Sunteți pe pagina 1din 198

1

Victor Beșliu
Pavel Chirev
PROIECTARE SISTEME INFORMAȚIONALE
Note de Curs

PARTEA II
TEMA 8. Analiza activității obiectului de informatizare.
• Analiza preliminară a obiectului de informatizare
• Analiza detaliată a obiectului de informatizare

Analiza preliminara a obiectului de informatizare


Obiective fundamentale
Obiectivele fundamentale la această etapă constă în:
• Determinarea contextului functional al obiectului de informatizare
• Identificarea si definirea ariei de întindere a Sistemului Informational ce
urmeaza a fi construit și
• identificarea problemelor care justifică din punct de vedere economic și
decizional raționalitatea Sistemului Informational ce va fi creat
De regula, realizarea acestor obiective este condiționată de atingerea
urmatoarelor două obiective derivate:
 Raționalizarea sistemului informațional, urmarindu-se preponderent
îmbunatațirea componentelor sale fără trecere la prelucrarea automată a
datelor;
 Creșterea calității informațiilor care circulă în sistem, a duratei și
acurateței acestora prin dezvoltarea în cadrul sistemului a unor subsisteme
informatice
Fazele parcurse în cadrul analizei preliminare
Fazele parcurse în cadrul analizei preliminare sunt urmatoarele:
• I. Identificarea domeniului și contexul funcțional (documentele ce
reglementeză activitatea obiectuli ce va fi informatizat)
• II. Identificarea problemelor care justifica procesul de
edificare/perfectionare a unui sistem informational.
• III. Stabilirea activităților economice sau tehnologice ce vor fi acoperite
de viitorul sistem informațional (limitile sistemului informațional).
• IV. Stabilirea obiectivului fundamental urmarit precum si a obiectivelor
derivate.
• I. Identificarea domeniului generic și contexul funcțional (documentele
ce reglementeză activitatea obiectuli ce va fi informatizat)
2

La această fază este important ca analiștii proiectanți să elucideze două


probleme determinante:
a) cărui donmeniu generic de activitate este parte componentă sistemul ce va fi
elaborat, care sunt subsistemele funcționale și din care subsistem face parte
sistemul ce va fi elaborat și (decompoziția fucțională în subdomene)
b) Care sunt documentele ce reglementeză activitatea obiectului (contextul
funcțional) – legi, reguli, norme...)
 II. Identificarea problemelor care justifica procesul de
edificare/perfectionare a sistemului informational ce va fi elaborat
La această fază analiștii proiectanți trebuie să scoată în evidență care sunt
deficiențele în procesarea datelor în situația actuală (lipsa nomenclatoarelor
unificate, dublare în procesarea datelor, lipsa interconexiunilor între sistemele și
subdsistemele interne și externe – interoperabilitatea....
• III. Stabilirea activităților economice sau tehnologice ce vor fi acoperite
de viitorul sistem informațional (limitile sistemului informațional).
La această fază analiștii proiectanți vor efectua invetarierea activităților și
proceslor (componente principale) asaupra căror se va extinde sistemul
informațional. Activitățile și procesele identificate se vor supune unei analize
detaliată.
Unele componente de baza ale sistemului informational specifice societatii
Economice sunt urmatoarele activități:
1. Intrări de materii prime și materiale.
2. Desfășurarea unor activități de producere.
3. Activități de comercializare a produselor.
4. Gestiunea contabilă a mijloacelor fixe.
5. Gestiunea contabilă a obiectelor de inventar.
6. Derularea activității de întreținere si reparații.
7. Activitatea de salarizare si management a personalului.
8. Urmarirea cheltuielilor de transport auto si a modului de asigurare cu piese de
schimb.
9. Urmarirea cheltuielilor de transport pe calea ferata.
10. Urmarirea achitarii facturilor către furnizori și a încasării acestora de la
clienți.
11. Activități auxiliare și altele
Unele activități economice care vor fi implicate în procesul de analiza:
Din analiza efectuata asupra componentelor de baza ale sistemului informational
au rezultat ca fiind specifice societatii Economice urmatoarele activități:
1. Intrări de materii prime și materiale.
2. Desfășurarea unor activități de producere.
3. Activități de comercializare a produselor.
3

4. Gestiunea contabilă a mijloacelor fixe.


5. Gestiunea contabilă a obiectelor de inventar.
6. Derularea activității de întreținere si reparații.
7. Activitatea de salarizare si management a personalului.
8. Urmarirea cheltuielilor de transport auto si a modului de asigurare cu
piese de schimb.
9. Urmarirea cheltuielilor de transport pe calea ferata.
10. Urmarirea achitarii facturilor către furnizori și a încasării acestora de
la clienți.
11. Activități auxiliare și altele
• IV. Stabilirea obiectivelor principale urmarite precum si a obiectivelor
derivate.
La această fază prin utilizarea rezultatelor din faza III se identifică obiectivele
țintă ce trebuie realizate prin crearea noului sistem informațional: - pot fi
identificate o mulțime de obiective, totul depinde de cerințele față de Sistem
formulate de beneficiar.

Analiza detaliată a obiectului de informatizare.


În analiza sistemelor informationale, mesajele ce transmit informatii sunt
urmarite foarte atent pe tot parcursul lor, la fiecare loc de muncă, respectiv
persoană, care vine în contact cu mesajul respectiv.
Pentru a cunoaște în întregime rolul unui mesaj, este indicat ca acesta să fie
urmarit și analizat pe tot parcursul lui, de la generare și până la locul de
distrugere sau arhivare, după caz.
Obiectivul fundamental al etapei de Analiză detaliată constă în:
cunoașterea detaliată a funcționării sistemului informațional; a
particularitatilor sale; precum și evaluarea sa critică prin prisma modului în
care asigură legătura între subsistemul decizional si cel operational, în strânsa
corelatie cu asigurarea luării în timp util a unor decizii pertinente.
În această etapă sunt analizate documentele din sistem, urmarind culegerea
tuturor informatiilor care să permită cunoasterea principalelor aspecte referitoare
la situațiile informaționale manuale si automate care circulă în sistem.
Etapa este caracterizata de urmatoarele faze componente:
1. Analiza documentelor din sistem. Se urmarește culegerea tuturor informațiilor
care să permită cunoașterea principalelor aspecte informaționale care circulă
prin sistem: identificarea documentelor, activitatea la care se refera, persoana
care intoduce documentul în circuitul informational.
2. Analiza fluxurilor informationale. Se întocmesc studii în cadrul fiecarui
compartiment privitoare la documentele care se elaboreaza aici, documentele a
caror destinație este reprezentată de respectivul compartiment, traseul strabatut
4

de fiecare document în parte pâna la arhivare.


3. Evaluarea critica a functionarii sistemului informational, detaliind
problemele identificate în cadrul analizei preliminare si în cadrul fazelor
precedente.
Analiza detaliata –
Faze componente

Analiza
documentelor
din sistem

Analiza fluxurilor
informationale

Evaluarea critica a functionarii


sistemului informational
Fig. 8.1. Analiza detaliata-faze componente

Aceste faze de analiză sunt necesare întrucât în cadrul lor se abordează


sistemul în ansamblul său, la nivelul întregii Unități social-economice, urmarind
satisfacerea cerințelor sistemului de management al întreprinderii. De aceea,
dezvoltarea de aplicații informatice intercorelate și modulare, caracteristice
realizării sistemelor informatice integrate, este precedată de stabilirea strategiei
de informatizare a Unități social-economice.
Studiul de analiză detaliată a activității intreprinderii poate Dura 1-2 săptămâni.
Analistul va studia tipuri de activități (serviciul personal, serviciul financiar-
contabil, departamente de producere, serviciul marketing etc.).
Culegerea informațiilor pentru construirea modelului business complet al
organizației adesea se reduce la studierea fluxurilor informaționale și funcțiilor
documentate ale subdiviziunilor. Va fi utilizat interviul și sondajul.
La lansarea studiului detaliat organizația prezintă, ca regukă, un set de
documente cu următoarea componență posibilă:
• Informații sintetice despre activitatea întreprinderii;
• Informații despre documentele ce circulă în cadrul întreprinderii:
• Informații privind infrastructura informațională.
• Informații privind persoanele responsabile de procese.
5

Tabelul 5.1. Registrul informațiilor de intrare

(Denumirea Denumirea subdivițiunii Caracterul prelucrării documentelor


întreprinderii

Nr. Denumirea Cine De la cine Componența Periodicitatea și Cum a fost obținut


și destinația prelucrează a venit Documentului regulamentul
documentul documentul
ui

Tabelul 5.2. Registrul informațiilor interne

Denumirea întreprinderii Denumirea Caracterul prelucrării


subdiviziunii documentelor
Nr. Denumirea și destinația Cine prelucrează Cui va fi transmis Complexitatea
documentului documentul documentului

Tabelul 5.3. Registrul informațiilor de ieșire

(Denumirea Denumirea s Caracterul prelucrării


întreprinderii ubdiviziunii documentelor
Nr. Denumirea și Cine prelucrează Destinatarul Complexitatea
destinația documentul documentului documentului
documentului

Interviuri și sondaje
În acest scop Sunt alcătuite pentru fiecare dapartament studiat și este aprobată de conducătorul companiei.
• prevenirii accesului la informații confidențiale;
• consolidării nivelului de direcționare a studiului;
• minimizării distragerii angajaților de la îndeplinirea sarcinilor de bază.
Lista generală a întrebărilor Include următoarele puncte:
• obiectivele principale ale subdiviziunii;
6

• informația care este colectată și înregistrată;


• modul de întocmire rapoarte;
• interacțiunea cu alte subdiviziuni din cadrul companiei.

Anchete pentru conducători și specialiști


• Anchetele pentru conducători și specialiști pot conține următoarele întrebări:
• Care trebuie să fie obiectivele creării SI integrat?
• Structura organizațională a departamentului.
• Obiectivele departamentului.
• Succesivitatea acțiunilor pentru îndeplinirea lucrărilor.
• Care sunt tipurile de organizații externe cu care interacționează departamentul și care sunt schimbur
• Care este materialul de referință folosit?
• Cât timp cheltuiți pentru executarea operațiilor de bază?
• Care sunt zilele cu încărcare maximă?
• Asigurarea tehnică a departamentului (claculatoare, rețea, modem, etc.). Produsele program pentru a
Fotografia timpului de lucru
O “fotografiere” continuă a timpului de lucru se numește observarea permanentă și înregistrarea carac
fiuncționării pe toată durata zile de lucru. Pe tot parcursul acestor activități parametrii selectați sunt intr

Sarcini Diagnosticarea funcțională. Sarcini


7

În acest sens, cele mai importante sarcini de diagnosticare funcțională a


structurilor organizatorice sunt:
 clasificarea subiecților funcționării (categorii și grupuri de lucrători);
 clasificarea elementelor procesului de funcționare (acțiuni, proceduri);
 clasificarea direcțiilor (problemelor soluționate), obiectivelor
funcționării;
 clasificarea elementelor fluxurilor informaționale;
 cercetarea activității personalului organizației;
 studierea repartizării în timp și frecvență a caracteristicilor
organizaționale: proceduri, contacte, direcții de activitate, elemente ale
fluxurilor informaționale – individual și în combinație pentru categorii de
lucrători, tipuri de proceduri și direcțiile lor (conform rezultatelor și
logicii studiului);
 identificarea structurii reale a relațiilor funcționale, informaționale,
ierarhice, temporale între conducători, colaboratori și departamente;
 stabilirea structurii repartizării timpului de lucru al conducătorilor și
personalului conform funcțiilor, problemelor și obiectivelor organizației;
 identificarea tehnologiilor-cheie de funcționare (proceselor
informaționale, inclusive și nedocumentate), stabilirea obiectivelor lor, în
comparație cu obiectivele declarate ale organizației;
 identificarea grupurilor omogene de lucrători, conform specificului
activității, obiectivelor și subordonării reale, formarea modelului real al
structurii organizaționale și compararea cu structura declaratră;
 determinarea cauzelor de necoincidență a structurilor relațiilor
organizaționale declarate și reale.
8

Rezultatele etapei de analiză


Rezultatul etapei de cercetare va fi “Raport despre studiul expres al activității
întreprinderii”
Descrierea succintă a proceselor business:
 managementul achizițiilor și a rezervelor;
 managementul producerii;
 managementul vânzărilor;
 managementul resurselor financiare.
• Cerințele de bază și prioritățile automatizării.
• Estimarea resurselor clientului, necesare pentru asigurarea proiectului.
• Evaluarea posibilității automatizării,
• propuneri privind crearea sistemului automatizat cu estimarea
aproximativă a termenilor și costurilor.

Documente componente din raport


Documentele, care fac parte din raport pot fi prezentate în formă textuală sau
tabele, forma aproximativă a cărora este adusă mai jos.
Nr. Denumirea procesului business

1. Vânzări: în rețea, engros

2. Planul de achiziții

3. Plasare comenzii de producere


4. Producere proprie

5. Achiziții de materii prime

6. Plăți
7. Alte

Formular posbil pentru descrierea operațiilor


Operație Executor Frecvența Documente de intrare Document de ieșire
(documente justificative) (document creat)

Formular posbil pentru descrierea documentelor procesului business:


Document creat Operație Cine creează (executorul) Frecvența
(document la ieșire)
9

Probleme soluționate
Cercetare preliminară permite soluționarea următoarelor probleme:
• stabilirea prealabilă a cerințelor sistemului nou;
• determinarea structurii organizației;
• identificarea listei funcțiilor-obiectiv;
• analiza distribuirii funcțiilor pe departamente și colaboratori;
• identificarea interacțiunilor funcționale între departamente, fluxurilor
informaționale în și între subdiviziuni,
• influențelor informaționale externe ;
• analiza mijloacelor de automatizare existente.
Informațiile, obținute în rezultatul cercetărilor preproiect, vor fi analizate
folosind metodele analizei structurale și/sau obiectuale și vor fi utilizate pentru
construirea modelului activității organizației.
Modelul organizației presupune construirea a două tipuri de modele:
• modelul “cum este” (as is), care reflectă situația existentă în organizație la
momentul cercetării, permite înțelegerea modului de funcționare a
organizației date, identificarea
• „locurilor înguste” cu formularea propunerilor privind perfecționările
posibile;
• modelul “cum trebuie să fie” (to be), care reflectă modul de lucru cu
utilizarea tehnologiilor noi. Fiecare din cele două modele include modele
funcțional și informațional complete, ca și modelul care descrie dinamica
comportamentului organizației (la necessitate).
10

Enterptise Resurs Planing


Aplicația Enterptise Resurs Planing
• O aplicație ERP (Enterptise Resurs Planing) reprezinta o infrastructura
software ce ofera suport de gestiune si coordonare a diferitelor structuri,
procese si fluxuri din companie, in vederea realizarii obiectivelor de
afaceri.
• O aplicatie ERP reprezinta o imbinare a practicilor de management al
afacerilor cu tehnologia informatiilor, prin care procesele de afaceri ale
unei companii sunt integrate in cadrul sistemului informatic, in vederea
atingerii unor obiective de business specifice
• Întegrează toate procesele economice: producţie, distribuţie, contabilitate,
financiar, personal, stocuri, service şi mentenanţă, logistică, gestiune de
proiecte, oferind accesabilitate, vizibilitate şi consistenţă informaţională în
întreaga organizaţie.
• ERP înseamnă integrarea tuturor aplicaţiilor într-o soluţie globală,
acoperind toate procesele intercorelate ce concretizează activitatea
organizaţiei, eliminând graniţele dintre departamente şi delimitările
funcţionale, ca şi pe cele ale organizaţiei cu mediul şi oferind posibilităţi
de lucru multiutilizator, multiscop şi multispaţiu
Provocarea principală constă în integrarea tuturor proceselor economice şi
optimizarea resurselor disponibile
Sistemele ERP actuale realizează integrarea tuturor funcţiilor de conducere ale
unei companii, plecând de la:
 planificare;
 asigurarea stocului de materii prime şi materiale;
 definirea tehnologiilor;
 coordonarea proceselor de producţie;
 gestiunea financiar-contabilă, a resurselor umane, a stocurilor de produse
finite;
 dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor cu clienţii şi partenerii de afaceri
Un astfel de sistem permite factorilor de decizie realizarea unor analize
complexe asupra îndeplinirii planului de afaceri. Prin opţiunile de simulare a
activităţilor şi prin caracterul flexibil şi dinamic al aplicaţiilor se pot realiza:
• planuri de previziune;
• evaluări şi predefiniri ale tendinţelor de evoluţie ale industriei din care
face parte compania;
• analize calitative;
• integrarea cu noile tehnologii E-business;
• comunicare on-line.
Componentele principale ale unui sistem Informațional Integrat
11

• Nomenclatoare
• componenta financiar-contabilă
• Gestiune Încasări-plăţi
• Gestiune Salarizare
• Gestiune Resurse umane
• Gestiune Imobilizări
• Planificare-producţie.
• Urmărire producţie
• Gestiune date tehnice
• Planificare necesar de materiale
• Planificare şi urmărire consumuri şi costuri
• Managementul proiectelor
• Gestiune Stocuri
• Gestiunea depozitelor
• Gestiune Aprovizionare
• Gestiune Vânzări
• Întreţinerea echipamentelor
• Transport (Logistica)
• Service/Servicii
• Analiza (Business Intelligence)
• Soluţii specifice fiecărei industrii
• Nomenclatoare (fişiere de bază) de clienţi, furnizori, personal, sub forma
unor fişiere care reunesc toate datele de descriere a acestora şi interfaţează
cu oricare modul care se serveşte de aceste date;
• Contabilitate generală numită şi componenta financiar-contabilă pentru
că asigură conducerea evidenţei contabile şi gestiunea financiară.
Funcţionalităţile vizează: automatizarea înregistrării informaţiilor
financiar-contabile preluate din documentele primare, cu preluarea
automată a datelor din alte aplicaţii ale sistemului Informațional şi
realizarea evidenţei contabile complete, la nivel sintetic şi analitic. De
cele mai multe ori componenta acoperă doar cerinţele contabilităţii
financiare, asigurând în primul rând obţinerea documentelor contabile de
sinteză cerute de legislaţia în vigoare şi poate fi completată printro
componentă de analiză, tip tablou de bord, care oferă informaţii privind
performanţele firmei;
• Gestiune Încasări-plăţi. Această componentă poate apărea sub forma a
două module: Debitori şi Creditori, care gestionează şi înregistrează
creanţele şi datoriile întreprinderii;
12

• Gestiune Salarizare. Componentă legată adesea de cea de resurse umane,


având ca obiect calculul şi evidenţa salariilor. Sunt automatizate calculul
taxelor, al contribuţiei la bugetul statului şi asigurărilor sociale;
• Gestiune Resurse umane. Componenta care sprijină crearea unei politici
de personal, susţinând activităţile de recrutare şi selecţie a personalului;
• Gestiune Imobilizări. Gestionează mijloacele fixe, dar şi obiectele de
inventar sau activele necorporale. Gestiunea acoperă întreaga durată de
utilizare a activului şi se poate afla în orice moment care este starea
acestuia şi operaţiile efectuate asupra lui (intrare, modernizare,
modificare, reevaluare, scoatere din funcţiune, casare). Oferă multiple
posibilităţi de calcul şi înregistrare a amortizării (liniară, degresivă,
accelerată). Deosebit de utile sunt rapoartele generate, impuse de
legislaţia în vigoare sau necesare conducerii;
• Planificare-producţie. Planificarea vizează executantul, termenul, articole
de realizat, costul programat şi detaliile tehnice;
• Urmărire producţie (uneori livrat într-o singură componentă împreună cu
Planificarea) - înregistrează preluarea notelor de predare şi a rapoartelor
de lucru, analizează şi compară comenzile lansate, oferă rapoarte
cumulate ori detaliate ale producţiei, pe faze sau pe produse/lucrări, ca şi
rapoarte de costuri;
• Gestiune date tehnice - stochează definiţiile şi caracteristicile tehnice ale
produselor şi tehnologiilor de fabricaţie;
• Planificare necesar de materiale - determină automat cantităţile necesare,
pe baza datelor despre procesul de fabricaţie şi a planului de producţie
aprobat;
• Planificare şi urmărire consumuri şi costuri întocmeşte bonurile de
consum şi preia datele despre consumuri de la magazii, centralizează
aceste date pentru calculul costurilor, generează rapoarte detaliate sau
centralizate cu privire la consumurile planificate si realizate;
• Managementul proiectelor - are ca obiect proiectele de investiţii,
activităţile interne sau lucrările efectuate de terţi: planificarea (bugetarea),
finanţarea şi urmărirea executării acestora;
• Gestiune Stocuri - Gestiunea cantitativă şi calitativă a stocurilor şi
generarea automată a documentelor contabile;
• Gestiunea depozitelor (inclusă adesea în modulul de Stocuri) - defineşte
din punct de vedere organizatoric unităţile de stocare: tipurile de inventar
şi subinventar, depozite, magazii, locaţii, modul de localizare al
stocurilor;
• Gestiune Aprovizionare (Furnizori) - Componenta depăşeşte atribuţiile
unei aplicaţii de gestiune, fiind un instrument de optimizare a
13

aprovizionării, care poate determina realizarea de economii. Modulul


Aprovizionare se leagă de componenta Stocuri.
• Gestiune Vânzări - gestionează activităţile specifice procesului de
vânzare;
• Întreţinerea echipamentelor (mentenanţa) - rezolvă Gestiunea tehnică şi
de utilizare a echipamentelor, permite planificarea resurselor şi costul
lucrărilor. Foarte important este istoricul activităţilor de întreţinere şi
reparaţii;
• Transport (Logistica) - permite planificarea şi gestionarea activităţilor
logistice din procesele de vânzare şi distribuţie;
• Service/Servicii - urmăreşte garanţiile şi serviciile postvânzare;
• Analiza (Business Intelligence) - Modulul preia datele din baza de date,
realizează diferite analize şi furnizează informaţiile în forma dorită de
utilizator. Cele mai puternice opţiuni sunt analizele multi-dimensionale
(OLAP), simulările, scenariile şi prognozele;
• Soluţii specifice fiecărei industrii Generatorul de rapoarte - utilizatorii
obţin rapoartele dorite în cadrul fiecărui modul funcţional folosind datele
din baza de date a sistemului

Fig. 8.3. Elementele de bază ale unui sistem Informatțional Integrat


14

Stații de lucru

Servere de aplicații

Nivelul Server
Baze de Date
Server de Baze de Date

Fig. 8.4. Arhitectura cu trei straturi a unui sistem Informațional Itegrat

TEMA 9
Resursele Informaționale ale unui Sistem Informațional. Ontologie,

Fig. 9.1. Componente Sistem Informațional Corporativ

9.1. Funcțiile Resurselor Informaționale


Dacă avem în vedere mediul dinamic şi complex în care îşi desfăşoară
activitatea companiile şi instituţiile publice, se impune să precizăm că deţinerea
de cunoştinţe cu privire la:
- piaţă (dinamică, dimensiuni, structura etc.), la competiţie (cota de piaţă,
segmente ocupate de cumpărători, preţuri practicate, structura ofertei,
servicii oferite etc.),
15

- la sursele de aprovizionare (localizare, condiţii de livrare, prețuri), cu


privire la consumatori (segmente vizate, comportamente specifice, putere
de cumpărare etc.), nu înseamnă altceva decât necesitatea de a concepe
şi utiliza un sistem informaţional în care toate informaţiile prelucrate,
stocate şi transmise electronic să fie utile în procesul managerial pentru
luarea deciziilor.
Astfel resursele informaţionale electronice permit pe de o parte cunoaşterea
situaţiei trecute, precum şi a celei existente, iar pe de alta parte, anticipări ale
evoluţiei viitoare, contribuind astfel la elaborarea şi îndeplinirea obiectivelor
companiei, oferind chiar posibilitatea adoptării de strategii active care să vizeze
influenţarea mediului în sensul dorit.
Literatura de specialitate menţionează ca pentru o companie, resursele
informaţionale electronice capătă un rol strategic, permiţând raţionalizarea
tuturor proceselor, în condiţiile în care este evident mai avantajos, mai ieftin să
manipulezi informaţia decât produsele.
Informaţiile desemnează acele date care aduc adresantului un plus de
cunoaştere privind compania respectivă şi care furnizează elemente noi,
aplicabile în desfăşurarea activităţilor companiei.
În virtutea acestei calităţi, informaţia reprezintă temeiul principal al
declanşării deciziilor şi acţiunilor.
Unele date au caracter de informaţii. Data reprezintă descrierea numerică
(prin cifre) sau letrică a unor acţiuni, procese, fapte, fenomene, referitoare la
companie sau elementele din afara sa, care interesează managementul acesteia.
Cunoştinţele sunt stocuri cumulative de informaţii şi abilităţi
generate de receptarea şi utilizarea informaţiilor.
La nivelul companiei, cunoştinţele se regăsesc la forţa de muncă (capitalul
uman), în cerinţele şi preferinţele clienţilor (capitalul clienţi), în produsele,
procesele, capabilităţile şi sistemele sale (capitalul structural).
Ca urmare, valoarea activelor informaţionale poate să depăşească
semnificativ valoarea activelor tangibile.
Principalele caracteristici ale informaţiei ca resursă intangibilă
a întreprinderii moderne:
• informaţia constituie materia primă implicată în toate procesele
organizaţiei;
• informaţia reprezintă şi un produs inevitabil al oricărui proces: de
muncă, de producţie, comercial, tehnic, financiar, de personal etc.;
• informaţia conferă avantaje concurenţiale celor care o posedă;
• informaţia are valoare economică pentru că este potenţial generatoare de
eficienţă, fiind fundamentul constituirii stocului de cunoştinţe.
• Informația nu se erodează ea poate fi utilizată multiplu
16

Funcțiile Resurselor Informaționale


• Sistemul informaţional cuprinde totalitatea elementelor (date, informaţii,
circuite, fluxuri informaţionale, proceduri şi mijloace tehnice, resurse
umane,resurse financiare pentru procesarea informaţiilor) din cadrul
companiei, având drept scop să asigure suportul informaţional necesar
îndeplinirii obiectivelor stabilite
• Resursele informaţionale ale unei Unități Social-Economice cuprind
ansamblul informaţiilor disponibile - obţinute şi/sau generate şi
refolosibile.

Fig. 9.2. Funcțiile Resurselor Informaționale


Resursele informaționale ale SI (asigurarea informațională) sunt un mijloc
pentru soluționarea următoarelor probleme:
• reprezentarea într-un mod univoc a informației în sistem - utilizând
identificarea unică a obiectelor (ontologia noțiunilor);
• organizarea procedurilor de procesare și analiză a informației luând în
considerație caracterul legăturilor între obiecte – clasificarea unică a
obiectelor (taxonomia obiectelor);
• asigurarea utilizării eficiente a informației în conturul gestiunii activității
obiectului automatizării- sistemul unificat de documentare.
• organizarea interacțiunii utilizator - sistem (formele de ecran de
intrare/ieșire a datelor);
Resursele informaționale ale SI includ două categorii:
resursele informaționale externe și resursele informaționale interne.
Resurse informaționale externe.
• Noțiuni din clasificarea informației.
• Noțiuni și cerințe principale din domeniul sistemului de codificare a
informației.
• Componența și conținutul operațiilor de proiectare a
clasificatoarelor.
• Sistemul de documentare.
Resurse informaționale interne.
• Proiectarea formelor de ecran.
17

• Baza informațională și metodele de organizare.


9.2. Cerințe față de resursele informaționale:
• suficiență pentru a susține toate funcțiile automatizate ale obiectului;
• Utilizarea unui sistem unic de identificare și codificare a obiectelor
agreate de beneficiar (Ontologia S.I.);
• utilizarea clasificatoarelor unificate agreate de beneficiar (Taxonomia S.
I.);
• Compatibilitate cu resursele informaționale ale subsistemelor, care
interacționează în sistemul elaborat (Ontologia S.I.);
• Unificarea formelor de documentare trebuie să respecte exigențele
standardelor corporative ale beneficiarului ( sistemului unificat de
documentare);
• structura formelor ecran trebuie să corespundă caracteristicilor
terminalelor posturilor de lucru ale utilizatorilor finali;
• asigurarea integrității bazei informaționale vor fi prevăzute mijloace de
verificare și control a informațiilor, de actualizare a datelor masivelor
informaționale, protecției contra accesului nesancționat.
• În interiorul calculatorului pentru transmiterea prin canalele de
comunicație informația este digitizată. Pentru aceasta informația va fi mai
întâi formalizată (codificată) apoi clasificată (ordonată), Elaborând
Taxonomia S. I.
• Clasificarea este operația și metoda logică prin care obiectele dintr-o
mulțime dată sunt distribuite în submulțimi numite clase în funcție de
asemănările și deosebirile dintre ele.
• Compararea obiectelor se face dintr-un anumit punct de vedere, numit
criteriu.
• Clasificarea surprinde legăturile naturale între categoriile obiectelor.
• Un obiect este orice: element, proces, fenomen material sau nematerial.
• Sistemul de calsificare permite gruparea obiectelor și evidențierea
anumitor clase, care vro fi caracterizate de o serie de caracteristici
comune.
• Astfel, setul de reguli pentru partiționarea obiectelor unei mulțimi în
submulțimi se numește Taxonomie (sistem de clasificare).
9.4. Ontologia în Sisteme Informaționale.
Sistem unic de identificare și codificare a obiectelor agreate de beneficiar
O ”Ontologie”, în filozofie, reprezintă:
18

• Ontologia = teorie privitoare la existență „ramură a filosofiei care


studiază trăsăturile ființei, existența” (Hoklenium, 1613)
ontos (ființă, existență) + logos (studiu)
• O ontologie reprezintă conceptualizarea unui domeniu de cunoaștere într-
un format destinat a fi procesat de calculator, format modelând entități,
atribute, relații și axiome.

Scop ontologie: conceptualizări complexe ale unui domeniu de interes


• Subiectul ontologiei - este studiul categoriilor de lucruri (things) care
există sau pot exista
în cadrul unui domeniu de interes. (John Sowa, 2001)
• O ontologie reprezintă un set de definiții formulate într-un limbaj formal
pentru termenii ce descriu un domeniu de interes. (Adam Pease, 2007)
“Ontology is a set of knowledge terms, including the vocabulary, the semantic
interconnections, and some simple rules of inference and logic for some
particular topic.” (James Hendler, 2001)
“A rigorous and exhaustive organization of some knowledge domain that is
usually hierarchical and contains all the relevant entities and their relations.”
(WordNet)
În domeniul informaticii, termenul a fost introdus la sfârşitul anilor '90, de către
Consorțiul Web şi este folosit în cadrul inteligenței artificiale şi a ştiințelor
înrudite.
• Definiţii ale ontologiilor în contexte diferite
• Conform lui Nicola Guarino (1998), o ontologie reprezintă o teorie logică
cu privire la semnificaţia intenţionată a unui vocabular formalizat, adică o
conceptualizare particular a lumii. Termenul „ontologie” este inspirat din
filosofie, unde reprezintă “o ramură a filosofiei care studiază trăsăturile
generale ale existenţei” (DEX, 1998).
• Studiul ontologiilor a devenit o necesitate pentru furnizarea unor modele
„bune” ale domeniilor organizaţionale în contextul dezvoltării
subsistemelor informaţionale computerizate cum sunt: sisteme de baze de
date/cunoştinţe, sisteme expert sau sisteme de suport a deciziei.
• În cazul modelării, ontologia reprezintă „o specificare a unei
conceptualizări” (Gruber, 1996). Conceptualizarea în acest caz cere o
formalizare adecvată
• . Deci, ontologiile stabilesc o terminologie comună pentru membrii unei
comunităţi de interes. Aceşti membri pot fi actori umani sau artificiali
(ageni). Pentru a reprezenta o conceptualizare este nevoie de un limbaj.
Ontologiile sunt dependente de limbaj, în timp ce conceptualizările sunt
independente de limbă
19

Fig. 9.2. Conceptualizări complexe ale unui domeniu de interes


• Ontologie <----> catalog de tipuri de lucruri care se presupune că există
într-un domeniu de interes D (domain) din perspectiva unei persoane care
utilizează un limbaj L cu scopul de a discuta despre D
Tipurile din ontologie reprezintă:
• predicatele,
• sensurile cuvintelor sau
• conceptele și relațiile
din cadrul limbajului L, atunci când este utilizat pentru a discuta despre
domeniul D

Fig. 9.3. Conceptul ontologiilor (Jerry Hobbs, Eurolan 2003)


20

Fig. 9.4. Rolul ontologiilor (Jerry Hobbs, Eurolan 2003)

Fig. 9.5. Exemplu utilizare ontologii


• Folosind ontologii, asociem semantici „lucrurilor” despre care „vorbim”

CLASIFICĂRI ALE ONTOLOGIILOR

Fig. 9.6. Nivele ontologii


21

Fig. 9.7. Un punct de vedere asupra unei posibile clasificări .

• Ontologiile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii, cum ar fi:


- subiectul conceptualizării,
-structura conceptualizării,
- complexitatea conceptualizării,
- granularitatea conceptelor,
- gradul de formalizare sau reutilizarea cunoştinţelor.
În continuare v-om prezentate cele mai importante modalităţi de clasificare a
ontologiilor - întâlnite în literatura de specialitate - şi o sinteză a acestora,
ilustrată prin slaidul 9.
22

• A. Din perspectiva subiectului conceptualizării, putem evidenţia


clasificările propuse de către Van Heijst şi Chandrasekaran.
• A1. În funcție de subiectul conceptualizării, van Heist clasifică
ontologiile în:
- Ontologii superioare, de nivel înalt (Upper sau Top-level Ontology) - Aceste
ontologii sunt independente de o problemă sau de un domeniu particular [113],
putând fi folosite de o comunitate largă de utilizatori. Ontologiile de acest tip
descriu concepte generale, abstracte, cum ar fi: entităţi, stări, timp, spaţiu,
evenimente, procese, relaţii, proprietăţi. Dezvoltarea unei astfel de ontologii are
o importanţă deosebită, însă, până în momentul de faţă, există doar câteva
încercări: ontologia top-level a lui Guarino, ontologia CYC (divizată în
microteorii), Mikrokosmos, laticea booleană a lui Sowa.
- Ontologii generice - Numite şi meta-ontologii sau ontologii nucleu (engl.,
“core ontology”), aceste ontologii conţin cunoştinţe generice, mai “puţin
abstracte” decât cunoştinţele descries prin ontologiile superioare, dar “îndeajuns
de generale” pentru a putea fi reutilizate în domenii foarte diferite. Exemple de
acest tip sunt ontologia topologică mereologică (Mereology Ontology) şi
ontologia topologică (Topology Ontology).
• - Ontologii ale domeniului - Sunt specifice unui anumit domeniu şi pot fi
reutilzate doar în cadrul domeniului respectiv. Furnizează vocabularul
despre conceptele unui domeniu generic (medicină, electronică, etc.) şi
relaţiile dintre acestea. Pot fi evidenţiate ontologiile EngMath (ontologie
Ontolingua pentru modelarea matematică în inginerie), PhysSys
(ontologie inginerească pentru modelarea, simularea şi proiectarea
sistemelor fizice) şi
• - Ontologia Întreprinderii. Cercetătorul Mizoguchi [114] consideră că
ontologia domeniului caracterizează cunoştinţele domeniului sau
problema (task-ul) vizată.
• - Ontologii ale aplicaţiei - Ontologiile de aplicaţie reprezintă specializări
ale ontologiilor generice şi ale domeniului, descriind conceptele specifice
unei aplicaţii. Conceptele din aceste ontologii corespund rolurilor jucate
de entităţile domeniului în timpul îndeplinirii unei anumite activităţi.
• - Ontologii de reprezentare a cunoştinţelor [115] - Sunt ontologii care
descriu o clasificare a primitivelor utilizate de un limbaj de reprezentare
(concepte, relaţii, atribute); specifică formalisme de reprezentare a
cunoştinţelor. Un exemplu din această categorie este
ontologia cadrelor (Frame Ontology), care integrează primitive de
reprezentare a limbajelor bazate pe cadre, cum sunt cele folosite în
Ontolingua: clase, instanţe, faţete, proprietăţi (sloturi), relaţii, resticţii,
valori permise, etc.
23

A2. Tot din perspectiva subiectului conceptualizării, Chandrasekaran [116]


evidenţiază:
• Ontologia metodelor de rezolvare a problemelor - Furnizează definiţiile
conceptelor şi
relaţiilor folosite în specificarea procesului de raţionament utilizat în
realizarea unui anumit task (abducţia în diagnoză).
• Ontologia task-urilor - Descrie vocabularul specific unei activităţi
generice (planificare,
proiectare, diagnoză, etc.) [117].
A3. În raport cu nivelul de detaliere al conceptualizării ontologiei (impus
de obiectivul
operaţional propus pentru ontologie), pot fi identificate următoarele categorii
de ontologii:
• Ontologii cu granularitate redusă, fină - Sunt ontologii foarte detaliate,
care folosesc un
vocabular bogat, capabil să asigure o descriere detaliată a conceptelor
pertinente ale
domeniului [118] sau ale task-ului.
• Ontologii cu granularitate mare, largă - Sunt ontologii care folosesc un
vocabular mai puţin detaliat, folosit în scenarii de utilizare specifice sau
de către utilizatori care sunt de acord cu o conceptualizare sub-adiacentă.
B. În ceea ce priveşte nivelul de reprezentare a cunoştinţelor, se evidenţiază
clasificările propuse de către Mizoguchi şi Bachimont.
B1. Mizoguchi propune o clasificare bazată pe procesele din ingineria
ontologică, pe trei niveluri:
• Nivelul 1 (sau nivelul conceptual), în care modelarea este adesea
informală, realizânduse specificaţii în limbaj natural şi definirea minimală
a conceptelor. Exemple tipice sunt ierarhiile de subiecte găsite prin
motoarele de căutare şi etichetele (tag-urile) folosite în descrierea meta-
datelor.
• Nivelul 2 (sau nivelul formal), este formalizat într-un limbaj de
reprezentare care să poată fi interpretat de către un sistem de calcul. Sunt
adăugate definiţiile formale, relaţiile şi constrângerile sunt exprimate prin
axiome, iar definiţiile sunt declarative şi formale.
• Nivelul 3 (sau nivelul operaţional), este implementat într-un limbaj de
programare prin care specificaţia devine executabilă. Ontologia este
executabilă în sensul că modelele construite plecând de la ontologie
funcţionează folosind modulele furnizate printr-unul din codurile
abstracte asociate conceptelor ontologiei. Exemple tipice pentru
ontologiile de nivel 3 sunt ontologiile task-urilor,
24

B2. Bachimont [122] propune o tipologie axată pe semnificaţie:


