ROLUL MIJLOACELOR DE COMBATERE BIOLOGICĂ ÎN

CADRUL COMBATERII INTEGRATE

Combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor din agricultură este o metodă care s-

a elaborat ca o reacţie la folosirea excesivă a pesticidelor organosintetice şi mai ales a
celor cloroderivate (DDT, HCH, etc.)
După cum s-a constatat, utilizarea pe scară largă a acestor produse prezintă
numeroase efecte secundare negative, cum sunt:
 Poluarea mediului ambiant;
 Apariţia de forme rezistente;
 Înmulţirea în masă a unor dăunători cunoscuţi altădată ca inofensivi;
 Distrugerea echilibrului biologic natural.
Combaterea integrată reprezintă un sistem de reglare a populaţiilor de dăunători,
care ţinând seama de mediul specific şi de dinamica speciilor luate în considerare,
foloseşte toate tehnicile şi metodele corespunzătoare într-un mod cât se poate de
compatibil, pentru a menţine dăunătorii la un nivel la care să nu producă daune
economice.
Prin cercetările efectuate în diferite ţări, s-a ajuns la concluzia că lupta integrată
nu trebuie să se bazeze pe organisme izolate dintr-un ecosistem, ci pe toate organismele
vegetale şi animale (flora şi fauna) ce populează agrobiocenoza respectivă, cu toate
legăturile reciproce existente între ele. Numai în acest fel se pot dirija interrelaţiile
existente, în defavoarea organismelor dăunătoare şi în favoarea celor utile.
Cunoscându-se legăturile reciproce dintre organismele unei agrobiocenoze, prin
noul procedeu se urmăreşte reducerea populaţiei dăunătorului la o densitate minimă,
practic inofensivă, care nu justifică efectuarea unor cheltuieli cu aplicarea tratamentelor.
În consecinţă, veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se
urmăreşte eradicarea totală a dăunătorului în urma aplicării diferitelor mijloace de
combatere, ci menţinerea lui la un nivel la care să nu producă pagube (sub pragul de
dăunare economică), prin aşa-zisa „metodă a câmpului murdar.
 Acest procedeu prezintă avantajul că evită efectuarea unor cheltuieli inutile şi, în
acelaşi timp, asigură supravieţuirea duşmanilor naturali (paraziţi şi prădători), care au un
rol determinant în evoluţia dăunătorului).
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate
Pentru a folosi cu succes combaterea integrată este necesar să fie cunoscute în
prealabil o serie de elemente şi în primul rând mecanismele naturale ce contribuie la
reglarea densităţii numerice a speciilor cu importanţă economică, cum sunt:
 Evidenţa speciilor de animale dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de
răspândire a dăunătorilor);
 Dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste (paraziţi şi
prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali exclude
folosirea tratamentelor chimice;
 Ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă corelaţie
cu factorii ecologici (abiotici şi biotici);
 Densitatea numerică la speciile cheie (specii cu importanţă economică mai mare);
 Pragul economic de densitate a populaţiilor (PEDP), care să justifice aplicarea
tratamentelor chimice; valorile pragurilor variază în funcţie de specia dăunătoare,
specia de plantă şi faza de dezvoltare, agrofond, lucrările aplicate, condiţiile
climatice.
Faţă de marile dezavantaje ale metodei chimice, s-a pus problema înlocuirii
acesteia cu alte mijloace de combatere nepoluante. În general, s-a pus problema
reconsiderării întregului sistem de combatere folosit până atunci, mai ales privind
înlocuirea metodei chimice prin metode biologice.
În noua orientare de protejare a plantelor, procedeul este cunoscut sub diferite
denumiri, ca: luptă armonioasă, amenajată, raţională, biocenotică, etc., fiecare dintre
acestea cuprinzând, pe lângă lupta biologică, tot arsenalul de mijloace şi metode care
contribuie la eliminarea în cel mai înalt grad a metodei chimice, urmărindu-se în final,
obţinerea unei combateri eficiente prin mijloace nepoluante şi mai economice.
Aplicarea luptei integrate prin metode selective
Aplicarea combaterii integrate se face numai după stabilirea anumitor elemente
strict indispensabile dintr-o agrobiocenoză, urmărindu-se prin metode nepoluante reglarea
raporturilor între organismele dăunătoare şi cele folositoare (auxiliari ai agriculturii), în
favoarea organismelor utile.
