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1999, Ed. Juris
Argessis, p. 283). Este de menţionat că, în conformitate cu dispoziţiile actuale, subiectul activ nu ar mai îndeplini calitatea prevăzută
de lege, aceea de funcţionar public, şi în consecinţă fapta nu ar mai putea fi încadrată în infracţiunea de fals intelectual, dar ar putea
fi încadrată în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
1
A se vedea Explicaţii IV, p. 386.
2
Ibidem.
3
Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1304/A/24.09.2003, în Culegere de practică judiciară în materie penală a
Tribunalului Bucureşti 2000-2004, cit. supra, p. 583.
4
Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1140/1992, în Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1992, Casa de
Editură şi Presă „Şansa” SRL, p. 94.
5
C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 275/1998, în C.A.B. 1998, p. 118.
6
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3378/23.12.1998, în B.J.3, p. 802.
7
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 681/22.02.2011, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2011, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 1024.
8
A se vedea Com. vol. II, p. 266.
situaţia juridică ce rezultă din contractul public, aparent1. Dacă actul simulat este întocmit de un funcţionar public în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, şi el este de natură să producă efecte juridice, fapta poate intra în sfera ilicitului penal
şi ca atare se poate reţine infracţiunea de fals intelectual.
A doua modalitate constă în omisiunea consemnării, inserării, înregistrării unor date sau împrejurări reale pe care
funcţionarul public avea obligaţia să le cuprindă în respectivul act. De exemplu, dacă un agent rutier, contra unei sume
de bani, menţionează în procesul-verbal o singură contravenţie, deşi a constatat existenţa mai multora, pentru unele din
ele sancţiunea fiind ridicarea permisului, săvârşeşte pe lângă infracţiunea de luare de mită şi infracţiunea de fals
intelectual comis prin omisiune.
Este suficientă o singură omisiune producătoare de consecinţe juridice pentru ca fapta să fie infracţiune, dar
caracterul unitar al infracţiunii nu va fi afectat nici atunci când există mai multe astfel de omisiuni2.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material este aceea ca falsificarea să se fi produs cu prilejul întocmirii
înscrisului oficial de către funcţionarul care are competenţa să întocmească un asemenea act. Dacă alterarea
adevărului se produce după întocmirea înscrisului, falsul intelectual nu mai poate fi reţinut, fiind vorba de un fals
material în înscrisuri oficiale.
Îndeplinirea primei teze a acestei condiţii, şi anume ca înscrisul oficial să fi fost falsificat cu prilejul întocmirii
actului marchează diferenţa faţă de infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale [art. 320 alin. (1)]. Teza a II-a –
înscrisul să fie întocmit de către funcţionarul public ce are competenţa să încheie un asemenea act – este esenţială
pentru a face diferenţa între falsul intelectual şi varianta calificată a falsului material în înscrisuri oficiale [art. 320
alin. (2)].
Astfel, instanţa a reţinut că inculpata, funcţionar cu atribuţii de verificare şi întocmire a certificatelor de cazier
judiciar, a dat curs solicitării fratelui său, de a obţine în termen scurt mai multe certificate de cazier judiciar şi, în
consecinţă, în zilele de 15, 24 şi, respectiv, 29 martie 2000 a eliberat certificatele solicitate, cărora le-a atribuit numere
de înregistrare ale altor lucrări de cazier, a atestat faptul că titularii sunt necunoscuţi cu antecedente penale, a semnat,
fără drept, la rubrica „şeful cazierului judiciar” cu semnătura sa obişnuită şi a aplicat timbre fiscale de o valoare
inferioară celei legale. Deşi conform certificatelor de cazier întocmite persoanele solicitante nu figurau cu antecedente
penale, două dintre acestea suferiseră condamnări anterioare. Dacă prima instanţă a reţinut că faptele întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor continuate de fals material în înscrisuri oficiale şi fals intelectual, instanţa
de control judiciar a reţinut că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de fals intelectual în formă
continuată. Semnarea actelor plăsmuite, a motivat instanţa, nu constituie o infracţiune distinctă de fals material în
înscrisuri oficiale, deoarece această activitate reprezintă doar un element de desăvârşire a acţiunii de falsificare a
înscrisului oficial cu prilejul întocmirii acestuia3.
În această speţă, deşi fapta a fost săvârşită cu prilejul întocmirii actului, încadrarea juridică ce ar fi trebuit reţinută
nu este aceea de fals intelectual, ci aceea de fals material în înscrisuri oficiale comisă de un funcţionar public. Deşi
inculpata îşi desfăşura activitatea în cadrul serviciului de Cazier judiciar, rezultă că nu era persoana îndrituită să
semneze cazierele judiciare sau altfel spus, nu era persoana competentă să întocmească un asemenea act. Ca atare,
putem vorbi despre falsificarea unui înscris prin contrafacerea semnăturii. Nu are relevanţă dacă inculpata a aplicat
semnătura sa obişnuită sau dacă a încercat să imite semnătura şefului cazierului judiciar. De asemenea, menţionarea
unor împrejurări neadevărate, şi anume faptul că persoana pentru care se emite cazierul judiciar nu are antecedente
penale, deşi în realitate fusese condamnată pentru săvârşirea unor fapte penale, nu trebuie să conducă la reţinerea în
concurs a unei infracţiuni de fals intelectual, deoarece este parte integrantă a contrafacerii4. Situaţia este similară cu
cea în care un grefier emite un mandat de arestare pe numele unei persoane, fără să se fi desfăşurat o procedură în
acest sens, semnând la rubrica „judecător” cu semnătura sa obişnuită. Nu cred că în asemenea situaţie putem vorbi
de un fals intelectual, ci de un fals material în înscrisuri oficiale, chiar dacă menţiunile neadevărate au fost realizate
de funcţionarul public cu ocazia întocmirii înscrisului.
Distincţia între varianta agravată a falsului material în înscrisuri oficiale – atunci când falsul este săvârşit de un
funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu – şi falsul intelectual este uneori dificil de făcut.
Dacă falsul se produce prin alterare, de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se va
reţine totdeauna fals material în înscrisuri oficiale, indiferent dacă înscrisul a fost iniţial întocmit de acesta sau de alt
funcţionar public. Nu se poate reţine fals intelectual, deoarece înscrisul nu este falsificat cu prilejul întocmirii lui.

1
A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 76.
2
A se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., 1992, p. 272.
3
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia penală nr. 914/A/27.09.2005, în Culegere de practică judiciară în materie penală
2005-2006, Ed. Wolters Kluwer, 2008, p. 130.
4
Existenţa unui concurs de infracţiuni a fost reţinută şi în practica judiciară mai veche. Conform deciziei nr. 872/1970 a Trib.
Suprem, completarea de către funcţionar a unui formular de raport de producţie cu date nereale şi semnarea acestuia cu numele
altei persoane constituie două fapte penale de fals, şi anume infracţiunea de fals intelectual şi aceea de fals material în înscrisuri
oficiale. A se vedea Com. vol. II, p. 272.
 Dacă falsul se produce cu prilejul întocmirii înscrisului există două posibilităţi:
- ca înscrisul să fie întocmit de o altă persoană decât cea competentă, dar care să fie funcţionar public în exercitarea
atribuţiilor de serviciu. Se va reţine în această situaţie fals material în înscrisuri oficiale, deoarece dacă acel funcţionar
nu avea competenţa de a elibera înscrisul înseamnă că este vorba de o contrafacere a semnăturii şi posibil şi o
contrafacere a scrierii, aşa cum prevede art. 320 C.pen. (de exemplu, secretara de la facultate care se ocupă de
completarea rubricilor diplomelor de licenţă completează o astfel de diplomă pentru un nepot al său care nu a urmat
niciodată cursurile facultăţii şi contraface semnătură decanului şi ştampilele ce apar pe diplomă. Dacă însă
completează rubricile diplomei de licenţă cu numele nepotului său care nu a urmat cursurile facultăţii şi apoi lasă
diploma împreună cu celelalte pentru a fi semnată de decan, bazându-se pe faptul că acesta nu va verifica şi conţinutul
lor, iar diploma este semnată, secretara va răspunde pentru instigare sub forma participaţiei improprii la fals
intelectual).
- ca înscrisul să fie întocmit de funcţionarul competent să emită acel înscris. Şi în această situaţie există două
posibilităţi: prima – ca funcţionarul să ateste fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ca atare doar unele
aspecte din înscris să fie necorespunzătoare adevărului (de exemplu, pacientul care are guturai se prezintă la medicul
de familie, acesta îl consultă şi, deşi constată că are guturai, îi eliberează un certificat medical în care atestă că are
pneumonie, pentru a putea beneficia de un concediu medical mai lung); cea de-a doua posibilitate este cea în care
faptele pentru care înscrisul trebuia să servească drept mijloc de probă nu au existat în realitate. Aici apare şi
dificultatea de a distinge între falsul material în înscrisuri oficiale în varianta agravată şi falsul intelectual, pentru că
în ambele cazuri avem de-a face cu o contrafacere. În doctrină, atunci când se vorbeşte de situaţia premisă a
infracţiunii de fals intelectual, pare că în această situaţie, în care nu a existat un eveniment care să fi ocazionat
emiterea unui înscris, nu se va reţine fals intelectual, ci fals material în înscrisuri oficiale: „Săvârşirea falsului
intelectual presupune o situaţie premisă constând dintr-o stare de fapt preexistentă cu privire la care înscrisul oficial
trebuie să constate anumite date sau fapte pentru a putea apoi să servească drept mijloc de probă în realizarea
intereselor legitime legate de acea stare (o naştere, un deces, o calamitate naturală, efectuarea unei operaţii juridice
etc.). Fără această situaţie nu poate exista infracţiune de fals intelectual. De aceea, dacă înscrisul oficial s-ar referi în
mod fals la o situaţie premisă inexistentă, înseamnă că el n-a fost întocmit, ci plăsmuit în întregime, fapta urmând să
fie calificată ca fals material în înscrisuri oficiale”1. S-ar deduce de aici că în cazul în care un medic ce a avut o
discuţie telefonică cu un pacient despre care ştie că e sănătos, dar căruia îi eliberează un certificat medical ce atestă
că e bolnav, nu comite infracţiunea de fals intelectual, ci infracţiunea de fals material în variantă agravată [art. 320
alin. (2) C.pen.]. Cu toate acestea, în practica judiciară, ori de câte ori înscrisul este falsificat cu prilejul întocmirii
sale, fie că el conţine nişte neadevăruri sau că este plăsmuit în întregime, se reţine totdeauna fals intelectual.
Deşi textul de lege nu precizează, este evident că atestarea necorespunzătoare a adevărului sau omisiunea de a
insera unele date sau împrejurări trebuie să fie producătoare de consecinţe juridice. Astfel, spre exemplu, nu se poate
reţine fals intelectual în cazul omisiunii, cu ştiinţă, a medicului de a menţiona într-un certificat medical şi al doilea
prenume al pacientului, atâta vreme cât celelalte date făceau posibilă identificarea acestuia.
În doctrină s-a arătat că pentru existenţa elementului material „este necesar ca atestarea mincinoasă sau omisiunea
neîngăduită să privească fapte sau împrejurări referitoare la starea de fapt pentru a cărei constatare se întocmeşte
înscrisul şi să fie producătoare de consecinţe juridice”2.
Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni constă în producerea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale
referitoare la încrederea publică în înscrisurile oficiale.
Legătura de cauzalitate rezultă în cazul acestei infracţiuni, ca în cazul oricărei infracţiuni de serviciu, din însăşi
materialitatea faptei (ex re).

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte. Necesitatea îndeplinirii condiţiilor privind
această formă de vinovăţie rezultă şi din folosirea de către legiuitor a sintagmei „cu ştiinţă” atunci când fapta este
săvârşită printr-o omisiune3. Fapta comisă din culpă nu reprezintă infracţiune. Dacă funcţionarul public întocmeşte
un act în care face menţiuni necorespunzătoare adevărului din eroare sau neglijenţă fapta va putea constitui eventual
infracţiunea de neglijenţă în serviciu, dar nu cea de fals intelectual4.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă în cazul acestei infracţiuni.

1
Instituţii 2003, p. 512.
2
Idem, p. 513.
3
O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., 1992, p. 273.
4
Ibidem.
 Formele infracţiunii

Actele preparatorii nu sunt incriminate.

Tentativa se pedepseşte.
Consumarea are loc la momentul în care activitatea de falsificare este terminată, iar înscrisul oficial este perfectat,
fiind apt să producă consecinţe juridice. Nu are importanţă dacă este sau nu folosit sau dacă a produs sau nu consecinţe
juridice.

Variante

Infracţiunea prezintă doar o variantă tip.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la unu la 5 ani.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă
judecătoriei.

IV.3.4. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Înscrisurile sub semnătură privată sunt, alături de cele oficiale, reflexia multitudinii raporturilor juridice existente
în societate. Dacă veridicitatea înscrisurilor oficiale şi ca atare încrederea care li se acordă este esenţială pentru
existenţa societăţii, deoarece falsificarea lor afectează şi prestigiul unei autorităţi sau instituţii publice, veridicitatea
înscrisurilor sub semnătură privată devine o valoare ce trebuie protejată prin intermediul normelor de drept penal
doar în măsura în care aceste înscrisuri sunt folosite pentru a produce consecinţe juridice, deoarece, de obicei, efectele
lor se răsfrâng doar asupra celor care sunt părţi ale raportului juridic menţionat de înscris.
Acesta este motivul pentru care în cazul înscrisurilor oficiale legiuitorul sancţionează în mod distinct falsificarea
şi utilizarea înscrisului falsificat pentru producerea de consecinţe juridice, iar în cazul înscrisurilor sub semnătură
privată falsificarea nu reprezintă infracţiune decât dacă înscrisul este folosit sau încredinţat altei persoane spre a fi
folosit pentru producerea de consecinţe juridice.
Realităţile economice de după 1989 au dus la lărgirea sferei înscrisurilor sub semnătură privată, în sensul că
înscrisurile care emanau până atunci de la unităţile de stat erau înscrisuri oficiale, iar ca urmare a schimbării
accepţiunii noţiunilor de public/privat, înscrisurile emise de agenţii economici (societăţile comerciale) au devenit
înscrisuri sub semnătură privată, iar modalitatea de falsificare consta de multe ori în atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori în omisiunea de a atesta împrejurări adevărate. În doctrină, unii autori
au susţinut că elementul material al falsului în înscrisuri sub semnătură privată se poate realiza doar prin contrafacere
sau alterare (pentru că textul de lege făcea trimitere la modalităţile proprii falsului în înscrisuri oficiale), rămânând
în afara incriminării falsificarea în modalitatea prevăzută la falsul intelectual, motiv pentru care sancţionarea unor
fapte precum încheierea unor contracte fictive de împrumut, emiterea unor facturi fiscale ce cuprindeau operaţiuni
fictive etc. ar aduce atingere principiului legalităţii. Deşi practica judiciară nu a urmat o asemenea opinie, considerând
infracţiune falsificarea unui înscris sub semnătură privată indiferent de modalitatea utilizată, legiuitorul a înţeles să
sancţioneze expres şi ipotezele de fals intelectual comis în înscrisuri sub semnătură privată.

Norma incriminatoare

Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau
art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea
producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.
 Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Obiectul juridic al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea care trebuie să existe
în înscrisurile sub semnătură privată producătoare de consecinţe juridice. Deşi înscrisurile sub semnătură privată Formatted: Font: Not Bold, Italic
produc efecte pentru subiecţii respectivului raport juridic, ele pot aduce atingere încrederii publice dacă sunt
falsificate cu scopul de a obţine probe scrise contrare realităţii1.

Obiectul material

În situaţia în care falsul este realizat prin alterare, înscrisul astfel modificat reprezintă obiect material al
infracţiunii. În cazul contrafacerii sau al falsificării prin modul prevăzut la art. 321 C.pen., infracţiunea nu are obiect
material.
Legea nu defineşte noţiunea de înscris sub semnătură privată. Ca atare, poate fi considerat înscris sub semnătură
privată orice înscris ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 178 alin. (2) C.pen., pentru a fi considerat înscris
oficial, dar care poate produce consecinţe juridice. Spre exemplu, înscrisurile emanate de la societăţile (facturi,
contracte, bilanţuri contabile), o convenţie încheiată între părţi care nu a fost autentificată, un testament olograf pot
constitui înscrisuri sub semnătură privată. Nu intră însă în această categorie cărţile de vizită2, bucăţile de carton pe
care sunt înscrise preţurile produselor, proiectul unui înscris. Chiar dacă în principiu proiectul unui înscris nu poate
constitui conform legii penale înscris sub semnătură privată, s-a decis că alterarea unui proiect poate reprezenta un
fals cu valenţe juridice dacă, ulterior alterării, proiectul este supus semnării de către un terţ care are convingerea că a
semnat forma iniţială a proiectului.
În doctrină3 s-a arătat că pentru existenţa infracţiunii este necesar ca înscrisul să fie semnat, deoarece un act
nesemnat nu oferă certitudini cu privire la voinţa autorului său, nu are putere probatorie şi ca atare nu poate produce
consecinţe juridice. S-a mai argumentat că această cerinţă decurge din lege, fiind implicată în denumirea actului:
„înscris sub semnătură privată”. În practica judiciară mai recentă au fost considerate însă înscrisuri sub semnătură
privată şi cele care nu poartă o ştampilă sau semnătură, dar al căror emitent poate fi indicat cu certitudine. De exem-
plu, etichetele aplicate mărfurilor se încadrează în categoria înscrisurilor sub semnătură privată şi ca atare modificarea
lor poate constitui infracţiunea prevăzută de art. 322 C.pen.4

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este circumstanţiat şi, ca atare, orice persoană poate săvârşi o astfel de infracţiune. Participaţia
este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Infracţiunea poate fi comisă şi sub forma
participaţiei improprii. Spre exemplu, s-a reţinut că fapta directorului unei societăţi de a determina un funcţionar care
a acţionat fără vinovăţie să modifice un proces-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie prin introducerea unei
menţiuni conform căreia un spaţiu de producţie urma să fie scos la licitaţie publică, spaţiul respectiv fiind apoi
apropriat de inculpat, reprezintă participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea de fals în înscrisuri sub
semnătură privată5.
Subiect pasiv al infracţiunii poate fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese sunt afectate prin folosirea
înscrisului sub semnătură privată falsificat.

Situaţia premisă Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Situaţia premisă este reprezentată de o stare de fapt în detrimentul căreia se creează o probă falsă prin plăsmuirea
sau alterarea unui înscris sub semnătură privată6. Formatted: Font: Not Bold, Italic

1
A se vedea N.A. Privantu, Falsuri în înscrisuri, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 185.
2
Inculpata a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, constând în aceea că a intrat
în legătură cu denunţătorul, ocazie cu care s-a prezentat ca fiind procuror, şi-a atribuit un nume fals şi a susţinut că este o persoană
cu mare influenţă, folosind cărţi de vizită sub numele „Popescu Ioana Maria – procuror” (C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru
cauze cu minori, decizia nr. 582/2001, în N.A. Privantu, op. cit., p. 186).
3
A se vedea Com. vol. II, p. 276.
4
Pe etichetă sunt înscrise date esenţiale cu privire la marfă: denumirea societăţii furnizoare, calitatea mărfii, mărimea, preţul
etc. iar uneori se folosesc pentru a însoţi reclamaţiile şi pentru a putea identifica persoanele responsabile de producerea
necorespunzătoare a mărfii.
N. Conea, I. Ivănescu, Cauze penale comentate, Ed. Ministerului de interne, 1995, p. 184, apud N.A. Privantu, op. cit., p. 187.
5
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 157/01.02.2006, în C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 85.
6
A se vedea Explicaţii IV, p. 392.
 Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii constă în acţiunile proprii elementului material al infracţiunii de fals material
în înscrisuri oficiale şi al celei de fals intelectual: falsificarea înscrisului prin contrafacerea scrierii1 sau subscrierii
sau prin alterarea lui2 în orice mod ori prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin
omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. De aceea, explicaţiile privind elementul material, date în
cazul infracţiunilor prevăzute de art. 320 şi art. 321 C.pen, sunt valabile şi aici.
Pentru întregirea elementului material trebuie îndeplinite două cerinţe esenţiale:
- înscrisul falsificat să fie folosit de autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei persoane3;
- înscrisul trebuie să fie sub semnătură privată şi să aibă semnificaţie juridică, adică în raport de conţinutul său să
poată genera consecinţe juridice4.
Nu este relevant dacă de la început înscrisul a avut o asemenea destinaţie sau doar ulterior a căpătat o asemenea
caracteristică (de exemplu, o factură emisă de un hotel pe numele unei persoane, deşi nu a fost emisă pentru a servi
ca probă, poate fi utilizată ulterior de acea persoană într-un proces penal pentru a dovedi că în ziua în care i se impută
săvârşirea unei fapte penale se afla în alt oraş sau în altă ţară).
Întrucât în cazul făptuitorului falsului infracţiunea se consumă doar în momentul în care foloseşte sau
încredinţează înscrisul altei persoane spre a fi folosit, uzul de fals va fi absorbit în infracţiunea de fals în înscrisuri
sub semnătură privată. Dacă înscrisul falsificat a fost încredinţat altei persoane, autorul falsului va răspunde pentru
fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar cel care îl utilizează în vederea producerii de efecte juridice va răspunde
pentru uz de fals5.
Urmarea imediată este o stare de pericol, constând în afectarea încrederii pe care publicul o acordă valorii
probante a înscrisurilor sub semnătură privată.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Condiţia ataşată laturii subiective este ca folosirea înscrisului falsificat sau încredinţarea lui altei persoane să se
facă în vederea producerii de consecinţe juridice.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă în cazul acestei infracţiuni.
Pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate trebuie dovedită existenţa unui scop imediat prevăzut de lege, şi anume
ca înscrisul să fie falsificat şi folosit în vederea producerii de consecinţe juridice. Mobilul sau scopul mediat vizat de
autor (procurarea unui folos material, dobândirea calităţii de moştenitor etc.) nu sunt relevante pentru încadrarea
juridică a faptei, ci doar pentru individualizarea judiciară a pedepsei.