• Nivelul semantic (sau interpretativ), în care toate conceptele care se
definesc pentru universul de discurs trebuie să îndeplinească patru
principii diferenţiale. Aceste principii corespund angajamentului
semantic, garantând astfel că eticheta fiecărui concept are un singur sens.
• Nivelul formal (sau referenţial) caracterizează o ontologie referenţială,
în care conceptele referenţiale (sau formale) se caracterizează prin
etichetele a căror semantică este definită prin extensiune.
• Nivelul operaţional (sau computaţional) codifică specificaţiile într-un
limbaj de programare, obţinându-se astfel o specificaţie executabilă.
C. Din punct de vedere al nivelului de formalizare a reprezentării
cunoştinţelor, Gruber [103] propune o clasificare în:
 Ontologii informale, descrise în limbaj natural, cu semantică deschisă;
 Ontologii semi-informale, descrise într-un limbaj natural structural şi
limitat;
 Ontologii semi-formale, descrise într-un limbaj artificial definit formal;
 Ontologii formale, descrise într-un limbaj artificial cu semantică formală,
teoreme şi demonstraţii ale proprietăţilor.
Încă din prima lecție de informatică ați învățat că un computer face ce i se spune
să facă, nu ce vrea utilizatorul să facă.
Lucrurile urmează să se schimbe: în viitor când utilizatorul îi va spune
computerului conectat la Internet: “vreau să ascult muzică bună”, acesta va găsi,
descărca şi reda automat numai melodiile potrivite, pentru că deja cunoaşte ce
însemnă ”muzica bună”, pentru fiecare utilizator în parte.
Acest lucru va fi posibil în noul web iar lumea ontologiilor va deveni treptat
superportalul care va include informații din toate domeniile şi care va putea
realiza instantaneu relații logice între toate datele.
Ontologiile create, încercă să cuprindă şi să explice (unei maşini) înțelesurile
cuvântului “apache” (server web, elicopter, sau indian).
Fiecare sens al cuvântului este dedus şi înțeles cu uşurință de o persoană, în
funcție de contextul în care el este folosit, datorită legăturii directe şi
implicite ce există între sensul cuvântului şi contextul în care acesta este folosit.
Ontologiile create modelează regulile diferitelor situații de vorbire în care
cuvântul “apache” poate fi regăsit. Fiecare sens implică anumite restricții şi
restrânge domeniul de generalitate al termenului prin informațiile pe care le
furnizează.
9.7. Utilizarea ontologiilor
• Ontologiile facilitează interacțiunea dintre om şi calculator făcând-o mult
mai prietenoasă, simplificând dialogul în limbajul uman prin
particularizarea exprimărilor calculatorului la limbajul uman.
25

• Pentru a exista comunicare, programele software trebuie să urmărească un


model al realită’ii, inclus în diferite ontologii pe care le pot utiliza. Multe
dintre aplicațiile ontologiilor încearcă să rezolve problema
interoperabilității, în care diferiți utilizatori/diferite instrumente sofware
solicită schimbul de date.
• Prin folosirea standardelor şi a reprezentării comune a informației această
problemă şi-ar putea găsi uşor o rezolvare.
• O altă problemă legată de interoperabilitate provine de la nevoia integrării
ontologiilor din diferite domenii, pentru realizarea unei baze de date
comune. De exemplu, o ontologie pentru sistemele de management ale
activităii şcolare, va trebui să integreze ontologii pentru profesori, resurse,
elevi, materii predate.
• Aplicația software care se ocupă cu managementul activității va trebui să
utilizeze această mulțime a ontologiilor separate şi să fie capabilă să le
integreze şi să le folosească la comun. De exemplu, instrumente diferite
pot utiliza ontologii diferite iar pentru a realiza interoperabilitatea este
necesară existența unei ontologii comune, care poate utiliza întreaga
datele din fiecare ontologie în parte.
Aceasta este cea mai dificilă provocare legată de utilizarea ontologiilor,
deoarece nu este peste tot posibil, să se impună condiții de integrare a
instrumentelor folosite.
Reutilizarea ontologiilor
• Reutilizarea ontologiilor este recomandată ca o metodologie sigură şi
ieftină de a dezvolta ontologii de o mare acuratețe.
• Reutilizarea ontologiilor reduce costurile de dezvoltare, a diferitelor
proiecte informatice, deoarece se evită reconstruirea ontologiilor deja
existente.
• Totuşi, pentru acest proces, deşi foarte benefic, decizia de a folosi
ontologiile deja existente sau de a alcătui unele noi, trebuie analizată pe
seama costurilor şi avantajelor oferite de fiecare situație în parte.
• Trebuie evidențiat faptul că indiferent de opțiune, crearea unei noi
ontologii sau reutilizarea unei ontologii, aceasta va funcționa la fel de
simplu şi va fi la fel de uşor de integrată de către aplicațiile software.
• Ontologiile generale pot fi extinse şi utilizate de multe tipuri de aplicații
software.
• Ontologiile pot fi astfel refolosite atât în construcția şi dezvoltarea de noi
ontologii cât şi în diferite instrumente software, în prezent numărul de
ontologii disponibile pe Internet fiind foarte mare, incluzând peste o sută
de mii de concepte, şi putând fi descărcate şi integrate în programe
proprii.
26

9.8. Ontologia și achiziția de cunoştințe


• Un alt motiv important al apariŃiei şi dezvoltării ontologiilor este legat de
achiziția de cunoştințe.
Pentru achiziția de cunoştințe există două metode.
• Prima metodă este cea care consideră achiziția ca un transfer de la o
persoană care posedă informația în baza de cunoştințe a sistemului şi
• o a doua în care achiziția este văzută ca un proces de modelare
conceptuală.
Prima metodă, cea a transferului de cunoştințe este considerată parțial greşită
pentru simplul fapt că cel care posedă cunoştințele nu le poate identifica uşor, nu
le poate furniza într-o manieră structurată.
Cea de a doua metodă, cea în care achiziția este privită ca o modelare
conceptuală, este mai avantajoasă deoarece procesul de transfer este unul
standard iar noile cunoştințe sunt analizate şi structurate pe măsură ce sunt
achiziționate.
Pentru oameni nu este nevoie de o ontologie, de o teorie bine precizată pentru a-
şi conduce viata, însă pentru un program de calculator complex al cărui scop
este cel al înțelegerii limbajului natural, trebuie să i se precizeze baza de
cunoştințe necesară prelucrărilor, adică ontologia.
Problema achiziției cunoştințelor poate fi simplificată prin refolosirea
ontologiilor deja construite sau prin construirea de ontologii care să poată fi
incluse într-o varietate de aplicații. Drept urmare, unele ontologii sunt prezente
deja pe Internet, fiind unele din componentele esențiale ale Web-ului Semantic.

Partajarea cunoştințelor în sistemele inteligente


• Utilizarea ontologiilor reprezintă o soluție pentru problema partajării
cunoştințelor în sistemele inteligente;
• ele realizează legătura între forma si conținutul informației. Principalul
avantaj al utilizării lor îl constituie realizarea interoperabilității semantice
în special în sistemele distribuite;
• analiza ontologiei reprezintă un deziderat al dezvoltării oricărui sistem
inteligent.
• Un alt avantaj adus de folosirea ontologiilor, constă în internaționalizarea
aplicațiilor.
Limbajele standard pentru dezvoltarea ontologiilor (XML, OWL) pot suporta şi
integra o dezvoltare a acestora într-o multitudine de limbi şi chiar pot oferi o
legătură interculturală
. Se doreşte ca o ontologie să poată fi folosită simultan de/în țări diferite şi
culturi diferite;
27

web-ul este internațional şi Web-ul Semantic, care este construit pe seama


ontologiilor, trebuie să permită schimbul informațiilor şi ideilor între diferite
culturi şi să permită utilizatorilor din diferite țări folosirea aceleiaşi ontologii.
W3C a realizat o clasificare a domeniilor şi aplicațiilor care se bazează pe
folosirea ontologiilor în care se accentuează îmbunătățirile aduse prin integrarea
şi folosirea ontologiilor la o scară cât mai largă.

9.9. Ontologiile multimedia


• Ontologiile se pot întrebuința şi pentru a furniza notații semantice pentru
colecții de imagini, audio, sau alte obiecte non-textuale. Este mult mai
dificil pentru maşini să extragă semnificația semantică din obiecte
multimedia decât să extragă semantica din text în limbaj natural.
• Pentru că, de la oameni diferiți se obține descrieri diferite despre obiecte
non-textuale, este important ca facilitățile de căutare să depăşească simpla
căutare bazată pe cuvinte cheie, cu atât mai mult cu cât documentele web
sunt tot mai bogate în conținut multimedia.
• Această nevoie de a exprima acelaşi conținut în mai multe moduri
(textual/audio/video) reprezintă o etapă de construcție a Web-ului Social
(Social Web), etapă premergătoare a Web-ului Semantic
• Ontologiile multimedia, folosite pentru descrierea conținutului non-
textual, pot fi de două tipuri:
• orientate spre media
• orientate spre conținut.
• Cele orientate spre media ar putea avea la bază taxonomii [6] ale
diferitelor tipuri de media şi să descrie proprietățile acestora.
De exemplu, filmele ar putea conține proprietăți care să identifice lungimea
clipurilor şi pauzele dintre scene.
Ontologiile orientate spre conținut ar putea descrie subiectul resursei, cum ar fi
cadrul sau participanții. Deoarece aceste ontologii nu sunt specifice doar pentru
media, ele ar putea fi reutilizate în alte documente care se referă la acelaşi
domeniu. Această reutilizare ar putea îmbunătăți căutările despre un anumit
subiect, indiferent de formatul resursei. Căutările în care tipul resursei este
important ar putea combina ontologiile bazate pe media şi cele bazate pe
conținut
Clasificare ontologii după formalizare
• Ontologii informale versus formale - de la limbaj natural la logică
• Ontologii formale - axiomatice sau bazate pe prototipuri
Ontologii formale:
axiomatice disting sub-tipurile prin axiome și definiții specificate într-un limbaj
28

formal (logic) bazate pe prototipuri disting sub-tipurile prin comparația cu un


membru tipic ori specificând un prototip pentru fiecare sub-tip în parte
Conform nivelului de descriere oferit de vocabular - de exemplu, specificare via
o schemă XML
Conform nivelului de descriere oferit de taxonomie – relații de clasificare (is-a)-
vedere ierarhică a conceptelor (clase, sub-clase, supra-clase) modelare prin RDF
Schema
Conform nivelului de descriere oferit: de lexicon = taxonomie + termeni înrudiți
(via relații de echivalență, ierarhii, asocieri etc.) - modelare prin SKOS
Conform nivelului de descriere oferit: de sistem relațional - schemă de baze de
date
Conform nivelului de descriere oferit: de teorie axiomatică (constrângeri ->
axiome) axiomă <-> enunț logic ce nu poate fi dedus din altele, dar poate fi
folosit pentru demonstrarea altora
Clasificare ontologii După scopul & contextul utilizării
După scopul & contextul utilizării: ontologii specializate industria de
automobile, aeronautica, biologie (GO – Gene Ontology), comerț electronic
(GoodRelations), muzică (MO – Music Ontology), ontologia proceselor
(serviciilor Web) OWL-S etc.
După scopul & contextul utilizării: ontologii generale Cyc OpenCyc SUMO
(Suggested Upper Merged Ontology) UMBEL (Upper Mapping and Binding
Exchange Layer)
După scopul & contextul utilizării: ontologii intermediare – mid-level
exemplificare:
MILO (MId-Level Ontology)
9.10. Niveluri de ontologii
ontologii De nivel cel mai înalt (top-level, upper-level) – cele mai generale
ontologii Specifice unui domeniu (domain-related) – verticale
ontologii Specifice unor sarcini (task-related) – orizontale
ontologii Specifice unei aplicații (application-related) – apelează la ontologii
vertical și/sau orizontale ontologii pe Aspecte de interes – inginerie, modelare,
colaborare, interoperabilitate, educație
ontologii – exemple
ODOL (Object-oriented software Design Ontology) folosită la reprezentarea
șabloanelor de proiectare PersonaOnto (Ș. Negru & S. Buraga, 2012) modelează
personas http://blankdots.com/open/personasonto.html
• Ontologiile BBC din domeniul mass-media
http://www.bbc.co.uk/ontologies
29

O ontologie va include:
categoriile, clasele, conceptele fundamentale, proprietățile asociate conceptelor,
relațiile dintre concepte
• BBC Ontology
The BBC ontology is used to describe BBC concepts in the store. For example,
the BBC divisions (products) publishing linked data and interfacing with the
triplestore, the platforms for which we produce content and the web documents
that publish or are relevant to the BBC's content.
• Business News Ontology
The Business News Ontology describes the concepts that occur in BBC
busines news
• CMS (content management systems) Ontology
An ontology to represent the content management systems and their interaction
with the triplestore. For instance, how should an entity in the triplestore, e.g., the
URI for Manchester United, be linked to an external CMS that provides more
information about Manchester United, e.g., sports statistics, or how should a
creative work URI in the triplestore refer to the CMS it was created. The CMS
ontology provides the Linked Data Platform customers with pointers to
additional information about a thing in other systems.
• Core Concepts Ontology
The generic BBC ontology for people, places, events, organisations, themes
which represent things that make sense across the BBC. This model is meant to
be generic enough, and allow clients (domain experts) link their own concepts
e.g., athletes or politicians using rdfs:sublClassOf the particular concept.
• Creative Work Ontology
This is the model we use to express the minimum metadata necessary to express
a piece of creative content in the platform. The creative work ontology is
continuously evolving based on our clients' requirements. There is a core class
in this model, which is the CreativeWork class and properties that support
information the LDP clients need to build their products such as title, thumbnail,
URL e.t.c.
• Curriculum Ontology
This ontology aims to provide data model and vocabularies for describing the
national curricula within the UK
• Food Ontology
A simple vocabulary for describing recipes, ingredients, menus and diets.
• Journalism Ontology
An ontology which holds classes and properties which are useful for
describing the journalistic output of the BBC.
• Politics Ontology
30

An ontology which describes a model for politics, specifically in terms of local


government and elections. This is an evolving spec, originally designed to cope
with UK (England and Northern Ireland) Local, and European Elections in May
2014.
• Programmes Ontology
BBC Programmes aims to ensure that every programme brand, series and
episode broadcast by the BBC has a permanent, findable web presence. We have
developed the Programmes Ontology to expose this data following the Linked
Data approach, enabling the interchange of programme information on the
Semantic Web.
• Provenance Ontology
The provenance ontology supports data management and auditing tasks. It is
used to define the different types of named graphs we used in the store (quad
store) and enables their association with metadata that allow us to manage,
validate and expose data to our services
• Sport Ontology
The Sport Ontology is a simple lightweight ontology for publishing data about
competitive sports events.
• Storyline Ontology. An ontology to represent News Storylines.
• Wildlife Ontology
A simple vocabulary for describing biological species and related taxa. The
vocabulary defines terms for describing the names and ranking of taxa, as well
as providing support for describing their habitats, conservation status, and
behavioural characteristics, etc.
9.11. Ciclul de viață a unei Ontologii
BULGARU DIANA (ȘTEFĂNESCU) Galați 2015
31

7.12. Construcția unei ontologii


Noy şi McGuinness
7 pași în construcția unei Ontologii
Ca rezultat au apărut mai multe metodologii pentru a facilita dezvoltarea rapidă
şi corectă a unei ontologii.
Dintre acestea, cea mai practică mi se pare cea oferită de Noy şi McGuinness,
care constă în următorii paşi:
1. definirea domeniului şi obiectivelor ontologiei prin găsirea raspunsului la
următoarele întrebări:
- Care este domeniul pe care trebuie să îl acopere ontologia?
- La ce o vom folosi?
- La ce tip de întrebări trebuie sa ofere răspuns ontologia?
- Cine va trebui să o utilizeze şi să o mențină?
2. găsirea unor ontologii similare cu scopul de a reutiliza conceptele sau chiar de
a folosi ontologia existentă în caz că aceasta există
3. alcătuirea unei liste cu termenii ce vor apărea în ontologie
4. definirea claselor si a ierarhiei de clase folosind o abordare top-down (de la
concepte generale spre concepte particulare), bottom-up (încadrarea în categorii
a conceptelor simple) sau mixtă.
5. definirea proprietăților (sloturilor) unei clase
6. definirea tipurilor proprietăților (cardinalitate, domeniu şi co-domeniu al
valorilor)
7. crearea instanțelor claselor
Urmărirea paşilor acestei metodologii asigură o mai mare probabilitate ca
ontologia să fie corectă şi completă.
• Exemplu practic
Vom incerca sa definim o ontologie a produselor hardware pentru PC-uri
conform metodologiei de creare a ontologiilor propuse de Noy si McGuinness.
Pasii pe care trebuie sa-i urmam pentru a construi o ontologie a calculatoarelor
ar fi urmatorii.
la primul pas se vor defini domeniul si obiectivele ontologiei - Domeniul pe
care vrem sa-l definim este cel al calculatoarelor si mai precis al calculatoarelor
personale.
Vom defini notiunea de computer si de parte a unui computer precum si
legaturile intre diferitele parti ale unui computer si ulterior constrangeri care
apar la constructia unui computer.
Utilizarile unei astfel de ontologii pot fi multiple. Cele pe care vom insista in
acest exemplu sunt identificarea pretului cel mai bun pentru un anumit
calculator sau pentru o anumita componenta la firme diferite si respectiv
32

realizarea unui configurator automat care sa identifice erorile in constructia unui


calculator si sa recomande piese compatibile pentru realizarea unei configuratii.
Intrebarile la care trebuie sa raspunda ontologia sunt in functie de cele 2
posibilitati de utilizare, urmatoarele:
Pentru o memorie de 256 DDR produsa de firma X unde gasesc cel mai bun
pret?
Sau pur si simplu unde gasesc procesoare PIV la frecventa > 2.5 GHz?
Se da calculatorul compus dintr-o placa de baza socket 939 si un procesor PIV.
Exista vreo problema de fabricatie?
Din procesoarele existente pe stoc care sunt compatibile cu placa de baza
urmatoare?
Utilizatorii acestei ontologii vor fi vizitatorii unui site gen price.ro care vor
vrea sa vada unde pot gasi mai ieftin produsele dorite si sa-si creeze diferite
configuratii de calculatoare fara a avea foarte multe cunostinte in domeniu.
Pasul doi presupune gasirea unor ontologii similare cu scopul de a reutiliza
conceptele sau chiar de a folosi ontologia existenta in caz că aceasta exista.
Din pacate nu am gasit o ontologie in acest domeniu.
Ceea ce ar putea să ne ajute însa sunt clasificările existente la marea majoritate a
magazinelor online de piese electronice.
Ceea ce vom putea observa este că aceste clasificări sunt în cele mai multe
cazuri destul de diferite.
Vom analiza 3 cazuri si anume definirea conceptului de placa de baza la 3
magazine de produse electronice, pe fiecare coloana fiind in fiecare caz
atributele pe care le poate avea o placa de baza in cele 3 clasificar
Această grupare a fost destul de dificilă deoarece dupa cum se poate vedea
numele sunt destul de diferite și sunt unele caracteristici care nu au
corespondenți directi în celelalte coloane. Astfel I/O nu apare la magazinele 2 si
3 iar la primul nu se specifică frecvența de funcționare a magistralei.
Remarcăm numarul mare de termeni care sunt folositi pentru a defini termeni
identici. Aceste clasificări însa ne vor ajuta la pașii următori pentru a identifica
conceptele cheie ale ontologiei
Pasul 3 presupune alcătuirea unei liste cu termenii ce vor aparea în ontologie. În
alcatuirea acestei liste vom folosi o denumire care ni se pare relevantă urmând
ca la pasii urmatori să găsim și sinonimele acestora.
Boxă, Camera Web, Carcasă, Card Reader, Cască, Microfon,
Cooler, Fax-Modem, Floppy Disk, Hard Disk, Imprimantă,
Memorie, Monitor, Mouse, Placa de bază, Placă de captura,
Placă de sunet, Placă video, Procesor, Element retea, Scaner,
Software, Tablete grafice, Tastatură, Tuner TV, UPS, Unitate optica.
33

Acestea ar fi principalele tipuri de componente interne unui calculator sau care


pot fi atașate ca dispozitive periferice.
Pe lănga aceste componente toate caracteristicile lor vor face parte din
ontologie. Astfel putem să mai adaugăm și urmatoarele noțiuni:
• Model, Putere, Numar boxe, Rezolutie, FPS,
• Senzor, Interfata, Format, Putere, Tip card,
• Alimentare, Lungime fir, Raspuns în frecventa (min, max),
• Diametru, Impedantă, RPM, Debit de aer,
• Nivel sonor, Chipset, Dimensiune, Capacitate, Memorie Buffer,
• Viteza tiparire albnegru, Viteza tiparire color, Tehnologie tiparire, Tip
imprimanta, Format, Viteza (Mhz), Viteza citire (MB/s), Viteza scriere
(MB/s), Diagonala, Frecventa (min, max), Culoare, Dot pitch, Standard
protectie, Socket, I/O, Sunet, Memorie, Slot, LAN, IDE/SATA,
• Conectori, CacheL2, CacheL1, FSB, Tehnologie, Adancime culoare,
Numar taste, Telecomanda, Format TV, Format Captura, Facilitati,
Software
• Pasul 4 presupune definirea claselor și a ierarhiei de clase.
• La acest pas există mai multe abordari posibile:
-abordarea top-down pornește cu crearea conceptelor cele mai generale și
apoi particularizarea
acestora.
De exemplu o clasa din varful ierarhiei ar fi “Componenta” care apoi se va
particulariza
in “Placa de bază”, “Procesor”, etc.
Clasa “Placa de Baza” va fi ulterior descompusa dupa principalul atribut in
“Placa de baza socket 939”, “Placa de Baza socket 754” etc.
-abordarea bottom-up presupune procesul invers. Se pleaca de la cele mai
simple concepte și apoi se incearcă unirea lor în categorii.
Astfel vor exista clasele “CPU Sempron 2200+ Socket A” si clasele “Sempron
2300+ Socket A” care impreuna cu altele vor forma clasa “Procesoare Socket
A”. Aceasta clasa va fi grupata impreuna cu celelalte clase ce descriu procesoare
si se va obtine clasa “Procesor”.
-abordarea mixta presupune găsirea elementelor cele mai generale și mai
particulare și identificarea ulterioară a conceptelor intermediare.
• Pasul 5 presupune definirea proprietăților claselor:
De exemplu pentru Procesor vom defini proprietatea frecvența și pentru
placa de bază
proprietatea tipSocket. Clasa componentă va avea o proprietate
34

producător care va fi moștenita de toate clasele ce sunt de tipul


componentă.
• Pasul 6 presupune definirea constrangerilor pentru fiecare proprietate.
Aceste constrangeri pot fi de urmatoarele tipuri:
Cardinalitate – de câte ori poate să apară proprietatea respectivă (de exemplu
o componentă are un singur producator);
Domeniu (domain) – pe ce clase se aplică proprietatea;
Codomeniu (range) – în ce clase sau în ce tipuri de date poate avea valori
proprietatea De exemplu proprietatea producator a clasei “Componenta” are
domeniu “Componenta” și range clasa “Producator”

9.14. IDEF5: Modelarea ontologiilor

Modelare ontologii

IDEF5 Concepts -The IDEF5 ontology development process consists of the


following five activities.
Organizing and Scoping (Instrucțiuni și Organizare). The organizing and
scoping activity establishes the purpose, viewpoint, and context for the ontology
development project, and assigns roles to the team members.
Data Collection (Colectare Date). During data collection, raw data needed for
ontology development is acquired.
Data Analysis (Analiza Datelor). Data analysis involves analyzing the data to
facilitate ontology extraction.
35

Initial Ontology Development (Dezvoltare Ontologie Inițiale). The initial


ontology development activity develops a preliminary ontology from the data
gathered.
Ontology Refinement and Validation (Rafinamentul și validarea
Ontologie). The ontology is refined and validated the ontology to complete the
development process.
36
37
38

Tema 10.
Normalizarea relațiilor în Sistemele Informaționale
Exista trei variante de abordare a proiectarii logice:
• - iesiri - intrari;
• - intrari - iesiri;
• - mixta.
Indiferent de varianta de abordare, proiectarea logica trebuie sa asigure:
- fundamentarea stiintifica a obiectivelor noului sistem;
- definitivarea continutului informational al iesirilor sistemului in concordanta
cu obiectivele stabilite;
- determinarea bazei informationale necesara satisfacerii eficiente a obiectivelor
propuse;
- formalizarea atributelor de intrare pentru adaptarea acestora la cerintele de
prelucrare automata ale noului sistem;
- structurarea sistemului informatic in subsisteme și aplicații in scopul realizării
eșalonate a acestuia.
39

Proiectarea logică începe cu definirea obiectivelor sistemului informatic si se


incheie cu proiectarea structurală și funcționala a sistemului informatic.
Proiectarea logica se desfasoara pe parcursul a patru subfaze sau pasi:
• proiectarea formularelor/formatelor (folosite la preluarea datelor)
si proiectarea rapoartelor (folosite pentru extragerea si punerea in pagina
sau pe ecran a datelor cuprinse in rapoarte);
• Normalizarea relațiilor (optimizarea conexuinilor, excuderea
suprapunerilor)
• proiectarea bazelor de date (modelul logic/relational al datelor).
• proiectarea interfetelor si a dialogurilor (folosite la comunicarea
utilizatorului cu programul activ);
In general se pleaca de la diagramele entitate-relatie, la care se vor adauga datele
descoperite in timpul proiectarii logice. In aceasta actiune trebuie sa luam in
consideratie evenimentele din diagramele de actiuni, ce declanșează acțiunile
utilizatorului.
Să reținem că subfazele enumerate mai sus nu se parcurg secvențial și numai o
singura data, ci avem de a face cu un proces in spirală, care se repetă până ce
toate prelucrările iși găsesc locul cuvenit.
modelarea logica a datelor
In această secțiune se are în vedere:
• - definirea locului modelării logice a datelor;
• - simplificarea datelor prin normalizare;
• - transformarea diagramelor entitate-relație în relații;

10.1. Simplificarea structurii datelor prin normalizare


Normalizarea relațiilor (eliminarea redundantelor si a anomaliilor de stocaj)
inseamna obținerea de relații 'atomice', fără a pierde nimic din informații. Dupa
normalizare, urmeaza optimizarea schemei interne, constând in eventuale
denormalizari (join-uri) și apoi se alege: modul de organizare a
tabelelor, metode de acces, cheile de indexare.
Practic normalizarea inseamna să eliminăm 'dependențele funcționale'
folosind scheme de modelare care pot fi:
- schema de decompoziție entități;
- schema sintezei atributelor.
Dependențele funcționale se referă la legăturile dintre atribute si pot fi:
- reflexive (ciclice);
- tranzitive;
- de creștere.
Dependențele funcționale mai pot fi parțiale sau totale, precum si multiple.
• Normalizarea se face in 5 trepte (forme):
40

Normalizarea in 5 trepte (forme)


• - 1NF: impune ca fiecare celula a tabelului sa contina o singura valoare
nedecompozabila: daca exista caracteristici compuse (de ex. adresa =
localit. + adresa), atunci vor rezulta mai multe caracteristici, daca exista
mai multe caracteristici care fiecare in parte ar putea fi valori ale unui
camp, vor rezulta mai multe tupluri.
• - 2NF: impune sa fie indeplinit 1NF + fiecare caracteristica non-cheie sa
fie dependenta de o cheie primara; daca exista campuri ce nu depind
de toata cheia primara, ele vor fi plasate separat intr-un nou tabel a carui
cheie primara va fi doar partea de care campurile in cauza depindeau si in
vechiul tabel. Se elimina astfel dependentele partiale.
• - 3NF: impune 2NF + sa nu existe dependente functionale tranzitive intre
caracteristicile non-cheie. Tranzitiva inseamna ca un camp (caracteristica)
X depinde de Y si acesta depinde de Z, dar X depinde direct de Z. In acest
caz vom mai initia un tabel avand cheie primara pe Y, iar in acest tabel X
va fi un camp non-cheie. Y va ramane si in vechiul tabel, ca un camp non-
cheie.
• Ceva intermediar intre nivelul 4 si 5 de normalizare este NF Boyce Codd
(BCNF); acesta pretinde 3NF + pentru orice dependenta totala X A,
rezulta ca X este o cheie a lui R (tabelul in discutie).
• 4NF: impune BCNF + fiecare dependenta multipla devine o dependenta
functionala;
• - 5NF: impune 4NF + si nu are dependenta cyclic[ (joints) sau daca exista,
sa fie implicata printr-o cheie secundara.

• Edgar Frank "Ted" Codd (19 August 1923 – 18 April 2003) was an
English computer scientist who, while working for IBM,
• invented the relational model for database management, the theoretical
basis for relational databases. He made other valuable contributions
to computer science, but the relational model, a very influential general
theory of data management, remains his most mentioned achievement

10.2. Cerinţe teoretice pentru modelul de date relaţional de E. F. Codd


• Modelul relaţional a fost propus de E. F. Codd în 1970 care prin articolul
„Un model relaţional de date pentru bănci de date partajate de dimensiuni
mari” a stabilit cerinţele teoretice pentru modelul de date relaţional.
• Modelul relaţional este un model formal de organizare conceptuală a
datelor, destinat reprezentării legăturilor dintre date şi bazat pe teoria
matematică a relaţiilor.
41

• În modelul relaţional relaţiile sunt utilizate pentru a reprezenta


informaţiile despre obiectele reprezentate în baza de date. Conform
modelului relaţional datele sunt structurate logic sub formă de tabele care
definesc relaţii.
• Fiecare relaţie are o denumire şi este definită prin atribute care sunt
coloanele tabelei.
• O relaţie este reprezentată printr-un tabel bidimensional, în care coloanele
corespund atributelor, iar liniile corespund înregistrărilor individuale.
Ordinea coloanelor (atributelor) este arbitrară, relaţia fiind invariantă la
modificarea ordinii atributelor. Pentru fiecare atribut există un domeniu de
valori posibile.

E.F. Codd și 13 reguli de fidelitate


Dacă o bază de date nu este normalizată ea nu poate fi utilizată cu un maxim de
eficienţă.
Algoritmul de normalizare a bazelor de date relaţionale precum şi paşii acestuia
au fost descrişi de către E. F. Codd în 1972.
Normalizarea este procesul reversibil de transformare a unei relaţii în relaţii
de structură mai simplă.
Procesul este reversibil în sensul că nici o informaţie nu este pierdută în timpul
transformării.
Scopul normalizării este de a suprima redundanţele logice, de a evita anomaliile
la reactualizare şi rezolvarea problemei reconexiunii.
Acest proces se fundamentează pe conceptele:
◦ dependenţă funcţională
◦ dependenţă multivaloare
◦ forme normale.
În anul 1985, E.F. Codd a publicat un set de 13 reguli de fidelitate pe baza
cărora se apreciază dacă un sistem de gestiune de baze de date poate fi
considerat relaţional.
Majoritatea sistemelor de gestiune de baze de date considerate ca fiind de tip
relaţional nu respectă absolut toate regulile definite de Codd, mai mult, în
prezent, lista este reformulată şi cuprinde 100 de reguli.
Regula 0 – regula gestionării datelor: Un SGBD considerat ca fiind relaţional
trebuie să fie capabil să gestioneze o bază de date prin posibilităţile sale
relaţionale. Aceasta înseamnă că SGBD nu va folosi pentru definirea şi
manipularea datelor operaţii care nu sunt de tip relaţional.
Regula 1 – regula reprezentării datelor: Într-o bază de date relaţională,
informaţia este reprezentată explicit la nivel logic sub forma unor tabele ce
poartă numele de relaţii. Este regula cea mai importantă şi conform lui E.F.
42

Codd şi în cazul în care un SGBD care nu respectă această regulă, nu poate fi


considerat relaţional. Referirea la nivelul logic precizează că elemente de
construcţii logice, cum sunt indecşi, nu au obligatoriu o reprezentare sub formă
de tabele.
Regula 2 – regula accesului garantat la date: Fiecare valoare de dată
(valoare atomică) dintr-o bază de date trebuie să poată fi adresată în mod logic
printr-o combinaţie formată din numele relaţiei, valoarea cheii primare şi
numele atributului. Se poate regăsi orice valoare aparţinând oricărui atribut al
unei relaţii, dacă sunt specificate numele relaţiei, numele atributului şi valoarea
cheii primare.
Regula 3 – regula reprezentării informaţiei necunoscute (tratarea
sistematică a valorilor null): Un sistem relaţional trebuie să permită
utilizatorului definirea unui tip de date numit null pentru reprezentarea unei
informaţii necunoscute la momentul respectiv indiferent de tipul de dată. Într-un
SGBD relaţional trebuie să putem face diferenţa între valoarea zero, un şir vid
de caractere şi o valoare necunoscută.
Regula 4 – regula dicţionarelor de date (catalog dinamic on-line, bazat pe
modelul relaţional): Asupra descrierii bazelor de date (informaţii relative la
relaţii, vizualizări, indecşi, etc) trebuie să se poată aplica aceleaşi operaţii ca şi
asupra datelor din baza de date. Descrierea bazei de date este reprezentată la
nivel logic sub forma unor tabele care pot fi accesate în acelaşi mod ca şi datele
efective.
Regula 5 – regula limbajului de interogare (sub-limbaje de date
cuprinzătoare): Trebuie să existe cel puţin un limbaj care să
permită: (1) definirea datelor, (2) definirea vizualizărilor, (3) manipularea
datelor (interactiv sau prin intermediul programului), (4) constrângerile de
integritate, (5) autorizarea, (6) limitele tranzacţiilor (început, execuţie, reluare).
În general, toate implementările SQL respectă această regulă. Limbajul permite
utilizatorilor să definească relaţii şi vizualizări, să regăsească informaţia şi să o
poată actualiza, să verifice şi să corecteze
Regula 6 – regula de reactualizare a vizualizării: Toate vizualizările care sunt
teoretic reactualizabile pot fi reactualizate de sistem. Un SGBD trebuie să poată
determina dacă o vizualizare poate fi actualizată şi să stocheze rezultatul
interogării într-un dicţionar de tipul unui catalog de sistem. Trebuie să existe un
mecanism prin care să se poată determina dacă anumite vizualizări pot fi
actualizate sau nu. Majoritatea implementărilor SQL stabilesc aceasta, în funcţie
de variantele instrucţiunii de selecţie utilizate.
Regula 7 – regula limbajului de nivel înalt (operaţiile de inserare,
reactualizare şi ştergere de nivel înalt): Regulile de manipulare asupra unei
43

relaţii luată ca întreg sunt valabile atât pentru operaţiile de regăsire a datelor,
cât şi asupra operaţiilor de inserare, actualizare şi ştergere a datelor. Un
SGBD relaţional nu trebuie să oblige utilizatorul să caute într-o relaţie, tuplu cu
tuplu, pentru a regăsi informaţia dorită. Operaţiile de manipulare a datelor pot fi
aplicate atât în mod interactiv cât şi prin program, într-un limbaj gazdă.
Regula 8 – regula independenţei fizice a datelor:Programele de aplicaţie şi
activităţile utilizatorilor nu depind de modul de stocare a datelor sau de modul
de acces la date. Într-un SGBD relaţional trebuie să se separe aspectul fizic al
datelor (stocare sau acces la date) de aspectul logic al datelor.
Regula 9 – regula independenţei logice a datelor:Programele de aplicaţie şi
activităţile utilizatorilor trebuie să fie transparente la modificările de orice tip
efectuate asupra datelor. Orice modificare efectuată asupra unei relaţii, nu
trebuie să afecteze operaţiile de manipulare a datelor, programele de aplicaţie şi
mecanismele de interogare directă nu sunt afectate de modificările făcute asupra
datelor.
Regula 10 – regula independenţei datelor din punct de vedere al
integrităţii: Constrângerile de integritate specifice unei baze de date relaţionale
nu vor fi definite programele de aplicaţie ci de sub-limbajul relaţional de date,
urmând a fi memorate în catalogul sistem.(Regulile de integritate trebuie să fie
definite într-un sub-limbaj relaţional, nu în programul de aplicaţie). Limbajul
SQL permite definirea de restricţii privind integritatea datelor şi stocarea lor în
catalogul de sistem prin aceasta asigurându-se controlul centralizat asupra
constrângerilor.
Regula 11 – regula independenţei datelor din punct de vedere al
distribuirii: Sub-limbajul de manipulare a datelor trebuie să permită utilizarea
aceloraşi programe de aplicaţie şi interogări (să fie invariante din punct de
vedere logic)pentru a accesa date centralizate sau distribuite (Distribuirea
datelor pe mai multe calculatoare dintr-o reţea de comunicaţii de date, nu
trebuie să afecteze programele de aplicaţie şi interogările, dacă şi ori de câte
ori datele sunt centralizate sau distribuite fizic). Independenţa de
distribuţie presupune ca un program de aplicaţie care accesează sistemul
SGBD pe un singur calculator trebuie să funcţioneze fără modificări şi într-o
reţea chiar dacă datele sunt mutate de pe un calculator pe altul, utilizatorul
percepând datele fără a cunoaşte locul în care sunt stocate. Programele de
aplicaţie trebuie să funcţioneze fără modifică şi într-o reţea, chiar dacă datele
sunt transferate de pe un calculator pe altul.
Regula 12 – regula versiunii procedurale a SGBD (nonsubversiune): Orice
componentă procedurală a unui SGBD trebuie să respecte aceleaşi reguli de
integritate ca şi componenta relaţională (orice limbaj de nivel inferior trebuie
44

să respecte aceleaşi reguli de integritate exprimate în limbajul relaţional de


nivel înalt).
Cele 13 reguli pot fi grupate în cinci domenii de funcţionalitate:
- reguli fundamentale (regula 0 şi regula 12);
- reguli structurale (regula 1 şi regula 6);
- reguli de integritate (regula 3 şi regula 10);
- reguli de manipulare a datelor (regula 2, regula 4, regula 5, regula 7);
- reguli privind independenţa de date (regula 8, regula 9 şi regula 11).