Aceasta se poate realiza prin următoarele mijloace (metode):
1. Măsuri de carantină fitosanitară
Prin carantină fitosanitară se urmăreşte împiedicarea răspândirii bolilor şi
dăunătorilor, căutându-se a se delimita anumite zone-focare în care se vor concentra
acţiunile de distrugere a parazitului.
Carantina fitosanitară se execută în punctele principale de circulaţie a materialului
săditor. La punctele vamale de frontieră se exercită controlul produselor care intră în ţară
în vederea împiedicării pătrunderii a noi paraziţi. În interiorul ţării prin inspectoratele
fitosanitare se controlează materialele vegetale eliberându-se certificate fitosanitare de
liberă circulaţie numai pentru acele loturi care nu sunt infestate cu paraziţi declaraţi
periculoşi.
2. Metode agroculturale
Prin acestea se urmăreşte modificarea practicilor agricole existente, în funcţie de
factorul fitosanitar. Aceste metode au un rol deosebit în împiedicarea înmulţirii paraziţilor
(preventiv) şi în unele cazuri chiar în distrugerea paraziţilor (curativ). Aceasta face ca
aplicarea lucrărilor agrotehnice respective să capete un caracter obligatoriu în acţiunile de
combatere:
 Alegerea terenului şi aplicarea lucrărilor de întreţinere în funcţie de dinamica
complexului de dăunători şi duşmanii naturali;
 Folosirea de sămânţă sănătoasă într-un agrofond bine fertilizat şi crearea
condiţiilor optime pentru dezvoltarea plantelor;
 Efectuarea însămânţărilor în anumite epoci, prin care să se evite pagubele produse
de dăunători (musca de Hessa, gărgăriţa porumbului, gărgăriţa mazării, etc.);
 Folosirea unui asolament raţional în rotaţia culturilor şi semănarea de plante
melifere pentru atragerea entomofagilor şi ca staţii de refugiu;
 Recoltarea la timp şi în bune condiţiuni;
 Folosirea de soiuri şi linii rezistente sau tolerante la atacul dăunătorilor.
3. Metode fizico-mecanice
 Constau în utilizarea mijloacelor termice, mai ales în combaterea dăunătorilor din
depozite, a câmpurilor electrostatice de înaltă frecvenţă; a ultrasunetelor, cu rol atractant
sau repelent; a diferitelor tipuri de curse (luminoase, alimentare, sexuale, etc.); a
diferitelor dispozitive de captat insecte:
- brâie capcană – se confecţionează din diverse materiale (carton ondulat, hârtie de
împachetat, pânză de sac) ce oferă condiţii bune pentru aşezarea la iernat a
dăunătorilor;
- inele cleioase – acestea se aşează în special pe trunchiul pomilor fiind utile în
combaterea cotarilor şi a altor insecte care urcă în coroana pomilor.
4. Metode chimice
Metodele chimice se bazează pe folosirea unor substanţe chimice cu acţiune
toxică asupra paraziţilor. Aceste substanţe sunt denumite în funcţie de paraziţii pe care îi
combat:
- bactericide, cele cu acţiune toxică asupra bacteriilor;
- fungicide, cele care distrug ciupercile;
- acaricide, sunt numite cele care distrug acarienii;
- insecticidele, omoară insectele;
- nematocidele, sunt toxice pentru nematozi.
