Sunteți pe pagina 1din 15

1.Obiectul de studiu al filosofiei.

Corelația dintre filosofie și alte forme de


cultură.
Etimologic termenul filosophia vine de la filo = dragoste și sophia= înțelepciune.
Termenul a fost introdus in us de către filosoful grec –Pitagora. Filosophia este o
formă specifică a spiritualității umane, este cunoașterea lucrurilor divine și umane.
Cu alte cuvinte este o pregătire pentru moarte. Setea oamenilor de a cunoaște a
provocat apariția filosofiei.
Obiectul de studiu al filosofiei a evoluat şi s-a schimbat pe parcursul istoriei. Iniţial,
întrebările pe care şi le punea omul ţineau de natură, cum a apărut ea şi dacă există
vreo forţă supremă, creatoare. Mai apoi au apărut conştiinţa de sine, superioritatea
umană şi întrebările despre originea şi existenţa acestuia, iar mai târziu apare şi
corelaţia dintre om – natură.
Aspectul intelectual se referă la necesitatea existenţei unui anumit nivel de
cunoştinţe obiective, raţionale despre natură şi lumea înconjurătoare şi, de
asemenea, apariţia conştiinţei de sine a individului (noţiunea de “eu!”).
Dezvoltarea procesului de cunoaştere a cunoscut 4 concepţii despre lume:
mitologia, religia, ştiinţa şi filosofia. Cunoştinţele mitologice poartă un caracter
sincret, ceea ce ar însemna că aspectul raţional, teoretic şi aspectul senzorial, empiric
coincid. Cunoştinţele mitologice împletesc în sine toate tipurile de cunoştinţe.
Gândirii mitologice îi este caracteristic elementul fantastic, acesta fiind un produs al
imaginaţiei umane, având conţinut ireal, presupunând mai mult elementul utopic, o
speranţă şi mai puţin o realitate.
Religia vine şi ea cu o concepţie referitoare la existenţa unui Creator cu puteri
supranaturale. Astfel, religiei îi sunt specifice credinţa în Dumnezeu, existenţa
rugăciunilor, ca mijloc de legătură dintre om şi Dumnezeu şi dogmatica (sistem de
învăţături, adevăruri caracteristice fiecărei religii existente, fiind considerate
absolute şi incontestabile). Ştiinţa reprezintă sistemul de cunoştinţe obiective,
universale şi necesare despre existenţă (caracterizează lumea aşa cum este ea, fără
intervenţii subiective).
Ca şi filosofia, ştiinţa economică studiază necesităţile oamenilor, necesităţi
materiale, şi modul de satisfacere a acestora, printr-o activitate economică, rentabilă.
Relaţia dintre economie şi filosofie poate fi demonstrată prin activitatea multor
economişti şi în domeniul filosofiei (Shumpeter, Marx). Iniţial, ideile şi schiţele unor
teorii economice au fost integrate preocupărilor filosofiei sociale.
2. Metodele și funcțiile filosofiei.
Metode de cunoaştere:
1. maieuitica – (din greacă „maieutike” – „priceperea de a moşi”), metodă utilizată
de Socrate în cadrul discuţiilor filozofice purtate cu interlocutorii săi în vederea
descoperirii adevărului;
2. dialectica – („dialectike” – dia - „cu” şi legein – „a vorbi, discuta”), iniţial
dialectica însemna priceperea de a purta discuţii şi de a ajunge la adevăr prin
scoaterea la iveală şi combaterea contradicţiilor în afirmaţiile concurentului. Mai
târziu, dialectica este percepută ca o metodă generală de explicare a lumii în
continuă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare, pornind de la contradicţiile
interne. Dialectica spune că întreaga natură ce ne înconjoară reprezintă un sistem,
o conexiune de corpuri;
3. metafizica – metodă generală a filosofiei, opusă dialecticii, ce se caracterizează
prin abordarea obiectelor şi proceselor în mod izolat, prin absolutizarea unor
aspecte ale realităţii (de ex., independenţa şi stabilitatea relativă a fenomenelor,
repetabilitatea şi echilibrul lor), prin negarea salturilor calitative, contradicţiilor
interne ale lucrurilor şi nerecunoaşterea rolului lor de forţă motrice primordială a
dezvoltării;
4. eclectica – (eklego – „aleg”) reprezintă o îmbinare mecanică, hibridă a unor idei,
concepţii, puncte de vedere eterogene sau opuse care conduc la lipsă de unitate şi
de consecvenţă în gândire;
5. sofistica – (sophos – „înţelept”), metodă filosofică creată în Grecia Antică de
sofişti, profesori ce predau contra plată pregătirea tineretului pt participare la viaţa
politică. Aparent, sofiştii utilizau argumente corecte, însă, de fapt, erau false,
construiete astfel încât să denatureze adevărul;
6. îndoiala cartesiană – metodă creată de Rene Descartes, el poziţiona „îndoiala
metodică” asupra tuturor cunoştinţelor, datelor, simţurilor şi chiar asupra
existenţei lumii, acceptând drept unic şi sigur fapt, care trebuie să constituie
temeiul filosofic şi al ştiinţei (Cogito, ergo sum – „cuget, deci exist”);
7. analiza sistematică – studiază realitatea pt a dezvălui integritatea obiectului, a
evidenţia tipurile diverselor legături ale obiectului şi reunirea lor într-un tablou
teoretic unic;
8. analiza fenomenologică – elaborată de E. Husserl, se bazează pe teoria „conştiinţei
intenţionale” (conştiinţă orientată spre ceva). Husserl considera că fenomenologia,
pt a ajunge la „fenomen” (prin care el înţelege esenţa dată apriori într-un domeniu
independent şi de subiect şi de obiect), trebuie să întrunească urm.condiţii: a)
„reducţia fenomenologică” sau „punerea în paranteză” a lumii sensibile şi a tuturor
cunoştinţelor ştiinţifice şi filosofice – astfel lumea încetează de a mai fi obiect al
cunoaşterii; b) „intuirea esenţei”, prin care, independent de procesul abstracţiei
logice, se sesizează nemijlocit „esenţele pure”;
9. semiotica – (semeiotike – „semn”) – metodă ce stă la baza studiului general al
semnelor, elaborată de fil.american Ch. W. Morris („Fundamentele teoriei
semnelor”, 1938). Semiotica are 3 părţi principale: 1. semantica – se referă la
raportul semnelor şi obiectelor desemnate; 2. sintactica – cercetarea construcţiilor
formale, adică a modului de îmbinare a semnelor între ele; 3. pragmatica – studiul
modului în care omul înţelege şi utilizează semnele;
10. hermeneutica – metodă utilizată la interpretarea textelor religioase vechi, a
textelor din antichitate. În prezent această metodă indică tehnicile de descifrare a
unui dat considerat ca simbolic, fiind, de asemenea folosită în psihanaliză şi în
analiza structurală. Hermeneutica se prezintă ca o metodă a decodificării şi
interpretării semnelor, ca reflecţie filosofică asupra simbolurilor religioase,
miturilor, emoţiilor, oricăror expresii umane semnificative.
