Arhitectura evului mediu occidental după anul 1000

Romanicul ( sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Goticul (sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)

Veacul al Xlea a fost scena celor mai violente atacuri barbare asupra teritoriilor din
apusul Europei, atacuri care aveau să înceteze în jurul anului 1000, punctul culminant al unei
epoci deosebit de agitate şi sângeroase. Invaziile sarazinilor care devastează sudul actualei
Franţe, ale vikingilor şi ale normanzilor în regiunile de nord, îngrozesc o populaţie care trăia
deja, de mai multe secole, cu o permanentă spaimă. Împotriva agresiunilor oamenii se apără
fie părăsind zonele aflate în pericol, fie întărindu-şi aşezările ca să poată ţine piept ofensivei
barbare. Se construiesc cetăţi situate în puncte strategice; se ridică fortificaţii în jurul
localităţilor importante, aflate în pericol; din ordinul suveranilor, se trece la construirea
sistemelor de apărare în jurul mânăstirilor. Populaţia speriată se refugiază adesea la adăpostul
acestor puncte întărite, fie ele castele, cetăţi sau aşezăminte monahale.
După anul 1000, o dată cu încetarea invaziilor care pustiiseră ţinuturi vaste, a luat
sfârşit şi teama milenară, a sfârşitului lumii. Încetul cu încetul oamenii îşi regăsesc liniştea şi
forţa necesară să reconstruiască ceea ce au pierdut. Astfel, pentru ţările din apusul Europei
începe o nouă perioadă de prosperitate materială şi culturală. Unul dintre principalii factori
care au determinat dezvoltarea occidentului a fost renaşterea comerţului. Multă vreme negoţul
s-a desfăşurat pe plan local, schimburile la distanţe mai mari fiind privilegiul mănăstirilor şi al
suveranilor. De îndată ce încetează atacurile iar drumurile între regiuni devin mai sigure,
comerţul la distanţă ia un avânt nebănuit. Înflorirea pe care o cunosc producţia
meşteşugărească şi comerţul a deţinut rolul principal în renaşterea urbană survenită în
decursul secolele al XIlea şi al XIIlea.
Conştienţi fiind de precaritatea existenţei umane şi mai ales de pericolele care-i
pândesc pe indivizii izolaţi, oamenii evului mediu au preferat să trăiască grupaţi în comunităţi.
Persoanele care nu erau integrate în societate, care nu erau legate de vreun domeniu, de vreo
mănăstire sau de vreo grupare, erau în pericol de moarte; nu se aflau în serviciul nimănui şi
prin urmare nimeni nu le garanta drepturile.
Principala formă de organizare a societăţii medievale era breasla. Când producţia
prospera şi breasla avea venituri suficient de mari, membrii ei ridicau o serie de aşezăminte,
mai ales cu caracter religios. Prin urmare, o dată cu dezvoltarea comerţului şi a anumitor
meşteşuguri s-a dezvoltat şi cadrul urban iar prosperitatea aşezărilor urbane a însemnat
totodată şi prosperitatea seniorilor pe ale căror domenii se aflau localităţile în cauză. Creşterea