Lupta chimică se va aplica numai atunci când este nevoie şi este rentabilă, după
următoarele criterii:
- tratamentele vor fi efectuate în număr cât mai redus şi în epocile optime (la
avertizare) încât să fie cât mai eficiente pentru dăunători şi lipsite de nocivitate
pentru fauna utilă (paraziţi şi prădători);
- se vor folosi preparate lipsite de toxicitate sau cu toxicitate foarte redusă pentru
om şi animale şi pentru fauna utilă, cum sunt produsele piretroide, selective,
sistemice, produse VR şi VUR, granulate microîncapsulate, etc;
- se vor folosi produsele cu persistenţă mică, necumulative în organele plantelor şi
în organismul animal;
- efectuarea unui număr mai mare de tratamente se vor face prin alternarea
produselor pesticide pentru a se evita apariţia de rase rezistente la dăunători;
5. Metode biologice
 Folosirea microorganismelor utile (virusuri, bacterii şi ciuperci), sub formă de
biopreparate: Thuringin, Thurintox, Muscardin, etc., precum şi a paraziţilor şi
prădătorilor crescuţi în biolaboratoare şi lansarea lor în focarele de dăunători:
Thrichogramma, Prospaltella, Trissolcus, Phytoseiulus, etc. Cu ajutorul acestora s-au
obţinut rezultate foarte bune prin introducerea şi aclimatizarea de noi paraziţi în zonele
unde aceştia lipsesc. În acelaşi scop se pot utiliza:
- Lupta autocidă, care utilizează efectele sterilizante ale radiaţiilor ionizante sau ale
unor substanţe chimice (chemosterilizanţi, substanţe radiometrice) asupra insectelor
dăunătoare. Poate fi tratat unul din sexele unei specii sau ambele sexe, astfel încât, din
copulările indivizilor sterilizaţi pe această cale cu indivizii normali din natură, să rezulte
ponte sterile;
- Lupta hormonală, constă în folosirea unor substanţe hormonale (endohormoni şi
exohormoni) care au rol în reglementarea proceselor de creştere şi dezvoltare, anumite
comportamente la insecte, etc.
a) endohormonii sunt secretaţi de sistemul neuroendocrin care reglementează
creşterea şi dezvoltare insectelor, fiind sub control direct şi permanent al
sistemului nervos central.
b) Exohormonii (feromoni) determină anumite comportamente în găsirea hranei, a
sexului opus, în cazuri de primejdie, etc. (feromoni de alarmă, de concentrare, de
marcare).
- Lupta genetică, se bazează pe principiul utilizării diferitelor manipulări genetice,
prin care populaţiile de insecte să regreseze şi eventual să fie eradicate.
Acest mijloc de combatere se referă la patru tipuri esenţiale genetic:
a) incompatibilitatea dintre rase
b) sterilitatea hibrizilor
c) utilizarea genelor letale
d) crearea de gene defavorabile
- Lupta fiziologică, se referă la mecanisme fiziologice sau efecte psihice care
influenţează comportamentul insectelor , schimbând modul de nutriţie, pontă, etc., ceea
ce atrage după sine moartea insectei.
 Metoda biologică de luptă constă deci în folosirea paraziţilor, prădătorilor, a
agenţilor patogeni, precum şi a altor duşmani naturali în vederea distrugerii diferiţilor
dăunători ai plantelor de cultură. Ea are ca scop restructurarea agrobiocenozelor în
vederea reducerii densităţii numerice a populaţiilor dăunătoare, sub limita dăunării
economice. Aplicarea ei presupune cunoştinţe temeinice de ecologie, biologie şi
cibernetică, fără de care nu pot fi înţelese legăturile ce există între biocenoze, factorii
climatici, trofici, antropologici, etc.
În final, prin lupta biologică se urmăreşte îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, care
să fie favorabile pentru duşmanii naturali şi nefavorabile pentru dăunători.
În ultimul timp, datorită cunoaşterii efectelor secundare negative ale produselor
insecticide şi în special a celor organice, combaterea biologică a dăunătorilor a căpătat
importanţă din ce în ce mai mare. Prin lupta biologică se elimină pericolul toxicităţii unor
produse faţă de insectele utile şi ca atare menţinerea unui echilibru biocenotic. De
asemenea, se elimină pericolul existenţei unor reziduuri pe produsele tratate. Nu apare
fenomenul de rezistenţă câştigat la formele intraspecifice (rase) de insecte sau acarieni,
aşa cum se întâmplă în cazul tratamentelor chimice.
Combaterea biologică se bazează pe folosirea bacteriilor, ciupercilor, insectelor,
păsărilor şi chiar şi a mamiferelor care parazitează sau se hrănesc cu dăunătorii culturilor.
Dintre aceştia cei mai importanţi sunt: liliacul, care consumă în timpul nopţii numeroase
insecte; ariciul, care consumă gândaci, lăcuste, fluturi, omizi; păsările insectivore (piţigoi,
graur, ciocănitoare, privighetoare, vrăbii, rândunele); melcii cu chochilie se hrănesc cu
ouă de limacşi.