Funcţiile filosofiei:
1. .f.de pronosticare(planificare)-conform acesteea filosofia propune câteva
variante posibile ale evoluției,oviectului cercetat.
2. F.cognitivă-adică de cunoaștere
3. F.Analitică-de analiză a informației deja obținute
4. F.Sintetică-de structurate, tipologizare
5. F.Axilogică-de formare a valorilor(cunoașterea adevarului)
6. F.Conceptuală-filosofia formează propriile concepte și concepții despre obiectul
cercetat,ex: concepția adevărului
7. F.Praxioogică-aplicarea in practică a conținuturilor informaționale obținute.
8. F.Critică-o abordare criticistă sub prisma îndoielii față de adevăruri.
3.Caracteristica generală a filosofiei antice grecești
„Filosofia” este de origine greacă şi se traduce ca „iubire, dragoste de înţelepciune”
Simbolul înţelepciunii filosofice este bufniţa. Filozofia greacă cunoscută și sub numele de
filozofia elenă, se referă la curentele, inovațiile și metodele de analiză logică folosite de
grecii antici. Filosofia în perioada antică se împarte in următoarele etape:
-preclasică-obiect de cercetare a filosofiei, reprezintă prob.de nat. Cosmogomică.
-clasică-apar obiecte de cercetare filosofice în special prob. de nat. morală, cunoașterii.
-elenistă-problema valorilor
-romană-cucerirea teritoriilor noi
4.Învățătura lui Socrate
 El este primul filosof grec ce s-a preocupat de statuarea universalului ca temei
filosofic al stiintei morale dar, de fapt, al oricarei stiinte.
 Socrate este descoperitorul lumii interioare a omului si modalitatii acesteia.
 El a lansat o doctrina optimista despre natura omului, capabila, prin educare, dar mai
cu seama prin autoeducare, sa se autodepaseasca, si sa devina libera, stapina pe
propria soarta.
 Prin exemplul propriu a contribuit la dezbaterea relatiovismului gnoseologic si
moral, la evidentierea valorii stiintei, la cristalizarea chipului autentic al filosofului.
A fost primul care a dovedit ca, in orice timp si loc, in tot ce ni se intimpla si in tot
ce facem, viata ne ofera posibilitatea de filosofa, adica de a ne apropia de
intelepciune
 Cunoasterea de sine, grija de sine in numele autodepasirii in scopul participarii
eficiente in viata cetatii- sunt niste imperative ce nu si-au pierdut valoarea nici astazi.
 El a jucat un rol exceptional in aparitia si dezvoltarea nemijlocita a clasicii mature
.Socrate incerca de a dezvolta dialectica realitatii si ideii, se pronunuta contra
fizicienilor timpurii, contra democratiei sclavagiste.
 Socrate a fost vestit prin ironiile sale cu ajutorul carora denunta prejudecarile
contribuind la purificarea interioara.Spunea ca filozofia ironizeaza, dar nu cu scopul
de a-l aduce la neputinta pe celalalt, ci pentru a-l stimula. A folosit indoiala metodica
si nu sceptica. A folosit procedeul inductiv, practic – general. El este acela ce a
controlat continutul unor notiuni de baza ale moralei : bine, drept, frumos, datorie.
Invatatura si activitatea sa non-comformista a trebuit sa o plateasca cu viata Socrate ;
dupa ce a fost acuzat de impietate si de coruperea tineretului prin invatatura sa a fost
condamnat la moarte si silit sa se sinucida.
5.Sistemul filozofic a lui Platon
La Platon ştiinţa omului se bazează pe lumea ideilor. Sufletul constă din partea afectivă,
din afecte, senzaţii, raţiune. La Platon sufletul migrează după moartea corpului în plante
şi animale pt a se purifica. Există lumea ideilor şi lumea lucrurilor senzoriale (corelaţia
dintre simţuri şi sentimente pe de o parte şi raţiunea pe de altă parte). Lumea ideilor este
una veşnică şi perfectă şi tot ce există tinde spre aceastălume, abosultă, a perfecţiunii, a
adevărului, frumosului, binelui, liniştii spre care tinde şi sufletul uman. Sufletul fiind
legat de om, este influenţat de corp şi sustras în jos spre începutul material de unde vine
începutul corporal, de la materie, adică de la nefiinţă, sufletul având ca esenţă raţiunea,
tinde spre lumea absolută, perfectă.
