See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/335313122

ALCHIMIA FERICIRII Traducerea din limba engleză: Octavian Cocoş

Preprint · August 2019

CITATIONS READS

0 124

1 author:

Octavian Cocoş
University of Bucharest
89 PUBLICATIONS   108 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Sustainable Tourism in The Romanian Carpathians View project

Traduceri View project

All content following this page was uploaded by Octavian Cocoş on 21 August 2019.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 ALCHIMIA FERICIRII

Al Ghazzali

Traducerea din limba engleză: Octavian Cocoş

1
 INTRODUCERE

O, Iubitule, cunoaşte că omul nu a fost creat în glumă sau la întâmplare, ci a fost

întocmit într-un mod minunat, pentru un scop măreţ. Şi cu toate că nu este dintre cele veşnice,
el trăieşte mereu; trupul său este inferior şi pământesc, dar spiritul său este măreţ şi divin.
Atunci când se află în creuzetul abstinenţei el este purificat de pasiunile cărnii şi se înalţă
până la cer, aşa că în loc să fie robul poftei şi al mâniei, el este înzestrat cu calităţi angelice. Şi
atingând această stare îşi va găsi paradisul în contemplarea Frumuseţii Veşnice şi nu se va mai
preocupa de plăcerile carnale. Alchimia spirituală care produce în el aceste schimbări, cum
este şi cea care transmută metalele inferioare în aur, nu poate fi descoperită cu uşurinţă, şi nici
nu se găseşte în casa oricărei femei bătrâne. În această lucrare, pe care autorul a intitulat-o
Alchimia Fericirii, se urmăreşte tocmai explicarea acestei alchimii şi a metodelor sale de
acţiune. Ei bine, vistieriile lui Allah în care trebuie căutată această alchimie sunt reprezentate
de inimile profeţilor, iar cel ce o va căuta în altă parte va avea parte de dezamăgire, iar la Ziua
Judecăţii se va prăbuşi atunci când va auzi aceste cuvinte: „Noi am ridicat vălul de pe ochii
tăi şi acum privirea ta este ageră”.
Allah a trimis pe pământ 124 000 de profeţi, ca să îi înveţe pe oameni metodele acestei
alchimii, precum şi modul în care să-şi purifice inimile de calităţile inferioare în creuzetul
abstinenţei. Această alchimie poate fi descrisă pe scurt ca o renunţare la lume şi o întoarcere
la Allah, iar elementele sale sunt în număr de patru:

1. Cunoaşterea sinelui
2. Cunoaşterea lui Allah
3. Cunoaşterea acestei lumi aşa cum e ea
4. Cunoaşterea lumii de apoi aşa cum e ea

În continuare, ne vom ocupa de aceste elemente în ordinea în care le-am enumerat.

2
 CAPITOLUL I

CUNOAŞTEREA SINELUI

Cunoaşterea sinelui este cheia cunoaşterii lui Allah, potrivit afirmaţiei: „Cel ce se
cunoaşte pe sine însuşi îl cunoaşte pe Allah”, şi, după cum este scris în Coran, „Noi le vom
arăta semne în lume şi în ei înşişi, astfel încât să poată vedea adevărul”. Ei bine, nimic nu
este mai aproape de tine decât eşti tu însuţi, aşa că dacă nu te poţi cunoaşte pe tine însuţi, cum
ai putea cunoaşte altceva? Iar dacă spui „Mă cunosc pe mine însumi”, având în vedere aici
forma ta exterioară, trupul, chipul, membrele şi aşa mai departe, o astfel de cunoaştere nu va
putea fi niciodată cheia cunoaşterii lui Allah. Şi tot aşa, dacă cunoaşterea ta înseamnă doar ca
atunci când îţi este foame să mănânci şi când eşti furios să ataci pe cineva, atunci nu vei
progresa pe această cale, fiindcă şi animalele fac asta. Ci adevărata cunoaştere de sine
înseamnă a ajunge să ştii următoarele lucruri: Ce eşti tu în esenţa ta şi de unde ai venit?
Încotro te duci şi cu ce scop zăboveşti pe aici ceva vreme, şi în ce constă adevărata fericire şi
adevărata nefericire? Unele dintre însuşirile tale sunt comune cu cele ale animalelor, altele cu
cele ale diavolilor, iar câteva cu cele ale îngerilor, şi tu trebuie să afli care dintre aceste
însuşiri sunt auxiliare şi care sunt esenţiale. Până când nu vei şti asta nu vei putea înţelege ce
înseamnă adevărata fericire. Grija animalelor este să mănânce, să doarmă şi să se lupte; prin
urmare, dacă eşti un animal, te vei preocupa de aceste chestiuni. Diavolii pun la cale tot felul
de lucruri rele, sunt vicleni şi amăgitori; dacă tu te numeri printre ei vei face lucrarea lor.
Îngerii contemplă frumuseţea lui Allah şi sunt total lipsiţi de însuşirile animalice; dacă tu ai o
natură angelică, atunci străduieşte-te să ajungi la originile tale, ca să îl poţi cunoaşte şi
contempla pe Cel Preaînalt, astfel încât să fii izbăvit din robia poftei şi a mâniei. De
asemenea, va trebui să descoperi de ce ai fost creat cu aceste două instincte animalice: ca ele
să te subjuge şi să te ţină în robie sau ca tu să le subjugi pe ele şi, în progresul tău către
lucrurile înalte, să-ţi faci din unul armăsar şi din celălalt armă?
Primul pas către auto-cunoaştere este să ştii că tu eşti alcătuit dintr-o formă exterioară,
numită trup, şi dintr-o entitate interioară numită inimă sau suflet. Prin „inimă” nu înţeleg acea
bucată de carne situată în partea stângă a trupului, ci acea esenţă care utilizează toate celelalte
facultăţi şi instrumente ca şi cum ar fi servitorii ei. Într-adevăr, aceasta nu aparţine lumii
vizibile, ci celei invizibile, şi a venit în această lume ca un pelerin care vizitează o ţară străină
de dragul mărfurilor, şi care se va întoarce în curând în tărâmul său natal. Cunoaşterea acestei
entităţi şi a însuşirilor sale este cheia cunoaşterii lui Allah.
Omul poate să îşi facă o oarecare idee despre realitatea inimii sau a spiritului dacă
închide ochii şi uită de tot ce este în jur, cu excepţia individualităţii sale. În felul acesta va
avea şi o străfulgerare a naturii nelimitate a acestei individualităţi. Totuşi, Legea interzice să
pătrunzi prea mult în esenţa spiritului. În Coran stă scris: „Când vei fi întrebat despre spirit, tu
să spui: «Spiritul vine la porunca Domnului meu»”. Despre el se cunoaşte doar atât, că este o
esenţă indivizibilă, care aparţine lumii în care se iau deciziile, şi că nu este din categoria
lucrurilor veşnice, ci este creat. Cunoaşterea exactă din punct de vedere filozofic a spiritului
nu este o condiţie necesară pentru a avansa pe calea religiei, ci mai degrabă această
cunoaştere se dobândeşte prin auto-disciplină şi prin urmărirea cu perseverenţă a acestei căi,
aşa cum se arată şi în Coran: „Adevărat că Noi vom călăuzi paşii celor care se străduiesc să
meargă pe calea Noastră”.
Pentru a putea purta acest război spiritual care are ca scop cunoaşterea de sine şi
cunoaşterea lui Allah trebuie să îţi imaginezi că trupul este un regat, că sufletul este regele
său, iar diferitele facultăţi şi simţuri reprezintă armata. Raţiunea este vizirul sau primul

3
ministru, pasiunea este perceptorul care strânge veniturile, iar mânia este jandarmul. Sub
pretenţia că strânge veniturile, pasiunea este înclinată mereu să jefuiască pe cont propriu, în
timp ce mânia este întotdeauna înclinată spre asprime şi severitate extremă. Acestea două,
perceptorul care strânge veniturile şi jandarmul, trebuie bine subordonate regelui, dar în
niciun caz ucise sau surghiunite, deoarece au propria lor funcţie. Însă dacă pasiunea şi mânia
sunt mai presus de raţiune, atunci sufletul se va distruge în mod inevitabil. Sufletul care lasă
ca facultăţile sale inferioare să domine elementul superior este asemenea cuiva care lasă un
înger la discreţia unui câine sau care pune un Musulman sub tirania unui necredincios.
Cultivarea calităţilor demonice, animalice sau angelice are ca rezultat dezvoltarea unor
caractere corespunzătoare, care în Ziua Judecăţii de Apoi vor apărea sub formă vizibilă, ca
porci, câini şi lupi feroce sau îngeri puri. Ţelul disciplinei morale este acela de a purifica
inima de rugina pasiunii şi a mâniei, până când, asemenea unei oglinzi curate, aceasta va
reflecta lumina lui Allah.
În acest moment, cineva ar putea obiecta, „Dar dacă omul a fost creat cu calităţi
animalice şi demonice, precum şi cu calităţi angelice, de unde ştim noi că cele din urmă
constituie esenţa sa reală, pe când cele dintâi sunt doar auxliare şi trecătoare?”. Aici aş putea
răspunde că esenţa oricărei creaturi trebuie căutată în elementul cel mai înalt şi mai specific
ei. Astfel, calul şi măgarul sunt două animale de povară, dar superioritatea calului în raport cu
măgarul constă în faptul că el poate fi folosit în luptă. Dacă îşi pierde această calitate, atunci
va fi degradat şi pus în rândul animalelor de povară. La fel şi în cazul omului: cea mai înaltă
facultate a lui este raţiunea, care îi permite să îl contemple pe Allah. Dacă în momentul morţii
în el predomină raţiunea, atunci va lăsa în urmă toate tendinţele spre pasiune şi mânie, şi va
deveni capabil să se asocieze cu îngerii. În ceea ce priveşte calităţile sale animalice, omul este
inferior multor animale, însă raţiunea îl pune mai presus de ele, aşa cum e scris şi în Coran:
„Noi am supus omului toate lucrurile de pe pământ”. Însă dacă ar fi să triumfe calităţile sale
inferioare, după moarte omul va privi mereu spre pământ şi va tânji după deliciile sale.
Ei bine, sufletul omului este plin de minuni, adică atât de cunoaştere, cât şi de putere.
Cu ajutorul lor el stăpâneşte artele şi ştiinţele, se poate deplasa cât ai clipi de la pământ la cer
şi înapoi, poate face o hartă a cerurilor şi poate măsura distanţele dintre stele. Dar în acelaşi
timp el poate scoate peştii din mare şi poate prinde păsările din văzduh, poate supune şi folosi
animalele, cum ar fi elefantul, cămila şi calul. Cele cinci simţuri sunt ca cinci uşi care se
deschid spre lumea exterioară; dar şi mai minunat este faptul că inima lui are o fereastră care
se deschide spre lumea nevăzută a spiritelor. În stare de somn, atunci când căile simţurilor
sunt închise, această fereastră se deschide, iar omul primeşte impresii din lumea nevăzută,
uneori putând chiar să prevadă viitorul. În acele momente, inima lui este ca o oglindă care
reflectă ceea ce este ilustrat în Tăbliţa Destinului. Dar chiar şi în somn, gândurile legate de
lucrurile lumeşti murdăresc această oglindă, astfel încât impresiile pe care le primeşte nu sunt
clare. După moarte, însă, gândurile de genul acesta dispar, iar lucrurile sunt văzute în
realitatea lor gol-goluţă, ca să se împlinească cuvintele Coranului: „Noi am ridicat vălul de pe
ochii tăi, iar acum privirea ta este ageră”.
Această fereastră a inimii, prin care sunt percepute cele nevăzute, se poate deschide şi
în condiţii care se apropie de transa profetică, atunci când gândurile intuitive pătrund în minte
în mod direct, fără a veni prin canalele simţurilor. Cu cât un om se purifică mai mult de
poftele cărnii şi îşi concentrează mintea la Allah, cu atât mai conştient va fi de aceste gânduri
intuitive. Cei ce nu sunt conştienţi de ele nu au niciun drept să le conteste existenţa.
Gândurile intuitive nu sunt doar apanajul profeţilor. Aşa cum şi fierul, dacă este
lustruit suficient poate fi transformat într-o oglindă, tot aşa şi mintea oricărui om, printr-o
anumită disciplină, poate deveni receptivă la asemenea impresii. La acest adevăr a făcut aluzie
Profetul atunci când a spus: „Fiecare copil se naşte cu o înclinaţie către Islam; abia apoi
părinţii lui fac din el un evreu, un creştin sau un om care venerează stelele”. Orice fiinţă

4
omenească a auzit în adâncul conştiinţei ei întrebarea: „Nu sunt eu Domnul tău?” şi răspunsul
pe care l-a dat a fost „Da”. Însă unele inimi sunt ca nişte oglinzi murdare de rugină şi mizerie,
astfel încât nu mai pot reflecta aşa cum se cuvine, pe când inimile profeţilor şi sfinţilor, cu
toate că sunt oameni „având aceleaşi pasiuni ca şi noi”, sunt extrem de sensibile la toate
impresiile divine.
Dar omul nu ocupă primul loc printre fiinţele create doar pentru că a acumulat
cunoaştere şi că este intuitiv, ci şi pentru faptul că are putere. Aşa cum îngerii stăpânesc peste
elemente, tot aşa şi sufletul omului guvernează mădularele trupului. Acele suflete care ating o
putere specială nu guvernează doar asupra propriului trup, ci şi asupra trupurilor altora. Dacă
vor ca un om bolnav să se însănătoşească, acela se va însănătoşi, sau dacă vor ca o persoană
sănătoasă să se îmbolnăvească, aceea se va îmbolnăvi, sau dacă vor să vadă pe cineva, acel
om va veni la ei. Efectele produse de aceste suflete puternice pot fi bune sau rele, de aceea ele
sunt numite, după caz, miracole sau vrăji. Aceste suflete se deosebesc de cele ale oamenilor
obişnuiţi în trei privinţe: (1) ceea ce alţii văd doar în vise ele văd şi în starea de veghe; (2) în
timp ce voinţa altora nu influenţează decât propriul trup, aceste suflete, prin puterea voinţei,
pot mişca şi trupuri care nu le aparţin; (3) cunoaşterea la care alţii ajung prin muncă şi
învăţătură ele o dobândesc prin intuiţie.
Bineînţeles că acestea trei nu sunt singurele lucruri care le deosebesc de oamenii
obişnuiţi, dar sunt singurele pe care noi le putem percepe. Aşa cum nimeni nu cunoaşte
adevărata natură a lui Allah, ci numai Allah însuşi, tot aşa nimeni nu cunoaşte adevărata
natură a unui profet, decât cel ce este profet. Nici nu este de mirare, deoarece şi în viaţa de zi
cu zi ne dăm seama că este imposibil să explici farmecul poeziei unui om a cărui ureche este
insensibilă la măsură şi ritm, sau măreţia culorilor cuiva care este complet orb. Dar pe lângă
neputinţele de ordin fizic există şi alte limitări care ne împiedică să ajungem la adevărul
spiritual. Una dintre acestea este cunoaşterea provenită din exterior. Ca să folosesc o figură de
stil, inima poate fi asemănată cu o fântână, iar cele cinci simţuri cu cinci pâraie care aduc
continuu apă în ea. Ca să ne putem da seama de adevăratul conţinut al inimii aceste pâraie
trebuie oprite un anumit timp, iar aluviunile pe care le-au adus trebuie îndepărtate din fântână.
Cu alte cuvinte, dacă vrem să ajungem la adevărul spiritual, trebuie ca o vreme să lăsăm
deoparte cunoaşterea provenită din exterior, care mult prea adesea se transformă în
prejudecăţi şi dogme.
Oamenii superficiali fac o altă greşeală, şi anume repetă anumite cuvinte pe care le-au
auzit de la învăţătorii Sufi şi astfel susţin că ar trebui să renunţăm la toată cunoaşterea. Acest
lucru este ca şi cum o persoană care nu s-a ocupat de alchimie ar spune, „Alchimia este mai
bună decât aurul”, şi prin urmare ar refuza aurul atunci când acesta i s-ar oferi. Alchimia este
mai bună decât aurul, dar adevăraţii alchimişti sunt foarte rari, şi tot aşa sunt şi adevăraţii
Sufi. Cel care are doar cunoştinţe superficiale în privinţa Sufismului nu este superior unui om
învăţat, după cum cel care a încercat doar câteva experimente alchimice nu are motiv să
dispreţuiască un om bogat.
Toţi cei care vor analiza această chestiune vor înţelege că fericirea este legată în mod
necesar de cunoaşterea lui Allah. Fiecare facultate a noastră se desfată cu lucrurile pentru care
a fost creată: pofta se desfată cu împlinirea dorinţelor, furia cu răzbunarea, ochiul cu vederea
obiectelor frumoase, iar urechea cu ascultarea sunetelor armonioase. Funcţia cea mai înaltă a
sufletului unui om este perceperea adevărului; şi în acest adevăr îşi găseşte el desfătarea.
Sufletul se bucură chiar şi de chestiunile minore, cum ar fi învăţarea jocului de şah, dar cu cât
cunoaşterea vizează ceva mai înalt, cu atât desfătarea va fi mai mare. Un om ar fi încântat să
se bucure de încrederea unui prim ministru, dar ar fi în al nouălea cer dacă regele l-ar face
confidentul său şi i-ar destăinui secretele statului.
Un astronom care posedă cunoaşterea de a întocmi hărţi ale stelelor şi de a le descrie
mişcarea va găsi plăcere în ceea ce face, la fel cum găseşte şi jucătorul de şah în satisfacerea

5
pasiunii lui. Văzând, prin urmare, că nimic nu este mai măreţ decât Allah, oare cât de mare
trebuie să fie desfătarea care derivă din cunoaşterea Lui?
O persoană din care dorinţa pentru această cunoaştere a dispărut este ca un om care şi-
a pierdut pofta de mâncare sau care preferă să se hrănească cu pământ în loc să mănânce
pâine. Toate poftele trupeşti pier în momentul morţii odată cu organele de care se folosesc,
dar sufletul nu moare şi el va reţine toată cunoaşterea pe care a dobândit-o în privinţa lui
Allah; de fapt, chiar îşi va spori această cunoaştere.
O mare parte din ştiinţa noastră legată de Allah provine din studiul şi contemplarea
propriilor noastre trupuri, care ne dezvăluie puterea, înţelepciunea şi dragostea Creatorului.
Puterea Sa se reflectă în faptul că dintr-o simplă picătură El construieşte cea mai minunată
formă, aceea a omului. Înţelepciunea Sa este dezvăluită de complexitatea şi adaptabilitatea
părţilor componente ale fiinţei umane. Iubirea Sa este revelată nu doar de faptul că a creat
organele absolut necesare pentru existenţă, cum ar fi ficatul, inima şi creierul, ci şi pe acelea
care nu sunt absolut necesare, aşa cum sunt mâna, piciorul, limba şi ochiul. Pe toate acestea el
le-a înfrumuseţat cu culoarea neagră a părului, cu roşeaţa buzelor şi cu arcuirea sprâncenelor.
Omul a fost numit pe bună dreptate „microcosmos” sau lumea cea mică, de aceea
structura trupului său ar trebui studiată nu numai de către aceia care doresc să devină medici,
ci şi de către toţi cei ce doresc să dobândească o cunoaştere mai aprofundată a lui Allah. Este
ca atunci când studiul metaforelor şi al nuanţelor de exprimare folosite într-o epopee ne
dezvăluie numeroase lucruri despre geniul autorului.
Dar, dincolo de toate acestea, cunoaşterea sufletului are un rol mai important pentru
cunoaşterea lui Allah decât cunoaşterea trupului şi a funcţiilor sale. Trupul poate fi comparat
cu un armăsar, iar sufletul cu călăreţul acestuia; trupul a fost creat pentru suflet, iar sufletul
pentru trup. Dacă un om nu-şi cunoaşte sufletul, care este elementul cel mai apropiat lui,
atunci la ce bun să pretindă că îi cunoaşte pe alţii? Ar fi ca şi cum un cerşetor care nu are
mijloacele necesare pentru a mânca ceva ar pretinde că este capabil să hrănească un întreg
oraş.
În acest capitol am încercat, într-o oarecare măsură, să explicăm măreţia sufletului
omenesc. Cel care îl neglijează şi care îl lasă să ruginească sau să degenereze va pierde nu
numai în această lume, ci şi în cea care urmează. Adevărata măreţie a omului o constituie
capacitatea sa de a progresa veşnic, altfel, în această sferă temporală, el va fi cel mai slab
dintre toate lucrurile, fiind mereu afectat de foame, sete, căldură, frig şi tristeţe. Lucrurile care
îl bucură cel mai mult sunt adesea cele mai vătămătoare, iar cele care îi sunt de un real folos
nu pot fi obţinute decât cu multă trudă. În ceea ce priveşte intelectul, o măruntă tulburare a
materiei creierului este suficientă pentru a-l distruge sau pentru a-l înnebuni; în privinţa
puterii, înţepătura unei viespi este suficientă pentru a-i lua liniştea şi somnul; referitor la
starea de spirit, este deranjat de pierderea unui bănuţ neânsemnat; în privinţa frumuseţii, este
ceva mai mult decât o materie dezgustătoare înfăşurată într-o piele frumoasă. Dacă nu se spală
frecvent, atunci devine total respingător şi dizgraţios.
Într-adevăr, în acestă lume omul este extrem de slab şi vrednic de dispreţ; doar în
lumea de apoi el va căpăta valoare, dar asta doar dacă reuşeşte să se ridice cu ajutorul
„alchimiei fericirii” de la rangul de animal la acela de înger. În caz contrar, starea sa va fi mai
rea decât aceea a dobitoacelor, care pier şi se transformă în ţărână. Omul trebuie să fie
conştient de superioritatea sa, ca apogeu al creaţiei, dar în acelaşi timp trebuie să cunoască şi
cât este de neajutorat, pentru că acest lucru este unul dintre elementele cheie ale cunoaşterii
lui Allah.