Relație universală
• Fie relaţia Aprovizionare (Cod_Fz, Nume-fz, Adresa_Fz, DenMarfa,
PretFact)

10. 3. Redundanţa datelor;


Anomaliile de reactualizare și clasificarea lor
• Redundanţa datelor;
• Anomaliile de reactualizare care se clasifică în:
◦ anomalii de inserare;
◦ anomalii de ştergere;
◦ anomalii de modificare.
Dependenţa funcţională descrie legăturile dintre atributele unei relaţii: fie A şi B
două atribute ale relaţiei R;
- atributul B este dependent funcţional de A (notat A→B) dacă fiecărei valori a
atributului A îi corespunde o singură valoare a atributului B. A şi B pot fi
simple sau compuse.
Exemplu: Să identificăm dependenţele funcţionale din relaţia PersonalFiliala
(PersID, NumeP, AdresaP, Funcţie, Salariu, FilialaID, AdresaF, TelF)
- PersID → NumeP; PersID → AdresaP; PersID → Funcţie; PersID →
Salariu;
PersID → FilialaID; PersID → AdresaF; PersID → TelF;
45

- FilialaID→ AdresaF; FilialaID→ TelF;


- AdresaF→ FilialaID; AdresaF→ TelF;
- TelF→ FilialaID; TelF→ AdresaF

Tehnici de normalizare.
• Adeseori, normalizarea este executată sub forma unei serii de paşi.
Fiecare pas corespunde unei anumite forme normale, care are proprietăţi
cunoscute.
• Pe măsură ce se desfăşoară normalizarea, relaţiile devin în mod progresiv
mai restrictive (mai puternice) ca format şi mai puţin vulnerabile la
anomaliile de reactualizare.
Formă nenormalizată (UNF)
• Forma nenormalizată (UNF) este un tabel care conţine unul sau mai multe
grupuri repetitive.
• Un grup repetitiv este un atribut sau grup de atribute din cadrul tabelului,
care apare cu valori multiple pentru o singură instanţă a atributului cheie.
• Regula Casey – Delobel
Fie un tabel R(X, Y, Z) care se descompune prin proiecție în tabelele R1(X, Y)
și R2(X, Z), unde prin X notăm setul de coloane comune ale tabelelor R1 și R2,
iar prin Y și Z, coloanele specifice lui R1, respectiv R2. Condiția de
descompunere fără pierdere de informație presupune că tabelul R să fie obținut
prin compunerea naturală a tabelelor R1 și R2.
dependenţă funcţională simplă
• Între două atribute X şi Y există o dependenţă funcţională simplă, notată
X->Y, dacă şi numai dacă fiecărei valori a atributului X îi corespunde o
singură valoare a atributului Y. Atributul X se numeşte „determinantul”
iar Y „determinatul” dependenţei.
• De exemplu, pentru o valoare asociată unui CodMarfa îi corespunde o
singură valoare pentru DenMarfa. În acest caz, este vorba despre o
dependenţă funcţională ce se stabileşte între cele două atribute,
reprezentată astfel: CodMarfa -> DenMarfa.
Dependentă funcţională tranzitivă
Fie R un tabel relațional, X o submulțime de coloane a lui R și A o coloană a lui
R. Spunem că A este dependentă tranzitiv de X dacă există o submulțime de
coloane Y care nu include coloana A și care nu determină funcțional pe X astfel
încât X→Y și Y→A.
- Daca în această definiție se dorește să se evidențieze și Y atunci se spune ca A
depinde funcțional de X prin intermediul lui Y și se scrie: X→Y→A.
- Exemplu: Dacă NrFact → CodFz şi Codfz →Denfz, atunci Nrfact→Denfz.
46

10.5. Forma normală 1 (FN1)


Forma normală 1 (FN1) – O relaţie (tabel) este în prima formă normală dacă
toate atributele sale sunt atomice (elementare, care nu se mai pot descompune)
şi nerepetitive.
Exemplu - Relaţia nenormalizată. Vînzări.

Vînzări. 1FN

Dependenţă funcţională totală


O dependenţă funcţională A → B este totală dacă eliminarea oricărui atribut din
A are ca rezultat anularea dependenţei
10.6. A doua formă normală 2NF
O relaţie este în a doua formă normală dacă îndeplineşte condiţiile pentru
prima formă normală şi fiecare atribut care nu este cheie primară este total
dependent funcţional de cheia primară.
Normalizarea relaţiilor 1NF la forma 2NF presupune eliminarea dependenţelor
parţiale. Asta se face prin eliminarea din relaţie a atributelor parţial dependente
47

funcţional, şi plasarea lor într-o nouă relaţie, împreună cu o copie a


determinantului acestora.
Exemplu:
Pentru tabelul VINZĂRI cheia primară este: (cod_comanda, cod_articol).
- Există următoarele dependențe funcționale totale față de componentele cheii
primare care sunt, în același timp, numai dependențe funcționale parțiale față de
cheie:
•(cod_comanda)→(data, cod_cum, nume_cum, str, nr)
•(cod_articol)→(den_articol, cost_articol)
Soluție:
- COMANDA (cod_comanda, data, cod_cum, nume_cum, str, nr, suma)
- VINZĂRI (cod_comanda, cod_articol, cantitate)
- ARTICOL (cod_articol, den_articol, cost_articol

10.7. A treia formă normală -3NF


O relaţie este în a treia formă normală dacă îndeplineşte condiţiile pentru
prima şi a doua formă normală şi în plus, nici un atribut (care
nu este cheie primară) nu este dependent tranzitiv de cheia primară.
- (adică, nici unul din atributele non-cheie nu este dependent de alt atribut, care
la rândul său este dependent de cheia relaţiei).
Normalizarea relaţiilor de la 2NF la 3NF presupune eliminarea dependenţelor
tranzitive. Asta se face prin eliminarea din relaţie a atributelor dependente
tranzitiv, şi plasarea lor într-o nouă relaţie, împreună cu o copie a
determinantului acestora.
• Regula de descompunere pentru 3NF
Fie R(K, X, Y, Z) un tabel relațional unde K este o cheie a lui R, iar X, Y și Z
sunt submulțimi de coloane ale lui R.
a) Dacă există dependența tranzitivă K→X→Y, atunci R se poate descompune
in R1(K, X, Z) –avind cheia K –și R2(X, Y) –avind cheia X.
b) Fie K1⊂K (aparține) o parte a cheii K astfel incit există dependența tranzitivă
K→X1→Y, unde X1 = K1∩X (parte comună). In acest caz, R poate fi
descompus in R1(K, X, Z) –avind cheia K –și R2 (K1, X, Y) –avind cheia
K1∩X.
Exemplu: Referitor la exemplul de mai sus (VINZĂRI), se observa ca tabelele
VINZĂRI și ARTICOL sunt in 3NF insă tab. COMANDA nu este, datorită
dependenței funcționale tranzitive:
(cod_comanda)→(cod_cum)→(nume_cum, adresa, nr)
•COMANDA (cod_comanda, data, suma,cod_cum)
•CLIENT (cod_cum, nume_cum, adresa, nr)
48

Forma normală Boyse - Codd


O relaţie se află în BCNF dacă şi numai dacă fiecare determinant este o cheie
candidat.
Pentru o relaţie cu o singură cheie candidat, formele 3NF şi BCNF sunt
echivalente.
Pentru a testa dacă o relaţie este în BCNF, se identifică toţi determinanţii şi se
verifică dacă sunt chei candidat.
Amintim că un determinant este un atribut sau un grup de atribute, de care alte
atribute sunt total dependente funcţional.
Exemplu: RezultateSesiune (NumeProf, Disciplina, NumeStud, Nota)
- Cu ipotezele că fiecare profesor predă numai o disciplină, acordă numai o notă
fiecărui student, există următoarele dependenţe:
 Disciplina, NumeStud → Nota
 Disciplina, NumeStud → NumeProf
Această relaţie se poate descompune în:
 ProfDisc (NumeProf, Disciplina)
ProfStudNota (NumeProf, NumeStud, Nota)

Dependenţa multivalorică
Trecerea de la forma 3FN la 4FN şi 5FN se face operând asupra cheilor
compuse între ale căror atribute apar relaţii care generează dependenţe ce nu
sunt funcţionale, numite dependenţe multi-valoare.
Dependenţa multivalorică: se spune că între atributele A, B, C ale unei relaţii
există o dependenţă multivalorică, dacă pentru fiecare valoare a lui A există o
mulţime de valori ale lui B şi o mulţime de valori ale lui C, dar mulţimile
valorilor lui B şi C sunt independente unele de altele.
- Notaţia simbolică: A −>> B
• Exemplu:
• Aproviz (NrMagazie, Furnizor, Produs, Preţ)
În această relaţie dependenţa multivalorică este:
- NrMagazie −>> Furnizor
- NrMagazie −>> Produs
Cu toate că relaţia este în BCNF (deoarece există o singură cheie candidat), ea
este prost structurată datorită redundanţei datelor, cauzată de prezenţa
dependenţei multivalorice.

10.8. A patra formă normală ( 4NF)


A patra formă normală ( 4NF) este o relaţie care se află în BCNF şi nu conţine
dependenţe multivalorice.
49

Normalizarea de la BCNF la 4NF presupune eliminarea dependenţelor


multivalorice prin plasarea atributului (atributelor) într-o nouă relaţie
împreună cu o copie a determinantului.
Regula de escompunere:
Fie R(X,Y,Z) un tabel relaţional în care există o dependenţă multivaloare
X→→Y astfel încat X nu conţine nici o cheie a lui R.
Atunci tabelul R poate fi descompus prin proiecţie în 2 tabele R1(X, Y)şi R2(X,
Z).

Dependenţa de uniune (join dependency)


Se spune că o relaţie R satisface dependenţa de uniune (join dependency) şi se
notează cu *(X,Y,…,Z) dacă şi numai dacă R este egală cu uniunea proiecţiilor
lui R pe X,Y,…,Z, acestea fiind submulţimi ale lui R

O relaţie R este în FN5 (numită şi forma normală proiecţie-uniune) dacă şi


numai dacă orice dependenţă de uniune a lui R este o consecinţă a unei chei
candidat a lui R.
- Orice relaţie care este în FN5 este şi în FN4, deoarece fiecare dependenţă
multivaloare poate fi privită ca un caz particular de dependenţă de uniune.
Orice relaţie poate fi descompusă fără pierderi la uniune într-o mulţime de relaţii
care sunt în FN5.

Procesul de normalizare a relațiilor


1. Se proiectează relaţia iniţială, aflată în FN1, pe alte relaţii, pentru a elimina
dependenţele funcţionale care nu sunt complete. Se obţine o mulţime de relaţii
în FN2.
2. Se proiectează relaţiiile obţinute în pasul 1 pe alte relaţii, pentru a elimina
dependenţele funcţionale tranzitive. Se obţine o mulţime de relaţii în FN3.
3. Se proiectează relaţiiile obţinute în pasul 2 pe alte relaţii, pentru a elimina
dependenţele în care partea din stânga nu este o supracheie. Se obţine o mulţime
de relaţii în FNBC.
4. Se proiectează relaţiiile obţinute în pasul 3 pe alte relaţii, pentru a elimina
toate dependenţele multivaloare care nu sunt şi dependenţe funcţionale. Se
obţine o mulţime de relaţii în FN4.
5. Se proiectează relaţiiile obţinute în pasul 4 pe alte relaţii, pentru a elimina
orice dependenţă de uniune care nu este implicată de o cheie. Se obţine o
mulţime de relaţii în FN5.
• Procesul de normalizare a relațiilor se efectuează la etapa proiectprii
logice a Sistemului Informațional
50

Denormalizarea
Denormalizarea Reprezintă procesul invers operației de normalizare și
duce la creșterea redundanței datelor.
- Prin aceasta se dorește, in principal, creșterea performanței și simplificarea
programelor de interogare a datelor.
◦ Denormalizarea se face numai dupa o normalizare corectă.
◦ Denormalizarea se face printr-o selectare strategică a structurilor care aduc
avantaje semnificative
◦ Denormalizarea trebuie insoțită de măsuri suplimentare de asigurare a
integrității datelor.

10.9. Proiectarea logică a unui S.I.


Proiectele de sistem reprezintă rezultatul interpretării modelelor cu scopul de a
le folosi apoi în luarea deciziilor privind implementarea sistemului.
Proiectarea are două faze: proiectarea logică și proiectarea fizică. Proiectarea
logică detaliază ce se dorete să se construiască și se face înaintea proiectării
fizice, deoarece reconstruirea unor sisteme fizice care nu funcionează sau
funcionează prost este foarte costisitoare.
Proiectarea logică- Scopul principal al etapei este determinarea obiectivelor
detaliate şi ale cerinţelor noului sistem, pe baza lor urmând să se proiecteze sau
să se reproiecteze un sistem informaţional logic.
Se cunosc patru abordări majore pentru proiectarea logică și anume: -
- proiectarea logică bazată pe model,
- proiectarea logică bazată pe componentă,
- proiectarea bazată pe prototip și
- proiectarea bazată pe obiecte.
În general, proiectarea logică este simultan bazată pe model și pe componentă.
Proiectarea logică este limitată la decizii independente de implementare.
Limitele proiectării logice le simțim atunci când deciziile pe care trebuie să le
luăm necesită cunoașterea mediului real de funcționare a sistemului proiectat.
Rezultatul proiectării logice îl constituie proiectul logic al sistemului.
O activitate de bază în proiectarea logică o constituie crearea specificaiilor
logice de sistem, ca rezultat al interpretării informaiilor disponibile culese și
reprezentate sub forma unor colecții de date și modele.
Specificațiile logice reprezintă un rezumat important al activității de proiectare
logică a sistemului care reflectă și viziunea analistului asupra sistemului
investigat și au ca scop (fig.5.5):
•interpretarea datelor culese și a modelelor obițnute într-o formă utilizabilă și
inteligibilă în vederea proiectării sistemului în funcție de structura și
funcționarea logică a acestuia;
51

• exprimarea cerinelor analistului i a celorlalte persoane din organizaie


(manageri, proiectani, utilizatori) sub forma unui portofoliu a muncii lor,
care indică personalitatea analistului (competenă, calificare, instruire,
ambiție);
• consolidarea și unificarea gândirii și a opiniilor participanților prin
armonizarea punctelor de vedere divergente care apar în stabilirea
direcțiilor de proiectare;
• comunicarea cerințelor și a scopurilor exprimate tuturor celor care au
responsabilități în proiectarea noului sistem.
Importanța specificaiilor rezultă din rolul acestora în activitățile de conducere
și întreținere a resursei informaționale: implementarea, funcționarea, conducerea
și evaluarea sistemului.
• Implementarea sistemului constă în punerea în practică a specificațiilor
logice și are în vedere:
• corelarea modulelor din punct de vedere a funcțiilor logice realizate;
• crearea interfeței dintre module conform standardelor de intrare/ieșire;
• ordinea în care modulele sunt codificate, testate și implementate;
• calitatea datelor și destinația rapoartelor;
• Cerințele fișierelor și ale bazei de date (număr, conținut, tipuri de date,
tipuri de acces, tipuri de înregistrări etc.);
• Ordonanțarea activităților de implementare, instalare și de instruire
specifice sistemului considerat.
În timp ce specificațiile logice arată cum depind unul de altul elementele
sistemului,
specificațiile fizice, obținute din cele logice în faza următoare, arată efectiv, cum
este realizată
codificarea programelor, cum sunt create fișierele și rapoartele, cum sunt
preluate și conduse
informațiile în cadrul sistemului.
Proiectul fizic derivă direct din specificațiile logice ale sistemului.
52

TEMA 11
L. 13. Resursele informaționale ale S.I. Taxonomie în S.I.
Componente Sistem Informațional Corporativ

Asigurare tehnică

Asigurarea
Asigurare Soft și informațională
Aplicații

Sistem
informațional
Asigurare resurse
umane Asigurarea
metodologică și
organizațională

Asigurare comunicații

Asigurare
financiară

Fig.11.1. Componente Sistem Informațional Corporativ.


53

Fig.11.2. Relații in Baza Informațională

Funcțiile Resurselor Informaționale.


Resursele informaţionale ale unei Unități Social-Economice cuprind ansamblul
informaţiilor disponibile - obţinute şi/sau generate şi refolosibile.

Fig.11.3. Funcțiile Resurselor Informaționale


54

Resursele informaționale ale SI (asigurarea informațională) sunt un mijloc


pentru soluționarea următoarelor probleme:
• reprezentarea într-un mod univoc a informației în sistem - utilizând
codificarea unică a obiectelor;
• organizarea procedurilor de procesare și analiză a informației luând în
considerație caracterul legăturilor între obiecte – clasificarea unică a
obiectelor (taxonomia obiectelor);
• asigurarea utilizării eficiente a informației în conturul gestiunii activității
obiectului automatizării- sistemul unificat de documentare.
• organizarea interacțiunii utilizator - sistem (formele de ecran de
intrare/ieșire a datelor);

Resursele informaționale ale SI – Categorii.


Resursele informaționale ale SI includ două categorii: resursele informaționale
externe și resursele informaționale interne.
Resurse informaționale externe.
• Noțiuni din clasificarea informației.
• Noțiuni și cerințe principale din domeniul sistemului de codificare a
informației.
• Componența și conținutul operațiilor de proiectare a
clasificatoarelor.
• Sistemul de documentare.
Resurse informaționale interne.
• Proiectarea formelor de ecran.
• Baza informațională și metodele de organizare.

Resursele informaționale - Cerințe


• suficiență pentru a susține toate funcțiile automatizate ale obiectului;
• Utilizarea unui sistem unic de codificare a obiectelor agreate de
beneficiar;
• utilizarea clasificatoarelor unificate agreate de beneficiar (Taxonomia S.
I.);
• Compatibilitate cu resursele informaționale ale subsistemelor, care
interacționează în sistemul elaborat (Ontologia S.I.);
• Unificarea formelor de documentare trebuie să respecte exigențele
standardelor corporative ale beneficiarului ( sistemului unificat de
documentare);
• structura formelor ecran trebuie să corespundă caracteristicilor
terminalelor posturilor de lucru ale utilizatorilor finali;
55

• asigurarea integrității bazei informaționale vor fi prevăzute mijloace de


verificare și control a informațiilor, de actualizare a datelor masivelor
informaționale, protecției contra accesului nesancționat.

Resurse informaționale externe – Noțiuni.


În interiorul calculatorului pentru transmiterea prin canalele de comunicație
informația este digitizată. Pentru aceasta informația va fi mai întâi formalizată
(codificată) apoi clasificată (ordonată), Elaborând Taxonomia S. I.
Clasificarea este operația și metoda logică prin care obiectele dintr-o mulțime
dată sunt distribuite în submulțimi numite clase în funcție de asemănările și
deosebirile dintre ele.
Compararea obiectelor se face dintr-un anumit punct de vedere, numit criteriu.
Clasificarea surprinde legăturile naturale între categoriile obiectelor.
Un obiect este orice: element, proces, fenomen material sau nematerial.
Sistemul de calsificare permite gruparea obiectelor și evidențierea anumitor
clase, care vro fi caracterizate de o serie de caracteristici comune.
Astfel, setul de reguli pentru partiționarea obiectelor unei mulțimi în
submulțimi se numește Taxonomie (sistem de clasificare).

TAXONOMÍE.
Таксономия — это теория систематизации сложноорганизованных
областей действительности и знания, имеющих иерархическое строение.
TAXONOMÍE f. Știință care se ocupă cu stabilirea legilor de clasificare și de
sistematizare a domeniilor din realitate cu o structură complexă; taxologie. [G.-
D. taxonomiei] /<fr. taxonomie, taxinomie. Sursa: NODEX (2002) | Adăugată
de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink
Taxonomia este un sistem de clasificare formală. Taxonomia grupează
cuvintele, etichetele și termenii care descriu ceva, apoi ordonează grupurile într-
o ierarhie.
Se pot construi taxonomii pentru aproape toate tipurile de informații, de la
sisteme biologice până la structuri organizaționale. De exemplu, biologii
grupează organismele vii în patru clasificări majore: animale, plante, fungi și
microbi. Fiecare dintre aceste grupuri principale are multe subdiviziuni. Luat
împreună, sistemul ca întreg este o taxonomie.
Organizațiile creează taxonomii în prea multe feluri pentru a putea fi
menționate. Creează taxonomii de tipul Diagramă contabilitate pentru a gestiona
sistemele de contabilitate, diagrame organizaționale și clasificări de posturi
pentru a gestiona angajații, cataloagele de produse etc. Toate aceste taxonomii
sunt ierarhii structurate de informații; sisteme de clasificare formală care
contribuie la gestionarea informațiilor.
56

TAXONOMÍE în metadatele gestionate


• Metadate câteva informații despre informații. De exemplu, o carte titlul și
autorul sunt metadate. Metadate poate fi multe tipuri de informații - o
locație, o dată sau un număr de element de catalog.
• Atunci când utilizați SharePoint produse, puteți să gestionați metadatele
central. Puteți organiza metadate într-un mod care are sens din firma dvs.
și utilizați metadatele pentru a fi mai simplu pentru a găsi ceea ce doriți.
În calitate de criteriu al clasificării este folosită o proprietate sau o
caracteristică a obiectului clasificării, care permite stabilirea asemănării lui față
de alte obiecte.
De exemplu, criteriul ”rolul întreprinderii-partener în activitatea obiectului
automatizării” - separarea tuturor întreprinderilor în două grupuri (două
submulțimi): furnizori și consumatori.
Mulțimea sau submulțimea, obținută prin combinarea unei părți a obiectelor
clasificate conform unui sau mai multe criterii, este numit grup de clasificare.

Clasificatoarele.
Grupuri de clasificare.
După criteriul gradului de adecvare la realitate:
• naturale – descrie clasele așa cum sunt în realitate;
• artificiale – clasele create așa cum sunt utile unor activități.
După rigoarea criteriului de clasificare există clasificare:
• teoretică – pe clase reale și posibile;
• empirică – redă numai clase reale.
În funcție de criteriul naturii obiectelor - clasificarea poate fi:
• exactă – plasează fiecare obiect al mulțimii de clasificare într-o
clasă despre fiecare putând spune cărei clase îi aparține;
• inexactă – derivă din imposibilitatea distincției proprietății unui
obiect pentru a-l putea plasa sigur într-o clasă.
După numărul criteriilor de clasificare există clasificări monocriteriale și
multicriteriale.
Clasificatorul este un Document în baza căruia este realizată descrierea
formalizată a informației în sistemele informaționale.
Conform criteriului domeniului de aplicare există clasificatoare:
- internaționale,
- naționale (sistemice),
- sectoriale și
- locale.
57

• Clasificatoarele internaționale sunt parte a Sistemului de standarde


economice internaționale și sunt obligatorii la transferul informațiilor
între diferite țări ale comunității mondiale.
• Clasificatoarele naționale sunt obligatorii pentru organizarea procesului
de transfer și procesarea informației între sistemele economice la nivelul
unui stat în interiorul țării.
• Clasificatoarele sectoriale sunt utilizate pentru executarea procedurii de
prelucrare a informației și transferul ei între organizațiile unei ramuri
economice.
• Clasificatoarele locale sunt utilizate în limitele unei organizații.

Clasificarea este - Operație ce se aplică asupra obiectelor noi străduindu-ne să


obținem clase reale sau cel puțin posibile.
Fiecărei clase obținute i se asociază o noțiune și respectiv un nume.
Sistemului de clase reale sau posibile îi asociem un sistem de noțiuni, respectiv
de nume. Sistemul de noțiuni redă aproximativ sistemul de clase reale sau
posibile.
Nu trebuie să fie confundate clasificarea obiectelor cu clasificarea noțiunilor.
Noțiunile nu posedă proprietățile obiectelor și deci asupra noțiunilor nu se poate
face aceeași clasificare.

Proprietățile sistemelor de
clasificare
Gradul de
Flexilibilitate Capacitate completare

Câtul de la împărțirea
Posibilitatea de a include numărului maxim de
Numărul maxim de
noi criterii, de clasificare grupuri la mărime
grupuri de clasificare,
a obiectelor fără a altera capacității sistemului de
Posibil în sistemul dat
structura clasificatorului clasificare.
de clasificare.

Fig. 11.4. Proprietățile sistemelor de clasificare.


Flexibilitatea sistemului de clasificare - abilitatea de a permite includerea de
noi caracteristici sau noi obiecte fără a distruge structura clasificatorului.
Flexibilitatea necesară este determinată de durata de viață a sistemului.
Capacitatea sistemului de clasificare - cel mai mare număr de grupuri de
clasificare permise în acest sistem de clasificare.
58

Gradul de umplere a sistemului – este determinat prin împărțirea numărului


real de grupuri la capacitatea sistemului de clasificare.

Clasificare și clasterizare.

Fig. 11.5. Calasificare prin clasterizare.

Analiză Cluster, Gruparea cazurilor sau a variabilelor.


• Când utilizăm această metoda?
• Avem un set de date şi vrem să ştim cum anume se grupează cazurile sau
variabilile
• de ex. vrem sa ştim cum anume se grupează oraşele unei țări în funcţie de
cateva variabile demografice (mortalitate infantilă, natalitate, speranţa de
viată la naştere)
• de ex. vrem să ştim ce variabile demografice au valori asemănătoare
pentru cazurile cu care lucăm
Specificul acestei metode
• Dorim să detectăm clasele “NATURALE” în care itemii sau variabilele se
plasează nu să creem noi o ordine în structura datelor
• Clasele nu sunt date din punct de vedere statistic, precum se întâmplă în
alte metode (de ex. analiza discriminantă), ci trebuie descoperite

Tipuri de analiză cluster


• Metode non-ierarhice
59

• cea mai cunoscută metoda de acest fel este k-means (metoda celor
k-medii): se porneşte de la k valori (de obicei aleatoare) şi în
functie de ele se construiesc clusterele
• Metode ierarhice
• aglomerative: se porneşte de la n clase (câte cazuri avem) şi se
ajunge la o clasăcare le cuprinde pe toate celălate anterioare ei
• divizive: se porneşte de la o clasă şi se ajunge la n clase (câte cazuri
avem) cuprinseîn clasa de pornire
• Algoritm ierarhic aglomerativ
1. Calcularea distanţelor între itemi
2. Selectarea perechii de itemi care este cea mai apropiată şi unirea lor într-o
clasă
3. Recalcularea distantelor faţă de celelte clase, itemi
4 (2 din nou). Selectarea perechii de itemi care este cea mai apropiată şi unirea
lor într-o clasă
aglomerative: se porneşte de la n clase (câte cazuri avem) şi se ajunge la o clasă
care le cuprinde pe toate celălate anterioare ei
divizive: se porneşte de la o clasă şi se ajunge la n clase (câte cazuri avem)
cuprinse în clasa de pornire.

Fig. 11.6. Algoritm ierarhic alomerativ.


Algoritm non-ierarhic
1. Partiţionarea itemilor în k clase iniţiale
2. Unifică itemul cu clusterul a cărui centroid (medie) este cel mai aproape
3. Recalculează centroidul
60

• atât pentru clusterul care a înglobat itemul


• cât si pentru clusterul care l-a pierdut

REGULI de clasificare.
1. Orice obiect din mulțimea supusă clasificării satisface principiul terțiului
exclus în raport cu proprietățile invocate. Asta însemnă că, Nici-un obiect
inclus într-o clasă nu este inclus și în altă clasă
2. Clasificarea este completă. Fiecare obiect din mulțimea de clasificare este
inclus în una din clasele rezultate. Clasificarea nu lasă rest.
3. Clasele se exclud între ele. Nici-o clasă nu include nici parțial nici total o
altă clasă. Nici-o clasă nu este inclusă nici parțial nici total în altă clasă.
4. Suma obiectelor claselor rezultate este identică cu mulțimea clasificată.
Adică Suma obiectelor a claselor rezultate nu este nici mai mică nici mai
mare decât mulțimea inițială de obiecte care a fost supusă clasificării.
Realitatea.
În practica logică ne confruntăm cu abateri astfel ca:
 la regula terțiului exclus ne întâlnim cu mulțimile vagi;
 la regula completitudinii clasificării ne confruntăm cu mulțimile infinite;
 la regula excluziunii claselor întâlnim cazurile nedefinite (intermediare);
 regula identității sumei claselor cu mulțimea clasificată este alterată de
problema infinitului. (Infinitul nu poate fi clasificat)

Fig. 11.7. Sisteme de Clasificare- Categorii

Sisteme de Clasificare- Categorii.


Mai frecvent sunt utilizate două categorii de sisteme de clasificare:
- clasificarea ierarhică și
- clasificarea multidimensuală.
61

La utilizarea metodei ierarhice are loc divizarea succesivă a mulțimii obiectelor


în grupuri de clasificare subordonate, depenedente.
Schema de clasificare, obținută în baza acestui proces are o structură ierarhică.
În cadrul acestei structuri volumul inițial al obiectelor clasificate este divizat în
submulțimi în conformitate cu un criteriu oarecare și este detaliat pentru fiecare
nivel ulterior de clasificare.

Fig. 11.8. Schema de Clasificare ierarhică.

Sistemele ierarhice de clasificare posedă următoarele proprietăți


caracteristice:
• Posibilitatea utilizării unui număr nelimitat de criterii de clasificare;
• Subordonarea criteriilor de clasificare, - exprimată prin divizarea fiecărui
grup de clasificare, creat conform unui criteriu, într-o mulțime de grupuri
de clasificare în conformitate cu un criteriu subordonat (de nivel mai jos).
Schemele de clasificare, construite în baza principiului ierarhic, au capacitate
nelimitată, valoarea căreia depinde de adâncimea clasificării (numărul de nivele)
și numărul de obiecte care pot să fie incluse la fiecare nivel de clasificare,
determinat de baza codului - numărul simbolurilor în alfabetul codului

Adâncimea clasificării.
• Alegerea adâncimii clasificării și a structurii codului depinde de caracterul
obiectelor clasificării și al problemelor, pentru soluționarea cărora este
destinat clasificatorul.
• La construirea unui sistem ierarhic de clasificare mai întâi are loc
alegerea mulțimii obiectelor ce trebuie să fie clasificate, pentru care este
determinat setul complet de criterii de clasificare și subordonarea lor
reciprocă, după care are loc divizarea mulțimii inițiale în grupuri de
clasificare pentru fiecare nivel.
62

Avantaje – dezavantaje model ierarhic.


Avantajele modelului ierarhic constau în:
 - coerența logică;
 - simplitatea construirii;
 - comoditatea procesării logice și aritmetice.
Dezavantaj metodei ierarhice
 - Rigiditatea schemei de clasificare.
Rigiditatea este generată de alegerea pre-stabilită a criteriilor și ordinea de
utilizare a acestora pe nivelele de clasificare. Aceasta conduce la faptul, că la
modificarea componenței obiectelor clasificării, caracteristicilor sau
caracterului problemelor soluționate cu ajutorul clasificatorului, este necesară
modificarea fundamentală a sistemului de clasificare

Exemple de utulizare clasificare ierarhică.

Fig. 11.9. Exemple.


Clasificarea multidimensională.
Un sistem de clasificare multidimensională folosește simultan câteva criterii
independente în calitate de fundament al clsificării.
Există două categorii de sisteme de clasificare multidimensională:
63

- tip fațetă și
- Tip descriptor.
Fațeta este aspect al clasificării, utilizat pentru crearea grupurilor independente
de clasificare.
Descriptorul este un cuvânt-cheie, care definește o oarecare noțiune, ce
formează descrierea obiectului și disemnează apartenența acestui obiect:
- la o clasă,
- la un grup, etc.
Prin metodă de clasificare tip fațetă înțelegem divizarea paralelă a unei
mulțimi de obiecte în grupuri independente de clasificare. Nu există scheme
rigide sau grupuri finale rigide create anticipat. Este elaborat doar un sistem de
tabele ale criteriilor obiectelor clasificării, numite fațete.
Atunci când apare necesitatea creării unui grup de clasificare pentru soluționarea
unei probleme concrete sunt alese criteriile necesare din cele existente, care vor
fi ordonate într-o anumită ordine.
Forma clasificării de tip fațetă.

Avantaje: Capacitatea mare și nivelul înalt de flexibilitate, deoarece la necesitate


pot fi introduse fațete noi și poate fi modificat locul lor în cadrul formulei. La
schimbarea caracterului problemelor sau caracteristicilor obiectelor clasificării
sunt elaborate noi fațete sau sunt complementate cu noi criterii fațetele existente
fără restructurarea substanțială a întregului clasificator.
Neajunsuri: Complexitatea structurii și gradul scăzut de completare al
sistemului.
E de menționat că: În sistemele moderne de clasificare sunt utilizate ambele
metode de clasificare. Aceasta diminuează dezavantajele metodelor și extinde
posibilitățile utilizării clasificatoarelor.
Regulile de clasificare a produselor.
64

Este adoptată clasificarea produselor finite conform următoarelor nivele


(clasificare ierarhică): -familia produselor; -grupul produselor;- seria produselor.
În acest sistem Nu se asigură identificarea tuturor produselor finite. Pentru
fiecare unitate de produs mai trebuie indicate următoarele atribute (fațete):
• codul seriei produsului;
• parametrii de configurare;
• proprietăți.
Fațete.
Codul seriei - cod alfa-numeric, identifică în mod univoc un produs finit.
Parametrii de configurare - proprietăți, valoarea cărora poate varia în
dependență de necesitățile utilizatorului. Proprietățile sunt caracteristici
predefinite ale produselor – deci pentru un produs finit nu pot fi modificate

Tabelul 9.1. Valori ale fațetei "Parametri de configurare"

Produse finite și Caractersitici


modificări Generale pentru întrega familie Speciale pentru modele separate
 siguranță intrinsecă  Presiune maximă admisibilă
Senzor de presiune
 anti-explozie
diferențială
 materiale de performanță
 climatică  Parametru măsurat
Senzor de presiune
absolută,  eroarea maximă admisă
manometru, vid,  limita superioară de măsurare
presiune-vid  codul semnalui de ieșire
 componența setului de montare

De exemplu:
• clasificarea ramurilor din economia naţională (CREN);
• clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN);
• clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor (CPSA);
• nomenclatorul profesiilor (NP);
• nomenclatorul indicatorilor economico-sociali (NIES) etc.
Clasificarea activităţilor din economia naţională (CAEN)
• - SECTIUNEA A - AGRICULTURA, SILVICULTURA SI PESCUIT
• - SECTIUNEA B - INDUSTRIA EXTRACTIVA
• - SECTIUNEA C - INDUSTRIA PRELUCRATOARE
• - SECTIUNEA D - PRODUCTIA SI FURNIZAREA DE ENERGIE
ELECTRICA SI TERMICA, GAZE, APA CALDA SI AER
CONDITIONAT
65

• - SECTIUNEA E - DISTRIBUTIA APEI; SALUBRITATE,


GESTIONAREA DESEURILOR, ACTIVITATI DE
DECONTAMINARE
• - SECTIUNEA F - CONSTRUCTII
• - SECTIUNEA G - COMERT CU RIDICATA SI CU AMANUNTUL;
REPARAREA AUTOVEHICULELOR SI MOTOCICLETELOR
• - SECTIUNEA H -TRANSPORT SI DEPOZITARE
• - SECTIUNEA I - HOTELURI SI RESTAURANTE

SECTIUNEA C - INDUSTRIA PRELUCRATOARE

10 Industria alimentara
101 Productia, prelucrarea si conservarea carnii si a produselor din carne

1011 Prelucrarea si conservarea carnii

1012 Prelucrarea si conservarea carnii de pasare


1013 Fabricarea produselor din carne (inclusiv din carne de pasare)
102 Prelucrarea si conservarea pestelui, crustaceelor si molustelor
1020 Prelucrarea si conservarea pestelui, crustaceelor si molustelor
103 Prelucrarea si conservarea fructelor si legumelor
1031 Prelucrarea si conservarea cartofilor
1032 Fabricarea sucurilor de fructe si legume

1039 Prelucrarea si conservarea fructelor si legumelor n.c.a.

104 Fabricarea uleiurilor si a grasimilor vegetale si animale

1041 Fabricarea uleiurilor si grasimilor

CORM – Clasificatorul ocupaţiilor din Republica Moldova.


Blocul denumirii obiectului clasificării reprezintă o înscriere unificată a
denumirii concrete a profesiei muncitorului sau funcţiei funcţionarului. În
66

fiecare compartiment denumirile obiectelor clasificării sînt aranjate în ordine


alfabetică.
Blocul informaţional pe profesiile muncitorilor include codurile faţetelor, care
caracterizează corespunderea profesiei muncitorului numărului ediţiei ÎUTC
(două semne) şi categoriile tarifare (un semn).
În blocul informaţional intră şase faţete, care caracterizează profesiile
muncitorilor conform următoarelor criterii:
 faţeta 01 - tipurile de producţie şi lucrări conform ediţiilor ÎUTC
(Îndrumar unic tarifar de calificare) – două semne;
 faţeta 02 - categoriile tarifare – un semn,;
 faţeta 03 - clasele (categoriile) de calificare – un semn,;
 faţeta 04 - condiţiile de muncă – un semn,;
 faţeta 05 - nivelul de mecanizare a muncii – un semn;
 faţeta 06 - profesii derivate – un semn,.

Exemplu de codificare conform Clasificatorului ocupaţiilor din Republica


Moldova (CORM) a profesiei ţesător:
8152 20 47 5 1 2, unde:
• 8152 – grupa de bază conform clasificaţiei (operatori la maşini de ţesut şi
tricotat);
• 20 – ţesător;
• 47 – numărul ediţiei ÎUTC (Îndrumar unic tarifar de calificare) ;
• 5 – categoria tarifară de calificare 5;
• 1 – condiţii normale de muncă;
• 2 – muncitor, care îndeplineşte lucrări cu ajutorul maşinilor şi
mecanismelor.

Nomenclatorul comunitar al unităților teritoriale de statistică (NUTS).


Uniunea Europeană a instituit un nomenclator comun al unităților teritoriale de
statistică, denumit NUTS, pentru a facilita colectarea, dezvoltarea și publicarea
unor statistici regionale armonizate în UE. Acest sistem ierarhic ajută și la
realizarea de analize socioeconomice în cadrul regiunilor și la încadrarea
intervențiilor în contextul politicii de coeziune a UE.
Nivelul NUTS căruia îi aparține o unitate administrativă este determinat pe baza
unor praguri demografice:
67

Nivel Minim Maxim

NUTS 1 3 milioane 7 milioane

NUTS 2 800 000 3 milioane

NUTS 3 150 000 800 000

Codificarea informației tehnico-economice.