16
puterii seniorilor feudali a devenit cu timpul o ameninţare la adresa monarhilor. Din aceste
motive, atunci când cetăţenii oraşelor au început să-şi ceară autonomia, monarhii s-au situat
de partea cetăţenilor şi nu a seniorilor. În situaţia izbucnirii unor conflicte politice interne,
sistemele defensive construite cândva s-au dovedit a fi extrem de utile.
Oraşele constituite în perioada evului mediu pot fi clasificate după mai multe categorii.
În funcţie de nucleul pe care l-a avut aşezarea există oraşe dezvoltate în jurul unei cetăţi, oraşe
dezvoltate în jurul unui castel şi oraşe dezvoltate în jurul unei mănăstiri. Primele două situaţii
erau cel mai des întâlnite. Populaţia speriată se aşeza adesea la marginea unei cetăţi sau a unui
castel care, de cele mai multe ori, erau situate pe un teren accidentat care oferea şi
posibilitatea unei protecţii naturale. Era o situaţie profitabilă pentru ambele părţi: cei din
cetate sau din castel asigurau protecţia celor stabiliţi în exterior care, în caz de atac, se puteau
refugia în incintă. În altă ordine de idei, mai ales în cazul unei cetăţi al cărei rol era pur
militar, populaţia din exteriorul cetăţii trebuia să ofere o serie de servicii şi de produse de care
aveau nevoie cei din interior, lucru care a dus cu timpul la dezvoltarea unor meşteşuguri. Un
caz ceva mai rar întâlnit era acela al aşezărilor dezvoltate în jurul unei mânăstiri. În momentul
în care au fost fortificate, mânăstirile au devenit la rândul lor posibile locuri de refugiu. Un
aşezământ monahal întărit nu asigura numai salvarea trupului ci avea avantajul de a oferi şi
salvarea sufletului.
Trebuie amintit că printre numeroasele aşezări care s-au constituit în perioada evului
mediu timpuriu, şi care s-au dezvoltat apoi după anul 1000, se numără şi o serie de localităţi
care s-au format pe locul unor foste oraşe romane. Decăderea vieţii urbane pe teritoriul
fostului imperiu a avut ca urmare dispariţia unor oraşe şi restrângerea dramatică a teritoriului
locuibil al altora. În unele cazuri, renaşterea urbană survenită în veacul al XI lea a reprezentat în
egală măsură şi revenirea la viaţă a unora dintre aşezările romane. De regulă, în această
situaţie, se constată că centrul oraşului medieval se suprapune peste vechiul for roman. În
unele cazuri trama regulată, în tablă de şah, se păstrează – cel puţin în anumite zone ale
aşezării. În alte cazuri însă, reţeaua stradală medievală se deosebeşte radical de structura
vechii aşezări.
O altă categorie după care pot fi clasificate oraşele se referă la configuraţia terenului,
ale cărui trăsături determină în mare parte caracterul fizic al localităţilor. În această categorie
există două tipuri de aşezări: cele constituite pe teren plat şi cele constituite pe teren
accidentat. Oraşele situate pe teren în pantă prezintă o reţea stradală neregulată, care trebuie
să se adapteze denivelărilor terenului; cu cât panta este mai abruptă şi terenul mai accidentat,

17
cu atât este mai neregulat traseul străzilor. În cazul aşezărilor situate la câmpie trama stradală
este ceva mai ordonată, dar îşi păstrează caracterul organic, din raţiuni defensive.

Programe de arhitectură
Arhitectura militară

Fig. 1. Carcassone. Imagine exterioară a cetăţii Fig. 2. Carcassone. Poarta Fig. 3. Autun. Peisaj urban

Unul dintre cele mai importante programe de arhitectură practicate pe durata întregului
ev mediu a fost cel militar. Luptele interne survenite între monarh şi vasalii săi, între diverşii
seniori ori între seniori şi supuşii de rând au constituit motivul principal pentru care
arhitectura militară a luat o amploare deosebită. Fortificaţiile ridicate pentru apărarea
împotriva invaziilor au fost întărite şi perfecţionate.
Arhitectura de apărare cuprinde trei tipuri de construcţii: cetăţile, castelele şi
fortificaţiile urbane. Cetatea era o construcţie cu caracter pur militar, alcătuită din una până la
trei incinte concentrice sau juxtapuse, cu ziduri masive care urmăreau configuraţia terenului.
În interiorul acestora se aflau cazarma pentru odihna soldaţilor, arsenale în care era depozitat
armamentul, magazii, o fântână pentru alimentarea cu apă şi o capelă. În cetate era adăpostită
o garnizoană care asigura paza teritoriului înconjurător.
Castelul, spre deosebire de cetate, întruneşte pe lângă funcţia militară şi funcţia
rezidenţială, castelul fiind de fapt o reşedinţă fortificată. Clădirea cea mai importantă din
cadrul ansamblului este donjonul: locuinţa întărită a seniorului şi a familiei sale. Donjonul
era o clădire dezvoltată pe verticală şi a cărei bază, de formă circulară sau rectangulară, avea
un perimetru restrâns. La parterul donjonului se aflau de obicei spaţii anexe, la primul nivel
era o sală de dimensiuni ceva mai importante destinată întrunirii familiei iar la etajele
superioare se aflau încăperile de locuit ale seniorului şi ale familiei sale. Accesul în donjon se
făcea prin intermediul unei scări mobile care conducea în sala situată la primul nivel.