Formele infracţiunii

Tentativa este posibilă şi se sancţionează. Există tentativă atunci când a început acţiunea de folosire a înscrisului
de către autor sau când a început acţiunea de încredinţare spre folosire altei persoane, dar aceste acţiuni au fost
întrerupte sau au rămas fără rezultat din cauze străine de voinţa făptuitorului6. Infracţiunea se consumă atunci când

1
Fapta angajatului unei societăţi comerciale de a întocmi facturi nereale de livrare a unor mărfuri şi de a le folosi în scopul
justificării unor lipsuri în gestiune constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată (C.S.J., Secţia penală, decizia
5195/28.11.2001, în B.J.3, p. 804).
2
Falsificarea unor acte contabile ale unei societăţi comerciale prin modificări, ştersături şi adăugiri şi folosirea lor la
întocmirea evidenţelor contabile nu constituie infracţiunea de fals intelectual şi uz de fals, ci infracţiunea de fals material în
înscrisuri sub semnătură privată (C.S.J., Secţia penală, decizia 4266/01.11.2000, în B.J.3, p. 804).
3
A se vedea Explicaţii IV, p. 393.
4
A se vedea Com., vol. II, p. 278.
5
Inculpaţii D.G. şi D.T., soţi, au încheiat cu partea vătămată un antecontract de vânzare a unui teren, au plătit un avans şi s-au
angajat să plătească restul sumei în tranşe lunare, urmând ca la finalizarea plăţii întregului preţ să se încheie contractul de
vânzare-cumpărare. Inculpaţii au plătit câteva tranşe lunare, după care au introdus o acţiune solicitând instanţei pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare. Partea vătămată a făcut plangere penală, deoarece chitanţele ce atestau
plata unor sume de bani erau falsificate, în ele figurând sume mult mai mari decât cele plătite. În drept, instanţa a apreciat că fapta
inculpatei de a modifica chitanţele ce atestau plata unor sume de bani şi a le încredinţa soţului său spre a fi folosite în faţa instanţei
de judecată reprezintă infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar fapta inculpatului de a folosi chitanţele,
cunoscând că sunt false, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals (C.A. Bucureşti, decizia penală
nr. 800/13.05.2005, în Culegere de practică judiciară în materie penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 186).
6
A se vedea Explicaţii IV, p. 395.
înscrisul falsificat este folosit de autor sau este încredinţat altei persoane pentru a fi folosit şi se produce urmarea
imediată. Producerea consecinţei juridice nu prezintă relevanţă din acest punct de vedere, condiţiile de tipicitate
neimpunând realizarea acesteia. „Legea nu condiţionează existenţa infracţiunii de realizarea scopului, ci doar de
prezenţa lui”1.
Se poate pune problema care va fi încadrarea juridică în situaţia în care o persoană falsifică un înscris sub
semnătură privată cu altă formă de participaţie decât autoratul (instigare sau complicitate), iar apoi foloseşte înscrisul
pentru a produce consecinţe juridice?
În doctrină2 s-a analizat situaţia celui care a cooperat în calitate de complice la falsificarea înscrisului, iar apoi l-a
utilizat şi s-a concluzionat că pot exista trei soluţii:
- autorat la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece prin săvârşirea unei infracţiuni se
înţelege comiterea acesteia în orice calitate (autor, complice, instigator);
- complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece acţiunea de folosire este o
acţiune subsecventă aceleia de falsificare, iar, pe de altă parte, persoana care s-a folosit de înscrisul falsificat a
cooperat la săvârşirea falsului numai prin acte de înlesnire sau ajutor;
- autorat la infracţiunea de uz de fals.
S-a argumentat că cea din urmă soluţie este corectă şi că fapta constituie numai infracţiunea de uz de fals,
indiferent dacă cel care s-a folosit de înscrisul falsificat a ajuns în stăpânirea acestuia prin încredinţarea de către
făptuitor, spre a-l folosi, sau în orice alt mod.
A fost analizată o asemenea ipoteză şi în practica judiciară3. S-a reţinut în fapt că inculpatul a determinat o altă
persoană să falsifice fără vinovăţie mai multe borderouri de achiziţii de animale, pe care apoi le-a prezentat băncii
pentru a justifica destinaţia unui împrumut. Curtea a reţinut că în mod greşit inculpatul a fost condamnat pentru
ambele infracţiuni, fals în înscrisuri sub semnătură privată sub forma participaţiei improprii şi uz de fals. Uzul de fals
se absoarbe în conţinutul legal al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, motiv pentru care a schimbat încadrarea
juridică şi a reţinut în sarcina inculpatului doar infracţiunea de fals material în înscrisuri sub semnătură privată în
forma participaţiei improprii.
Este dificil de oferit o soluţie corectă la întrebarea pusă anterior. Art. 322 C.pen. se referă expres la „făptuitorul”
care foloseşte înscrisul falsificat sau îl încredinţează altei persoane spre folosire, de aceea pare că textul face referire
doar la autorul falsului care foloseşte înscrisul, nu şi la complicele sau instigatorul la fals (situaţia este identică şi
atunci când este vorba de participaţie improprie), care apoi foloseşte înscrisul în vederea producerii unor consecinţe
juridice. A reţine în sarcina acestuia doar infracţiunea de uz de fals ar însemna să nu ţinem cont de activitatea infracţio-
nală, constând în instigarea sau complicitatea la falsificarea înscrisului.
O soluţie care nu a fost reţinută în doctrină şi care ar putea fi susţinută cu argumente de text ar fi reţinerea unui
concurs de infracţiuni între instigare (complicitate) la fals material în înscrisuri sub semnătură privată şi autorat la uz
de fals. În această situaţie, am crea însă instigatorului (complicelui) la fals o situaţie mai grea decât autorului.
Cea mai potrivită soluţie pare a fi aceea de reţinere a complicităţii la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură
privată.

Variante

Infracţiunea prezintă o variantă tip.

Sancţiuni

Falsul în înscrisuri sub semnătură privată se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani alternativ cu
pedeapsa amenzii.

1
A se vedea Com. vol. II, p. 281.
2
Idem, p. 282. Autorii au optat pentru reţinerea infracţiunii de uz de fals.
3
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 198/29.01.2004, în C.A.B. 2004, p. 124.
 IV.3.5. Uzul de fals

Uzul de fals reprezintă fapta persoanei care utilizează un înscris falsificat în vederea producerii de consecinţe
juridice.
Deşi legiuitorul încriminează falsificarea unor înscrisuri, cum sunt cele oficiale de la momentul alterării sau
contrafacerii, consecinţele juridice se produc în realitate de la momentul utilizării acelui înscris sau, altfel spus, de la
intrarea înscrisului în circuitul civil.
De aceea, acest moment al utilizării înscrisului falsificat, este sancţionat în mod distinct de legiuitor prin intermediul
infracţiunii de uz de fals. Şi în cazul falsului în înscrisuri sub semnătură privată, uzul de fals poate primi semnificaţie
juridică în situaţia în care autorul falsului nu este aceeaşi persoană care utilizează înscrisul, reţinându-se în această
situaţie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în sarcina celui ce falsifică şi uz de fals în sarcina celui
care utilizează înscrisul cunoscând că este fals.
Infracţiunea reglementată în art. 323 C.pen. reia incriminarea din art. 291 C.pen. din 1969, unica modificare fiind
sancţiunea prevăzută pentru folosirea unui înscris oficial fals, unde pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani poate fi
aplicată alternativ cu pedeapsa amenzii.

Norma incriminatoare

Art. 323. Uzul de fals

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei
consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial,
şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Hyphenate
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea publică ce Formatted: Font: Not Bold, Italic
trebuie să existe în înscrisurile oficiale, cât şi în înscrisurile sub semnătură privată. Formatted: Font: Italic

Obiectul material

Infracțiunea nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat şi poate fi reprezentat de orice persoană care prezintă un înscris oficial sau
sub semnătură privată cunoscând că este fals. Participaţia este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare,
complicitate.
Subiectul pasiv principal este statul ca depozitar al încrederii publice în înscrisurile ce au valoare probatorie.
Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ce poate fi prejudiciată de folosirea înscrisului falsificat.

Situaţia premisă

Uzul de fals este o infracţiune subsecventă celei de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual sau celei de
fals în înscrisuri sub semnătură privată. De aceea, pentru realizarea acestei infracţiuni, este necesară preexistenţa unui
înscris oficial sau sub semnătură privată falsificat.
Existenţa infracţiunii de uz de fals nu este condiţionată de existenţa unei infracţiuni de fals. Înscrisul poate fi
falsificat şi fără intenţie de o altă persoană, important este ca cel care îl foloseşte să cunoască faptul că el nu reflectă
adevărul. Utilizând un astfel de înscris, autorul uzului de fals şi-l aproprie şi, folosindu-l cu bună ştiinţă, îi imprimă
caracterul infracţional pe care nu îl avea până atunci1.

1
În speţă inculpatul a folosit un certificat eliberat de administraţia financiară în care se menţiona, neconform cu realitatea, că
figurează în evidenţele fiscale cu un imobil pentru care a plătit impozit din anul 1963, în vederea producerii unei consecinţe
juridice: obţinerea unei hotărâri judecătoreşti civile, prin care se constata că, în baza uzucapiunii, a devenit proprietarul imobilului.
El a comis astfel infracţiunea de uz de fals, care s-a consumat când actul a fost depus în instanţă. Nu interesează dacă acel înscris
 În practica judiciară mai veche au existat controverse referitor la faptul dacă în cazul utilizării unui act de identitate
real, dar de către altă persoană decât cea îndrituită, pentru a crea o falsă aparenţă asupra identităţii sale, se poate reţine
infracţiunea de uz de fals în concurs cu cea de fals privind identitatea1. Corect s-a arătat că pentru reţinerea infracţiunii
de uz de fals trebuie ca autorul să fi folosit un înscris oficial sau sub semnătură privată falsificat, cunoscând că este
fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Or, în cazul în care actul de identitate nu este fals, deoarece
cuprinsul său iniţial nu a fost alterat şi a fost eliberat de organul competent, nu se poate reţine şi infracţiunea de uz
de fals2. Problema a fost tranşată în actualul Cod penal, deoarece modificarea adusă infracţiunii de fals privind
identitatea prin prevederea expresă a ipotezei când este folosit fraudulos un act ce serveşte la identificare, legitimare
ori la dovedirea stării civile conduce evident la soluţia reţinerii unei unice infracţiuni, aceea de fals privind identitatea.
Uzul de fals, şi în ipoteza în care am putea admite că există o asemenea faptă, deoarece înscrisul a servit la crearea
unei aparenţe false, este absorbit.
De asemenea, era controversată în practica judiciară mai veche încadrarea juridică ce se putea da faptei unei
persoane de a se prezenta sub o altă identitate folosind în acest scop un act de identitate fals. În speţă, inculpatul s-a
prezentat în faţa organelor de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe care lipise propria
fotografie, motiv pentru care în sarcina sa a fost reţinută infracţiunea de fals privind identitatea în concurs cu cea de
uz de fals3. În nota critică la această decizie s-a arătat că încadrarea juridică este deficitară, prin nereţinerea, în
concurs, şi a infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale, deoarece elementul material al infracţiunii de fals
privind identitatea este redus la prezentarea sub o identitate falsă ori la atribuirea unei asemenea identităţi altei
persoane, fără a include şi acţiunea anterioară de falsificare a înscrisului. În ceea ce priveşte uzul de fals, având în
vedere că prezentarea sub o identitate falsă nu implică cu necesitate şi utilizarea unui act de identitate falsificat (se
poate realiza şi prin simpla atribuire verbală de către făptuitor a unei alte identităţi decât cea reală), atunci când este
utilizat un act falsificat nu poate fi vorba de o absorbţie naturală a uzului de fals, ceea ce înseamnă că cele două
infracţiuni îşi păstrează autonomia4. Şi în acest caz modificarea dispoziţiilor infracţiunii de fals privind identitatea au
drept efect absorbţia naturală a infracţiunii de uz de fals în cea de fals privind identitatea.

Latura obiectivă

Elementul material constă în folosirea înscrisului falsificat. Aceasta presupune o acţiune de prezentare, depunere,
referire la un înscris anterior depus etc. Trebuie ca acţiunea de folosire să fie însă efectivă, simpla deţinere a unui
înscris falsificat sau referirea la el fără a fi prezentat neîntrunind condiţia impusă de latura obiectivă a acestei
infracţiuni5. Pentru întregirea laturii obiective trebuie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume ca înscrisul să fie
folosit în vederea producerii unei consecinţe juridice.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea ce se acordă înscrisurilor apte de a
produce consecinţe juridice.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Ca atare, făptuitorul trebuie să cunoască aspectul că înscrisul pe care îl foloseşte este falsificat.
Mobilul şi scopul nu prezintă relevanţă pentru întrunirea condiţiilor de tipicitate.

Formele infracţiunii

Tentativa, deşi posibilă, nu se sancţionează.

a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei, ceea ce este important fiind faptul că el avea forţă probantă de natură a produce
consecinţe juridice (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 415/1996, în Culegere de practică judiciară pe anul 1996, Ed.
Holding Reporter, p. 324); a se vedea și Com., vol. II, p. 285.
1
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 389/1991, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” SRL, p. 271.
2
V. Papadopol, în notă la decizia mai sus citată.
3
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 585/1993, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1993, Curtea de Apel
Bucureşti, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 84.
Pentru soluţie contrară, în sensul absorbţiei infracţiunii de uz de fals în cea de fals privind identitatea a se vedea C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 755/26.03.1997, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1997, Ed. Argessis, Curtea de Argeş,
1998, p. 341.
4
V. Papadopol, notă critica la decizia anterior citată.
5
A se vedea A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 275.
 Consumarea are loc la momentul producerii elementului material, nu interesează dacă s-a produs sau nu
consecinţa juridică. S-a reţinut astfel că infracţiunea de uz de fals s-a consumat în momentul în care inculpatul a
depus la instanţa civilă un înscris care menţiona „neconform realităţii” că acesta a plătit impozit pentru un imobil
începând cu 1963, fără a avea relevanţă dacă acel înscris a fost avut în vedere la pronunţarea soluţiei, ceea ce este
important fiind faptul că el avea forţă probantă de natură a produce consecinţe juridice1.

Variante

Infracţiunea prezintă doar varianta tip.

Sancţiuni

Uzul de fals se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani alternativ cu pedeapsa amenzii, atunci
când înscrisul este unul oficial, şi cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani alternativ cu pedeapsa amenzii, dacă
înscrisul este sub semnătură privată.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă
judecătoriei.

IV.3.6. Falsificarea unei înregistrări tehnice

Este o incriminare nou introdusă în actualul Cod penal, iar necesitatea ei a fost explicată în Expunerea de motive
a Codului penal: „în condiţiile în care în viaţa socială contemporană tot mai multe documente atestând o anumită
împrejurare şi care pot produce efecte juridice sunt eliberate automat, fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar,
se impune o protecţie penală a veridicităţii acestor atestări, în condiţiile în care falsificarea lor nu poate fi încadrată
pe baza textelor existente. Astfel, fie prin intervenţii frauduloase asupra aparatelor de măsură sau înregistrare, fie prin
folosirea lor frauduloasă, se pot obţine atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care circulă un vehicul,
concentraţia de alcool în aerul expirat, concentraţia diferitelor componente în gazele de eşapament, greutatea unui
bagaj înregistrat automat într-un aeroport etc.”

Norma incriminatoare

Art. 324. Falsificarea unei înregistrări tehnice

(1) Falsificarea unei înregistrări tehnice prin contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor
împrejurări necorespunzătoare adevărului sau omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări, dacă a fost
urmată de folosirea de către făptuitor a înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii
unei consecinţe juridice.
(3) Prin înregistrare tehnică, în sensul prezentului articol, se înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri
ori a desfăşurării unui eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui
dispozitiv tehnic omologat şi care este destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe
juridice.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate

1
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 415/1996, în Culegere de practică judiciară pe anul 1996, Curtea de apel
Bucureşti, Ed. Holding Reporter, p. 324.
 Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea publică care Formatted: Font: Not Bold, Italic
trebuie să existe în autenticitatea şi exactitatea înregistrărilor tehnice. Formatted: Font: Italic

Obiectul material

Obiectul material al acestei infracţiuni constă în aparatul asupra căruia se intervine pentru ca datele redate să fie
unele ce nu corespund adevărului. Înregistrarea tehnică falsificată reprezintă produsul infracţiunii, şi nu obiectul
material.
S-a reţinut în doctrină că atunci când acţiunea de falsificare se realizează prin contrafacere, obiectul material este
reprezentat de materialul folosit în acest scop, iar când falsificarea înregistrării se face prin alterare, suportul asupra
căruia s-a exercitat operaţiunea de alterare constituie în acelaşi timp şi obiect material, şi produsul infracţiunii1. În
legătură cu modalitatea de săvârşire a acestei infracţiuni trebuie făcută distincţia între situaţia în care se intervine
asupra dispozitivului cu care se realizează înregistrarea tehnică, astfel încât înregistrările tehnice rezultate să fie
denaturate, şi situaţia în care se intervine asupra înregistrării tehnice, astfel încât ea să nu corespundă adevărului. În
prima situaţie obiectul material este constituit de dispozitivul cu ajutorul căruia se realizează înregistrarea. În cea de-a
doua situaţie există obiect material doar dacă înregistrarea tehnică iniţială se află pe un suport, iar acesta este alterat.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necalificat, poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub orice formă: coautorat,
instigare, complicitate.
În varianta asimilată subiectul activ trebuie să fie o altă persoană decât cea care a falsificat înregistrarea tehnică.
Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale ocrotite. Poate exista şi un subiect pasiv secundar,
persoană fizică sau juridică, în măsura în care acesta este prejudiciat de folosirea înregistrării tehnice falsificate.

Locul şi timpul nu prezintă relevanţă în cazul acestei infracţiuni.

Situaţia premisă Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
. Această infracţiune nu poate fi concepută fără existenţa prealabilă a unui dispozitiv tehnic omologat cu ajutorul
căruia să se realizeze înregistrarea tehnică.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii în varianta tip constă într-o falsificare a unei înregistrări tehnice ce se poate
realiza printr-o acţiune – contrafacere, alterare ori prin determinarea atestării unor împrejurări necorespunzătoare
adevărului sau prin inacţiune – omisiunea înregistrării unor date sau împrejurări.
Falsificarea trebuie să vizeze totdeauna o înregistrare tehnică. Această noţiune este definită în cuprinsul art. 324
alin. (3) C.pen.: „prin înregistrare tehnică (...) se înţelege atestarea unei valori, greutăţi, măsuri ori a desfăşurării unui
eveniment, realizată, în tot sau în parte, în mod automat, prin intermediul unui dispozitiv tehnic omologat şi care este
destinată a proba un anumit fapt, în vederea producerii de consecinţe juridice”.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca falsificarea să fie urmată de folosirea de către făptuitor a
înregistrării ori de încredinţarea acesteia unei alte persoane spre folosire, în scopul producerii de consecinţe juridice.
În varianta asimilată fapta constă în folosirea unei înregistrări tehnice falsificate în vederea producerii de
consecinţe juridice.
Nu se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 324 C.pen. în situaţia în care rezultatul falsificării este imprimat, iar
acest înscris este ulterior falsificat prin acţiunea unei persoane, deoarece încadrarea juridică a faptei este aceea de fals
material în înscrisuri oficiale sau fals în înscrisuri sub semnătură privată2. În situaţia în care rezultatul tipărit nu
corespunde adevărului şi se datorează unei intervenţii anterioare tipăririi, iar ulterior făptuitorul acţionează şi asupra
înscrisului tipărit, nu se va reţine un concurs între infracţiunea prevăzută de art. 324 C.pen. şi cea de fals material în
înscrisuri oficiale sau fals în înscrisuri sub semnătură privată, deoarece, anterior tipăririi, înscrisul era deja unul care
nu corespundea realităţii, ca atare se va reţine doar infracţiunea prevăzută de art. 324 C.pen.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol cu privire la încrederea publică în autenticitatea şi
exactitatea înregistrărilor făcute cu dispozitive tehnice omologate.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re, din chiar producerea elementului material.