6
 CAPITOLUL II

CUNOAŞTEREA LUI ALLAH

Sunt binecunoscute cuvintele Profetului, „Cel ce se cunoaşte pe sine însuşi îl cunoaşte

pe Allah”; adică prin contemplarea fiinţei sale şi a calităţilor acesteia omul ajunge la o
anumită cunoaştere despre Allah. Dar pentru că mulţi dintre cei care se contemplă pe ei înşişi
nu îl găsesc pe Allah înseamnă că există un mod anume de a face acest lucru. De fapt, există
două metode prin care se poate ajunge la această cunoaştere, însă una dintre ele este atât de
greu de înţeles, încât nu poate fi folosită de către inteligenţele obişnuite, de aceea e mai bine
să nu ne ocupăm de ea. Cealaltă metodă este aceea când un om ştie că a existat o vreme când
el nu exista; după cum scrie şi în Coran: „Oare omul nu îşi dă seama că a existat o vreme
când el nu era nimic?”. Mai mult decât atât, el ştie că a fost făcut dintr-o picătură de apă, care
nu avea nici intelect, nici auz, nici văz, nici cap, nici mâini, nici picioare etc. De aici rezultă
clar că indiferent la ce nivel de perfecţiune a ajuns, nu a făcut-o prin propriile forţe, căci nici
în momentul de faţă nu ar putea să facă măcar vreun fir de păr.
Se înţelege deci cât de neajutorat era în starea aceea de simplă picătură de apă. Astfel,
după cum am văzut în primul capitol, el vede că în fiinţa lui se reflectă în miniatură, ca să
spunem aşa, puterea, înţelepciunea şi iubirea Creatorului. Dacă toţi înţelepţii de pe pământ s-
ar aduna laolaltă şi dacă vieţile lor ar fi prelungite la infinit, aceştia nu ar putea să
îmbunătăţească nicio parte a trupului.
De exemplu, în adaptarea incisivilor şi a măselelor la mestecarea hranei, în construcţia
limbii, a glandelor salivare şi a gâtului, care poate să înghită, vedem nişte mecanisme ce nu
pot fi îmbunătăţite. Tot aşa, cel care îşi studiază mâna, cu cele cinci degete de lungimi
diferite, patru dintre ele cu trei încheieturi, iar degetul mare doar cu două, precum şi felul în
care aceasta poate fi folosită pentru a apuca, a căra sau a lovi, va recunoaşte cu francheţe că
inteligenţa omului nu ar fi capabilă s-o îmbunătăţească prin modificarea numărului degetelor
sau a dispunerii acestora, ori în vreun alt fel.
Dacă omul se mai gândeşte cât de bine sunt satisfăcute nevoile sale de hrană, de
adăpost etc. cu ajutorul lucrurilor existente în magazia creaţiei, atunci va deveni conştient de
faptul că mila lui Allah este la fel de mare ca şi puterea şi înţelepciunea Sa, după cum El
însuşi a spus, „Mila Mea este mai mare decât mânia Mea”. Sau aşa cum a spus Profetul,
„Allah este mai blând cu slujitorii Săi decât este o mamă cu bebeluşul ei”. Aşa că după faptul
că a fost creat omul înţelege că Allah există, după cât de minunat este alcătuit trupul său omul
ajunge să cunoască puterea şi înţelepciunea lui Allah, iar după faptul că i se asigură tot ceea
ce are nevoie îşi dă seama că Allah îl iubeşte. În acest fel, cunoaşterea de sine devine o cheie a
cunoaşterii lui Allah.
Nu numai că atributele omului sunt o reflectare a atributelor lui Allah, dar şi modul de
existenţă al sufletului omenesc ne permite să ne facem o părere despre modul de existenţă al
lui Allah. Căci asemenea lui Allah, sufletul este invizibil, indivizibil, nelimitat în timp şi
spaţiu şi necircumscris categoriilor de cantitate şi calitate; şi tot aşa, el nu are nici formă, nici
culoare, nici mărime. Oamenilor le este greu să îşi formeze o concepţie despre nişte realităţi
lipsite de calitate, cantitate etc., dar o dificultate similară poate fi remarcată şi în privinţa unor
trăiri de zi cu zi, cum ar fi furia, durerea, plăcerea sau iubirea. Acestea sunt nişte concepte-
gând şi nu pot fi cunoscute prin intermediul simţurilor; în timp ce calitatea, cantitatea etc. sunt
concepte definite prin intermediul simţurilor. Aşa cum urechea nu poate percepe culori şi nici
ochiul sunete, tot aşa şi atunci când vine vorba despre realităţile fundamentale, Allah şi
sufletul, ne găsim într-o zonă în care conceptele legate de simţuri nu sunt de niciun folos. Însă

7
un lucru putem constata, şi anume că aşa cum Allah este Stăpânul universului şi că El se află
dincolo de spaţiu şi timp, de cantitate şi calitate, guvernând acele lucruri care nu sunt legate
de aceste categorii, tot aşa şi sufletul guvernează trupul şi mădularele lui, fiind invizibil,
indivizibil şi nelegat de o parte anume. Căci cum ar putea ceva indivizibil să sălăşluiască în
ceva divizibil? Din toate aceste lucruri ne dăm seama cât de adevărate sunt cuvintele
Profetului, „Allah l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Lui”.
Şi aşa cum ajungem la o anumită cunoaştere a esenţei şi a atributelor lui Allah prin
contemplarea esenţei şi atributelor sufletului, tot aşa putem înţelege metoda de lucru şi de
guvernare a lui Allah, precum şi felul în care îşi deleagă puterea forţelor angelice etc., doar
prin simpla observare a modului în care fiecare dintre noi îşi guvernează micuţul lui regat. Să
luăm un exemplu simplu: să presupunem că un om doreşte să scrie numele lui Allah. Mai întîi
de toate el concepe dorinţa în inima lui, apoi forţele vitale o transmit creierului, iar forma
cuvântului „Allah” prinde contur în cămăruţele creierului care se ocupă cu gândirea; de aici ea
călătoreşte pe canalele nervoase şi pune în mişcare degetele, care la rândul lor pun în mişcare
stiloul, şi astfel cuvântul „Allah” este scris pe hârtie exact aşa cum a fost conceput în creierul
celui care scrie. În mod similar, atunci când Allah doreşte ceva, acel lucru apare în planul
spiritual, pe care Coranul îl numeşte „Tron”; de la nivelul Tronului trece cu ajutorul unui
curent spiritual într-un plan inferior, numit „Scaun”; apoi, forma acelui lucru apare pe
„Tăbliţa Destinului”; de aici, prin intermediul acelor forţe numite „îngeri”, se materializează
şi apare pe pământ sub forma plantelor, copacilor şi animalelor, care reprezintă voinţa şi
gândul lui Allah, aşa cum literele scrise reprezintă voinţa prezentă în inima celui care scrie,
precum şi forma existentă în creierul lui.
Un rege nu poate fi înţeles decât de un rege, de aceea Allah ne-a făcut nişte regi în
miniatură, ca să spunem aşa, şi ne-a dat în stăpânire un regat ce reprezintă o copie în
miniatură a regatului Său. În regatul omului, „tronul” lui Allah este reprezentat de suflet,
Arhanghelul de inimă, „scaunul” de creier, iar „tăbliţa” de vistieria gândurilor. Sufletul,
indivizibil şi nelegat de vreun anumit mădular, guvernează trupul aşa cum Allah guvernează
universul. Pe scurt, fiecăruia dintre noi i s-a încredinţat un mic regat şi nimeni nu trebuie să
fie neglijent în privinţa administrării lui.
În ceea ce priveşte recunoaşterea Providenţei lui Allah, există multe grade de
cunoaştere. Fizicianul este ca o furnică care se târăşte pe o bucată de hârtie şi văzând literele
negre răspândite pe ea va considera că stiloul este singura cauză a existenţei lor. Astronomul
este ca o furnică cu o perspectivă mai largă, pentru că poate observa degetele care mişcă
stiloul, adică el ştie că elementele se află în puterea stelelor, dar nu înţelege că stelele sunt în
puterea îngerilor. Astfel, ca urmare a diferitelor grade de percepţie ale oamenilor vor apărea
dispute cu privire la cauzele care produc anumite efecte. Cei ai căror ochi nu văd dincolo de
lumea fenomenală sunt ca aceia care îi confundă pe slujitorii de rang inferior cu regele. Legile
fenomenale trebuie să fie constante, pentru că altfel nu ar putea exista ştiinţă; dar este o mare
eroare să îi confunzi pe robi cu stăpânul lor.
Atâta timp cât există această diferenţă de percepţie între observatori, disputele vor
continua în mod necesar. Este ca atunci când nişte orbi care au auzit că în oraşul lor a venit un
elefant se duc să îl studieze. Singura cunoaştere pe care o pot obţine referitoare la acel elefant
se bazează pe simţul tactil. Astfel, unul atinge piciorul animalului, altul unul din colţi, iar altul
urechea, aşa că potrivit percepţiei fiecăruia elefantul va fi definit ca o coloană, ca un stâlp
gros sau ca o cuvertură, deoarece fiecare consideră că acea parte reprezintă întregul. Aşa că
fizicianul şi astronomul confundă legile pe care le percep cu Legiuitorul. O greşeală similară
îi este atribuită şi lui Avraam, deoarece în Coran se spune că acesta se închina stelelor, lunii şi
soarelui, până în clipa în care a devenit conştient de existenţa celui care a făcut toate aceste
lucruri şi a exclamat, „Eu nu iubesc lucrurile care apun”.

8
 Avem şi un alt exemplu din viaţa de zi cu zi referitor la faptul că oamenii confundă
cauzele secundare cu Cauza Promordială. Este cazul aşa-ziselor boli. Astfel, dacă cineva
încetează să manifeste interes pentru lucrurile lumeşti, dacă plăcerile obişnuite ajung să i se
pară dezgustătoare şi dacă pare scufundat în depresie, medicul va spune, „Acesta este un caz
de melancolie şi necesită cutare şi cutare tratament”. Fizicianul va spune, „Este vorba de o
uscăciune a creierului provocată de vremea caniculară şi starea persoanei nu se va ameliora
decât atunci când aerul va deveni umed”. Astrologul va pune această afecţiune pe seama unei
anumite conjuncţii sau opoziţii a planetelor. „Până acolo poate ajunge înţelepciunea lor”,
zice Coranul. Acestor oameni nici nu le trece prin minte că s-a întâmplat următorul lucru:
Atotputernicul este preocupat de bunăstarea acelui om şi de aceea a poruncit slujitorilor Săi,
planetele sau elementele, să îi provoace o asemenea stare ca să îl determine să întoarcă spatele
lucrurilor lumeşti şi să se întoarcă la Creatorul său. Cunoaşterea acestui fapt este o perlă
strălucitoare din oceanul cunoaşterii inspirate, în care toate celelalte forme de cunoaştere
reprezintă doar nişte insule.
Medicul, fizicianul şi astrologul au fără îndoială dreptate din perspectiva propriului
domeniu de cunoaştere, însă ei nu văd că boala este, ca să spunem aşa, un cordon de iubire
prin care Allah îi trage la El pe sfinţi; de aceea El a zis: „Am fost bolnav, dar voi nu aţi venit
să Mă cercetaţi”. Boala însăşi este una dintre acele experienţe prin care omul ajunge să îl
cunoască pe Allah, aşa cum spune El prin gura Profetului Său, „Bolile însele mă slujesc pe
Mine şi se prind de cei pe care îi aleg Eu”.
Remarcile anterioare ne pot permite să pătrundem mai adânc în înţelesul acelor
exclamaţii care pe care Credinciosul le rosteşte atât de des: „Allah e sfânt”, „Allah fie lăudat”,
„Nu există alt Dumnezeu decât Allah”, „Allah e mare”. Referitor la cea din urmă putem spune
că asta nu înseamnă că Allah este mai mare decât creaţia, întrucât creaţia reprezintă modul
Său de manifestare, aşa cum soarele se manifestă prin lumină, de aceea nu ar fi corect să
spunem că soarele este mai mare decât propria sa lumină. Ci mai degrabă înţelegem de aici că
măreţia lui Allah transcende facultăţile noastre cognitive, aşa că noi nu ne putem forma decât
o idee neclară şi nedesăvârşită în privinţa Lui. Dacă un copil ne-ar cere să îi explicăm ce
plăcere există în exercitarea suveranităţii, i-am putea spune că este ca plăcerea pe care el o
simte atunci când joacă acel joc în care loveşte o minge cu o bâtă, cu toate că cele două
lucruri nu au în realitate nimic în comun, cu excepţia faptului că ambele reprezintă nişte
plăceri. Astfel, exclamaţia „Allah e mare” înseamnă că măreţia Lui depăşeşte cu mult puterea
noastră de înţelegere. Mai mult decât atât, această cunoaştere imperfectă a lui Allah la care
noi putem ajunge nu este bine să rămână doar o simplă cunoaştere speculativă, ci ea trebuie
însoţită de adorare şi devoţiune. Când un om moare, acesta nu mai are de a face decât cu
Allah, însă dacă ar trebui să convieţuim cu o persoană, fericirea noastră va depinde în
întregime de gradul de afecţiune pe care o simţim faţă de ea. Iubirea este sămânţa fericirii, iar
iubirea faţă de Allah se dezvoltă prin adorarea Sa. O astfel de adorare şi faptul că ne amintim
continuu de Allah necesită un oarecare grad de austeritate, precum şi curmarea poftelor
trupeşti. Asta nu înseamnă că omul trebuie să renunţe la ele în totalitate, fiindcă atunci rasa
omenească ar pieri. Dar este necesar să se stabilească nişte limite stricte ale acestor pofte, şi
pentru că omul nu este cel mai bun judecător în privinţa sa atunci când vine vorba de limite,
acesta ar face bine să se consulte în această privinţă cu îndrumătorii spirituali. Astfel de
îndrumători spirituali sunt profeţii, iar legile pe care ei le-au enunţat prin inspiraţie divină
stabilesc limitele ce trebuie respectate în privinţa acestor chestiuni. Cel care încalcă aceste
limite „îşi vatămă sufletul”, după cum stă scris în Coran.
În pofida acestei precizări a Coranului există oameni care îl ignoră pe Allah şi care
depăşesc aceste limite. Şi există mai multe cauze pentru această ignoranţă. În primul rând,
există unii care eşuează în a-l găsi pe Allah cu ajutorul observaţiei, şi care astfel
concluzionează că Allah nu există şi că această lume minunată a apărut de la sine sau că a

9
existat dintotdeauna. Aceştia sunt precum omul care, văzând o scrisoare scrisă foarte frumos,
presupun că s-a scris singură sau că este scrisă dintotdeauna. Oamenii cu o asemenea gândire
sunt pe o cale greşită, de aceea nu are niciun rost să ne contrazicem cu ei. Din această
categorie fac parte unii dintre fizicienii şi astronomii la care ne-am referit anterior.
Alţii, care ignoră adevărata natură a sufletului, repudiază doctrina vieţii viitoare, când
omul va fi pus să dea socoteală pentru faptele sale şi va fi răsplătit sau pedepsit. Aceştia
consideră că nu sunt cu nimic mai buni decât animalele sau plantele, fiind prin urmare
pieritori. Pe de altă parte, există unii care cred în Allah şi într-o viaţă viitoare, dar credinţa lor
este slabă. Aceştia îşi spun: „Allah e mare şi independent de noi; Lui îi este absolut indiferent
dacă noi îl venerăm sau dacă practicăm abstinenţa”. Mintea lor se aseamănă cu cea a unui
om bolnav, care, atunci când medicul său îi prescrie un anumit regim, zice, „Şi dacă ţin acest
regim şi dacă nu-l ţin, ce contează asta pentru medic?”. Cu siguranţă că pentru medic nu
contează, dar pacientul se poate distruge prin această neascultare. După cum e la fel de sigur
că aşa cum o boală trupească netratată duce la moartea trupului, tot aşa şi o boală sufletească
pe care nu o tratăm atrage după sine multă suferinţă în viitor, după cum se spune şi în Coran,
„Doar cei care vin la Allah cu o inimă sănătoasă vor fi mântuiţi”.
A patra categorie de necredincioşi îi cuprinde pe aceia care spun, „Legea ne spune să
ne abţinem de la mânie, poftă şi ipocrizie. Acest lucru este de-a dreptul imposibil, pentru că
omul a fost creat cu aceste calităţi care îi sunt inerente. Este ca şi cum ni s-ar cere să facem
albul negru”. Aceşti oameni nesăbuiţi ignoră faptul că legea nu ne spune să smulgem din
rădăcină aceste pasiuni, ci să le menţinem în anumite limite, astfel încât să evităm păcatele
mari şi să putem obţine iertare pentru cele mici. Chiar şi Profetul lui Allah a zis, „Eu sunt un
om ca şi tine şi mă înfurii la fel ca toţi ceilalţi”; iar în Coran stă scris, „Allah îi iubeşte pe
aceia care ştiu să-şi înghită furia”, nu pe aceia care nu simt o deloc.
O a cincea categorie o reprezintă cei ce pun accentul pe bunăvoinţa lui Allah şi care
ignoră dreptatea Sa, zicându-şi, „Ei bine, indiferent de ce facem, Allah este milostiv”. Aceştia
nu iau în considerare faptul că deşi Allah este milostiv, totuşi mii de fiinţe umane pier în mod
jalnic de foame sau sunt răpuse de boli. Ei ştiu că oricine doreşte să aibă mijloacele necesare
traiului, sau bogăţie, sau învăţătură trebuie să se străduiască pentru a le obţine, fiindcă nu este
suficient să spună, „Allah este milostiv”. Deşi Coranul afirmă, „Sprijinul fiecărei creaturi vine
de la Allah”, totuşi mai este scris şi acest lucru, „Omul nu poate obţine nimic doar pentru că
se străduieşte”. Adevărul este că o asemenea învăţătură vine de la diavol, aşa că aceşti oameni
vorbesc doar din buze, nu şi din inimă.
O a şasea categorie o constituie aceia care pretind că au ajuns la un asemenea grad de
sfinţenie, încât păcatul nu îi mai poate atinge. Şi totuşi, dacă îi tratezi cu lipsă de respect, îţi
vor purta pică ani de zile, iar dacă vreunul dintre ei este lipsit de o bucăţică de mâncare care
crede că i se cuvine, atunci întreaga lume i se va părea că a devenit întunecată şi
neîncăpătoare pentru el. Şi chiar dacă vreunul dintre aceştia a reuşit într-adevăr să îşi supună
pasiunile, acesta nu are dreptul să emită o asemenea pretenţie, pentru că profeţii, cei mai buni
dintre oameni, şi-au mărturisit şi şi-au deplâns păcatele în mod constant. Unii dintre ei au avut
o teamă atât de mare de păcat, încât s-au abţinut şi de la lucruri care le erau permise; astfel, se
spune că într-o zi Profetului i s-a adus o curmală, însă acesta nu a mâncat-o, deoarece nu ştia
dacă fusese dobândită în mod legal. Pe când aceşti oameni care îşi trăiesc viaţa din plin vor
înghiţi litri de vin şi vor susţine (mă cutremur şi acum când scriu) că sunt superiori Profetului,
a cărui sfinţenie a fost pusă în pericol de o curmală, pe când sfinţenia lor nu este afectată de
toată acea cantitate de vin! Şi cu siguranţă că merită ca diavolul să îi târască şi să îi ducă la
pierzanie. Adevăraţii sfinţi ştiu că cel care nu îşi stăpâneşte poftele nu merită să fie numit om,
şi că un Musulman adevărat este doar acela care va accepta cu bucurie limitele impuse de
Lege. Cel care încearcă sub un pretext sau altul să ignore aceste obligaţii se află cu siguranţă
sub influenţa diavolului, iar acestuia trebuie să i se vorbească nu cu un stilou, ci cu o sabie.