Codificarea este procesul de atribuire a unor notații convenționale obiectelor și
grupurilor de clasificare în conformitate cu sistemul de codificare ales.
Codificarea realizează transformarea informației, exprimate într-un sistem de
simboluri, în alt sistem, adică convertirea reprezentării unei înregistrări dintr-un
limbaj natural într-o reprezentare folosind codurile.
Ca parte integrată a prelucrării informațiilor cu ajutorul calculatorului,
codificarea urmărește transpunerea informației din forma ei primară într-o formă
accesibilă calculatorului. Mecanismul codificării trebuie să fie simplu, astfel
încât să poată fi automatizat eficient.
Codificarea: Noțiuni.
Sistemul de codificare este setul de reguli pentru notarea obiectelor și grupurilor
cu utilizarea codurilor. Codul este notația convențională a obiectului sau
grupului în formă de simbol sau grup de simboluri în conformitate cu sistemul
adoptat. Codul este bazat pe un alfabet determinat (mulțime de simboluri).
Numărul de simboluri al acestei mulțimi se numește baza codului.
Există alfabete - numerice, literale și mixte (alfanumerice).
Codificarea strict matematic.
Notăm prin S = {s1, s2,…, sp} mulțimea simbolurilor primare.
Notăm prin A = {a1, a2,…, ap} alfabetul codificării, în care elementele ai le vom
numi litere. Cu ajutorul literelor alfabetului A, elementele mulțimii S vor fi
reprezentate într-o nouă formă, forma codificată.
Vom nota prin An mulțimea tuturor cuvintelor de lungime n formate cu litere din
A:, An = {w|w = ai1, ai2,…, ain, aij A, i, j = 1÷n}.
Prin A+ vom nota mulțimea tuturor cuvintelor ce se pot forma
cu litere din A: A+ = A ⋃ A2⋃ A3... ⋃ An ⋃ ...
Definiție. O aplicație injectivă C : S→ A+ se numește codificare a simbolurilor
din S sau cod.
68

Un cod pentru care toate cuvintele de cod au aceeași lungime n se numește Cod
uniform, iar n se numește lungimea codului. În acest caz avem C : S→ An.
Codurile care nu sunt uniforme se numesc coduri neuniforme.
Un cod este caracterizat cu ajutorul următorilor parametri:
• lungime;
• baza codificării;
• structura – repartizarea simbolurilor pe criterii și obiecte ale
clasificării;
• gradul de informativitate - raportul dintre numărul total de criterii și
lungimea codului
• coeficientul de redundanță – raportul dintre numărul maxim de
obiecte posibil a fi codificate și numărul real al obiectelor.
Codificarea: cerințe.
Metodele de codificare trebuie să respecte anumite cerințe:
• codul trebuie să realizeze identificarea obiectului în limitele
mulțimii date de obiecte ale clasificării;
• se recomandă utilizarea literelor și cifrelor în calitate de alfabet al
codului;
• se va stabili un compromis acceptabil între lungimea minimă a
codului și redundanță suficientă pentru codificarea obiectelor noi
fără modificarea structurii clasificatorului.
Metodele de codificare pot avea caracter independent – metode de codificare de
tip înregistrare, sau pot fi bazate pe o clasificare prealabilă a obiectelor – metode
de codificare clasificaționale.
Metode de tip înregistrare.
Există două tipuri de metode de tip înregistrare:
- Număr de Ordine și
- Serii de Numere de Ordine.
În primul caz în calitate de cod servesc numerele naturale. Această metodă de
codificare asigură o durată lungă de viață a clasificatorului, având o redundanță
nesemnificativă. Este foarte simplu, utilizează cele mai scurte coduri și asigură
fiecărui obiect o clasificare univocă.
Suplimentar, este asigurat cel mai simplu mod de atribuire a codurilor obiectelor
noi, care apar pe parcursul mentenanței clasificatorului.
Un dezavantaj semnificativ al acestei metode este lipsa informațiilor referitoare
la proprietățile obiectului.
Metodele clasificaționale.
Sunt utilizate pentru reflectarea interdependențelor clasificaționale ale obiectelor
și grupurilor de obiecte.
69

În dependență de sistemul de clasificare, utilizat pentru ordonarea obiectelor,


grupul sistemului de codificare clasificațională poate fi divizat în două
subgrupe: sistemele de codificare succesiva și de codificare paralelă.
Sistemele de codificare succesiva sunt bazate pe clasificarea prealabilă ierarhică.
Codul obiectului clasificării este format utilizând codurile grupurilor repartizate
succesiv (adiacente), obținute în rezultatul codificării ierarhice.
Codul unui grup inferior este format prin adăugarea numărului respectiv de
ranguri la codul grupului superior.
Sistemele de codificare paralela - Sunt bazate pe sistemul de clasificare tip
fațetă, iar codurile grupurilor sunt formate independent unele de altele. Sunt
posibile două variante de formare a codurilor obiectelor:
• Fiecare fațetă și caracteristica în interiorul fațetei au coduri proprii,
incluse în codul obiectului. Această variantă este utilizată în cazul în care
obiectele sunt caracterizate folosind numere diferite de criterii. La
formarea codului unui obiect vor fi utilizate doar criteriile necesare.
• Pentru determinarea grupurilor de obiecte este ales un set fix de criterii și
stabilită o ordine strictă a criteriilor.
Avantajele metodei paralele.
Avantajele metodei paralele constau în flexibilitatea structurii codului, datorată
independenței criteriilor.
Metoda permite utilizarea doar a caracteristicilor (criteriilor) necesare ale
obiectului, ceea ce asigură minimizarea lungimii codului. Poate fi realizată
gruparea obiectelor conform oricăror combinații ale criteriilor. Este ușor de
adaptat pentru procesarea pe calculator a informației. Folosind codul este ușor
de stabilit setul de caracteristici ale obiectului.
Setul de criterii poate fi ușor extins - proprietate foarte importantă la
soluționarea problemelor tehnico-economice, componența cărora suferă
modificări frecvente.
70

Exemple codificare
Codificarea Mărfurilor
• Nomenclatura Sistemului Armonizat
Structura Nomenclaturii Sistemului Armonizat corespunde
unui arbore și cuprinde:
• 21 de secțiuni,
• 97 capitole,
• 1200 de poziții tarifare și
• peste 5100 de subpoziții tarifare.
Secțiunile prezintă ramificarea majoră a nomenclaturii, se marchează cu
numerele romane de la I pînă la XXI, avînd denumiri indicative ale categoriilor
de mărfuri pe care le includ. Astfel, grupările de mărfuri conform secțiunilor sînt
următoarele:
SECŢIUNEA I Animale vii şi produse ale regnului animal
SECŢIUNEA II Produse ale regnului vegetal
SECŢIUNEA III Grăsimi şi uleiuri de origine animală sau vegetală şi produse
ale disocierii acestora; grăsimi alimentare prelucrate; ceară de origine animală
sau vegetală
SECŢIUNEA IV Produse ale industriei alimentare; băuturi, lichide alcoolice şi
oţet; tutun şi înlocuitori de tutun
SECŢIUNEA V Produse minerale
SECŢIUNEA VI Produse ale industriei chimice şi ale industriilor conexe
SECŢIUNEA VII Materiale plastice şi articole din material plastic; cauciuc şi
articole din cauciuc
SECŢIUNEA VIII Piei brute, piei finite, piei cu blană şi produse din acestea;
articole de curelărie şi de şelărie; articole de voiaj, genţi de mînă şi articole
similare; articole din intestine de animale (altele decît cele de la viermii de
mătase)
SECŢIUNEA IX Lemn şi articole din lemn, cărbune de lemn; plută şi articole
din plută; articole din paie, alfă şi alte materiale de împletit; coşuri şi alte
împletituri
SECŢIUNEA X Pastă din lemn sau din alte materiale fibroase celulozice; hîrtie
sau carton reciclabile (deşeuri şi maculatură); hîrtie şi carton şi articole din
acestea
SECŢIUNEA XI Materiale textile şi articole din aceste materiale
SECŢIUNEA XII Încălţăminte; obiecte de acoperit capul; umbrele de ploaie;
umbrele de soare; bastoane; bastoane-scaun; bice; cravaşe şi părţi ale acestora;
pene şi puf prelucrate şi articole din acestea; flori artificiale; articole din păr
uman
71

SECŢIUNEA XIII Articole din piatră, ipsos, ciment, azbest, mică sau din
materiale similare; produse ceramice; sticlă şi articole din sticlă
SECŢIUNEA XIV Perle naturale sau de cultură, pietre preţioase sau
semipreţioase, metale preţioase, metale placate sau dublate cu metale preţioase
şi articole din aceste materiale; imitaţii de bijuterii; monede
SECŢIUNEA XV Metale comune şi articole din metale comune
SECŢIUNEA XVI Maşini şi aparate, echipamente electrice şi părţi ale acestora;
aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul, aparate de înregistrat sau de
reprodus imagini şi sunet de televiziune şi părţi şi accesorii ale acestor aparate
SECŢIUNEA XVII Vehicule, aparate de zbor (aeronave), instalaţii plutitoare şi
echipamente auxiliare
SECŢIUNEA XVIII Instrumente şi aparate optice, fotografice sau
cinematografice, de măsură, de control sau de precizie; instrumente şi aparate
medico-chirurgicale; ceasornicărie; instrumente muzicale; părţi şi accesorii ale
acestora
SECŢIUNEA XIX Arme şi muniţie; părţi şi accesorii ale acestora
SECŢIUNEA XX Mărfuri şi produse diverse
SECŢIUNEA XXI Obiecte de artă, de colecţie sau de antichităţi

Clasificarea conform Nomenclaturii Combinate a Mărfurilor


presupune stabilirea codului subpoziției format din nouă cifre.
Din acestea:
- primele șase cifre sînt preluate din Nomenclatura Sistemului Armonizat.
- Încă două cifre sînt conforme cu Nomenclatura Combinată a Uniunii
Europene și ultima,
- cifra a noua, este națională.
Prin urmare, structura codului mărfii în Republica Moldova este următoarea:
XXXX XX XX X - Primele două cifre corespund codului capitolului din
Nomenclatura Sistemului Armonizat.
XXXX XX XX X - Primele patru cifre corespund codului poziției tarifare din
Nomenclatura Sistemului Armonizat.
XXXX XX XX X - Primele șase cifre corespund codului subpoziției tarifare din
Nomenclatura Sistemului Armonizat.
XXXX XX XX X - Nivelul celor opt cifre corespunde codului subpoziției
tarifare din Nomenclatura Combinată a Uniunii Europene.
XXXX XX XX X - Ultima cifră este națională.
72

• Reguli generale de Clasificare a Nomenclaturii Combinate a Mărfurilor:


- sunt aplicate 6 reguli
Ghidul Nomenclaturii Combinate a Mărfurilor
Care este destinat agenţilor economici antrenaţi în activitatea economică internă
și externă, brokerilor vamali, companiilor de transport internaţional,
colaboratorilor vamali.
Sistemul de codificare pentru CAEM Rev.2 cuprinde:
primul nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod alfabetic (secţiuni);
al doilea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod numeric de două
cifre (diviziuni);
73

al treilea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod numeric de trei
cifre (grupe);
al patrulea nivel, care constă în titluri identificate printr-un cod numeric de patru
cifre (clase).
CAEM CAEM
Cod
(ediţia 2005) (ediţia 2009)
17 secţiuni 21 secţiuni Literele de la A pînă la U
31 subsecţiuni - Cod din două semne-litere
62 diviziuni 88 diviziuni Cod din două semne de la 01 p
224 grupe 272 grupe Cod din trei semne de la 01.1 p
514 clase 615 clase Cod din patru semne de la 01.1
822 subclase - Cod din cinci semne de la 01.1

CORM – Clasificatorul ocupaţiilor din Republica Moldo


• Blocul denumirii obiectului clasificării reprezintă o înscriere unificată a
denumirii concrete a profesiei muncitorului sau funcţiei funcţionarului. În
fiecare compartiment denumirile obiectelor clasificării sînt aranjate în
ordine alfabetică.
• Blocul informaţional pe profesiile muncitorilor include codurile faţetelor,
care caracterizează corespunderea profesiei muncitorului numărului
ediţiei ÎUTC (două semne) şi categoriile tarifare (un semn).
• În blocul informaţional intră şase faţete, care caracterizează profesiile
muncitorilor conform următoarelor criterii:
 faţeta 01 - tipurile de producţie şi lucrări conform ediţiilor ÎUTC
(Îndrumar unic tarifar de calificare) – două semne;
 faţeta 02 - categoriile tarifare – un semn,;
 faţeta 03 - clasele (categoriile) de calificare – un semn,;
 faţeta 04 - condiţiile de muncă – un semn,;
 faţeta 05 - nivelul de mecanizare a muncii – un semn;
 faţeta 06 - profesii derivate – un semn,.

Exemplu de codificare conform Clasificatorului ocupaţiilor din Republica


Moldova (CORM) a profesiei ţesător:
8152 20 47 5 1 2, unde:
• 8152 – grupa de bază conform clasificaţiei (operatori la maşini de ţesut şi
tricotat);
• 20 – ţesător;
• 47 – numărul ediţiei ÎUTC (Îndrumar unic tarifar de calificare) ;
• 5 – categoria tarifară de calificare 5;
74

• 1 – condiţii normale de muncă;


• 2 – muncitor, care îndeplineşte lucrări cu ajutorul maşinilor şi
mecanismelor.

Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor utilizate în întreprinderi


Clasificările nesistematice şi combinate au căpătat o largă utilizare la nivel
microeconomic, în diferite ţări, urmărindu-se, în principal, rezolvarea eficientă a
codificării mărfurilor, potrivit cerinţelor sistemelor informatice proprii ale
întreprinderilor.
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit
necesară găsirea unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv
atins prin:
elaborarea sistemelor Codul universal al produselor (Universal Product Code –
UPC) şi
Codul European al Articolelor (European Article Numbering – EAN).

• Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.


• Elemente de definire a codificării cu bare
Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice
sau alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de
dimensiuni definite.
Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de
bare şi spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate.
Această tehnologie a debutat în anul 1952, prin inventarea de către americanul
Joe Woodland a codului cu bare, invenţie care a fost brevetată în acelaşi an.
Prima aplicaţie mai importantă a fost înregistrată abia în anul 1960, pentru
identificarea automată a vagoanelor de cale ferată
Asociatia Nationala de identificare Automata GS1 Moldova este membru al
organizatiei internationale GS1 (Global Standards One), alaturi cu cele 112
organizatii nationale ale lumii. Asociatia GS1 Moldova are dreptul exclusiv de a
folosi sistemele GS1 si EPC pe teritoriul Republicii Moldova, susținirea bazei de
date regionale a Registrului Mondial, folosirea prefixului '484' a organizației
naționale și emblemelor comerciale 'EAN', 'GS1', 'EPCglobal'.
Actualmente mai mult de 700 de agenti economici ai Republicii Moldova din
diferite domenii de activitate au devenit membrii ai asociatiei GS1 Moldova.
In baza de date a asociatiei sunt inregistrate mai mult de 300 mii de denumiri a
diferitor tipuri de produse.
• Ţinând seama de sistemul de codificare a informaţiilor, există două
categorii de coduri de bare:
75

- coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie,


de regulă pe orizontală;
- coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.
Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu
cele liniare. În practica economică ele sunt, deocamdată, puţin răspândite. Se
apreciază că, în perspectivă apropiată, ca creşte interesul pentru codurile
bidimensionale, mai ales pentru varianta matricială, apreciată ca fiind cea mai
performantă. De fapt, în SUA se utilizează deja un cod bidimensional matricial,
denumit Maxi Code.
Codul de bare, prezent pe toate produsele comercializate, ascunde lucruri pe
care puțin le banuiesc. Cel mai important este că acesta localizează cu precizie
țara din care provine marfa!
Din cauza globalizarii, in prezent e destul de greu sa identifici marfa pe care o
cumperi din punct de vedere geografic, cum ar fi, sa punem, să știi dacă bluza pe
care ai luat-o de la mall e produsa in China (cel mai probabil), în Malaezia sau
în Brazilia.
Puțini știu că exista o posibilitate "secretă" de a afla exact unde a fost fabricat
produsul. Condiția este să gasești codul de bare original al producătorului, nu cel
adaugat, in unele cazuri, de magazin sau importator.
Spre exemplu, cei avizati spun ca cea mai buna cafea are cifrele codului de bare
de la 40 la 44, și provine din Germania!

Secretul sta in primele trei cifre


Care este, astfel, secretul? Este vorba de o conventie internationala, care imparte
clasele de coduri de bare acordate produselor, dupa tari si regiuni geografice.
76

Astfel, primele 3 cifre din codul de bare al unui produs indica tara in care
produsul a fost facut. Asadar, toate codurile care incep cu:
690, 691, 692 –695 provin din China,
471 din Taiwan,
00 – 13, SUA si Canada
30 – 37: Franta
40 – 44: Germania,
49-Japonia,
50- Marea Britanie,
57- Danemarca,
484 Moldova

Sistemul unificat de documentare.

Documentele, mai mult sau mai puțin standardizate, pe hârtie sau în format
electronic, au o prezență şi un rol deosebit de important în orice organizație de
orice tip, indiferent dacă e vorba de o instituție a statului sau o companie privată.
Statistic, peste 80% din informațiile vehiculate într-o instituție sunt cuprinse în
documente tipărite, si se estimează o creștere anuală semnificativa a volumului
de informații care, bineînțeles este reflectată în și mai multe documente.
Atunci când ne gândim la un birou ne este greu sa ni-l imaginam fără o tavă
plina de documente sau măcar câteva hârtii așezate pe un colț. Practic, o masă
goală ne duce cu gândul la faptul că acel biroul nu este utilizat.
In general, in orice mediu de lucru hârtia este baza
Atunci când informațiile se găsesc doar în format tipărit apar probleme. Nu se
poate căuta prin documente utilizand functia „search” intr-un dosar, nu se pot
77

extrage rapoarte sau întocmi grafice din bibliorafturi, indiferent cât de frumos
sunt aranjate și etichetate documentele din ele.
Nu se pot reutiliza datele de pe hârtie decât dacă, intr-un fel sau altul le aducem
în format electronic.
Cu toții ne-am învățat să edităm rapid documentele pe calculator, să extragem
niște rapoarte din baze de date sau din alte fișiere (text, imagini, audio și video
sau din Excel, PDF, ...) si apoi sa le transmitem rapid prin email șefilor,
colegilor sau partenerilor.
Documentul - este un ansamblu format dintr-un suport de informaţie, datele şi
informaţiile înregistrate pe/în acesta şi semnificaţia acestora, servind pentru
consultare, studiu, evidenţă etc.
Clasificare documente
Pe niveluri de management, documentele sunt împărțite în sisteme de
documentare:
- acte administrative
- Documente economice
- Documente intersectoriale,
- Documente sectoriale și
- Documente locale.

• Clasificarea documentelor economice


Documentele economice sunt acte scrise în care se consemnează, în momentul
și de regulă la locul efectuării, operațiilor economice, în scopul dovedirii
efectuării operațiilor, dar și ca bază de înregistrare în evidențe.
Datorită diversității operațiilor economice și documentele economice sunt de
mai multe feluri.
Documentele se pot grupa dupa mai multe criterii, cel puțin astfel:
78

1. Dupa natura operațiilor economice pe care le consemnează:


- documente privind activitatea financiar- contabilă: documente privind
salariile, rezultatele financiare, documente privind activele imobilizate,
documente privind activele circulante, etc.
- documente privind alte activități: documente privind activități de investiții,
cercetare – dezvoltare, proiectare, documente privind activități de secretariat,
etc.
2. Dupa funcția pe care o iîdeplinesc se pot divide în:
- documente de dispoziție – cuprind documente prin care se transmite ordinul
de a se executa o operație economică ( dispozitie de livrare, dispozitie de plata,
comanda etc.); însă nu fac dovada executării efective a operațiilor respective,
deci nu pot servi ca baza pentru inregistrarea lor în evidența financiar -
contabilă.
- documente justificative de execuție – sunt documente care prezintă date cu
privire la executarea operațiilor și servesc ca bază pentru înregistrarea operațiilor
respective in conturi ( bon de consum, factura, chitanță etc).
- documente mixte combinate – sunt documente care cuprind atât dispoziția de a
se executa o operație economică, cât și despre executarea ei efectiva; inițial sunt
documente de dispoziție, iar prin completarea lor cu date privind executarea
operațiilor respective devin documente justificative (bonul de consum dispune
eliberarea de materiale, deci este un document de dispozitie; dupa ce s-a
completat cu mențiuni privind operația respectivă devine document justificativ.
3. După numărul operațiilor economice pe care le cuprind documentele pot fi:
- documente singulare, care cuprind o singură operație economică-financiară
(chitanța, bon de consum, factura etc).
- documente cumulative – care cuprind mai multe operații economice de același
fel (totaluri cantitative – valorice, perioada pentru care s-au centralizat datele din
documentele individuale, numarul lor de ordine, etc).
4. Dupa locul întocmirii și circulației se deosebesc:
- documente interne – care se întalnesc în cadrul unității patrimoniale; o parte
circulă în interiorul unității (bon de consum, nota de predare, etc), iar o altă parte
circulă și în afară, la alte unități patrimoniale (cecurile, facturile intocmite pentru
servicii prestate – lucrări executate, etc).
- documente externe – sunt întocmite în afara unității, deci sunt primite de la
terți ( extrase de cont bancar, facturi ale furnizorilor).
5. Dupa momentul intocmirii:
- documente primare – care se intocmesc de regulă în momentul și la locul
efectuării operațiilor, indeplinind rol de documente justificative (borderou,
chitanță, factură, etc).
79

- documente secundare – sunt întocmite pe baza documentelor primare sau in


acelasi timp cu acestea, asigurând pregatirea datelor pentru a fi procesate.
6. Dupa sfera de aplicare se grupeaza in:
- documente generale-comune sunt folosite de toate unitățile patrimoniale (
chitanta, factura, bon de consum, etc)
- documente specifice – sunt utilizate doar in anumite ramuri ale economiei
datorită particularităților acestora (devize folosite in constructii – montaj,
medicină, industrie...).
7. Dupa forma de prezentare, documentele justificative pot fi :
- documente tipizate, intocmite pe formular tip, strict determinat și a cărui
folosire este obligatorie.
- documente netipizate, care se intocmesc pe formulare specifice unor ramuri
economice sau pe hartie fără un format stabilit.
8. Dupa regimul de tiparire:
- documente cu regim special, care au regim deosebit de tiparire, numerotare,
gestionare, evidenta si pastrare (chitante, chitante fiscale, cecuri, facturi, avize
de insotire, foile de parcurs, cartelele, bonurile de masa, borderourile de
achizitii).
- documente cu reglementări exprese, de tiparire, gestionare, numerotare,
folosire, justificare: imprimate cu valoare nominala ( timbre fiscale, bilete de
intrare, marci postale ); certificate medicale, autorizatii de functionare, permise
de calatorie, etc.
- documente cu regim uzual care nu se supun anumitor restricții pivind tipairea,
gesionaea, folosirea, sau justificarea lor.

• Clasificarea actelor administrative.


80

HOTĂRÎRE Nr. 618 din 05.10.1993 pentru aprobarea Regulilor de întocmire


a documentelor organizatorice şi de dispoziţie şi Instrucţiunii-tip cu privire la
ţinerea lucrărilor de secretariat în organele administraţiei publice centrale de
specialitate şi ale autoadministrării locale ale Republicii Moldova
Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt:
1. Dupa natura juridica, acestea pot fi:
a. Acte administrative de autoritate (sau acte administrative de putere publica).
Aceste acte se adopta sau se emit de o autoritate publica (legislativa, executiva,
judecatoreasca) in mod unilateral, pe baza si in vederea executarii legii, in
scopul nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice.[3]
b. Acte administrative de gestiune; aceste acte se incheie de serviciile publice
administrative cu persoanele fizice si juridice, si privesc buna gestionare a
domeniului public, al statului sau al unitatilor administrativ - teritoriale (judet,
municipiu, oras, comuna), dar si a domeniului privat al statului sau al unitatilor
administrativ-teritoriale. Aceste acte sunt bilaterale, cuprinzand doua manifestari
de vointa (a serviciului public administrativ si a unei persoane fizice sau
juridice).
c. Acte administrative jurisdictionale; acestea se emit, in mod unilateral, de
autoritatile de jurisdictie administrativa, abilitate de lege, si rezolva conflicte
aparute intre servicii publice si particulari.
2. Dupa competența materială, pot exista:
a. Acte administrative cu caracter general; aceste acte se adopta sau se emit de
autoritatile administratiei publice care au competenta materiala generala. Din
aceasta categorie fac parte: decretele Presedintelui Romaniei, hotararile si
ordonantele Guvernului, hotararile consiliilor judetene si cele ale consiliilor
locale, unele ordine ale prefectilor si unele dispozitii ale primarilor.
b. Acte administrative de specialitate; aceste acte sunt emise de organele
administratiei publice centrale de specialitate si de autoritatile administratiei
publice locale de specialitate. Din aceasta categorie fac parte: ordinele si
instructiunile emise de ministrii si conducatorii celorlalte organe ale
administratiei publice centrale de specialitate, precum si cele emise de
conducatorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte
organe ale administratiei centrale de specialitate.
3. Dupa competența teritorială, actele administrative pot fi:
a. Acte administrative adoptate sau emise de autoritatile administratiei publice
centrale (decretele Presedintelui Romaniei, hotararile si ordonantele Guvernului,
ordinele si instructiunile ministrilor si ale conducatorilor celorlalte organe ale
administratiei publice centrale de specialitate. Aceste acte produc efecte pe
intreg cuprinsul tarii.
81

b. Acte administrative adoptate sau emise de autoritatile administratiei


publice locale (hotarari ale consiliilor judetene si consiliilor locale, dispozitiile
primarilor, ordinele prefectilor, precum si actele emise de conducatorii
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe ale
administratiei publice de specialitate). Aceste acte produc efecte in limitele
unitatii administrativ-teritoriale, in care functioneaza autoritatile care le emit.
Actele emise de organul cu competenta teritoriala mai restransa trebuie sa nu
incalce actele organelor cu competenta teritoriala mai larga. Ca urmare, actele
autoritatilor administratiei publice locale nu pot contine reglementari contrare
celor prevazute in actele autoritatilor administratiei publice centrale si nici celor
emise de autoritatile administratiei publice locale ierarhic superioare.
4. Dupa gradul de intindere al efectelor juridice, actele administrative sunt:
a. Acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general si
impersonal (decrete ale Presedintelui Romaniei, hotarari si ordonante ale
Guvernului, instructiuni, regulamente si altele asemenea ale ministrilor si ale
conducatorilor celorlalte organe ale administratiei publice centrale de
specialitate, hotararile consiliilor judetene si locale, precum si unele ordine ale
prefectilor si dispozitii ale primarilor).
b. Actele administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la
persoanele fizice ori juridice determinate. Dupa continutul efectelor, actele
administrative individuale pot fi:
- Acte prin care se stabilesc drepturi sau obligatii determinate pentru subiectul
caruia i se adreseaza - eliberarea unora dintre ele depinde de aprecierea
autoritatii emitente, in schimb emiterea altora este obligatorie, daca sunt
indeplinite conditiile legii.
- Actele de atribuire a unui statut personal - recunosc o activitate anterioara a
persoanelor in favoarea carora se emit si se confera un complex de drepturi, in
conditiile cerute de lege, de exemplu: o diploma de absolvire, un permis de
conducere, o decizie de pensionare.
- Actele de aplicare a constrangerii administrative - se caracterizeaza prin faptul
ca instituie constrangerea administrativa sub forma sanctiunii, de exemplu
procesul-verbal de constatare si de sanctionare a unei contraventii.
Actele administrative cu caracter jurisdictional - sunt actele administrative
tipice, intotdeauna motivate, care, in cazuri riguros determinate de lege,
solutioneaza cu forta de adevar legal si dupa o procedura bazata pe principiile
independentei si contradictorialitatii, litigii aparute la nivelul administratiei
active.
Importanta distinctiei intre actele administrative normative si actele
administrative individuale, consta in faptul ca niciodata actele individuale nu pot
incalca actele normative[4].
82

c. actele administrative cu caracter intern, sunt cele care se aplica in interiorul


unui organ al administratiei publice, producand efecte doar fata de personalul
acestuia, functionari publici sau angajati contractuali, fiind vorba despre acte
numite regulamente de ordine interioara sau circulare.
5. Dupa natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:
a. Acte administrative care acorda drepturi (impersonale si generale sau
individuale).
b. Acte administrative care constata existenta unui drept.

6. Dupa autoritatea care le emite, actele administrative sunt:


a. Acte administrative emise de autoritatile administratiei publice, sunt toate
actele administrative emise de autoritatile administratiei publice centrale si
locale, cu competenta materiala generala sau speciala, precum si cu competenta
teritoriala centrala ori locala.
b. Acte administrative adoptate de Parlament.
c. Acte administrative emise de instantele judecatoresti (de exemplu cele
emise pentru executarea hotararilor judecatoresti ramase definitive, ori pentru
numirea si eliberarea din functii a personalului).
d. Acte administrative emise de institutiile publice.
e. Actele administrative emise de celelalte structuri organizatorice, care privesc
organizarea executarii si executarea legii.
7. Dupa perioada de timp in care se produc efecte juridice, sunt:
a. Acte administrative temporare (care produc efecte juridice numai pentru o
anumita perioada de timp, anume prevazuta in actul respectiv).
b. Acte administrative permanente ( produc efecte juridice de la intrarea in
vigoare si pana la abrogare).
8. Dupa numarul manifestarilor de vointa pe care le incorporeaza, distingem:
a. Acte administrative care contin o singura manifestare de vointa.
b. Acte administrative care contin doua sau mai multe manifestari de
vointa.[5]
Cele mai multe acte administrative reprezinta manifestari unilaterale de vointa
care emana de la o singura autoritate administrativa.
Exista insa si cazuri, cand actele administrative iau nastere prin contopirea intr-
un acord a doua sau mai multor manifestari de vointa, ce provin de la organe
diferite.
Faptul ca actele complexe cuprind mai multe manifestari de vointa, atrage doua
importante consecințe practice[6].
In primul rand, un asemenea act nu si-ar putea inceta producerea de efecte
juridice printr-un act ce ar contine manifestarea de vointa numai a unuia sau a
unora dintre organele care au participat la adoptarea lui, ci ar fi necesar un act
83

cuprinzand manifestarile de vointa ale tuturor organelor ce au elaborat in comun


actul anterior ori un act al unui organ superior tuturor celor emitente.
In al doilea rand, actiunea in justitie se va indrepta impotriva tuturor organelor
participante la emiterea lui.

Sistemul de documentare este componenta principala a resurselor


informationale externe, utilizata in procesul de management al unitatilor social -
economice.
Prin document intelegem- un set determinat de informatii, utilizat pentru
solutionarea problemelor tehnico-economice, inscrise pe un suport material itr-
un format prestabilit.
Sistemul de documentare (SdD) este un set de documente legate reciproc,
utilizate în mod regulat în procesul de management al unui obiect Social-
economic. Diversitatea tipurilor de documente reprezintă trăsătura caracteristică
a unui SdD.
Caracteristic pentru SdD din SI neautomatizate este numărul mare de diferite
forme de documente, volumul uriaș al fluxurilor de documente confuze,
redundanța excesivă a informațiilor și activităților de procesare a acestora și
nivelul scăzut al corectitudinii rezultatelor. În scopul simplificării sunt utilizate
următoarele două abordări:
• unificarea și standardizarea documentelor;
• introducerea tehnologiilor de calculator, bazate pe documentele
electronice.
Unificarea documentelor este realizată prin introducerea unor forme comune de
documente. În consecință, este realizată uniformizarea denumirilor indicatorilor,
unităților de măsură și termenilor, ajungându-se la sistemul unificat de
documentare.
Sistemul unificat de documentare (SUD) este complexul de documente
interdependente, organizate în mod rațional, care respectă aceleași cerințe și
reguli și oferă informațiile necesare pentru a administra o entitate economică. Pe
niveluri de management, acestea sunt împărțite în sisteme de documentare
intersectorială, sectorială și locală.
Sistemul unificat de documentare (SUD)- Cerințe.
• documentele, care fac parte dintr-un SUD trebuie să fie elaborate luând în
considerație utilizarea lor în diferite sisteme informaționale, care
interacționează;
84

• un SUD trebuie să conțină informații complete necesare pentru gestiunea


optimală a obiectului pentru care este elaborat sistemul în cauză;
• SUD trebuie să fie orientat spre utilizarea tehnicii de calcul pentru
colectarea, procesarea și tranferul informației;
• SUD trebuie să asigure compatibilitatea informațională pe diferite nivele;
• toate documentele unui SUD trebuie să fie codificate utilizând
clasificatoare internaționale, sistemice sau locale.
Exemple documentație sectoriale
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢIE
DOCUMENTE NORMATIVE NAŢIONALE
A. Normative şi standarde metodico – organizatorice (A.01 – A09)
B. Urbanism şi amenajarea teritoriului
C. Clădiri şi funcţionalitatea lor
D. Construcţii hidrotehnice, rutiere şi speciale
E. Fiabilitate, siguranţă şi protecţia construcţiilor
F. Elemente de construcţii
G. Reţele şi echipamente aferente construcţiilor
H. Materiale de construcţii
L. Documente normative privind economia construcţiilor
Indicatoare de norme de deviz pentru lucrări de construcţii (m.m. de 40
indicatori)
• În medicină:
• Formulare statistice medicale
• Documentaţie medicală de evidenţă, utilizată în staţionare
Documentaţie medicală de evidenţă, utilizată în instituţiile de asistenţă
medicală primară şi secţiile consultative
• Documentaţie medicală de evidenţă, utilizată în staţionare, în instituţiile de
asistenţă medicală primară şi secţiile consultative
• Documentaţie medicală de evidenţă a instituţiilor de expertiză medico-legală
• Documentaţie medicală de evidenţă primară a laboratoarelor instituţiilor
medico-sanitare
• Documentaţie medicală de evidenţă a instituţiilor serviciului de sănătate
publică
85

• Profilaxia şi combaterea SIDA


• Documentaţie medicală de evidenţă primară a instituţiilor serviciului sânge
• Monitorizare si Evaluare Programe Naţionale de Sănătate

Resurse informaționale interne.


În categoria resurselor informaționale interne sunt incluse machetele (formele de
ecran) pentru introducerea datelor primare în calculator sau extragerea
informației rezultante și structurile bazei informaționale: fișierele de intrare, de
ieșire, bazele de date.
Forma electronică a unui document este o pagină (un formular) cu câmpurile
goale, pentru a fi completate de utilizator. Formele admit tipuri diferite pentru
informația de intrare și includ butoane de control, butoane de tip radio sau boxe
de bifare, meniuri pop-up etc.
Formele documentelor electronice sunt create utilizând resurse program speciale
utilizarea cărora poate fi întâlnită în majoritatea instrumentelor CASE

Fig. 11.10. Elemente-tip ale unui document electronic

Proiectarea formelor documentelor electronice.


86

• crearea structurii documentului electronic – pregătirea imaginii


exterioare utilizând instrumente grafice de proiectare;
• determinarea conținutului formei documentului electronic- alegerea
modului în care vor fi completate câmpurile;
• identificarea listei machetelor formelor de ecran – pentru fiecare lucrare
va fi analizat enunțul problemei unde apar listele documentelor de intrare
cu informații operative sau constante și documentele cu informațiile
rezultante;
• identificarea conținutului machetelor – are loc în baza analizei
rechizitelor documentelor primare cu informații operative sau constante și
documentele rezultante.
Totul se va finaliza cu programarea machetelor formelor de ecran elaborate și
aprobarea lor.

Baza informațională internă.


Colecție de date, organizată într-un anumit fel și păstrată în memoria sistemului
de calcul sub formă de fișiere, utilizate pentru satisfacerea necesităților
informaționale.
Fișierele BI pot fi clasificate conform următoarelor criterii:
• etapa procesării – de intrare, de bază și rezultante;
• tipul suportului de memorie;
• componența informației;
• destinația – conform tipului subsistemelor funcționale;
• organizarea logică – structură liniară sau ierarhică a înregistrărilor,
relaționale, tabelare;
• organizarea fizică – fișiere cu acces secvențial, indexate sau cu acces
direct.
• Fișierele de intrare sunt create din documentele primare de introducere a
datelor sau în rezultatul actualizării fișierelor de bază.
• Fișierele rezultante sunt destinate extragerii informațiilor (imprimarea)
sau transmiterea prin canale de comunicație.
• În categoria fișierelor principale sunt incluse fișierele de bază, de lucru,
intermediare, de serviciu și de arhivă.
• Fișierele de bază - Posedă o structură uniformă a înregistrărilor și pot
conține înregistrări cu informații operative sau convențional-constante.
• Fișierele operative - pot fi create în baza unor fișiere de intrare și
reflectă informația unui document primar (sau mai multe).
• Fișierele cu informații convențional-constante pot include informații de
ajutor, informații privind prețurile, tabelare și alte forme de informații,
care se modifică pe parcursul unui an nu mai mult de 40%.
87

Fișierle cu informații de ajutor -Reflectă toate caracteristicile elementelor


producerii materiale- fonduri, materiale, materie primă, resurse de muncă,
resurse financiare, etc.
De obicei, dicționarele conțin informațiile clasificatoarelor și date suplimentare
despre elementele sferei materiale, de exemplu date despre prețuri.
Fișierele normative-de prețuri includ date privind cheltuielile, costurile
operațiilor și prețurile serviciilor.
Fișierele tabelare includ indicatorii economici, considerați constanți pentru
perioade îndelungate de timp.
Alte fișiere.
Fișierele de lucru sunt create pentru soluționarea unor probleme concrete pe
baza fișierelor principale.
Fișierele intermediare se deosebesc de fișierele de lucru prin faptul, că ele sunt
create în rezultatul soluționării problemelor economice, sunt păstrate cu scopul
utilizării ulterioare pentru soluționarea altor probleme.
Fișierele de serviciu sunt destinate pentru accelerarea căutării informației în
fișierele principale și includ dicționarele, fișierele indexate și cataloagele.
Fișierele de arhivă includ date retrospective din fișierele principale, utilizate
pentru soluționarea unor probleme analitice, cum ar fi prognozarea sau
restabilirea bazei informaționale în cazul unor accidente.

Cerințe privind păstrarea fișierelor.


 completitudinea informațiilor păstrate, necesară pentru îndeplinirea
tuturor funcțiilor;
 integritatea informațiilor păstrate;
 sincronizarea procesului de actualizare;
 flexibilitatea sistemului, adică adaptarea bazei informaționale la
necesitățile informaționale variabile;
 realizabilitate, care asigură nivelul solicitat al complexității structurii
bazei informaționale;
 relevanță prin care se subînțelege capacitatea sistemului de a realiza
căutarea și a pune la dispoziție informații;
 comoditatea interfeței limbajului de formare a interpelărilor;
 diferențierea drepturilor de acces.

Metode de organizare a bazei informaționale.


Există următoarele metode de organizare a bazei informaționale:
• set de fișiere locale, menținute de programe aplicative;
88

• bază de date integrată, bazată pe utilizarea unor instrumente program


universale de încărcare, păstrare, căutare și introducere a datelor, adică
sisteme de gestiune a bazelor de date (SGBD).
Baza informațională integrată = baza de date (BD) este un set de date
interdependente, păstrate împreună, cu o redundanță minimă, care permite
utilizarea datelor pentru o mulțime de aplicații.