Dintre insecte, deosebit de folositoare sunt: păianjenii care se hrănesc cu pduchii
de frunze şi acarieni; buburuza cu 7 puncte, se hrăneşte cu păduchii de frunze iar cea
galbenă cu 22 puncte atacă chiar ciupercile care produc făinările; gândacul de pământ
vânează omizi, limacşi, gândacul din Colorado, viermele sârmă; albinele şi bondarii
favorizează polenizarea; cârtiţe, şopârle, etc.
Un alt grup important de insecte îşi depun ouăle în larvele, pupele sau chiar
adulţii unor specii dăunătoare pomilor: Aphelinus mali parazitează păduchele lânos;
Prospaltella perniciosa parazitează păduchele din San Jose.
 Aceşti aliaţi ai cultivatorului trebuie favorizaţi în dezvoltarea lor prin diverse
amenajări. Astfel, se fac adăposturi pentru păsările insectivore, li se asigură hrana în
timpul iernii sau se fac chiar culturi artificiale pentru înmulţirea duşmanilor naturali ai
insectelor dăunătoare. Aceşti duşmani naturali sunt apoi răspândiţi în culturi. Astfel, în
unele ţări se fac deja culturi de Coccinella, care sunt apoi distribuite agricultorilor.
În afară de atragerea faunei utile, combaterea biologică foloseşte şi metode de
semănat sau plantat a unor plante sanitare:
- usturoiul – apără plantele învecinate de făinare, rugină iar bulbilii îndepărtează
păsările;
- crăiţele – îndepărtează nematozii;
- gălbenelele – îndepărtează musculiţa albă;
- levănţica – îndepărtează păduchii de frunză;
- cimbrul – protejează fasolea împotriva păduchilor de frunză;
- pelinul, salvia – îndepărtează albiniţa şi musca morcovului;
- pătrunjelul şi menta – îndepărtează puricii de pământ şi albiniţa;
- hreanul – îndepărtează afidele şi are efect repelent împotriva gândacului din
Colorado.
Aceste plante se folosesc sub formă de benzi de protecţie, în culturi asociate sau
ca plante premergătoare.
Metode pentru stimularea biodiversităţii:
- culturi intercalate sau culturi în benzi: două sau mai multe specii de plante sunt
cultivate împreună pe acelaşi teren în benzi paralele sau în parcele alăturate;
- cultura ascunsă: a doua cultură este însămânţată în prima cultură, în acelaşi timp sau
mai târziu, rezultând douî recolte anual;
- insule sau fâşii de conservare: o fâşie lată de aproximativ 5-6 m în afara parcelelor
primeşte doar stropiri cu pesticide selective având spectru restrâns de acţiune;
- benzi îmburuienate în interiorul culturilor: însămânţarea câtorva benzi cu ierburi
floricole neinvazive, la anumite intervale, transversal zonei cultivate. Acest sistem
conduce la sporirea numărului insectelor prădătoare pentru afide;
- cordoane marginaşe sau zone tampon: au importanţă pe suprafeţe mari de cultură. Un
astfel de sistem sporeşte numărul de habitate disponibile pentru prădători şi paraziţi, în
vederea iernării şi a reproducerii în timpul primăverii şi hrănirii în timpul verii,
intensificându-se astfel potenţialul producţiei biologice a culturilor agricole. Invazia
buruienilor din astfel de sisteme este foarte redusă, iar uneori se crează situaţii de creştere
a densităţii dăunătorilor. Pe aceste coridoare se pot cultiva cu succes specii de lolium,
oferind astfel spaţii protejate pentru cuibăritul păsărilor, pentru viespi solitare, albine,
bondari. Cele care conţin flori sălbatice furnizează polen şi nectar pentru un mare număr
de nevertebrate, incluzând speciile de bondari. Interesul botanic pe care îl prezintă acest
sistem este determinat de faptul ca acţionează ca benzi tampon între diferitele practici
agricole şi habitatele sensibile, cum sunt gardurile vii şi cursurile de apă.