Din cauza stării sale dualiste, sufletul nu poate atinge lumea ideilor, el poate doar să se
apropie puţin de ea, conştientizând că niciodată nu se poate identifica cu ea. Această
nostalgie a sufletului ce tinde spre o perfecţiune de neatins se numeşte la Platon „eros”
(- iubire), care şi determină iubirea platonică.
6.sistemul filozofic a lui Aristotel
Aristotel pune la bază învăţătura despre materie şi formă, unde „forma” reprezintă o
realitate, în mare măsură, asemănătoare cu lumea ideilor a lui Platon. Deosebirea constă
în pasivitatea ideilor platinice, pe când la Aristotel forma (raţiunea, cunoştinţele) este
activă, productivă, creativă. Şi dacă la Platon materia este nefiinţa, atunci la Aristotel
materia este definită ca posibilitate a existenţei şi pt a depăşi neajunsul (cum se unesc
cele 2 lumi), Aristotel iniţial afirmă că materia şi forma se găsesc mereu împreună,
„forma” mereu se conţine în „materie”. „Forma” este definită ca „realitate a existenţei”,
„materia” fiind „potenţa existenţei”. Forma la Aristotel reprezintă lumea ideală,
cunoştinţele noţionale (teoretice), esenţa şi scopul spre care tinde.
Fiecare lucru există datorită anumitor cauze care, luate împreună, determină realitatea
oricărui lucru. Printre acestea se enumeră:
a) formală (forma) => raţiunea, gândirea;
b) materială (materia) => ceea din ce ceva poate deveni;
c) activă;
d) scopul/ cauza finală.
Lumea care ne înconjoară este complicată, de aceea apăruse necesitatea structurării
acesteia. Ierarhia formelor se încheie cu forma formelor, forma supremă, numită
Dumnezeu. Dumnezeul aristotelic ca formă reprezintă o conştiinţă, o raţiune universală,
cosmică şi dacă existenţa oricărui lucru este determinat de forma sa => existenţa şi
caracterul universului este determinat de activitatea formei supreme. Dumnezeu ca
formă la Aristotel, creează lumea, universul, doar că el n-o creează din nimic, asemeni
Dumnezeului creştin, ci din materie, cu posibilitatea existenţei. Dumnezeu ca formă este
activ, creativ şi este cauza finală a tuturor lucrurilor din univers – cauza finală şi a tuturor
mişcărilor din univers.
7.Locul și rolul ontologiei în sistemele filosofice.Problema existenței.
Ontologia în traducere din greaca veche înseamnă ştiinţa despre existenţă. Cercetează
toate nivelurile, formele, tipurile, accepțiunile oricărei înființări. Cercetează categorii
filosofice precum:timp,spațiu, mișcare,materie,, conștiință,problema finității și
infinității universului.
Reprezintă domeniul reflecţiei filozofice care caută să surprindă fundamentele
existenţei, care formulează presupuneri asupra esenţei universului cosmico-social-uman
şi încearcă să delimiteze şi să clasifice nivelurile şi modurile principale de manifestare
ale acesteia.
Problematica ontologică ocupă unul din locurile centrale în filozofie, întrucît ne oferă
premisele teoretice ale tuturor domeniilor filozofiei şi ale tuturor aspectelor ştiinţei.
Ontologia începe prin a formula ipoteze despre existenţă în genere, dar se desăvîr-şeşte
printr-un discurs asupra existenţei umane, asupra problematicii şi destinului omului.
Atunci când vorbim despre existenţă apare şi noţiunea de non-existenţă (opusul
acesteia). Non-existenţa poate avea 2 semnificaţii:
1. identificată ca potenţa, posibilitatea de a fi şi ce-ar însemna, ceea ce nu este, dar poate
fi;
2. nu este şi nici nu poate fi vreodată (perpetuum motor).
Domeniile existenţei:
- Ex. naturală;
- socială;
- ideală.
Ontologia răspunde la întrebărea “ce este primordial în raportul despre gândire
conştientă, natură ?”. ontologia se divizează în 2 părţi: materială (ce se referă la existenţa
materială, la ceea ce xistă în spaţiu şi timp) şi ontologia ideală (se referă la spirit idei,
cunoştinţe).
Noţiunea de existenţă este una dintre cele mai vaste categorii filosofice, deoarece
include în sine totul ce există, indiferent de faptul dacă există în mod real, obiectiv, ireal
şi indiferent de faptul că această existenţă este materială sau ideală.
8.Conștiința-reprezintă totalitatea accepțiunilor, percepțiilor, cunoștințelor,
aprecierilor față de realitatea obiectivă din societate.
Conștiința se bazează pe cunoștințele subiectului.Conștiința socială reprezintă
totalitatea percepțiilor, atitudinilor, accepțiunilor,uziunilor ale unei comunități umane
tezaurizate odată cu educația acesteea.
Deosebim următoarele forme ale conștinței:
-conștința de sine individuală
-conștiința de sine colectivă( de clasă, de rasă-etnie-religie; poporului, și națiunii)
Structura conștiinței sociale
-conștiința comună - științifică(se bazează pe date concrete teoretice)
-psihologie socială(trairi,atitudine a unei comunități sociale)
-Ideologie socială(o materie de idei, reguli a unei comunități)
Următoarele forme ale conștiinței:
Politică,juridică,economică,morală,religioasă,filosofică,artistică
9.Noțiune de mișcare.Tipuri și forme ale mișcării
Mişcarea poate fi înţeleasă în aspect cantitativ şi calitativ, adică doar ca o simplă
deplasare în spaţiu – ca o mişcare mecanică, neînsoţită de modificări ale obiectului dat,
dar şi ca o mişcare ce semnifică schimbare în dependenţă de caracterul acestor mişcări,
transformări.