1
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 156.
2
Pentru aceeaşi opinie, a se vedea Perspectiva clujeană, p. 555.
 Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunii

Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează.

Consumarea are loc la momentul la care înregistrarea tehnică falsificată este utilizată sau încredințată altei
persoane în vederea producerii de consecinţe juridice, indiferent dacă acestea s-au realizat sau nu.

Variante

Infracţiunea prezintă o varianta tip în alin. (1) şi o variantă asimilată în alin. (2).

Sancţiuni

Fapta se sancţionează atât în varianta tip, cât şi în varianta asimilată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani,
alternativ cu pedeapsa amenzii.

Aspecte procesuale

Competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei. Acţiunea penală se exercită din oficiu.

IV.3.7. Falsul informatic

Infracţiunea de fals informatic, deşi nu are corespondent în Codul penal din 1969, nu reprezintă o noutate în
legislaţia română, deoarece ea este preluată din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, unica modificare fiind cea privind sancţiunea.

Norma incriminatoare

Art. 325. Falsul informatic

Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept,
accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea
producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Obiectul juridic al acestei infracţiuni este încrederea publicului în veridicitatea înscrisurilor electronice, denumite
de către legiuitor date informatice. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Obiectul material

Obiectul material al infracţiunii este reprezentat de suportul material pe care se află înmagazinate datele
informatice (CD, memory-stick, hard-disk etc.). În doctrină1 a fost exprimată opinia conform căreia infracţiunea nu
are obiect material decât în cazul modalităţilor normative privind modificarea şi ştergerea datelor informatice, acesta
fiind reprezentat de suportul pe care sunt fixate, deoarece în cazul celorlalte două modalităţi (introducerea de date

1
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 160.
informatice sau restricţionarea accesului la aceste date) datele sunt create, produse prin săvârşirea infracţiunii, prin
folosirea suportului pe care sunt fixate, neacţionându-se asupra lor. O asemenea opinie nu este corectă, deoarece
obiectul material nu este reprezentat de datele introduse, de informaţia conţinută în aceste date. Dacă într-un înscris
fixat pe un suport sunt introduse date informatice sau dacă se acţionează asupra acelui suport material astfel încât
accesul la datele conţinute să fie restricţionat, suportul reprezintă obiect material al infracţiunii.
Conform art. 181 alin. (2) C.pen. „prin date informatice se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau
concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic”.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este instituţia sau entitatea căreia îi aparţin acele date informatice, iar subiect pasiv
secundar poate fi persoana fizică sau juridică prejudiciată moral sau material de falsificarea acestor date informatice.

Situaţia premisă

Infracţiunea nu poate fi concepută fără existenţa în prealabil a unui sistem informatic sau a unui dispozitiv prin
intermediul căruia să fie posibilă falsificarea datelor informatice.

Latura obiectivă

Elementul material se realizează totdeauna printr-o acţiune, iar legea prevede patru modalităţi alternative în care
se poate concretiza aceasta: introducerea, modificarea, ştergerea fără drept de date informatice ori restricţionarea
accesului la aceste date.
Prin introducerea de date se înţelege adăugarea unor date de către făptuitor care schimbă conţinutul documentului
iniţial.
Modificarea datelor informatice presupune schimbarea conţinutului unor date informatice iniţiale. Se poate reţine
această modalitate atunci când făptuitorul pătrunde în baza de date şi le modifică.
Ştergerea datelor informatice constă în acţiunea de eliminare a unor anumite date informatice. Nu se va reţine
această modalitate a elementului material atunci când într-un fişier text sunt şterse nişte caractere, deoarece în această
situaţie se poate vorbi despre modificarea datelor informatice1.
Prin restricţionarea accesului la date informatice se înţelege instituirea unui algoritm de criptare pentru accesul
la datele informatice sau modificarea unui algoritm de criptare existent, astfel încât accesul la acele date să fie
îngreunat sau împiedicat.
Nu trebuie pierdut din vedere că această infracţiune este plasată în capitolul privind infracţiuni de fals în înscrisuri.
Ca atare, elementul material trebuie astfel interpretat încât să corespundă modalităţilor de falsificare a unui înscris –
contrafacerea şi alterarea. În principiu introducerea de date corespunde contrafacerii, iar modificarea şi ştergerea
datelor corespunde alterării unui înscris.
Este greu de înţeles de ce restricţionarea accesului la date informatice a fost asimilată cu falsificarea unui înscris,
când în realitate corespunde mai degrabă sustragerii sau distrugerii unui înscris. Doar atunci când o asemenea criptare
face ca datele respective să nu mai fie afişate, deşi ele există în sistem, documentul rezultat obţinut poate fi asemănător
unui document falsificat. De exemplu, se poate reţine un asemenea caz atunci când făptuitorul criptează accesul la
anumite date care atestă situaţia sa de rău platnic la o bancă, iar această criptare împiedică afişarea situaţiei datoriilor
sale, astfel încât atunci când se prezintă la bancă pentru contractarea unui nou împrumut, apare ca neavând datorii
faţă de banca respectivă, prin urmare poate contracta un nou credit.
Şi modalitatea ştergerii unor date poate fi asimilată unui fals doar în măsura în care un document sau un program
care generează un document nu este şters în întregime, pentru că altfel este greu de conceput cum ar rezulta date
necorespunzătoare adevărului, creându-se şi de această dată mai degrabă o situaţie echivalentă celei în care un înscris
este sustras sau distrus.
Pentru întregirea laturii obiective este necesară îndeplinirea a două cerinţe esenţiale ataşate elementului material:
a) prima constă în aceea ca introducerea, modificarea, ştergerea de date sau restricţionarea accesului la aceste date
să se facă fără drept. Conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003, acţionează fără drept persoana care se află în
una din următoarele situaţii: a) nu este autorizată în temeiul legii sau al unui contract; b) depăşeşte limitele autorizării;
c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de a folosi,
administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă
operaţiune într-un sistem informatic;

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 692.
 b) cea de-a doua este aceea ca prin aceste acţiuni să rezulte date necorespunzătoare adevărului. Este greu de
imaginat cum, prin restricţionarea fără drept a accesului la anumite date, rezultă date necorespunzătoare adevărului.
Urmarea imediată este reprezentată de datele necorespunzătoare adevărului care creează o stare de pericol
pentru încrederea publicului în veridicitatea datelor informatice.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte. Condiţia ataşată laturii subiective este ca fapta
să se realizeze în scopul de a produce consecinţe juridice. Nu este relevant pentru existenţa infracţiunii dacă acele
consecinţe se produc sau nu.

Formele infracţiunii

Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează. Acţiunile ce s-ar putea circumscrie însă tentativei vor putea fi
sancţionate prin intermediul dispoziţiilor art. 360 C.pen. (accesul ilegal la un sistem informatic).
Infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului, respectiv în momentul în care rezultă date
necorespunzătoare adevărului.

Variante

Infracţiunea de fals informatic are doar variantă tip.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută de lege în cazul falsului informatic este închisoarea de la unu la 5 ani.

Aspecte procesuale

Competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine judecătoriei. Acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu.

Raportul cu alte infracţiuni

1. Falsul informatic poate fi confundat cu infracţiunea de fraudă informatică. Elementul material este comun, cu
precizarea că art. 249 C.pen. prezintă şi modalitatea împiedicării în orice mod a funcţionării unui sistem informatic.
Deosebirea constă în aceea că în cazul fraudei informatice avem de a face cu o înşelăciune produsă prin mijloace
electronice, ca atare trebuie dovedit scopul obţinerii unui beneficiu şi trebuie să se fi cauzat o pagubă. În cazul falsului
informatic accesul la date trebuie să se facă fără drept, în urma intervenţiei făptuitorului să rezulte date
necorespunzătoare adevărului şi să existe scopul ca acestea să fie utilizate în vederea producerii unei consecinţe
juridice. Dacă fapta se produce printr-o modalitate a elementului material care este comună ambelor infracţiuni, dacă
au rezultat date necorespunzătoare adevărului, este dovedit scopul obţinerii unui beneficiu şi s-a produs o pagubă
unei persoane, cele două infracţiuni pot fi reţinute în concurs, deoarece una este o infracţiune contra patrimoniului,
iar cealaltă o infracţiune de fals.
2. Falsul informatic are elemente în comun cu infracţiunile din Capitolul VI (Infracţiuni contra siguranţei şi
integrităţii sistemelor şi datelor informatice) al Titlului VII (Infracţiuni contra siguranţei publice), în special cu cele
prevăzute de art. 360 (Accesul ilegal la un sistem informatic), art. 362 (Alterarea integrităţii datelor informatice) şi
art. 364 (Transferul neautorizat de date informatice).
- deoarece prin intermediul art. 360 se sancţionează accesul fără drept la un sistem informatic, vor exista probleme
de a distinge între situaţia în care este aplicabil acest text sau cel de la art. 325 doar în ipoteza în care falsul informatic
se realizează prin intermediul unui sistem informatic. Deşi în general falsul informatic se comite prin accesul fără
drept la un sistem informatic, (infracţiunea prevăzută de art. 360 fiind infracţiunea mijloc, iar falsul informatic
infracţiunea scop), pot exista şi situaţii în care există drept de acces la un sistem, dar introducerea, modificarea,
ştergerea datelor se face fără drept (de exemplu, un avocat modifică date în programul cu ajutorul căruia îşi ţine
contabilitatea). De aceea nu se poate vorbi de o absorbţie naturală a variantei tip a infracţiunii de acces ilegal la un
sistem informatic în cea de fals informatic, iar atunci când sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale ambelor
infracţiuni se va putea reţine un concurs real1;
- infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice are acelaşi element material ca şi falsul informatic,
deosebirea între cele două infracţiuni fiind doar la nivelul laturii subiective, în sensul că în cazul infracţiunii prevăzute
de art. 325 C.pen. trebuie să existe scopul ca datele necorespunzătoare să fie utilizate în vederea producerii unei
consecinţe juridice. Întrucât totdeauna când se consumă infracţiunea de fals informatic sunt îndeplinite condiţiile de
tipicitate ale infracţiunii de alterare a integrităţii datelor informatice, absorbţia acestei din urmă infracţiuni în cea de
fals informatic este naturală şi, ca atare, nu se poate reţine un concurs de infracţiuni;
- fapta sancţionată prin intermediul art. 325 C.pen. are element material comun cu infracţiunea de perturbarea
funcţionării sistemelor informatice, aceasta din urmă având printre modalităţi şi deteriorarea datelor informatice. Prin
intermediul celor două infracţiuni se protejează valori distincte şi, având în vedere că în cazul infracţiunii prevăzute
de art. 363 C.pen. nu este suficient pentru existenţa tipicităţii să se producă una din modalităţile elementului material,
ci trebuie să se producă şi o perturbare gravă a funcţionării unui sistem informatic, concursul de infracţiuni este
posibil.

IV.3.8. Falsul în declaraţii

Infracţiunea de fals în declaraţii a fost preluată aşa cum era reglementată în Codul penal anterior, singura
modificare fiind cea determinată de schimbarea înţelesului noţiunii de funcţionar public, fiind necesar acum ca
declaraţia să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute de art. 175 C.pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea.

Norma incriminatoare

Art. 326. Falsul în declaraţii

Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei
unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau
pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei
consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea publică ce
trebuie să existe în declaraţiile cărora legea le conferă consecinţe juridice directe dacă sunt făcute în faţa unui Formatted: Font: Not Bold, Italic

funcţionar public sau a unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Obiectul material

Această infracţiune nu are obiect material. Înscrisul prin care este consemnată declaraţia reprezintă produsul
infracţiunii, şi nu obiectul material al acesteia2.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi reprezentat de orice persoană care are capacitatea şi îndreptăţirea de a
face declaraţia producătoare de consecinţe juridice.
În cazul în care funcţionarul în faţa căruia se dă declaraţia cunoaşte faptul că aceasta nu corespunde adevărului,
dar o consemnează fără a sesiza organele de urmărire penală, poate răspunde penal pentru infracţiunea de omisiunea

1
A se vedea, în acelaşi sens, Perspectiva clujeană, p. 561.
2
În acelaşi sens, a se vedea Explicaţii IV, p. 405.
sesizării (art. 267 C.pen.)1. Într-o altă opinie2 funcţionarul care, ştiind că declaraţia este falsă, o consemnează şi îi dă
astfel eficienţă juridică, trebuie să răspundă pentru participaţie la infracţiunea celui care a făcut declaraţia
neadevărată.
Subiectul pasiv secundar este persoana fizică sau juridică ale căror drepturi sau interese au fost afectate de
consecinţele juridice produse de declaraţia falsă.

Situaţia premisă Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Situaţia premisă constă în existenţa unei situaţii, a unei împrejurări în care, pentru dovedirea unei stări de fapt sau
a unei situaţii juridice (care uneori ar fi foarte greu sau imposibil de probat în alt mod), se apelează la depunerea unei Formatted: Font: Not Bold, Italic
declaraţii făcute unui funcţionar public sau unei unităţi în care acesta îşi desfăşoară activitatea, declaraţie ce serveşte
la producerea unor consecinţe juridice.

Latura obiectivă

Elementul material constă în declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută în faţa unei persoane dintre cele
prevăzute în art. 175 C.pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
Declaraţia poate fi „scrisă sau orală, dar în acest din urmă caz ea trebuie consemnată într-un înscris de către
funcţionarul în faţa căruia s-a făcut; cerinţa sus-menţionată, deşi neprevăzută expres de textul de lege, decurge în
mod neîndoielnic din aşezarea textului în capitolul intitulat Falsuri în înscrisuri”3.
Şi atunci când este verbală, şi atunci când este scrisă declaraţia trebuie făcută în faţa organului competent potrivit
legii.
Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinite , condiţii esențiale ataşate elementului material:
a) Declaraţia trebuie să fie una din acelea care, potrivit legii ori împrejurărilor, să servească la producerea de
consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul4. Dacă declaraţia necorespunzătoare adevărului nu îndeplineşte
această condiţie juridică, fapta nu va reprezenta infracţiune. De exemplu, dacă X dă o declaraţie pe proprie răspundere
la notar că a câştigat la vârsta de 8 ani un concurs internaţional de interpretare la pian şi apoi îşi trece acest lucru în
CV, deşi nu ştie să cânte la pian, şi se prezintă la un interviu pentru ocuparea unui post de agent vânzări la o firmă ce
comercializează materiale de construcţii, prezentând CV-ul şi declaraţia notarială, fapta nu reprezintă infracţiunea de
fals în declaraţii;
Ori de câte ori legea prevede obligativitatea existenței unei declarații pe proprie răspundere darea unei declarații
care nu corespunde adevărului reprezintă infracțiune, chiar dacă o conduită neconformă relevată de afirmarea
adevărului nu ar avea o sancțiune prevăzută de lege. Spre exemplu nu se poate reține că nu există infracțiunea de fals
în declarații atunci când un parlamentar dă o declarație pe proprie răspundere prin care arată că nu a fost colaborator
al fostei securități, deși ulterior se dovedește că a fost. Motivarea inexistenței infracțiunii de fals în declarații bazate
pe faptul că, și dacă ar recunoaște această colaborare, efectul ar fi același, deoarece legea electorală nu prevede pentru
astfel de situații o interdicție de a candida în viitor sau o altă sancțiune nu poate fi primită. Chiar și în lipsa unei
sancțiuni exprese, legea a avut în vedere posibilitatea aplicării unei sancțiuni de către electorat care, cunoscând
realitatea, ar putea refuza să mai acorde votul unei asemenea persoane5.
S-a reţinut în practica judiciară că declaraţiile false date în faţa medicului legist nu pot conduce la reţinerea falsului
în declaraţii, deoarece „atribuţia medicului legist este doar de a constata eventualele leziuni şi mecanismul de
producere al acestora, iar nu de identificare a persoanei care le-a cauzat”6.
De asemenea, cererea, neîntemeiată, de a se opera o menţiune în Registrul Comerţului pe baza unei hotărâri
judecătoreşti nedefinitive, verificată şi avizată de funcţionarii Oficiului Registrului Comerţului şi de judecătorul
delegat, nu are caracterul unui fals în declaraţii, de vreme ce înregistrarea menţiunii nu se poate face decât cu avizul
Oficiului Registrului Comerţului şi din dispoziţia judecătorului delegat, cererea, în sine, nefiind de natură a produce
consecinţe juridice7.
Se poate pune problema dacă în cazul unor situaţii juridice ce pot fi probate cu alte mijloace de probă se depune
o declaraţie necorespunzătoare adevărului, fapta reprezintă sau nu infracţiune. De exemplu, dacă una din condiţiile

1
Idem, p. 406.
2
A se vedea Com. vol. II, p. 296-297.
3
Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 917/1976, în Rep. 82, p. 156.
4
A se vedea Explicaţii IV, p. 407.
5
I.C.C.J., Secția penală, încheierea din 5 mai 2016, pronunțată în Dosarul nr. 1091/1/2016.
6
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 686/2009, în N.A. Privantu, op. cit., p. 261.
7
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2882/05.06.2001, în B.J. 3, p. 805.
de angajare în cadrul unei instituţii este absolvirea unei facultăţi, iar făptuitorul în loc să depună diploma de licenţă
depune o declaraţie notarială pe proprie răspundere că este licenţiat al Facultăţii Y, se poate reţine falsul în declaraţii
dacă se constată că acesta nu a absolvit facultatea Y? Deşi într-o asemenea situaţie, dacă se produc consecinţe juridice
(în sensul că făptuitorul este angajat), culpa aparţine funcţionarului din instituţia respectivă responsabil cu angajările,
cred că relevanţa penală a faptei de a depune o declaraţie falsă nu trebuie neglijată. Făptuitorul a depus o astfel de
declaraţie în scopul de a produce consecinţe juridice, chiar dacă legea într-o astfel de situaţie nu solicită depunerea
unei declaraţii producătoare de consecinţe juridice, ci solicită ca proba să se facă prin depunerea diplomei de licenţă
sau a unei copii legalizate.
Infracţiunea de fals în declaraţii poate fi reţinută numai atunci când declaraţia făcută şi consemnată într-un înscris
are prin ea însăşi eficienţă probatorie şi este de natură să conducă la producerea consecinţelor juridice urmărite de
făptuitor. În situaţia în care o persoană formulează o cerere de chemare în judecată în care face anumite afirmaţii
privind existenţa unui drept al său, drept pe care instanţa prin hotărârea pronunţată nu îl recunoaşte, nu se va reţine
infracţiunea de fals în declaraţii, deoarece cererea de chemare în judecată, deşi semnată de reclamant, nu reprezintă
o declaraţie care să aibă prin ea însăşi valoare probatorie. Instanţa nu poate soluţiona o cauză doar pe baza declaraţiei
unei părţi, ci pe baza întregului probatoriu administrat în cauza, judecata având loc în condiţii de contradictorialitate1.
b) Declarația trebuie făcută în vederea producerii de consecințe juridice. Nu interesează pentru reţinerea
infracţiunii dacă s-au produs sau nu consecințele juridice urmărite de făptuitor. Un asemenea aspect poate fi relevant
doar pentru individualizarea judiciară a pedepsei;
c) Declaraţia să nu fie supusă unei reglementări penale speciale cu privire la veridicitatea ei2. Dacă declaraţia
necorespunzătoare adevărului făcută unui anumit organ are o incriminare distinctă (declaraţiile de martor, declaraţiile
vamale) se va reţine infracţiunea din legea specială şi nu falsul în declaraţii care are caracterul de normă generală;
În doctrină s-a susţinut că infracţiunea de fals în declaraţii exclude prin însăşi conţinutul său (ca şi infracţiunea de
fals în înscrisuri sub semnătură privată) existenţa în concurs a infracţiunii de uz de fals3. A fost exprimată şi o altă
opinie, în sensul că, dacă declaraţia falsă este consemnată într-un înscris, iar acesta devine un înscris oficial, folosirea
lui în alte împrejurări decât cea pentru care a fost dată atrage reţinerea unui concurs de infracţiuni între fals în
declaraţii şi uz de fals4.
Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale bazate pe încrederea publică
acordată înscrisurilor. Starea de pericol ia naştere atunci când declaraţia sub semnătură privată aptă de a produce
consecinţe juridice este depusă la organul competent a-i da eficienţă. Şi în cazul declaraţiilor autentice, urmarea
imediată se produce atunci când declaraţia este depusă în vederea realizării de consecinţe juridice, nu în momentul
în care aceasta este autentificată5. În situaţia în care declaraţia este dată în faţa unei persoane din cele prevăzute de
art. 175 sau a unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei consecinţe juridice,
fără a fi necesară depunerea la o autoritate sau instituţie publică în vederea producerii de consecinţe juridice,
urmarea imediată se realizează la momentul în care declaraţia este dată sau consemnată. Producerea sau nu a
consecinţelor juridice urmărite de făptuitor nu prezintă relevanţă pentru reţinerea infracţiunii de fals în declaraţii.
Realizarea consecinţelor juridice după o perioadă mai mare de timp de la săvârşirea infracţiunii nu poate conduce
la reţinerea infracţiunii de uz de fals 6.
Legătura de cauzalitate nu trebuie dovedită, ea decurge din săvârşirea acţiunii ce constituie elementul material.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe în cazul acestei infracţiuni sub forma intenţiei în ambele modalităţi. În practica
judiciară s-a reţinut că declinarea unei alte cetăţenii şi a unui domiciliu nereal de către unicul acţionar cu ocazia
constituirii unei societăţi comerciale cu răspundere limitată nu reprezintă infracţiunea de fals în declaraţii, întrucât se
putea reţine această infracţiune doar dacă scopul urmărit (constituirea societăţii comerciale) nu s-ar fi putut realiza