Modelarea resurselor informaționale. Standardul IDEF 1x

Modelarea logică datelor


Orice medodă folosită în proiectarea unui sistem informațional folosește
modelarea logică a datelor sub forma de diagrame, acestea putând fi imparțite
in: diagrame de context, diagrame de procese, diagrame flux de date logice,
diagrame flux de date fizice. Proiectarea corectă a structurii unei baze de date
relaţionale este o premisă fundamentală în scrierea programelor de aplicaţie şi in
function area lor fara anomalile care pot apare in cazul unei structuri defectuoa
Elaborarea Bazei de Date are loc folosind modelarea logică a datelor. Scopul
modelării datelor constă în punerea la dispoziția dezvoltatorului Sistemului
Informațional a schemei conceptuale a bazei de date sub forma unui model sau
câteva modele locale, care pot fi ușor reflectate în orice sistem de gestiune baze
de date (SGBD).
Definitie modelare :
• Modelarea este reprezentarea într-un mediu controlat, a proprietăţilor
şi/sau fenomenelor şi proceselor care caracterizează un obiect sau un
sistem real.
89

Modelarea presupune abstracţie şi aducerea în atenţie numai a unor aspecte


ale realităţii studiate şi anume acele aspecte care prezintă interes pentru
modelator
Notations for the Data Model
The data model can be described graphically using informal or semi-formal
visual notations that include:
• Peter Chen’s entity-relationship diagram notation
• Crow’s Foot entity-relationship diagram notation
• IDEF1X entity-relationship diagram notation
• UML class diagram
The first three notations are ERD variations and the last one is the UML
alternative to ER

• PETER CHEN’S ERD NOTATION


Peter Chen invented entity-relationship modeling in the mid 1970s. In his
original ERD notation, entities are represented as rectangles, and relations hips
are lines with a diamond-shaped symbol in the middle. Inside the diamond is a
label that describes the relationship. Cardinality is represented explicitly as a
number (0, 1, or N) at each end of the relationship. The attributes of an entity are
optionally shown as separate circles connected to the entity rectangle. This
notation was later extended to show minimum and maximum cardinality at each
end and to show attributes within (or as annotation of) the entity box. Figure 7
shows the simplified data model of a human resource system using Chen’s ERD
notation
90

CROW’S FOOT ERD NOTATION (Richard Barker in the 1980s)


One of the most popular ERD notations uses lines for relationships with special
symbols at each end to indicate cardinality. These symbols include a dash
(indicating one), a ring (indicating zero), and a crow’s foot (indicating many).
The crow’s foot ERD notation was initially used by Richard Barker in the 1980s
[Barker 1990], as well as in the Information Engineering approach developed by
James Martin and Clive Finkelstein [Martin 1989]. The symbology found in
today’s tools provides slight variations on the Barker’s original notation and the
Information Engineering notation.
IN Figure is the simplified HR system data model using a crow’s foot ERD
notation.

IDEF1X
Integration Definition for Information Modeling (IDEF1X) was developed in the
1980s as an initiative of the U.S. Air Force [IEEE 1998]. The visual notation
and semantics of IDEF1X are similar to other traditional ERD notations.
There are entities with attributes; one-to-one, one-to-many, and many-to-many
relationships; and a generalization relationship (a mutually exclusive “is-a”
relation) between entities. Cardinality is indicated graphically by dots at the
relationship ends—a hollow dot means at most one, a solid dot means zero or
more, the absence of a dot means exactly one. In Figure shows the simplified
91

HR system data model in IDEF1X notation.

UML
The data model can be represented as a UML class diagram, where the classes
correspond to data entities.
The attribute compartment lists the entity attributes and the operation
compartment is empty. UML associations represent the relationships between
entities and the multiplicity intervals (e.g., “1..*”) shown at both ends of the
association lines indicate the cardinality of the relationship. In Figure is a UML
class diagram that depicts the simplified HR system data model example.
UML was originally created for object-oriented modeling, not for data
modeling. Therefore, it doesn’t provide built-in mechanisms for indicating
primary keys, weak entities, or foreign keys.
92

Bazele metodologiei IDEF1x


Modelarea logică a datelor in IDEF1x
Diagramele (ERD) «entitate – relatii» sunt cele mai raspindite instrument de
modelare a datelor. Cu ajutorul ERD sunt detalizate depozitele de date în
diagramele DFD. Sunt documentate aspectele informaționale ale sistemului,
inclusiv: identificarea obiectelor importante pentru domeniul obiectiv- entitățile;
Identificarea proprietăților acestor obiecte - atribute și Identificarea legăturile
cu alte obiecte - relații.
IDEF1x este o metoda de proiectare a bazelor de date relationale.
Aceasta este mai utila pentru proiectarea bazelor de date dupa ce
cerințele de informatizare sunt cunoscute și decizia de a pune în aplicare o bază
de date relaționala a fost facuta.
Pentru aceasta IDEF1X utilizează o sintaxă convențională elaborată special în
acest scop pentru a putea construi scheme conceptuale.

Schemă conceptuală o să numim – Reprezentare generală a datelor


(informației) în cadrul Companiei, care este independentă de realizarea finală
și de platforma pe care va fi realizată această Bază de Date.
• Utilizarea metodologiei IDEF1X este rațională pentru a construi
structura logică a Bazei de Date atunci, când sunt studiate toate resursele
informaționale și decizia de a construi o Bază de Date Relațională ca
parte componemntă a Sistemului Informațional Corporatv a fost deja
adoptată.
• Totoodată trebui de menționat că instrumentele de modelare IDEF1x a
fost elaborat special pentru a construi Sisteme Informaționale Relaționale
și în caz că este necesitatea de a construi un alt S. I., de exemplu un
sistem Obiect Orientat atunci ar fi mai bine să alegem o altă metodologie
de modelare.
• Sunt cel puțin două motive pentru a nu utiliza IDEF1x în cazul când nu se
construesc Sisteme Informaționale relaționale.
• În primul rând, IDEF1x cere de la proiectanți să determine atributele
cheie, asta pentru a putea diferenția entitățile una de alta, pe când sistema
Obiect Orientată nu cere determinarea atributelor cheie pentru a putea
identifica obiectele.
• În al doilea rând, în caz că există mai multe atribute ce identifică univoc
entitatea, proiectantul trebuie să desemneze unul din aceste atribute ca
cheie primară, iar celelalte ca chei secundare.
• IDEF1X - este o abordare semantică la modelarea datelor, și – este bazat
pe conceptul ”Entitate – Relații”; un instrument ce se utilizează la
analiza structurii informaționale a obiectelor.
93

• Modelul informațional, construit în conotația IDEF1x reprezintă –


structura logică a informației despre obiectele din componența
sistemului. Poate fi interpretată ca structura logică a Bazei de Date
• Modelul informațional – este o suplinire a modelului funcțional
(IDEF0), acest model detaliază obiectele, care sunt manipulate de
funcțiile sistemei.
• Componentele principale ale Standardului IDEF1X.
1) Entitate - persoane, obiecte, fenomene despre care se colectează și stochează
informația.
2) Relații- Interconexiunile între aceste entități.
3) Atribute - Caracreristicile ce descriu aceste elemente
• Un obiect al sistemului poate fi reprezentat doar de o singură entitate, ce
trebuie să fie identificată în mod unic.
• Exemplu,
- Entitatea – Studenți. Un exemplar al aceste entități – Vasile Basarabeanul.
– Relații – interconexiunile între două sau mai multe entități. Denumirea
relațiilor este formulată in mod determinant.
- Atribute – caracteristica entității.
• Exemplu, Entitatea – Student are ca atribut ”Numele și Prenumele”.
Rezume …
• Entitatea - reprezintă tipul informație de bază ce se stochează și
păstrează în Baza de Date, dar relațiile indică cum aceste date sunt
interconetate între el.
Reguli de bază a Entităților
1. O Entitate trebuie să aibă o denumire unicală și să fie substantiv la
singular.
Exemplu : student, angajat, contract, carnet de note, buletin de identitate,…
2. O Entitate - poate avea unul sau mai multe atribute, care îi aparțin sau
sunt moștenite prin relații.
3. O Entitate - poate avea unul sau mai multe atribute care identifică univoc
fiecare exemplar al entității și se numesc ”cheie”.
4. O Entitate - poate avea una sau mai multe relații cu alte entități.
5. În caz că cheia externă este integral utilizată în cheia primară a Entității
atunci se spune că Entitatea este dependentă de identificator.
6. În notația IDEF1X Entitatea este reprezentată în formă de dreptunghi,

Reguli de bază pentru ”Atribut”


1. Atributul unei Entități are un nume unic.
2. O Entitate poate avea mai multe atribute.
3. Atributele sunt : proprii sau moștenite.
94

- Atributele proprii sunt unicale în cadrul acestui model


- Atributele moștenite se transmit de la Entitatea părinte odată cu
determinarea conexiunii de identificare.
95
96
97
98

Relații
Relaţii one-to-one – acest tip de relaţie este destul de rar întâlnit.
Uneori astfel de relaţii pot fi modelate transformând una dintre entităţi în atribut
al celeilalte entităţi.
99

- relaţii one-to-many – sunt cele mai întâlnite tipuri de relaţii, însă şi aici
cazurile c şi d prezentate în figura 6 sunt mai puţin uzuale.
Să facem câteva observaţii pe marginea exemplelor:
Cazul a este foarte des întâlnit. La cazul b, am ales o relaţie opţională dinspre
POEZIE spre POET deoarece poate fi vorba de o poezie populară şi în acest caz
nu există un poet cunoscut. La cazul c, am considerat că o formaţie nu poate
exista fără a avea cel puţin un membru, însă un artist poate avea o carieră solo,
deci nu face parte din nici o formaţie. Varianta d modelează o colecţie de filme
memorate pe CD-uri. Pentru afacerea considerată, un CD conţine obligatoriu un
film, dar unul singur, însă un film poate să nu încapă pe un singur CD de aceea
el este poate fi memorat pe unul sau mai multe CD-uri.

• - relaţii one-to-many – sunt cele mai întâlnite tipuri de relaţii, însă şi aici
cazurile c şi d prezentate în figurĂ sunt mai puţin uzuale.
• Să facem câteva observaţii pe marginea exemplelor:
Cazul a este foarte des întâlnit.
• La cazul b, am ales o relaţie opţională dinspre POEZIE spre POET
deoarece poate fi vorba de o poezie populară şi în acest caz nu există un
poet cunoscut.
• La cazul c, am considerat că o formaţie nu poate exista fără a avea cel
puţin un membru, însă un artist poate avea o carieră solo, deci nu face
parte din nici o formaţie.
• Varianta d modelează o colecţie de filme memorate pe CD-uri. Pentru
afacerea considerată, un CD conţine obligatoriu un film, dar unul singur,
100

însă un film poate să nu încapă pe un singur CD de aceea el poate fi


memorat pe unul sau mai multe CD-uri.

• relaţii many-to-many – aceste tipuri de relaţii apar în prima fază a


proiectării bazei de date, însă ele trebuie să fie ulterior eliminate.
• Figura de mai jos prezintă câteva exemple de relaţii many-to-many.
• La punctul b am considerat că un curs poate apărea pe oferta de cursuri a
unei facultăţi, însă poate să nu fie aleasă de nici un student de aceea un
curs poate fi urmat de unul sau mai mulţi studenţi.
• Invers, este posibil ca un student să fi terminat studiile şi să se pregătească
pentru susţinerea examenului de licenţă şi de aceea el nu mai frecventează
nici un curs.
• La punctul c, un profesor angajat al unei şcoli trebuie să predea cel puţin
o disciplină. Iar o disciplină din planul de învăţământ trebuie să fie
predată de cel puţin un profesor.

Nontransferabilitatea
Spunem că o relaţie este nontransferabilă dacă o asociaţie între două instanţe ale
celor două entităţi, odată stabilită, nu mai poate fi modificată.
Nontransferabilitatea unei relaţii se reduce la faptul că valorile cheii străine
corespunzătoare relaţiei respective nu pot fi modificate.
Condiţia de nontransferabilitate a unei relaţii este asigurată prin program. De
aceea trebuie să documentăm această restricţie. În ERD o relaţie
nontransferabilă se notează cu un romb pe linia corespunzătoare relaţiei, înspre
entitatea a cărei cheie străină nu este permis să o modificăm (adică în partea cu
many a unei relaţii one-to-many).
În figura de mai jos este dat un exemplu de relaţie nontransferabilă.
Este vorba despre notele date elevilor. Este normal ca o notă dată unui elev să nu
poată fi apoi transferată unui alt elev.
101

Relații binare

Relații triple

Avantaje – dezavantaje IDEF1X


 Puncte forte IDEF1x:
- reprezinta un instrument puternic pentru modelarea de date
- descrie normele care reglementeaza gestionarea informatiilor
- este folosit pentru a valida conceptele din modelul IDEF0.
- ajuta la descoperirea cauzelor care stau la baza unor probleme.
 Puncte slabe IDEF1x:
- proiectantul (modelatorul) trebuie sa fie experimentat pentru a
crea modele bune.
102

Data Modeling and Database Design Using ERwin


103

Există două nivele de prezentare a modelelor – logic și fizic.


În Modelul Logic datele sunt prezentate analogic cum există în lumea reală și
pot fi numite tot așa cum sunt numite în realitate, de exemplu “Client”,
“Departament” sau “Nume angajat”.
Modelul logic al datelor este universal și sub nici o formă nu este legat de
realizarea concretă a SGBD.
104

În Modelul Fizic reprezentarea datelor depinde de SGBD. Într-un model fizic


este inclusă informația despre toate obiectele BD.
*Unui model logic îi pot corespunde câteva modele fizice diferite.
Dacă într-un model logic nu contează tipul de date al unui atribut, într-un model
fizic este important să fie descrisă toată informația privind obiectele fizice
concrete – tabele, coloane, indici, proceduri etc.
Interfața Erwin
Fiecărui nivel de afișare a modelului îi corespunde panoul instrumental propriu.
La nivel logic panoul de instrumente include:
• butonul indicatorului de mouse;
• butonul pentru introducerea unei entități;
• butonul de selecție a categoriei;
• butonul de introducere a unui bloc de text;
• butonul pentru deplasarea atributelor;
• butonul pentru crearea legăturilor: identificatoare, “mulți-la-mulți” și
neidentificatoare
La nivel fizic:
• în locul butonului categoriilor – butonul pentru introducerea vederilor
(view);
• în locul butonului legăturii “mulți-la-mulți” – butonul pentru legarea
vederilor.
Pentru comutarea între ML și MF al datelor servește lista cu două opțiuni din
parte centrală a panoului de instrumente ERwin. Dacă la comutare MF nu există
încă, el va fi creat automat.
105
106
107
108
109
110
111

Prezentarea dată a fost o introducere în instrumentul de modelare a datelor –


Erwin Data Modeler.
Motorul acestui software se bazează pe metoda IDEF1X, deși deja
acceptă și diagrame reprezentate atât prin notații de inginerie a informațiilor
variate, cât și notații de modelare dimensională.
112

Tema 12
Managementul proiectelor
activitatea şi arta de a conduce,
Din toate greutățile întâmpinate de NASA, la lansarea Omului spre LUNĂ,
managementul a fost cea mai dificilă și complicată problemă
— Roger D. Launius (born May 15, 1954) is an American historian and author
who has been the chief historian for NASA

În literatura de specialitate managementul este definit ca ”meseria care constă


în a conduce, într-un context dat, un grup de oameni cu scopul de a atinge în
comun obiective conforme finalităţilor organizaţiei de apartenenţă”(2).
De aici se pot trage cel puţin 5 concluzii:
1. Managementul este o meserie
2. Această meserie constă în a conduce.
3. Meseria în cauză se exercită într-un context dat
4. Managementul presupune totodată a conduce un grup de oameni;
5. Managementul vizează atingerea în comun a unor obiective conforme cu
finalităţile organizaţiei.
Managementul proiectelor este procesul prin care managerul proiectului
planifică şi controlează etapele şi activităţile proiectului şi resursele pe care
organizaţia le pune la dispoziţia proiectului.
Dacă ar fi să definim acest fenomen am spune că: „Managementul
proiectelor este un proces de realizare a obiectivelor asumate, pentru realizarea
cărora sunt folosite resurse necesare”.
Un proiect care dispune de termene precise, de obiective, de un responsabil şi de
mijloace alocate, permite introducerea progresivă a unei culturi orientate spre
atingerea rezultatelor într-o perioadă dată.
Aplicabilitatea conceptului de management de proiect este extrem de
diversificată în perioada actuală.
Domeniile în care pot fi elaborate proiectele sunt foarte variate şi se referă atât la
proiecte generale, care vizează dezvoltarea (a unei organizaţii, comunităţi sau
persoane), cât şi la proiecte care vizează schimbul de experienţă, organizarea de
seminarii etc. În general, înainte de orice acţiune, remunerată sau benevolă, în
cadrul unei societăţi comerciale, al unei organizaţii neguvernamentale, al
administraţiei publice, al unei familii etc., trebuie analizate posibilităţile aplicării
managementului de proiect.
Proiectele apar la toate nivelele de organizare. Ele pot implica o persoană sau
echipe de persoane.
Proiectele au devenit atât de complicate, diversificate şi complexe, încât s-a
creat şi o anumită teamă în jurul lor, un tip de percepţie potrivit căreia derularea
113

unui proiect reprezintă o performanţă aproape ieşită din comun, care poate fi
realizată doar de un număr restrâns de „iniţiaţi".
Ca şi în cazul altor domenii, teama provine de multe ori din neştiinţă:
 Atunci când proiectul presupune câteva zeci sau chiar sute de activităţi,
 Atunci când aceste activităţi sunt dependente unele de altele - unele se
desfăşoară în paralel, altele sunt interdependente, în sensul că începutul lor
depinde de încheierea (cu succes) a altora,
 Atunci când resursele, de o varietate deosebită, trebuie alocate în momente
de timp dife­rite, în cantităţi diferite,
 Când finanţarea provine din mai multe surse,
 Când banii de la o anumită sursă vin în tranşe,
 Când există mai mulţi parteneri cu diverse grade de impli­care în proiect,
 Când echipa de proiect este asamblată din diferite departamente ale
or­ganizaţiei, sau
 când o parte din activităţi este subcontractată către terţi,
 Atunci managementul proiectelor începe să devină o activitate cât se poate de
complexă şi de riguroasă, în nici un caz uşoară sau care poate fi abordată
superficial.

Proiectul poate fi văzut ca o înlănţuire de activităţi care produc rezultate


măsurabile/ cuantificabile.
Această înlăn­ţuire se creează, se realizează pornind de la sfârşit, adică de la
modalitatea în care sursa de finanţare a proiectului defineşte rezultatul final.
Managementul proiectelor re­prezintă un mod de a acţiona pe baza unui plan
riguros, pentru a atinge unele obiective formulate cât mai limpede posibil, într-o
perioadă limitată de timp şi cu resurse limitate.
În termeni şi mai simpli, managementul proiectelor înseamnă muncă susţinută,
ghidată de un plan riguros.
Planul unui proiect poate fi comparat cu o „foaie de parcurs", pentru o destinaţie
clară, iar calea cea mai scurtă sau cea mai eficientă pentru a atinge respectiva
destinaţie este stabilită înainte de a porni la drum.
• Definiţie - Proiect
O definiţie simplă a proiectului este:
„proiectul reprezintă un efort temporar depus pentru a crea, cu resurse
limitate, un produs unic sau un serviciu unic".
Altă definiţie, apropiată de aceasta, subliniază că sub denumirea de proiect sunt
reunite
„o serie de activităţi interdependente, care se derulează potrivit unui plan
pentru a atinge un anumit obiectiv/ pentru a obţine anumite rezultate într-o
perioadă de timp bine delimitată;
114

Activităţile din cadrul proiectului încetează în momentul în care obiectivul


respectiv a fost atins".
Cuvinte cheie
• Există câteva cuvinte cheie în modul de realizare a proiectelor, fie că este
vorba despre proiecte de anvergură sau despre proiecte care se derulează
la o scară redusă:
a) timp limitat: începutul şi sfârşitul proiectului sunt bine delimitate;
b) echipa de proiect creată ad hoc pentru proiectul dat
c) obiective precise, clar formulate;
d) rezultate concrete, măsurabile;
e) plan riguros;
f) activităţi interdependente, intercondiţionate;
g) resurse limitate: resurse financiare (buget stabilit dinainte), resurse umane,
echipamente, dotări, sedii, materii prime şi materiale, informaţie;
• h) strategie de dezvoltare.
Criteriile succesului unui Proiect
• Atingerea scopurilor – busines, respectând restricțiile « triunghiului de
fier».
Aceasta inseamnă, că modificarea orișicărui unghi al triunghului provoacă
modificarea celorlate unghiuri.
Exemplu: pentru a micșora timpul, trebuie de majorat costurilr și/sau de
micșorat sarcina.

• Gradul de complexitate a unui proiect este determinat:


- de numărul sarcinilor presupuse a fi îndeplinite,
- de numărul și intensitatea constrângerilor care apar pe parcursul
desfășurării sale.
115

• Orice proiect depinde de trei factori:


a) Obiective - scopurile proiectului și activitățile cerute de punerea lui în
practică.
b) Timp - necesarul de timp așa cum este el reflectat de planificarea inițială a
proiectului,
c) Bani - bugetul proiectului, bazat pe costul resurselor necesare,
Acești termeni definesc „triunghiul de fier” proiectului.
Modificarea oricăruia dintre ei determină schimbarea celorlalți doi.
Deși în general sunt la fel de importanți, de obicei numai unul dintre ei este
predominant în cadrul unui proiect. De altfel, relațiile dintre acești trei termeni
variază de la un proiect la altul, ceea ce determină de fapt problemele pe care le
avem de rezolvat și soluționarea lor.
Obiectivele proiectului
• Din această perspectivă, definirea obiectivelor proiectului capătă o
importanță majoră, pentru că în funcție de acestea ne stabilim strategia și
metodele folosite. Conform teoriei manageriale, obiectivele trebuie să fie
de tipul “SMART”:
• Specifice – pentru a defini foarte clar ceea ce va fi realizat.
• Măsurabile – rezultatul obținut trebuie să poată fi măsurat.
• Acceptate – de toți membrii echipei.
• Realiste – pentru a putea fi îndeplinite.
• Timp determinat – stabilirea unui interval de timp realist pentru a le
realiza.
Proiectele au două caracteristici esenţiale:
1. Orice proiect are o dată de început şi o dată de sfârşit. Data de început a
proiectului poate fi de multe ori mai puțin clară, pe măsură ce o idee
evoluează într-un proiect. Data de sfârşit este bine definită.
2. Orice proiect are ca rezultat un produs unic. Rezultatul poate fi tangibil
ca de exemplu un produs software, un echipament hardware, sau poate fi
intangibil ca de exemplu crearea unui nou departament în cadrul unei
organizaţii.
• Entităţile implicate în proiect
Entităţile implicate în proiect (eng. stakeholders) sunt toate acele persoane sau
organizaţii care au un interes în realizare proiectului.
Una dintre primele activităţi pe care trebuie să le realizeze managerul de proiect
este aceea de a identifica.
Este important acest pas deoarece aceștia au un rol esenţial în fazele de definire
şi planificare a proiectului.
116

Sub îndrumarea managerului de proiect aceştia vor lua o serie de decizii critice
cu privire la proiect cum ar fi: vor cădea de acord asupra obiectivelor şi
constrângerilor, vor stabili bugetul.
Managerul de proiect trebuie să identifice rolul fiecărei entităţi implicate şi să le
clasifice în funcţie de importanţă. În funcţie de natura proiectului, identificarea
entităţilor poate fi o activitate simplă sau complicată. Managerul de proiect va
trebui să răspundă la întrebarea „Cine ar putea
contribui la proiect?” pentru a identifica entităţile implicate.
Managerul de proiect este persoana însărcinată cu coordonarea proiectului
- Echipa de proiect este o grupare temporară de specialişti ce deţin cunoştinţele
şi aptitudinile necesare pentru realiza proiectului. Echipa se subordonează
managerului de proiect. Managementul se referă în acest caz la managementul
funcţional din cadrul unei firme responsabil cu gestionarea resurselor umane,
departamentelor, resurselor şi organizaţiei în ansamblu. Pentru ca un proiect să
aibă succes este necesară obţinerea suportului deplin din partea
managementului funcţional.
- Sponsorul proiectului este persoane care furnizează resursele proiectului,
similar cu preşedintele comitetului director sau ordonatorul de credite.
- Promotorul proiectului este persoana care susţine proiectul, îl promovează,
este ascultat de factorii de decizie. Sponsorul şi promotorul pot fi aceeaşi
persoană
- Clientul este persoana sau organizaţia beneficiară a proiectului.
Pentru ca un proiect să aibă succes, managerul de proiect trebuie să
urmărească satisfacerea aşteptărilor entităţilor implicate în proiect. Un prim pas
în această direcţie este obţinerea acordului acestora cu privire la obiectivele
generale ale proiectului. În continuare în cadrul ciclului de viaţă al proiectului,
managerul va trebui nu doar să coordoneze echipa de proiect dar să comunice şi
cu celelalte entităţi implicate pentru a-i ţine la curent cu privire la situaţia
curenta a proiectului şi pentru a-i implica în activităţile decizionale ce pot
surveni pe parcursul desfăşurării proiectului.
Trebuie găsite răspunsuri la următoarele întrebări:
- Care este interesul părţilor interesate în proiectul respectiv?
- În ce masură pot influenţa proiectul?
- Este relevantă implicarea părtilor interesate în planificarea procesului?
- În ce etapă ar trebui să înceapă implicarea părţilor interesate?
- În ce fel trebuie implicate părţile interesate?
- Cine îi poate reprezenta pe deţinătorii de interese?
117

Principii fundamentale în managmentul proiectelor


Amploarea şi popularitatea pe care le cunoaşte managementul proiectelor au
stimulat eforturile de a stabili o serie de principii fundamentale, care au rolul de
a ghida activitatea propriu-zisă, de a o standardiza în vederea performanţei.
formularea acestor principii porneşte de la următoarele premise:
• cei care sunt implicaţi în activităţile specifice proiectului urmăresc
aceleaşi obiective;
• obiectivele proiectului sunt cele declarate, nu există obiective ascunse sau
care nu au fost declarate în mod explicit;
• cei care sunt implicaţi în activităţile specifice proiectului sunt oneşti unii
faţă de alţii;
• fiecare dintre membrii echipei are un minim bagaj de cunoştinţe şi de
experienţă în managementul proiectelor, precum şi cunoştinţe minime în
ceea ce priveşte aria propriu-zisă a proiectului;
• toţi membrii echipei doresc ca proiectul să se încheie cu succes;
• tuturor membrilor echipei le este clar cine este finanţatorul, care sunt
obiectivele finanţatorului, cui se adresează proiectul (cine este
clientul/publicul ţintă/ grupul de beneficiari).
Pornind de la aceste premise, se pot identifica şapte principii fundamentale ale
managementului de proiect.

1. Principiul angajamentului
Potrivit acestui principiu, între finanţator (sponsor, furnizor de resurse, agenţie
de finanţare) şi organizaţia care îşi propune să deruleze proiectul trebuie să
existe un tip de angajament echitabil înainte de declanşarea oricărei activităţi.
118

Angajamentul înseamnă că ambele părţi ştiu foarte bine ce efort trebuie depus
pentru a realiza proiectul, cunosc, cel puţin în mare, procesele şi riscurile
asociate proiectului, sunt dispuse să îşi împartă şi să îşi asume responsabilităţile,
riscurile şi eventualul eşec.
2. Principiul succesului predefinit
Criteriile pe baza cărora proiectul este considerat un succes - succes atât în ceea
ce priveşte derularea, cât şi produsul final - sunt definite de la bun început,
înainte de de­clanşarea oricărei activităţi. Criteriile de succes convenite
constituie baza procesului de luare a deciziei şi a evaluării finale.
Criteriile de succes referitoare la derularea proiectului au în vedere:
Rerspectarea limitelor de timp;
respectarea bugetului;
exploatarea eficientă a tuturor celorlalte resurse (oameni, echipamente, sedii);
percepţia creată în jurul proiectului.
Criteriile de succes referitoare la produsul final au în vedere:
calitatea;
standardele tehnice;
relevanţa;
eficienţa;
aria de cuprindere2;
percepţia creată în jurul produselor.
3. Principiul eficienţei/consistenţei interne/interdependenţei
Acest principiu se referă la relaţia de interdependenţă care există între:
• aria de cuprindere a proiectului;
• timpul alocat;
• bugetul stabilit;
• calitatea proiectată a produsului final.
Cele patru elemente sunt interrelaţionate, trebuie să fie realizabile şi să se
reflecte unul pe celălalt.
Cu alte cuvinte, bugetul, de exemplu, trebuie să fie în concordanţă cu toate
celelalte elemente - nu pot solicita o sumă mare de bani pentru rezolvarea unei
probleme minore, cu o arie de cuprindere foarte îngustă.
Orice modificare a unuia dintre aceste elemente antrenează modificări ale
celorlalte.
4. Principiul strategiei
Orice proiect trebuie să aibă la bază o strategie. în cazul domeniului pe care îl
avem în vedere - managementul proiectelor - planificarea precede întotdeauna
execuţia. în termeni simpli, acest principiu stabileşte ce trebuie făcut şi cană.
5. Principiul controlului
119

Orice proiect trebuie să beneficieze de politici şi proceduri riguroase şi eficiente


de control şi monitorizare. Spre deosebire de principiul anterior, acesta stabileşte
cum trebuie făcut un anumit lucru şi de către cine.
6. Principiul canalului unic de comunicare
între finanţator şi managerul de proiect trebuie să existe un singur canal prin
care sunt comunicate deciziile de importanţă vitală pentru proiect. Acest
principiu nu îl exclude pe cel al transparenţei sau pe cel al accesului neîngrădit
la informaţie.
7. Principiul mediului de lucru stimulativ
în sfârşit, ultimul principiu se referă la obligaţia pe care o are managerul de
proiect de a crea, pentru membrii echipei, un mediu de lucru stimulativ, care să
exploateze întreg potenţialul acestora.
Crearea acestui mediu încurajator se realizează atât prin adoptarea unui stil
managerial adecvat tipului de proiect, cât şi prin administrarea inteligentă a
relaţiei cu organizaţia în ansamblu.
Managerul de proiect trebuie să fie preocupat ca echipa pe care o conduce să nu
fie izolată în ansamblul organizaţiei, ca proiectul de care este responsabil să fie
cunoscut, acceptat, apreciat la nivelul organizaţiei.

Motivarea și Piramida trebuințelor lui Maslow


Abraham Maslow (n. 1 aprilie 1908 – d. 8 iunie 1970) a fost un psiholog umanist american. Este
cunoscut astăzi pentru propunerea sa privind bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane.

Principala lui contribuție în psihologie a fost în problema ierarhizării nevoilor umane. Având o
abordare umanistă, Maslow observă că ființele umane nu sunt împinse sau atrase numai de forțe
mecanice, ci mai degrabă de stimuli, obiceiuri sau impulsuri instinctive necunoscute.
120

Succesul unui proiect


Succesul unui proiect depinde în primul rând de uniformitatea şi gradul de
coagulare a echipei, nu de vârfurile, de „talentele" a acestei echipe.
• Proiectul reprezintă, - un efort concertat, coordonat, depus pentru
atingerea unui obiectiv asumat de către fiecare membru al echipei în
parte.
• Dacă există inegalităţi marcate între membrii echipei sau inegalităţi
pronunţate între performanţele aceleiaşi persoane în momente de timp
diferite, derularea proiectului are de suferit.
Echipa de proiect
• Proiectul nu beneficiază de un staff permanent, echipa de proiect este
creată ad hoc, implicarea în proiect a membrilor echipei este, şi ea,
temporară.
• Rolurile pe care le îndeplinesc aceştia nu sunt fixe, ceea ce dă naştere unei
mai mare flexibilităţi, dar poate constitui şi o sursă de pericole. Din acest
motiv, managementul resurselor umane şi managementul abilităţilor
angajaţilor sunt mult mai importante decât în activitatea normală de
management a unei organizaţii.

Persoana responsabilă cu coordonarea unui proiect se numeşte manager de


proiect şi el trebuie să dispună de următoarele calităţi:
- să fie un bun organizator, planificând şi coordonând eforturile şi resursele în
vederea îndeplinirii obiectivelor;
- să fie un bun strateg, capabil să distingă obiectivele pe termen scurt şi lung,
ţinând cont de aceste elemente pe toată durata proiectului;
- să fie persuasiv, să aibă deprinderile şi aptitudinile necesare pentru a motiva şi
a convinge echipa de proiect de importanţa obiectivelor urmărite;
- fund-raiser, să aibă cunoştinţele şi pregătirea necesară pentru a putea atrage şi
administra resursele necesare în vederea implementării proiectului;
- să fie un activist, în sensul în care cineva este capabil de a-şi organiza şi
susţine ideile în acţiuni sociale utile;
- să fie vizionar, capabil de inovaţie socială şi de schimbare;
- cunoscător al valorilor comunităţii, cu o grijă specială pentru problemele
comunităţii sau ale organizaţiei în care este implicat;
- asistent social, capabil de a-i înţelege pe oameni, de a păstra motivaţia şi
încrederea acestora în şansele de reuşită ale proiectului;
- profesor şi elev, capabil de a învăţa din experienţa altora sau a unor proiecte
similare şi de a-i asista pe alţii în procesul de management de proiect.
121

Managerul de proiect este persoana care asigura sau participa nemijlocit la:
 planificarea proiectului (stabilirea obiectivelor; stabilirea „regulilor
jocului“ in relatiile cu componentele structurale formale; fundamentarea
modalitatilor de realizare a proiectului; dimensionarea resurselor ce
urmeaza a fi angajate; precizarea termenelor intermediare si finale).
 organizarea proiectului (stabilirea dimensiunii si configuratiei echipei de
proiect; precizarea rolurilor acesteia si ale fiecarui component; stabilirea
sarcinilor, competentelor si responsabilitatilor – prin fisa de post – pentru
specialistii echipei de proiect; alegerea celei mai favorabile formule
organizatorice pentru realizarea cantitativa si calitativa a proiectului;
elaborarea bugetului proiectului).
 coordonarea colectivului de proiect, in sensul asigurarii comunicarii bi si
multilaterale cu componentii acestuia; organizarea si desfasurarea de
reuniuni (sedinte) de lansare a proiectului, pe parcursul realizarii sale, si la
finalizarea acestuia.
 antrenarea participantilor in realizarea proiectului (crearea de conditii
materiale si organizatorice adecvate unei participari reale si active a
componentilor echipei de proiect la realizarea obiectivelor sale; motivarea
optima a echipei de proiect).
 controlul si evaluarea proiectului (efectuarea controlului incadrarii in
costuri si in termenele de realizare; a controlului de calitate; evaluarea pe
parcursul derularii proiectului si evaluarea finala; generarea corectiilor).

Dacă ar fi să stabilim un rol esenţial pentru managerul de proiect, acela ar fi,


rolul de a indica direcţia, perspectiva, orientarea strategică, rolul de a
armoniza obiectivele proiectului cu obiectivele organizaţiei în ansamblu.
Managerul de proiect trebuie să facă tot posibilul astfel încât:
• proiectul să se încheie la termenul stabilit;
• proiectul să respecte bugetul angajat;
• echipa de proiect să fie motivată şi în permanenţă stimulată;
• produsul final să fie livrat la standardele de calitate adjudecate iniţial.
Dar, înainte de toate acestea, managerul de proiect conturează orientarea de
ansamblu a proiectului, conferă direcţie strategică acestuia.
Contribuţia esenţială a managerului la derularea proiectului constă în faptul că:
• fixează obiectivele prioritare ale proiectului în concordanţă cu obiectivele
de dezvoltare ale organizaţiei;
• fixează priorităţile în ceea ce priveşte utilizarea şi alocarea resurselor;
• concepe şi impune standardele, procedurile, direcţiile care trebuie urmate
în execuţia proiectului;
• se implică în activitatea de monitorizare şi analizare a proiectului;
122

• se implică în activitatea de dezvoltare şi valorificare a competenţelor


echipei pe care o conduce.
Managerul de proiect se confruntă cu unele provocări, derivate din
caracteristicile intrinseci ale oricărui proiect.
• El conduce o echipă ad hoc, ai cărei membri este posibil să nu fi lucrat
împreună înainte sau chiar să nu se fi cunoscut deloc. De aceea,
„managerul de proiect are puţină autoritate organizaţională, dar o
responsabilitate imensă, ceea ce reprezintă o provocare din punct de
vedere managerial".
Pentru a răspunde acestei provocări, managerul de proiect trebuie să realizeze un
echilibru între proiect şi:
• beneficiarii direcţi/clienţi;
• grupurile interesate/afectate de acţiunile/rezultatele acestuia;
• organizaţiile/departamentele către care au fost subcontractate diverse
componente ale proiectului;
• Conducerea de vârf/ departamentul în competenţa căruia se află proiectul;
• cerinţele sursei de finanţare, procedurile şi constrângerile formulate de
aceasta.
Stabilirea echipei de proiect
• Echipa de proiect, alcătuită din specialişti cu pregătire diversă, recrutaţi
din compartimentele societăţii şi din afara acesteia, are un rol decisiv în
realizarea proiectului, de unde necesitatea implicării nemijlocite a
conducătorului de proiect în constituirea sa.
• Componenţii echipei trebuie să facă dovada unor cunoştinte, calităţi şi
aptitudini profesionale deosebite.
• Nu vor lipsi ingineri, economişti, sociologi, alte tipuri de specialişti
necesari, în funcţie de tipul proiectului, tehnicieni, maiştri şi muncitori,
insistându-se la începutul proiectului pe aportul specialiştilor în cercetare-
proiectare şi, spre finalizarea acestuia, pe contribuţia practicienilor.
• Structura organizaţiei
Structura sau forma unei organizaţii depind de funcţia sa. Organizaţiile
evoluează de la unităţi funcţionale singulare la unităţi complexe implicate într-
un mare număr de activităţi, motiv pentru care devine esenţială împărţirea
sarcinilor între membrii organizaţiei. Apar totodată noi funcţii al căror loc şi
rol trebuie să fie stabilite.
Nevoia de a coordona diferitele activităţi dau naştere unei ierarhii care este
proiectată în aşa fel încât să le permită managerilor să deţină controlul asupra
organizaţiilor, să asigure îndeplinirea nevoilor angajaţilor şi să ia decizii mai
bune.
123

Pentru împărţirea unei organizaţii în grupuri sau unităţi de muncă, trebuie să se


ţină cont de faptul că este importantă gruparea oamenilor în aşa fel încât să fie
asigurate comunicarea, coordonarea şi cooperarea dintre oameni şi împărtăşirea
unor obiective şi resurse comune.
• Literatura de specialitate indică următoarele moduri de formare a
grupurilor:
1. Gruparea după cunoştinţe sau abilităţi. Majoritatea universităţilor sunt
organizate după arii disciplinare. Funcţiile universitare sunt diferenţiate după
nivelul de cunoştinţe (de la preparatori până la profesori universitari). Un alt gen
de organizaţii astfel grupate sunt spitalele.
2. Gruparea după procese de muncă şi funcţii (Organizarea funcţională).
Majoritatea organizaţiilor care realizează producţie sunt organizate în acest mod.
Un număr de oameni sunt implicaţi în producţie, alţii în cercetare şi dezvoltare,
alţii în vânzări sau marketing, alţii în finanţe şi contabilitate, şi alţii în funcţiile
legate de personal.
3. Gruparea în funcţie de timp. Uneori oamenii sunt grupaţi după perioada în
care lucrează (schimburi). Acest mod de grupare poate fi folosit în corelare cu
procesele de muncă şi funcţiile.
4. Gruparea după produs sau rezultat. Astfel sunt formate unităţi pe baza
produsului sau serviciului rezultat.
5. Gruparea în funcţie de client. Unele organizaţii formează grupuri care se
orientează către diferite categorii de clienţi.
6. Gruparea în funcţie de loc. Acest lucru înseamnă de obicei că sunt formate
unităţi în acord cu aria geografică pe care o deservesc sau în care sunt localizate.
Indiferent de tipul grupărilor din cadrul organizaţiei, este importantă
stabilirea viabilităţii fiecărui post individual prin descrierea postului. Descrierea
postului trebuie să indice sarcinile, obiectivele şi responsabilităţile postului,
competenţele necesare pentru ocuparea postului şi relaţiile postului cu celelalte
posturi din grupul de muncă.
Firmele cu o organizare orientată pe funcții au o organizare concepută în aşa fel
încât activitatea lor este controlată pe componente, în fiecare departament în
parte.
Managerii se ocupă numai de subordonaţii direcţi fără preocupări în afara
departamentelor proprii. Între manageri există o oarecare cooperare şi
interacţiune însă acestea sunt considerate secundare faţă de structura principală.
Disfuncţionalităţile sunt vătămătoare şi devin foarte serioase când firma începe
să se ocupe de proiecte multidisciplinare.
Există puţine şanse de reuşită dacă managerii generali s-ar implica în
coordonarea tuturor funcţiunilor proiectului – funcţia conducerii generale trebuie
124

să fie limitată la luarea deciziilor de nivel superior cu privire la derularea


afacerilor.