Mișcarea este o categorie filosofică ce desemnează o continuuă mișcare,transformare,
trecere a ceva în altceva. Aceasta are un caracter universal și absolut. Tot ce este in
univers este în mișcare.Repausul este și el o formă a mișcării ce asigură stabilitate.
Deosebim următoarele forme fundamentale de mișcări:
-mișcare care asigură stabilitate(repaus)
-mișcare ce provoacă modifficări(cantitative/calitative)obiectului.
Se cunosc 4 forme principale ale mişcării materiei: fizică, chimică, biologică şi socială
10.Spațiul și timpul-Obiect de cercetare filosofică.
Timpul este categoria filosofică ce desemnează durata,
simultaneitatea,repetabilitatea,periodicitatea tuturor formelor de existență(proceselor,
materiale și nemateriale) din univers.
(trasaturi caracteristice –unidimensionalitatea,simetria,riversibilitatea)
Spațiul-reprezintă o categorie filosofică care exprimă forma, întinderea, așezarea tuturor
formelor de existență a materiei.
Spațiul este o categorie filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura
corpurilor. Orice corp are o întindere (mărime) și figură, iar între corpuri, constituie prin
proprietățile lor de mărime și figură, apare raportul de coexistență.
Timpul este categoria filosofică ce exprimă durata,succesiunea, simultaneitatea
proceselor și fenomenelor din univers.
11.Gnoseologie și epistemologia
Prin epistemologie se intelege teoria cunoasterii stiintifice. Spre deosebire de
gnoseologie, care studiaza cunoasterea general-umana, epistemologia cerceteaza
cunoasterea stiintifica, pe care o profeseaza oamenii de stiinta. Epistemologia ca
prioritate este interesata de: - distinctia experienta si experiment; - rolul ipotezei;
- unitatea dintre analiza si sinteza; - transformarea inductiei in deductie;
- conceptul de lege stiintifica; - posibilitatea previziunii, etc.
Prin termenul gnoseologie se intelege teoria cunoasterii, adica modul in care cunoastem
realitatea. In literatura de specialitate poate fi intilnita sau identificarea termenului
gnoseologie cu termenul epistemologie, sau parerea ca gnoseologia este parte a
epistemologiei.
Intradevar aceste doua domenii au tangente, asemanari, dar in acelasi timp ele se
deosebesc. „Daca gnoseologia cerceteaza conditiile generale, izvoarele, structura,
modul de desfasurare si validitatea procesului cunoasterii, privit ca proces de producere
a cunostintelor in aspectul lor cel mai general, apoi epistemologia e preocupata de
aspectele cele mai generale ale realizarii cunoasterii stiintifice si studierii universului
dezvoltarii si functionarii stiintelor
12.Termenii fundamentali ai cunoașterii și relația dintre ei
Procesul cunoașterii presupune 4 factori fundamentali:
-obiectul cunoașterii-ceea ce este supus procesului cognitiv;- ce?
-subiectul cunoașterii-este în exlusivitate omul;-cine?
-procesul cognitiv propriu-zis (consta in aplicarea metodelor specifice obiectului de
cercetare)
-cunoștințele (rezultatul aplicării metodelor față de obiect)
13.Adevărul-problema centrală a teoriei cunoașterii
ADEVĂRUL-concordanța dintre conținutul informațional prezentat și starea
lucreurilor de fapt.Deosebim următoarele concepții ale adevărului:
-realistă-conform căreea adevărul este este un simplu rezultat al legăturii dintre subiect
și obiect.
-coerentă-conform căreea se consideră adevăr acel conținut informațional ce poate fi
verificat, numai in baza trăsăturilor caracteristice sau structurii obiectului de studiu.
-pragmatistă-conform căreea se consideră adevăr acel conținut informațional ce poate
fi aplicat în practică.
-consensual-acel conținut informațional ce reese din obiectivitatea adevărului,
reprezintă un suport ontic.
-absolut-acel conținut informațional ce nu necesită a fi verificat, a fost demonstrat și
este valabil pentru toți.
-relativ-conținut informațional valabil în anumite circumstanțe, și fals în alte
circumstanțe, parțial demonstrat, în orice timp poate fi completat,înlocuit.
Teoria adevarului este una din cele mai fundamentale teme ale reflectiei filozofice,
referndu-se la valoarea cunoasterii umane in genere si a celei stiinifice in special.
Gnoseologia plaseaza tema adevarului cunoasterii in contextual restrans al relatiei
cognitive – relatia dintre om, ca subiect epistemic, si lume, ca obiect al cunoasterii.
Au aparut noi contexte de abordare a problemei in cauza: 1) cel logico-semantic,
cercetarile caruia privesc reconstituirea conceptului de adevar in cadrul unor sisteme
semantice sau limbaje formalizate; 2) cel metodologic, in cadrul caruia sunt studiate
aspectele pragmatice ale adevarului, regulile si normele procedurilor de confirmare si
respingere; 3) cel epistemologic, prin care se umrareste elaborarea unui concept
intergral al adevarului. Aristotel a elaborat o conceptie complexa asupra adevarului: “A
enunta ca ceea ce este - nu este, constituie o propozitie falsa, dimpotriva, o enuntare
adevarata este aceea prin care spui ca este ceea ce este si ca nu este ceea ce nu este.”
14.Obiectul și problematica axiologiei.