10
Aceşti pesudo-mistici pretind uneori că sunt înecaţi într-o mare de minunare, dar dacă îi
întrebi de ce anume se minunează nu vor şti să răspundă. Lor trebuie să li se spună să se
minuneze atât cât vor, dar în acelaşi timp să ţină minte că Atotputernicul este Creatorul lor, iar
ei sunt slujitorii Lui.

11
 CAPITOLUL III

CUNOAŞTEREA ACESTEI LUMI

Lumea noastră este ca o scenă sau ca o piaţă străbătută de pelerini în drumul lor către
următoarea viaţă. De aici trebuie să se aprovizioneze cu cele necesare acestui drum pe care îl
au de parcurs; sau ca să spunem mai simplu, omul dobândeşte aici cu ajutorul simţurilor sale
trupeşti o anumită cunoaştere despre lucrările lui Allah, şi prin intermediul acestora despre
Allah însuşi, a cărui vedere va însemna beatitudinea sa viitoare. Pentru dobândirea acestei
cunoaşteri a coborât spiritul omenesc în această lume de apă şi lut. Şi atâta timp cât simţurile
sale rămân împreună cu el se spune că „este în această lume”; când ele pleacă, iar el rămâne
doar cu atributele esenţiale, se spune că a plecat „în cealaltă lume”.
Cât omul se află în această lume, el are nevoie de două lucruri: primul, să îşi protejeze
şi să îşi hrănească sufletul; al doilea, să aibă grijă de trup şi să îl hrănească. Hrana sufletui,
după cum am arătat mai sus, o reprezintă cunoaşterea lui Allah şi iubirea adresată Lui, iar
ruina sufletului este atunci când omul iubeşte orice altceva, cu excepţia lui Allah. Trupul, ca
să spunem aşa, este doar animalul pe care sufletul călăreşte, şi el este pieritor, pe când sufletul
continuă să trăiască. Sufletul trebuie să aibă grijă de trup, la fel cum un pelerin în drumul său
spre Mecca are grijă de cămila sa; dar dacă pelerinul îşi petrece tot timpul hrănindu-şi şi
împodobindu-şi cămila, atunci caravana îl va lăsa în urmă, iar el va pieri în deşert.
Nevoile trupeşti ale omului sunt simple, ele fiind de trei feluri: hrană, îmbrăcăminte şi
adăpost; însă dorinţele trupeşti implantate în el referitoare la satisfacerea acestor necesităţi se
pot revolta împotriva raţiunii, care se dezvoltă mai târziu decât ele. În consecinţă, aşa cum am
văzut anterior, acestea trebuie înfrânate prin legile divine promulgate de profeţi.
Dacă analizăm lumea cu care trebuie să avem de a face pentru o anumită perioadă de
timp vom vedea că aceasta se împarte în trei regnuri: animal, vegetal şi mineral. Omul are
nevoie continuu de produsele acestor trei regnuri, ceea ce a dus la apariţia a trei ocupaţii de
bază, ţesutul, construitul şi prelucrarea metalelor. La rândul lor, acestea au multe alte ramuri
subordonate, cum ar fi croitoria, zidăria, fierăria etc. Niciuna dintre acestea nu poate fi total
independentă de celelalte; acest fapt dă naştere feluritelor legături şi relaţii de afaceri, iar
acestea duc mult prea des la ură, invidie, gelozie, precum şi la alte boli ale sufletului. Şi
pentru că de aici provin motivele pentru certuri şi duşmănie este nevoie nu numai de o
guvernare politică şi civilă, ci şi de cunoaşterea legii.
Astfel, ocupaţiile şi afacerile din această lume au devenit din ce în ce mai complicate
şi mai problematice, mai ales din cauza faptului că oamenii au uitat că necesităţile lor reale
sunt doar trei – îmbrăcămintea, hrana şi adăpostul – şi că acestea au ca singur scop să facă din
trup un vehicul cât mai bun cu care sufletul să călătorească către lumea de apoi. Aceştia au
căzut în aceeaşi greşeală ca şi pelerinul care merge la Mecca, despre care am vorbit mai sus,
care uitând de scopul pelerinajului său şi de el însuşi a început să-şi petreacă tot timpul
hrănindu-şi şi împodobindu-şi cămila. Dacă un om nu veghează permanent asupra lui va fi cu
siguranţă fascinat şi prins în această lume, care, după cum a spus Profetul, este „un vrăjitor
mai mare decât Harut şi Marut”.
Caracterul înşelător al lumii se manifestă în următoarele feluri. În primul rând, ea
pretinde că va rămâne întotdeauna cu tine, când de fapt îţi fuge printre degete în fiecare clipă,
spunându-ţi rămas bun, fiind ca o umbră care pare statică, dar care în realitate se mişcă
permanent. De asemenea, lumea se prezintă sub înfăţişarea unei vrăjitoare strălucitoare, dar
imorale, care se preface că este îndrăgostită de tine, că ţine la tine, după care pleacă la
inamicii tăi, lăsându-te să mori de tristeţe şi de disperare. Iisus (pacea fie cu El!) a avut o

12
revelaţie, în care lumea i s-a înfăţişat ca o vrăjitoare bătrână şi urâtă. El a întrebat-o câţi soţi a
avut, iar ea i-a răspuns că aceia au fost nenumăraţi. A mai întrebat-o dacă acei soţi au murit
sau dacă au divorţat şi ea i-a răspuns că i-a ucis pe toţi. „Mă uit cu uimire”, a spus El, „la
proştii care văd ce ai făcut cu alţii şi care totuşi te doresc”.
Această vrăjitoare se împodobeşte cu giuvaeruri minunate şi îşi acoperă chipul cu un
văl. Apoi, pleacă să îi seducă pe oameni, şi mulţi dintre aceştia o urmează spre propria lor
pierzanie. Profetul a spus că în Ziua Judecăţii lumea o să apară sub forma unei vrăjitoare
hidoase, cu ochi verzi şi dinţi proeminenţi. Iar oamenii care o vor vedea vor spune, „Îndurare!
Cine este aceasta?”. Şi îngerii vor răspunde, „Acesta este lumea de dragul căreia v-aţi certat,
v-aţi luptat şi v-aţi făcut unul altuia viaţa amară”. Apoi, ea va fi aruncată în iad, de unde va
striga, „O, Allah! Unde sunt foştii mei iubiţi?”. Aşa că Allah va porunci ca toţi aceia să fie
aruncaţi laolaltă cu ea.
Oricine va contempla în mod serios acea eternitate din trecut când lumea nu exista,
precum şi viitoarea eternitate când de asemenea nu va mai exista, va înţelege că în esenţă totul
este ca o călătorie în care etapele sunt reprezentate de ani, distanţele măsurate în leghe sunt
reprezentate de luni, milele sunt reprezentate de zile, iar paşii nu sunt altceva decât clipe. Ce
cuvinte pot descrie, aşadar, nebunia omului care se străduieşte să îşi facă în această viaţă o
locuinţă permanentă, şi care îşi face planuri cu zeci de ani înainte referitoare la lucruri de care
poate nu va avea nevoie niciodată, având în vedere faptul că în zece zile s-ar putea afla sub
pământ?
În momentul morţii, cei ce s-au lăsat pradă fără nicio limită plăcerilor lumeşti vor fi ca
omul care s-a îndopat până la refuz cu bucate delicioase şi care este nevoit apoi să le vomite.
Ceea ce a fost delicios s-a dus, dar ocara rămâne. Cu cât vor fi avut mai multe posesiuni de
care s-au bucurat, ca de exemplu grădini, bărbaţi, femei, robi, aur, argint etc., cu atât mai
puternic vor simţi amărăciunea despărţirii de ele. Această amărăciune va supravieţui morţii,
deoarece sufletul care a transformat lăcomia în obicei va suferi în mod necesar în lumea de
apoi, ca urmare chinurilor provocate de faptul că nu îşi mai pot satisface dorinţele.
O altă proprietate periculoasă a lucrurilor lumeşti este faptul că acestea par la început
nişte nimicuri, însă fiecare dintre aceste aşa-zise „nimicuri” are o mulţime de ramificaţii, care
în cele din urmă vor înghiţi tot timpul şi toată energia unui om. Iisus (pacea fie cu El!), a spus,
„Cel ce iubeşte lumea este ca un om care bea apă de mare;şi cu cât bea mai mult, cu atât
mai însetat va fi, până când în cele din urmă va muri cu setea nepotolită”. Profetul a spus,
„Nu poţi să te amesteci cu lumea şi să nu te murdăreşti de ea, după cum nu poţi intra în apă
fără să te uzi”.
Lumea este ca o masă întinsă pentru nişte oaspeţi care vin şi pleacă neîncetat. Există
farfurii de aur şi de argint, o mulţime de mâncăruri, precum şi mirosuri. Oaspeţii înţelepţi
mânâncă atât cât le este necesar, se desfată cu mirosurile, mulţumesc gazdei şi apoi pleacă.
Însă oaspeţii nesăbuiţi vor încerca să ia cu ei câteva din farfuriile de aur şi de argint, aşa că
vor vedea cum acestea le sunt smulse din mâini, iar ei vor fi arătaţi la toată lumea şi se vor
simţi dezamăgiţi şi ruşinaţi.
Putem încheia aceste exemple referitoare la caracterul înşelător al lumii cu următoarea
parabolă scurtă. Să presupunem că o navă urmează să acosteze pe o insulă bine împădurită.
Căpitanul le spune pasagerilor că se vor opri aici pentru câteva ore şi că se pot duce puţină
vreme pe ţărm, însă îi avertizează să nu întârzie prea mult. În consecinţă, pasagerii debarcă şi
pleacă să se plimbe în direcţii diferite. Cei mai înţelepţi se vor întoarce după scurt timp şi,
găsind nava goală, îşi vor alege cele mai bune locuri unde să stea. Un al doilea grup de
pasageri va petrece ceva mai mult timp pe insulă, admirând frumzişul copacilor şi ascultând
ciripitul păsărilor. Venind şi ei pe navă vor găsi locurile cele mai bune deja ocupate, şi se vor
mulţumi cu cele mai puţin confortabile rămase libere. Un al treilea grup va hoinări şi mai
departe, şi găsind aceşti oameni nişte pietre frumos colorate şi strălucitoare le vor lua cu ei pe

13
corabie. Faptul că au întârziat atât de mult îi va obliga să se aşeze în părţile inferioare ale
navei, iar acolo îşi vor da seama că pietrele pe care le-au adunat şi care între timp îşi vor fi
pierdut strălucirea încep să le stea în drum. Ultimul grup s-a aventurat atât de departe, încât
acei oameni nu mai pot auzi vocea căpitanului, care îi cheamă să urce la bord, aşa că în cele
din urmă acesta este nevoit să plece fără ei. Prin urmare, nu vor avea altceva de făcut decât să
rătăcească de colo-colo într-o stare lipsită de orice speranţă, până când în cele din urmă vor
muri de foame sau vor cădea pradă animalelor sălbatice.
Primul grup îi reprezintă pe oamenii credincioşi, care se ţin departe de lume, iar
ultimul pe cei necredincioşi, cărora le pasă doar de această lume, şi nu dau doi bani pe lumea
de apoi. Cele două categorii intermediare sunt cei care îşi păstrează credinţa, dar care se lasă
pradă mai mult sau mai puţin deşertăciunilor acestei lumi.
Deşi am vorbit atât de mult împotriva lumii trebuie să ne amintim că în lume există
unele lucruri care nu fac parte din ea, aşa cum sunt cunoaşterea şi faptele bune. Omul ia cu el
în lumea de apoi toată cunoaşterea pe care o posedă, şi cu toate că faptele bune au trecut,
totuşi efectul lor va rămâne imprimat în caracterul său. Se întâmplă aşa mai ales în cazul
actelor de devoţiune, prin care omul îşi aminteşte permanent de Allah şi de iubirea Lui.
Acestea fac parte din categoria „acelor lucruri bune” despre care Coranul spune că „nu se vor
pierde niciodată”.
În lume mai există şi alte lucruri bune, cum ar fi căsătoria, hrana, îmbrăcămintea etc.,
pe care omul înţelept le foloseşte doar în măsura în care acestea îl ajută să ajungă în lumea de
apoi. Alte lucruri care îngreunează mintea făcând-o să se ataşeze de această lume şi să se
dezintereseze de cealaltă sunt acelea care derivă din răutate. La ele a făcut aluzie Profetul
atunci când a spus, „Lumea e un blestem şi tot ce se găseşte în ea reprezintă un blestem, cu
excepţia amintirii lui Allah şi a lucrurilor care sprijină această amintire”.

14
 CAPITOLUL IV

CUNOAŞTEREA LUMII DE APOI

În ceea ce priveşte bucuriile raiului şi chinurile iadului care vor urma după această
viaţă, toţi cei ce cred în Coran şi în Tradiţii sunt suficient de bine informaţi. Ceea ce le scapă
însă adeseori este faptul că există de asemenea un rai şi un iad de natură spirituală. Referitor
la primul, Allah i-a spus Profetului său, „Ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit, iar inima
omului nu poate concepe acele lucruri care sunt pregătite pentru cei drepţi”. În inima omului
iluminat există o fereastră care se deschide spre realităţile lumii spirituale, aşa încât acesta să
cunoască, nu din auzite sau ca rezultat al credinţei tradiţionale, ci prin experienţă directă, ce
anume produce nefericirea sau fericirea sufletului, şi asta în mod clar şi limpede, la fel cum
medicul ştie care sunt cauzele bolii sau ale sănătăţii trupeşti. El îşi dă seama că cunoaşterea lui
Allah şi venerarea Lui sunt tămăduitoare, şi că ignoranţa şi păcatul sunt otrăvuri mortale
pentru suflet. Mulţi oameni aşa-zis „învăţaţi”, pentru faptul că urmează orbeşte opiniile altora,
nu au o siguranţă absolută a convingerilor lor referitoare la fericirea sau nefericirea sufletelor
în lumea de apoi, însă cei care vor analiza această chestiune cu o minte lipsită de prejudecăţi
vor ajunge la o concluzie clară în această privinţă.
Efectul morţii asupra naturii compozite a omului este următorul: Omul are două
suflete, un suflet animal şi un suflet spiritual, cel din urmă având o natură angelică. Sediul
sufletului animal este inima, din care acest suflet iese sub forma unui abur subtil şi pătrunde
toate mădularele trupului, dând ochiului puterea vederii, urechii puterea auzului, şi fiecărui
mădular facultatea de a-şi exercita propria funcţie. El poate fi comparat cu un felinar cu care
te mişti printr-o casuţă şi a cărui lumină cade pe toţi pereţii. Inima este fitilul acestui felinar,
iar când uleiul se termină dintr-un motiv sau altul, felinarul se stinge. Aşa este şi cu moartea
sufletului animal. În privinţa sufletului spiritual sau omenesc lucrurile stau cu totul altfel.
Acesta este indivizibil şi cuajutorul lui omul îl poate cunoaşte pe Allah. El este, ca să spunem
aşa, călăreţul sufletului animal, dar când acela moare el continuă să trăiască, fiind asemenea
unui călăreţ care a descălecat sau unui vânător care şi-a pierdut armele. Acel armăsar şi acele
arme au fost date sufletului omenesc ca prin ele acesta să poată urmări şi captura Phoenix-ul
iubirii şi cunoaşterii lui Allah. Şi dacă a reuşit să facă această captură nu este un motiv de
supărare, ci mai degrabă o uşurare, deoarece poate lăsa deoparte armele şi poate descăleca de
pe acel armăsar ostenit. Prin urmare, Profetul a spus, „Pentru credincios, moartea este un dar
al lui Allah”. Însă vai de acel suflet care îşi pierde armăsarul şi armele de vânătoare înainte să
prindă prada! Nefericirea şi regretul lui vor fi de nedescris.
Un mic comentariu suplimentar ne va arăta cât de diferit este sufletul omenesc în
raport cu trupul şi cu mădularele acestuia. Membrele pot paraliza unul câte unul şi îşi pot
pierde funcţia, însă individualitatea sufletului nu este afectată câtuşi de puţin. Mai mult decât
atât, trupul pe care îl aveţi acum nu mai este trupul pe care îl aveaţi când eraţi copii, ci este
total diferit, însă cu toate acestea Personalitatea voastră actuală este identică cu cea de atunci.
Prin urmare este uşor să înţelegem că sufletul va exista şi atunci când trupul va pieri, şi el va
păstra acele atribute esenţiale care sunt independente de trup, şi anume cunoaşterea lui Allah
şi iubirea faţă de El. Acesta este înţelesul cuvintelor din Coran, „Lucrurile bune rămân”. Dar
dacă în loc să luaţi cu voi cunoaşterea plecaţi plini de ignoranţă în privinţa lui Allah, această
ignoranţă este şi ea un atribut esenţial, de aceea ea va rămâne ca un întuneric al sufletului şi ca
o sămânţă de nefericire. Prin urmare, Coranul spune: „Cel care este orb în această viaţă va fi
orb şi în viaţa viitoare şi va rătăci de la cale”.
Motivul pentru care spiritul omenesc caută să se întoarcă în acea lume superioară este