18
Donjonul putea fi amplasat izolat, în centrul incintei, sau alipit zidului interior de incintă; în
caz de atac era ultimul punct de refugiu şi de rezistenţă. În cadrul castelului mai existau şi
anexe gospodăreşti – spaţii pentru servitori, grajduri, depozite – şi o capelă. Ansamblul era
înconjurat de ziduri întărite cu turnuri, care alcătuiau una sau mai multe incinte concentrice.
Cea de-a treia categorie a construcţiilor de apărare sunt fortificaţiile urbane, care
constau într-un sistem defensiv format din ziduri, turnuri şi porţi. Alături de sistemele uzuale
de apărare, un rol important în protecţia oraşelor îl deţinea şi trama stradală organică: ţesutul
urban neregulat împiedica eventualii intruşi să ajungă nestingheriţi la obiectivele importante
la care nu se putea accede decât străbătând un traseu labirintic şi plin de situaţii neprevăzute.

Elementele componente ale arhitecturii militare

Componenta principală a arhitecturii de apărare o reprezintă zidul de incintă. Pentru a
putea îndeplini funcţia de apărare, zidul – construit din piatră brută – trebuia să fie prevăzut la
partea superioară cu o serie de elemente suplimentare. Cel mai important dintre aceste
elemente era drumul de strajă care putea fi de mai multe tipuri:
 Drum de strajă interior, pe console din lemn;
 Drum de strajă din lemn, sprijinit pe partea superioară a zidului şi ieşit în
consolă atât spre exterior cât şi spre interior;
 Drum de strajă interior, rezultat din subţierea zidului la partea superioară;
 Drum de strajă exterior, pe console de piatră, combinat cu guri de păcură.
Drumurile de strajă pot fi protejate suplimentar de acoperişuri în una sau două ape. De
asemenea, partea superioară a zidului poate fi întărită suplimentar de creneluri şi merloane în
care sunt practicate guri de tragere. La partea inferioară, zidul putea fi prevăzut cu un profil
de ricoşare al cărui rol era să arunce asupra asediatorilor proiectilele azvârlite de sus.

Fig. 4. Poarta întărită Fig. 5. Asigurarea zidurilor de incintă cu guri de tragere (A şi B)

pentru arcaşi, cu guri de păcură şi cu profil de ricoşare.

19
 Fig. 6 şi 7. Tipuri de drumuri de strajă

Un alt element important, de întărire a zidului de incintă, era turnul. Iniţial turnurile
aveau forme poligonale în plan dar în timp s-a dovedit că turnurile circulare sunt mai potrivite
deoarece oferă o vizibilitate mult mai bună decât cele cu bază rectangulară. Pereţii turnurilor
erau întăriţi cu aceleaşi elemente utilizate pentru zidurile de incintă: creneluri şi merloane, la
partea superioară, şi guri de tragere dispuse decalat, pentru a nu slăbi rezistenţa zidăriei.
Cel mai sensibil punct care necesita o grijă deosebită era poarta. Poarta era întărită în
mod obligatoriu de două turnuri care o mărgineau, iar accesul propriu-zis se făcea pe un pod
ridicător, peste un şanţ cu sau fără apă, care înconjura zidul exterior de incintă. Elementul de
închidere al porţii era hersa, o uşă masivă care glisa pe verticală şi care era prevăzută la
partea inferioară cu elemente metalice ascuţite, asemănătoare dinţilor unei greble.