Axiologia (gr.axio=valoare;logos=invatatura)- domeniu filosofic ce studiaza natura
valorilor, locul lor in viata omului si a societatii.Cele mai importante probleme
filosofice complexe se rezolva prin axiologie,printre ele fiind definirea sensului vietii si
a istoriei,aprescierea scopului final,elucidarea continutului corelatelor om-natura,om-
cultura,om-societate.Valorile sunt mai mult decit valente,ele reprezentind si principii
abstracte:Binele,Adevarul,Fumosul,Dreptatea. Valorile au aparut din necesitati ale
existentei si activitatii umane.Notiunea de valoare exprima relatia dintre subiect si
obiect in care prin polaritate si ierarhie se exprima aprecierea data unor insusiri sau fapte
naturale,sociale,psihologice conform capacitatii lor de a satisface necesitatile
,dorintele,aspiratiile determinate din practica sociala.Valoarea este produsul raportului
dintre obiectul si subiectul axiologic.
Trasaturile valorii: -nu sunt concepte (ex: orice rationamente ar face cineva nu se poate
explica de ce ii place muzica lui Verdi sau sculptura lui Brincusi) -nu sint lucruri,ci o
lume de sesuri ce o dubleaza pe cea a obiectelor fizice (ex: marmura unei statui nu este
o valoare,nici figura sculptata in ea,ci sensul ei) -nu sint fenomene psihice (faptul ca
sunt traite nu inseamna ca tin de existenta individului exclusiv) -nu sint obiecte ideale
asemeni modelelor din fizica toretica.
Conflictul de valori=apare in urma neconcordanței dintre2 sau mai multe valori cu
orientare diferită.
15.Tipuri de valori.Judecata de valoare-reprezintă procesul oferirii valorii,statutul de
valoare.Valorile nu pot fi impuse, ci urmează a fi acceptate,trăite și transmise din
generașie în generație în generație.
Cunoaștem următoarele tipuri de valori:
1.Materiale și spirituale= Materiale-asig.minim necesar pt existența umană; spirituale-
sunt rezultatul trăirilor,necesit.,intereselor umane.
2.fundamentale și derivate=apă,aer
3.culturii și civilizației=tradiții și obiceiuri; rezultatul evoluției umane
4.valori economice=politice,juridice,morale,estetice,religioase,artistice,filosofice-
adevărul.
16.Filosofia acțiunii. Filozofia acţiunii (practicii) în cercetarea filosofică contemporană
a căpătat denumirea de praxiologie, care ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ
târziu. Toţi marii gânditori din istoria filosofiei care au meditat asupra statutului şi
destinului omului au fost atraşi de ideea de practică.
Praxiologia au teoria acţiunii umane eficiente reprezintă una din disciplinele filosofice
contemporane cele mai apropiate de problemele concrete ale vieţii sociale. Cercetările
praxiologice depăşesc însă preocupările şi competenţa strictă a demersului filosofic. Ele
interesează în mod deosebit şi pe planul ştiinţelor particulare chemate astăzi să aspire
tot mai mult spre aplicabilitate.
Acțiunea eficientă este formată din 3 elemente: subiectul,obiectul, și scopul.
Deosebim urm.tipuri de acțiune eficientă: directă(nu necesită factori sau
elemente),indirectă(pt realizare este necesar implicarea factori,obiecte și
pers.ajutătoare),pozitivă (cea care duce la realizarea scopului) și negativă(poate fi și
inacțiune cea cre nu duce la realizarea scopului)
17.Semnificația filosofică a culturii
Notiunea “cultura” desemneaza totalitatea produselor materiale si spirituale ale muncii
omenesti,rezultate ale practicii transformarii mediului natural si social,al dezvoltarii si
perfectionarii omului. Cultura apare ca un sistem din 5 momente constitutive:
1)cunoasterea- reflectarea unor legi,fapte sau procese naturale sau sociale 2) axiologic-
raportarea rezultatelor cunoaterii la necesitatile sau aspiratiile omului,aprecierea critica
a rezultatelor ca valori.Valoarea exista potential (inainte de actul de valorizare) dar
capata realitate numi in urma practicii sociale 3)creativ –creatia este cel mai dinamic
factor al procesului social.Prin creatie are loc saltul de la un fapt natural sau
social,individual sau colectiv la un fapt de cultura 4)praxiologic (actional)-
generalizarea sociala si asimilarea critica a valorilor culturale,integrarea culturii in
cadrul practicii sociale 5)comunicational- valorile culturale se realizeaza si se amplifica
prin circulatie si integrare in mod de viata si munca a oamenilor.
18.Interferența dintre cultură și natură,societate și civilizație.
Cultura ia nastere si se defineste in opozitie cu natura.Gratie omului natura devine
cultura,iar prin cultura omul dobindeste natura sa umana.Dcaca prin cultura intelegem
ceea ce tine de cuprinsul omenesc,atunci natura este ceea ce nu e facut de om.De multe
ori unele realizari culturale coincid cu unele necesitati biologice. Ex: e diferit faptul cum
omul raspunde la instinctul foametei fata de animal,p/u ca modul sau de alimentare reprez un aspect
al culturii(prepararea alimentelor,folosirea veselei).Necesitatea de adapost la om e satisfacuta prin
proiectarea locuintei de arhitecti,ingineri.Deci comportamentul omului este unul socio-cultural,iar
cel al animalului biologic.Actionind asupra naturii omul umanizeaza mediul natural in care traieste
si se umanizeaza si pe sine
Civilizatia inseamna totalitatea mijloacelor cu ajutorul carora omul se adapteaza
mediului,reusind sa-l impuna si sa-l transforme,sa-l organizeze si sa i se integreze.Tot
ceea ce apartine orizontului satisfacerii nevoilor materiale,confortului si securitatii
inseamna civilizatie.