15
dat de faptul că acolo este orginea lui, întrucât el are o natură angelică. Şi a fost trimis în
această sferă inferioară împotriva voinţei sale pentru a dobândi cunoaştere şi experienţă, aşa
cum spune şi Allah în Coran: „Coborâţi de aici, voi toţi; veţi primi instrucţiuni de la Mine, iar
cei ce vor respecta aceste instrucţiuni să nu se teamă şi să nu se necăjească”. De asemenea,
versetul, „Eu am suflat în om spiritul Meu”, subliniază originea celestă a sufletului omenesc.
Aşa cum sănătatea sufletului animal constă în echilibrul dintre părţile sale componente, şi
atunci când acest echilibru se tulbură el este refăcut cu ajutorul unor leacuri, tot aşa şi
sănătatea sufletului omenesc constă într-un echilibru moral, care este menţinut şi restaurat,
atunci când este necesar, cu ajutorul învăţăturilor etice şi al preceptelor morale.
În ceea ce priveşte existenţa sa viitoare, deja am văzut că sufletul omenesc este în
esenţă independent de trup. Toate obiecţiile referitoare la existenţa sa după moarte, care
consideră că acesta trebuie să îşi recupereze trupul anterior cad, prin urmare, la pământ. Unii
teologi au presupus că după moarte sufletul omenesc este anihilat, după care este adus din nou
la viaţă, însă acest lucru contrazice nu numai raţiunea, ci şi Coranul. Cel din urmă ne spune că
moartea nu distruge individualitatea esenţială a omului, căci stă scris, „Să nu credeţi că cei
ucişi pe drumul care duce la Allah sunt morţi; nu, aceştia sunt vii şi se bucură în prezenţa
Domnului lor şi sunt plini de harul care li s-a dat”. Şi Legea nu spune nicidecum că cei morţi,
fie ei buni sau răi, au fost anihilaţi. Nicidecum, fiindcă se zice că Profetul a întrebat spiritele
necredincioşilor ucişi dacă şi-au aflat pedepsele cu care i-a ameninţat, fie ele reale sau nu.
Când adepţii săi au vrut să ştie ce rost are să-i întrebe pe aceia, el a răspuns, „Ei aud cuvintele
mele mai bine decât voi”.
Unor Sufiţi li s-a revelat lumea nevăzută a raiului şi iadului atunci când s-au aflat într-
o stare de transă asemănătoare morţii. Iar atunci când şi-au recăpătat cunoştinţa feţele lor au
trădat natura revelaţiilor pe care le-au avut, fiindcă pe ele se oglindeau bucuria sau groaza.
Însă nu este nevoie de nicio viziune care să demonstreze ce se va întâmpla cu fiecare om
gânditor, căci atunci când moartea îl va lipsi pe acesta de simţurile sale şi nu îi va lăsa decât
propria personalitate, atunci dacă pe pământ acel om a fost prea ataşat de obiectele simţurilor,
cum ar fi soţiile, copiii, bogăţiile, pământurile, robii, bărbaţi şi femei, etc., el va suferi negreşit
atunci când va fi lipsit de obiectele respective. Pe când, dimpotrivă, dacă a întors spatele atât
cât i-a fost cu putinţă tuturor obiectelor pământeşti şi dacă şi-a fixat suprema afecţiune asupra
lui Allah, acela va primi moartea cu bucurie, ca pe o modalitate de a scăpa de legăturile
lumeşti şi de a se uni cu Cel pe care îl iubeşte. În cazul lui vor fi valabile cuvintele Profetului:
„Moartea este o punte ce uneşte prieten cu prieten”, şi „Pentru necredincioşi lumea este un
rai, dar pentru credincioşi ea este o închisoare”.
Pe de altă parte, chinurile de care are parte sufletul după moarte îşi au originea în
faptul că oamenii iubesc lumea în mod excesiv. Profetul a spus că după moarte toţi
necredincioşii vor fi chinuiţi de nouăzeci şi nouă de şerpi, fiecare dintre ei având nouă capete.
Unii naivi au căutat în mormintele necredicioşilor şi s-au mirat că nu au văzut acei şerpi.
Aceştia nu înţeleg că şerpii îşi au locuinţa în spiritul necredinciosului şi că au existat în el
chiar şi înainte să moară, pentru că nu sunt altceva decât simbolurile calităţilor sale rele, cum
ar fi gelozia, ura, ipocrizia, mândria, înşelcăciunea etc., care toate derivă, direct sau indirect,
din iubirea de lume. Aşa este osânda celor care, după cum spune Coranul, „şi-au fixat inima în
această lume şi nu în lumea viitoare”. Dacă acei şerpi ar fi fost doar la exterior ar fi avut
speranţa să scape de chin, fie măcar şi pentru o clipă; însă fiind vorba de atributele lor
inerente, cum să mai poată scăpa?
Să luăm, de exemplu, cazul unui om care a vândut o roabă, însă nu şi-a dat seama cât
de ataşat era de ea decât atunci când nu a mai avut-o în preajmă. Aşa că iubirea faţă de ea,
care până atunci fusese în stare latentă, s-a trezit în el cu o asemenea intensitate, încât îl muşca
ca un şarpe, de aceea omul ar fi fost dispus să se arunce în foc sau apă ca să scape de chin. Şi
iubirea de lume se manifestă la fel, iar cei ce o iubesc nu-şi dau seama de asta decât atunci

16
când lumea li se ia, după care urmează un chin atât de mare, încât aceşti oameni ar vrea să-l
poată înlocui cu orice număr de şerpi şi scorpioni aflaţi la exterior.
Orice păcătos cară astfel cu el în lumea de apoi instrumentele propriei sale pedepse; şi
Coranul spune pe bună dreptate, „Adevărat că veţi vedea iadul; îl veţi vedea cu ochiul care nu
înşală”, şi tot aşa, „iadul îi înconjoară pe cei necredincioşi”. Şi nu spune „îi va înconjura”,
pentru că acesta se găseşte în jurul lor chiar şi în momentul de faţă.
Unii ar putea obiecta, „Dacă aşa stau lucrurile, atunci cine poate scăpa de iad, căci
cine nu este mai mult sau mai puţin legat de lume prin felurite legături de afecţiune şi
interes?”. La acesta noi răspundem că există unii oameni, mai ales fachirii, care au renunţat
total la iubirea faţă de lume. Dar chiar şi printre cei care au posesiuni lumeşti, cum ar fi o
soţie, copii, case etc., există unii care, deşi ţin la bunurile lor, îl iubesc mult mai mult pe
Dumnezeu. Aceştia sunt ca un om care, deşi ar putea avea o casă care îi place într-un anumit
oraş, atunci când este chemat de rege ca să ocupe o funcţie în alt oraş face acest lucru cu
bucurie, pentru că acea funcţie îi este mai dragă decât locuinţa respectivă. Aşa se întâmplă cu
mulţi profeţi sau sfinţi.
Există alţii, şi chiar sunt destul de numeroşi, care simt ceva iubire pentru Allah, însă
dragostea de lume este mult mai mare, aşa că după moarte vor trece printr-o mare suferinţă
înainte de a scăpa de influenţa ei. Mulţi afirmă că îl iubesc pe Allah, însă orice om se poate
pune la încercare pentru a vedea în ce parte înclină afecţiunea sa atunci când poruncile lui
Allah se ciocnesc cu unele dintre dorinţele sale. Dacă nu poţi să te înfrânezi şi continui să nu-i
dai ascultare lui Allah, atunci afirmaţia că îl iubeşti este doar o minciună.
Am văzut mai sus că un tip de iad spiritual îl reprezintă despărţirea forţată de lucrurile
lumeşti după care inima tânjeşte atât de mult. Mulţi cară cu ei germenii unui astfel de iad fără
a fi conştienţi de acest lucru; aşa că în lumea de apoi se vor simţi ca un rege care, după ce a
trăit în lux, a fost detronat şi a ajuns de ocară. Al doilea tip de iad spiritual este acela al ruşinii,
când omul se trezeşte şi vede limpede natura faptelor pe care le-a săvârşit. Astfel, cel care a
ucis se va vedea ca un canibal care mănâncă carnea fratelui său, iar cel care a invidiat se va
vedea ca unul care aruncă pietre într-un zid, iar acestea ricoşează şi scot ochii copiilor săi.
Acest tip de iad, adică iadul ruşinii, poate fi simbolizat de următoarea parabolă scurtă:
Să presupunem că un rege oarecare sărbătoreşte căsătoria fiului său. Seara, tânărul iese cu
nişte tovarăşi, după care se întoarce beat înapoi la palat (aşa crede el). Aşa că intră în camera
în care arde o lumină şi se aşază, crede el, lângă mireasa sa. Dimineaţa, când se trezeşte din
mahmureală, este îngrozit să constate că se află într-o casă funerară alături de nişte adoratori
ai focului, că în loc de canapea stă pe un catafalc şi că forma aceea pe care a luat-o drept soţia
sa este cadavrul aflat în descompunere al unei bătrâne. La ieşirea din casa funerară cu hainele
murdare de sus până jos, cât de mare este ruşinea lui să îl vadă pe rege, tatăl său, apropiindu-
se cu o escortă de soldaţi! Şi aceasta este o imagine mai estompată decât ruşinea pe care o vor
simţi în lumea de apoi acei oameni care s-au lăsat pradă poftelor şi lăcomiei lor.
Al treilea iad spiritual este acela al dezamăgirii provenite din eşecul de a atinge
obiectivele reale ale existenţei. Omul a fost creat cu intenţia de a oglindi lumina cunoaşterii
lui Allah, însă dacă el ajunge în lumea de apoi cu sufletul acoperit cu un strat gros de rugină
provenită din faptul că a dat frâu liber plăcerilor simţurilor, atunci înseamnă că acesta nu şi-a
atins scopul pentru care a fost creat. Dezamăgirea lui poate fi ilustrată în felul acesta: Să
presupunem că un om trece împreună cu tovarăşii săi printr-o pădure întunecoasă. Ici şi colo,
lucind pe pământ, se văd diferite pietre colorate. Tovarăşii săi adună aceste pietre şi îl
sfătuiesc şi pe el să facă la fel. „Pentru că”, spun ei,”am auzit că aceste pietre au o mare
valoare în locul unde mergem noi”. Însă omul râde de ei şi le spune că sunt proşti că se
împovărează în speranţa unui câştig iluzioriu, aşa că el preferă să meargă liber şi fără nicio
povară. Şi imediat ies la lumina zilei şi descoperă că acele pietre colorate sunt rubine,
smaralde şi alte pietre preţioase. Dezamăgirea şi tristeţea omului că nu a adunat şi el câteva

17
când erau la îndemână este mult mai uşor de imaginat decât de descris. Aşa vor regreta şi
aceia care, după ce vor pleca din această lume, îşi vor da seama că nu au făcut nimic pentru a
dobândi pietrele preţioase ale virtuţii şi comorile religiei.
Această călătorie a omului prin lume poate fi împărţită în patru etape: senzuală,
experimentală, instinctivă şi raţională. În prima etapă omul este ca o molie care, cu toate că
are vedere, nu are amintire, aşa că se va arde iar şi iar la flacăra aceleiaşi lumânări. În a doua
etapă, el este ca un câine care, după ce a fost bătut o dată, va fugi atunci când va vedea un băţ.
În a treia etapă, el este ca un cal sau ca o oaie, care fug instinctiv la vederea unui leu sau a
unui lup, duşmanii lor naturali, însă nu vor fugi la vederea unei cămile sau a unui bivol, chiar
dacă dimensiunile acestora sunt mai mari. În a patra etapă, omul îşi depăşeşte total limitele
animalice şi devine capabil, într-o oarecare măsură, să prevadă viitorul şi să ia măsurile
necesare. La început, mişcările sale pot fi comparate cu ale unui om obişnuit care merge pe
pământ, apoi cu ale unuia care traversează marea cu o corabie, apoi, când s-a familiarizat cu
realitatea, în al patrulea plan, este ca unul care merge pe mare, după care urmează un al
cincilea plan, cunoscut doar de către profeţi şi sfinţi, când deplasarea lui poate fi comparată cu
a cuiva care zboară prin văzduh.
Astfel, omul este capabil să trăiască pe câteva planuri diferite, de la planul animalic
până la cel angelic, şi exact în acest lucru constă pericolul, adică în faptul că poate cădea pe
cel mai de jos plan. În Coran stă scris, „Noi am oferit povara (adică responsabilitatea
liberului-arbitru) cerurilor, pământului şi munţilor, însă acestea au refuzat să o primească.
Însă omul a luat-o asupra sa. Adevărat că el este ignorant”. Nici animalele, nici îngerii nu pot
să-şi schimbe locul şi rangul care li s-au dat. Însă omul se poate prăbuşi la starea de animal
sau se poate avânta la cea de înger, căci acesta este înţelesul faptului că a acceptat acea
„povară” despre care vorbeşte Coranul. Majoritatea oamenilor aleg să rămână în cele două
etape inferioare menţionate mai sus, iar cei ce s-au stabilit aici vor fi mereu ostili călătorilor
sau pelerinilor, pe care îi depăşesc cu mult ca număr.
Mulţi dintre aceia care fac parte din prima categorie, neavând convingeri ferme despre
lumea de apoi şi fiind mânaţi de poftele lor, o neagă în totalitate. Ei spun că iadul este doar o
invenţie a teologilor ca să îi înspăimânte pe oameni, aşa că ei îi privesc pe aceştia cu un
dispreţ prea puţin voalat. Să intri în polemică cu astfel de oameni nu este de prea mare folos.
Însă măcar atât i s-ar putea spune unui astfel de om, în speranţa că va sta puţin să reflecteze:
„Chiar crezi cu adevărat că cei o sută douăzeci şi patru de mii de profeţi şi sfinţi care au
crezut în viaţa de apoi au greşit cu toţii şi numai tu ai dreptate atunci când negi spusele
lor?”. Iar dacă acela răspunde, „Da, sunt la fel de sigur cum ştiu că doi înseamnă mai mult
decât unu, că nu există suflet şi nici o viaţă viitoare de huzur sau de pedeapsă”, atunci
înseamnă că pentru omul respectiv nu mai există niciun fel de speranţă; tot ce poate face
cineva este să îl lase în pace, amintindu-şi de cuvintele Coranului, „Chiar dacă îi chemi la
învăţătură, ei nu se vor lăsa învăţaţi”.
Dar dacă ar zice că o viaţă viitoare este posibilă, însă doctrina este învăluită în dubiu şi
mister în aşa măsură încât îi este imposibil să-şi dea seama dacă este adevărată sau nu, atunci i
se poate spune: „Atunci ai face bine să crezi într-o oarecare măsură! Să presupunem că ar
trebui să mănânci şi cineva ţi-ar spune că un şarpe a vărsat venin pe mâncare; atunci
probabil că te-ai abţine şi mai degrabă ai îndura junghiurile foamei decât să mănânci, deşi
acel om ar putea să glumească ori să mintă. Sau să presupunem că eşti bolnav şi un făuritor
de talismane îţi zice, «Dă-mi o rupie şi îţi voi scrie pe ea un descântec, apoi o vei putea purta
la gât şi te vei vindeca»; atunci probabil că îi vei da o rupie în speranţa că talismanul îţi va fi
de folos. Sau dacă un astrolog ţi-ar spune, «Când luna va intra într-o anumită constelaţie bea
acest leac şi te vei face bine», atunci chiar dacă nu prea crezi în astrologie, probabil că vei fi
dispus să încerci acest lucru în speranţa că te vei însănătoşi. Şi nu ţi se pare că e mai bine să
dai crezare cuvintelor profeţilor şi sfinţilor referitoare la o viaţă viitoare decât să speri în

18
promisiunile unui făuritor de talismane şi ale unui astrolog? Oamenii îşi pun viaţa în pericol
călătorind pe mare în speranţa unui profit nesigur, iar tu nu poţi să suporţi acum durerile
abstinenţei de dragul bucuriei veşnice care va urma?”.
Odată, Şeicul Ali se contrazicea cu un necredincios, aşa că i-a spus, „Dacă tu ai
dreptate înseamnă că niciunul dintre noi nu va suferi în viitor; însă dacă noi avem dreptate,
atunci noi vom scăpa, iar tu vei suferi”. Acest lucru l-a spus nu pentru că el avea vreun dubiu,
ci doar ca să producă o impresie asupra necredinciosului. Din tot ce am spus rezultă că
preocuparea principală a omului în această lume este să se pregătească pentru lumea de apoi.
Chiar dacă se îndoieşte că ar exista o viaţă viitoare, raţiunea îi sugerează că ar trebui să
acţioneaze ca şi cum aceasta ar exista, pentru că în joc este o chestiune de o importanţă
colosală. Pacea fie cu cei ce urmează această învăţătură!

19
 CAPITOLUL V

REFERITOR LA MUZICĂ ŞI LA DANS CA AJUTOARE

PENTRU VIAŢA RELIGIOASĂ

Inima omului a fost în aşa fel alcătuită de către cel Atotputernic, încât aceasta,
asemenea unei bucăţi de cremene, conţine un foc ascuns care este declanşat de muzică şi
armonie, făcându-l pe om să piardă contactul cu lumea şi să intre în extaz. Aceste armonii
sunt ecouri ale acelei lumi superioare pline de frumuseţe, pe care noi o numim lumea
spiritelor; ele îi reamintesc omului de relaţia sa cu acea lume şi provoacă în el o emoţie atât de
profundă şi ciudată, încât acel om nu ştie cum să o explice. Efectul muzicii şi dansului este cu
atât mai pronunţat cu cât firea oamenilor asupra cărora acţionează este mai simplă şi mai
înclinată spre trăiri emoţionale; aşa că ele suflă într-o flacără a iubirii care se găseşte în inimă
în stare latentă, indiferent că e vorba de o iubire pământească şi senzuală sau divină şi
spirituală.
În consecinţă, teologii au dezbătut foarte mult această problemă, dacă legea permite ca
muzica şi dansul să fie privite ca nişte exerciţii de natură religioasă. Una dintre secte, şi
anume Zahiriţii (în traducere, cei dinafară), consideră că Allah nu poate fi comparat cu omul,
aşa că ei neagă posibilitatea ca omul să simtă în mod real iubire faţă de Allah, spunând că nu
poate exista iubire decât faţă de cei din aceeaşi specie. Şi dacă cineva crede că simte iubire
faţă de Creatorul său, aceasta este doar o simplă proiecţie, o umbră a propriei sale fantezii sau
o reflexie a iubirii pentru creatură; în viziunea lor, muzica şi dansul au de a face doar cu
iubirea pentru creatură, fiind prin urmare neligitime ca exerciţii religioase. Dacă îi întrebăm
care este semnificaţia acelei „iubiri pentru Allah” pe care o porunceşte legea religoasă, aceştia
vor răspunde că acolo se are în vedere supunerea şi venerarea. Aceasta este o eroare de care
sperăm să ne putem ocupa într-un alt capitol, dedicat iubirii pentru Allah. În momentul de
faţă, ne vom mulţumi să spunem că muzica şi dansul nu pun nimic în inimă, căci totul se
găseşte deja acolo, ci ele doar suflă în flacăra latentă a emoţiilor. Prin urmare, dacă un om are
în inimă acea iubire pentru Allah pe care o porunceşte Legea, este absolut legitim, ba chiar
lăudabil din partea lui, să se folosească de orice exerciţii care pot să o scoată la lumină. Pe de
altă parte, dacă inima sa este plină de dorinţe senzuale, muzica şi dansul le vor stimula pe
acestea, situaţie în care folosirea unor asemenea mijloace este nelegitimă. Iar dacă face apel la
ele doar ca să se distreze, atunci acestea nu vor fi nici legitime, nici nelegitime, ci indiferente.
Căci simplul fapt că sunt plăcute nu le face nelegitime, aşa cum nici ascultatul cântecului
păsărilor nu este nelegitim sau privitul pajiştilor verzi sau al apelor curgătoare. Caracterul
nevinovat al muzicii şi dansului privite doar ca distracţie mai este coroborat şi cu o tradiţie
autentică pe care o avem de la Stăpâna Aisha, care povesteşte: „Într-o zi de sărbătoare, nişte
negri dădeau spectacol într-o moschee. Profetul mi-a zis, «Vrei să îi vezi?”. Eu am răspuns,
«Da». În consecinţă, m-a ridicat cu mâna lui binecuvântată, iar eu am privit atât de mult,
încât el mi-a zis de mai multe ori, «Nu ţi-e suficient?»”. O altă tradiţie de la Stăpâna Aisha
este următoarea: „Într-o zi de sărbătoare, la casa mea au venit două fete care au început să
cânte şi să danseze. Profetul a intrat şi s-a aşezat pe divan, întorcându-şi faţa. Imediat a
intrat şi califul Abu Bakr, care văzând fetele care cântau a exclamat, «Vai, instrumentele
muzicale ale lui Şeitan în casa Profetului!». Atunci, Profetul s-a întors şi i-a spus, «Lasă-le în
pace, Abu Bakr, căci asta e o zi de sărbătoare»”.
Trecând peste cazurile în care muzica şi dansul aprind dorinţele rele care dormitează în
inimă, ajungem la situaţiile în care aceste mijloace sunt perfect legitime. Aşa se întâmplă când
pelerinii sărbătoresc în cântec slava Casei lui Allah de la Mecca, incitându-i astfel şi pe alţii să