Arhitectura rezidenţială urbană

Existenţa sistemelor defensive, în lipsa cărora viaţa în oraşelor medievale ar fi fost

probabil imposibilă, au determinat limitarea suprafeţei construibile din interiorul aşezărilor.
Întrucât cea mai mare parte a construcţiilor era constituită din clădiri rezidenţiale, economia
de spaţiului a avut ca urmare definirea unui anumit tip de locuinţă.
Clădirile de locuit din oraşele medievale occidentale au dimensiuni modeste, şi de
regulă se dezvoltă pe verticală. În zonele foarte aglomerate construcţiile au plan rectangular
compact; acolo unde terenul o permite, locuinţele au o mică curte, accesibilă din stradă prin
intermediul unui pasaj îngust, către care se deschid scara, bucătăria şi alte spaţii anexe. De
cele mai multe ori, la nivelul parterului se găsesc ateliere sau prăvălii, situate în contact direct
cu spaţiul public urban (strada sau piaţa). Accesul la zona de locuit propriu-zisă, situată la

20
etaj, se face fie din curtea interioară – în cazul în care aceasta există – fie dintr-un gang în care
se găseşte scara care urcă la nivelele superioare. Separarea dintre zona privată şi cea cu
caracter public denotă o anumită preocupare pentru separarea funcţiunilor locuinţei.

Fig. 8. Organizarea locuinţei medievale urbane în plan. La parterul Fig. 10. Clădire cu structură
Clădirii se afla atelierul alături de care se găsea gangul, accesibil tip Fachwerk
atât din atelier cât şi din stradă. Spaţiile de locuit erau amplasate
la etajul clădirii

Fig. 9. Locuinţă medievală urbană din sudul Franţei. La parterul clădirii, Fig. 11. Locuinţele persoanelor
înspre stradă, prăvălia se deschide către spaţiul public printr-un portic înstărite aveau panourile de
care putea fi utilizat şi ca spaţiu de desfacere a mărfii. În oraşele medievale umplutură din materiale mai
porticele au rolul de a adăposti trecătorii de ploaie sau de căldura excesivă. rezistente.

Materialele folosite la construirea clădirilor de locuit sunt din cele mai diverse: piatră,
cărămidă, lemn şi paiantă. De obicei locuinţele sărace erau clădite din materiale perisabile
cum ar fi lemnul şi chirpiciul, în timp ce la clădirile persoanelor mai avute se foloseau
cărămidă sau piatră. Alegerea materialelor pentru locuinţe nu depindea însă numai de starea
economică a proprietarului, ci şi de resursele locale. Astfel, în regiunile unde abundau

21
carierele de piatră, chiar şi locuinţele modeste aveau pereţii din zidărie masivă. În schimb în
zonele unde nu era piatră dar existau păduri, locuinţele celor avuţi erau construite din lemn.
În evul mediu s-au întrebuinţat două tipuri structurale: cel pe pereţi portanţi din zidărie
de piatră sau de cărămidă, şi cel cu schelet din lemn şi panouri de umplutură, cunoscut şi sub
numele de sistem Fachwerk. Sistemul Fachwerk era alcătuit dintr-un schelet format din stâlpi
şi grinzi de lemn; spaţiile dintre piesele de lemn erau închise cu panouri de chirpici, de
cărămidă sau, mai rar, de piatră, care puteau fi sau nu tencuite. Golurile uşilor şi ale ferestrelor
erau practicate în panourile de închidere. Sistemul Fachwerk a fost extrem de răspândit în
nordul Franţei, în unele ţări de limbă germană şi în Anglia.

Clădirile publice

O dată cu renaşterea modului urban de viaţă s-a produs şi o diversificare a programelor

de arhitectură. Multă vreme, arhitectura religioasă şi arhitectura de apărare s-au aflat în prim
plan. În momentul în care oraşele au devenit prospere, pe lângă fortificaţii şi biserici, oamenii
au început să construiască – în folosul comunităţii – şi alte tipuri de clădiri, cu destinaţii din
cele mai diverse.
O clădire deosebit de importantă pentru un oraş liber era primăria, construcţie în care
se ţineau adunările celor care se ocupau de administrarea aşezării. Primele primării au fost
construite în secolul al XIIlea. La parterul acestora se găseau arsenalul şi depozitele oraşului,
iar la etaj se afla sala de întruniri. Elementul distinctiv al primăriei era turnul-clopotniţă care
anunţa orele şi avertiza populaţia în caz de primejdie; pe lângă rolul strict funcţional turnul
primăriei îndeplinea şi o funcţie cu caracter simbolic, de reprezentare a comunităţii.
Alte clădiri publice importante pentru oraşul medieval erau casele de breaslă. Acest
program se iveşte ca urmare a înfloririi vieţii economice care a antrenat apariţia şi dezvoltarea
corporaţiilor. Tot din categoria programelor publice de arhitectură fac parte şcolile şi spitalele
care ţineau de obicei de aşezămintele religioase. De asemenea nu trebuie omise băile publice,
extrem de importante pentru igiena cetăţenilor. De o anumită atenţie s-au bucurat şi o serie de
lucrări cu caracter edilitar, cum ar fi podurile.