O societate (umană) reprezintă un grup de persoane între care se manifestă relații
permanente (interese comune, valori și scopuri) sau o grupare socială ce ocupă un
anumit areal geografic și care se supune unei anumite autorități politice și ai cărei
membri au în comun anumite aspirații culturale.
19.Semnificația filosofică a muncii.
In perioada antica munca insemna robia amului care nu poate poate supravietui in nautra
decit prin truda si oteneala.Munca este semnul instrainarii omului de suflet si de
constiinta intelectuala. La Grecii Antici munca semnfica mizeria omului si nu a
nobletei.
Pentru latini munca are un sens negative si semnifica lipsa de timp liber.In dogmatic
crestina, munca semnifica o pedeapsa pentru pacatele care le-a savirsit, pe de alta parte
este o metoda de rascumparare pentru pacatele realizate. Munca este act excluziv uman,
unealta pe care o utilizeaza omul semnifica inteligenta. Sensul uman al muncii este o
transformare inteligenta a naturii.Acest sens consta in utilitatea sa. A medita asupra
muncii inseamna a intelege ca omul nu este nici spirit pur si nici o fiinta pur biologica.
20.Evoluția socială a muncii
Dintotdeauna, munca a avut rolul fundamental în existenţa omului şi a comunităţilor
sociale. Statutul muncii a evoluat în timp, acesta fiind determinat şi influenţat de gradul
dezvoltării socialeconomice şi de maturitatea creativă şi socială a celor care au prestat
munca.
Folosirea instrumentelor preistorice in perioada Antica si progresul pina la uzinele si
fabricile existente in sec. XXI se realizeaza ca mediatori intre om si natura. O data cu
acest progress are loc indreptarea omului de natura.
Mii de ani oamenii s-au servit de unelte ,acestea fiind o prelungire directa a corpului
uman. Inlocuirea uneltei prin masina este etapa care a scos omul din natura, facindu-l
mai pragmatic in acest nou mediu-tehnic. Este motivate introducind omului in acest nou
mediu prin realitatea societatii (revolutiile-masina cu aburi, a II revolutie industrial-
motorul cu aredere interna, energia electrica cu ajutorul fortei apei, a III – energia
atomica).
Folosirea masinelor(in activitatea omului) in procesul productiei, bunurile materiale
transforma radical conditiile existentei umane, astfel are loc cresterea productivitatii,
vitezii de lucru.
21.conceptul conștiinței sociale.
Conştiinţă socială, categorie fundamentală a materialismului istoric, care desemnează
ansamblul reprezentărilor, mentalităţilor, cunoştinţelor, ideilor, concepţiilor oamenilor
şi în care se reflectă existenţa lor socială.
Conştiinţa socială reprezintă viaţa spirituală a societăţii care reflectă viaţa ei materială.
Această reflectare se realizează în diferite forme ale conştiinţei sociale (politică,
juridică, filozofică, morală, artistică, ştiinţifică, religioasă) şi la nivele diferite (comun
şi teoretic, psihologic şi ideologic)
22.Formele conștiinței sociale
Formele conştiinţei sociale, termen care denumeşte generic diferite formaţiuni
spirituale, diverse domenii care alcătuiesc conştiinţa socială, respectiv: conştiinţa
politică, conştiinţa juridică, conştiinţa morală, arta, ştiinţa, religia, filozofia. Formele
conştiinţei sociale sînt ansambluri relativ distincte de reprezentări, idei, concepţii care
se deosebesc între ele mai ales prin obiectul specific reflectat cu precădere de ele (adică
prin faptul că reflectă în mod direct zone sau domenii relativ diferite din ansamblul
realităţii). Totodată, unele din formele conştiinţei sociale se deosebesc între ele nu atît
prin obiectul reflectat, adesea parţial comun, cît prin modalitatea specifică, mai mult sau
mai puţin diferită, în care se realizează şi prin care se cristalizează reflectarea (concepte
ştiinţifice, programe şi norme politice, imagini artistice şi opere de artă, principii şi
dogme religioase, norme morale, de drept, reprezentări ale simţului comun etc).
23.Omul în sistemele filosofice.
Omul e un element al naturii, dar totodata si o aprenta a esentei sociale. Obiectul de
studiu al antropologiei filosofice este omul. Apare intrebarea ce este omul? Care este
valoarea sa, sensul vietii omenesti? Scopul vietii omenesti? Toate aceste intrebari in
sine accentueaza problematicile antropologice. Problema omului e structurata pentru
studiere a 2 lumi: interioara si exterioara, constatarea actualitatea investigatiilor
problematicii umane, dar si orientarea lor catre conditia existentei individului si a
omenirii catre potentialul creator al persoanei, catre ambianta sociala, fizica si lumii sale
interioare.
Conceptii:
1. Omul este parte a naturii, element al ei, vine din natura si il caracterizeaza trasaturi
naturale, fizice, bilogice si se supun legilor naturii.
2. Omul este om datorita esentei sociale
3. Pentru Hegel, omul este purtator al gindirii, ratiunii, subiectul activitatii spirituale,
creatorul culturii.
4. Pentru Marx, omul e apreciat prin prisma muncii, pe activitate a productiei. El sustine
ca omul e ansamblu relatiilor sociale.
5. In lumea contemporana specificul omului e descoperit in fenomenul vietii (de exemlu
Schopenhauer evidentiaza vointa, Freud subordoneaza constientul inconstientului).
24.Sensul vieții și fericire umană
Sensul vieții constă în asig.condițiilor demne bazate pe un anumit sistem de valori,ce ar
asig.continuitatea existenței socio-umane.
Sensul vieții poate fi obținut prin lucruri materiale și spirituale, în funcție de necesitățile
subiectului.