20
meargă în pelerinaj; sau când muzica şi cântecele menestrelilor stârnesc în piepturile
auditorilor ardoarea de a lupta împotriva necredincioşilor. În mod similar, muzica de jale este
şi ea legitimă, deoarece provoacă tristeţe celor care au păcătuit şi care au eşuat în viaţa
religioasă; de aşa natură era muzica lui David. Însă bocetele care sporesc durerea după cei
morţi nu sunt legitime, căci în Coran stă scris, „Nu plângeţi după ceea ce aţi pierdut”. Pe de
altă parte, muzica veselă de la căsătorii şi banchete sau de la alte evenimente, cum ar fi tăiatul
împrejur sau pornirea în călătorie, este legitimă.
Am ajuns acum la folosirea muzicii şi dansului doar în scop religios: aşa este muzica
sufiţilor, care trezeşte în ei o iubire mai mare pentru Allah, iar cu ajutorul muzicii aceştia au
parte adesea de viziuni spirituale şi de extaz, stări în care inima lor devine la fel de curată
precum argintul în cuptor, dobândind un grad de puritate care nu ar putea fi atins prin niciun
fel de austerităţi de ordin exterior. În acele momente, Sufitul devine atât de deplin conştient de
relaţia sa cu lumea spirituală, încât îşi pierde cunoştinţa în privinţa acestei lumi şi adesea cade
la pământ fără simţire.
Totuşi, este nelegitim ca aspirantul la Sufism să ia parte la acest dans mistic fără
permisiunea Maestrului său (numit Pir) sau a învăţătorului său spiritual. Se povesteşte despre
şeicul Abu'l Qasim Girgani că atunci când unul dintre discipolii săi a cerut permisiunea să ia
parte la un asemenea dans, el i-a spus, „Ţine un post strict timp de trei zile; apoi pune
bucătarul să-ţi gătească feluri de mâncare tentante; dacă în aceste condiţii tot mai ai chef de
„dans”, atunci poţi să iei parte la el”. Însă discipolul a cărui inimă nu este total purificată de
dorinţele pământeşti, chiar dacă poate a întrezărit poteca mistică, trebuie oprit de către
învăţătorul său spiritual să ia parte la asemenea dansuri, pentru că acestea i-r face mai mult
rău decât bine.
Cei care neagă realitatea acestor extazuri şi a celorlalte experienţe spirituale ale
Sufiştilor dau dovadă de îngustime de minte şi de percepţie superficială. Lor, însă, trebuie să
li se acorde înţelegere, pentru că este la fel de dificil să crezi în realitatea unor stări despre
care nu cunoşti nimic, cum îi este şi unui orb să înţeleagă plăcerea de a privi iarba verde şi apa
curgătoare, sau unui copil să cunoască plăcerea care derivă din exercitarea suveranităţii. Un
om înţelept, cu toate că el însuşi poate că nu a experimentat niciodată vreuna din acele stări,
nu va nega niciodată realitatea lor, căci ce nebunie ar putea fi mai mare decât să negi
realitatea unui lucru doar pentru că tu însuţi nu ai experimentat-o! La aceşti oameni se referă
Coranul atunci când spune, „Cei ce nu au parte de călăuzire vor spune, «Aceasta e curată
impostură”.
În ceea ce priveşte poeziile erotice recitate cu ocazia adunărilor Sufi, în privinţa cărora
oamenii au uneori obiecţii, trebuie să ne reamintim că, atunci când în aceste poezii se vorbeşte
despre separarea sau uniunea cu iubitul, asta înseamnă că adeptul Sufi, care îl iubeşte pe
Allah, se referă la separarea de El sau la uniunea cu El. În mod similar, „pletele întunecate”
sunt un simbol al întunericului necredinţei, în timp ce „lumina feţei” se referă la lumina
credinţei şi la beţia extazului practicantului Sufi. Să luăm de exemplu versurile:

Poţi să torni mii de căni de vin tare

Până nu bei nu ştii ce-i aia desfătare.

Prin acestea autorul vrea să spună că adevărata desfătare a religiei nu poate fi găsită pe
calea instrucţiei formale, ci prin dorinţă şi prin atracţia pe care o simte cineva. Un om poate să
discute oricât şi să scrie numeroase cărţi cu privire la dragoste, credinţă, pietate etc., şi să
înnegrească hârtia cât vrea, însă până când nu va poseda el însuşi acele atribute, faptul că scrie
nu îl va ajuta la nimic. Astfel, cei care caută pricină Sufiţilor pentru că aceştia sunt puternic
afectaţi de asemenea versuri, ajungând chiar până la extaz, se dovedesc a fi nişte oameni
superficiali şi lipsiţi de bunăvoinţă. Chiar şi cămilele sunt afectate uneori atât de puternic de

21
cântecele arăbeşti, încât vor alerga rapid, purtând poveri extrem de grele, până când vor cădea
la pământ într-o stare de epuizare.
Cel ce aude, însă, cântările Sufi va fi în pericol de blasfemie dacă crede că unele
versuri se referă la Allah. De exemplu, dacă aude un astfel de vers, „Şi tu te-ai schimbat şi ai
renunţat la fostul tău fel de a fi”, nu trebuie să se gândească că aceste cuvinte îi sunt adresate
lui Allah, pentru că Allah nu este schimbător, ci versurile se referă la el însuşi şi la
modificarea stărilor sale de spirit. Allah este precum soarele, care străluceşte mereu, dar
pentru noi lumina sa este ascunsă uneori de unele obiecte care se interpun între noi şi El.
Se povesteşte că unii adepţi ating un asemenea grad de extaz, încât se pierd în Allah.
Aşa a fost cazul şeicului Abu'l Hassan Nuri, care, auzind un anumit vers, a căzut într-o stare
extatică şi, ajungând la un câmp plin cu tulpini tăiate de trestie de zahăr a luat-o la fugă până
când şi-a rănit picioarele, care de aceea au început să sângereze, aşa că nu după multă vreme
şi-a găsit sfârşitul. Unii au presupus că în astfel de cazuri Divinitatea coboară în om, însă a
crede acest lucru ar fi o mare greşeală; ar fi ca în cazul acelui om care şi-a văzut pentru prima
dată chipul în oglindă şi a presupus că într-un fel sau altul a devenit una cu oglinda sau ca şi
cum cineva ar crede că culorile roşu şi alb reflectate de oglindă sunt de fapt calităţi care îi
aparţin.
Stările de extaz care îi cuprind pe practicanţii Sufi variază în funcţie de emoţiile
specifice ale acestora: iubire, teamă, dorinţă, căinţă etc. Aceste stări, după cum am arătat mai
sus, nu sunt provocate doar de ascultarea versetelor Coranului, ci uneori extazul este provocat
de poeziile erotice. Unii au obiectat spunând că în astfel de ocazii nu trebuie recitate nici
poezii, nici versete din Coran; însă trebuie să ne reamintim că versetele din Coran nu sunt
menite să stârnească emoţii, cum ar fi de exemplu atunci când unui om i se cere să-i lase
mamei sale a şasea parte din proprietăţile pe care le are, iar surorii sale jumătate; sau atunci
când se porunceşte ca o văduvă să aştepte patru luni după moartea soţului său înainte să se
căsătorească cu un alt bărbat. Doar firile umane extrem de sensibile pot să cadă în extaz
religios la auzirea unor astfel de versete.
Un alt motiv pentru folosirea poeziilor şi a versetelor Coranului în astfel de ocazii este
acela că oamenii sunt atât de familiarizaţi cu Coranul, încât mulţi îl cunosc pe dinafară, aşa că
că efectul pe care ar putea să-l aibă asupra lor s-a estompat prin repetiţie constantă. Nu pot fi
recitate mereu versete noi din Coran şi nici poezii scrise de curând. Odinioară, nişte arabi
necultivaţi, care au auzit Coranul pentru prima oară, au fost atât de impresionaţi, încât califul
Abu-Bakr le-a zis, „Şi noi am fost odată ca şi voi, dar sufletele noastre s-au împietrit”, ceea
ce înseamnă că unele efecte ale Coranului dispar în cazul celor care îl cunosc foarte bine. Din
acelaşi motiv, califul Omar obişnuia să poruncească pelerinilor care se duceau la Mecca să
plece cât mai repede, „Căci”, spunea el, „mă tem că dacă vă veţi obişnui prea mult cu Oraşul
Sfânt evlavia pe care o simţiţi pentru el va dispărea din inimile voastre”.
În plus, în ochii oamenilor de rând, cântatul şi folosirea instrumentelor muzicale, cum
ar fi fluierul şi toba, reprezintă ceva uşuratic şi frivol, de aceea nu se cade ca măreţia
Coranului să fie asociată, fie şi temporar, cu aceste lucruri. Se povesteşte că Profetul a intrat
odată în casa lui Rabia, fiica lui Mauz, şi că acolo erau nişte fete care au început să cânte în
onoarea lui. Însă el le-a poruncit să înceteze deîndată, fiindcă venerarea Profetului era o temă
prea sacră pentru a fi tratată în felul acela. Mai există însă un pericol, şi anume ca cei care aud
Coranul să ataşeze versetelor propria lor interpretare, iar acesta este un lucru nelegitim. În
schimb, nu este nimic rău dacă oamenii interpretează versurile unei poezii în moduri diferite,
deoarece nu este necesar să se dea poeziei aceeaşi semnificaţie pe care autorul a avut-o în
vedere.
Alte caracteristici ale acestor dansuri mistice sunt contorsionările trupului şi sfâşierea
hainelor, care adesea le însoţesc. Dacă acestea sunt rezultatul unor stări extatice reale, atunci
nu e nimic de zis împotriva lor, însă dacă acestea sunt făcute în mod conştient şi deliberat de

22
către cei ce doresc să pară „adepţi”, atunci nu sunt altceva decât nişte acte de ipocrizie. În
orice caz, adeptul perfect este acela care se controlează până în momentul în care este obligat
să dea frâu liber sentimentelor sale. Se povesteşte despre un tânăr care era discipolul lui
Sheikh Junaid, că auzind la o întrunire Sufi că instrumentele încep să cânte nu a mai putut să
se abţină şi a început să strige de încântare. Junaid i-a zis, „Dacă mai faci asta încă o dată,
atunci să pleci de la mine”. Aşa că tânărul a început să se controleze în astfel de ocazii, însă la
un moment dat emoţiile sale pe care le reprimase din toate puterile au fost atât de intense,
încât a lăsat să îi scape un strigăt, iar apoi a murit.
Ca să concluzionăm: când au loc astfel de întruniri trebuie acordată o atenţie deosebită
momentului şi locului, iar spectatorilor care nu sunt mânaţi de motive temeinice nu li se va
permite să asiste. Cei care iau parte la adunare, însă, vor trebui să stea în linişte, să nu se uite
unul la altul, ci să-şi ţină capetele plecate ca şi cum s-ar ruga şi să îşi concentreze mintea pe
Allah. Fiecare trebuie să fie atent la ce i se dezvăluie în inima sa şi nu să facă mişcări
conştiente. Însă dacă vreunul se ridică într-o stare de extaz veritabil, toţi vor trebui să se ridice
împreună cu el, iar dacă turbanul vreunuia dintre ei va cădea pe jos şi ceilalţi vor trebui să îşi
scoată turbanele.
Cu toate că aceste chestiuni sunt noutăţi pentru Islam, întrucât nu ne-au parvenit de la
primii adepţi ai Profetului, nu trebuie să uităm că nu toate noutăţile sunt interzise, ci doar
acelea care contravin Legii. De exemplu, „Taraweeh”, rugăciunea de seară, a fost introdusă
pentru prima dată de califul Omar. Profetul a spus, „Fiecare om trebuie să trăiască în funcţie
de obiceiurile sale şi de felul său de a fi”, de aceea este un lucru potrivit să ţii cont de ceea ce
le place oamenilor, ca aceştia să nu se simtă ofensaţi şi să refuze să se conformeze. Este
adevărat că Tovarăşii nu aveau obiceiul să se ridice atunci când Profetul îşi făcea intrarea,
fiindcă le displăcea acest lucru; însă acolo unde acest obicei a fost acceptat, a nu-l respecta ar
provoca supărare, de aceea ar fi mai bine ca oricine să se conformeze la ceea ce s-a stabilit.
Arabii au propriile lor obiceiuri, iar Perşii le au pe ale lor. Allah ştie care dintre ele sunt mai
bune.

23
 CAPITOLUL VI

REFERITOR LA AUTOOBSERVARE ŞI LA AMINTIREA DE ALLAH

Să ştii, fratele meu, că în Coran Allah a zis, „În Ziua Învierii vom înălţa o balanţă
dreaptă, şi niciun suflet nu va fi nedreptăţit”. Şi oricine a făcut un grăunte de bine sau rău va
trebui să stea şi să-l privească. De asemenea, în Coran mai scrie, „Fiecare suflet va trebui
lăsat să vadă ce i se pune în faţă în Ziua Judecăţii”. Iar califul Omar avea o vorbă, „Faceţi un
bilanţ al faptelor voastre înainte să fiţi chemaţi să daţi seama pentru ele”; şi Allah spune, „O,
voi, credincioşilor, aveţi răbdare şi luptaţi cu bărbăţie împotriva dorinţelor firii”. Sfinţii au
înţeles întotdeauna că au venit în această lume să facă un negoţ de natură spirituală, câştigul
însemnănd raiul, iar pierderea iadul. De aceea, ei au privit întotdeauna trupul cu mare atenţie,
ca nu cumva, asemenea unui partener care trădează în afaceri, să le provoace o pierdere
însemnată. Prin urmare, înţelept este acela care, după rugăciunea de dimineaţă, petrece o oră
întreagă în meditaţie şi îi spune sufletului său, „O, suflet al meu, tu ai doar o singură viaţă;
nicio clipă care a trecut nu poate fi adusă înapoi, pentru că în planul lui Allah toate
respiraţiile sunt numărate şi nu pot fi sporite nicidecum. Când viaţa ia sfârşit, tu nu mai poţi
să faci niciun negoţ spiritual, prin urmare, ceea ce ai de făcut, fă acum; trăieşte această zi ca
şi cum viaţa ta deja s-a scurs şi printr-o favoare deosebită ţi s-a mai acordat de către cel
Atotputernic doar o sngură zi. Ce nebunie mai mare ar putea exista decât aceea de a o
irosi?”.
La înviere, omul va vedea toate orele vieţii lui înşirate ca nişte cufere cu bogăţii. Uşa
unuia se va deschide şi înăuntru va fi numai lumină: asta înseamnă că în ora respectivă omul a
făcut numai bine. Inima sa se va umple cu o asemenea bucurie, încât doar o mică parte din ea
ar fi suficientă să-i facă să uite de foc pe locuitorii iadului. Apoi se va deschide uşa altui cufăr
şi înăuntru va fi întuneric beznă, iar de acolo va ieşi un miros urât, care îi va face pe toţi cei
prezenţi să se ţină de nas: aceasta este o oră pe care omul a petrecut-o făcând rău, aşa că va
suferi atât de mult, că numai o fracţiune din acest chin ar putea să provoace amărăciune celor
binecuvântaţi, care au ajuns în rai. Uşa unui al treilea cufăr se va deschide şi acesta va da
impresia că este gol, neavând nici lumină, nici întuneric: înseamnă că este vorba de o oră în
care omul nu a făcut niciun lucru bun sau rău. Atunci va simţi remuşcare şi confuzie, aşa cum
simte posesorul unei mari comori, care a irosit-o sau a lăsat-o să i se scurgă printre degete.
Astfel, prin faţa ochilor celui aflat la judecată se vor derula toate orele vieţii, una câte una. De
aceea, omul trebuie să spună sufletului său în fiecare dimineaţă, „Allah ţi-a dat douăzeci şi
patru de comori; ai grijă ca nu cumva să pierzi vreuna dintre ele, fiindcă nu vei putea suporta
regretul pe care-l vei simţi în urma unei astfel de pierderi”.
Sfinţii au spus, „Chiar dacă Allah te-ar ierta că ţi-ai irosit viaţa, tu nu vei putea să
ajungi în rândul oamenilor drepţi şi astfel vei suferi pentru pierderea ta; prin urmare,
păzeşte-ţi cu grijă limba, ochiul şi fiecare dintre cele şapte mădulare, căci fiecare dintre ele
este, ca să spunem aşa, o posibilă poartă către iad. Spune trupului, «Dacă eşti rebel,
adevărat îţi spun că te voi pedepsi»; căci cu toate că trupul este încăpăţânat, el este capabil
să primească învăţătura şi poate fi îmblânzit prin austeritate”. Acesta este, aşadar, scopul
autoobservării, iar Profetul a spus, „Fericit este cel ce face acum lucruri care îi vor fi de folos
după moarte”.
Şi ajungem acum la amintirea de Allah. Aceasta constă în faptul că omul îşi aduce
aminte că Allah îi vede toate faptele şi toate gândurile. Oamenii văd numai ce este la exterior,
însă Allah vede şi la exterior şi în interiorul omului. Cel care crede acest lucru îşi va disciplina
atât interiorul, cât şi exteriorul. Dacă însă nu crede, atunci este un necredincios, iar dacă

24
crede, dar faptele sale sunt în contradicţie cu acea credinţă, atunci este vinovat în cel mai înalt
grad. Într-o zi, un negru a venit la Profet şi i-a spus, „O, Profet al lui Allah! Am păcătuit mult.
Va fi acceptată pocăinţa mea sau nu?”. Profetul i-a răspuns, „Da”. Atunci negrul a zis, „O,
Profet al lui Allah, am păcătuit tot timpul. Oare Allah a văzut absolut tot?”. „Da”, a fost
răspunsul. Negrul a scos atunci un strigăt şi a căzut la pământ fără suflare. Până când omul nu
este convins de faptul că se află mereu sub supravegherea lui Allah, el nu va putea să
acţioneze într-un mod corect.
Un oarecare şeic avea un discipol pe care-l preţuia mai mult decât pe ceilalţi ucenici ai
săi, aşa că aceia erau invidioşi. Într-o zi, şeicul i-a dat fiecăruia dintre ei o găină şi le-a spus să
se ducă şi să o omoare într-un loc unde să nu îi poată vedea nimeni. În consecinţă, fiecare a
ucis pasărea într-un loc retras şi a adus-o înapoi, cu excepţia discipolului favorit al şeicului,
care a adus-o înapoi vie, spunând, „Nu am găsit un astfel de loc, pentru că Allah vede peste
tot”. Şeicul le-a spus celorlalţi, „Acum vedeţi adevărata valoare a acestui tânăr? El îşi aduce
aminte permanent de Allah”.
Când Zuleika l-a ispitit pe Iosif, ea a aruncat o bucată de pânză pe chipul unui idol pe
care îl venera. Iosif i-a zis, „O, Zuleika, tu te ruşinezi de o bucată de piatră, iar eu să nu mă
ruşinez în faţa Celui care a creat cele şapte ceruri şi pământul?”. Un om a venit odată la
sfântul Junaid şi a zis, „Nu-mi pot împiedica ochii să arunce priviri lascive. Ce aş putea să fac
în acest sens?”. Junaid a răspuns, „Adu-ţi aminte că Allah te vede mult mai clar decât poţi
vedea tu pe cineva”. În tradiţii stă scris că Allah a spus, „Raiul este pentru aceia care
intenţionează să comită păcate, dar care îşi aduc aminte că ochiul Meu îi vede şi atunci se
abţin”. Abdullah Ibn Dinar relatează, „Odată eram în compania califului Omar, în apropiere
de Mecca, şi am întâlnit un băiat care era robul unui păstor şi îi mâna turma. Omar i-a zis,
«Vinde-mi o oaie!». Băiatul i-a răspuns, «Oile nu sunt ale mele, ci ale stăpânului meu»”.
Atunci, ca să-l încerce, Omar i-a zis, „Ei bine, ai putea să-i spui că pe una a mâncat-o lupul şi
astfel nu va afla”. „Nu va afla”, a spus băiatul, „însă Allah va şti”. Omar a început să plângă şi
a trimis după stăpânul băiatului, apoi l-a cumpărat şi i-a redat libertatea, după care i-a zis,
„Datorită lucrului pe care l-ai spus vei fi liber şi în această lume şi vei fi liber şi în cea care
urmează”.
Această amintire de Allah are două grade. Primul grad se întâlneşte în cazul acelor
sfinţi ale căror gânduri sunt total absorbite în contemplarea măreţiei lui Allah şi care nu au loc
în inimile lor pentru nimic altceva. Acesta este gradul inferior de amintire, fiindcă atunci când
inima unui om este statornică şi ea stăpâneşte membrele trupului, astfel încât acestea nu mai
pot săvârşi fapte nelegiuite, acel om nu mai are nevoie de niciun alt mijloc care să îl apere de
păcat. La acest tip de amintire s-a referit Profetul atunci când a spus, „Allah va avea grijă atât
în această lume, cât şi în lumea de apoi de cel ce se trezeşte dimineaţa neavând altceva în
minte decât pe El”.
Câţiva dintre cei ce îşi aduc aminte de Allah sunt atât de absorţiţi de gândurile lor
despre El, încât dacă cineva vorbeşte cu ei nu aud sau dacă se mişcă în faţa lor nu văd, aşa
încât se vor împiedica, ca şi cum s-ar ciocni de un zid. Un sfânt relatează următoarele lucruri:
„Într-o zi am trecut printr-un loc unde arcaşii se întreceau să tragă la ţintă. Ceva mai departe
se afla un om care stătea singur. M-am apropiat şi am încercat să intru în vorbă cu el, însă
acela mi-a răspuns, «E mai bine să-ţi aminteşti de Allah decât să vorbeşti». Eu am zis, «Nu te
simţi singur?». «Nu», a răspuns el, «Allah şi doi îngeri sunt aici cu mine». Arătând către
arcaşi, l-am întrebat, «Care dintre aceştia a câştigat premiul?». «Acela», a răspuns el,
«căruia Allah i l-a hărăzit». Apoi am întrebat, «De unde vine acest drum?». La care el şi-a
înălţat ochii spre cer, apoi s-a ridicat şi a plecat spunând, «O, Allah! Multe dintre creaturile
Tale nu-şi aduc aminte de Tine!»”.
Într-o bună zi, sfântul Shibli s-a dus să îl vadă pe Sufitul Thaury; l-a găsit şezând atât
de tăcut în contemplaţie, încât nu i se mişca niciun fir de păr. Atunci l-a întrebat, „De la cine