22
 Arhitectura religioasă

Rolul important pe care-l deţinea biserica în viaţa comunităţilor medievale a avut ca

urmare acordarea unei atenţii deosebite arhitecturii religioase. În cadrul acestui program s-au
făcut cele mai mari progrese, atât în ceea ce priveşte tehnicile şi materialele de construcţie cât
şi exprimarea plastică.
Arhitectura religioasă grupează atât construcţii izolate, ca biserica sau capela, cât şi
ansambluri complexe cum ar fi mânăstirea sau catedrala. Mânăstirile întemeiate în decursul
secolului al XIlea păstrează modelul stabilit cu două veacuri în urmă, la Sankt Gallen. Nucleul
ansamblului îl reprezintă biserica, pe a cărei latură sudică se află claustrul înconjurat de
portice. Claustrul reprezintă centrul vieţii monastice, înspre care se orientează dormitoarele,
refectoriul şi biblioteca. În apropierea dormitoarelor se afla baia comună iar lângă refectoriu
se găseau bucătăria şi depozitele de alimente. În afara zonei destinate monahilor existau o
serie de spaţii anexe şi încăperi pentru servitori. Tot în exteriorul ansamblului, dar aparţinând
acestuia, se puteau afla un han pentru pelerini şi un spital. Un loc important în cadrul
complexului mânăstiresc îl ocupa locuinţa abatelui, clădire în care erau găzduite persoanele de
vază care poposeau la mănăstire.
Catedrala este la rândul ei un complex cu destinaţie religioasă care îndeplineşte funcţia
de sediul episcopal. Ca şi în cazul mânăstirii centrul complexului îl reprezintă tot biserica;
alături de clădirea de cult, de dimensiuni impresionante, există o serie de alte clădiri printre
care se numără palatul episcopal, şcoli, spitale, etc.

Biserica

Importanţa mare acordată programului religios a avut două consecinţe importante.

Prima consecinţă este apariţia unor tipologii variate, în unele cazuri foarte dificil de clasificat.
A doua urmare constă în apariţia a două curente stilistice, romanicul şi goticul, posibil de
identificat şi de diferenţiat doar la nivelul arhitecturii de cult sau al unor clădiri reprezentative.
Teoretic se poate vorbi despre o arhitectură medievală în general, care s-a desfăşurat între
secolul al XIlea şi al XIVlea, şi care în unele cazuri a durat chiar până în secolul al XV lea sau al
XVIlea; în această categorie foarte largă poate fi inclusă, de exemplu, arhitectura militară care,
cel puţin din punct de vedere stilistic, a rămas neschimbată. Acest lucru nu este însă valabil şi
pentru clădirile de cult, deoarece după anul 1000 arhitectura religioasă cunoaşte o evoluţie

23
surprinzătoare atât în privinţa componentelor artistice cât şi a caracteristicilor structurale şi
spaţial volumetrice, definitorii pentru obiectul de arhitectură.
Din punct de vedere al periodizării arhitectura romanică începe în secolul al XI lea şi
durează până la sfârşitul veacului al XIIlea când se conturează, din ce în ce mai limpede,
trăsăturile arhitecturii gotice. Arhitectura romanică poate fi considerată ca o etapă
premergătoare goticului, o etapă de căutare a unei forme de expresie potrivite programului
religios. Numai aşa se poate explica varietatea tipologică a romanicului în opoziţie cu unitatea
relativă a goticului. Trecerea de la arhitectura romanică la cea gotică se face treptat, lucru
ilustrat de existenţa unui mare număr de monumente în a căror arhitectură coexistă trăsături
aparţinând ambelor stiluri.