Fericirea este starea supremă exaltatoare de satisfacție a necesităților și nevoilor, anume
ea fericirea oferă sensul vieții umane.Deseori fericirea este confundată cu plăcerea.
25.locul și rolul libertății umane în procesul istoric.
Libertatea, în sensul ei iniţial, se opune servituţii sau coerciţiei şi se defineşte, în mod
negativ, drept absenţa constrângerii exterioare.
De-a lungul timpului omenirea a luptat pentru libertate. Ajunsi în pragul libertății,
oamenii uită semnificația libertății și de multe ori încalcă libertățiile lor , dar și
libertățiile celorlalți . Astfel, libertatea a trebuit să se împartă de la sine în
două: libertatea morală și libertatea legii.
Libertatea morală constă în ceea ce ne permite conștiința noastră să facem , iar libertatea
legii : ceea ce ne permite legea.
Libertatea este posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, posibilitatea
de actiune constientă a oamenilor în condițiile cunoașterii legilor de dezvoltare a naturii
și a societaății . Libertatea este absența obstacolelor sau a constrângerilor.
În lit.de specialitate sunt 2 prob.fundament. cu privire la libertate:
1.Daca ea este apreciata de toate comunitățile umane si in toate etapele evolutiei
ecesteea,si daca ea este apreciata in acelasi mod.
2.Daca exista un sistem unic de percepere a libertatii.
Aristotel considera ca libertatea este specificul uman, si este liber acela care poate fi
rind pe rind ales ți a alege.
În perioada medievală, sf.Augustin spunea: omul este înzestrat cu liberul arbitru( poate
singur alege dintre bine si rau, dar datorită ființei sale păgâne, omul alege ceea ce este
mai usor,adică răul.)
26.Tendintele dezvoltarii societății in sec XXI
Asistăm în ultimele decenii la o serie de fenomene şi procese ce caracterizează evoluţia
societăţii umane în ansamblul ei şi care indică faptul că ne aflăm într-o perioadă de
mutaţii profunde ce definesc tranziţia de la societatea industrială la un nou tip de
societate. Una din teoriile care a interpretat tendinţele dezvoltării sociale a este Teoria
societăţii postindustriale elaborată în ‟60-70 ai sec. care XX continuă şi dezvoltă ideile
concepţiei societăţii industriale. Ea a fost elaborată de D. Bell, Al. Touraine, H. Kahn,
A. Toffler pentru a descrie noile structuri sociale şi schimbările ce s-au produs în urma
progresului ştiinţifico-tehnic din societatea contemporană în curs de constituire în a
doua jumătate a sec. XX în ţările occidentale dezvoltate. . Conform acestei concepţii în
istoria societăţii au existat trei etape: preindustrială, industrială şi, postindustrială.
Filosofia contemporană este perioada actuală din istoria filosofiei occidentale începând
cu începutul secolului al XX-lea, odată cu creșterea profesionalizării disciplinei și a
filosofiei analitice și continentale.
Expresia „filosofia contemporană” este o terminologie tehnică în filosofie care se
referă la o anumită perioadă din istoria filozofiei occidentale (și anume filozofia
secolelor XX și XXI). Cu toate acestea, expresia este deseori confundată cu filozofia
modernă (care se referă la o perioadă anterioară în filozofia occidentală), filosofia
postmodernă (care se referă la criticile filozofilor continentali ai filozofiei moderne) și
la utilizarea non-tehnică a expresiei referitoare la orice lucrare filosofică recentă.
27.Problemele globale a contemporaneității.
Trăim într-o lume guvernată de minciuni şi false aparenţe. Oamenii au ajuns să
vieţuiască mecanic, trăind repetitiv şi gândind standard. Privesc în oglindă şi în jurul
lor, luând umbrele drept adevăruri. De multe ori le place ce văd şi se mulţumesc cu atât.
Banii au ajuns să guverneze viaţa, se crede chiar că sunt aducători de fericire. Pe când
filosofia nu îmbogăţeşte material o persoană, nu pune mâncarea pe masă, nu rezolvă
problema surselor de energie şi nici nu îi spune unui bolnav de cancer că este vindecabil.
Problemele cu care se confrunta societatea contemporana sunt:caracterul
schimbator al epocii noastre,dezvoltarea dinamica a stiintei si tehnicii,caracterul
controversat al consecintelor acesteia,schimbarile radicale sociale si
culturale,complicate de inlaturarea formelor vechi de organizare si desfasurare a vietii
si activitatii omului,redimensionarea valorilor,a convingerilor si reprezentrilor
invechite,completarea continutului lor cu dispozitii noi-toate acestea si multe alte
probleme solicita o reactie imediata a tuturor purtatorilor culturii universale si
nationale.Eliberarea oamenilor de influenta si gestionarea severa a comportamentului
lor de catre aceste institutii,raspindirea modului critic de gindire au contribuit la
afirmarea noilor posibilitati pentru dezvoltarea libera,creativa a omului.Acest proces a
sporit responsabilitatea omului pentru deciziile adoptate,deschizind noi posibilitati
pentru afirmarea si desavirsirea personalitatii umane.Pentru a se orienta in noua realitate
sociala,pentru a raspunde cerintelor timpului istoric omul are nevoie de o pregatire,de o
cultura si o constiinta filosofica,care i-ar permite sa-si coreleze
idealurile,modelele,interesele personale cu necesitatile timpului,cu imperativele
supravietuirii.
Omenirea a ajuns la o situaţie critică în evoluţia sa, care impune necesitatea unei
schimbări radicale a mentalităţii, a comportamentului omului, grupului social, a întregii
societăţi. Creşterea numerică şi modificarea calitativă a necesităţilor omului a condus la
intensificarea activităţii de producere şi la epuizarea resurselor naturale. Începînd cu
perioada postbelică în rapoartele şi studiile savanţilor din Occident, sunt evidenţiate
consecinţele negative ale progresului tehnico-ştiinţific, ale activităţii intensive a omului.