- plante insectar: pot fi cultivate sub formă de benzi intercalate, plante individuale,
culturi acoperitoare între sau printre rândurile de plante. Un spectru mai larg de resurse
vegetale (nectar, polen) pentru prădătorii şi paraziţii naturali poate fi asigurat prin
cultivarea în benzi a speciilor din fam. Apiaceae (patrunjel), Cruciferae (muştar),
Laminaceae (menta), Compositae (coada-şoricelului).
Lucrările târzii ale solului pot fi practicate cu succes în reducerea proliferării
buruienilor şi a afidelor. Se vor practica acele lucrări care nu produc degradarea calităţii
solului, în special, în toamnele umede, precum şi cele care nu favorizează procesele
erozionale.
Trebuie să se ia în considerare şi factorii naturali pentru a regla densitatea populaţiilor de
organisme dăunătoare. Factorii ecologici abiotici climatici (temperatura, umiditatea,
lumina, ploaia) alături de cei edafici, chimici şi biotici pot influenţa considerabil evoluţia
populaţiilor respective. Fiecare factor abiotic are un prag inferior şi un prag superior de
temperatură, umiditate etc. care, odată depăşit, opreşte multiplicarea diferitelor
organisme.
De asemenea, factorii abiotici antropici, ca fertilizarea cu îngrăşăminte organice naturale
şi completarea nevoilor de creştere a culturilor cu îngrăşăminte chimice, oferă plantelor
de cultură o dezvoltare viguroasă şi măreşte rezistenţa acestora la boli şi dăunători.
Odată cu păstrarea prin fertilizare a nivelului optim al elementelor nutritive în sol, se
poate limita atacul unor agenţi fitopatogeni sau altor organisme dăunătoare.
Influenţa benefică a fertilizării se datorează:
- acţiunii directe a îngrăşămintelor asupra organismelor dăunătoare;
- acţiunii asupra mecanismelor enzimatice ale acestor organisme;
- influenţei directe prin modificări biochimice ale sucului celular la planta gazdă;
- dezvoltării mai puternice a sistemului de apărare din plantă;
- creşterii ritmului dezvoltării elementelor structurale ale ţesuturilor;
- schimbării epocii de maturare;
- schimbării proceselor de diferenţiere etc.
Unele aspecte privind starea culturilor, a recoltelor, pot fi identificate pe teren.
Degradarea calităţii recoltei, adesea foarte gravă, poate fi observată pe teren, fiind foarte
relevantă. Astfel, unul dintre cele mai evidente exemple este atacul diferiţilor dăunători ai
fructelor (din timpul vegetaţiei şi din depozit), cum sunt: rapănul la mere, viermele
cireşelor, putregaiul albastru la citrice. Un alt exemplu, îl reprezintă atacul ploşniţei
cerealelor, care determină reducerea conţinutului de gluten şi, implicit, reducerea calităţii
cerută de industria de panificaţie.
Un aspect mai puţin cunoscut este cel al contaminanţilor alimentari de origine
biologică, formaţi în timpul vegetaţiei de către agenţi fitopatogeni. Contaminarea recoltei
de porumb cu aflatoxine, considerate cei mai periculoşi contaminanţi alimentari de
origine biologică, în timpul vegetaţiei, ca urmare a infecţiei boabelor în curs de formare
cu ciuperci toxigene din grupul Aspergillus flavus parasiticus. Identificarea acestora, în
cultura de porumb devenind deosebit de importantă.
Din astfel de motive combaterea dăunătorilor este foarte necesară pentru cultura
plantelor. Procedurile de protecţie a plantelor împotriva organismelor dăunătoare
devenind o componentă majoră a tuturor ghidurilor de bună practică agricolă.
Combaterea dăunătorilor culturilor agricole prin diferite metode: chimice (utilizare de
pesticide), biologice (crearea organismelor antagoniste şi a produselor naturale), genetice
(ameliorarea rezistenţei plantelor la diferiţi agenţi dăunători), agrotehnice (lucrări ale
solului, inclusiv prăşit, asolamente de lungă durată) şi fizico-mecanice (dezinfectări
termice ale seminţelor, chirurgie vegetală, descuscutare a seminţei etc.).
Pesticidele pot fi mobile sau foarte puternic absorbite de către materia organică
din sol, pot fi volatile, persistente sau rapid degradabile.