25
ai învăţat să stai atât de nemişcat în contemplaţie?”. Thaury a răspuns, „De la o pisică pe
care am văzut-o aşteptând în faţa unei găuri de şoarece într-o nemişcare chiar mai mare
decât aceasta”. Ibn Hanif relatează: „Am fost informat că în oraşul Sur un şeic şi discipolul
lui şedeau mereu pierduţi în amintirea de Allah. M-am dus acolo şi i-am găsit pe amândoi
stând cu feţele întoarse spre Mecca. I-am salutat de trei ori, însă ei nu au răspuns. Atunci am
zis, «Vă conjur în numele lui Allah să îmi răspundeţi la salut». Tânărul şi-a ridicat privirea şi
mi-a spus, «O, Ibn Hanif! Lumea este făcută să dureze doar puţin timp, iar din acest puţin a
rămas şi mai puţin. Tu ne stânjeneşti prin faptul că ne ceri să-ţi răspundem la salut». Apoi şi-
a plecat din nou capul şi a rămas tăcut. În acel moment îmi era foame şi sete, însă vederea
celor doi m-a făcut să simt că ies din trup. Am rămas în picioare şi am făcut împreună cu ei
rugăciunea de după-amiază şi pe cea de seară. După aceea, le-am cerut un sfat de natură
spirituală. Cel tânăr mi-a răspuns, «O, Ibn Hanif, ne pare rău, dar noi nu avem acea limbă
care dă sfaturi». Am rămas în picioare în acel loc timp de trei zile şi trei nopţi; nu am
schimbat niciun cuvânt între noi şi niciunul dintre noi n-a dormit. Apoi mi-am zis în sinea
mea, «Îi voi conjura pe Allah să-mi dea un sfat». Cel tânăr, însă, ghicindu-mi gândurile, şi-a
ridicat din nou capul şi mi-a spus, «Du-te şi caută-l pe acel om care să-l aducă pe Allah în
amintirea ta şi care să-ţi implanteze în inimă teama de El, iar acel om îţi va da acel sfat care
se transmite prin tăcere şi nu cu ajutorul vorbirii»”.
Aceasta este natura „amintirii” sfinţilor. Ea înseamnă a fi total absorbit în
contemplarea lui Allah. Al doilea grad al amintirii de Allah este acela al „tovarăşilor care
urmează calea mâinii drepte” (fraza din Coran care se referă la cei drepţi). Aceştia sunt
conştienţi de faptul că Allah cunoaşte totul despre ei şi se simt ruşinaţi în prezenţa Lui, însă
nu intră în transă gândindu-se la măreţia Lui, ci rămân conştienţi de ei înşişi şi de lumea din
jur. Starea lor este precum aceea a unui om care a fost surprins dezbrăcat şi care vrea să-şi
acopere repede goliciunea cu ceva, pe când cei din cealaltă categorie sunt ca cineva care
trezindu-se brusc în faţa unui rege se simte tulburat şi cuprins de veneraţie. Cei dintâi sunt
atenţi la toate gândurile care le trec prin minte, fiindcă în Ziua de Apoi le vor fi puse trei
întrebări referitoare la faptele lor: prima, „De ce ai făcut asta?”, a doua, „În ce fel ai făcut
asta?”, iar a treia, „Cu ce scop ai făcut asta?”. Prima întrebare se va pune deoarece omul
trebuie să acţioneaze ca urmare a unui impuls divin, şi nu a unui impuls carnal ori satanic.
Dacă răspunsul la această întrebare va fi satisfăcător, atunci a doua întrebare va urmări să
descopere în ce fel s-a săvârşit fapta, cu înţelepciune sau în mod neglijent? Iar a treia întrebare
este menită sa descopere dacă fapta a fost făcută cu scopul de a fi pe placul lui Allah sau
pentru a obţine aprobarea oamenilor. Dacă un om înţelege semnificaţia acestor întrebări,
atunci el va veghea asupra inimii sale şi asupra gândurilor sale care pot deveni fapte. A
discrimina între aceste gânduri reprezintă o chestiune foarte dificilă şi delicată, iar cel ce nu
poate face acest lucru singur trebuie să îşi găsească un îndrumător spiritual care să îi aducă
lumină în inimă. Şi trebuie să evite cu cea mai mare grijă oamenii care posedă o cunoaştere
lumească, fiindcă aceştia sunt reprezentanţii lui Şeitan. Allah i-a spus lui David, „O, David!
Nu pune întrebări omului învăţat, care este beat de iubirea de lume, pentru că acesta te va
jefui de iubirea Mea”. Iar Profetul a zis: „Allah îl iubeşte pe omul care vrea să discearnă între
bine şi rău, şi care nu îşi lasă raţiunea să fie subjugată de asalturile pasiunii”. Raţiunea şi
discernământul se află în strânsă legătură, aşa că omul în care raţiunea nu este stăpâna
pasiunii nu va fi capabil să discearnă.
Pe lângă o astfel de precauţie înainte de a acţiona, omul trebuie să îşi facă şi un bilanţ
al faptelor sale trecute. În fiecare seară trebuie să îşi analizeze inima din perspectiva lucrurilor
pe care le-a săvârşit, ca să vadă dacă şi-a împuţinat sau şi-a sporit capitalul spiritual. Acest
lucru este cu atât mai necesar cu cât inima este ca un partener de afaceri necinstit, mereu gata
să amăgească şi să linguşească; uneori aceasta îşi prezintă propriul egoism sub masca
supunerii faţă de Allah, aşa încât omul are impresia că şi-a sporit capitalul spiritual, când de

26
fapt acesta s-a împuţinat.
Un sfânt pe nume Amzia, în vârstă de şaizeci de ani, şi-a numărat zilele vieţii sale şi a
găsit că în total sunt douăzeci şi una de mii şase sute. Şi şi-a zis în sinea sa, „Vai! Dacă am
comis un păcat pe zi, cum aş putea să scap de povara celor douăzeci şi una de mii şase sute
de păcate?”. Aşa că a scos un strigăt şi s-a prăbuşit la pământ; iar cei care au venit să-l ridice
au constatat că murise. Însă majoritatea oamenilor sunt nepăsători şi nu se gândesc niciodată
să îşi facă vreun bilanţ. Dacă pentru fiecare păcat pe care l-a comis omul ar pune o piatră într-
o casă goală, ar vedea că în curând aceasta ar fi plină de pietre; dacă îngerii care îi
consemnează faptele (sunt câte doi pentru fiecare om) i-ar cere plată pentru înregistrarea
păcatelor, toţi banii săi s-ar duce imediat. Oamenii numără plini de satisfacţie pe mătăniile lor
(şiragul de mătănii al lui Mahomed avea nouăzeci şi nouă de mărgele, fiecare reprezentând un
nume al lui Allah) de câte ori au pomenit numele lui Allah, însă nu au niciun şirag pe care să
numere cuvintele nelalocul lor pe care le rostesc. Prin urmare, califul Omar a spus, „Cântăriţi-
vă bine cuvintele şi faptele, înainte ca ele să fie cântărite la Judecata de Apoi”. El însuşi,
înainte de culcare, obişnuia să îşi lovească picioarele cu un bici, strigând, „Ce aţi făcut
astăzi?”. Odată Abu Talha se ruga într-o pădurice de palmieri şi din cauza unei păsări
frumoase care zbura pe acolo a greşit la numărarea mătăniilor pe care le făcea. Ca să se
pedepsească pentru neatenţia sa a renunţat să mai meargă în acea pădurice. Astfel de sfinţi
ştiu când simţurile lor îi fac să rătăcească, de aceea ei se supraveghează permanent şi se
pedepsesc pentru orice abatere.
Dacă un om îşi dă seama că este leneş şi că se împotriveşte în sinea lui austerităţii şi
autocontrolului, acesta trebuie să caute compania cuiva care stăpâneşte practicile respective,
ca să se molipsească şi el de entuziasmul acelui om. Un sfânt obişnuia să spună, „Când
autocontrolul meu slăbeşte, mă uit la Muhammad Ibn Wasi, iar vederea lui îmi reaprinde
râvna pentru cel puţin o săptămână”. Dacă cineva nu poate găsi în apropiere un astfel de
model de austeritate, atunci ar face bine să se apuce să studieze vieţile sfinţilor; ar putea, de
asemenea, să-şi îndemne sufletul cam în felul acesta: „O, suflet al meu! Tu te crezi inteligent
şi te superi dacă cineva îţi spune că eşti prost, dar în definitiv nu aşa eşti tu? Îţi pregăteşti
haine să te protejeze de frigul iernii, însă nu faci nicio pregătire pentru viaţa de apoi. Starea
ta este ca aceea a unui om care în mijlocul iernii spune, «Nu o să pun pe mine haine groase,
ci voi avea încredere că mila lui Allah mă va apăra de frig». Însă acela uită că Allah nu doar
că a creat frigul, dar i-a arătat omului cum să facă haine să se apere de el şi chiar i-a dat
materialele necesare pentru acele haine. O, suflet! Şi mai ţine minte şi acest lucru, că
pedeapsa ta în Lumea de Apoi nu va fi rezultatul faptului că Allah este mâniat de
nesupunerea ta; şi să nu spui, «Cum poate păcatul meu să îl rănească pe Allah?». Însăşi
poftele tale vor aprinde focul iadului din tine; căci dacă mâncarea pe care o mănâncă omul
este stricată, el se va îmbolnăvi din această cauză şi nu pentru că doctorul său se simte
ofensat de faptul că i-a nesocotit sfaturile. O, suflet al meu! Să-ţi fie ruşine pentru faptul că
iubeşti cu înfumurare această lume! Dacă nu crezi în rai şi iad, cel puţin să crezi în existenţa
morţii, care îţi va smulge toate deliciile lumeşti şi te va face să simţi junghiurile separării de
ele, care vor fi pe măsura ataşamentului pe care l-ai avut. De ce eşti atât de înnebunit după
lume? Dacă toată lumea, de la Răsărit la Apus, ar fi a ta şi ţi s-ar închina, totuşi în scurtă
vreme s-ar transforma toată în ţărână, aşa cum o să te transformi şi tu, iar peste numele tău
se va aşterne uitarea la fel cum s-a aşternut şi peste numele acelor regi din vechime care au
existat înainte de tine. Dar pentru că în prezent nu posezi decât o bucată mică de lume, şi
aceea întinată, vei fi oare atât de nebun încât să dai la schimb fericirea eternă pentru ea, să
dai un giuvaer pe o cană de pământ spartă şi să ajungi astfel de râsul lumii?”.

27
 CAPITOLUL VII

CĂSĂTORIA CA AJUTOR SAU IMPEDIMENT ÎN VIAŢA RELIGIOASĂ

Căsătoria joacă un rol atât de important în viaţa omului încât ea trebuie neapărat luată
în considerare atunci când este vorba despre viaţa religioasă; şi ea trebuie privită atât din
perspectiva avantajelor, cât şi a dezavantajelor pe care le are.
Văzând că Allah, după cum spune Coranul, „a creat doar bărbaţii şi duhurile ca să îl
venereze”, primul şi cel mai evident avantaj al căsătoriei este acela că adoratorii lui Allah pot
să-şi sporească numărul. Prin urmare, teologii au stabilit că este mai bine să te ocupi de
îndatoririle căsătoriei decât să practici devoţiunea în exces.
Un alt avantaj al căsătoriei este acela că, după cum a spus Profetul, rugăciunile
copiilor aduc beneficii părinţilor după moartea lor, iar copiii care mor înaintea părinţilor vor
mijloci pentru aceştia în Ziua Judecăţii. „Când unui copil”, a zis Profetul, „i se spune să intre
în rai, acesta plânge şi zice, «Nu voi intra fără tatăl meu şi fără mama mea»”. Şi tot aşa, într-
o zi Profetul l-a apucat pe un om de mâneci şi l-a tras violent către el, spunând, „Chiar şi
copiii ucigaşilor îşi vor trage părinţii în rai”. Şi a adăugat, „Copiii se înghesuie la poarta
raiului şi plâng după taţii şi mamele lor, până când acestora din urmă, care sunt lăsaţi pe
dinafară, li se spune să intre şi să stea împreună cu copiii lor”.
Se povesteşte despre un sfânt care trăia în celibat şi care a visat la un moment dat că a
sosit Ziua Judecăţii. Soarele se apropiase de pământ, iar oamenii piereau de sete; un grup de
copii mergeau de colo-colo dându-le să bea apă din vase de aur şi de argint. Dar când sfântul
a cerut apă a fost refuzat, iar unul dintre copii i-a spus, „Niciunul dintre noi nu este fiul tău”.
Aşa că imediat ce s-a trezit din somn, sfântul s-a pregătit de căsătorie.
Un alt avantaj al căsătoriei este acela de a sta împreună cu soţia şi de a fi în relaţii bune
cu ea, ceea ce constituie o relaxare a minţii după ce a fost ocupată cu îndatoririle religioase,
iar după o astfel de relaxare omul se poate întoarce la devoţiunea sa cu pofta reînnoită.
Chiar şi Profetul, când a văzut că greutatea revelaţiilor sale apasă prea greu pe umerii
săi a atins-o pe soţia sa Aisha şi i-a zis, „Vorbeşte cu mine, O, Aisha, vorbeşte cu mine!”. Şi a
făcut acest lucru ca prin acea atingere familiară şi omenească să poată primi forţa de a rezista
proaspetelor revelaţii. Din acelaşi motiv obişnuia să-i ceară muezinului Bilal să cheme la
rugăciune, iar uneori avea obiceiul să miroasă parfumuri plăcute. Una dintre zicalele sale
binecunoscute este aceasta, „Am iubit trei lucruri pe lume: parfumurile, femeile şi odihna pe
care am găsit-o în rugăciune”. Într-o zi Omar l-a întrebat pe Profet ce lucruri trebuie căutate
neapărat în această lume. El a răspuns, „O limbă ocupată cu amintirea de Allah, o inimă plină
de recunoştinţă şi o soţie credincioasă”.
Un alt avantaj al căsătoriei îl constituie faptul că cineva trebuie să se ocupe de casă, să
gătească mâncarea, să spele vasele, să măture pe jos etc. Dacă bărbatul îşi va pierde vremea
cu astfel de lucruri el nu va putea dobândi cunoaşterea, nu va putea să îşi vadă de afacerile
sale şi nici nu va practica devoţiunea aşa cum se cuvine. Din acest motiv, Abu Suleiman a zis,
„O soţie bună nu este doar o binecuvântare pentru această lume, ci şi pentru lumea de apoi,
întrucât datorită ei bărbatul are timpul necesar să se gândească la lumea viitoare”; iar una
dintre zicalele califului Omar este, „După credinţă, nicio binecuvântare nu este mai mare
decât aceea de a avea o soţie bună”.
Căsătoria mai înseamnă şi alte lucruri bune: să ai răbdare cu femeile, să asiguri toate
cele necesare soţiilor, şi să le ţii pe toate pe calea religiei. Profetul a spus, „A-i da soţiei tale
banii de care are nevoie este mai important decât a da de pomană”. Odată, când Ibn Mubarak
era angajat într-o campanie militară împotriva necredincioşilor, unul dintre tovarăşii săi l-a

28
întrebat, „Există vreo lucrare mai vrednică de laudă decât războiul religios?”. „Da”, a
răspuns el, „să-ţi îmbraci şi să-ţi hrăneşti soţia şi copiii aşa cum se cuvinte”. Sfântul Bishr
Hafi spunea, „Este mai bine ca un bărbat să lucreze pentru soţia şi copiii săi decât doar
pentru el însuşi”. Iar Tradiţiile consemnează faptul că unele păcate pot fi ispăşite numai
îndurând o serie de greutăţi de dragul familiei.
În legătură cu un anumit sfânt se povesteşte că soţia sa murise, iar el nu mai voia să se
căsătorească, cu toate că oamenii îl îndemnau să facă acest lucru, spunând că îi este mai uşor
să se concentreze asupra gândurilor sale fiind singur. Aşa că într-o noapte a văzut în vis că uşa
raiului se deschide şi că de acolo coboară mai mulţi îngeri. Aceştia au venit lângă el, l-au
privit, iar unul dintre ei a zis, „El este nefericitul acela egoist?”, iar tovarăşii săi i-au
răspuns,”Da, el este”. Sfântul era prea îngrijorat ca să întrebe despre cine vorbesc, dar un
băiat care trecea pe acolo i-a spus, „La tine se referă; acum o săptămână lucrările tale bune
erau consemnate în rai împreună cu cele ale altor sfinţi, însă acum numele tău a fost şters de
pe listă”. Cuprins de o mare tulburare, sfântul s-a trezit brusc şi imediat s-a grăbit să se
căsătorească. Din toate aceste lucruri pe care le-am spus până acum rezultă că a fi căsătorit
este un lucru dezirabil.
În continuare vom vorbi despre dezavantajele căsătoriei. Unul dintre acestea este
faptul că există pericolul, mai ales în zilele noastre, ca omul să câştige cele necesare pentru
întreţinerea familiei prin mijloace necinstite, iar acest lucru nu poate fi compensat prin niciun
fel de fapte bune. Profetul a spus că la înviere un om cu un munte întreg de lucrări bune va fi
adus în faţă şi va fi pus să aştepte lângă Balanţă (Mizan sau Balanţa pentru cântărirea faptelor
bune şi rele, care va fi înălţată în Ziua Judecăţii). Apoi va fi întrebat, „Prin ce mijloace ţi-ai
întreţinut familia?”. Iar dacă acela nu va putea să dea un răspuns satisfăcător, atunci toate
faptele sale bune vor fi anulate, iar despre el se va spune, „Acesta este omul a cărui familie i-a
devorat toate faptele sale bune!”.
Un alt neajuns al căsătoriei este acesta, că a-i trata pe membrii familiei cu bunătate şi
răbdare şi a face în aşa fel încăt să rezolvi toate lucrurile aşa cum trebuie necesită să ai o bună
dispoziţie. Dacă omul îşi tratează familia cu asprime sau o neglijează atunci va fi în mare
pericol de a atrage asupra sa păcatul. Profetul a spus: „Cel care îşi părăseşte soţia şi copiii
este ca un rob fugar; până când nu se va întoarce la ei posturile pe care le ţine şi rugăciunile
pe care le face nu vor fi acceptate de către Allah”. Pe scurt, omul are o natură inferioară, şi
până când nu îşi va putea controla această natură inferioară ar face mai bine să nu-şi asume
responsabilitatea de a-i controla pe alţii. Cineva l-a întrebat pe sfântul Bishr Safi de ce nu s-a
căsătorit. „Mă tem”, a răspuns el, „de acel verset din Coran, «Drepturile femeilor asupra
bărbaţilor sunt exact aceleaşi ca drepturile bărbaţilor asupra femeilor»”.
Un al treilea dezavantaj al căsătoriei este acela că grijile unei familii îl împiedică
adesea pe bărbat să îşi concentreze gândurile asupra lui Allah şi a vieţii de apoi, aşa că dacă
nu este atent, acestea îl vor duce la pierzanie, pentru că Allah a spus, „Nu cumva soţiile
voastre şi copiii voştri să vă facă să nu vă mai aduceţi aminte de Allah”. Cel ce crede că se
poate concentra mai bine asupra îndatoririlor sale religioase în afara căsătoriei ar face mai
bine să rămână singur, iar cel ce se teme să nu cadă în păcat dacă nu se căsătoreşte, ar trebui
să facă acest lucru.
Ajungem acum la calităţile pe care trebuie să le aibă o soţie. Cea mai importantă dintre
toate este castitatea. Dacă o soţie nu este castă, iar soţul păstrează tăcerea, acesta va avea o
proastă reputaţie şi va fi stânjenit în viaţa religioasă; dacă vorbeşte, viaţa sa va deveni amară;
iar dacă divorţează de ea s-ar putea să simtă chinurile despărţirii. O soţie frumoasă dar cu un
caracter urât reprezintă o mare pacoste, aşa că este mai bine să te desparţi de o asemenea
femeie. Profetul a spus, „Cel ce caută o soţie de dragul frumuseţii sau al bogăţiei sale le va
pierde pe amândouă”.
A doua calitate dezirabilă la o soţie este buna dispoziţie. O soţie ţâfnoasă sau