Criza ecologică completată de criza antropoecologică globală ameninţă omenirea cu
dispariţia condiţiilor necesare conservării şi reproducerii vieţii .Pentru a evita o astfel
de desfăşurare a proceselor naturale, omul, societatea contemporană, care sunt
responsabili pentru destabilizarea biosferei, din necesitatea absolută a supravieţuirii
sunt determinaţi să-şi modifice esenţial atitudinea faţă de natură. Comunitatea
ştiinţifică, filosofii, nu doar apreciază nivelul atins de omenire în propria evoluţie, dar
elaborează programe de activitate, orientate spre ameliorarea situaţiei.

Problema omului si vietii umane ocupa un loc central in filosofiile si religiile


tuturor timpurilor. Dar de-a lungul vremii viata umana in complexitatea ei a fost
inteleasa tot atat de diferit pe cat de diferite au fost ideologiile si credintele religioase.
Nici una din religiile lumii nu se ridica insa la inaltimea conceptiei despre om pe care o
dezvolta crestinismul.
28.Dezvoltarea durabilă
Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de
dezvoltare socio-economică care se axează în primul rând pe asigurarea unui
echilibru între aspectele sociale, economice și ecologice și elementele capitalului
natural. Dezvoltarea durabilă urmărește și încearcă să găsească un cadru teoretic
stabil pentru luarea deciziilor în orice situație în care se regăsește un raport de tipul
om - mediu, fie că e vorba de mediul înconjurător, mediul economic sau mediul
social. Deși inițial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluție la criza ecologică
determinată de intensa exploatare industrială a resurselor și degradarea continuă a
mediului și căuta deci în primul rând prezervarea calității mediului înconjurător, în
prezent conceptul s-a extins asupra calității vieții în complexitatea sa, și sub aspect
economic și social. Obiect al dezvoltării durabile este acum și preocuparea pentru
dreptate și echitate între state, nu numai între generații.
29.Societatea informațională
societatea informaţională este o societate în care se utilizează pe scară largă şi la un
cost scăzut tehnologia informaţiilor, calculatoarele şi telecomunicaţiile, în scopul
facilitării comunicării pe plan naţional şi internaţional precum şi pentru promovarea
accesului la biblioteci, arhivele de date şi alte depozite de informaţii deţinute de
organizaţii private sau publice.
În sec. XXI omenirea a intrat într-o nouă etapă a civilizaţiei umane în care,
informaţia, comunicaţiile şi cunoaşterea reprezintă elementele esenţiale care stau la
baza dezvoltării societăţii. Constituirea societăţii informaţionale fundată pe
cunoaştere este un proces amplu, complex şi de lungă durată, componentele sale de
bază fiind de natură tehnologică, financiară, economică, socială şi culturală.
Societatea informațională este societate unde crearea, distribuirea,
utilizarea, integrarea și manipularea informațiilor reprezintă o activitate
semnificativă economică, politică și culturală. Principalii factori ai acesteia
sunt tehnologiile informaționale și de comunicare digitale, care au dus la o explozie
informațională și schimbă profund toate aspectele organizării sociale,
inclusiv economia,[1] educația, sănătatea, războiul,
guvernul[2] și democrația.[3] Oamenii care au mijloacele de a participa la această
formă de societate sunt uneori numiți cetățeni digitali, definiți de K. Mossberger
drept „Aceia care folosesc internetul în mod regulat și eficient”. Aceasta este una
dintre numeroasele zeci de etichete care au fost identificate pentru a sugera că
oamenii intră într-o nouă fază a societății.
30.Globalizarea si efctele ei asupra civilizatiei.
Globalizarea întrebuințată pentru a descrie un proces multicauzal care are drept
rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din
ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte părți ale globului.
Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese
complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea
poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc. Globalizarea este
termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăți și în economia
mondială, care rezultă din comerțul internațional extrem de crescut și din schimburi
culturale. Gobalizarea se constituie ca un ansamblu complex de procese având ca
obiectiv realizarea integrării internaţionale la nivel economic, militar, politic, socio-
cultural şi de securitate, conducând la uniformizarea nivelului de trai şi de dezvoltare
la scară planetară.
efecte pozitive: ~ internaţionalizarea producţiei datorită firmelor cu activitate
globală; ~ asimilarea rapidă a noilor tehnologii; ~ privatizarea capătă proporţii
mondiale; ~ telecomunicaţiile elimină distanţele şi apropie fizic oamenii şi asigură
conştientizarea problemelor globale; ~ pieţele financiare şi comerciale trec în faza
de integrare a activităţii şi funcţionării lor; ~ încurajarea reformelor politice şi
economice; ~ întărirea dorinţei oamenilor de a trăi într-un sistem guvernat de lege şi
prin lege; ~ stimularea integrării; ~ reducerea probabilităţii războiului şi a recurgerii
la utilizarea forţei militare; ~ îmbogăţirea culturală prin simbioză şi convergenţă etc.
efecte negative: ~ fragmentarea şi slăbirea coeziunii sociale; ~ creşterea
inegalităţilor pe plan intern şi extern; ~ distrugerea sistemului clasic de ierarhizare a
valorilor; ~ proliferarea armamentului şi a crimei transnaţionale; ~ sărăcirea
valorilor culturale şi naţionale sub presiunea globalizării şi extinderii tehnicilor de
informare şi comunicare; ~ folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de
a atinge limitele 53 legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre
muncă şi servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor; ~
răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare etc.