Modelul unei organizații orientate pe funcții

• O modalitate de reorganizare a afacerii în jurul noilor produse este


combinarea acestora cu funcţiunile principale deja stabilite.
• Problema pe care o ridică acest tip de organizare constă în faptul că
fiecare angajat ar avea doi şefi (un şef de producţie şi un şef funcţional).
Această dublă subordonare prezintă un dezavantaj, pentru că indivizii pot
fi derutaţi, neînţelegând căruia dintre şefi trebuie să îi fie loial în cazul
neînţelegerii dintre cei doi.
Pentru ca acest tip de organizare să funcţioneze, cei doi şefi trebuie să fie priviţi
ca egali, să adopte politici şi priorităţi manageriale similare şi să acorde
recompense şi sancţiuni corecte angajaţilor.
Modelul unei Organizaii de tip matricial
125

Modelul unei Organizaii orientate pe proiect

• Uneori modul în care o organizaţie a fost proiectată nu mai este adecvat,


adică nu permite rezolvarea unor probleme neprevăzute, motiv pentru care
sunt create unităţi sau mecanisme cu caracter temporar.
126

• Cel mai des sunt utilizate echipele dedicate unei sarcini (task force) şi
comitetul, termeni confundaţi adesea.
• Echipele dedicate unei sarcini se referă la un număr de oameni cărora li
se atribuie îndeplinirea unei sarcini pe o anumită perioadă de timp.
• Un comitet poate fi creat pe o perioadă mai lungă de timp pentru a se
ocupa de probleme recurente.
• Unele organizaţii au comitete permanente a căror responsabilitate este
rezolvarea unor probleme care apar în mod obişnuit.
• Există organizaţii în care structurile cu caracter temporar pot deveni chiar
o regulă în structurarea afacerii. Este cazul organizațiilor orientate pe
proiect.
• Echipele de proiect sunt constituite şi funcţionează doar pe durata
realizării proiectului. Totuşi, în multe cazuri, experienţa astfel dobândită
conduce la utilizarea echipei şi în cadrul altor proiecte similare următoare.
Este cazul activităţii de construcţii, proiectare şi cercetare, consultanţă etc.
în care lucrul pe proiecte constituie regula.
Alegerea variantei organizatorice pentru realizare proiectului
• Alegerea uneia sau alteia din variantele organizatorice de management a
proiectului se realizează în funcţie de:
• amploarea proiectului;
• intensitatea inovaţională a acestuia;
• durata de realizare;
• volumul şi complexitatea proceselor de muncă solicitate;
• volumul, complexitatea şi diversitatea resurselor angajate;
• competenţa profesională şi managerială a personalului societăţii;
Organizaţii centrate pe proiecte
• În oganizația centrată pe proiecte valoarea organizaţiei nu se mai măsoară
după numărul de angajaţi. Competenţa profesională nu mai este nici ea o
valoare în sine, ceea ce contează mai mult este viteza cu care angajaţii îşi
unesc abilităţile şi cunoştinţele pentru a găsi o soluţie la o problemă
comună, precum şi viteza cu care, o dată rezolvată problema (o dată
încheiat proiectul), angajaţii formează combinaţii diferite pentru a rezolva
o nouă problemă.
• Afirmaţia că viitorul aparţine organizaţiilor orientate pe proiecte nu
constituie o exagerare. Flexibilitatea şi adaptabilitatea care caracterizează
acest tip de organizaţie permit permanenta regrupare şi reorganizare a
resurselor umane şi informaţionale. Proiectele reprezintă modalitatea prin
care organizaţiile se adaptează contextelor în schimbare. Ele sunt punctele
de stabilitate, iar organizaţiile devin fluide şi gravitează în jurul lor6.
127

• Organizaţia centrată pe proiecte nu mai este compusă din departamente


care lucrează fiecare pe diferite segmente ale unui proiect. Proiectul este,
de astă dată, cel care impune structurarea pe departamente: departamentul
de producţie al proiectului 1, departamentul de producţie al proiectului 2,
departamentul financiar al proiectului 1 etc.
Elemente de principiu privind autoevaluarea propunerii de proiect
• Autoevaluarea propunerii de proiect are drept scop o verificare
preliminară de către consorţiul proiectului a îndeplinirii unor condiţii
minimale pentru ca proiectul aflat în stare de propunere să fie eligibil şi să
se îndeplinească condiţiile pentru a fi analizat de către structura
finanţatoare. Se prezintă mai jos principalele caracteristici care vor fi
analizate. Dacă la o singură intrebare este un răspuns negativ, propunerea
de proiect nu îndeplineşte condiţiile minimale şi trebuie refăcută la
domeniul respectiv.
Obiective

 Sunt prezentate elementele cantitative pentru atingerea progresului


estimat în proiect (obiective, rezultate anuale)?
b) Planul de lucru

 Sunt pachetele de lucru şi fazele clar definite; sunt metodele de lucru


clar prezentate?
 Există o distribuţie clară a responsabilităţilor pentru pachetele de lucru
şi faze?
 Sunt raporturile prezentate în concordanţă cu planul de lucru al proiectului?
128

 Sunt raportările prevăzute în concordanţă cu efortul implicat în cadrul


proiectului (cel puţin un raport pentru fiecare fază)?
 Sunt elementele de referinţă identificate şi permit identificarea clară
a rezultatelor de obţinut?
 Sunt luate în considerare în mod suficient rezultatele altor proiecte naţionale
/ intenaţionale în curs de derulare sau terminate?
 Activităţile prevăzute sunt în conformitate cu normativele europene şi
intenaţionale existente sau care sunt prevăzute a se dezvolta?
 Dacă activităţile prevăzute în cadrul proiectului vor afecta puternic condiţiile
de muncă, mediul social şi ecologic, sunt aceste probleme luate destul în
considerare?
 Sunt prezentate organigramele PERT şi GANNT?

c) Managementul Proiectului

 Este adecvată şi eficientă schema de management propusă pentru proiect?

 Sunt prevăzuţi conducători pentru pachetele de lucru şi au responsabilităţi


bine definite?
 Există suficientă justiticare din punct de vedere al compotenţelor persoanelor
implicate în managementul proiectului?
 Sunt costurile pachetului de lucru pentru managementul proiectului distribuite
în mod realist (max. 10%) ?
d) Exploatarea rezultatelor

 Sunt clar definite din punct de vedere al valorii adăugate faţă de produsele
existente, obiectivele produsului de realizat în proiect cu identificarea posibililor
utilizatori finali ai produsului proiectului şi şanselor de succes pe pieţele ţintă?
 Există o cunoaştere explicită a pieţelor potenţiale şi a concurentilor (scheme
statistice, analiza de piaţă ele.)?
 Sunt descrise mecanismele necesare pentru a asigura exploatarea rezultatelor
proiectului sunt de un produs pe canalele de distribuţie ale partenerilor?
 Explicitează clar planul de exploatare modul de implementare al rezultatelor
proiectului în cadrul strategiei companiilor consorţiului utilizând un plan
tehnologi
de implementare?
 Sunt luate în considerare în mod adecvat drepturile de proprietate intelectuală asupra
rezultatelor proiectului?
e) Diseminarea informatiilor

 Există o descriere clară a activitaţilor de diseminare a informaţiilor


(metode folosite, căi de diseminare, evenimente ştiinţifice, publicaţii,
tehnologia informaţiei, transfer tehnologic ele.)?

Avantajele create ca urmare a structurării activităţii pe proiecte


Câteva dintre avantajele create ca urmare a structurării activităţii pe proiecte
sunt:
• există o unitate a abordărilor şi a metodologiilor aplicate;
• proiectele se derulează potrivit unei proceduri standardizate;
• standardizarea se extinde şi la nivelul metodelor de raportare, de
monitorizare a evoluţiei proiectelor, de diseminare a rezultatelor
intermediare şi finale;
• activitatea de management de proiect capătă o înaltă notă profesională;
• metodele de atenuare şi contracarare a riscului sunt, şi ele, unitare;
• fiecare proiect derulat câştigă vizibilitate în ansamblul organizaţiei;
• utilizarea instrumentelor specifice managementului de proiect devine
previzibilă şi, prin urmare, mai eficientă;
• profitabilitatea proiectelor pe care le derulează organizaţia creşte;
129

• din moment ce se aplică o procedură standard, previzibilă, care s-a


dovedit viabilă, posibilităţile de eşec se diminuează.
Tipuri de proiecte
• in house - se nasc în cadrul unei organizaţii şi se realizează în acea
organizaţie;
• main contractor - organizaţie care face o licitaţie și o altă (main
contractor) care se angajează să realizeze proiectul;
• sub-contractor - organizaţia care e main contractor dă unei alte
organizaţii o parte sau întreg proiectul;
• consortium - execuţia unui proiect e facută de mai multe firme
(organizaţii) care pornesc de pe poziţii egale (în acest caz este dificil de
definit responsabilităţile).
Caracterul temporar al proiectelor
• început şi sfârşit bine determinate
- temporar nu înseamnă o perioadă de timp scurtă...
- temporar nu este un atribut al rezultatului proiectului
• sfârşit:
◦ când toate obiectivele au fost atinse, sau
◦ când este evident că obiectivele nu pot fi atinse
TEMPORAR e un atribut ce se aplică şi altor aspecte:
◦ oportunitatea este temporară (anumite proiecte au o anumită perioadă de timp
pentru a se finaliza)
◦ echipa de proiect este deseori creeată special pentru realizarea proiectului
Caracterul unic al proiectului
• Se realizează ceva ce nu s-a mai făcut (chiar dacă categoria din care face
parte e foarte largă. Ex: construcția unui Sistem Informatic Corporativ –
alt proprietar, altă locaţie, alt proiect, alţi contractori….)
- există o incertitudine
- este o întreprindere riscantă
- prezenţa unor elemente de repetitivitate nu schimbă caracterul
fundamental al unicităţii întregului
- atributele esenţiale ale rezultatului trebuie elaborate progresiv (…
evident, scopul
proiectului nu se modifică)
Participanți la proiect (stackeholders)

• Managerul de proiect / echipa de proiect – realizează efectiv proiectul


• sponsorul – persoana care furnizează resursele necesare proiectului
130

• promotorul – persoană ce acţionează în sprijinul unui proiect


(promovează în faţa factorilor de decizie cauza proiectului prin: insistenţă,
influenţare, impunerea unor schimbări, sprijin în situaţii dificile)
• clientul – persoana/organizaţia ce recurge la un contract formal pentru
obţinerea unor servicii profesionale
• consumatorul – utilizatorul final al serviciului/produsului
• proprietarul – persoană ce manifestă ataşament faţă de proiectanți.
Manager de proiect trebuie:
◦ să identifice şi
◦ să satisfacă
- aşteptările persoanelor implicate în proiect.
- Dacă mai multe aşteptări intră în conflict, acesta se soluţionează în favoarea
clientului.

Faze realizare Proiect


 Studiul de fezabilitate
 Etapele și Procesele managementului de proiect
 Determinare Constrângeri
 Alocarea responsabilităţilor

Studiul de Fezabilitate
Studiul de Fezabilitate si Proiectul Tehnic factori cheie pentru Obținerea
finanțării si implementarea cu succes a proiectelor.
Scopul unui studiu de fezabilitate este sa determine dacă, în limita resurselor
disponibile, pot fi realizate ieșirile sau rezultatele dorite
 Generare scenarii/soluţii potenţiale acceptabile
 Obiective+Scenarii → specificaţii funcţionale
 Fezabilitatea unui scenariu: analiza factorilor -STEEP implicaţi, adică:
 Sociali
 Tehnologici
 Economici
 Ecologici
 Politici
Fezabilitatea unei propuneri de proiect
 Propuneri de proiect
 Studii fezabilitate - Scopul unui studiu de fezabilitate este sa determine
dacă, in limita resurselor disponibile, pot fi realizate iesirile sau
rezultatele dorite.
131

 Scenarii (solutii potential acceptate)- Scenariul – scurta descriere a unui


sistem, proces, set de proceduri prin care s-ar putea atinge obiectivele
identificate
 Specificatii functionale Specificatia functionala - defineste ce trebuie
realizat si ce constrangeri sunt aplicate
Factorii “STEEP”
• Principalele aspecte abordate in Studiul de Fezabilitate:
– Financiare
– Tehnice
------------------------------
– Sociale si de mediu
– Manageriale
– Legate de valorile organizatiei
Aspecte abordate in studiul de fezabilitate
Aspecte Hard (cuantificabile)
• Financiare = se compara cheltuielile pentru procurarea resurselor
necesare proiectului cu beneficiile pe care le poate aduce si costurile ce s-
ar suporta daca nu s-ar realiza proiectul
- Criteriul de cost nu este sub nici o forma singurul factor determinant in
evaluarea unui proiect , desi usurinta cu care poate fi masurat tinde sa-i ofere o
importanta exagerata!
• Tehnice = se stabileste modul de angrenare a noului sistem cu cele
existente , conditiile de conformitate cu scopul urmarit
- Din perspectiva minimizarii riscurilor trebuie sa ne asiguram ca tehnologia
aleasa este sigura!
- Pentru orice propunere trebuie sa stabilim daca tehnologiile alese sunt mature
si sa evaluam diferitele ei aspecte tehnice (exista tehnologii mai putin mature
care inca sunt supuse unui proces de dezvoltare)!
- Alti factori tehnici: utilitatea tehnologiei, intreruperile pe care proiectul le-ar
genera prin construirea sau instalarea solutiei tehnologice propuse;
imbunatatirea unei infrastructuri existente sau dezvolatrea uneia noi.
Aspecte Soft
• Sociale si de mediu = sunt abordate preocuparile factorilor interesați în
legatură cu impactul proiectului asupra mediului ambiant și asupra
condițiilor sociale locale
• Manageriale = se examineaza implicatiile in domeniul relatiilor si
practicilor curente de munca (inclusiv necesitatea angajarii de personal
suplimentar sau de perfectionare a celui existent).
132

• Valorile organizatiei = se investigheaza aspectele motivationale si


culturale, pentru a se stabili cu certitudine ca proiectul se bucura de
sprijin, atat in privinta procedeelor utilizate ci si a rezultatelor urmarite.
Definitii
• Studiul de fezabilitate
- documentația tehnico-economică prin care se stabilesc principalii indicatori
tehnico-economici aferenți obiectivului de investiții pe baza necesității și
oportunității realizării acestuia și care cuprinde soluții funcționale, tehnologice,
constructive și economice ce urmează a fi supuse aprobării
• Documentația de avizare pentru lucrări de intervenții
- documentatia tehnico-economică similară studiului de fezabilitate, elaborată pe
baza concluziilor raportului de expertiză tehnică și, după caz, ale raportului de
audit energetic, pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici aferenți
lucrărilor de intervenții la construcții existente
Continut cadru Studiu de Fezabilitate
• A. Piese scrise
- Date generale
- Informatii generale privind proiectul
- Costurile estimative ale investitiei
- Analiza cost beneficiu
- Sursele de finantare a investitiei
- Estimari privind forta de munca ocupata prin realizarea investitiei
- Principalii indicatori tehnico-economici ai investitiei
- Avize si acorduri de principiu
• B. Piese desenate
Date generale:
 denumirea obiectivului de investitii;
 amplasamentul (judetul, localitatea, strada, numarul);
 Titularul investitiei;
 beneficiarul investitiei;
 elaboratorul studiului.
Informatii generale privind proiectul:
1. Situația actuală a entității de implementarea proiectului;
2. descrierea investiției:
a) concluziile studiului de prefezabilitate sau ale planului detaliat de investiții pe
termen lung
b) scenariile tehnico-economice prin care obiectivele proiectului de investiții pot
fi atinse (in cazul în care, anterior studiului de fezabilitate, nu a fost elaborat un
studiu de prefezabilitate sau un plan detaliat de investiții pe termen lung):
- scenarii propuse (minimum doua);
133

- scenariul recomandat de către elaborator;


- avantajele scenariului recomandat.
c) descrierea constructivă, funcțională și tehnologică, dupa caz;
3. date tehnice ale investitiei:
a) zona si amplasamentul;
b) statutul juridic al terenului care urmeaza sa fie ocupat;
c) situatia ocuparilor definitive de teren: suprafata totala, reprezentand
terenuri din intravilan/extravilan;
d) studii de teren
4. durata de realizare si etapele principale; graficul de realizare a investiției.
Costurile estimative ale investiției
1. valoarea totală cu detalierea pe structura devizului general; 2. eșalonarea
costurilor coroborate cu graficul de realizare a investiției.

Etapele și Procesele managementului de proiec

Etapele managementului de proiect

• Fiecare proces poate aparea: ◦ o dată pe proiect, ◦ o dată pentru fiecare


fază a proiectului
• Fiecare proces poate fi descris prin intermediul unor: ◦ intrări,
◦ instrumente şi tehnic, ◦ rezultate
134

Graful tempral al uni proiect

Fazele unui proiect.

1. Faza de inițiere
• Analiza cerinţelor
• Studiul de fezabilitate
• Analiza cost-beneficiu
• Specificaţiile funcţionale
• Fixarea obiectivelor
• Dezvoltarea de scenarii
• Compararea alternativelor
Necesitatea generează proiecte
◦ De ce avem nevoie de acest proiect?
Studiu de fezabilitate
◦ De ce putem realiza acest proiect
135

Referatul de Necesitate
- obtinem autorizarea
- Propunearea de proiect

• Exista 6 tipuri de necesități care pot duce la apariția unui proiect:


1. Necesități de afacere
2. Necesități de piață
3. Cerințe ale clientului
4. Necesități legale
5. Necesități tehnologice
6. Necesități sociale

Inițializarea proiectului

Cerințe vs. Specificații


• Cerinţa = o formulare a ceea ce se aşteaptă de la un produs sau proiect
• Specificaţia = descrierea caracteristicilor unui produs sau proiect, cum ar
fi dimensiunile sau standardele de performanţă
Caracteristici esențiale ale cerințelor
• adecvate
◦ corespund unor nevoi/dorinţe reale
◦ valoarea atribuită de client
• bine definite
◦ cerinţa e acceptabilă şi satisface exigenţele clientului
“măsurabile”
◦ există modalităţi de demonstrare a măsurii în care a
fost îndeplinită o cerinţă
◦ adesea sunt utilizate exprimări vagi ca: “siguranţă”,
“usurinţă în utilizare”, “fiabilitate”
136

Începutul unui proirct


În momentul în care propunerea de proiect este aprobată proiectul a început în
mod oficial. Un posibil şablon de realizare a propunerii de proiect este prezentat
în tabelul 1.
137
138

Organizarea proiectului

• Stabilirea unei structuri organizaţionale eficiente a proiectului este un


factor fundamental în vederea unui proiect de succes, deoarece proiectul
are nevoie de conducere, control şi comunicare.
• Din acest motiv, structura de proiect este diferită de structura normală de
subordonare ierarhică din cadrul instituţiei şi include arii de competenţă
multidisciplinare, mai ales dacă proiectul se adresează unui grup de
utilizatori care nu fac parte din aceeaşi sub-diviziune organizaţională
(departament).
• Din acest punct de vedere, Manager-ul de Proiect (din partea organizaţiei
Furnizorului) şi Coordonatorul de Proiect (din partea organizaţiei
Clientului) trebuie să aibă autoritatea de a decide asupra modului în care
toate resursele (umane şi alt fel) ale proiectului sunt folosite (atât cele
alocate în întregime proiectului cât şi cele care sunt alocate proiectului pe
o perioadă limitată de timp).
139

• Structura de conducere a proiectului trebuie să cuprindă roluri şi


responsabilități care să reunească toate interesele existente şi expertiza
necesară proiectului.
• În cele ce urmează, prin Structura organizaţionala a proiectului se va
înţelege structura comună a proiectului, incluzând atât rolurile Clientului
(Beneficiar şi Utilizator) cât şi pe cele ale Furnizorului.
• Structura organizaţională a proiectului cuprinde atât rolurile care au ca
obiectiv coordonarea proiectului, cât şi pe cele care vor realiza efectiv
livrabilele proiectului, fiind împărţită în 4 nivele responsabile cu:
 stabilirea liniilor directoare ale proiectului
 management-ul de zi cu zi al activităţilor proiectului
 management-ul echipei de proiect
 realizarea livrabilelor proiectului - membrii echipei de proiect
Primele trei nivele de organizare constituie Echipa de Management a
proiectului.
Este esenţial ca această echipă să fie complet definită astfel încât să includă:
 roluri de luare a deciziilor
 management-ul excepţiilor pentru rolurile de decizie
 management-ul de proiect (full time sau part time)
 delegarea controlată a unor sarcini de management de zi cu zi, acolo unde
este cazul, către Şefii de Echipă
 roluri pentru evaluarea independentă a tuturor aspectelor de performanţă
ale proiectului
 suport administrativ pentru Project Manager şi Şefii de Echipă
 cunoaşterea rolurilor şi a atribuţiilor acestora din cadrul proiectului de
către toţi cei implicaţi
 linii de comunicare între membrii Echipei de Management a proiectului.
Comitetul de Conducere al Proiectului
Comitetul de Conducere al Proiectului reprezintă nivelele de conducere din
cadrul structurilor organizaţionale angrenate în proiect: Beneficiarul, Utilizatorii
şi Furnizorul.
Reprezentanţii acestor structuri trebuie să aibă nivelul necesar de autoritate în
cadrul structurilor pe care le conduc pentru a putea lua decizii şi pentru a putea
controla alocarea de resurse materiale şi financiare.
Nivelul de reprezentare în cadrul Comitetului de Conducere al Proiectului al
celor trei structuri menţionate trebuie să ţină cont de importanţa şi dimensiunea
proiectului, având în vedere că participarea în cadrul structurii de conducere a
proiectului este o sarcină suplimentară activităţilor curente şi în consecinţă nu
trebuie să afecteze foarte mult activităţile curente ale celor implicaţi. Din acest
motiv, pe lângă implicarea periodică necesară informării asupra desfăşurării
140

activităţilor planificate ale proiectului, Comitetul de Conducere al Proiectului îşi


va realiza mandatul prin activităţi de management al excepţiilor, adică se va
implica în derularea proiectului numai atunci când planul de proiect aprobat nu
mai poate fi respectat şi când este necesară luarea unor decizii strategice privind
continuarea proiectului.
• Comitetul de Conducere al Proiectului:
 aprobă toate planurile importante ale proiectului şi autorizează orice
deviaţie majoră de la Planurile de Etapă aprobate, conform limitelor de
competenţă;
 confirmă oficial finalizarea fiecărei etape a proiectului şi autorizează
demararea unei noi etape;
 se asigură că nivelul necesar de resurse este alocat proiectului şi
arbitrează conflictele în interiorul proiectului;
 asigură interfaţa între proiect şi mediul organizaţional extern şi găseşte
soluţii de rezolvare a eventualelor conflicte (de interese, de resurse, de
priorităţi) între proiect şi mediul exterior;
 aprobă oficial numirea Managerului de Proiect (din partea Furnizorului)
precum şi responsabilităţile şi limitele de autoritate ale acestuia. De
asemenea, aprobă oficial numirea Coordonatorului de Proiect din partea
Beneficiarului.
Comitetul de Conducere al Proiectului poate folosi resurse externe echipei de
proiect pentru a se asigura că proiectul îşi urmează cursul normal şi că îşi va
atinge obiectivele propuse. Aceste resurse externe sunt organizate sub forma
unei structuri de Asigurare a Controlului Proiectului şi cuprind expertiză în
domenii precum:
 management
 asigurarea calităţii
 audit
 expertiză tehnică specifică ariilor de proiect
Cu toate că face parte din echipa de proiect, Coordonatorul de Proiect al
Beneficiarului îndeplineşte şi un astfel de rol de control din partea Comitetului
de Conducere al Proiectului, în sensul că oferă un punct de vedere separat de cel
al Managerului de Proiect privitor la modul în care se derulează proiectul.
• Reprezentantul Beneficiarului
Reprezentantul Beneficiarului este în final responsabil de rezultatele proiectului,
având sprijinul Reprezentanţilor Utilizatorilor şi al Furnizorului. El trebuie să
seasigure că proiectul va furniza avantajele economice scontate, la nivelul
investiţiei făcute şi că obiectivele iniţiale ale proiectului se păstrează pe durata
derulării acestuia. În îndeplinirea acestor sarcini, Reprezentantul Beneficiarului
trebuie să poată realiza o balanţă justă între interesele organizaţiei, ale
141

utilizatorilor şi ale furnizorului. Persoana desemnată pentru acest rol realizează


şi legătura cu structurile superioare de management ale organizaţiei, oferind
vizibilitate proiectului la nivel înalt.
Reprezentantul Beneficiarului trebuie să aibă o poziţie importantă în cadrul
instituţiei, deoarece trebuie să poată controla bugetul şi esursele alocate
proiectului.
Prin poziţia sa, acest rol trebuie să poată impune deciziile sale atât
Reprezentantului Utilizatorilor cât şi restului organizaţiei sale.
• Reprezentantul Utilizatorilor
• Reprezentantul Utilizatorilor răspunde pentru producerea tuturor
livrabilelor furnizate de către utilizatori, cum ar fi asigurarea că cerinţele
funcţionale au fost definite corect şi complet, că ceea ce va fi produs va fi
util şi va realiza beneficiile aşteptate. De asemenea, va monitoriza faptul
că soluţia dezvoltată va răspunde cerinţelor utilizatorilor în limita
constrângerilor documentului de justificare economică a proiectului.
• Acest rol reprezintă interesele tuturor celor care vor utiliza rezultatele
finale ale proiectului, ale celor care vor utiliza rezultatele proiectului în
vederea atingerii unor obiective, ale ceror care vor realiza beneficii
suplimentare utilizând rezultatele proiectului, precum şi ale tuturor celor
care vor fi afectaţi de rezultatele proiectului.
• Reprezentantul Utilizatorilor este responsabil pentru:
 furnizarea resurselor necesare (din punct de vedere al utilizatorilor)
 asigurarea faptului că proiectul produce rezultate care răspund cerinţelor
utilizatorilor
 asigurarea faptului că rezultatele proiectului oferă beneficiile aşteptate de
către utilizatori
În cazul în care utilizatorii acoperă mai multe departamente funcţionale din
cadrul organizaţiei, ceea ce ar necesita un număr mai mare de Reprezentanţi ai
Utilizatorilor în cadrul Comitetului de Conducere al Proiectului, atunci acest rol
poate fi realizat de mai multe persoane. Dacă se consideră că acest lucru ar fi
contraproductiv, atunci reprezentanţii utilizatorilor pot organiza un comitet în
care problemele să se discute şi să numească apoi un reprezentant care să susţină
punctul de vedere comun în cadrul Comitetului de Conducere al Proiectului.
Reprezentantul Furnizorului
• Rolul Reprezentantului Furnizorului este acela de a asigura realizarea
rezultatelor solicitate de Reprezentantul Utilizatorilor. Reprezentantul
Furnizorului este responsabil pentru calitatea tuturor livrabilelor livrate de
către furnizor(i). Ca parte a acestei responsabilităţi, el trebuie să se asigure
că propunerile privind proiectarea şi dezvoltarea produselor sunt realiste,
adică ele vor atinge obiectivele solicitate de către Reprezentantul
142

Utilizatorilor în cadrul constrângerilor de timp şi de buget fixate de către


Reprezentantul Beneficiarului. Acest rol reprezintă interesele tuturor celor
care proiectează, dezvoltă, procură şi implementează produsele furnizate
şi trebuie să aibă nivelul de utoritate necesar pentru a implica sau a obţine
resursele necesare din partea Furnizorului.
Managerul de Proiect (al Furnizorului)
• Managerul de Proiect are autoritatea din partea Comitetului de Conducere
al Proiectului de a conduce activităţile de proiect de zi cu zi, în cadrul
limitelor de responsabilitate stabilite de către Comitetul de Conducere al
Proiectului. Responsabilitatea principală a Managerului de Proiect este de
a se asigura că proiectul produce toate livrabilele necesare, în cadrul
constrângerilor de timp şi de buget şi la standardele de calitate stabilite.
Rolul Managerului de Proiect nu este acela de a fi antrenat în cadrul
activităţilor zilnice de proiect, ci acela de a delega sarcinile şi
responsabilităţile din cadrul proiectului astfel încât obiectivele acestuia să
fie atinse, păstrând însă o viziune de ansamblu asupra strategiei
proiectului şi a evoluţiei acestuia şi alocând timp sarcinilor de planificare,
monitorizare şi control.
Coordonatorul de Proiect (al Beneficiarului)
Chiar dacă Managerul de Proiect din partea Furnizorului are responsabilitatea
principală pentru coordonarea proiectului, el nu poate controla resursele
organizaţiei Beneficiarului. Din acest motiv este necesar un rol suplimentar – cel
al Coordonatorului de Proiect din partea Clientului. Rolul acestei persoane este
aceea de a organiza resursele Clientului (Beneficiar şi Utilizatori) astfel încât
acestea să fie utile proiectului şi să fie disponibile conform necesităţior planului
de proiect.
Coordonatorul de Proiect asigură interfaţa oficială de comunicare a roblemelor
de zi cu zi între Managerul de Proiect şi organizaţia Clientului. Este important
de precizat faptul că relaţia între Managerul de Proiect al Furnizorului şi
Coordonatorul de Proiect al Beneficiarului nu este una de subordonare, ci una de
colaborare.
Singura linie de raportare oficială a Managerului de Proiect este către Comitetul
de Conducere al Proiectului.
Şef de Echipă
Utilizarea acestui rol nu este obligatorie, folosirea sa depinzând de anvergura
proiectului şi de organizarea pe care Furnizorul o va propune. De asemenea, în
cazul în care dimensiunea echipei de proiect şi specializarea resurselor o impun,
folosirea acestui rol intermediar între Project Manager şi membrii echipei de
proiect este recomandată în vederea uşurării comunicării şi a controlului. În
cazul în care Furnizorul va recomanda formarea unei echipe “în oglindă” din
143

partea Beneficiarului, folosirea acestui rol intermediar va uşura comunicarea


între părţi şi va minimiza punctele de contact oficial între echipe.
Responsabilitatea principală a unui Şef de Echipă este aceea de a asigura
realizarea unor livrabile în condiţiile stabilite de către Project Manager, căruia îi
raportează. De asemenea, un Şef de Echipă poate coordona realizarea unei
întregi etape de proiect.

Faza de planificare

Identificarea sarcinilor
- Planificarea succesiunii sarcinilor
- Identificarea activităţilor critice
- Recrutarea personalului
- Estimarea timpului şi costurilor
- Organizarea echipei
- Stabilirea instrumentelor
(executare/control)
- Repartizarea sarcinilor între executanț
Planificarea proiectului

• Structura de alocare a activitatilor (WBS)


• Matricea de responsabilitati
144

• Planificarea activitatilor:
◦ reteaua de activitati
◦ diagrama Gantt
• Planificarea gestionarii riscurilor
• Planificarea gestionarii calității
• Planificare comunicării

Obiectivele trebuie sa fie bine definite si cuantificabile!


Efectul planificării

• 1 h de planificare salveaza _?_ore de activități de corectare


1 : ? (20 -200)
Planificarea proiectului
• Una dintre cele mai importante activităţi în cadrul oricărui proiect este
planificarea.
• Realizarea unui proiect presupune existenţa unor riscuri date de caracterul
unic al acestuia. Prin planificare se urmăreşte gestionarea şi minimizarea
riscurilor.
• Această etapă contribuie în mod decisiv la succesul sau eşecul proiectului.
• Scopul acestei etape este să clarifice diferite aspecte ale proiectului, astfel
încât să se poată realiza niște estimări pertinente, asumate prin intermediul
Propunerea de Proiect.
• Rolul etapei de planificare este tocmai acela de a defini în detaliu
modalitățile concrete prin care echipa de proiect va putea finaliza cu
succes proiectul.
145

• Cu alte cuvinte, daca Propunerea de Proiect exprima CE va realiza


proiectul, Planul de Proiect ne arata CUM se vor indeplini obiectivele.
• Nu putem demara planificarea unui proiect fără a avea elementele
principale ale definiției sale, chiar dacă o parte din acestea vor suferi
modificări în urma planificării, trebuie sa putem ințelege obiectivele
proiectului și contextul general în care se va desfășura acesta, precum și
sfera sa de cuprindere (continutul proiectului).
• Planul de Proiect este documentul principal care va fi elaborat in cursul
acestei etape si care va servi drept nivel de referință pentru execuția
proiectului.
Un plan este un document, structurat în conformitate cu o schemă sau metodă
predefinită, care descrie cum, când şi de către cine va fi realizat un anumit
obiectiv (sau set de obiective) specific(e). Un plan arată cum se vor realiza
anumite obiective din punct de vedere al duratei de realizare, al costurilor şi al
calităţii livrabilelor.
Componentele unui plan În înţelesul acestui document, un plan nu este o
reprezentare grafică a activităţilor
proiectului şi a duratei acestora. Această reprezentare grafică a calendarului de
proiect este numai o componentă a unui plan, acesta trebuind să conţină
informaţii privind:
 livrabilele care trebuie produse,
 activităţile necesare în vederea realizării acestor livrabile
 activităţile necesare în vederea validării calităţii acestor livrabile
 resursele şi timpul necesar pentru realizarea activităţilor (inclusiv a
activităţilor de control al calităţii), precum şi identificarea resurselor
specializate necesare
 legăturile şi dependenţele între activităţi
 eventuale dependenţe externe privind furnizarea unor informaţii, produse
sau servicii
 momentele de timp când se vor desfăşura diferitele activităţi
 punctele de control când se va realiza monitorizarea progresului
Planificarea cuprinde toate aspectele legate de proiect, în pofida unei percepții
eronate potrivit căreia planul de proiect este echivalent cu programul de
activități. Prin natura sa, un proiect este un sistem complex, în abordarea căruia
ne interesează următoarele aspecte:
• Modul de alocare al activităţilor
• Costurile;
• Calitatea;
• Timpul
• Resursele umane;
146

• Bugetul;
• Riscurile;
• Mecanismele de comunicare
Fiecare dintre acestea constituie un domeniu specific de cunoștințe, sau chiar in
discipline de studiu de sine stătătoare. Aceasta abordare este susținută și de
gruparea
Cunoștințelor in cadrul standardului internațional de management de proiect,
PMBOK
Guide, elaborat de catre Project Management Institute.
• Privita in acest fel, planificarea devine o etapa extrem de complexă si
căre-i poate speria pe mulți.
• Vestea buna este ca abordarea flexibila ne permite să ajustăm
complexitatea și anvergura activităților de planificare în funcție de
complexitatea si anvergura proiectului.
• Cu alte cuvinte, in proiectele de amploare redusa nu va trebui să recurgem
la metode foarte sofisticate de planificare; în același timp, proiectele de
mare anvergură necesită o abordare mult mai sistematizată, pentru care in
mod cert vom avea nevoie de tehnici și instrumente evoluate.
• Pe măsura ce vom parcurge procesul de planificare vom putea face
ajustările necesare in funcție de condițiile specifice ale fiecărui proiect și
ne vom putea alege instrumentele adecvate.

Gestionarea riscurilor
• Riscul poate interveni, fie ca urmare a faptului că intervine un lucru
neplanificat sau că un lucru planificat nu se desfăşoară potrivit
planificării.
• Din moment ce este imposibil să anticipăm cu toată certitudinea viitorul,
toate proiectele includ o notă de risc. Cu toate acestea, se apreciază că
riscul este cu atât mai mare cu cât:
- proiectul durează mai mult;
- intervalul de timp dintre faza de planificare şi faza de execuţie este mai extins;
- experienţa managerului de proiect, a echipei de proiect şi a organizaţiei este
mai restrânsă;
- metodologia şi tehnologia la care se face apel pentru derularea proiectului este
mai nouă şi mai puţin cunoscută.
• Realizarea obiectivelor proiectului presupune cunoaşterea şi asumarea
unor riscuri multiple. Procesul de management al riscului cuprinde trei
faze: identificarea riscului, analiza riscului şi reacţia la risc. Identificarea
riscului se realizează prin întocmirea unor liste de control, organizarea
unor şedinţe de identificare a riscurilor şi analiza documentelor arhivate.
147

Analiza riscului utilizează metode cum sunt: determinarea valorii


aşteptate, simularea Monte Carlo şi arborii decizionali. Reacţia la risc
cuprinde măsuri şi acţiuni pentru diminuarea, eliminarea sau repartizarea
riscului.
• Realizarea obiectivelor şi proiectelor unei organizaţii presupune
identificarea şi asumarea unor riscuri multiple, cum ar fi: schimbările de
mediu sau interne, conceperea unor strategii nerealiste, erori şi omisiuni în
proiectare şi execuţie, etc.
• Numim risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se poate
referi la probabilitatea de apariţie a unui eveniment sau la influenţa, la
efectul unui eveniment în cazul în care acesta se produce. Riscul apare
atunci când:
ˇ un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur;
ˇ efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariţia evenimentului este nesigură;
ˇ atât evenimentul cât şi efectul acestuia sunt incerte.
Procesul de management al riscului
• Riscul într-un proiect se referă la probabilitatea de a nu se respecta
obiectivele stabilite în termeni de performanță (nerealizarea standardelor
de calitate), program (nerespectarea termenului de execuţie) si cost
(depăşirea bugetului).
• Managementul riscului nu elimină în totalitate riscul, dar aceasta nu
echivalează cu a spune că este un proces de care ne putem dispensa. În
plus, analiza riscului trebuie să preceadă declanşarea proiectului şi, în
cazul în care verdictul acestei analize este că riscul este inacceptabil,
proiectul poate fi abandonat în întregime.
• Element de risc este orice element care are o probabilitate măsurabilă de a
devia de la plan. Aceasta presupune desigur existenţa unui plan.
Strategiile, planurile şi programele firmei constituie elemente care permit
prefigurarea realităţii şi apoi confruntarea realizărilor efective cu
rezultatele aşteptate. Pentru realizarea obiectivelor firmei este necesară
derularea unor seturi de activităţi
• O activitate, notată (a), poate fi considerată element de risc dacă sunt
îndeplinite simultan următoarele două condiţii:
0 < P(a) < 1 (1)
L(a) = 0 (2)
unde: P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă
E(a) = efectul evenimentului (a) asupra obiectivelor
L(a) = evaluarea monetară a lui E(a)
• Managementul riscului este un proces compus din trei faze distincte:
 identificarea riscului;
148

 analiza riscului;
 reacţia la risc.

