Veste bună pentru mediul de afaceri.

Înalta Curte „dezleagă” mâinile

lichidatorului
22.01.2020 | Mădălin ENACHE

LinkedInFacebookFacebook MessengerWhatsApp

Mădălin Enache

Înalta Curte de Casație și Justiție a pus capăt, prin Decizia nr. 1/2020 pronunțată
în 20 ianuarie 2020 în Complet privind dezlegarea unor chestiuni de drept, unor
lungi dezbateri existente în teorie dar mai ales în practică între oamenii de
afaceri, avocați, practicieni în insolvență, procurori și judecători, privind
posibilitatea valorificării în procedura insolvenței a bunurilor sechestrate într-un
dosar penal. Începând cu data publicării Deciziei în Monitorul Oficial, bunurile
societăților insolvente vor putea fi valorificate în cadrul și conform normelor
specifice ale procedurii insolvenței, indiferent dacă acestea au făcut obiectul unor
măsuri asiguratorii (sechestre) dispuse într-un dosar penal.

În practică, o situație frecvent întâlnită este următoarea: o societate și/sau

reprezentanții acesteia sunt subiecții unei proceduri penale în care procurorul sau
organele de cercetare penală au instituit măsuri asiguratorii (sechestre) asupra
bunurilor societății, pentru diferite scopuri: acoperirea eventualului prejudiciu,
măsura confiscării ș.a. Ulterior acestor indisponibilizări, activitatea societății este
parțial sau chiar total blocată din cauza imposibilității folosirii bunurilor
sechestrate (fie ele mobile sau imobile) astfel încât, după o anumită perioadă, se
ajunge la incapacitate de plată și, subsecvent, la o inevitabilă deschidere a
procedurii insolvenței pentru societatea respectivă.
Or, deși dispozițiile Legii nr. 85/2014 privind procedura insolvenței conțin
prevederi exprese care permit administratorului judiciar să înstrăineze chiar și
bunurile care fac obiectul sechestrului asigurator, în practică există adeseori un
blocaj instituțional cauzat de existența acestor măsuri asiguratorii de natură
penală, în sensul că procurorii nu consimt la înstrăinare iar practicienii în
insolvență nu pot dispune valorificarea bunurilor sechestrate (vânzarea, darea-n
plată etc.) fără acordul Parchetului.

Lipsa acestui acord genera probleme majore în practică întrucât existența

măsurilor asiguratorii nu doar că blochează activitatea efectivă a societății și
astfel o împinge spre insolvență, dar blochează și orice șanse de redresare a
societății în această procedură specială, de protecție, administratorii judiciari (sau
lichidatorii) neputând valorifica activele sechestrate (de multe ori de valori
semnificative) și astfel nu se poate îndeplini tocmai scopul procedurii de
insolvență.

Fără a porni de la premisa că măsurile asiguratorii sunt de multe ori dispuse cu

rea-credință (cu ignorarea realităților economice concrete ale tranzacțiilor
comerciale investigate), nu putem totuși ignora multitudinea de situații în care,
față de situațiile concrete ori față de natura bunurilor (bunuri perisabile, bunuri
supuse unor devalorizări rapide), se ajunge ca oricum, la momentul final al unei
soluții de condamnare penală definitivă, bunurile sechestrate să fie de o valoare
mult inferioară sau chiar lipsite de orice valoare economică, Statul (în principal
ANAF) sau persoana vătămată (partea civilă) neajungând să mai beneficieze în
mod eficient de acoperirea prejudiciilor suferite (cea mai întâlnită situație fiind
cea a autovehiculelor sau utilajelor vândute după 8-10 ani de la sechestrare și
care, uzate moral, au valori infime față de valoarea avută la momentul
sechestrului).

În contextul în care durata procedurilor penale în România este de multe ori

măsurabilă în ani (uneori chiar ani-lumină), măsurile asiguratorii penale
ajungeau să aibă un dublu efect nefast, atât asupra persoanei juridice implicate
(care devenea nefuncțională și ajungea să fie cel mai adesea grav-insolventă sau
chiar lichidată), dar și asupra Statului/persoanei vătămate, care nu mai ajung de
multe ori să recupereze prejudiciul sau să confiște un bun cu o reală valoare
economică.
Tocmai de aceea trebuie salutată Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, prin care s-a stabilit că existența unor măsuri asigurătorii înființate în
cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior
deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării
pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor
judiciare:
a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea
ce privește bunul sechestrat;
b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută
procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014;
c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în
exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014. (sublinierile noastre)

Chiar și în lipsa motivării, care va apărea probabil peste câteva luni, este evident
că Înalta Curte de Casație și Justiție a dorit să readucă pe făgașul normal, al
procedurii insolvenței, situațiile de genul celor menționate mai sus, în care
practicienii în insolvență dar și judecătorii sindici, deopotrivă, erau într-o
veritabilă imposibilitate practică de a duce la îndeplinire scopul pentru care există
această procedură: revigorarea activității unei societăți aflate în dificultate. Aveau
dreptul legal (teoretic) să o facă, dar nu și posibilitatea efectivă.

Astfel, lichidatorul judiciar va putea, de acum înainte (de la data publicării

Deciziei în Monitorul Oficial), să își exercite cu toată puterea activitățile prevăzute
de Legea insolvenței și să administreze în mod efectiv și eficient întregul
patrimoniu al persoanei juridice debitoare, urmând ca, în vederea satisfacerii
pretențiilor care decurg din dosarul penal, să se solicite (de către Stat sau de către
persoana vătămată) înscrierea la masa credală alături de ceilalți creditori.

Prin această Decizie, care reinstituie normalitatea juridică, Înalta Curte de Casație
și Justiție confirmă insolvența ca principală procedură pentru un mediu de
afaceri competitiv, care să își poată îndeplini obiectivul juridic primordial:
insolvența ca mijloc de reorganizare, și nu ca asistență la faliment.

Av. Mădălin Enache

Partner ENACHE PIRTEA & ASOCIATII