1
A se vedea C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 129-137, cu referire la C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia
nr. 1606/29.09.2005. Inculpata a fost trimisă în judecată pentru fals în declaraţii, reţinându-se că a formulat o acţiune în
revendicare în care a arătat că imobilul în litigiu a fost primit ca zestre de la părinţii ei, dar în realitate s-a dovedit că terenul
a constituit proprietatea părinţilor fostului său soţ (care a divorţat şi s-a recăsătorit, fiind decedat la momentul introducerii
acţiunii), în registrul agricol figurând ca persoane ce au adus acest teren în CAP inculpata, soţul şi cei doi copii ai lor. Inculpata
a fost condamnată în primă instanţă şi în apel pentru infracţiunea de fals în declaraţii şi achitată în recurs.
2
A se vedea Explicaţii IV, p. 407.
3
A se vedea O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., 1992, p. 276.
4
A se vedea S. Bogdan, Drept penal…, p. 402.
5
A se vedea Com. vol. II, p. 299.
6
A se vedea C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 155-156.
decât prin declaraţii nereale făcute în faţa notarului1. Soluţia în speţă este cel puţin discutabilă. Legea nu impune
pentru existența infracțiunii ca acele consecințe juridice urmărite de făptuitor să nu poată fi realizate și altfel decât
prin darea unei declarații necorespunzătoare adevărului, ci doar ca acea declarație să poată servi la producerea de
consecințe juridice. În mod greşit instanţa a identificat că finalitatea urmărită de autor era constituirea unei societăţi
comerciale. Instanţa ar fi trebuit să cerceteze pentru ce motiv inculpatul şi-a declarat o altă cetăţenie şi un domiciliu
fictiv. Este posibil, spre exemplu, să fi urmărit săvârşirea unor infracţiuni folosind societatea comercială, caz în care
identificarea sa de către organele judiciare ar fi fost îngreunată.

Formele infracţiunii

Tentativa, deşi posibilă, nu se sancţionează. Consumarea are loc la producerea urmării imediate, starea de pericol
pentru încrederea publică în înscrisurile ce conţin declaraţii producătoare de consecinţe juridice. Deşi este o
infracţiune de pericol, consumarea nu are loc totdeauna la momentul declarării necorespunzătoare2. Astfel,
infracţiunea nu se consumă la momentul prezentării de către inculpat la notariat a unui înscris cu conţinut neadevărat,
fie pentru autentificare, fie pentru a dobândi dată certă, deoarece nici autentificarea, nici dobândirea de dată certă nu
produce, prin ea însăşi, consecinţele juridice urmărite de făptuitor. Numai atunci când, ulterior, inculpatul ar înfăţişa
înscrisul autentificat sau care a dobândit dată certă unei autorităţi sau instituţii competente a decide cu privire la
consecinţele civile urmărite, ar putea avea loc consumarea infracţiunii3.

Variante

Infracţiunea prezintă doar varianta tip.

Sancţiuni

Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani alternativ cu pedeapsa amenzii.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă
judecătoriei.

IV.3.9. Falsul privind identitatea

Falsul privind identitatea este fapta persoanei care se prezintă sub o identitate falsă sau atribuie altei persoane o
asemenea identitate pentru a induce sau menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe
juridice pentru sine sau pentru altul. Fapta este mai periculoasă şi, ca atare, sancţiunea prevăzută de lege, mai severă
atunci când este utilizată identitatea reală a unei persoane, deoarece există riscul angajării unor consecinţe juridice în
sarcina persoanei respective.
Întrucât de identitatea persoanei sunt legate relaţii sociale şi juridice importante este necesar ca adevărata identitate
să poată fi cunoscută şi să poată fi uşor dovedită4.
În Codul actual a fost preluat în bună parte textul vechii incriminări (art. 293 C.pen. din 1969), a operat însă o
modificare în ceea ce priveşte modalitatea de săvârşire a faptei în sensul că afirmarea unei identităţi nereale nu mai

1
C.A. Suceava, decizia penală nr. 23/12.01.2004, în C.P.J. 2003-2004, p. 50.
2
De cele mai multe ori infracţiunea se consumă la momentul declarării necorespunzătoare. C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 562/1998, apud G. Bodoroncea, în Comentariu I, p. 710. Cu ocazia dezbaterii la notariat a unei succesiuni (defuncta fiind
mătuşa inculpatelor), una dintre acestea s-a declarat unica moştenitoare, deşi ştia că defuncta mai are o nepoată în străinătate, iar
cealaltă a declarat că a fost vecină cu defuncta şi ştie că aceasta nu mai are rude. Fapta săvârşită de prima inculpată constituie
infracţiunea de fals în declaraţii, iar fapta comisă de cea de a doua care, în cauza succesorală dezbătută la notariat, a făcut declaraţii
mincinoase referitor la împrejurări esenţiale, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă.
3
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2176/1976, în Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 156.
4
A se vedea Explicaţii IV, p. 411.
reprezintă infracţiune dacă nu este susţinută şi de folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile.
Prin noua incriminare s-a dorit soluţionarea problemei practicii neunitare privind raportul între infracţiunea de uz
de fals şi infracţiunea de fals privind identitatea. Conform Expunerii de motive a Codului penal, „prin noua
reglementare s-a tranşat disputa privind necesitatea utilizării unor documente de identitate pentru comiterea acestei
infracţiuni, pornindu-se de la premisa că funcţionarul în faţa căruia autorul se prevalează de o identitate falsă nu
trebuie să dea crezare simplelor afirmaţii ale acestuia, el dispunând de mijloacele necesare identificării persoanei”.
Tranşarea unei dispute doctrinare prin dezincriminarea unei modalităţi faptice de comitere a infracţiunii
(prezentarea sub o altă identitate nesusţinută de un document care să confirme afirmaţiile făptuitorului) nu pare a fi
cea mai indicată metodă, din moment ce practica judiciară atestă că falsul privind identitatea se săvârşea deseori în
această modalitate.

Norma incriminatoare

Art. 327. Falsul privind identitatea

(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, făcută unei
persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea
prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a
unui astfel de act falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii
unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile spre a fi folosit
fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind încrederea publică acordată
identităţii persoanelor, adică încrederea că acestea se prezintă în faţa autorităţilor sau instituţiilor publice sub adevărata Formatted: Font: Not Bold, Italic
identitate.
Prin identitate se înţelege ansamblul de date care permite identificarea unei persoane: nume, prenume, cod
numeric personal, seria şi numărul cărţii de identitate, numele şi prenumele părinţilor, locul şi data naşterii,
domiciliul.

Obiectul material

Având în vedere că o asemenea faptă aduce atingere unui drept personal nepatrimonial, valoarea ocrotită nu are
o materializare şi, ca atare, infracţiunea nu are obiect material. Şi în situaţia în care fapta se produce prin falsificarea
unui act ce serveşte la identificare, respectivul document va reprezenta obiect material al infracţiunii de fals material
în înscrisuri oficiale, şi nu al celei de fals privind identitatea1.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat. Participaţia este posibilă sub forma instigării şi a complicităţii. Instigarea
presupune determinarea unei persoane de a se prezenta sub o identitate falsă sau de a încredinţa un înscris ce serveşte
pentru identificarea sau legitimarea unei terţe persoane. În situaţia în care făptuitorul determină o persoană să îi
încredinţeze un act al său de identificare sau legitimare pe care acesta să îl folosească în dovedirea identităţii, nu va
răspunde pentru instigare la fals privind identitatea în varianta de la alin. (3) şi autorat la aceeaşi infracţiune în varianta
de la alin. (1), ci pentru o unică infracţiune de fals privind identitatea prevăzută de art. 327 alin. (1) C.pen.
Complicitatea se realizează prin înlesnirea comiterii faptei sau prin ajutarea în orice mod a autorului. Va răspunde,
spre exemplu, pentru complicitate la această infracţiune persoana care procură alteia un paşaport falsificat pentru ca
aceasta din urmă să îl folosească pentru legitimare. Nu se va reţine însă complicitate, ci autorat în varianta de la
alin. (3) C.pen. atunci când actul încredinţat spre a fi folosit fără drept este real, nefalsificat.

1
Pentru opinia contrară, a se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 168.
 Participaţia poate îmbrăca şi forma coautoratului atunci când fapta se realizează prin atribuirea unei identităţi false
altei persoane. Sunt coautori, spre exemplu, soţii care prezintă doi copii care nu erau ai lor spre a fi trecuţi în
paşaportul soţiei şi ulterior scoşi din ţară, atribuindu-le identitatea propriilor copii1.
Subiectul pasiv principal este persoana prevăzută în art. 175 C.pen. sau unitatea în care aceasta îşi desfăşoară
activitatea. Nu reprezintă infracţiune prezentarea sub o altă identitate în faţa unei persoane fizice sau juridice ce nu
îndeplineşte calitatea cerută de lege. S-a reţinut astfel că nu a săvârşit infracţiunea de fals privind identitatea inculpatul
care a sustras de la societatea unde lucra patru lingouri de oţel inox pe care le-au vândut SC P. SA Iaşi, iar cu ocazia
vânzării s-a prezentat sub o altă identitate2.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana a cărei identitate este folosită de făptuitor.

Situaţia premisă

Săvârşirea acestei infracţiuni presupune existenţa unei situaţii premisă constând în preexistenţa unei stări de fapt
ce face ca dovedirea identităţii unei persoane să producă efecte juridice.

Latura obiectivă

În doctrină s-a arătat că, sub o denumire marginală unică, sunt incriminate două infracţiuni: prima constă în
„prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane”, iar cea de-a doua în
„încredinţarea unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare”3.
Elementul material al infracţiunii are două modalităţi alternative şi constă totdeauna într-o acţiune:
- prezentarea sub o identitate falsă;
- atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane.
Prin prezentarea sub o identitate falsă se înţelege atribuirea de către subiectul activ a unei alte identităţi decât cea
reală, fie că această identitate aparţine în realitate altei persoane, fie că este imaginară. În ipoteza în care prezentarea
s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane, se va reţine varianta agravată prevăzută de alin. (2) al
art. 327 C.pen.
Atribuirea unei identităţi false altei persoane înseamnă a afirma, a declara, a atesta că o altă persoană are o
identitate diferită de cea reală. Se poate reţine o asemenea faptă atunci când cel căruia îi este atribuită o altă identitate
este minor, incapabil, nu se poate exprima în acel moment sau în general etc. Dacă persoana căreia îi este atribuită
identitatea se poate prezenta singură sub o altă identitate şi o face, nu se poate reţine în sarcina persoanei care o
însoţeşte şi confirmă identitatea sub care aceasta se înfăţişează această modalitate a elementului material, ci poate
doar o complicitate la prezentarea sub o falsă identitate. Chiar şi reţinerea complicităţii la infracţiunea prevăzută de
art. 327 alin. (1) C.pen. este discutabilă în condiţiile în care simpla afirmare a unei identităţi nereale nu mai reprezintă
infracţiune şi este necesară folosirea frauduloasă a unui act sau utilizarea unui act falsificat.
Pentru existenţa infracţiunii este necesară îndeplinirea unor cerinţe esenţiale:
- prezentarea sub o identitatea falsă sau atribuirea unei asemenea identităţi trebuie să se facă faţă de o persoană
prevăzută la art. 175 C.pen. sau să fie transmisă unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea;
- prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei asemenea identităţi trebuie să se facă prin folosirea
frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare (buletinul sau cartea de identitate, paşaportul), legitimare
(legitimaţiile de serviciu) ori la dovedirea stării civile (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie) sau unui astfel
de act falsificat;
- prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei asemenea identități trebuie făcută pentru a induce în eroare
un funcționar public, în vederea producerii unei consecințe juridice. Nu interesează pentru reţinerea infracţiunii dacă
situaţia de fapt urmărită de făptuitor, consecinţele juridice s-au produs sau nu. Un asemenea aspect poate fi relevant
doar pentru individualizarea judiciară a pedepsei.
Dacă în reglementarea anterioară absorbţia infracţiunii de uz de fals în cea de fals privind identitatea, atunci când
se folosea un act falsificat, era controversată4, modalitatea în care este reglementată în prezent infracţiunea de fals
privind identitatea nu permite reţinerea unui concurs de infracţiuni.
Şi în varianta de la alin. (3) fapta constă într-o acţiune – încredinţarea unui act ce serveşte la identificare,
legitimare ori la dovedirea stării civile altei persoane.

1
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1354/2006, în C. Rotaru, Infracţiuni de fals, op. cit., p. 176-180.
2
C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 10/2001, în N.A. Privantu, op. cit., p. 292.
3
A se vedea Com. vol. II, p. 302.
4
Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 389/1991, în V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991;
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 755/26.03.1997, În Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1997, p. 341.
 A încredinţa cuiva un înscris înseamnă a i-l da, a i-l remite, a i-l preda. Înscrisul trebuie să fie un act care serveşte
la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile.
Cerinţa esenţială ataşată elementului material este ca actul să fie încredinţat spre a fi folosit fără drept. Din modul
în care este reglementată cerinţa esenţială rezultă că este incriminată în acest alineat fapta de a încredinţa un act real
care serveşte la identificare, legitimare ori dovedirea stării civile, şi nu unul falsificat. Legea nu impune ca actul să
aparţină subiectului activ, ca atare poate fi vorba de un act propriu sau de unul care a ajuns în posesia sa, dar aparţine
altei persoane.
Urmarea imediată. În cazul ambelor infracţiuni prevăzute de art. 327 C.pen., urmarea imediată este o stare de
pericol pentru încrederea acordată identităţii persoanelor şi capacităţii instituţiilor sau autorităţilor publice de a stabili
în mod corect o astfel de identitate.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei în ambele modalităţi, directă și indirectă.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se sancţionează. Infracţiunea în varianta de la alin. (1) se consumă în momentul în care făptuitorul
se prezintă sub o identitate falsă sau atribuie altei persoane o identitate falsă, indiferent dacă funcţionarul în faţa
căruia se prezintă este sau nu indus în eroare. În ipoteza infracţiunii de la alin. (3), fapta se consumă la momentul
înmânării înscrisului în vederea folosirii pe nedrept. Nici în această ipoteză nu este relevant pentru existenţa
infracţiunii dacă s-a produs sau nu vreo consecinţă juridică.

Variante

Art. 327 C.pen. prezintă o variantă tip, reglementată în alin. (1), şi o variantă agravată în alin. (2), când prezentarea
sub o identitate falsă se face prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane. În alin. (3), legiuitorul a prevăzut o
variantă specială care reprezintă o „complicitate” sui generis la celelalte două variante anterioare.
În practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatului de a se prezenta organelor de poliţie cu numele altei persoane
(cea de la care cumpărase autoturismul), cu ocazia depistării sale în trafic, cu scopul de a le induce în eroare şi de a
evita efectuarea de cercetări împotriva sa pentru săvârşirea infracţiunii de a conduce pe drumurile publice fără a
poseda permis de conducere, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals privind identitatea1. Prin voinţa
legiuitorului o astfel de faptă nu mai este în prezent infracţiune, deşi pericolul ei social nu poate fi negat. Este adevărat
că în această situaţie falsul privind identitatea a fost descoperit înainte de producerea consecinţelor juridice, dar au
existat situaţii în care persoana a cărei identitate fusese uzurpată a fost trimisă în judecată pentru fapte comise de cel
care s-a prezentat sub o identitate falsă.
Prin Decizia nr. 20/04.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală2, a decis că: ,,în interpretarea art. 327 alin. (2) C.pen., stabileşte că cerinţa esenţială a
elementului material al infracţiunii de fals privind identitatea reglementată în varianta tip, vizând folosirea
frauduloasă a unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat este obligatorie şi în ipoteza în care acţiunea de prezentare s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a
unei persoane”.
Sancţiuni

Infracţiunea prevăzută în alin. (1) se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

Varianta agravată se sancţionează cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Sancţiunea pentru infracţiunea reglementată în art. 327 alin. (3) este închisoarea de la 3 luni la 2 ani alternativ cu
pedeapsa amenzii.

Aspecte procesuale

Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei revine în primă instanţă
judecătoriei.

1
C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 2276/20.11.2002.
2
M.Of. nr. 573 din 30 iulie 2015.
 IV.3.10. Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin

În situaţia în care vreuna din faptele cuprinse în prezentul capitol este realizată în legătură cu actele emise de o
autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională instituită printr-un tratat la care România
este parte ori când priveşte declaraţiile sau identitatea asumată în faţa acesteia, sunt incidente dispoziţiile din acest
capitol.
Acest text încearcă să ofere o soluţie problemelor apărute în practica judiciară privind falsificarea de către cetăţeni
români a unor acte emise de autorităţi străine sau prezentarea unor cetăţeni români în faţa autorităţilor străine sub o
identitate falsă.
De altfel, textul de lege reia soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii
(Decizia nr. XIX/19.03.20071) conform căreia fapta cetăţeanului român aflat în străinătate de a se prezenta sub o
identitate falsă autorităţilor unui stat străin constituie infracţiunea de fals privind identitatea, cu precizarea că soluţia
a fost extinsă la toate infracţiunile de fals în înscrisuri.
Textul art. 328 C.pen. este aplicabil când falsul în înscrisuri este comis de un cetăţean român faţă de o autoritate
străină fie pe teritoriul României, fie în afara graniţelor (dar în această situaţie doar în limitele impuse de principiul
personalităţii legii penale), fie atunci când fapta este săvârşită pe teritoriul României de un cetăţean străin sau o
persoană fără cetăţenie, dar priveşte actele emise de alt stat sau de o organizaţie internaţională.

Norma incriminatoare

Art. 328. Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică şi atunci când fapta priveşte acte emise de o autoritate
competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională instituită printr-un tratat la care România
este parte sau declaraţii ori o identitate asumate în faţa acesteia.

Tema a V-a
Infracţiuni contra siguranţei publice

Titlul VII este destinat protejării siguranţei publice şi reprezintă o noutate, deoarece o parte din infracţiunile
reunite în acest titlu (cele contra siguranţei pe căile ferate şi cele privitoare la unele activităţi prevăzute de lege) făceau
parte din capitolele cuprinse în Titlul VI al Codului penal anterior „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de
interes public sau altor activităţi reglementate de lege”, titlu în care mai erau incluse infracţiuni de serviciu sau în
legătură cu serviciul şi infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei.
Acestor infracţiuni preluate din fostul Titlu VI li s-au adăugat în construirea noului Titlu VII infracţiuni prevăzute
anterior în legi speciale, cum ar fi cele privind circulaţia pe drumurile publice sau cele contra siguranţei şi integrităţii
sistemelor şi datelor informatice.
Titlul este structurat pe şapte capitole: Capitolul I – Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate;
Capitolul II – Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice; Capitolul III – Nerespectarea regimului
armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor explozive; Capitolul IV – Infracţiuni privitoare la regimul
stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege; Capitolul V – Infracţiuni contra sănătăţii publice; Capitolul VI –
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice.
Din raţiuni didactice în prezenta lucrare vor fi analizate doar infracţiuni din Capitolul II.