Identificarea riscurilor
• În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potenţiale,
efectele şi probabilităţile de apariţie ale acestora pentru a decide care
dintre riscuri trebuie prevenite.
Practic, în această fază se identifică toate elementele care satisfac condiţiile (1)
şi (2).
• Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc
cu probabilităţi reduse de apariţie sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta
înseamnă că pot fi neglijate acele elemente pentru care P(a) sau L(a) tind
către zero.
• Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să
ia în considerare atât riscurile interne cât şi pe cele externe.
• Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate
controla sau influenţa, în timp ce riscurile externe nu se află sub
controlul acesteia.
• Brainstorming – în cadrul unei sesiuni de brainstorming participă cât mai
multe persoane care au legătură cu proiectul, acestora fiindu-le solicitat să
numească riscurile la care se gândesc în legătură cu proiectul în care sunt
implicaţi. Este etapa în care nu se fac niciun fel de evaluări ale
elementelor enumerate, în care nu se discută nimic, ci doar se listează de
149

către moderator pe o cola de flipchart. Pe măsură ce participanţii văd


ideile listate se vor gândi la alte idei; fiecare idee nouă va stimula alta din
partea altcuiva, fiind, în final înşirate multe idei legate de riscurile
posibile.
• Tehnica Delphi – este asemănătoare cu brainstorming-ul diferenţa fiind
că participanţii nu se cunosc, participanţii la exerciţiu fiind anonimi, ceea
ce stimulează fluxul de idei. Procesul începe cu un chestionar prezentat de
către moderator, chestionar care solicită ideile participanţilor cu privire la
riscurile legate de proiect. Răspunsurile participanţilor sunt clasificate şi
lămurite de către mediator. Lista clasificată şi clarificată va circula printre
participanţi pentru comentarii sau adăugiri. Participanţii îşi pot schimba
părerea, dar trebuie să motiveze acest lucru. După câteva cicluri se obţine
consensul şi se ajunge la o listă detaliată a posibilelor riscuri.
• Metoda bileţelelor Crawford – nu presupune un mediator la fel de
puternic ca tehnicile prezentate anterior, avantajul major fiind acela că
poate duce la un număr mare de idei într-un timp foarte scurt. Mediatorul
va repeta aceeaşi întrebare de zece ori, fiecare participant trebuind să
treacă pe bileţele diferite răspunsuri diferite de fiecare dată.
• De exemplu se repetă de zece ori întrebarea: „Care credeţi că este cel mai
mare risc pentru proiect?”, fiecare participant va avea la final zece
răspunsuri diferite.
• Analogii – metoda este foarte simplă, putându-se forma o analogie din
lecţiile învăţate şi din planul de management al riscurilor din cadrul altor
proiecte asemănătoare. Prin compararea a două sau mai multe proiecte, se
pot observa caracteristici asemănătoare care vor face mai uşoară
identificarea riscurilor în cadrul noului proiect.
• Revizuirea documentaţiei – acesta cuprinde revizuirea tuturor
materialelor proiectului care au fost generate până în momentul analizei
riscurilor. Include, de asemenea, revizuirea lecţiilor învăţate şi a planurilor
de management al riscurilor din proiecte anterioare, obligaţiilor
contractuale, elementelor de referinţă pentru domeniul de acţiune,
program şi buget, disponibilităţii resurselor, planurilor pentru personal,
furnizori, precum şi a listelor de presupuneri.
• Discuţii cu experţi – sunt solicitaţi experţi sau persoane cu experienţă în
tipul de proiecte vizat sau în probleme deja întâlnite şi rezolvate, discuţiile
cu aceştia putând fi de mare ajutor pentru a evita rezolvarea aceloraşi
probleme încă o dată.
150

• Odată identificate riscurile, acestea trebuie documentate. Având în vedere


faptul că managementul riscurilor se desfăşoară pe toată perioada de viaţă
a unui proiect, trebuie să existe o modalitate de organizare şi documentare
a riscurilor, pe parcursul înaintării proiectului putând fi adăugate
informaţii suplimentare cu privire la evenimentele riscante identificate
Analiza riscurilor
• Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima
fază şi realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza
riscului se foloseşte un instrumentar matematic divers, mergând de la
analiza probabilistică la analiza Monte Carlo. Alegerea instrumentarului
matematic trebuie să fie adaptată necesităţilor analizei şi să ţină seama de
acurateţea datelor disponibile.
• Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorii
aşteptate (VA), care se calculează ca produs între probabilităţile de
apariţie ale anumitor evenimente şi efectele acestora:
VA(a) = P(a) x E(a) (3)
unde: VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a)
P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a)
E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a)
• Având în vedere faptul că estimarea probabilităţilor este un proces cu un
grad mare de subiectivitate, rezultatele obţinute prin metoda valorii
aşteptate sunt de obicei utilizate ca date de intrare pentru analize
ulterioare.

Alocarea responsabilităţilor
Matricea de alocare a responsabilităţilor
• Matricea de alocare a responsabilităţilor (eng. Responsibility Assignment
Matrix -RAM) arată cine participă şi în ce măsură la realizarea unei
activităţi sau la luarea deciziilor în legătură cu aceasta.
• Pentru proiectele complexe poate fi necesară realizarea unei serii de
matrici descendente, de la nivelul de ansamblu al proiectului până la
niveluri inferioare de detaliu necesare.
Elaborarea matricei responsabilităţilor trebuie să fie o activitate de grup la care
să participe persoanele cheie implicate la diferite nivele ierarhice în proiect.
Comunicarea deschisă, rezolvarea şi prevenirea conflictelor, realizarea
consensului cu privire la rolul fiecăruia în cadrul proiectului constituie doar
câteva dintre efectele realizării într-o manieră participativă a matricei
responsabilităţilor.
151

Diferitele persoane (sau roluri) apar in matrice sub forma de titluri de coloane
iar livrabilele specifice situaţiei descrise mai sus sunt listate pe rânduri.
Foloseşte căsuţele de intersecţie pentru a descrie responsabilitatea fiecărei
persoane pentru fiecare livrabil in parte. Iată un exemplu simplu de matrice,
urmat de categoriile de responsabilităţi sugerate.

Matricea de alocare responsabilități


Unde:
"A" înseamnă ca persoana (sau rolul) aprobă produsul.
"R" înseamnă ca persoana (sau rolul) revizuieşte produsul
"C" înseamnă ca persoana (sau rolul) creează produsul.
152

Descompunerea activităţilor unui proiect


Noțiunea dată ne spune că trebuie sa realizam o descompunere (a întregii munci
din cadrul proiectului), iar rezultatul obţinut este o structura ordonata.
• WBS oferă o metodă de descriere în mod vizual a activităţilor şi
proceselor proiectului.
• Se prezintă în mod uzual sub forma unei structuri arborescente pe mai
multe nivele, fiecare nivel reprezentând un grad de detaliere a proiectului.
• Toata munca din proiect este inclusa in WBS;
• activitățile care nu se afla in WBS nu există, si in consecință, nu li se
pot aloca resurse, nu pot fi bugetate si programate spre execuţie.
• Din acest motiv, trebuie sa fim foarte atenţi atunci când alcătuim WBS,
astfel încât sa includem toate activităţile.
• Exista foarte multe tehnici si recomandări pentru realizarea WBS, dar
esenţial este sa pornim de la nivelul general (de exemplu livrabilele
majore ale proiectului) si sa detaliem pas cu pas, ajungand la nivelul cel
mai detaliat, activitățile din cadrul fiecărei faze, sub-faze etc.
• Numărul de nivele este determinat de dimensiunea proiectului. într-un
proiect comlex, cum ar fi construirea unui Sistem Informațional
Corporativ, primul nivel în WBS ar putea fi o listă de sub-proiecte.
• Întrun proiect simplu, cum ar fi implementarea unui soft pentru citirea
emailurilor, numărul total de nivele s-ar putea reduce la trei.

Faza de planificare a activităților


(Work Brakedown Structure)
153

• Cel mai răspândit instrument de lucru în faza de planificare activități se


numeşte Work Brakedown Structure (WBS),
(ramificare de sus în jos a planificării, planificare arborescentă)
Altfel zis- structura de descompunere a activităţilor sau structura de alocare a
activităților.
• WBS este utilizat ca data de intrare pentru toate celelalte procese din
cadrul fazei de planificare a proiectului:
– planificarea activităţilor,
- estimarea bugetului,
- identificarea riscurilor,
- gestionarea resurselor.
Conceptul WBS a fost dezvoltat în cadrul metodologiei de managementul a
proiectelor Program Evaluation and Review Tecnique (PERT) elaborată în
cadrul United States Department of Defense (DoD).
PERT a fost introdusă de U.S. Navy în 1957 pentru a fi folosită în cadrul
procesului de dezvoltare a programului Polaris. Dintre toate tehnicile de
management de proiect, este poate cea mai clară si autoexplicativa:
WBS este utilizat ca dată de intrare pentru toate celelalte procese din cadrul
fazei de planificare a proiectului – planificarea activităţilor, estimarea bugetului,
identificarea riscurilor, gestionarea resurselor umane.
• Conceptul WBS a fost dezvoltat în cadrul metodologiei de managementul
a proiectelor Program Evaluation and Review Tecnique (PERT) elaborată
în cadrul United States Department of Defense (DoD). PERT a fost
introdusă de U.S. Navy în 1957 pentru a fi folosită în cadrul procesului de
dezvoltare a programului Polaris.
• Dintre toate tehnicile de management de proiect, este poate cea mai clară
si autoexplicativa: denumirea sa ne spune că trebuie sa realizam o
descompunere (a întregii munci din cadrul proiectului), iar rezultatul
obţinut este o structura ordonata.
• WBS oferă o metodă de descriere în mod vizual a activităţilor şi
proceselor proiectului. Se prezintă în mod uzual sub forma unei structuri
arborescente pe mai multe nivele, fiecare nivel reprezentând un grad de
detaliere a proiectului.
• Toata munca proiectului este inclusa in WBS; activitățile care nu se afla
in WBS nu există, si in consecință, nu li se pot aloca resurse, nu pot fi
bugetate si programate spreexecuţie. Din acest motiv, trebuie sa fim foarte
atenţi atunci când alcătuim WBS, astfel încât sa includem toate
activităţile.
• Exista foarte multe tehnici si recomandări pentru realizarea WBS, dar
esenţial este sa pornim de la nivelul general si să detaliem pas cu pas,
154

ajungand la nivelul cel mai detaliat, activitățile din cadrul fiecărei faze,
sub-faze etc.
• Numărul de nivele este determinat de dimensiunea proiectului. într-un
proiect comlex, cum ar fi construirea unui sistem informațional al unei
corporații, primul nivel în WBS ar putea fi o listă de sub-proiecte.
• Într-un proiect simplu, cum ar fi implementarea unui soft pentru citirea
emailurilor, numărul total de nivele s-ar putea reduce la trei.
Organizarea nivelelor WBS
• Daca organizaţia decide să adopte un PLC pentru dezvoltarea proiectului
atunci primul nivel este reprezentat de fazele definite în PLC.
• Livrabile proiectului sunt apoi organizate pe faza şi formează nivel doi.
• Nivelele următoare nu sunt altceva decât detalieri ale acestora, fiecare
nivel reprezentând o descompunere a nivelului superior in componente
mai mici, pana când ajungem la activitățile concrete care trebuie
executate. Nivelul cel mai de jos – frunzele arborelui - este cel al
activităților individuale (sau pachete de activități), care pot fi estimate din
punctul de vedere al costurilor si al duratei si care pot fi atribuite unor
persoane si programate pentru execuţie.
• Comparaţia cea mai sugestiva poate fi făcută cu organigrama unei firme,
in care pornind de la nivelul cel mai de sus, descompunem organizația in
divizii, departamente, servicii etc., până la nivel de poziţie individuala.
Exact aşa stau lucrurile si cu WBS, numai ca in loc de structuri
organizaționale avem de-a face cu etape, faze si activități, deci părți
componente ale muncii care trebuie realizata in proiect.

Reguli pentru realizarea unui WBS


• Regula 100%: Una dintre cele mai importante reguli în cadrul WBS este
Regula 100% care spune faptul că în cadrul WBS trebuie capturate toate
activitățile proiectului (activitățile ce nu există în WBS nu pot fi
planificate şi nu există în proiect). Regula 100% se aplică şi pe nivele –
astfel, activitățile de pe un nivel, reprezentând descompunerea unei
activități de la nivelul imediat superior (activitatea părinte) trebuie să
reprezinte 100% din aceasta.
• Descompunerea pe nivele: Dacă proiectul va fi dezvoltat în conformitatea
cu un PLC, fazele vor fi pe primul nivel WBS. În următorul nivel WBS
sunt identificate livrabilele majore ale proiectului. Aceste livrabile ar
trebui sa fie deja definite şi documentate. Daca există deja un nivel al
fazelor, atunci trebuie să grupăm livrabilele şi să le asociem fazelor
corespunzătoare.
155

• O prima versiunea a WBS fiind realizată trebuie să decidem dacă am


surprins toate detaliile care să permită controlul facil al proiectului. Dacă
nu, atunci livrabilele pot fi descompuse mai departe. De exemplu
realizarea documentului de cerinţe poate fi descompus în următoarele:
realizare interviu cu utilizatorii, realizare document cerinţe preliminar,
revizuire document în colaborare cu utilizatorii, realizarea document final.
• Nivelul de detaliu: Una dintre problemele cu care se confruntă managerul
de proiect în procesul de construire a WBS este când să se oprească în
procesul de detaliere a activităților (descompunere a activităților):
 Regula celor 80 de ore – spune că nici o activitate nu trebuie să
depăşească efortul total de 80 de ore pentru realizarea acesteia;
 Nici o activitate nu trebuie să aibă o durată mai mare decât o perioadă de
raportare în cadrul proiectului.
• Mărimea unei structuri WBS n-ar trebui sa depăşească 100-200 elemente
terminale (un element terminal este cel mai jos element –activitate- care
nu poate fi divizată).
• In cazul ȋn care sunt necesare mai multe elemente terminale se folosesc
subproiecte.
• WBS ar trebui de asemenea sa aibă 3-4 nivele în adâncime, fiecare nivel
având 5-9 elemente.
• Aceste sugestii derivă din faptul că:
 Capacitatea memoriei umane pe termen scurt este limitata la 5-9
elemente;
 Daca exista un timp fix pentru planificarea unui proiect, cu cat sunt mai
multe terminale cu atât mai puţin timp se acorda fiecăruia in parte;
 Cu cat sunt mai multe elemente terminale cu atat mai multe vor fi
dependintele dintre ele.
 Intr-o structura WBS nu se reprezintă interdependentele dintre activități;
cu alte cuvinte, nu ne interesează in acest moment daca activitatea A
trebuie sa fie finalizata înainte de ȋnceperea activității B. Mai târziu vom
vedea ca pentru reprezentarea interdependentelor avem la dispoziţie o
tehnica speciala. WBS nu trebuie confundat cu programul de activități;
structura de descompunere pe activități nu cuprinde informatii privind
datele de ȋncepere şi de finalizare a activităților. Aceste informaţii
urmează a fi adăugate intr-unul din paşii următori ai procesului de
planificare, atunci când vom elabora programul de activități. WBS ne
ajuta doar sa descompunem un ansamblu in părțile sale componente,
pentru a-l putea ȋnțelege şi administra mai uşor.
156

 Structura WBS nu cuprinde informaţii despre persoanele responsabile cu


execuţia activităților. Atribuirea activităților către membrii echipei se va
face ulterior.
 Activitățile pentru managementul proiectului trebuie incluse in WBS.
Chiar daca nu sunt activități de execuţie, acestea consuma timp si resurse
şi in consecinţă, fac parte din proiect. In alcătuirea WBS, focalizarea
trebuie sa fie orientata spre elementele livrabile ale proiectului; cu alte
cuvinte, trebuie sa ne punem întrebări de genul "Ce activități sunt
necesare pentru a realiza acest element livrabil?". Nu trebuie sa uitam nici
un moment caproiectul nostru este definit ȋn primul rând prin elementele
livrabile pe care le produce, traduse apoi in activități.
Unelte pentru realizarea WBS
• Exista mai multe unelte si tehnici care ne pot ajuta in acest sens. In funcţie
de complexitatea proiectului, dar si de preferinţele celor care realizează
structura WBS, se poate alege metoda potrivita. Nu trebuie sa uitam că
scopul folosirii acestora este acela de a uşura crearea structurii WBS.
 Uneltele software specializate. Fireşte, este varianta cea mai buna,
datorita avantajelor pe care le oferă aceste aplicaţii: interfaţa grafica
intuitiva, vizualizarea WBS sub forma de arbore, posibilitatea exportării
in diferite formate tabelare, posibilitatea reutilizării unor structuri WBS
realizate anterior, etc.
 Aplicatii software de uz general, de tipul MS Excel. Deşi facem
precizarea ca WBS nu este o lista identată, ci un arbore, uneori putem
reprezenta structura arborescenta si cu ajutorul programelor de calcul
tabelar. Exista de asemenea si numeroase programe de tip plug-in care
adăugate in Excel, simulează destul de bine reprezentarea grafica de tip
arbore.
• Metoda etichetelor auto-adezive: aceasta este de departe cea mai simpla
si mai intuitiva metoda de a organiza WBS.
Iată ce trebuie făcut: persoanele din grupul care participa la elaborarea WBS
scriu pe etichete auto-adezive denumirile activităților din proiect, fără a ȋncerca
sa le găsească o relaţie de ordonare. Pur si simplu, scriem pe etichete activitățile
care credem ca sunt necesare in proiect, aşa cum ne vin in minte.
Acestea sunt lipite apoi pe o tabla sau pe un perete si echipa începe sa le
organizeze in mod logic, respectând regulile enunţate in articolul anterior.
Practic, aceasta metoda este utila mai ales atunci când ne este dificil sa realizam
de la început o structura ordonata ierarhic.

Exemplu WBS proiect multimedia


157

Exempleu Realizare WBS pentru un proiect WEB


158

METODE DE PLANIFICARE ÎN TIMP A PROCESELOR COMPLEXE


(CPM, PERT, GANTT)

Planificarea activităţilor
• Pana acum ne-a interesat ce activităţi trebuie sa facem, fără a ne preocupa
ordinea lor in timp si dependentele dintre activităţile individuale. Cu toate
acestea, nu putem programa execuţia acestor activităţi fără sa precizam ce
relaţii de interdependenta exista intre ele, cu alte cuvinte care sunt
condiţiile impuse datelor de începere si de finalizare pentru fiecare
activitate din cadrul proiectului. Deoarece numărul activităţilor este in
general destul de mare, ar fi dificil sa avem o vedere de ansamblu a
dependentelor daca le-am lista pur si simplu. Pentru a ne simplifica efortul
vom recurge la instrumente specifice grafice cu ajutorul cărora vom
reprezenta vizual secvenţialitatea lucrărilor din proiect.
• O reţea de activităţi este o reprezentare schematică a activităţilor
proiectului şi a legăturilor logice (dependenţelor) dintre acestea. În cadrul
procesului de management al proiectului, realizarea diagramei reţelei de
activităţi este procesul de organizare şi secvenţializare a activităţilor
proiectului.
• Diagrama reţelei de activităţi nu trebuie să lipsească din orice proiect,
indiferent de complexitatea acestuia. Diagramele pot fi desenate de mână,
sau pot fi utilizate unelte software.
• Vom vedea pe parcursul acestui capitol ce tehnici putem folosi pentru
crearea diagramei reţelei de activităţi, precum si tipurile de dependente
care pot exista între activităţile din proiect.
Cele mai cunoscute tipuri de reţele de activităţi sunt:
 CPM, de la Critical Evaluation Plan;
 PERT, de la Program Evaluation and Review Technique;
 GERT, de la Graphical Evaluation and Review Technique;
 Diagrama Gantt. O alta unealtă utilizată în cadrul procesului de
planificare şi urmărire a execuţiei proiectului,
 Managementul de proiect poate fi tratat ca proces de dirijare a unui
ansamblu de activităţi şi, în acelaşi timp, ca o componentă de program.
 Pornind de la definiţia cea mai generală a proiectului, o investiţie de
capital pe o Perioadă determinată, cu scopul de a crea active productive,
managementul proiectelor poate fi privit ca un proces complex de dirijare,
alocare şi temporizare (programare în timp) a resurselor disponibile în
vederea atingerii obiectivelor dorite într-o manieră operativă şi eficientă.
 Metodele de management al proiectelor, folosite la planificarea în timp,
aşa cum este şi metoda drumului critic,
159

fie în varianta deterministă – C.P.M.,


fie în varianta probabilistă – P.E.R.T.,
nu fac altceva decât să urmărească modul în care sunt consumate diferitele tipuri
de resurse într-o structură complexă, descrisă printr-un model de tip graf
orientat.
Se urmăreşte prin aplicarea acestor metode de management al proiectelor
dirijarea unor activităţi noi (care compun într-o structură complexă proiectul şi
care prezintă o serie de restricţii privind resursele) şi asigurarea unui nivel de
competenţă în ceea ce priveşte performanţele.
Metoda drumului critic
are două categorii de variante:
♦ variante deterministe:
 metoda CPM (Critical Path Method)
 metoda MPM (Metra Potenţial Method)
 metoda CPS (Critical Path Scheduling)
♦ variante probabiliste:
 metoda PERT (Program Evaluation of Review Technique)
 metoda PERT/cost
 metoda RAMPS (Resource Allocation and Multi-Project Scheduling)

În metoda drumului critic se apelează, în vederea identificării şi formalizării


unui sistem care face obiectul analizei sau procesului de coordonare şi/sau
control, la următoarele concepte:
 • Proces complex – ansamblu de activităţi necesare atingerii unui scop
(succesive sau simultane) a căror succesiune logică alcătuieşte un sistem
organizat, reprezentat printr-un model matematic determinist, schematizat
printr-un grafic reţea (graf orientat);
 • Activitate – acţiune care duce la transformarea sau modificarea unei
stări, cu consum de resurse.
 Eveniment - moment semnificativ al procesului în care începe sau se
termină una sau mai multe activităţi

Fig.12.5. Reprezentarea unei activităţi într-un graf orientat


160

Exemple de graf orientat

Tipuri de drumuri - drum – un şir de activităţi consecutive;


- drum complet – drumul dintre nodul iniţial şi cel final;
- drum critic – cel mai lung drum complet.
• Reguli pentru construirea grafului:
- nu este o construcţie la scară;
- distanţele şi unghiurile se aleg pentru a crea un graf clar;
- trebuie sa fie fluent – să arate sensul de defăşurare a procesului;
- o activitate începe într-un nod şi se termină într-un nod;
- între două noduri este admisă o singură activitate.

În traseul unui drum Nu sunt admise circuite

Soluţie pentru două activităţi paralele a căror sfârşit condiţioneză începutul unei
noi activităţi

Soluţie pentru evitarea unui circuit


161

• Metoda drumului critic constă în identificarea activităţilor care


influenţează în mod hotărâtor durata totală necesară pentru derularea
procesului complex analizat.
• Succesiunea în timp a acestor activităţi critice se numeşte drum critic,
fiind drumul cu durata cea mai mare dintre toate drumurile complete
posibile de format în structura grafului.
• Asupra activităţilor critice trebuie orientată toată atenţia analistului în
vederea respectării limitelor de realizare a procesului complex şi, dacă
este cazul, a ajustării acestora.

Metoda PERT (Program Evaluation of Review Technique)


Etape in procesul de planificare PERT:
Identificarea activitatilor specifice si a obiectivelor intermediare
Se alcatuiește o listă de activitati care, in etape ulterioare, sa poata fi extinsă cu
ajutorul informațiilor avute la dispozitie;
Determinarea etapizarii activitatilor
Această etapă presupune o analiza a fiecărei activități in parte pentru a
determina relatiile acestora una cu cealaltă si ordinea in care trebuie finalizate;
Construirea diagramei de retea
Construirea diagramei se poate face cu ajutorul unui software specializat sau
manual. In ambele cazuri, este bine sa se foloseasca simboluri uzuale ca de
exemplu: activitatile vor fi reprezentate de sageti, in timp ce obiectivele
intermediare sunt simbolizate prin cercuri.
• Durata activităţii este incerta, dar se poate estima.
- estimare optimistă (0)
- estimare probabilă (n)
- estimare pesimistă (p)
• Ipoteza I: durata activităţii urmează
o repartiţie β
Caracteristicile distribuţiei β
- este asimetrică
- este finită
- Media valorilor -
162

• Ipoteza II: durata drumului critic urmează o distribuţie normală în


condiţiile:
- drumul critic are o lungime sensibil mai mare (peste 10%) fată de orice alt
drum complet;
- activităţile componente ale drumului critic au o durată neglijabilă în raport cu
acesta (sub 10%);
- probabilitatea ca procesul să se realizeze la momentul T este aria de sub curba
p = f(Z).

Estimarea timpului necesar pentru realizarea fiecarei activitati


Pentru a determina timpul de realizare a unei activități, in mod normal se
determină trei timpi:
”timpul optimistic”,
„timpul cel mai probabil”,
„timpul pesimistic”.
Timpul de realizare a unei activitati se calculeaza apoi astfel:
Determinarea caii critice: Calea critica se determina prin adaugarea timpilor
activitatilor pentru fiecare secvență si determinand cea mai lungă cale a
proiectului.
Updatarea PERT pe masura ce proiectul progreseaza: Pe masura ce proiectul
progreseaza, se pot face modificari. Timpii programati pot fi modificati cu cei
realizati. Daca apari intarzieri, se vor aloca resurse aditionale pentru recuperarea
acestuia si diagrama PERT va fi modificata pentru a reflecta acest lucru
Avantaje ale PERT
Diagrama PERT este mai folositoare decat alte metode utilizate in prezent
deoarece ne pune la dispozitie unele informatii precum:
• Timpul prognozat de realizare a proiectului;
• Probabilitatea de realizare inaintea datei specificate;
• Activitatile – cai critice care au impact direct asupra datei de finalizare
a proiectului;
• Activitatile care au timp suplimentar la dispozitie care poate fi pus la
dispozitie activitatilor – cai critice;
• Data de incepere si incheiere a proiectului.
163

Dezavantaje ale PERT


Printr ele limitarile PERT, se pot aminti urmatoarele:
• Estimarile timpilor activitatilor sunt oarecum subiective si depind de
judecata uneia sau mai multor persoane pe baza unor informatii (complete
sau incomplete) avute la dispozitie in momentul realizarii estimarilor;
• Chiar daca timpii activitatilor sunt bine estimati, PERT accepta o beta –
distributie a acestor estimare in cadrul intregului proiect, in timp ce
distributia reala poate fi reala.
• Chiar daca PERT realizeaza o beta-distributie similara cu cea reala, exista
posibilitatea aparitiei unor intarzieri deoarece timpul asociat de catre
PERT caii critice va fi intotdeauna mai mare decat in mod real.

Tabele calendaristice GANTT


• Tabele calendaristice GANTT sunt forma cea mai simplă de planificare de
proiect, util la planificarea directă a proiectelor mici si mai putin
complexe sau reprezentând un instrument pentru programarea activităţilor
deja supuse unei analize în reţea, folosind un graf orientat tehnica de
căutare a drumului critic.

La construcţia tabelelor calendaristice se ţine cont de următoarele reguli:


- se reprezintă intervalul de timp stabilit pentru desfăşurarea proiectului,
între data de început şi cea de sfârşit a procesului şi marcând intervalele
de indisponibilitate (week-end, sărbători legale etc.)
- duratele activităţilor critice, necritice şi rezervelor se reprezintă prin bare
(segmente) diferite.
- duratele activităţilor se reprezintă la momentul minim de început t0i
- la activităţile necritice se reprezintă în continuarea segmentului durată
rezervele.
Diagramele cu bare, cum mai sunt numite graficele Gantt, se folosesc de multă
vreme pe scară largă şi sunt considerate nişte unelte foarte valoroase pentru
planificare. Nu numai că sunt uşor de trasat sau interpretat, dar sunt şi uşor de
adaptat la o mare varietate de cerinţe de planificare.
164

• Prezentarea caracterisitcilor metodei Metoda Gantt este utilizată pentru


programarea şi urmărirea atât în ansamblu cât şi pe etape a modului de
derulare a unui proiect.
• Metoda permite ordonarea diferitelor activităţi ale unui proiect în funcţie
de o serie de factori cum ar fi:
 - durata activităţilor;
 - relaţiile de precedenţă care există între diferitele activităţi;
 - termenele ce trebuie respectate;
 - capacităţile de producţie.
• Metoda Gantt poate să fie reprezentată grafic în două moduri:
- graficul Gantt, care prezintă în abscisă timpul, iar în ordonată sunt precizate
activităţile prin trasarea unor bare orizontale cu lungimea proporţională cu
durata (fig. );
- diagrama Gantt, care se prezintă sub forma unui tabel în care sunt prezentate
activităţile pe coloane, iar duratele acestora pe linii (tabelul).
• Metoda Gantt prezintă avantajul unei construcţii simple, eficace din punct
de vedere al modului de interpretare, uşor adaptabilă la o serie de planuri
şi de proiecte, aplicându-se cu succes şi în cazul proiectelor mai puţin
complexe. De aici, derivă şi limitele metodei şi anume, în cazul
proiectelor complexe (cu un număr de activităţi mai mare) urmărirea
grafului Gantt este dificilă, ceea ce conduce la înlocuirea acestuia şi
utilizarea unor tehnici de calcul şi metode specifice.

Programarea activităţilorla construirea grafului Gant


• Graful Gantt permite, printr-o construcţie uşor de realizat, analiza
activităţilor critice (activităţi care trebuie să se finalizeze cât mai repede
posibil, deoarece orice întârziere va modifica durata finală a proiectului)
oferind posibilitatea realizării cu uşurinţă a nivelării resurselor (utilizarea
prin repartizarea raţională între activităţi a resurselor: materiale, umane,
financiare).
• Pentru utilizarea metodei se parcurg următoarele etape de lucru:
 - definirea proiectului;
 - definirea activităţilor de executat;
 - determinarea duratei fiecărei activităţi;
 definirea legăturilor dintre activităţi.
165

Diagrame Gant În MS Project

Faza de executare
• Realizare/dezvoltare produs

- Emiterea ordinelor de schimbare


- Analiza situaţiei proiectului
- Rapoarte asupra proiectului
- Revizuiri asupra bugetelor şi
planificărilor
166

Faz de monitorizare & control


Inspectare
- Auditare
- Testare (a unităților şi de integrare)

Faza de îcheiere
Obţinerea acordului clientului
(testarea de acceptare)
Instalarea produsului la client
Întocmirea documentaţiei
Semnătura de recepţie
Audit post-implementare
Întreţinere
Evaluarea valorii

Determinare Constrângeri (IDEF9)


• Buget
• Termene
• Resurse
• Tehnologice
• Geografice
• Politice/culturale
• Legale
• Operationale
Este ușor când ne gândim la exemple de politici, reguli, legi sau metode etc. care
guvernează comportamentul unor părți ale societății sau a unei companii.
Dar, pentru a defini o metodă de descoperire și analiză a unor astfel de
fenomene, trebuie să ne întoarcem și să formăm o perspectivă pentru înțelegerea
naturii modului în care funcționează aceste mecanisme și alte mecanisme de
formare a constrângerilor.
O constrângere este o relație care este menținută sau aplicată într-un anumit
context. Termenul relație se referă la o asociere abstractă, generală sau la o
conexiune care se află între două sau mai multe obiecte conceptuale sau fizice.
O constrângere este pur și simplu o relație specială - una care este verificată,
restricționată sau obligată să existe într-un anumit set de condiţii. Termenul de
context se referă la un astfel de set distinct de condiții.
167

• Prin urmare, o constrângere este menținută într-un anumit context atunci


când o relație este menținută sau aplicată în acest context.
• Dimpotrivă, o constrângere nu se află într-un anumit context dacă, pentru
acel set de condiții, constrângerea nu este menținută sau aplicată
• Exemple de constrângeri se găsesc în jurul nostru. Există constrângeri
între obiecte, între obiecte și procese, între procese și între obiecte,
proprietăți ale obiectelor și valoarea acestor proprietăți.
• Constrângerile sunt exprimate în declarații de constrângere.
De exemplu, o declarație de constrângere care exprimă o constrângere între
obiecte ar putea fi
"Doar managerii de proiect sunt autorizați să semneze solicitările înainte de
deplasare".
Un exemplu de constrângere între obiecte și procese poate fi ceva de genul
"Toate călătoriile necesită o aprobată înainte de plecare. „ "Pregătirea înainte de
efectuarea oricărui lucru„ sau "Leasingul necesită efectuarea plăților lunare„
reflectă constrângerile dintre procese.
"Ocuparea maximă a complexului de clădiri este de două sute de persoane" sau
"Produsul A necesită 3600 de ore de prelucrare"
sunt exemple de declarații de constrângere care implică obiecte, proprietăți ale
obiectelor și valorile acestora.
În acest context, noțiunea de sistem este caracterizată ca: o colecție de obiecte
care se află în relații particulare și care prezintă comportament particular prescris
de o serie de constrângeri. În sistemele fabricate de om, această caracterizare
este de obicei extinsă pentru a include noțiunea de realizare a unui anumit scop.
Comportamentul și relația influențează rolul colecției de constrângeri care
distinge noțiunea unui sistem de cel mai general, noțiunea de situație sau stare
de lucruri.
De fapt, în special în sistemele fabricate de om, constrângerile pot specifica
faptul că anumite proprietăți și relații (de exemplu, constrângerile de
oportunitate egală) nu pot influența comportamentul sistemului.
Datorită rolului deosebit de determinant al comportamentului, constrângerile au
fost de mult timp studiul orientat atât spre înțelegere, cât și spre control mai bun
al mediului natural.
În ecologie, de exemplu, constrângerile dintre organismele vii sunt studiate
pentru a înțelege și menține mai bine echilibrul delicat al naturii. În chimie,
descoperirea constrângerilor între elementele de bază iar procesele reactive
cuprind o mare parte din disciplină. Exemple similare ar putea fi luate în
considerare în fizică, termodinamică, fiziologie medicală și așa mai departe.
Studiul constrângerilor nu este însă limitat la științele naturii. Exemple similare
pot fi găsite în studiul obiectelor și sistemelor create de om. Constrângerile
168

manifestate în procesul de proiectare, de exemplu, sunt relațiile dintre


proprietățile sau variabilele artifactului propus și contextul mediuli sau.
Constrângerile de proiectare stabilesc regulile, cerințele, relațiile, convențiile
și principiile pe care designerii trebuie să le utilizeze pentru a sintetiza soluțiile
de proiectare
În concordanță cu cadrul de mai sus, sistemele de afaceri pot fi văzute ca o
colecție de obiecte care se comportă sub influența constrângerilor pentru a
realiza un anumit scop.
În analiza colectării constrângerilor relevante unui anumit sistem de afaceri, este
util să se caracterizeze unde constrângerea este pusă în aplicare și controlată în
raport cu un sistem.
Prin urmare, caracterizam constrângerile ca:
- in (forțat intern la sistem),
- pe (forțat extern și controlat extern la sistem),
- de (posedat și, prin urmare, controlabil în cadrul sistemului) și
- între (constrângeri care leagă sistemele de afaceri ca obiecte împreună pentru
a forma sisteme mai mari).
Performanța unui sistem de afaceri, fie că funcționează independent sau în
concert cu alte sisteme de afaceri, este guvernată de constrângeri.

Constrângerile pot fi în general clasificate ca fiind fie de


acordare, fie de limitare într-un anumit context.

Deşi termenul "constrângere" adesea evocă imagini de


influență sau de control negative, constrângerile servesc
rolului vital al înființării sistemului.

Toleranțele dintre piesele de împerechere, de exemplu,


stabilesc constrângerile necesare pentru a asigura o
potrivire corectă

Atât aspectele constrângerilor limitative, cât şi cele


permisive sunt evidențiate în definiții alternative pentru o
constrângere din literatură.

De exemplu, Eliyahu Goldratt defineşte o constrângere ca


fiind "orice lucru care limitează un sistem de la atingerea
unei performanțe superioare față de obiectivul său".