Clădirea de cult în perioada romanică

(sec. al Xlea – sec al XIIlea)

Varietatea foarte mare a clădirilor religioase construite în această epocă a pus

probleme serioase istoricilor de arhitectură şi de artă care au încercat să alcătuiască o
clasificare după anumite criterii. Cea mai la îndemână metodă, aceea a împărţirii
monumentelor pe zone, a dat rezultate numai într-un sens. Astfel, s-a observat că anumite
tipuri de clădiri se concentrau numai în anumite zone geografice; pentru a fi confirmată teoria
criteriilor geografice ar fi trebuit însă ca acele tipuri, care se întâlneau doar în unele zone, să
reprezinte peste jumătate din numărul total al bisericilor din regiunea în cauză, lucru care nu a
putut fi demonstrat.
Răspândirea pe o arie extinsă a unei anumite tipologii a dat naştere unei alte teze, cea a
drumurilor de pelerinaj. Pe drumul către Santiago de Compostella se găseau o serie de clădiri
de cult de dimensiuni impresionante, construite special pentru a primi în interior un număr
mare de credincioşi; aceste biserici se asemănau nu numai ca mărime ci şi ca mod de
organizare. Teoria valabilă în cazul mai sus amintit nu a putut fi însă verificată şi în cazul
celorlalte drumuri de pelerinaj.
Cea mai bună clasificare făcută până în prezent împarte clădirile romanice de cult în
funcţie de tehnicile de acoperire a navei centrale. Din combinarea acestora cu alte
caracteristici arhitecturale, cum ar fi tipul de secţiune şi planimetria, rezultă câteva grupe
majore de monumente. Studiul sistemelor de acoperire a bisericilor romanice nu ajută însă
numai la alcătuirea unei clasificări, ci reprezintă şi cea mai bună metodă de înţelegere a
felului în care a evoluat arhitectura religioasă din punct de vedere spaţial şi structural.

24
 Componentele bisericilor romanice

Elementele componente principale ale unei biserici romanice sunt: nartexul, nava
principală şi navele secundare, transeptul, corul, absida altarului, deambulatoriul, capelele,
cripta şi turnul clopotniţă. Nartexul sau vestibulul de intrare preceda accesul în spaţiul
propriu-zis de cult; de obicei avea lăţimea egală cu cea a navei principale şi era încadrat de
două turnuri. În unele cazuri nartexul forma un corp distinct, al cărui interior, extrem de
generos, era separat în trei nave. Nava principală, formată dintr-o înşiruire de travei
rectangulare dispuse cu latura scurtă de-a lungul unui ax longitudinal, era încadrată de navele
secundare. Navele secundare sau colaterale, în număr de două sau patru, aveau lăţimea egală
cu distanţa dintre travei. În unele cazuri, peste navele colaterale se găseau galerii circulabile,
numite tribune. La capătul navei principale şi al colateralelor, la extremitatea opusă
nartexului, se găsea transeptul, element dispus perpendicular pe corpul bisericii. Lungimea
transeptului putea fi egală sau mai mare decât lăţimea bisericii. La clădirile de pelerinaj, care
urmau să fie vizitate de un număr mare de credincioşi, transeptul era alcătuit din trei nave. Un
caz ceva mai rar întâlnit este cel al bisericilor la care apare un al doilea transept. Următorul
element este corul, un spaţiu rectangular, destinat clerului. După cor urma altarul care, în cele
mai multe cazuri, avea formă circulară şi era delimitat de un şir de coloane. Altarul era
înconjurat perimetral de un culoar numit deambulatoriu, care permitea accesul la capelele
radiale. Capelele mai puteau fi amplasate şi pe laturile lungi ale transeptului.

Fig. 12. Conques. Biserică situată pe drumul de pelerinaj

către Santiago de Compostella. Spaţiul interior a fost mărit
prin lărgirea transeptului cu două colaterale, astfel încât edi-
ficiul să poată primi un număr cât mai mare de pelerini.
Fig. 13. Biserica Bourg-Charente.
Edificiu modest la care nu a fost necesară
introducerea tuturor elementelor specifice
bisericilor romanice.