29
nerecunoscătoare sau vorbăreaţă sau dominatoare face viaţa greu de suportat şi constituie o
mare piedică pentru un om pios.
A treia calitate care trebuie căutată este frumuseţea, căci ea atrage după sine dragostea
şi afecţiunea. Prin urmare, bărbatul trebuie să vadă femeia înainte de a se căsători cu ea.
Profetul a spus, „Femeile dintr-un anumit trib au un defect la ochi; cel care vrea să se
căsătorească cu una dintre ele trebuie mai întâi să o vadă”. Înţelepţii au spus că cel care îşi ia
o soţie fără să o vadă se va căi. Este adevărat că bărbatul nu trebuie să se căsătorească doar de
dragul frumuseţii, dar asta nu înseamnă că frumsueţea nu are niciun fel de importanţă.
A patra caracteristică dezirabilă este aceea ca suma plătită de soţ în vederea căsătoriei
să fie moderată. Profetul a spus, „Cea mai bună soţie este aceea pentru care se plăteşte cel
mai puţin şi care este foarte frumoasă”. El însuşi a stabilit ca preţ pentru căsătoria unor femei
suma de zece dirhami, iar suma stabilită pentru căsătoria fiicelor sale nu a depăşit patru sute
de dirhami.
În al cincilea rând, femeia nu trebuie să fie stearpă. „O rogojină veche care stă în
mijlocul casei este mai bună decât o soţie stearpă” (cuvintele lui Mahomed).
Alte calităţi dezirabile pentru o soţie sunt acestea: să fie de familie bună, să nu fi fost
căsătorită anterior şi să nu fie prea aproape înrudită cu soţul ei.

Referitor la ritualurile de căsătorie

Căsătoria este o instituţie religioasă şi trebuie tratată cu pioşenie, altfel împerecherea

bărbaţilor cu femeile nu este cu nimic mai presus decât împerecherea animalelor. Legea
porunceşte ca atunci când se încheie o căsătorie să se dea un ospăţ. Când s-a căsătorit
Abdurrahman Ibn Auf, Profetul i-a zis, „Dă un ospăţ cu ocazia căsătoriei, chiar dacă nu ai
decât o singură capră să pui pe masă”. Când însuşi Profetul a sărbătorit căsătoria sa cu Safia,
el a dat un ospăţ cu ovăz şi curmale. De asemenea, se cuvine ca o căsătorie să fie însoţită de
muzică şi bătăi de tobe, pentru că omul este cununa creaţiei.
În al doilea rând, bărbatul trebuie să rămână în relaţii bune cu soţia sa. Asta nu
înseamnă că nu o va face să sufere niciodată, ci că trebuie să rabde orice necazuri pe care
aceasta i le face prin comportamentul ei absurd sau plin de nerecunoştinţă. Femeia a fost
creată slabă şi ea are nevoie să stea ascunsă; prin urmare trebuie suportată cu calm şi ţinută în
izolare. Profetul a spus, „Cel care suportă cu răbdare toanele proaste ale soţiei sale va avea
acelaşi merit ca Iov, cel care a îndurat cu stoicism încercările la care a fost supus”. Iar pe
patul de moarte a mai zis, „Continuaţi să vă rugaţi şi trataţi-vă soţiile cu blândeţe, fiincă ele
sunt prizonierele voastre”. El însuşi suporta cu răbdare izbucnirile soţiilor sale. Într-o zi, soţia
lui Omar era furioasă şi l-a mustrat. El i-a zis, „Tu femeie cu limba rea, îndrăzneşti să-mi
întorci vorba?”. Ea a răspuns, „Da, pentru că Stăpânul profeţilor este mai vrednic decât tine,
şi cu toate astea soţiile lui îi întorc vorba”. El a răspuns la rândul lui, „Vai de Hafsa (fiica lui
Omar şi soţia lui Mahomed) dacă nu e smerită”; iar când a întâlnit-o i-a spus, „Ai grijă să nu-i
întorci vorba Profetului”. Iar Profetul a zis şi el, „Cel mai bun este acela care este cel mai
bun pentru familia lui, aşa cum eu sunt cel mai bun pentru a mea”.
În al treilea rând, bărbatul trebuie să ţină cont de ceea ce o relaxează şi o amuză pe
soţia sa, şi nu să încerce să o împiedice să se simtă bine. Însuşi Profetul alerga uneori, luându-
se la întrecere cu tânăra sa soţie Aisha. Prima dată a învins el, a doua oară a învins ea.
Altădată a ţinut-o în braţe ca să poată vedea nişte negri care dădeau un spectacol. De fapt, cu
greu ar putea găsi cineva vreun bărbat care să fie atât de bun cu soţiile sale cum a fost Profetul
cu ale lui. Înţelepţii au spus, „Bărbatul trebuie să vină acasă zâmbind şi să mănânce ce
găseşte, nu să ceară ceva ce nu i se poate da”. Totuşi, nu trebuie să fie peste măsură de
tolerant, ca nu cumva soţia lui să-şi piardă respectul pentru el. Dacă vede la ea ceva greşit, nu
trebuie să ignore acel lucru, ci trebuie să îi facă reproşuri, altfel va ajunge de răsul lumii. În

30
Coran stă scris, „Bărbaţii trebuie să fie superiori femeilor”, iar Profetul a spus, „Vai de
bărbatul care este slujitorul soţiei sale”, pentru că lucrurile ar trebui să stea exact invers.
Înţelepţii au spus, „Sfătuiţi-vă cu femeile şi faceţi exact pe dos de cum vă spun ele”. Într-
adevăr, femeile au în ele ceva pervers şi dacă li se permite să-şi dea cu părerea atunci scapă de
sub control şi este greu să le mai aduci la starea de ascultare de dinainte. Bărbatul care are de
a face cu ele trebuie să se străduiască să folosească un amestec de severitate şi blândeţe, cu un
accent mai mare pe cea din urmă. Profetul a spus, „Femeia a fost făcută dintr-o coastă
strâmbă; dacă încerci s-o îndoi se va rupe; dacă o laşi în pace, se va strâmba din ce în ce mai
mult; prin urmare, trateaz-o cu blândeţe”.
În ceea ce priveşte decenţa, trebuie avută mare grijă ca soţia să nu se uite la un străin
sau să fie privită de acesta, pentru că toate necazurile îşi au originea în ochi. Pe cât posibil, ea
nu trebuie lăsată să iasă din casă, nici să se urce pe acoperiş, nici să stea la uşă. Însă bărbatul
nu trebuie să devină excesiv de gelos şi sever. Într-o bună zi Profetul a întrebat-o pe fiica sa
Fatima, „Care este lucrul cel mai bun pentru femei?”. Ea a răspuns, „Nu trebuie să se uite la
străini, iar străinii nu trebuie să le privească”. Profetul a fost mulţumit de cuvintele sale, a
îmbrăţişat-o şi i-a spus, „Adevărat îţi zic, tu eşti o bucată din ficatul meu!”. Omar, căpetenia
dreptcredincioşilor, a spus, „Nu daţi femeilor haine frumoase, că deîndată ce le vor avea vor
vrea să iasă din casă”. Pe vremea Profetului femeile aveau voie să meargă la moschee şi să
stea în rândul din spatele bărbaţilor veniţi să se închine; însă, ulterior, acest lucru a fost
interzis.
Un bărbat trebuie să-i asigure soţiei sale suficienţi bani şi să nu o restricţioneze în
niciun fel. A-i asigura unei soţii mijloacele de a se întreţine este un fapt mai lăudabil decât a
da cuiva de pomană. Profetul a spus, „Să presupunem că un bărbat cheltuie un dinar purtând
războiul sfânt, altul răsumpără un rob, un al treilea face pomeni, iar un al patrulea îl dă
soţiei sale; meritele celui din urmă depăşesc cu mult meritele tuturor celorlalţi laolaltă”.
Bărbatul nu trebuie să mănânce singur niciun lucru bun, ori dacă l-a mâncat, atunci
trebuie să păstreze tăcerea şi să nu se laude cu asta în faţa soţiei sale. Dacă nu este niciun
oaspete la masă, atunci este mai bine ca bărbatul şi soţia lui să mănânce împreună, fiincă
Profetul a zis, „Când fac asta, Allah îşi trimite binecuvântările asupra lor, iar îngerii se
roagă pentru ei”. Cel mai important lucru de care trebuie să se ţină seama este ca hrana care
se oferă soţiei să fi fost dobândită prin mijloace legitime.
Dacă soţia unui bărbat este rebelă şi neascultătoare, el trebuie mai întăi să o certe cu
blăndeţe; dacă acest lucru nu este suficient va trebui să doarmă într-o altă cameră trei nopţi la
rând. Dacă nici aşa nu obţine niciun rezultat, atunci are dreptul să o lovească, dar nu peste
gură şi nici cu atât forţă încât să o rănească. Dacă aceasta îşi neglijează îndatoririle religioase,
atunci soţul va trebui să-şi manifeste nemulţumirea faţă de ea timp de o lună de zile, aşa cum
a făcut şi Profetul la un moment dat cu toate soţiile sale.
Cea mai mare grijă va fi aceea de a evita divorţul, căci chiar dacă acesta este permis,
totuşi Allah îl dezaprobă, pentru că doar rostirea cuvântului „divorţ” este suficientă să facă o
femeie să sufere, deci cum ar putea fi un lucru bun să faci pe cineva să sufere? Când divorţul
este absolut necesar, formula nu trebuie repetată de trei ori în aceeaşi împrejurare, ci în trei
situaţii diferite (rostind-o de trei ori procedura este completă). Bărbatul trebuie să divorţeze de
femeie cu blândeţe, nu cu furie şi dispreţ, şi mai cu seamă nu fără motiv. După divorţ,
bărbatul trebuie să îi ofere fostei sale soţii un cadou şi să nu spună celorlalţi oameni din ce
pricină a divorţat. Se povesteşte că un om care şi-a anunţat intenţia să divorţeze de soţia lui a
fost întrebat, „De ce divorţezi de ea?”. El a răspuns, „Eu nu dau la iveală secretele soţiei
mele”. După ce a divorţat a fost întrebat din nou de ce a făcut acest lucru, iar el a spus, „Acum
ea este o străină pentru mine; nu mă interesează câtuşi de puţin chestiunile ei personale”.
Până acum ne-am referit la drepturile soţiei în raport cu soţul ei, însă drepturile soţului
în raport cu soţia sunt şi mai stricte. Profetul a zis, „Dacă ar fi permis ca cineva să poată

31
proslăvi o persoană şi nu numai pe Allah, s-ar cuveni ca soţiile să îi proslăvească pe soţii
lor”. O soţie nu trebuie să se laude cu frumuseţea sa în faţa soţului, nu trebuie să răspundă la
bunătatea lui cu lipsă de recunoştinţă, şi nu trebuie să îi spună, „De ce m-ai tratat în cutare
sau cutare fel?”. Profetul a spus, „Am privit în iad şi am văzut acolo multe femei; am întrebat
care este motivul şi am primit acest răspuns, «Pentru că şi-au ocărât soţii şi le-au fost
nerecunoscătoare»”.

32
 CAPITOLUL VIII

IUBIREA PENTRU ALLAH

Iubirea pentru Allah reprezintă cea mai înaltă temă de discuţie şi ea este scopul final
pe care l-am avut în vedere până în momentul de faţă. Am vorbit despre pericolele spirituale
care ne împiedică să simţim iubire pentru Allah în inima noastră şi am vorbit, de asemenea,
despre feluritele calităţi care constituie elemente preliminare absolut necesare pentru această
iubire. Perfecţiunea omenească înseamnă ca iubirea pentru Allah să îţi pătrundă în inimă şi să
ţi-o cuprindă în întregime, şi chiar dacă nu este posibil să o ia în stăpânire pe toată, cel puţin
trebuie să fie mai puternică decât iubirea pentru orice alt lucru. Oricum, iubirea pentru Allah
este atât de dificilă, încât o anumită sectă de teologi a negat faptul că omul poate iubi o Fiinţă
care este total diferită de el, şi de aceea ei au spus că iubirea pentru Allah înseamnă de fapt
doar supunere. Însă cei care împărtăşesc asemenea părere habar nu au ce înseamnă adevărata
religie.
Toţi Musulmanii sunt de acord că iubirea pentru Allah este o îndatorire. Referitor la
credincioşi, Allah spune, „El îi iubeşte pe ei, iar ei îl iubesc pe El”; iar Profetul a zis, „Până
când un om nu-i va iubi pe Allah şi pe Profetul Său mai mult decât orice, acel om nu va avea
credinţa cuvenită”. Când îngerul morţii a venit să ia sufletul lui Avraam, acela a spus, „Ai
văzut vreodată vreun prieten care să ia viaţa prietenului său?”. Allah i-a răspuns, „Ai văzut
vreodată vreun prieten care să nu vrea să-şi vadă prietenul?”. Atunci Avraam a zis, „O,
Azazel, ia-mi sufletul!”. Iar Profetul îi învăţa pe tovarăşii săi următoarea rugăciune, „O, Allah,
dă-mi puterea să Te iubesc, să îi iubesc pe toţi aceia care Te iubesc pe Tine, să iubesc toate
lucrurile care mă aduc mai aproape de iubirea Ta, astfel încât iubirea Ta să devină pentru
mine mai preţioasă decât e apa pentru un om însetat”. Hassan Basri obişnuia să spună, „Cel
care-L cunoaşte pe Allah îl iubeşte, iar cel care nu-L cunoaşte îl urăşte”.
În continuare, ne vom ocupa de esenţa iubirii. Iubirea poate fi definită ca o înclinaţie
care provoacă plăcere. Acest fapt este evident în cazul celor cinci simţuri, căci despre fiecare
dintre ele se poate spune că iubeşte lucrurile care îl desfată; astfel, ochiul iubeşte formele
frumoase, urechea iubeşte muzica etc. Tipul acesta de iubire îl experimentează şi animalele.
Însă în inimă există şi un al şaselea simţ sau facultate de percepţie, de care animalele nu
dispun, prin care noi devenim conştienţi de frumuseţile de ordin spiritual. Astfel, un om care
cunoaşte doar plăcerile simţurilor nu poate înţelege ce a vrut să spună Profetul atunci când a
afirmat că iubeşte rugăciunea mai mult decât iubeşte parfumurile sau femeile, cu toate că
ultimele două îi plăceau şi lui. Însă acela al cărui ochi interior este deschis pentru a privi
frumuseţea şi perfecţiunea lui Allah va dispreţui toate priveliştile exterioare, indiferent cât de
minunate ar fi acelea.
Omul ancorat în plăcerile simţurilor va spune că frumuseţea constă în chipurile albe
sau rozalii, în membrele bine proporţionate, şi aşa mai departe, însă va fi complet orb la
frumuseţea morală, aceea la care se face referire atunci când se spune despre cineva că are un
caracter „frumos”. Însă cei care au dezvoltată acea percepţie interioară consideră că este
posibil să îi iubeşti chiar şi pe cei care au murit, aşa cum sunt califii Omar şi Abu Bakr, pentru
calităţile lor nobile, deşi trupurile lor s-au transformat în ţărână. O asemenea iubire nu se
dirijează spre o formă exterioară, ci spre caracterul interior. Chiar şi când vrem să aprindem
iubirea unui copil faţă de cineva, noi nu ne apucăm să descriem frumuseţea formei acelei
persoane, ci calităţile sale interioare.
Atunci când aplicăm acest principiu la iubirea pentru Allah vedem că numai El este
vrednic de iubirea noastră, iar dacă cineva nu îl iubeşte este pentru că nu îl cunoaşte. Orice

33
iubim la cineva, iubim pentru că este o reflectare a Lui. Din acest motiv îl iubim pe
Mahomed, pentru că el este Profetul şi Iubitul lui Allah, iar iubirea oamenilor pioşi este cu
adevărat iubirea lui Allah. Vom înţelege mai bine acest lucru dacă analizăm cauzele care
declanşează iubirea.
Prima cauză este aceasta, că omul se iubeşte pe sine şi iubeşte perfecţiunea naturii
sale. Acest lucru îl duce direct la iubirea pentru Allah, căci însăşi existenţa omului şi calităţile
sale nu sunt nimic altceva decât un dar al lui Allah, fără de graţia şi bunătatea căruia omul n-
ar fi ieşit niciodată din spatele cortinei non-existenţei pentru a pătrunde în lumea vizibilă.
Viaţa omului şi eventuala atingere a desăvârşirii sale sunt şi ele direct dependente de graţia
divină. Ar fi într-adevăr o minune dacă cineva s-ar adăposti de căldura soarelui la umbra unui
copac şi nu i-ar fi recunoscător, fiindcă fără prezenţa sa nu ar exista nicio umbră. Exact în
acelaşi fel, dacă nu ar fi fost Allah, omul nu ar fi avut nicio existenţă şi ar fi fost lipsit de orice
calităţi; prin urmare, nu ar putea să nu-L iubească pe Allah decât dacă nu ar fi conştient de
existenţa Lui. Proştii care se îndoiesc nu îl pot iubi, fiindcă iubirea pentru El izvorăşte direct
din cunoaşterea Lui, şi de unde să aibă un prost această cunoaştere?
A doua cauză a acestei iubiri este faptul că omul îşi iubeşte binefăcătorul, şi într-
adevăr, singurul său binefăcător este Allah, pentru că orice atenţie pe care o primeşte din
partea unui semen de-al său a fost impulsionată de către Allah. Indiferent care este motivul
pentru care cineva îi face un bine, fie că acela urmăreşte să dobândească faimă sau are în
vedere un câştig de ordin religios, agentul care transpune în practică acel motiv este Allah.
A treia cauză a iubirii o constituie contemplarea atributelor lui Allah, a puterii şi
înţelepciunii Sale, pe lângă care puterea şi înţelepciunea omenească sunt doar palide reflexii.
Această iubire este înrudită cu ceea ce simţim pentru oamenii măreţi şi buni din trecut, cum ar
fi Imam Malik şi Imam Shafi (fondatorii sectelor cu acelaşi nume), deşi nu ne aşteptăm să
obţinem de la ei anumite avantaje, aşa că este vorba de o iubire cu totul dezinteresată. Allah i-
a spus Profetului David, „Acel slujitor îmi este drag, care nu Mă caută pentru că îi este teamă
de Mine ori pentru că speră să primească vreo recompensă, ci datorită faptului că vrea să-şi
plătească datoria faţă de caracterul Meu divin”. Iar în Psalmi stă scris, „Nimeni nu calcă mai
mult poruncile mele decât acela care mă proslăveşte de teamă să nu ajungă în iad ori pentru
că speră să ajungă în rai. Deci dacă nu le-aş fi creat pe acestea două n-aş fi meritat să fiu
proslăvit?”.
A patra cauză a acestei iubiri o reprezintă afinitatea dintre om şi Allah, la care se referă
Profetul atunci când spune, „Adevărat că Allah l-a creat pe om după chipul şi asemănarea
Lui”. În plus, Allah a zis, „Slujitorul Meu încearcă să se apropie de mine ca să îl fac prietenul
Meu, iar când îl fac prietenul Meu, Eu devin urechea lui, ochiul lui şi limba lui”. Şi tot aşa,
Allah i-a spus lui Moise, „Am fost bolnav şi tu n-ai venit să Mă vizitezi?”. Moise a răspuns,
„O, Allah! Tu eşti stăpânul cerului şi al pământului; cum ai putea Tu să fii bolnav?”. Allah a
zis, „Un slujitor de-al Meu a fost bolnav; dacă te-ai fi dus să-l vizitezi pe el, m-ai fi vizitat pe
Mine”.
Este destul de periculos să insistăm asupra acestei chestiuni, deoarece ea se află
dincolo de puterea de înţelegere a oamenilor de rând, şi chiar şi cei inteligenţi se poticnesc în
această privinţă, ajungând să creadă în încarnare şi în unirea cu Allah. Totuşi, afinitatea care
există în realitate între om şi Allah îndepărtează obiecţia acelor teologi pe care i-am menţionat
mai sus, care susţin că omul nu poate iubi o Fiinţă care nu este din aceeaşi specie cu el. Dar
indiferent cât de mare este distanţa dintre ei, omul îl poate iubi pe Allah datorită acestei
afinităţi la care se face referire în cuvintele, „Allah l-a creat pe om după chipul şi asemănarea
Lui”.