Alte definiții afirmă că constrângerile sunt "regulile, cerințele, relațiile,


convențiile și principiile care definesc contextul de proiectare a specificațiilor,
cerințelor, necesităților, măsurilor de performanță și a obiectivelor [Gross,
Ervin, Anderson, Fleisher] [Ullman, Diettrich și Stauffer] caracteristic pentru
169

mediul înconjurător sau pentru artefactul conceput în prezent, care exclude sau
contrazice potențialul setările variabilelor de proiectare "[G.F. Smith și G.J.
Browne].
Cu alte cuvinte, ori de câte ori termenul este folosit, există o idee implicită că o
constrângere poate fi un factor care să permită sau să limiteze designul sau
performanța. Vizibilitatea și gestionarea Constrângerile eficiente permit
factorilor de decizie să recunoască și să răspundă în mod adecvat problemelor de
constrângere tipice multor întreprinderi, după cum se arată în Tabel

• Scopul unei metode de descoperire a constrângerilor este de a oferi o


abordare sistemică și fiabilă proprietarilor de afaceri, planificatorilor
strategici și tactici, dezvoltatorilor de sisteme, liderilor de proiect și
factorilor de decizie pentru identificarea și documentarea constrângerilor
de afaceri.
• Într-adevăr, cea mai semnificativă lipsă a practicii actuale de
reengineering este lipsa unei astfel de metode. Evoluțiile documentate în
acest raport privind stabilirea unei metode IDEF9 Business Constraint
Discovery sunt destinate să răspundă acestor nevoi.
• Cu toate acestea, nu există metode care să facă distincția între relații
simple și constrângeri sau care nu se limitează
• ele într-un set foarte restrâns de tipuri de constrângeri (de exemplu,
constrângeri de prioritate în IDEF3).
• În plus, nu există metode care să ofere o abordare sistematică de
descoperire, documentare, validare și perfecționare a constrângerilor de
afaceri care permit și limitează.
170

• Plățile acordate unei organizații pentru a avea o metodă pentru


descoperirea constrângerilor de afaceri sunt că facilitează maparea
constrângerilor relevante într-un sistem organizațional. Odată ce aceste
constrângeri au fost catalogate, ele pot fi examinate sistematic și, dacă
este necesar, pot fi reglate sau înlocuite pentru a îmbunătăți performanța
sistemului. Constrângerile servesc adesea unui rol dublu, atât ca adeziv,
cât și ca rațiune pentru un sistem. Adică, colecția de constrângeri
relevante constituie adesea descrierea motivelor pentru care sistemul se
comportă așa cum se întâmplă. Din această perspectivă, IDEF9 oferă un
instrument de inginerie inversă pentru inginerul de afaceri. El îi poate
ajuta să descopere "logica" din spatele proiectării unui sistem existent sau
pentru a specifica logica unui sistem "To-Be".
• Contribuția intenționată a metodei IDEF9 este de a ghida practicienii
rapid și fiabil în:
1) descoperirea,
2) afișarea,
3) caracterizarea și
4) validarea constrângerilor de afaceri.
Datorită gamei largi de utilizatori anticipați, prototipul Metodei IDEF9 este
proiectat să fie utilizată cu ușurință de către un personal cu diferite niveluri de
calificare și reprezentând toate segmentele afacerii cum ar fi:
Business owners
Organization managers
Strategic and tactical planners
Managers of enterprise improvement initiatives
Systems engineering practitioners
Modeler/analysts
Simulation analysts
Knowledge workers
System designers and developers

Concepte de bază pentru descoperirea constrângerilor


O înțelegere aprofundată a conceptelor de bază ale IDEF9 este necesară pentru
aplicarea efectivă a componentelor procedurale și lingvistice ale metodei. Printre
acestea se numără următoarele concepte:
1. Constrângere
2. Context
3. Dovezi
4. Efectul unei constrângeri
5. Simptom
171

6. Sistemul
7. Argumentul constrângerii
8. Scopul
Scopul acestei secțiuni este de a descrie aceste concepte și de a oferi câteva
exemple pentru fiecare.
• În metoda IDEF9, o constrângere este definită ca o relație care este
menținută sau impusă într-un anumit context.
-Politicile,
- regulile,
- convențiile,
- procedurile, contractele
- , acordurile,
- reglementările și legile societale și
- fizice care sunt menținute în companie
stabilesc structura definitorie pentru companie. Aceste elemente sunt
mecanismele pentru fortificarea relațiilor dintre oameni, informații, materiale și
mașini pentru a face un sistem. dacă vizualizați o companie ca o mașină,
constrângeri din arhitectura și limbajul de programare care definesc
comportamentul respectivei mașini. Dacă vedeți compania ca un organism, ei
formează structura de control a acelui organism, de la nivelul codului genetic
prin nivelul autonom al răspunsului la stimul, la nivelul comportamentului
cognitiv.
Constrângerile sunt exprimate în declarații de constrângere.
Câteva exemple de declarații de constrângere ar putea include:
1. Protejați-vă de răspundere.
2. Minimizați inventarul în proces.
3. Maximizați recuperarea costurilor.
4. Încărcați pasagerii de primă clasă, familiile cu copii mici și pasagerii cu
handicap înainte de toate celelalte.
5. Încărcați avionul începând cu pasagerii așezați în spate.
6. Toate proiectele produc un raport final.
7. Proiectele a căror valoare contractuală depășește 10 milioane dolari necesită
un raport suplimentar privind costurile.
8. O persoană trebuie să mențină o licență curentă pentru operarea unui vehicul.
9. Numai personalul autorizat poate intra în zona securizată.
10. Liderul de grup trebuie să fie membru al echipei de conducere.

Pe tot parcursul procesului de descoperire a constrângerilor, analiștii


identifică constrângerile candidatului sau relațiile suspectate a fi acelea care sunt
172

menținute sau aplicate într-un anumit context. Constrângerile candidatului sunt


mai întâi dovedite de analist prin examinarea datelor colectate.
Constrângerile candidate sunt apoi contestate de experții domeniului. Acest
proces duce în cele din urmă la o colecție rafinată de constrângeri validate și
caracterizări de context care stabilesc în ce condiții se află constrângerile.

Context
Termenul de context se referă la un set distinct de condiții. Fiecare context
trebuie să se distingă în mod unic într-un model de constrângere. O etichetă de
context este o frază descriptivă scurtă (de exemplu, atunci când se elimină
azbest, se achiziționează hardware și software de calculator, [fiind] la șantierul
de construcție) folosit pentru a transmite o înțelegere generală a limitelor
contextului. O privire mai aprofundată asupra a ceea ce cuprinde contextul este,
în general, necesară pentru a distinge un context de celălalt. Cu alte cuvinte, o
singură etichetă poate să nu fie suficientă pentru a distinge un context de altul.
Din acest motiv, cei care aplică IDEF9 ar trebui să catalogheze setul minim de
fapte sau condiții esențiale care disting unic contextul de celălalt.
Fapte și condiții accidentale pot fi de asemenea remarcate. Cu toate acestea,
acele fapte sau condiții care trebuie să dețină (adică fapte sau condiții esențiale)
definesc setul minim necesar pentru legarea contextului.
Evidență
Definim dovezile ca o indicație, semn sau manifestare care susține sau
dovedește existența unei constrângeri într-un anumit context. Așa cum
reacțiile chimice se manifestă prin produsele secundare rezultate, existența unei
constrângeri se va manifesta prin anumite forme de dovezi. De exemplu, o
declarație de constrângere, cum ar fi "Toate solicitările de achiziție necesită atât
aprobarea managerului de proiect, cât și autorizația oficială a companiei
superioare "ar putea fi ipotetizată prin prezența unui bloc de semnături pentru
managerul de proiect și a altui pentru un responsabil de autorizare pe formularul
de solicitare de achiziție al companiei.
• Formularul de Solicitare de Achiziție este considerat a fi o dovadă care
susține propunerea că există o constrângere care necesită aprobarea unui
manager de proiect și o autorizare oficială a companiei pentru toate
solicitările de achiziție.
• Dovezile trebuie totuși justificate în contextul corespunzător și validate
înainte ca existența constrângerii să poată fi stabilită. De exemplu, cererile
de cumpărare necesită autorizația, se poate aplica numai achizițiilor
efectuate în baza unor contracte care nu permit anumite achiziții (de
exemplu, contractele guvernamentale care interzic achiziționarea de
hardware și software-ul). Proiectele aeriene, pe de altă parte, pot solicita
173

numai aprobarea managerului de proiect pentru a achiziționa materialul


necesar.
• Dovezile cele mai ușor identificate ale unei constrângeri sunt existența
unui simptom problematic. O astfel de condiție poate indica existența unei
constrângeri limitative, a lipsei unei constrângeri care să permită, sau a
ambelor.
• Limitarea constrângerilor de capacitate ar putea fi identificată prin găsirea
locurile pe linia de producție în care apar blocaje. O constrângere de
activare în care întregul proces este setat să se potrivească cu rata la care
cel mai lent proces din linia de producție ar menține aceeași cantitate de
producție și va minimiza inventarul în proces. O altă sursă de dovezi sunt
documentele care definesc politicile, procedurile, cerințele, desenele și așa
mai departe.
• Formularele cu blocuri de semnături, instrucțiuni de utilizare, manuale de
proceduri, manuale, regulamente, standarde, specificații, manuale de
politici, fișiere de proiect și modele de proiectare reprezintă un set
reprezentativ de dovezi posibile.
• Efectul unei constrângeri
• Efectul termenului este folosit pentru a descrie, în termeni generali, ceva
care urmează în mod inevitabil un antecedent (ca cauză sau agent).
Constrângerile inițiază, permit, guvernează și limitează comportamentul
obiectelor și agenților din sistem. Aceste comportamente sunt denumite în
general efecte. Constrângerile determină, de asemenea, lanțurile cauzal-
efect care propagă efectele prin sistem. Astfel, efectele sunt adesea
considerate fie directe, fie indirecte. Efectele pot fi de asemenea
intenționată sau neintenționată și dorită sau nedorită într-un anumit
context. De exemplu, o companie de producție poate avea o constrângere
să colecteze valori care să reflecte productivitatea magaziei individuale.
Probabil, această constrângere ar oferi factorilor de decizie vizibilitatea
necesară pentru a identifica unde există excesul de capacitate și unde sunt
necesare resurse suplimentare. Această constrângere poate da naștere unui
efect direct și neintenționat, în care șefii magazinelor creează locuri de
muncă pentru angajații lor pentru a-i ține ocupați și, astfel, pentru a umfla
datele revizuite de factorii de decizie. Un efect indirect este crearea de
inventar excedentar în proces și în aval.
• Simptomele
• Simptomele sunt ceva caracteristic sau indicativ al unei afecțiuni care
afectează funcționarea normală a unui sistem. Simptomele oferă dovezi
174

subiective ale unei afecțiuni care este utilizată pentru a ajuta la


diagnosticarea corectă a afecțiunii. Aceasta înseamnă că aceleași
simptome pot indica una sau mai multe afecțiuni care afectează
funcționarea normală.
• O febră, de exemplu, poate indica prezența unei infecții sau a unei gripe.
În sistemele de afaceri, lipsa unor competențe de bază pot da naștere unor
produse de proastă calitate, livrări târzii și așa mai departe. În timp ce
simptomele observate sunt deficiențe ale unui sistem, acestea sunt deseori
confundate cu preocupările care sunt "posibile" defecțiuni ale unui sistem.
• Deși simptomele nu sunt condiția în sine, ele sunt adesea problematice.
Poate din acest motiv, experții domeniului se referă adesea la simptome ca
la probleme.
• Problema totuși contează, adesea sursa de primejdie sau dificultate și, prin
urmare, poate duce la concluzii greșite.
• Procesul de descoperire a constrângerilor IDEF9 pune accentul pe
acordarea de expertiză a domeniului la simptome, cauze probabile și
efecte pentru a ajuta utilizatorii să identifice constrângerile candidate sau
lipsa constrângerilor necesare. Simptomele sunt punctul de unde ipoteza
constrângerilor cauzate de efect față de alte simptome.
• Sistem
• Un sistem este definit ca o colecție de obiecte care se află în relații
particulare și care prezintă comportament specific prescris de o serie de
constrângeri. În sistemele fabricate de om această caracterizare este de
obicei extinsă pentru a include noțiunea de realizare a unui anumit scop.
Sistemele de afaceri pot fi văzute ca o colecție de obiecte care se
comportă să îndeplinească una sau mai multe funcții de afaceri sub
influența constrângerilor pentru a atinge un anumit scop.
• Câteva exemple de sisteme de afaceri compuse din mai multe obiecte
sunt furnizate în figura 2 de mai sus. Sistemele de interes primar în cadrul
IDEF9 sunt sisteme care mențin sau impun o anumită constrângere sau set
de constrângeri.
• Exemple de sisteme care mențin sau impun o constrângere pot include
obiecte individuale (de exemplu, în special un obiect sau agent activ, cum
ar fi un manager de cont sau un funcționar de autorizare) sau colecții de
obiecte (de ex. sistem sau un antreprenor principal).
• Argumentarea constrângerii
175

• Setul de credințe care motivează stabilirea și menținerea unei relații


constrângătoare este numit rațiunea unei constrângeri.
• Acest set de credințe include acelea pe care le considerăm adevărate
atunci când constrângerea există, precum și cele considerate a fi adevărate
în situațiile în care constrângerea nu există. Rațiunea unei constrângeri
este documentată pentru a ajuta la revizuirea periodică a monedei și la
relevanța constrângerii.
Scopuri
• Un scop este definit ca un obiect sau nivel pe care unul se străduiește să îl
atingă. Sistemele de afaceri există pentru a atinge un anumit scop sau set
de obiective. Obiectivele pot sta într-o serie de relații cu alte obiective.
Printre acestea se află dependența existențială, implicarea, partea din, și
așa mai departe. În mod ideal, fiecare obiectiv din cadrul afacerii va fi
orientat astfel încât să contribuie la realizarea unui obiectiv general sau
unui set de obiective. Obiectivele, cu toate acestea, sunt foarte dependente
de mediu și, prin urmare, sunt supuse unor schimbări frecvente și
reprioritizare. Schimbările în obiectivele organizației, la rândul său,
motivează modificările aduse setului de constrângeri utilizate pentru
direcționarea organizației în vederea atingerii acestor obiective.
Procedura IDEF9
Această secțiune prezintă o procedură prototip pentru descoperirea
constrângerilor, validarea și rafinament. Procedura prezentată în această secțiune
presupune o descoperire a constrângerilor mari efort care implică o abordare de
echipă. Proiectele care au un domeniu d e aplicare mai restrâns nu pot necesita
toate activitățile descrise aici. Ca și în cazul tuturor metodelor, procedura de
aplicare depinde în mare măsură cu privire la scopul pentru care se folosește
metoda. Cei care fac o descoperire a constrângerilor sunt încurajați să
pregătească un ghid detaliat de aplicare a metodei la începutul proiectului.
• Descoperirea constrângerilor este un proces evolutiv prin care
constrângerile candidate sunt identificate, validate și rafinate. În general,
atunci când folosiți IDEF9 pentru a descoperi și constrângerile de
document, următorii șase pași sunt aplicați recursiv:
• 1. Colectați - Obțineți observații și surse de dovezi pentru constrângeri.
• 2. Clasificați - Contexte individuale, obiecte, tipuri de obiecte, proprietăți
și relații.
• 3. Ipoteza - Postulați constrângerile candidate din datele și dovezile
dobândite.
• 4. Substanțiat - Generați sau colectați exemple pentru a determina care
dintre candidați
176

• constrângerile se pot dovedi a merita promovarea la starea unei


constrângeri.
• 5. Provocarea - implicarea experților în domeniu în testarea concluziilor
analiștilor în ceea ce privește
• validitatea concluziilor lor.
• 6. Rafinare - filtrarea, îmbunătățirea, ajustarea și adăugarea detaliilor la
constrângere caracterizari.
Aceste etape sunt realizate în prototipul procedurii IDEF9 prezentate mai jos.
Activitățile care includ procedura IDEF9 trebuie considerate mai degrabă
"moduri de gândire„ decât pași secvențiali
• Utilizatorii nu ar trebui să se aștepte să aplice aceste activități într-un mod
strict în mod succesiv, sau că activitățile de organizare pe etape ale
proiectului definesc în mod necesar când aceste activități încep sau se
opresc. Mai degrabă, fazele reflectă ce moduri ar trebui sau nu să
predomine în timpul unui anumit interval de timp. Astfel, modurile de
activitate pot fi organizate în faze pentru a ajuta la gestionarea proiectului.
• Secțiune de mai jos oferă o descriere funcțională a modurilor de activitate
care constituie procedura IDEF9, stabilind astfel un cadru de bază pentru
descoperirea constrângerilor.
• Modul Zero: Definiția proiectului
• Echipa de descoperire a constrângerilor trebuie să stabilească obiectivul și
domeniul de aplicare al efortului de descoperire a constrângerilor cât mai
curând posibil în proiect. Declarația privind scopul oferă un "criteriu de
finalizare" pentru efortul de descoperire a constrângerilor. Scopul este de
obicei stabilit prin:
• 1) declarații obiective prioritare pentru efort,
• 2) afirmații de necesități pe care efortul de descoperire a constrângerilor
trebuie să le satisfacă și
• 3) întrebări sau constatări pe care clientul le dorește să le răspundă.
• Domeniul de aplicare al proiectului este stabilit printr-un set de declarații
care legă sau delimitează domeniul domeniului abordat de proiect. Cu alte
cuvinte, declarațiile de domeniu identifică domeniile specific vizate ale
activității de descoperire a constrângerilor și identifică acele zone care
sunt ignorate în mod explicit.
Scopul și domeniul de aplicare pot fi rareori determinate complet și cu precizie
în avans. Clientul își revizuiește adesea lista de constatări sau întrebări necesare,
pe măsură ce datele încep să fie compilate. Zona pe care un analist crede că va
177

conduce la răspunsul de multe ori se dovedește a duce în alte domenii care nu au


fost luate în considerare în domeniul de aplicare. Scopul și domeniul de aplicare,
în general, se dezvoltă în timpul părții inițiale a proiectului. Scopul și domeniul
de aplicare al efortului IDEF9 sunt capturate pe o formă rezumată a proiectului
IDEF9 similară celei din figura.

• Definirea scopului
Definirea scopului este un pas inițial important în efortul de descoperire a
constrângerilor. În mod normal, o declarație de scop va fi centrată. Dacă este
luată în considerare sau ignorată, personalul proiectului va găsi probabil
rezultatele clientului care nu au fost luate în considerare sau nu au fost utilizate.
Fără o declarație de scop, singurele criterii de finalizare sunt bugetul și timpul
alocat efortului. În schimb, cu un scop revizuit și definit în mod regulat,
proiectul poate fi adesea finalizat într-un buget mult mai mic decât cel anticipat.
Definirea scopului implică 1) enumerarea obiectivelor declarate ale clientului și
a sursei specifice a fiecărui (de exemplu, persoană, proiect sau organizație); 2)
definirea obiectivelor de informare ale proiectului în ceea ce privește modul în
care informațiile privind constrângerile să fie utilizate și 3) stabilirea priorităților
printre obiectivele și obiectivele de informare ale efortului. Procesul de
178

dezvoltare a unui scop declarat poate fi facilitată prin implicarea clientului în a


răspunde la întrebări precum:
• 1. Ce simptome, preocupări sau oportunități problematice prezintă cel mai
mare interes pentru client?
• 2. Cine va folosi informațiile de constrângere după ce este disponibil?
• 3. Ce întrebare (întrebări) trebuie să răspundă clientului?
• 4. Ce probleme există în spatele nevoii de descoperire a constrângerilor?
• 5. Ce decizii se află în spatele nevoii de identificare a constrângerilor?
• Stabilire domeniu de aplicare
• Odată ce obiectivul efortului a fost caracterizat, este posibil să se
definească domeniul de aplicare al proiectului. Definirea scopului
proiectului începe cu delimitarea limitelor efortului de descoperire a
constrângerilor și documentarea acestor limite într-un set de declarații de
domeniu. În mod ideal, definiția scopului ar trebui să identifice numai
acele zone care sunt relevante pentru nevoile clientului.
• Un mecanism eficient de definire a domeniului de aplicare al proiectului
este identificarea tipului (tipurilor) de situație importantă sau a contextului
(contextelor) care trebuie luate în considerare și a celor care, deși legate,
se încadrează în afara limitelor proiectului. Caracterizarea contextului
(intereselor) poate începe la un nivel foarte granulat, prin elaborarea unei
fraze descriptive (cum ar fi o frază de adverb, cum ar fi lucrul pentru
agențiile guvernamentale, eliminarea materialelor periculoase) pentru
contextul interes însoțit de o scurtă descriere. Caracterizarea contextului
(intereselor) cheie implică obținerea unui consens între membrii echipei
de descoperire a constrângerilor, atât în descrierea titlului, cât și a
paragrafului pentru context (e). Este comun pentru contextele numite în
mod diferit să fie aproape identice. Dimpotrivă, este de asemenea comun
ca diferitele contexte să fie numite la fel. Similitudinea sau diferența
dintre contextele luate în considerare în proiectarea proiectului va fi inițial
deveni evident prin elaborarea descrierilor paragrafelor. Consensul în
rândul membrilor echipei poate necesita o definire mai fină a contextului
(lor), în special în timp ce membrii echipei revizuiesc periodic scopurile și
scopurile proiectului.
• Atunci când este necesar, caracterizările mai detaliate ale contextului
(intereselor) de interes pot fi realizate prin identificarea obiectelor
participante, a relațiilor și a faptelor care trebuie să se țină în contextul
(contextele). În plus, trebuie identificate acele contexte care au un impact
sau sunt direct legate de contextul sau domeniile care intră în domeniul de
179

aplicare, dar care nu se încadrează în domeniul de aplicare al proiectului.


Acestea
intim familiarizat cu domeniul trebuie să se bazeze pe identificarea
efectivă a contextului (contextelor).
Domeniul de aplicare și nivelul deciziilor detaliate sunt tentative în
această etapă a proiectului și ar trebui actualizate deoarece datele de
constrângere devin disponibile. Un lider de proiect capabil să evalueze în
mod regulat gradul de adecvare a datelor de constrângere captate în raport
cu nevoile specificate și obiectivele de informare ale clientului.
180
181

La abordarea structurală Sistema este divizată în subsisteme funcționale, care


la rândul lor se divizează în subfunții, aceste subfuncții sunt compuse din
aplicații concrete

12.2. Modelarea proceselor.


Standardul IDEF3.

Noțiuni generale.
182

IDEF4 metodologie pentru a sprijini procesele obiect-orientate


(Object-oriented Design/Analysis)
183

Dezvoltarea metodei IDEF4 a venit de la recunoaşterea faptului că


modularitatea, mentenabilitatea şi reutilizabilitatea codului care rezultă de la
paradigma de programare obiect-orientată pot fi realizate în aplicatii de
procesare a datelor tradiționale.
Capacitatea dovedită prin paradigma de programare obiect-orientata de a
permite integrarea datelor în sisteme distribuite complexe mari este, de
asemenea, un factor major al interesului larg răspândit în această tehnologie din
comunitate traditionala de prelucrare a datelor.
IDEF4 a fost dezvoltat ca un instrument de proiectare pentru dezvoltatorii de
software care folosesc limbaje orientate pe obiecte, cum ar fi:
 Common Lisp Object System,
 Flavors, Smalltalk,
 Objective-C,
 C++, şi altele.
Deoarece utilizarea eficientă a paradigmei orientate pe obiecte necesită un
proces de gândire diferit de cel utilizat in limbaje convenţionale procedurale sau
de baze de date, metodologia standard, cum ar fi diagrame de structură,
diagrame de flux de date, şi modelele de proiectare de date tradiţionale
(ierarhică, relaţională, şi reţea) nu sunt suficiente.
IDEF4 urmăreşte să ofere facilităţile necesare pentru a sprijini procesul orientare
pe obiecte.

• Metoda IDEF4 este o metodologie orientată grafic pentru proiectarea


sistemelor software orientate pe obiect.
• Paradigma programării obiect-orientate oferă dezvoltatorului o vedere
abstractă asupra programului său, îl redă ca fiind compus dintr-un set de
stări care definesc comportamentul programului prin interacțiuni dintre
obiecte, interacțiuni care se realizează sub un protocol.
184

• Un obiect constă într-un set de atribute de stări locale și un set de metode


(proceduri) care definesc comportamentul unui obiect anume și relația sa
cu celelalte obiecte care alcătuiesc sistemul.
• Metoda multi-dimensională de abordare a IDEF4 pentru proiectarea
orientat-obiectă a sistemului software este formată din următoarele
elemente:
• Straturi de proiectare (nivel de sistem, nivel de aplicație, design de nivel
scăzut),
• Design artefact de stare ( domeniu de aplicaţie, tranziție, domeniul
software),
• Modele de design (static, dinamic, de comportament) și componenta
raţională de proiectare
• Caracteristici de design, de la general la specific permițând amânarea
deciziilor.

Dimensiunile IDEF4 pentru proiectarea de obiecte


• IDEF4 folosește o metodă de proiectare obiect-orientată sau o procedură
care este foarte similar cu tehnica Object Metoda a lui Rumbaugh si
Analiza orientata pe obiecte Schlaer / Mellor și tehnica de Design (OOA /
OOD). Cu toate acestea, există unele diferențe:
• IDEF4 este special concepută pentru a fi compatibilă cu alte metode
IDEF,
• IDEF4 permite urmărirea prin tranziţii a stării designului de la obiect de
domeniu la fişa tehnică,
• IDEF4 include o componentă de design raţională.
Aceste dimensiuni suplimentare sunt prezentate în figură. Marginile cutiei arată
progresia de design de la început până la sfârșitul elaborării fiecărei dintre aceste
dimensiuni.
185

• IDEF4 proiectare Activități (Design Activities)


• În IDEF4, un design începe cu analiza cerințelor și ia ca intrare obiectele
de domeniu. Aceste obiecte de domenii sunt codificate în forma lor
IDEF4 echivalentă și marcate ca obiecte de domeniu. Pe măsură ce
obiecte de calcul sunt dezvoltate pentru aceste obiecte, ele sunt marcate ca
"de tranziție" și în cele din urmă ca "finalizate". Nivelul de finalizare a
unui proiect IDEF4 este determinat de setarea de măsuri pe baza
statusului, nivelului, și dimensiunile modelului de artefacte individuale în
design-ul.
• Designul la nivel de sistem începe odată ce obiectele, "materia primă"
(domeniu) au fost colectate. Aceasta dezvoltă context de design, asigură
conectivitate la sistemele vechi, și identifică aplicațiile care trebuie să fie
construite pentru a satisface cerințele. Modele statice, dinamice, de
comportament, și raţionale sunt construite pentru obiectele de la nivel de
sistem. Aceste specificații devin cerințele nivelului aplicaţie - următorul
nivel de proiectare. Designul nivel de aplicație identifică și precizează
toate componentele software (partiţii) necesare în proiectare. Modele
statice, modele dinamice, modele de comportament, și cu componentă
raţională sunt construite pentru obiectele de la nivelul aplicație. Aceste
specificații devin cerințele în următorul nivel de proiectare - designul de
186

nivel scăzut. Modele statice, dinamice, comportamentale, si componenta


de proiectare ratională sunt construite pentru designul de nivel scăzut.
Substraturile pot fi construite în cadrul fiecărui strat, pentru a reduce
complexitatea.

IDEF4 definește un set de concepte orientate pe obiect:


• Domenii: proiectele IDEF4 sunt implementate într-un domeniu. Un
domeniu poate fi văzut ca domeniul de aplicare al sistemului în curs de
dezvoltare. În timpul proiectarii sistemului, software-ul este
interdependent în trei domenii: domeniul aplicației, domeniul de
proiectare, și domeniul de implementare.
• Caracteristici, artefacte, și obiecte
• Obiect Instanță: Obiectele pot fi cazuri de obiecte, clase de obiecte, și
partiții obiect. Instanțe obiect sunt individualizările întâlnite în domeniul
aplicaţie.
• Clase: Clasele sunt generalizări ale obiectelor și sunt utilizate pentru a
gestiona complexitatea profitând de similitudini în instanţele obiect și
grupându-le într-o clasă sau categorie.
• Subclasă / Superclass: Termenul subclasa surprinde conceptul de grupare
a unor cazuri particulare ale unei clase într-o clasă și mai specializată.
• Partiții: Un obiect partiție conține obiecte și relații.
• Atributele: Atributele sunt o alegere de punere în aplicare a moduil de a
reprezenta starea unui obiect.
• Stările unui obiect : Stările unor obiecte reprezintă situații sau condiții ale
unui obiect instanță care sunt semnificative în proiectare.
• Metoda: O metodă este o punere în aplicare a comportamentului (de
exemplu, un set de instrucțiuni în funcție de care obiectul efectuează o
operație).
• Mesaj și Polimorfismul: Obiectele comunică prin trimiterea de mesaje
unul altuia.
• Eveniment: Un eveniment este un semnal generat de o metodă într-un
obiect care indică o anumită stare a obiectului.
• Ciclul de viaţă al obiectului: În orice sistem, obiecte prezintă modele de
comportament, deoarece trec prin diferite stări.
• Client / Server: Un obiect joacă rolul unui client relativ la un mesaj, în
cazul în care este expeditorul acestui mesaj.
• Relații și Roluri: Obiectele se leagă împreună cu arce. Aceste arce se
numesc relatii şi ele arată asocieri între obiecte.
• Moștenire: Un tip specific de relație utilizat în tehnologia orientată pe
obiect este moștenirea.
187

• Încapsulare și Ascunderea Informației: încapsulare și ascunderea


informației sunt două concepte orientate pe obiecte, care sunt cel mai ușor
de înțeles atunci când sunt discutate în termeni de interacțiuni între
obiecte.

Identificare Clasă Obiect


Metoda IDEF4 presupune că obiectele de domenii au fost identificate prin
analiza de domeniu Obiect-Orientat. Metode, cum ar fi IDEF1, IDEF5, IDEF3,
SA / SD pot fi utilizate pentru a efectua analiza de domeniu. Cu toate acestea,
practicanții IDEF4 ar trebui să fie conștienți de modul în care sunt identificate
obiecte, ca procesul de proiectare poate dezvălui deficiențe în analiza Object-
Orientată. IDEF4 a definit cinci tipuri de clase:
• Obiecte fizice
• Obiecte de roluri: Rolul poate fi legată de alte activități pe care persoana
le efectuează (de exemplu, un pacient într-un spital, un acționar, un client,
un administrator, un suspect într-un furt)
• Obiecte Eveniment: Evenimente sau incidente pot fi considerate, de
asemenea obiecte. Identificarea evenimentelor ca obiecte este foarte
subiectivă, și va depinde de domeniul în care software-ul va fi utilizat.
• Obiecte Interacțiune: obiectele de interacțiune sunt rezultatul
interacțiunilor sau tranzacțiilor între două sau mai multe obiecte.
• Obiecte de specificații și de procedură: obiectele specificații descriu
caracteristicile acceptabile de obiecte instanțe. Obiecte de procedură se
referă la modul în care alte cazuri de obiecte pot interacționa.
188

Straturi IDEF4
• Utilizatorii IDEF4 proiectează în trei straturi distincte:
• proiectarea sistemului,
• proiectare aplicaţiei
• proiectarea de nivel scăzut.
• Această organiyare pe trei straturi reduce complexitatea proiectului.
Stratul de proiectare a sistemului asigură conectivitate cu alte sisteme, în
contextul de design. Stratul aplicație descrie interfețele dintre
componentele sistemului desemnat. Aceste componente includ aplicații
comerciale, aplicații proiectate și implementate anterior, și aplicații pentru
a fi proiectate. Stratul designul de nivel scăzut reprezintă obiectele de
temelie ale sistemului.
IDEF4 Artefact Stare
• IDEF4 distinge între artefacte IDEF4 nou create din domeniul de
aplicaţie, artefacte în tranziție pentru a proiecta caietul de sarcini, și
artefacte care au fost specificate, care pot fi aplicate pentru a crea
specificația de proiectare. Orice artefact de proiectare în IDEF4 pot fi
marcat ca domeniu, de tranziție, sau complet. Acest lucru permite
practicienilor și comentatorilor urmărirea progreselor înregistrate de
proiectare spre finalizare.
189

Modele de proiectare IDEF4


• IDEF4 folosește trei modele de design și o componentă de design
raţională:
• Modelul Static (SM) definește relațiile de timp invariant între obiecte (de
exemplu, moștenire).
• Modelul dinamic (DM) specifică comunicarea dintre obiecte și tranzițiile
de stări între obiecte.
• Modelul comportamental(BM) definește relațiile dintre comportamentele
obiectelor.
• Componenta de design raţională oferă o reprezentare de sus în jos a
sistemului, oferind o vedere de ansamblu care cuprinde trei modele de
design și documentează raţionalele pentru evoluțiile majore din
proiectare.
• Fiecare model reprezintă o secțiune transversală diferită de proiectare.
Cele trei modele de design captează toate informațiile reprezentate
într+un proiect de design, și proiectarea raţională documentează
raționamentul din spatele design. Fiecare model este susținută de o sintaxă
grafică care evidențiază deciziile de proiectare care trebuie să fie efectuate
190

și impactul acestora asupra altor perspective ale proiectului. Pentru a


facilita utilizarea, sintaxa grafică este identică între cele trei modele.

• IDEF4 este o procedură iterativă care implică partiționarea, clasificarea /


specificaţiile, asamblare, simulare, precum și activități de repartiționare.
Mai întâi design-ul este partiționat în obiecte, fiecare dintre acestea fiind
fie clasificat ca obiect existent, fie pentru acesta se dezvoltată o
specificație externă.
• Specificația externă permite specificarea internă a obiectului care urmează
să fie delegat și efectuat simultan.
• După clasificare / specificare, interfețele dintre obiectele sunt specificate
în activitatea de asamblare (de exemplu, modele statice, dinamice, și de
comportament care detaliază diferite aspecte ale interacțiunii dintre
obiecte sunt dezvoltate).
• În timp ce modelele sunt dezvoltate, este importantă simularea unor
scenarii de utilizare sau cazuri de interacţiune între obiecte pentru a
descoperi defecte de proiectare. Pe baza acestor defecte proiectantul poate
rearanja apoi modelele existente și să le simuleze până când specificaţiile
sunt îndeplinite.
191

• http://www.conceptdraw.com/How-To-Guide/idef4
• http://www.idef.com/pdf/Idef4.pdf
• http://www.revolvy.com/main/index.php?s=IDEF4&item_type=topic

12.4. Modelare Ontologie


IDEF5: Ontology Description Capture Method
The IDEF5 method was developed by KBSI to provide a method to assist in
creating, modifying, and maintaining ontologies—a domain vocabulary
complete with a set of precise definitions to enable consistent interpretation.
The IDEF5 method allows domain experts to construct ontologies that address
these elements by capturing assertions about realworld objects, their properties,
and their interrelationships
• First step in CALS/CE/TQM is knowing what the other fellow is
talking about.
• Lack of enabling technology for knowledge capture and sharing (the
need for capturing alternative levels of abstractions).
• Lack of enabling technology for integrated systems (process as well as
data integration services).
192

• Need to support collaborative decision making


The nature of any domain is revealed through three aspects:
 the vocabulary used to discuss the characteristic objects and
processes comprised in the domain.
 rigorous definitions of the basic terms in that vocabulary.
 characterization of the logical connections between those terms

• IDEF5 - sau Integrated Definition Metod de capturare și descriere a


ontologiei este o metodă de inginerie software pentru a dezvolta și
menține ontologii utilizabile, exacte.
În domeniul ontologiilor informatice IDEF5 este utilizat pentru a captura
concepte şi obiecte într-un domeniu specific, împreună cu relaţiile şi
semnificaţiile asociate. Trebuie de menționat că, captarea ontologiei contribuie
la coordonarea proiectelor prin standardizarea terminologiei şi creează
oportunităţi pentru reutilizarea informaţiilor.
Metoda de capturare a ontologiei lDEF5 a fost dezvoltata pentru a construi fiabil
ontologii într-un mod care reflectă strâns înţelegerea umană a domeniului
specific.
În metoda IDEF5, o ontologie este construită prin captarea conţinutul ale
anumitor afirmaţii despre obiectele din lumea reala, proprietăţile lor, şi relaţiile
lor şi care reprezintă acel conţinut într-o formă intuitivă si naturală.
193

Metoda IDEF5 are trei componente principale:


 un limbaj grafic pentru a sprijini analiza ontologiei conceptuale,
 un limbaj text structurat pentru caracterizarea ontologiei detaliate, precum
şi
 o procedură sistematică, care oferă liniile directoare pentru a captura
ontologia eficient.

Основные принципы онтологического анализа


Онтологический анализ обычно начинается с составления словаря
терминов, который используется при обсуждении и исследовании
характеристик объектов и процессов, составляющих рассматриваемую
систему, а также создания системы точных определений этих терминов.
Кроме того, документируются основные логические взаимосвязи между
соответствующими введенным терминам понятиями. В дальнейшем мы не
будем делать различия между понятиями и терминами. Результатом этого
анализа является онтология системы, или же совокупность словаря
терминов, точных их определений взаимосвязей между ними.
Таким образом, онтология включает в себя совокупность терминов и
правила, согласно которым эти термины могут быть скомбинированы для
построения достоверных утверждений о состоянии рассматриваемой
системы в некоторый момент времени. Кроме того, на основе этих
утверждений, могут быть сделаны соответствующие выводы,
позволяющие вносить изменения в систему, для повышения
эффективности её функционирования.
• В любой системе существует две основные категории предметов
восприятия, такие как сами объекты, составляющие систему
(физические и интеллектуальные) и взаимосвязи между этими
объектами, характеризующие состояние системы. В терминах
онтологии, понятие взаимосвязи, однозначно описывает или,
другими словами, является точным дескриптором зависимости
между объектами системы в реальном мире, а термины - являются,
соответственно, точными дескрипторами самих реальных объектов.
• При построении онтологии, в первую очередь происходит создание
списка или базы данных дескрипторов и с помощью них, если их
набор достаточен, создается модель системы. Таким образом, на
начальном этапе должны быть выполнены следующие задачи:
• 1) Создание и документирования словаря терминов
• 2) Описание правил и ограничений, согласно которым на базе
введенной терминологии формируются достоверные утверждения,
описывающие состояние системы.
194

• 3) Построение модели, которая на основе существующих


утверждений, позволяет формировать необходимые дополнительные
утверждения.
Концепции IDEF5
• Процесс построения онтологии, согласно методологии IDEF5
состоит из пяти основных действий:
• 1) Изучение и систематизирование начальных условий. Это
действие устанавливает основные цели и контексты проекта
разработки онтологии, а также распределяет роли между членами
проекта
• 2) Сбор и накапливание данных. На этом этапе происходит сбор и
накапливание необходимых начальных данных для построения
онтологии
• 3) Анализ данных. Эта стадия заключается в анализе и группировке
собранных данных и предназначена для облегчения построения
терминологии.
• 4) Начальное развитие онтологии. На этом этапе формируется
предварительная онтология, на основе отобранных данных.
• 5) Уточнение и утверждение онтологии - Заключительная стадия
процесса.
Язык описания онтологий в IDEF5
• Для поддержания процесса построения онтологий в IDEF5
существуют специальные онтологические языки: схематический
язык (Schematic Language-SL) и язык доработок и уточнений
(Elaboration Language-EL). SL является наглядным графическим
языком, специально предназначенным для изложения
компетентными специалистами в рассматриваемой области системы
основных данных в форме онтологической информации (См.
рисунок 1). Этот несложный язык позволяет естественным образом
представлять основную информацию в начальном развитии
онтологии и дополнять существующие онтологии новыми данными.
EL представляет собой структурированный текстовой язык, который
позволяет детально характеризовать элементы онтологии.
• Язык SL позволяет строить разнообразные типы диаграмм и схем в
IDEF5. Основная цель всех этих диаграмм - наглядно и визуально
представлять основную онтологическую информацию.
• Несмотря на кажущееся сходство, семантика и обозначения
схематичного языка SL существенно отличается от семантики и
обозначений других графических языков. Дело в том, что часть
элементов графической схемы SL может быть изменен или вовсе не
195

приниматься во внимание языком EL. Причина этого состоит в том,


что основной целью применения SL является создание лишь
вспомогательной структурированной конструкции онтологии, и
графические элементы SL не несут достаточной информации для
полного представления и анализа системы, тем самым они не
предназначены для сохранения при конечном этапе проекта.
Тщательный анализ, обеспечение полноты представления структуры
данных, полученных в результате онтологического исследования,
являются задачей применения языка EL.
196
197
198

12.5. Modelarea logică a fluxurilor în conotația DFD

Aplicația AllFusion Process Modeler (Erwin- 9.6.0))


http://rmdmdownloads.ca.com/akdlm/ERwin/EvalCE/ERwin.exe
http://www.conceptdraw.com/examples/download-dfd-word-file
https://www.edrawsoft.com/download-edrawmax.php

S-ar putea să vă placă și