1
M.Of. nr. 503 din 3 iulie 2008.
 V.1. Caracterizare generală a infracțiunilor contra siguranței circulației pe drumurile
publice

Incriminările privind siguranţa pe drumurile publice reprezintă o preluare a dispoziţiilor cu caracter penal din
O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, care au suferit mici modificări şi au primit o denumire
marginală.
În doctrină au fost exprimate rezerve1 cu privire la oportunitatea plasării acestor infracţiuni în Codul penal, având
în vedere că multe din noţiunile folosite în aceste incriminări sunt definite sau explicitate în norma specială (O.U.G.
nr. 195/2002 sau Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002).
Este adevărat că aplicarea textului acestor infracţiuni implică o consultare a normelor din legislaţia specială în
materie, dar aceasta nu impietează cu nimic asupra înţelegerii şi utilizării acestor incriminări, deoarece şi în regimul
legislaţiei anterioare o astfel de consultare era necesară.
Capitolul este alcătuit din opt infracţiuni: Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat (art. 334);
Conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335); Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe (art. 336); Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice (art. 337); Părăsirea locului
accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia (art. 338); Împiedicarea sau îngreunarea circulaţiei pe
drumurile publice (art. 339); Nerespectarea atribuţiilor privind verificarea tehnică ori efectuarea reparaţiilor (art. 340);
Efectuarea de lucrări neautorizate în zona drumului public (art. 341).
În prezenta lucrare vor fi analizate din motive didactice doar primele cinci infracţiuni.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Hyphenate

Obiectul juridic al acestor infracţiuni este reprezentat de siguranţa circulaţiei pe drumurile publice. La infracţiunea Formatted: Font: Not Bold, Italic
prevăzută în art. 338 există şi un obiect juridic secundar constând în relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei.

Obiectul material

Infracţiunile din acest capitol nu au în general obiect material.

Subiecţii infracţiunilor

Subiectul activ de regulă este necircumstanţiat, fiind de cele mai multe ori conducătorul unui vehicul. Sunt situaţii
în care condiţiile de tipicitate sunt îndeplinite dacă faptele sunt săvârşite de instructorul auto, aflat în procesul de
instruire, sau examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere (art. 336, art. 337, art. 338). În cazul infracţiunii de modificarea stării locului sau
ştergerea urmelor accidentului fapta poate fi comisă de orice persoană.
Participaţia este posibilă de regulă sub forma instigării sau complicităţii, coautoratul nefiind posibil în cazul în
care elementul material constă în conducerea pe drumurile publice a unui vehicul [art. 334, art. 335, art. 336, 338
alin. (1)]. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (2) participaţia este posibilă sub toate formele.
Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorilor ocrotite. În cazul unor infracţiuni, subiect pasiv secundar
poate fi persoana care a suferit o vătămare în urma săvârşirii acestora.

Locul şi timpul Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Hyphenate

Locul şi timpul nu prezintă relevanţă pentru tipicitatea acestor infracţiuni. Formatted: Font: Not Bold, Italic

Situaţia premisă

În cazul unor infracţiuni din acest capitol elementul material trebuie să se grefeze pe o situaţie premisă, cum ar fi
de exemplu cazul infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia unde
situaţia premisă trebuie să constea în producerea unui accident.

1
A se vedea T. Manea, în Comentariu I, p. 728.
 Latura obiectivă

Elementul material în cazul acestor infracţiuni se realizează de regulă printr-o acţiune: cea de a conduce un vehicul
în cazul art. 334, art. 335 şi 336, părăsirea locului accidentului, modificarea stării locului sau ştergerea urmelor
accidentului de circulaţie, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 338, sau printr-o inacţiune: refuzul de a se supune
prelevării de mostre biologice în cazul infracţiunii prevăzute de art. 337 C.pen.
Urmarea imediată constă în cazul tuturor infracţiunilor din acest capitol într-o stare de pericol pentru siguranţa
circulaţiei pe drumurile publice. Unele infracţiuni au şi o urmare imediată secundară, cum ar fi art. 338, unde aceasta
constă într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte în cazul tuturor acestor infracţiuni.
Mobilul şi scopul nu sunt relevante pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate.

Formele infracţiunilor

Tentativa, deşi posibilă, nu se sancţionează în cazul acestor infracţiuni. Consumarea are loc la momentul
producerii urmării imediate. Unele infracţiuni prezintă forma continuă (art. 334, art. 335, art. 336), iar cea prevăzută
în art. 338 alin. (2) poate îmbrăca forma continuată.

Variante

Specific incriminărilor din acest capitol este aceea că în cadrul aceluiaşi articol sunt reunite de regulă două sau
mai multe infracţiuni (art. 334, art. 335, art. 338). Infracţiunea prevăzută la art. 337 prezintă o singură variantă tip,
iar cea de la art. 336 prezintă o variantă tip, una asimilată şi o variantă agravată.

Sancţiuni

Pedeapsa prevăzută pentru aceste infracţiuni este închisoarea a cărei limită maximă poate ajunge la 7 ani, pedeapsă
care este prevăzută în cazul unor infracţiuni alternativ cu amenda [art. 334, art. 335, art. 336 alin. (1) şi (2)].

Aspecte procesuale

Acţiunea penală pentru aceste infracţiuni se pune în mişcare din oficiu. Competenţa de soluţionare a cauzei în
primă instanţă aparţine judecătoriei.

V.2. Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

Necesitatea incriminării unor astfel de fapte a rezultat din dificultatea identificării autorului unei infracţiuni rutiere
în condiţiile în care acesta a condus un autovehicul sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat sau a tractat o remorcă
neînmatriculată sau neînregistrată ori care aveau un număr de înmatriculare fals. Mai mult, operaţiunile de
înmatriculare şi înregistrare sunt de obicei precedate de controale privind starea tehnică a autovehiculului sau
tramvaiului, motiv pentru care incriminarea punerii în circulaţie a acestora, fără a fi înmatriculate sau înregistrate,
contribuie nu doar la descoperirea autorilor unor infracţiuni rutiere, dar şi la o protejare, în mod indirect, a traficului
rutier, conferindu-i acestuia mai multă siguranţă.
Infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prevăzută anterior în art. 85 din
O.U.G. nr. 195/2002, nu a suferit modificări decât în ceea ce priveşte regimul sancţionator, în sensul, că pe lângă
pedeapsa închisorii în acelaşi cuantum, este prevăzută alternativ şi pedeapsa amenzii.
Art. 334 C.pen. reuneşte 4 incriminări distincte.
Prin infracţiunea reglementată în alin. (1) se sancţionează punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile
publice a unui autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.
 Infracţiunea de la alin. (2) prevede punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul
sau a unui tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.
În textul de la alin. (3) se sancţionează tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate sau cu număr fals
de înmatriculare sau de înregistrare.
Prin infracţiunea reglementată în alin. (4) se sancţionează conducerea unui autovehicul sau tractarea unei remorci
ale cărei plăcuţe cu numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt
stat, care nu are drept de circulaţie în România.

Norma incriminatoare

Art. 334. Punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat

(1) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai
neînmatriculat sau neînregistrat, potrivit legii, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 3 ani sau cu amendă.
(2) Punerea în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau a unui tramvai cu
număr fals de înmatriculare sau înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(3) Tractarea unei remorci neînmatriculate sau neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau
înregistrare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(4) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu
numărul de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase sau a unui vehicul înmatriculat în alt stat, care
nu are drept de circulaţie în România, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Obiectul juridic

Valoarea socială protejată prin intermediul acestei infracţiuni este siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care nu
poate fi asigurată decât prin participarea la trafic a unor vehicule ce au număr de înmatriculare sau înregistrare autentic
şi valabil.

Obiectul material

În doctrină s-a reţinut că în cazul acestei infracţiuni obiectul material este reprezentat de autovehiculul, tramvaiul
sau remorca neînregistrate sau neînmatriculate1.
Consider că această infracţiune nu are obiect material. Noţiunea de obiect material reprezintă entitatea materială
prin care se exprimă valoarea socială ocrotită şi împotriva căreia se îndreaptă elementul material al infracţiunii2. Or,
autovehiculul, tramvaiul sau remorca nu reprezintă materializări ale valorii sociale ocrotite şi nu împotriva lor se
exercită acţiunea ce reprezintă elementul material al infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană. Fapta poate fi săvârşită în orice formă a participaţiei:
coautorat, instigare, complicitate atunci când constă în modalitatea punerii în circulaţie. Dacă fapta se realizează prin
acţiunea de conducere, coautoratul nu este posibil, deoarece posibilitatea de a dirija autovehiculul sau tramvaiul
aparţine unei singure persoane.
Subiect activ poate fi şi o persoană juridică. Dacă fapta este realizată în varianta punerii în circulaţie, persoana
juridică poate fi chiar autor al infracţiunii.
Subiectul pasiv principal este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite. Subiect pasiv secundar poate fi persoana
care a suferit o vătămare în urma săvârşirii unei astfel de infracţiuni.

Latura obiectivă

Elementul material. Infracţiunea prevăzută în alin. (1) al art. 334 C.pen. se poate realiza printr-o acţiune ce
poate îmbrăca două modalităţi alternative: de punere în circulaţie sau de conducere3 pe drumurile publice a unui
autovehicul sau a unui tramvai neînmatriculat sau neînregistrat.

1
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 190.
2
A se vedea V. Cioclei, C. Rotaru, op. cit., p. 1.
3
Prin sentinţa penală nr. 1487/2015 a Jud. Bacău a fost condamnat inculpatul pentru infracţiunea de conducere a unui
autovehicul neînmatriculat reţinându-se că a condus pe drumurile publice un autoturism radiat din circulaţie de autorităţile italiene
şi neînmatriculat în România.
 Prin conducere se înţelege orientarea, dirijarea autovehiculului sau tramvaiului în sensul dorit de conducător.
Punerea în circulaţie implică acordul, încuviinţarea celui care deţine în fapt autovehiculul sau tramvaiul, urmată
de conducerea efectivă a vehiculului de către persoana căruia i-a fost încredinţat. Simpla încredinţare, neurmată de
conducerea lui de către altă persoană nu îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale textului1.
Conform art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, prin autovehicul se înţelege „orice vehicul echipat cu
motor de propulsie, utilizat în mod obişnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea,
pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe şine,
denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt
considerate autovehicule”.
Prin Decizia nr. 11/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, a statuat că „În interpretarea noțiunii de autovehicul prevăzută de art. 334 alin. (1) C.pen. și art.
335 alin. (1) C.pen., raportat la art. 6 pct. 6 și pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată și completată prin O.G. nr.
21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit
legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor
prevăzute de art. 334 alin. (1) C.pen., respectiv de art. 335 alin. (1) C.pen.”
Înmatricularea şi înregistrarea sunt reglementate în Capitolul II, Secţiunea a II-a din O.U.G. nr. 195/2002, intitulată
„Înmatricularea, înregistrarea şi radierea vehiculelor”.
Conform dispozițiilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, ,,Autovehiculele, cu excepția mopedelor
și troleibuzelor, precum și remorcile se înmatriculează permanent sau temporar la autoritatea competentă în a cărei rază
teritorială proprietarii își au domiciliul, reședința sau sediul, în condițiile stabilite prin reglementările în vigoare” (s.n.).
Sunt supuse înregistrării vehiculele care nu se înmatriculează. „Autovehiculele, remorcile şi tractoarele agricole
sau forestiere din dotarea Ministerului Apărării Naţionale, a Ministerului Afacerilor Interne, precum şi cele ale
Serviciului Român de Informaţii se înregistrează la aceste instituţii. Autovehiculele şi remorcile pot, după caz, să fie
înmatriculate în condiţiile prevăzute la alin. (1) [art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată].
„Tramvaiele, troleibuzele, mopedele, tractoarele agricole sau forestiere, altele decât cele prevăzute la art. 13
alin. (2), inclusiv remorcile destinate a fi tractate de acestea, precum şi vehiculele cu tracţiune animală se
înregistrează la nivelul primarilor comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti, care,
prin compartimentele de specialitate, ţin şi evidenţa acestora” [art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată].
Conform art. 6 pct. 161 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, înmatricularea şi înregistrarea sunt definite ca
„operaţiunea administrativă prin care se atestă că un vehicul poate circula pe drumurile publice. Dovada atestării
înmatriculării/înregistrării este certificatul de înmatriculare/înregistrare şi numărul de înmatriculare/înregistrare
atribuit” înmatricularea poate fi permanentă sau temporară (art. 6 pct. 162 şi 163 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată).
În infracţiunea prevăzută în alin. (2), elementul material constă în aceleaşi acţiuni de punere în circulaţie sau
conducere a unui autovehicul sau tramvai cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.
În doctrina şi practica judiciară s-a pus problema relaţiei dintre incriminarea din alin. (1) şi cea din alin. (2) ale
art. 334 C.pen. Două situații de fapt erau mai des întâlnite în practica judiciară.
În cazul în care un vehicul nu era înmatriculat şi purta un număr de înmatriculare al altui vehicul sau numărul nu
avea corespondent în documentele organelor competente se reţinea de regulă un concurs între infracţiunea de
conducere a unui vehicul neînmatriculat şi cea de conducere a unui vehicul cu numere false de înmatriculare2.
În situaţia în care un autovehicul circula cu numere provizorii expirate, instanţele reţineau fie un concurs de
infracţiuni între art. 85 alin. (1) şi art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată3, considerând că autovehiculul
este neînregistrat şi, întrucât numărul de înmatriculare este expirat, este necorespunzător realităţii şi ca atare fals, fie
doar infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, cu motivarea că art. 85 alin. (2)
vizează doar situaţia aplicării unui număr imaginar sau a altui număr decât cel atribuit la înmatriculare respectivului
autovehicul. De aceea a fost necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Decizia
nr. 18/10.12.2012 pronunţată într-un recurs în interesul legii4 a stabilit că o asemenea faptă întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în considerente
arătându-se că alin. (2) „vizează acele situaţii în care s-a intervenit în vreun fel asupra numărului de înmatriculare al
unui autoturism, fie prin confecţionarea unui număr sau imitarea unui număr autentic, fie prin modificarea aspectului
sau menţiunilor unui asemenea număr, creându-se astfel o aparenţă necorespunzătoare adevărului, precum şi situaţia

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 588.
2
C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 851/R/2008, în P. Dungan, T. Medeanu,
V. Paşca, op. cit., p. 194.
3
Infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este corespondentul infracţiunii prevăzute în art. 334
alin. (1) C.pen., iar infracţiunea prevăzută de art. 85 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 este corespondentul celei din art. 334
alin. (2) C.pen.
4
M.Of. nr. 41 din 18 ianuarie 2013.
în care autoturismul este sau nu înmatriculat, dar poartă plăcuţa de înmatriculare a altui vehicul. Or, un număr de
înmatriculare provizoriu expirat nu poate fi asimilat, prin analogie, cu un număr fals de înmatriculare, în condiţiile în
care nu a existat o falsificare cu intenţie a acestuia”.
În doctrină s-a subliniat că, folosind aceleaşi argumente ca şi cele cuprinse în Decizia nr. 18/2012, pronunţată în
recursul în interesul legii, ar trebui ca cel care conduce un autovehicul neînmatriculat ce are aplicate şi plăcuţe de
înmatriculare ale unui alt autovehicul să răspundă penal doar pentru fapta incriminată de art. 334 alin. (1) C.pen., nu
şi pentru cea incriminată de art. 334 alin. (2) C.pen., deoarece cele două incriminări sunt incompatibile: ori
autoturismul este neînmatriculat, caz în care nu se pune problema teoretică a unui număr fals şi, ca atare, se va reţine
doar infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (1), ori este înmatriculat, dar are numere de înmatriculare false, situaţie
în care se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) C.pen.1
Deşi la prima vedere poate fi considerată excesivă reţinerea celor două infracţiuni, ce par a fi incompatibile,
trebuie mers la raţiunea acestor incriminări.
Aşa cum am arătat în partea introductivă, prin intermediul art. 334 C.pen. se asigură o protecţie a siguranţei
traficului rutier, prin interdicţia de a pune în circulaţie vehicule sau tramvaie ce nu au fost verificate pentru a se
constata dacă îndeplinesc condiţiile de a fi înmatriculate sau înregistrate. O a doua raţiune a incriminării este aceea
că fără număr de înmatriculare/înregistrare sau cu un număr de înmatriculare/înregistrare fals este greu de descoperit
un autovehicul ce a fost implicat în săvârşirea unei infracţiuni rutiere sau a altui gen de infracţiuni.
Este posibil ca un autoturism să fi fost supus operaţiunii înmatriculării, ca atare el să corespundă din punct de
vedere tehnic exigenţelor impuse pentru participarea la trafic, dar acestui autoturism să îi fi fost schimbate numerele
de înmatriculare cu unele fictive de către proprietarul său, care îl utilizează pentru săvârşirea unor infracţiuni. În
această situaţie trebuie reţinută doar infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2). Situaţia este şi mai evidentă atunci
când un autovehicul a fost sustras, iar făptuitorul, pentru a nu fi prins, i-a schimbat plăcuţele de înmatriculare,
punându-i-le pe cele corespunzătoare altui autovehicul.
În cazul autoturismului cu numere provizorii care au expirat, era firesc să se reţină doar infracţiunea prevăzută de
art. 334 alin. (1), deoarece numerele provizorii au menirea să impună proprietarului o dată până la care trebuie făcută
înmatricularea/înregistrarea. Acele numere există în evidenţa poliţiei şi după ce au expirat, ca atare nu există pericolul
imposibilităţii identificării autoturismului ce le poartă şi nici cel al atribuirii lor altui autovehicul. Dacă ar fi să facem
o paralelă cu actul de identitate al unei persoane, atunci când acesta a expirat, dar este prezentat de titular în scopul
legitimării, nu vom reţine în sarcina acestuia infracţiunea de fals privind identitatea.
În situaţia în care este pus în circulaţie un autovehicul neînmatriculat căruia îi sunt aplicate plăcuţe cu numere
fictive de înmatriculare sau numere aparţinând altui autovehicul trebuie reţinut însă un concurs de infracţiuni între
art. 334 alin. (1) şi 334 alin. (2) C.pen, deoarece pe de o parte vehiculul este neînmatriculat/neînregistrat, întrucât nu
a fost luat în evidenţă de către organul competent pe baza verificării actului de proprietate şi a stării tehnice, iar pe
de altă parte prezintă plăcuţe de înmatriculare/înregistrare alterate, contrafăcute sau aparţinând altui vehicul2.
În ipoteza puţin probabilă în care făptuitorul circulă cu autovehiculul care a fost înmatriculat/înregistrat, dar care
nu are plăcuţe de înmatriculare va fi reţinută doar o contravenţie (prin analogie cu dispoziţiile art. 99 pct. 16 şi 17 din
O.U.G. nr. 195/2002, republicată)3. Doar dacă vehiculul este neînregistrat sau neînmatriculat şi circulă fără plăcuţe
de înmatriculare se poate reţine infracţiunea prevăzută în art. 334 alin. (1) C.pen. Această soluţie este susţinută şi de
textul de lege, care precizează că înmatricularea/înregistrarea este operaţiunea administrativă prin care se atestă că
un vehicul poate circula pe drumurile publice, în timp ce numărul de înmatriculare/înregistrare reprezintă doar dovada
atestării înmatriculării/înregistrării (art. 6 pct. 161 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată).
Prin intermediul infracţiunii prevăzută în alin. (3) se sancţionează tractarea unei remorci neînmatriculate sau
neînregistrate ori cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare.
Conform art. 6 pct. 27 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, remorca este vehiculul fără motor destinat a fi tractat
de un autovehicul sau de un tractor agricol sau forestier.