34
 Vederea lui Allah

Toţi Musulmanii cred că Vederea lui Allah este punctul culminant al fericirii umane,
fiindcă aşa stă scris în Lege; însă mulţi spun acest lucru doar din vârful buzelor, fără a simţi
vreo emoţie în inimile lor. Şi e firesc să fie aşa, căci cum ar putea să tânjească omul după un
lucru pe care nu-l cunoaşte? Aşa că ne vom strădui acum să arătăm pe scurt de ce Vederea lui
Allah este cea mai mare fericire pe care o poate cunoaşte un om.
În primul rând, fiecare dintre facultăţile omului are propria sa funcţie pe care o duce la
îndeplinire cu plăcere. Acest lucru este valabil pentru toţi, de la cei care urmăresc doar poftele
josnice ale trupului, până la cei care au dobândit cea mai înaltă formă de cunoaştere
intelectuală. Însă chiar şi cea mai joasă formă de strădanie intelectuală oferă o plăcere cu mult
mai mare decât satisfacerea poftelor trupeşti. Astfel, dacă se întâmplă ca un om să fie absorbit
de o partidă de şah, nu va veni la masă, chiar dacă va fi chemat de mai multe ori. Şi cu cât este
mai elevat subiectul cunoaşterii noastre, cu atât mai mare va fi desfătarea pe care o vom găsi
în el; de exemplu, am simţi o satisfacţie mai mare să cunoaştem secretele unui sultan, decât pe
acelea ale unui vizir. Văzând, aşadar, că Allah este cel mai înalt obiect al cunoaşterii,
înseamnă că cunoaşterea Lui ne va oferi cea mai înaltă formă de satisfacţie. Cel care îl
cunoaşte pe Allah, trăieşte chiar şi în această lume ca într-un rai, „care se întinde cât ţin
cerurile şi pământul” (afirmaţie din Coran); şi niciun fel de invidie nu îl poate împiedica să se
bucure de fructele acestui rai, care nu devine nicidecum neîncăpător, indiferent de numărul
celor care stau în el.
Însă desfătarea cunoaşterii este mai mică decât desfătarea pe care o simţim atunci când
vedem, după cum şi plăcerea de a ne gândi la cei pe care îi iubim este mai mică decât aceea pe
care o simţim atunci când îi avem în faţa ochilor. Faptul că suntem închişi în nişte trupuri de
pământ şi apă şi că suntem prinşi în mrejele obiectelor simţurilor reprezintă un văl care ne
împiedică să-L vedem pe Allah, deşi putem ajunge la o anumită cunoaştere în privinţa Lui.
Din acest motiv, Allah i-a zis lui Moise pe Muntele Sinai, „Tu nu Mă vei vedea”.
Adevărul referitor la această chestiune este următorul: aşa cum sămânţa omului devine
om şi cum o curmală îngropată devine un copac, tot aşa şi cunoaşterea lui Allah dobândită pe
pământ se va schimba în Lumea de Apoi în Vederea lui Allah, iar cel ce nu a obţinut
cunoaşterea nu va putea niciodată să îl vadă. Nu toţi cei care ştiu vor avea aceeaşi Viziune, ci
aceştia îl vor percepe pe măsura cunoaşterii lor. Allah este unul, dar va fi văzut în feluri
diferite, aşa cum şi un obiect se reflectă diferit în oglinzi diferite, unele arătându-l drept, altele
deformat, unele limpede, altele înceţoşat. O oglindă poate fi atât de defectuoasă, încât chiar şi
formele frumoase să pară urâte, iar omul poate ajunge în lumea de apoi cu o inimă atât de
întunecată şi de deformată, încât ceea ce pentru alţii reprezintă o sursă de pace şi bucurie
pentru el poate să însemne numai nefericire. Cel în a cărui inimă iubirea a triumfat peste toate
celelalte lucruri se va bucura mai mult de această viziune decât cel în a cărui inimă nu s-a
întâmplat aşa ceva; la fel se întâmplă şi în cazul a doi oameni care văd la fel de bine şi care se
uită la un chip frumos: cel care îl iubeşte deja pe posesorul acelui chip se va bucura mai mult
să îl vadă decât o va face celălalt. Pentru fericirea desăvârşită simpla cunoaştere nu este de
ajuns, dacă nu este însoţită şi de iubire, iar iubirea pentru Allah nu poate pune stăpânire pe
inima omului până când aceasta nu s-a purificat de iubirea de lume; iar purificarea nu se poate
obţine decât prin abstinenţă şi austeritate. Cât timp se află în această lume, starea omului
referitoare la Vederea lui Allah se aseamănă cu a unui iubit care vede faţa iubitei sale în
amurg, în timp ce hainele îi sunt pline de viespi şi scorpioni care îl chinuie fără încetare. Însă
dacă soarele ar răsări şi ar dezvălui faţa iubitei sale în toată splendoarea ei, iar acei paraziţi ar
înceta să îl mai necăjească, atunci bucuria iubitului ar fi precum aceea a unui slujitor al lui
Allah, care, ieşit din întuneric şi scăpat de chinurile provocate de lume, îl priveşte pe Acesta
ca şi cum i s-a ridicat un văl de pe ochi. Abu Suleiman a zis, „Cel care acum este ocupat cu el

35
însuşi va fi şi atunci ocupat tot cu el însuşi, iar cel care este ocupat acum cu Allah va fi şi
atunci ocupat cu El”.
Yahya Ibn Muaz relatează, „L-am privit pe Bayazid Bistami rugându-se o noapte
întreagă. Când a terminat s-a ridicat în picioare şi a spus, «O, Stăpâne, unii dintre slujitorii
Tăi au cerut şi au obţinut de la Tine puterea de a face miracole, de a merge pe mare şi de
zbura prin văzduh, însă eu nu cer aşa ceva; unii au cerut şi au obţinut bogăţii, dar eu nu cer
nici asta». După aceea s-a întors şi văzându-mă a zis, «Eşti acolo, Yahya?». Eu am răspuns,
«Da». El a întrebat, «De când?». Eu am răspuns, «De multă vreme». Apoi l-am rugat să-mi
dezvăluie câteva dintre experienţele sale spirituale. «O să-ţi dezvălui», a zis el, «ceea ce se
cuvine să-ţi spun. Atotputernicul mi-a arătat împărăţia Sa, de la cele mai de sus până la cele
mai de jos; m-a ridicat deasupra tronului şi a scaunului şi a celor şapte ceruri. Apoi, mi-a zis,
’Cere-mi orice îţi doreşti’. Eu am spus, Stăpâne, nu-mi doresc nimic în afară de Tine!
’Adevărat’, mi-a zis El, ’tu eşti slujiitorul Meu’»”.
Cu o altă ocazie Bayazid a spus, „Dacă Allah ţi-ar oferi intimitatea pe care Avraam a
simţit-o în raport cu El, puterea rugăciunii lui Moise, spiritualitatea lui Iisus, tu să rămâi cu
privirea aţintită numai către El, fiindcă El are bogăţii care le întrec chiar şi pe acestea”. Într-
o zi, un prieten i-a zis, „De treizeci de ani am postit în fiecare zi şi m-am rugat în fiecare
noapte, însă nu am găsit acea bucurie spirituală de care vorbeşti”. Bayazid a răspuns, „Nu ai
găsi-o nici dacă ai posti şi te-ai ruga trei sute de ani”. „De ce?”, a întrebat acela. „Pentru că”,
i-a zis Bayazid, „egoismul tău este ca un văl care se află între tine şi Allah”. „Spune-mi atunci
care este remediul”. „Este un remediu la care tu nu ai acces”. Totuşi, pentru că prietenul său
insista să i-l dezvăluie, Bayazid i-a spus, „Du-te la cel mai apropiat bărbier şi rade-ţi barba;
dezbracă-te de haine şi lasă-ţi doar un brâu care să-ţi acopere şalele. Ia apoi sacul cu nuci
de la gâtul unui cal şi pune-l la gâtul tău, iar apoi du-te în bazar şi strigă, Îi voi da o nucă
oricărui băiat care mă loveşte peste ceafă. Apoi, mergi acolo unde stă Cadiul împreună cu
învăţaţii legii”. „Binecuvântat fie sufletul meu!”, a zis prietenul. „Chiar că nu pot să fac aşa
ceva; dezvăluie-mi mai degrabă un alt remediu”. „Acesta este un început indispensabil ca să
poţi să te vindeci”, a răspuns Bayazid, „dar, după cum ţi-am spus, eşti un caz incurabil”.
Motivul pentru care Bayazid a indicat această metodă de vindecare pentru omul care
voia să se desfete prin devoţiune a fost faptul că prietenul său era ambiţios şi îşi dorea să
ocupe un loc important şi să aibă parte de onoruri. Ambiţia şi mândria sunt boli care nu pot fi
vindecate decât prin astfel de metode. Allah i-a zis lui Iisus, „O, Iisus! Când văd în inimile
slujitorilor Mei iubirea pură pentru Mine, neamestecată cu nicio dorinţă egoistă referitoare
la această lume sau la cea care urmează, atunci mă manifest ca un apărător al acelei iubiri”.
Şi tot aşa, când oamenii l-au întrebat pe Iisus, „Care este cea mai înaltă lucrare?”, el a
răspuns, „Să îl iubeşti pe Dumnezeu şi să te laşi în voia Lui”. Sfânta Rabia a fost întrebată
odată dacă îl iubeşte pe Profet: „Iubirea pentru Creator”, a spus ea, „m-a împiedicat să iubesc
creatura”. În rugăciunile sale, Ibrahim Ben Adham spunea, „O, Allah, în ochii mei raiul
însuşi este doar un ţânţar în comparaţie cu iubirea mea pentru Tine şi cu bucuria pe care mi-
o dă amintirea Ta”.
Cel care crede că în Lumea de Apoi te poţi bucura de fericire în absenţa iubirii pentru
Allah se înşală amarnic, fiindcă esenţa vieţii viitoare este să ajungi la Allah ca la un obiect pe
care ţi l-ai dorit de mult şi pe care l-ai obţinut după ce-ai depăşit numeroase obstacole.
Această bucurie întru Allah reprezintă fericirea. Însă dacă anterior omul nu a găsit nicio
desfătare în Allah, nu va găsi nici atunci, iar dacă s-a bucurat de Allah doar puţin, tot puţin se
va bucura şi atunci. Pe scurt, fericirea noastră viitoare va fi direct proporţională cu iubirea pe
care am simţit-o pentru Allah aici, pe pământ.
Dar dacă în inima unui om (Allah să ne păzească de o astfel de osândă!) a crescut o
iubire pentru lucrurile care îi sunt opuse lui Allah, atunci condiţiile vieţii viitoare îi vor fi
complet străine, iar ceea ce altora le provoacă bucurie lui îi va provoca nefericire. Acest lucru

36
poate fi exemplificat prin următoarea istorisire: Un oarecare gunoier a intrat în bazarul
vânzătorilor de parfum şi, simţind în aer acele mirosuri, şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut la
pământ. Oamenii au venit în jurul lui, l-au stropit cu apă de trandafiri şi i-au pus la nas mosc,
dar starea lui s-a înrăutăţit. În cele din urmă, a sosit un om care şi el fusese gunoier; acesta i-a
pus la nas nişte mizerii şi astfel l-a reînvigorat pe loc, apoi a exclamat satisfăcut, „Ei, ăsta da
parfum!”. Aşa şi în lumea de apoi, un om care iubeşte lumea nu va mai găsi câştigurile şi
plăcerile mizerabile ale acestei lumi; bucuriile spirituale ale acelei lumi vor fi complet străine
pentru el şi îi vor spori nefericirea. Pentru că lumea de apoi este o lume a Spiritului şi a
manifestării Frumuseţii lui Allah; fericit acel om care şi-a dorit şi a dobândit afinitatea cu El.
Toate austerităţile, devoţiunile şi studiile urmăresc să ne facă să dobândim acea afinitate, iar
acea afinitate este iubirea. Acesta este înţelesul cuvintelor din Coran, „Fericit cel ce şi-a
purificat sufletul!”. Păcatele şi poftele se opun în mod direct atingerii acestei afinităţi; prin
urmare, Coranul spune, „Iar cel ce şi-a întinat sufletul este un om nefericit”. Cei ce sunt
înzestraţi cu vedere spirituală au înţeles că acest adevăr este o chestiune de ordin practic, şi nu
doar o simplă maximă spirituală. Percepţia lor clară i-a dus la convingerea că cel prin care a
fost spus acest lucru a fost într-adevăr un profet, aşa cum un om care a studiat medicina ştie
când ascultă cuvintele unui medic. Acesta este un tip de convingere care nu are nevoie să fie
susţinut de miracole, cum ar fi transformarea unui toiag în şarpe, căci dacă şi alţi magicieni
pot face miracole de acelaşi gen, atunci convingerea este zdruncinată.

Semnele iubirii pentru Allah

Mulţi pretind că îl iubesc pe Allah, însă fiecare trebuie să se cerceteze pe sine însuşi şi
să vadă cât de reală este iubirea pe care o declară. Primul test este acesta; nu trebuie să îi
displacă gândul morţii, căci niciun prieten nu pregetă să meargă să vadă un prieten. Profetul a
spus, „Allah vrea să vadă pe oricine doreşte să îl vadă”. Este adevărat, însă, că un om care îl
iubeşte cu sinceritate pe Allah se va teme să moară înainte să fie pregătit pentru viaţa de apoi,
dar dacă îşi doreşte cu adevărat se va sili să fie gata atunci când va veni clipa.
Al doilea test de sinceritate urmăreşte să vadă dacă omul este gata să sacrifice voinţa
sa şi să accepte voinţa lui Allah şi dacă este pregătit să se ataşeze de tot ceea ce îl aduce mai
aproape de Allah, renunţând în schimb la toate lucrurile care îl îndepărtează de El. Faptul că
un om păcătuieşte nu este o dovadă că nu îl iubeşte pe Allah, însă este clar că nu îl iubeşte din
toată inima lui. Sfântul Fudhail i-a zis unui om oarecare, „Dacă cineva te întreabă dacă îl
iubeşti pe Allah, tu să rămâi tăcut; căci dacă spui, «Nu-L iubesc», eşti un necredincios; iar
dacă spui, «Îl iubesc», faptele tale te vor contrazice”.
Al treilea test este acela că amintirea lui Allah trebuie să rămână mereu proaspătă în
inima omului fără niciun fel de efort, căci omul îşi aduce aminte în mod constant de ceea ce
iubeşte, iar dacă iubirea lui este desăvârşită, atunci nu uită niciodată. Este posibil, însă, ca în
inima omului locul cel mai de seamă să nu fie ocupat de iubirea pentru Allah, ci de dorinţa
iubirii pentru Allah, însă una este iubirea şi alta este dorinţa pentru iubire.
Al patrulea test este acela că va iubi Coranul, care este Cuvântul lui Allah, şi pe
Mahomed, care este Profetul lui Allah; dacă iubirea sa este puternică, îi va iubi pe toţi
oamenii, fiindcă toţi sunt slujitorii lui Allah; ba chiar mai mult, iubirea sa va cuprinde întreaga
creaţie, căci cel ce iubeşte pe cineva, iubeşte şi lucrările pe care le compune şi scrisul lui de
mână al aceluia.
Al cincilea test se referă la faptul că va râvni să se retragă şi să aibă intimitate pentru a
se ocupa cu devoţiunea; va tânji după apropierea nopţii, ca să poată comunica cu Prietenul lui
fără niciun fel de impedimente. Dacă preferă să converseze ziua şi să doarmă noaptea, atunci
iubirea sa este nedesăvărşită. Allah i-a spus lui David, „Nu fi prea apropiat de oameni, căci
două tipuri de oameni nu au dreptul să stea în prezenţa Mea: cei ce sunt zeloşi în a obţine

37
 răsplata, dar se înmoaie când o primesc, şi cei ce preferă propriile lor gânduri în loc să-şi
amintească de Mine. Semnul insatisfacţiei Mele este acela că îi las aşa cum sunt”.
Într-adevăr, dacă iubirea pentru Allah pune stăpânire pe inimă, toate celelalte tipuri de
iubire vor fi excluse. Unul dintre fiii lui Israel avea obiceiul să se roage noaptea, însă vâzând
că o pasăre cânta atât de frumos într-un copac, a început să se roage sub copacul respectiv,
pentru a se bucura de frumuseţea cântecului acelei păsări. Allah i-a spus lui David să se ducă
şi să îi spună, „Ai amestecat iubirea pentru o pasăre cântătoare cu iubirea pentru Mine; în
felul acesta ai coborât în ierarhia sfinţilor”. Pe de altă parte, unii l-au iubit pe Allah cu atâta
putere, încât atunci când se aflau în devoţiune casele lor au luat foc, iar ei nici măcar nu şi-au
dat seama de asta.
Un al şaselea test este faptul că adorarea devine uşoară. Un oarecare sfânt a spus,
„Timp de treizeci de ani rugăciunile mele de noapte s-au desfăşurat cu mare dificultate, însă
în cei treizeci de ani care au urmat ele au devenit o încântare”. Când iubirea pentru Allah
este deplină, nicio bucurie nu este mai mare decât aceea de a te ruga.
Al şaptelea test este acela că cei care-L iubesc pe Allah îi vor iubi pe aceia care i se
închină şi îi vor urî pe necredincioşi şi pe cei neascultători, după cum spune Coranul, „Sunt
porniţi împotriva necredincioşilor, dar sunt milostivi unul cu altul”. Odată, Profetul l-a
întrebat pe Allah, „O, Stăpâne, cine sunt cei ce Te iubesc?”, iar răspunsul a fost acesta, „Cei
ce se agaţă de Mine aşa cum se agaţă copilul de mama lui, şi care caută adăpost în amintirea
Mea aşa cum pasărea caută un adăpost pentru cuibul ei, şi care sunt atât de mânioşi la
vederea păcatului cum este un leu furios care nu se teme de nimic”.

38

View publication stats