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 589.
2
Fapta inculpatului care la 10.03.2014 a condus un moped fără a avea permis de conducere, fără ca mopedul să fie înregistrat
şi având un număr de înregistrare care aparţinea în realitate unui atelaj agricol întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, faptă prevăzută de art. 335 alin. (1) C.pen., punere în circulaţie sau
conducere a unui vehicul neînmatriculat prevăzută de art. 334 alin. (1) şi punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul cu
număr fals de înmatriculare (n.n. număr fals de înregistrare), faptă prevăzută de art. 334 alin. (2) C.pen. [Jud. Câmpulung, sentinţa
penală nr. 19/2016 (www.rolii.ro)].
Fapta inculpatului care la 30.09.2014 a condus un autoturism pe care a aplicat plăcuţe de înmatriculare cu un număr aparţinând
altui autoturism întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul cu număr fals de înmatriculare,
prevăzută de art. 334 alin. (2) C.pen. Fapta inculpatului de a conduce acelaşi autovehicul neînmatriculat la 30.09.2014 întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de punere în circulaţie sau conducere a unui vehicul neînmatriculat prev. de art. 334
alin. (1) C.pen. [Jud. Sânnicolau Mare, sentinţa penală nr. 106/2015 (www.rolii.ro)].
3
A se vedea, în acelaşi sens, Perspectiva clujeană, p. 587.
 În condiţiile în care remorca este neînmatriculată sau neînregistrată şi este tractată de un autovehicul
neînmatriculat sau neînregistrat se va reţine un concurs de infracţiuni între art. 334 alin. (1) şi art. 334 alin. (3). Dacă
acestea au şi număr fals de înmatriculare în concurs va fi reţinută şi infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2).
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (4) elementul material constă în trei modalităţi alternative: conducerea
pe drumurile publice a unui autovehicul ale cărui plăcuţe cu număr de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase,
tractarea unei remorci ale cărei plăcuţe cu număr de înmatriculare sau de înregistrare au fost retrase şi conducerea
unui vehicul înmatriculat în alt stat, care nu are drept de circulaţie în România.
Pentru reţinerea infracţiunii în una din primele două modalităţi este necesar ca, la depistarea pe drumurile publice
a autovehiculului sau a remorcii, să se constate că plăcuţele de înmatriculare au fost retrase de către autorităţile
competente.
Faptul că legea incriminează în mod distinct conducerea unui vehicul ale cărui plăcuţe de înmatriculare au fost
retrase este cel mai bun argument că, atunci când numărul provizoriu este expirat, nu trebuie reţinute în concurs
infracţiunile prevăzute de art. 334 alin. (1) şi 334 alin. (2) C.pen. Prin voinţa legiuitorului nici numerele provizorii
expirate, nici plăcuţele de înregistrare sau înmatriculare care au fost retrase nu reprezintă numere false de înregistrare
sau înmatriculare. Dacă plăcuţele cu numere de înmatriculare sau înregistrare retrase ar putea fi considerate false nu
s-ar mai justifica existenţa infracţiunii prevăzute de art. 334 alin. (4), pentru că fapta ar fi deja incriminată în alin. (2)
al aceluiaşi articol.
Legea sancţionează de asemenea conducerea pe drumurile publice a unui vehicul înmatriculat în alt stat, dar care
nu are drept de circulaţie în România.
Cerinţa esenţială. Pentru ca fapta să fie infracţiune trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială ataşată elementului
material: punerea în circulaţie, conducerea sau tractarea să se facă pe drumurile publice. Această cerinţă esenţială
este valabilă pentru toate infracţiunile prevăzute în alin. (1)-(4), chiar dacă pentru infracţiunea prevăzută în alin. (3)
nu este expres prevăzută de lege. Dacă am accepta că în cazul faptei prevăzute la alin. (3) se poate reţine infracţiunea
şi atunci când remorca neînmatriculată sau neînregistrată este tractată în afara drumului public, ar însemna să
acceptăm că dacă tractarea se face cu un autoturism neînmatriculat sau neînregistrat, conducerea acestuia în afara
drumurilor publice nu reprezintă infracţiune, dar tractarea cu ajutorul acestuia a unei remorci neînmatriculate sau
neînregistrate reprezintă infracţiune.
Drumul public este şi el definit prin aceeaşi Ordonanţă ca fiind „orice cale de comunicaţie terestră, cu excepţia
căilor ferate, special amenajată pentru traficul pietonal sau rutier, deschisă circulaţiei publice; drumurile care sunt
închise circulaţiei publice sunt semnalizate la intrare cu inscripţii vizibile” (art. 6 pct. 14 din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată).
Urmarea imediată este reprezentată de o stare de pericol pentru siguranţa traficului rutier.
Legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind o infracţiune de pericol.

Latura subiectivă

Vinovăţia. Pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate fapta trebuie săvârşită cu intenţie directă sau eventuală.
Aceasta implică faptul ca autorul să cunoască starea autovehiculului, tramvaiului, remorcii, şi anume că sunt
neînmatriculate sau neînregistrate1.

Formele infracţiunii

Tentativa este posibilă, dar nu se sancţionează. Consumarea are loc la momentul realizării oricăreia din
modalităţile elementului material. Atunci când modalitatea de producere a elementului material este conducerea sau
tractarea, infracţiunea are formă continuă succesivă.

Sancţiuni

În cazul infracţiunii prevăzute la alin. (1) sancţiunea este închisoarea de la unu la 3 ani sau amenda. Pedeapsa
prevăzută pentru infracţiunea reglementată în alin. (2) este închisoarea de la unu la 5 ani, alternativ cu pedeapsa
amenzii. Alin. (3) prevede pedeapsa de la 3 luni la 2 ani sau amenda. Infracţiunea prevăzută în alin. (4) se sancţio-
nează cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Aspecte procesuale

1
A se vedea I. Rusu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), Explicaţiile Noului Cod penal,
vol. IV, Academia Română, Bucureşti, 2016, p. 334.
 Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei aparţine
judecătoriei.

V.3. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

Existenţa traficului rutier presupune introducerea unui risc în societate, şi anume de producere a unor accidente.
Acesta este însă un risc asumat, pentru că se presupune că beneficiile aduse de desfăşurarea unei asemenea activităţi
sunt mai mari decât eventualele pagube. Cu toate acestea, când activităţile sunt desfăşurate de persoane care nu
cunosc legislaţia sau nu au dobândit abilităţile necesare conducerii unui vehicul, riscurile devin majore, iar legiuitorul
a înţeles să sancţioneze în cadrul ilicitului penal conducerea unui vehicul fără autorizarea primită de la organele
abilitate, adică fără obţinerea permisului de conducere [alin. (1)].
Tot faptă penală, dar mai puţin gravă, este şi conducerea unui vehicul de către o persoană care are permis de
conducere, dar pentru o altă categorie de vehicule sau al cărei permis a fost retras, anulat sau al cărei drept de a
conduce a fost suspendat [alin. (2)].
Legiuitorul a înţeles să incrimineze în mod distinct, sub forma autoratului, şi ceea ce reprezintă doar o instigare
sau complicitate la infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul fără a poseda permis de conducere,
respectiv la cea de conducere sub influența alcoolului sau altor substanțe, sancţionându-l pe cel care încredinţează un
vehicul unei persoane despre care ştie că nu are permis, are un permis necorespunzător din punctul de vedere al
categoriei pentru vehiculul pe care îl conduce, are permisul retras sau anulat ori ştie că acesta se află sub influenţa
alcoolului sau a unor substanţe psihoactive [alin. (3)].
Textul art. 335 C.pen. reprezintă o preluare a incriminării din art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002, cu câteva
modificări. Astfel, în alin. (2) a fost înlocuită noţiunea de „autovehicul” cu cea de „vehicul”. O altă modificare este
cea intervenită în infracţiunea din alin. (3), în sensul că a fost eliminată referinţa la o persoană care suferă de o boală
psihică, iar sintagma „se află sub influenţa alcoolului sau a unor produse sau substanţe stupefiante sau a
medicamentelor cu efecte similare acestora” a fost înlocuită cu sintagma „sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe
psihoactive”.
Fiecare din cele trei alineate ale art. 335 reprezintă o infracţiune.

Norma incriminatoare

Art. 335. Conducerea unui vehicul fără permis de conducere

(1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu
posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau
subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia
exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în
România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana care încredinţează un vehicul pentru care legea prevede
obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile publice unei persoane
despre care ştie că se află în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) sau sub influenţa alcoolului
ori a unor substanţe psihoactive.

Obiectul juridic

Valoarea juridică ocrotită prin intermediul acestei infracţiuni este siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.

Obiectul material

Infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere pe drumurile publice nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii
 Subiectul activ este necircumstanţiat, poate fi orice persoană în cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1).
În varianta de la alin. (2), subiectul activ trebuie să fie o persoană care are permis de conducere, dar pentru altă
categorie decât cea în care se încadrează vehiculul pe care l-a condus sau căreia i-a fost retras, anulat ori suspendat
permisul de conducere.
În cazul infracţiunii reglementate în alin. (1), cât şi a celei reglementate în alin. (2) subiectul activ poate fi doar o
persoană fizică. Participaţia penală poate exista în forma complicităţii sau instigării atât pentru infracţiunea din
alin. (1), cât şi pentru cea din alin. (2), dar nu şi sub forma coautoratului dată fiind specificitatea activităţii de
conducere. Atunci când autovehiculul a fost încredinţat unei persoane spre a fi condus, iar acesta este autorul
infracţiunii prevăzute în alin. (1) sau (2), cel care deţine autovehiculul nu va răspunde pentru participaţie la aceste
infracţiuni, ci pentru autorat la infracţiunea prevăzută în alin. (3)1.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (3), subiectul activ poate fi reprezentat atât de o persoană fizică, cât şi de
una juridică. Subiectul activ trebuie să poată dispune în fapt de vehiculul pe care îl încredinţează altei persoane.
Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor ocrotite. Subiect pasiv secundar poate fi persoana care suferă o
vătămare de pe urma săvârşirii infracţiunii.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii nu prezintă relevanţă pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate.

Latura obiectivă

Elementul material. În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (1), elementul material constă în conducerea unui
tramvai sau a unui autovehicul2 de către o persoană care nu are permis de conducere. Noțiunea de autovehicul este
definită în art. 6 pct. 6 din O.U.G. nr 195/2002, republicată, deși, legiuitorul ar fi trebuit să se refere în cazul acestei
infracțiuni la conducerea unui vehicul și nu la conducerea unui autovehicul sau tramvai, pentru motivele arătate la
analizarea infracțiunii reglementate în alin. (2).
Categoriile de vehicule pentru care este necesară obţinerea unui permis de conducere și categoriile de permis sunt
prevăzute în art. 30 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/20023.
Fapta nu reprezintă infracţiune dacă subiectul activ a promovat examenul în vederea obţinerii permisului de
conducere, dar nu este încă în posesia permisului de conducere, deoarece acesta nu reprezintă decât dovada dreptului
de a conduce, drept născut odată cu promovarea examenului. Nu se va reţine infracţiune nici în situaţia în care
persoana oprită în trafic nu poate prezenta un permis de conducere pentru că l-a pierdut, dar posedă un astfel de
permis care nu figurează în baza de date ca fiind suspendat sau anulat4.
Pentru infracţiunea prevăzută în alin. (2) elementul material constă tot în acţiunea de a conduce pe drumurile
publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al
cărei permis este necorespunzător categoriei din care face parte vehiculul ori al cărei permis a fost retras sau anulat
sau ori pentru care exercitarea dreptului de a conduce a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce vehicule
în România.
Din prisma competențelor pe care le are persoana care comite această infracțiune, ca și din perspectiva sancțiunii,
incriminarea din alin. (2) poate fi văzută ca o atenuantă pentru fapta sancționată în alin. (1), în sensul că subiectul
activ cunoaște regulile de circulație, pentru că are permis de conducere, dar acesta este necorespunzător categoriei, a
fost retras, anulat sau suspendat. Alin. (2) face însă referire la vehicule (genul proxim), și nu la autovehicule, așa cum
se întâmplă în cazul incriminării din alin. (1).
Legea defineşte vehiculul ca fiind un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de
autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii
sau lucrări (art. 6 pct. 35 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată).
Utilizarea termenului de vehicul este, cred, mai corectă decât cea a noțiunii de autovehicul, nu doar din perspectiva
denumirii marginale a infracțiunii, ci și din perspectiva conținutului (ea cuprinde, spre exemplu, pe lângă autovehicule
și: tractoare, mașini și utilaje autopropulsate agricole, forestiere sau pentru lucrări; ansamblul de vehicule format
dintr-un autovehicul trăgător și remorcă etc.5). Este de neînțeles alegerea legiuitorului de a nu incrimina conducerea

1
A se vedea T. Manea, în Comentariu I, p. 733.
2
Jud. Sectorului 3 Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală nr. 399/2015; Jud. Cluj-Napoca, sentinţa penală nr. 1415/2014; Jud.
Baia-Mare, sentinţa penală nr. 740/2015; Jud. Satu-Mare, Secţia penală, sentinţa penală nr. 486/2015 (www.rolii.ro).
3
Inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere întrucât a condus un
moped pe drumul comunal fără a poseda permis de conducere, deşi a invocat că nu ştia că pentru conducerea unui astfel de vehicul
este necesar permisul de conducere [C.A. Târgu Mureş, Secţia penala şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia penală
nr. 138/A/2016 (www.rolii.ro)].
4
C.A. Craiova, decizia penală nr. 25/2016 (www.rolii.ro).
5
A se vedea art. 30 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 care enumeră vehiculele pentru care este
nevoie de permis de conducere.
unui tractor agricol sau forestier pe drumurile publice de către o persoană care nu posedă permis de conducere [art.
335 alin. (1)], în timp ce este incriminată conducerea aceluiași tractor de către o persoană care are permis de
conducere, dar pentru o altă categorie de vehicule [art. 335 alin. (2)].
Este evident o inadvertență a textului care trebuie remediată prin modificarea noțiunii de autovehicul de la alin.
(1) cu cea de vehicul.
De altfel, problema că textul de la alin. (1) nu este suficient de cuprinzător încât să acopere toate situațiile în care
se introduce un risc major pentru siguranța traficului rutier, prin nesancționarea conducerii unor categorii de vehicule
fără a poseda permis de conducere a fost subliniat și de Curtea Constituțională în Decizia nr. 224/20171, prin care s-
a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) C.pen.,
care incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de
conducere, este neconstituțională. S-a arătat de către Curte că „prin absența reglementării ca infracțiune a faptei de
conducere a unui tractor agricol sau forestier pe drumurile publice, fără permis de conducere, legiuitorul a afectat
protecția penală acordată unor valori sociale deosebit de importante, precum siguranța circulației pe drumurile
publice, cu consecințe majore asupra vieții și integrității corporale a persoanelor, valori protejate prin art. 22 din
Constituție”, de aceea a constatat că ,,deficiența de reglementare, cuprinsă în art. 335 alin. (1) C.pen. încalcă art. 1
alin. (3) și (5) privind statul român, art. 16 privind egalitatea în drepturi și art. 22 privind dreptul la viață, integritate
fizică și psihică din Legea fundamentală”.
Prin Decizia nr. 11/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte
de Casație și Justiție a decis că „în interpretarea noțiunii de «autovehicul», prevăzută de art. 334 alin. (1) C.pen. și
art. 335 alin. (1) C.pen., raportat la art. 6 pct. 6 și pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002 modificată și completată prin O.G.
nr. 21/2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit
legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunilor
prevăzute de art. 334 alin. (1) C.pen., respectiv de art. 335 alin. (1) C.pen.”
Deși deciziile mai sus citate fac referire doar la tractoarele agricole sau forestiere, raționamentul este valabil și
pentru celelalte vehicule care nu pot fi incluse în categoria de autovehicule sau tramvaie.
Cazurile în care poate fi anulat permisul de conducere sunt expres prevăzute în art. 1142 din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată, retragerea permisului de conducere este prevăzută în art. 22 alin. (8) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată3, iar suspendarea4 dreptului de a conduce este reglementată în art. 96 alin. (4) din aceeaşi Ordonanţă.
În ceea ce privește modalitatea comiterii faptei de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule
în România, conform dispoziţiilor art. 83 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, au dreptul să conducă autovehicule
pe drumurile publice din România titularii permiselor de conducere naţionale valabile, eliberate de autorităţile: a)
statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 noiembrie 1968, b) statelor membre
ale Uniunii Europene sau c) statelor cu care România a încheiat un tratat privind recunoaşterea reciprocă a permiselor
de conducere auto. Pentru a conduce un autovehicul pe teritoriul României, persoanele care sunt titulare ale unui
permis de conducere național eliberat de autoritățile unui stat care nu este membru al Convenției asupra circulației
rutiere și nici membru al Uniunii Europene ori cu care România nu a încheiat un tratat privind recunoașterea reciprocă
a permiselor de conducere auto trebuie să posede și permis de conducere internațional.
În cazul infracţiunii reglementate în alin. (3) elementul material constă în încredinţarea unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului unei persoane care nu are permis sau nu are un permis
corespunzător categoriei autovehiculului pe care îl conduce ori se află sub influenţa alcoolului ori a unor substanţe

1
M.Of. nr. 427 din 9 iunie 2017.
2
Art. 114. (1) Anularea permisului de conducere se dispune în următoarele cazuri: a) titularul permisului de conducere a fost
condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru o infracţiune care a avut ca rezultat uciderea sau vătămarea
corporală a unei persoane, săvârşită ca urmare a nerespectării regulilor de circulaţie; b) titularul permisului de conducere a fost
condamnat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru infracţiunile prevăzute la art. 334 alin. (2) şi (4), art. 335
alin. (2), art. 336, 337, art. 338 alin. (1), art. 339 alin. (2), (3) şi (4) din Codul penal; c) abrogată; d) titularului permisului de
conducere i s-a aplicat, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a
conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţa prevăzută la art. 66 alin. (1) lit. i) din Codul penal; e) permisul de
conducere a fost obţinut cu încălcarea normelor legale, situaţie constatată de instanţa competentă; f) permisul de conducere a fost
obţinut în perioada în care titularul era cercetat sau judecat în cadrul unui proces penal pentru săvârşirea unei infracţiuni la regimul
circulaţiei pe drumurile publice, atunci când acesta a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(2) Permisul de conducere se anulează şi în cazul în care titularul acestuia a decedat. (3) Procedura anulării permisului de
conducere se stabileşte prin regulament”.
3
„Permisul de conducere al persoanei care este declarată inaptă medical sau psihologic pentru a conduce autovehicule sau
tramvaie se retrage de către poliţia rutieră şi poate fi redobândit numai după încetarea motivului pentru care s-a luat această
măsură”.
4
„În cazul cumulului de 15 puncte de penalizare, suspendarea exercitării dreptului de a conduce se dispune de către şeful
poliţiei rutiere sau din judeţul sau municipiul Bucureşti care îl are în evidenţă pe titularul permisului de conducere”. Conform art.
103 din aceeaşi Ordonanţă, suspendarea se dispune pe o perioadă de 30 de zile, de 60 de zile sau de 90 de zile.
psihoactive. În cazul încredinţării, infracţiunea se consumă în momentul în care făptuitorul transmite acordul şi face
posibilă din punct de vedere obiectiv conducerea autovehiculului de către altă persoană (îi înmânează cheile, îi indică
locul unde se află vehiculul etc.)1. Infracţiunea există şi în situaţia în care, după încredinţare, vehiculul nu este condus
de către persoana căreia i-a fost încredinţat2, deoarece legea nu impune aceasta drept condiție de tipicitate.
Dacă plecăm de la concluzia că prin intermediul acestui articol legiuitorul a dorit să sancționeze sub forma
autoratului ceea ce reprezintă în realitate o instigare sau complicitate la infracțiunea prevăzută în art. 335 alin. (1) sau
la cele prevăzute în art. 336 alin. (1) și (2) s-ar putea susține că infracțiunea prevăzută la art. 335 subzistă doar în
cazul în care vehiculul este condus de către persoana căreia i-a fost încredințat pentru că, fără existența autoratului
nu se poate vorbi despre instigare sau complicitate.
Consider însă că legiuitorul a dorit să construiască o infracțiune obstacol, prin care să se împiedice conducerea
unui vehicul de către o persoană care ar reprezenta un pericol pentru traficul rutier, activitatea de încredințare fiind
sancționată independent de faptul dacă vehiculul este sau nu condus de persoana căreia i-a fost încredințat. Pentru
această interpretare ar pleda și faptul că în situația în care conducerea ar avea loc, oricum s-ar fi putut reține, și fără
existența acestui text, instigare sau complicitate la conducerea unui vehicul fără permis sau la conducerea unui vehicul
sub influența alcoolului sau altor substanțe, ceea ce nu ar justifica o reglementare separată. De aceea, consider că
dorința legiuitorului a fost aceea de a sancționa încredințarea vehiculului, indiferent dacă ulterior acesta a fost condus
sau nu de persoana căreia i-a fost încredințat.
Legiuitorul a eliminat din tipicitatea faptei ipoteza în care vehiculul era încredinţat unei persoane bolnave psihic,
ipoteză care era reglementată în art. 86 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată. Apreciem, în acord cu alte opinii
exprimate în doctrină3, că ar fi fost utilă înlocuirea acestei ipoteze cu cea în care sancţiunea intervine pentru
încredinţarea unui vehicul unei persoane care, din cauza bolii, nu poate controla acea sursă de pericol.
În ceea ce priveşte noţiunea de „persoană aflată sub influenţa alcoolului”, se va avea în vedere ipoteza în care cel
care conduce vehiculul are o îmbibaţie de peste 0,80g/l alcool pur în sânge, când fapta săvârşită de acesta este
infracţiune, pentru că doar în această situaţie s-ar justifica incriminarea faptei celui care îi încredinţează vehiculul.
În cazul „substanţelor psihoactive”, s-a subliniat în doctrină4 că în această categorie nu trebuie incluse doar
substanţele prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri, republicată, ci trebuie alcătuită o listă mai largă. În conformitate cu dispoziţiile art. 241 din Legea
nr. 187/2012 „prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului
Sănătăţii”.
Urmarea imediată. În cazul tuturor infracţiunilor reglementate în art. 335, urmarea imediată constă într-o stare de
pericol pentru traficul rutier.
Legătura de cauzalitate nu trebuie stabilită, ea rezultă din materialitatea faptei comise.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunii

Tentativa, deşi posibilă, nu este sancţionată. Consumarea are loc la realizarea elementului material. Infracţiunile
prevăzute în alin. (1) şi (2) sunt continue succesive, întrucât activităţile infracţionale sunt susceptibile de întreruperi
ce ţin de natura acestora şi care nu presupun o nouă hotărâre infracţională5, ca atare există în cazul lor şi un moment
al epuizării.

Sancţiuni

Infracţiunea prevăzută în alin. (1) se sancţionează cu pedeapsa de la unu la 5 ani, iar cele prevăzute în alin. (2) şi
(3) cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

1
A se vedea C. Turianu, Infracţiuni contra circulaţiei rutiere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 101, apud
T. Manea, în Comentariu I, p. 733.
2
În acelaşi sens, T. Manea, în Comentariu, Ediția 2,2016 II, p. 1127.
3
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 599.
4
Idem, p. 601.
5
A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op. cit., p. 301.
 V.4. Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe

Consumul de băuturi alcoolice reprezintă una din cele mai importante cauze de producere a accidentelor rutiere.
S-a demonstrat din punct de vedere ştiinţific că ingerarea alcoolului conduce la o diminuare a reflexelor, a puterii de
concentrare, a atenţiei şi în anumite situaţii chiar la modificări de raţionament. Riscului introdus în societate de
conducerea unor vehicule i se adaugă astfel riscul determinat de consumul de alcool sau alte substanţe psihoactive.
De aceea, legiuitorul a prezumat că în asemenea situaţii există pericol pentru traficul rutier şi a înţeles să sancţioneze
orice comportament ce contribuie la crearea acestui pericol. Conducerea unui vehicul în intervalul de timp în care
alcoolul poate produce modificări de comportament este sancţionată fie prin intermediul unei contravenţii, când
îmbibaţia alcoolică este de 0,80 g/l alcool pur în sânge sau mai mică, fie prin intermediul unei infracţiuni, când
concentraţia depăşeşte această limită.
Conform art. 88 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, persoana care conduce un autovehicul sau tramvai,
testată cu un mijloc tehnic certificat ca având o concentrație de peste 0,40mg/l alcool pur în aerul expirat, este obligată
să se supună recoltării probelor biologice sau testării cu un mijloc tehnic omologat și verificat metrologic.
În privinţa consumului de substanţe psihotrope nu este prevăzută o limită care să determine incidenţa unei
infracţiuni sau a unei contravenţii, ceea ce înseamnă că ori de câte ori un conducător auto va avea un comportament
care să creeze suspiciuni cu privire la consumul unor astfel de substanţe, se vor recolta probe biologice, iar dacă
rezultatul analizelor va fi pozitiv, fapta va reprezenta infracţiune.
Infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe este o preluare a art. 87 din
O.U.G. nr. 195/2002. Cele mai importante modificări intervenite în acest text, odată cu plasarea lui în noul Cod penal,
sunt: înlocuirea noţiunilor de „autovehicul” şi „tramvai” cu cea de „vehicul”, înlocuirea sintagmei „substanţe ori
produse stupefiante sau medicamente cu efecte similare acestora” cu sintagma „substanţe psihoactive”, îmbibaţia
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge trebuie să existe la momentul prelevării mostrelor biologice.

Norma incriminatoare

Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie
alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi persoana, aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, care
conduce un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.
(3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) efectuează transport public
de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor
persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Obiectul juridic

Obiectul juridic al acestei infracţiuni este reprezentat de relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile
publice, siguranţă ce presupune interdicţia de a conduce un autoturism cu depăşirea limitei de îmbibaţie alcoolică
prevăzută de lege sau sub influenţa substanţelor psihoactive.

Obiectul material

Această infracţiune nu are obiect material, deoarece valoarea ocrotită, siguranţa traficului rutier, este un abstractă.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ în cazul variantelor prevăzute în alin. (1) şi (2) este necircumstanţiat, poate fi orice persoană fizică.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca subiectul activ să posede permis de conducere, deşi o astfel de opinie
a fost exprimată în doctrină1. În cazul în care conducerea unui vehicul sub influenţa substanţelor psihoactive sau cu
depăşirea limitelor îmbibaţiei alcoolice se face de către o persoană care nu posedă permis de conducere se va reţine
un concurs de infracţiuni2.
Participaţia este posibilă sub forma instigării şi complicităţii. Coautoratul nu este posibil, dată fiind specificitatea
acţiunii de „a conduce” în cazul acestor variante.
Pentru varianta din alin. (3) subiectul activ trebuie să aibă o calitate specială, şi anume să efectueze transport
public de persoane, de substanţe sau produse periculoase ori să se afle în procesul de instruire practică a unor persoane
pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probei practice pentru obţinerea permisului de
conducere. Şi în acest caz participaţia este posibilă sub forma instigării şi complicităţii. În situaţia instructorului aflat
în procesul de instruire şi a examinatorului aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, deşi exercită conducerea vehiculului împreună cu persoana care aspiră la
obţinerea permisului, nu se poate vorbi de un coautorat, pentru că obligaţia instituită de legiuitor de a nu conduce sub
influenţa alcoolului sau a substanţelor psihoactive este personală.
Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor juridice ocrotite.
Poate exista şi un subiect pasiv secundar, persoană fizică sau juridică, dacă au suferit vreo vătămare ca urmare a
producerii acestei infracţiuni.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Tipicitatea infracţiunii nu presupune nicio condiţie de loc.

Pentru unele din ipotezele din varianta reglementată în alin. (3), subiectul activ trebuie să se afle în timpul
procesului de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării
probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.

Latura obiectivă

Elementul material al infracţiunii se realizează prin acţiunea de a conduce un vehicul.

La varianta prevăzută în alin. (1) persoana care conduce trebuie să aibă, la momentul recoltării mostrelor
biologice, o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.
Raportarea textului de lege la momentul prelevării mostrelor biologice ca moment al stabilirii gradului de
îmbibaţie alcoolică a fost criticat în doctrină3, deoarece, pe de o parte, între momentul finalizării activităţii de
conducere şi prelevarea mostrelor biologice poate trece un interval mare de timp în care alcoolemia poate creşte sau
descreşte, iar pe de altă parte este exclusă posibilitatea efectuării unei expertize care să ateste nivelul alcoolemiei la
momentul conducerii vehiculului.
În legătură cu stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică în timpul conducerii unui vehicul pe drumurile publice,
legislaţia noastră a înregistrat în ultimii ani multe modificări.
Prin Decretul-lege nr. 328/1966 era sancţionată conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană care avea în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşea limita legală (cel puţin 1 la mie) sau se afla în stare de
ebrietate. Pentru că stabilirea stării de ebrietate presupunea un arbitrariu din partea organelor de poliţie s-a renunţat
la ea ca modalitate de săvârşire a infracţiunii. Prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 195/2002 infracţiunea de conducere
pe drumurile publice sub influenţa băuturilor alcoolice a cunoscut o nouă reglementare, fiind sancţionată persoana
care avea o îmbibaţie alcoolică mai mare de 0,80 g/l alcool pur în sânge sau 0,40 g/l alcool în aerul respirat. Pentru
că alcoolul în aerul expirat era măsurat cu aparatul etilotest şi nu exista o posibilitate de contestare a unui asemenea
rezultat, s-a renunţat şi la această reglementare, fiind incriminată conducerea cu o îmbibaţie alcoolică mai mare de
0,80 g/l alcool pur în sânge, alcoolemia fiind stabilită pe baza unor analize de laborator. Se realiza un calculul
retroactiv al alcoolemiei prin stabilirea îmbibaţiei alcoolice la momentul conducerii vehiculului, mai exact al opririi
în trafic a conducătorului de către lucrătorii de poliţie.4 Pentru că expertiza era întocmită în baza probelor biologice
recoltate, interpretate prin prisma declaraţiilor date de făptuitor, rezultatele obţinute nu erau totdeauna obiective.
Pentru eliminarea subiectivităţii unei astfel de expertize şi a inconvenientelor rezultate din contestarea ei în timpul
judecării cauzei, legiuitorul a optat ca determinarea concentraţiei de alcool în sânge, relevantă pentru reţinerea
infracţiunii prevăzute în art. 336 C.pen., să se facă la momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei
recalculări ulterioare5.

1
P. Dungan, apud I. Rusu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 669.
2
A se vedea I. Rusu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 669.
3
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 202; Perspectiva clujeană, p. 603-605.
4
Ordinul ministrului Sănătății nr. 1512/2013 prevedea că pentru determinarea alcoolemiei se vor recolta două probe de sânge.
5
Expunerea de motive a Codului penal.
 Având în vedere că în dosarele aflate pe rol la data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru stabilirea
alcoolemiei se recoltaseră două mostre de probe biologice, la un interval de timp una de alta, s-a pus problema în
practica judiciară dacă se poate da relevanţă uneia singure, în concordanţă cu dispoziţiile art. 336 C.pen.
Fiind sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei privind
interpretarea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C.pen. în cazul dublei prelevări de probe biologice, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie a decis că rezultatul alcoolemiei cu relevanţă este cel dat de prima prelevare (Decizia nr. 3/12.05.2014,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală1).
Curtea Constituţională a fost şi ea sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C.pen.,
invocându-se că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” aduce atingere prevederilor constituţionale
ale art. 1 alin. (5) referitoare la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitoare la preeminenţa tratatelor interna-
ţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 parag. 1 referitoare la legalitatea
incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin Decizia nr. 732/16.12.20142, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat
că sintagma „la momentul prelevării mostrelor biologice” din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) C.pen. este
neconstituţională.
Curtea a reţinut în motivare că „îmbibaţia alcoolică se determină prin analiza toxicologică a mostrelor biologice
recoltate la un moment de timp mai mult sau mai puţin îndepărtat de momentul săvârşirii infracţiunii, care este cel al
depistării în trafic a conducătorului vehiculului. Condiţia ca îmbibaţia alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge
să existe la momentul prelevării mostrelor biologice plasează, astfel, consumarea infracţiunii la un moment ulterior
săvârşirii ei, în condiţiile în care de esenţa infracţiunilor de pericol este faptul că acestea se consumă la momentul
săvârşirii lor. Odată cu oprirea în trafic încetează starea de pericol pentru valorile sociale ocrotite de dispoziţiile art.
336 C.pen., astfel încât, raportat la momentul prelevării mostrelor biologice, tragerea la răspundere penală nu se
justifică. Stabilirea gradului de îmbibaţie alcoolică şi, implicit, încadrarea în sfera ilicitului penal în funcţie de
momentul prelevării mostrelor biologice, care nu poate fi întotdeauna imediat următor săvârşirii faptei, constituie un
criteriu ulterior şi exterior conduitei făptuitorului în vederea tragerii la răspundere penală, în contradicţie cu normele
constituţionale şi convenţionale”.
În practica judiciară, după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, unele instanţe au considerat că textul este
funcţional fără sintagma „valoarea alcoolemiei din momentul conducerii vehiculului”, declarată neconstituţională,
conţinutul infracţiunii revenind din acest punct de vedere la cel în vigoare anterior modificărilor legislative din 1
februarie 2014. În cauzele aflate pe rol aceste instanţe au procedat la stabilirea valorii alcoolemiei din momentul
conducerii vehiculului, în măsura în care probatoriul administrat a permis acest lucru3 (adică în cauzele unde se
procedase la recoltarea a două probe de sânge, care permiteau un calcul retroactiv al alcoolemiei) . Alte instanţe au
pronunţat soluţii de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C.proc.pen. cu motivarea că efectul
Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/16.12.2014 este acela că norma penală nu mai păstrează configuraţia sa tipică,
iar consecinţa imediată este dezincriminarea faptei4.
Consider că prin Decizia Curții constituționale nu a operat o dezincriminare, însă, până la adoptarea de către
legiuitor a unui alt text de lege, se impune ca în aprecierea existenței acestei infracțiuni să se plece de la stabilirea
îmbibației alcoolice în baza unui calcul retroactiv al alcoolemiei, urmând ca recoltarea probelor biologice să se facă
în conformitate cu dispozițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 277/2015.
Conform acestui Ordin s-a revenit la recoltarea a două probe biologice pentru stabilirea retroactivă a îmbibației
alcoolice (aceea de la data la care conducătorul auto a fost orit în trafic). În situația în care acesta este de acord să îi
fie recoltată o probă, dar refuză recoltarea celei de a doua, fapta săvîrșită va putea fi încadrată la infracțiunea de Refuz
sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Condițiile de tipicitate ale infracțiunii sunt îndeplinite chiar dacă
făpuitorul a fost de acord cu prelevarea unei mostre, pentru că legea prevede posibilitatea recoltării probelor necesare
pentru stabilirea alcoolemiei.
Nu este corectă încadrarea faptei în infracțiunea de Conducere sub influența alcoolului sau altor substanțe prin
completarea expertizei întocmite cu declarațiile unor martori care să ateste consumul de băuturi alcoolice, pentru că
în realitate aceasta ar însemna o suplinire a probei expertizei (o expertiză cu privire la valoarea retroactivă a
alcoolemiei nu poate fi realizată decât în baza a două probe recoltate) cu proba testimonială, ceea ce nu ar fi legal,
pentru că în această situație am putea vorbi despre stare de ebrietate, dar nu despre depășirea limitelor legale privind
îmbibația alcoolică.

1
M.Of. nr. 392 din 28 mai 2014.
2
M.Of. nr. 69 din 27 ianuarie 2015.
3
Curtea Militară de Apel Bucureşti, decizia nr. 67/09.12.2015, nepublicată; Curtea Militară de Apel Bucureşti, decizia
nr. 89/04.11.2015, nepublicată.
4
Curtea Militară de Apel Bucureşti, decizia nr. 84/15.10.2015, nepublicată; Curtea Militară de Apel Bucureşti, decizia
nr. 85/15.10.2014, nepublicată; Curtea Militară de Apel Bucureşti, decizia nr. 86/15.10.2015, nepublicată.
 În cazul variantei asimilate prevăzute în alin. (2), elementul material al infracţiunii constă tot în acţiunea de a
conduce un vehicul, dar sub influenţa substanţelor psihoactive.
Aşa cum am arătat, în cazul acestor substanţe nu există o limită începând cu care fapta să devină infracţiune, ca
atare ingerarea unor astfel de substanţe urmată de conducerea unui vehicul reprezintă infracţiune.
În cazul variantei agravate [alin. (3)] elementul material constă tot în acţiunea de conducere de către o persoană
aflată sub influenţa alcoolului sau a substanţelor psihoactive care efectuează transport de persoane, transport de
substanţe sau produse periculoase.
Textul se referă şi la cei care se află în procesul de instruire practică a unor persoane pentru obţinerea permisului
de conducere (instructorul) sau în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului
de conducere (examinatorul). S-a arătat în doctrină că aceştia răspund în calitate de autori pentru o variantă agravată
a unei infracţiuni pentru care nu răspund în varianta tip, deoarece nu se poate reţine că ei „conduc” un vehicul. Astfel,
legea operează cu o analogie pentru activitatea de conducere, asimilând activitatea realizată de instructor sau
examinator cu cea de „conducere”1.
Nu putem împărtăşi această opinie, deoarece atât activitatea de instruire, cât şi cea de examinare în vederea
obţinerii permisului de conducere se desfăşoară în prezent utilizând autovehicule cu dublă comandă. Ca atare, chiar
dacă instructorul sau examinatorul rămân în stare de pasivitate şi nu dirijează efectiv vehiculul, teoretic ei desfăşoară
o activitate de conducere a vehiculului. Opinia consacrată în doctrina şi practica judiciară mai veche conform căreia
instructorul sau examinatorul nu conduc autovehiculul era determinată de nişte realităţi practice existente în acea
epocă, şi anume faptul că autovehiculele folosite în procesul de instruire şi examinare aveau comandă unică.
Nu doar calitatea subiectului activ, aceea de instructor sau examinator, determină reţinerea alin. (3), ci faptul că
aceştia se află în procesul de instruire, respectiv în cel de examinare cu privire la probele practice ale examenului de
obţinere a permisului de conducere. Dacă aceste persoane conduc un vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, cu
depăşirea limitelor îmbibaţiei alcoolice sau sub influenţa substanţelor psihoactive, în afara activităţilor de instruire,
respectiv examinare, se va reţine după caz infracţiunea prevăzută în art. 336 alin. (1) sau varianta asimilată din
alin. (2) al art. 336 C.pen.
Pentru întregirea laturii obiective, în cazul tuturor variantelor este necesară existenţa unor cerinţe esenţiale ataşate
elementului material:
- vehiculul trebuie să facă parte din categoria celor pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului
de conducere;
- activitatea de conducere a vehiculului, de instruire sau examinare trebuie să se facă pe drumurile publice.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru traficul rutier.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunii

Tentativa nu este sancţionată. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care începe activitatea de conducere,
adică se realizează deplasarea efectivă a vehiculului pe drumul public, în condiţiile prevăzute de textul incriminator.
Este greşită opinia exprimată în doctrină2 conform căreia consumarea are loc la momentul prelevării probelor
biologice, care e un moment ulterior identificării în trafic. Acesta este momentul la care se probează existenţa
infracţiunii. Infracţiunea există, independent dacă ea poate fi sau nu probată.

Variante

Infracţiunea are o variantă tip reglementată în alin. (1), o variantă asimilată reglementată în alin. (2) şi o variantă
agravată prevăzută în alin. (3).

Sancţiuni

Pentru varianta tip şi varianta asimilată, sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea de la unu la 5 ani, alternativ cu
pedeapsa amenzii.
Pentru varianta agravată, sancţiunea este pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

1
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 605.
2
A se vedea I. Rusu, în G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 672.
 V.5. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

Această faptă a fost incriminată de legiuitor pentru a face eficient textul prin care se sancţionează conducerea unui
vehicul sub influenţa alcoolului sau substanţelor psihoactive. În lipsa unei sancţiuni penale pentru refuzul sau
sustragerea de la prelevare de mostre biologice este de înţeles că multe din persoanele surprinse conducând un vehicul
sub influenţa alcoolului sau unor substanţe psihoactive ar adopta un astfel de comportament pentru a împiedica
tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 336 C.pen. De altfel, se poate observa că sancţiunea
pentru infracţiunea de refuz sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice este aceeaşi ca cea prevăzută pentru
varianta tip a infracţiunii de conducere pe drumurile publice sub influenţa alcoolului sau altor substanţe.
Infracţiunea este o preluare a art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. În incriminarea din Codul penal se
sancţionează doar refuzul sau sustragerea, nu şi împotrivirea la recoltarea de probe biologice, aşa cum se prevedea
anterior. O altă modificare este înlocuirea sintagmei „prezenţei de produse sau substanţe stupefiante ori a medica-
mentelor cu efecte similare acestora” cu sintagma „ori a prezenţei unor substanţe psihoactive”, şi a celei de „probe
biologice” cu cea de „mostre biologice”. Textul din actualul Cod penal nu se mai referă la conducătorul unui autovehicul
sau al unui tramvai, ci la conducătorul unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de
conducere.
Sancţiunea pentru incriminarea din actualul Cod penal, închisoarea de la unu la 5 ani, este mai mică decât cea
prevăzută de art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, închisoarea de la 2 la 7 ani.

Norma incriminatoare

Art. 337. Refuzul sau sustragerea de la prelevarea de mostre biologice

Refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului
autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Add space
between paragraphs of the same style, Line spacing: single,
Hyphenate
Obiectul juridic al acestei infracţiuni este format din relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile
publice, siguranţă garantată şi de obligaţia celor suspectaţi de consumul de alcool sau substanţe psihoactive de a se Formatted: Font: Not Bold
supune la prelevarea de mostre biologice. În mod secundar, prin intermediul acestei incriminări se protejează relaţiile
sociale privind înfăptuirea justiţiei, deoarece asigură aplicabilitatea textului ce sancţionează conducerea unui vehicul
de către o persoană cu o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge sau care se află sub influenţa unor
substanţe psihoactive (art. 336 C.pen.)

Obiectul material

Această infracţiune nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ nu este calificat, deoarece conform normei fapta este comisă de conducătorul unui vehicul pentru
care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, ca atare poate fi şi o persoană care nu deţine
permis de conducere. Alternativ cu subiectul necalificat, fapta poate fi comisă şi de două categorii de subiecţi
calificaţi – instructorul auto, aflat în procesul de instruire, şi examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul
desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Participaţia penală este posibilă sub forma instigării. Când infracţiunea se realizează prin sustragerea de la
prelevarea de mostre biologice este posibilă şi participaţia sub forma complicităţii.
Subiectul pasiv al infracţiunii este statul, ca titular al valorilor sociale protejate.
 Situaţia premisă

Pentru ca organele competente să poată solicita prelevarea de mostre biologice şi ca atare să se poată produce
infracţiunea trebuie ca subiectul activ să fi fost oprit în trafic în timp ce conducea un vehicul pentru care legea solicită
permis de conducere. În cazul în care subiectul activ este instructorul auto, pentru ca fapta să reprezinte infracţiune
trebuie ca acesta să se fi aflat la momentul solicitării în procesul de instruire, iar dacă subiectul activ este examinatorul
autorităţii competente, trebuie ca acesta să se fi aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere la momentul solicitării prelevării de mostre biologice.

Latura obiectivă

Elementul material constă fie în inacţiunea de refuz, fie în acţiunea de sustragere de la prelevarea de mostre
biologice pentru stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a unor substanţe psihoactive.
Prin termenul „refuz” se înţelege atitudinea făptuitorului de a nu accepta solicitarea organului competent de a i se
recolta mostre biologice1.
„Sustragerea” de a se supune prelevării de mostre biologice reprezintă acţiunea făptuitorului de a evita, de a se
eschiva de la o asemenea activitate.
Art. 185 din Regulamentul de punere în aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 impune obligativitatea recoltării probelor
biologice atunci când conducătorul auto are o concentraţie de peste 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat sau când în
eveniment este implicat un vehicul care transportă mărfuri sau produse periculoase. Conducătorilor de vehicule li se
recoltează obligatoriu probe biologice atunci când rezultatul testării preliminare cu ajutorul unor mijloace tehnice
certificate indică prezenţa în organism a substanţelor sau produselor stupefiante sau a medicamentelor cu efecte
similare.
În cazul producerii unui accident, Regulamentul face distincţie între cele din care au rezultat numai pagube
materiale şi cele din care a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor
persoane.
În prima situaţie, conducătorii vehiculelor sunt obligaţi să se supună testării aerului respirat în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a consumului de substanţe psihoactive. Dacă rezultatul testării arată o concentraţie mai mare de 0,40
mg/l alcool pur în aerul expirat sau indică prezenţa în organism a substanţelor psihoactive, conducătorii de vehicule
sunt obligaţi să se supună recoltării probelor biologice.
În cea de-a doua situaţie, conducătorii de vehicule sau animale implicaţi în accidente de circulaţie sunt obligaţi să
se supună recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei sau a consumului de substanţe psihoactive.
Conform art. 7 din Normele metodologice nr. 1512/2013 privind recoltarea, depozitarea şi transportul mostrelor
biologice în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a substanţelor
psihoactive în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier aprobate prin
Ordinul ministrului sănătăţii, pentru determinarea alcoolemiei se recoltează sânge, iar pentru determinarea în
organism a substanţelor psihoactive mostrele biologice constau în sânge şi urină.
Cerinţa esenţială pentru realizarea conţinutului obiectiv al infracţiunii constă în aceea ca făptuitorul să conducă
pe drumurile publice un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere la
momentul în care angajatul poliţiei rutiere îi solicită să oprească şi să se supună prelevării de mostre biologice, să se
afle în procesul de instruire, dacă este instructor, sau să se afle în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului
pentru obţinerea permisului de conducere, dacă este examinator.
Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru siguranţa pe drumurile publice.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea imediată nu trebuie dovedită, aceasta rezultând din
materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se sancţionează. Consumarea infracţiunii se realizează la momentul refuzului sau sustragerii de la

prelevarea de mostre biologice. Cu privire la acceptarea ulterioară a procedurii de prelevare, după exprimarea
refuzului, în doctrină au fost exprimate mai multe păreri. Într-o primă opinie, acceptarea ulterioară poate constitui

1
A se vedea G. Antoniu, T. Toader (coord.), op. cit., p. 667.
doar o circumstanţă atenuantă pentru infracţiunea prevăzută de art. 204 C.pen.1 Într-o a doua opinie, în situaţia în
care, după un refuz, la un moment imediat ulterior, conducătorul auto revine şi îşi dă acordul şi prelevarea are loc se
va putea constata şi incidenţa conducerii unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice (dacă este cazul), dar şi a
celei de refuz sau sustragere de la recoltarea de mostre biologice, care este de consumare instantanee, deşi, de
principiu, cele două infracţiuni se exclud una pe alta2.
Este adevărat că cele două opinii sunt corecte din punct de vedere teoretic, în sensul că infracţiunea aceasta este
una cu consumare instantanee şi ca atare simplul refuz de prelevare de mostre biologice conduce la consumarea
infracţiunii. Pe de altă parte, este ciudat să vorbim despre îndeplinirea condiţiilor privind latura obiectivă a acestei
infracţiuni, când în realitate au fost prelevate astfel de mostre. Ne referim evident la situaţia în care făptuitorul revine
asupra refuzului iniţial într-o perioadă scurtă de timp, astfel încât angajatul poliţiei rutiere este încă prezent şi poate
asista la prelevarea acestor mostre, aşa cum solicită normele în materie. Nu trebuie pierdut din vedere că finalitatea
acestei incriminări este aceea de a determina pe cel suspectat că a consumat băuturi alcoolice sau substanţe
psihoactive să accepte recoltarea de probe biologice. De aceea, consider că un refuz urmat de o acceptare a prelevării
probelor biologice nu trebuie considerată infracţiune, pentru că nu trebuie valorificată o manifestare de voinţă ce este
imediat contrazisă de comportamentul faptic al subiectului. În mod corelativ, o acceptare formală a recoltării de probe
biologice, deplasarea la un centru medical în acest sens, urmată de sustragerea subiectului activ de la prelevarea de
mostre biologice va reprezenta infracţiune. Altfel spus, pentru reţinerea infracţiunii va fi evaluat comportamentul
subiectului în acest context, urmând ca existenţa acesteia să fie decisă în funcţie de faptul dacă s-au prelevat sau nu
probe biologice.

Variante

Infracţiunea are o singură variantă tip.

Sancţiuni

Sancţiunea prevăzută de lege este pedeapsa cu închisoarea de la unu la 5 ani.

V.6. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor

acestuia

Această incriminare este o preluare a infracţiunii prevăzute de art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002.
Cuprinderea unor asemenea fapte în zona ilicitului penal a fost necesară, altfel siguranţa circulaţiei pe drumurile
publice ar fi fost periclitată în mod indirect prin posibilitatea oferită participanţilor la un accident rutier de a şterge
sau modifica urmele accidentului sau de a pleca de la locul faptei, îngreunând astfel sau făcând imposibilă tragerea
la răspundere (penală sau civilă) a persoanelor vinovate.
Art. 338 C.pen. cuprinde două infracţiuni, cea de părăsire a locului accidentului [alin. (1)] şi cea de modificare a
stării locului sau de ştergere a urmelor accidentului [alin. (2)]. De aceea, dacă făptuitorul comite ambele fapte, se va
reţine în sarcina sa un concurs de infracţiuni.
Pe lângă titulatura marginală, care nu apărea în forma anterioară a infracţiunii, noua reglementare prevede că
părăsirea locului accidentului trebuie să fi avut loc în condiţiile în care s-a produs uciderea sau vătămarea integrităţii
corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare a unei infracţiuni.
De asemenea, în incriminarea din Codul penal acţiunea de părăsire trebuie să se realizeze fără încuviinţarea poliţiei
sau procurorului, în timp ce O.U.G. nr. 195/2002 era menţionată doar încuviinţarea poliţiei.

Norma incriminatoare

Art. 338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea
locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire,
ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului

1
A se vedea P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 208.
2
A se vedea T. Manea, în Comentariu I, p. 739.
pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a
şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a
sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.
(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la
cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele
personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un
registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după
terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul,
în vederea întocmirii documentelor de constatare;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai
apropiată unitate de poliţie.

Obiectul juridic Formatted: Nume_Serpisor, Indent: First line: 0", Line

spacing: single, Hyphenate
Obiectul juridic este reprezentat în principal de relaţiile privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii Formatted: Font: Not Bold, Italic
ce presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat într-un accident de circulaţie, precum şi conservarea stării locului
sau a urmelor accidentului.
În subsidiar, sunt protejate şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, deoarece părăsirea locului accidentului
ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul
şi tragerii la răspundere a persoanelor vinovate.

Obiectul material

Această infracţiune nu are obiect material.

Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ. Pentru infracţiunea prevăzută în alin. (1) subiectul activ poate fi necircumstanţiat, şi anume
conducătorul unui vehicul, sau poate fi circumstanţiat – instructor care se află în procesul de instruire sau examinator
al autorităţii competente care se află în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea
carnetului de conducere. Participaţia este posibilă sub forma instigării sau complicităţii.
Spre deosebire de alte infracţiuni din acest capitol, unde subiectul activ este conducătorul unui vehicul pentru care
legea prevede obligaţia deţinerii permisului de conducere, în cazul acestei infracţiuni, aşa cum s-a arătat şi în practica
judiciară, „obligaţia de a nu părăsi locul accidentului incumbă tuturor conducătorilor de vehicul – inclusiv celor
acţionate prin forţa musculară, deci şi bicicliştilor – implicaţi, adică efectiv angajaţi în accident. În această categorie
intră, pe lângă conducătorul vehiculului care a provocat nemijlocit accidentul şi conducătorul maşinii accidentate,
precum şi şoferii oricăror altor vehicule aflate în perimetrul locului unde a avut loc, dacă au contribuit, într-o formă
sau alta, mai mult sau mai puţin, creând o condiţie oricât de îndepărtată la producerea accidentului”1,
Pentru infracţiunea prevăzută în alin. (2) subiect activ poate fi orice persoană. Participaţia este posibilă de această
dată atât sub forma instigării sau complicităţii, cât şi sub forma coautoratului.
Subiectul pasiv este statul, ca titular al valorilor sociale ocrotite.
Subiect pasiv secundar poate fi persoana care a suferit o vătămare în urma părăsirii locului accidentului sau
modificării ori ştergerii urmelor acestuia.

Situaţia premisă

Atât în cazul infracţiunii prevăzute la alin. (1), cât şi a celei prevăzute la alin. (2), trebuie să existe o situaţie
premisă constând în producerea unui accident.
Conform dispoziţiilor art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care
întruneşte cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea

1
C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1614/13.10.2011 (www.legalis.ro).
într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui
vehicul sau alte pagube materiale şi în care a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
Noţiunea de „accident” nu poate fi asociată decât cu o faptă produsă din culpă. În mod corect s-a reţinut că „lovirea
unei persoane cu un vehicul, cu intenţia de a o ucide, urmată de părăsirea locului faptei, constituie tentativă la
infracţiunea de omor, iar nu şi infracţiunea de părăsire a locului accidentului. Această din urmă infracţiune nu subzistă
dacă lovirea s-a produs ca urmare a intenţiei de a agresa, deoarece prin accident se înţelege producerea în mod
neintenţionat a morţii sau a vătămării corporale”1.

Latura obiectivă

Elementul material. În cazul infracţiunii prevăzute la alin. (1) elementul material constă în părăsirea locului
accidentului, care poate consta într-o acţiune sau o inacţiune. Astfel, este posibil ca făptuitorul să nu oprească la
momentul producerii accidentului; să oprească, dar să fugă apoi, fie cu vehiculul ce a fost implicat în accident, fie
abandonându-l la locul accidentului; să omită să se întoarcă la locul faptei după ce a transportat persoanele rănite la
unitatea sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală.
Conform alin. (3) din art. 338 C.pen., nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când în urma
accidentului s-au produs doar pagube materiale. Ca atare, dacă accidentul produs nu a avut ca urmare decesul, rănirea
uneia sau a mai multor persoane nu se pune problema reţinerii infracţiunii prevăzute la art. 338 alin. (1) C.pen.
În legislaţia anterioară noului Cod penal, prin intermediul art. 89 din O.U.G. nr. 195/2002 se limitau situaţiile în
care se considera că exista infracţiunea de părăsirea locului accidentului la cele în urma cărora a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane ori dacă accidentul s-a produs ca urmare
a unei infracţiuni.
Întrucât instanţele pronunţau soluţii contradictorii, reţinând uneori această infracţiune şi atunci când accidentul se
solda cu leziuni minore2 pentru o persoană, într-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii (Decizia
nr. LXVI/15.10.20073) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „sintagma vătămarea integrităţii corporale ori
sănătăţii uneia sau mai multor persoane, conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 se interpretează
în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi
celelalte urmări prevăzute în art. 182 alin. (2) C.pen.”
În actuala legislaţie, din coroborarea alin. (1) şi (3) lit. a) ale art. 338 C.pen. cu art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002
rezultă că se poate reţine această infracţiune atunci când s-a produs un accident care „a avut ca urmare decesul sau
rănirea uneia sau mai multor persoane”. În doctrină s-a arătat că noţiunea „rănirea uneia sau mai multor persoane”
este imprecisă, dar întrucât noţiunea de rănire evocă o leziune corporală ar trebui să existe cel puţin o zi de îngrijiri
medicale, astfel încât fapta să fie tipică. O simplă echimoză nu implică necesitatea unor îngrijiri medicale4.
Cred că scopul acestei infracţiuni este acela de a prezerva mijloace de probă care să permită tragerea la răspundere,
dacă este cazul, a celor care se fac vinovaţi de producerea accidentului. De aceea, lărgirea sferei situaţiilor în care se
impune înştiinţarea organelor abilitate despre producerea unui accident rutier şi prezenţa acestora la locul faptei este
bine-venită. Întrucât noţiunea de rănire nu se regăseşte în conţinutul vreunei infracţiuni privind integritatea corporală
sau sănătatea, ar fi neindicat să limităm sfera acesteia la noţiunea de leziuni care necesită zile de îngrijiri medicale.
De altfel ar fi şi dificil ca un conducător de vehicul să aprecieze dacă victima necesită sau nu zile de îngrijiri medicale
şi ca atare din punct de vedere subiectiv ar exista o lipsă de previzibilitate a textului, deoarece, cu bună-credinţă,
subiectul activ ar putea să aprecieze că „rana” nu este suficient de serioasă încât să fie necesare zile de îngrijiri
medicale. Probabil că acesta a fost unul din motivele pentru care legiuitorul nu a mai dorit să relaţioneze noţiunea de
accident cu cea de vătămare corporală din culpă, al doilea fiind acela că, în reglementarea actuală, pentru vătămarea
corporală din culpă sunt necesare mai mult de 90 de zile de îngrijiri corporale, ca atare conducătorul de vehicul ar fi
avut obligaţia de a nu părăsi locul accidentului doar în situaţia unor accidente grave (prin raportare la vătămările
produse victimelor).
Recent, ICCJ prin Decizia 5/2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis că în
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.338 alin.1 din Codul Penalprivind infracțiunea de părăsirea locului
accidentului stabilește că termenul de rănire se interpretează în sensul de leziuni traumatice sau afectarea sănătății

1
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2878/05.06.2001, în I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice, op. cit., p. 199, apud T. Manea, în Comentariu I, p. 741.
2
C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 701/2001, apud P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 212 – inculpatul a fost
achitat pentru infracţiunea de părăsire a locului accidentului constatându-se că la momentul când a acroşat-o uşor cu autoturismul.
victima nu prezenta semne de lovire, l-a asigurat pe inculpat că nu a suferit leziuni atunci când acesta a insistat să o ducă la spital,
dar s-a prezentat la medicul legist care i-a eliberat un certificat medico-legal ce atesta îngrijiri medicale de 1-2 zile.
3
M.Of. nr. 537 din 16 iulie 2008.
4
A se vedea Perspectiva clujeană, p. 614.
unei persoane, a căror gravitate este evaluatăprin zile de îngrijiri medicale (cel puțin o zi) sau printr-una din urmările
prevăzute de art.194 alin.1 lit.a). c), d) și e) din Codul Penal.
Părăsirea locului accidentului nu trebuie relaţionată cu vinovăţia pentru producerea accidentului. Chiar dacă se
stabileşte faptul că un conducător de vehicul a fost implicat în accident fără ca în sarcina sa să se poată stabili vreo
culpă, poate răspunde pentru infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) C.pen., dacă a părăsit locul accidentului fără
încuviinţarea poliţiei sau procurorului care efectuează cercetarea locului faptei.
Cerinţa esenţială este ca părăsirea locului accidentului să se facă fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului
care efectuează cercetarea locului faptei.
În cazul infracţiunii prevăzute în alin. (2) elementul material constă în modificarea stării locului sau ştergerea
urmelor accidentului de circulaţie. De regulă, acest element material se poate realiza prin acţiune (schimbarea poziţiei
vehiculului, ştergerea urmelor de frânare, înlăturarea unor semne de circulaţie, mutarea cadavrului victimei în altă
poziţie decât cea rezultată în urma accidentului, revopsirea autovehiculului după accident pentru ştergerea urmelor).
Deşi legea nu impune vreo condiţie privind existenţa relei-credinţe în realizarea acestor acţiuni, este evident că
dacă starea locului a fost schimbată pentru a da ajutor victimelor accidentului fapta nu va reprezenta infracţiune.
Dacă sunt îndeplinite elementele de tipicitate ale ambelor infracţiuni, poate fi reţinută în concurs real infracţiunea
de părăsire a locului accidentului cu cea de modificare sau ştergere a urmelor acestora. Simpla plecare de la locul
accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei. nu poate atrage
însă reţinerea unui concurs formal între infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) şi cea prevăzută de 338 alin. (2)
C.pen., deoarece în această situaţie fapta de modificare a locului este absorbită natural în cea de părăsire a locului
accidentului. Cerinţa esenţială este ca modificarea stării locului sau ştergerea urmelor accidentului din care a rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane să se facă fără acordul
echipei de cercetare la faţa locului.
Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite.
Legătura de cauzalitate între elementul material şi starea de pericol pentru siguranţa circulaţiei rutiere şi a
înfăptuirii justiţiei nu trebuie dovedită, ea rezultă din materialitatea faptei.

Latura subiectivă

Vinovăţia trebuie să existe sub forma intenţiei directe sau indirecte.

Mobilul şi scopul. Legea nu impune o condiţie de mobil sau scop pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate,
acestea pot fi avute în vedere însă la individualizarea pedepsei.

Formele infracţiunii

Tentativa nu se sancţionează. Consumarea are loc la momentul producerii elementului material pentru fiecare din
cele două infracţiuni. În cazul infracţiunii prevăzute la alin. (2) este posibilă şi forma continuată (de exemplu, imediat
după producerea accidentului făptuitorul şterge urmele de frânare de pe asfalt şi ascunde cadavrul victimei, iar în ziua
următoare revopseşte autovehiculul).

Sancţiuni

Legea sancţionează atât faptele prevăzute în alin. (1), cât şi pe cele prevăzute în alin. (2) cu pedeapsa închisorii
de la 2 la 7 ani.
În alin. (3) al art. 338 sunt prevăzute pentru infracţiunea de la alin. (1) (părăsirea locului accidentului) patru cauze
de excludere a infracţiunii:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai
apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de
identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă
se înapoiază imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea
misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea
întocmirii documentelor de constatare;
d) victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată
unitate de poliţie.
A.-R. Trandafir