25
 Fig. 14. Biserica mânăstirii Cluny.
Clădire de dimensiuni impresionante cu
cinci nave şi două transepturi. Nartexul,
tratat ca volum distinct, alipit faţadei
principale contribuie la accentuarea
direcţiei longitudinale.

Fig. 15. Notre Dame la Grande din Poitiers.

Spre deosebire de majoritatea bisericilor ro-
manice în cazul da faţă lungimea transeptului
este egală cu lăţimea totală a clădirii.

La bisericile de dimensiuni foarte modeste nu se regăseau decât componentele

principale, şi anume nava centrală, corul, altarul şi eventual câteva capele, în timp ce clădirile
foarte importante reuneau numărul maxim de elemente. Indiferent de dimensiune, există două
trăsături caracteristice aproape tuturor edificiilor de cult ridicate în perioada romanică. Prima
dintre aceste trăsături este dezvoltarea construcţiilor pe direcţie longitudinală. La baza
acestei soluţii arhitecturale au stat două motive, unul de natură pragmatică, altul de natură
simbolică. În epoca respectivă afluxul credincioşilor era deosebit de mare, şi pentru
adăpostirea lor era necesar să se construiască spaţii cât mai cuprinzătoare; deoarece spaţiul
bisericii nu putea fi extins pe direcţie transversală, din raţiuni de ordin constructiv, interiorul a
fost mărit pe direcţie longitudinală, prin utilizarea unui număr cât mai mare posibil de travei.
Din punct de vedere simbolic, nava centrală – interpusă între lumea profană, aflată dincolo de
accesul în biserică şi altar, spaţiul cu cea mai mare sacralitate – reprezintă drumul pe care
omul trebuie să-l facă pentru a se lepăda de tot ceea ce e necurat şi a se apropia de Dumnezeu.
Astfel, fiecare pas pe care credinciosul îl face în drum spre altar semnifică efortul pe care
acesta îl face pentru a se pune în slujba lui Dumnezeu şi a credinţei.
Cea de-a doua caracteristică prezentă la cea mai mare parte a bisericilor romanice, este
utilizarea secţiunii bazilicale: nava centrală mai înaltă decât navele colaterale. Înălţarea navei
principale peste cota de acoperire a celor secundare permitea iluminarea naturală directă a
zonei centrale a edificiului. Excepţie de la această regulă fac două categorii de monumente, şi
anume cele cu o singură navă şi cele cu tribune. În timp ce interiorul edificiilor din prima
grupare este puternic luminat, cel al clădirilor din a doua categorie este deosebit de întunecos

26
întrucât, în cazul utilizării tribunelor, cota de acoperire a zonelor laterale coincidea adesea cu
cota de acoperire a navei centrale care nu putea primi lumină decât indirect, dinspre colaterale
şi galeriile situate peste acestea.

Fig. 16. Saint Benoît sur Loire. Clădire trinavată Fig. 17. Conques. Părţile latera- Fig. 18. Angoulême. Clădire cu navă
Cu secţiune bazilicală; partea plină de sub golurile le au aceiaşi înălţime cu nava centrală unică; edificiul e luminat direct.
care luminează nava centrală e decorată cu tribune care nu poate fi luminată decât indirect,
false. dinspre colaterale şi tribune

Tehnici de acoperire a navei centrale

Preocuparea de căpătâi a meşterilor romanici a fost găsirea unui sistem optim pentru
acoperirea navei principale. Cea mai simplă şi cea mai veche soluţie era acoperirea cu lemn.
Peste pereţii navei centrale se aşezau grinzi masive, dispuse transversal, care alcătuiau partea
inferioară a şarpantei ce acoperea spaţiul. În unele cazuri şarpanta rămânea vizibilă, în altele
spaţiile dintre grinzi erau închise cu planşee de lemn. Sistemul era uşor de executat şi pe
deasupra nu punea nici probleme structurale; în schimb erau un pericol în caz de incendiu.
Pentru a înţelege cât de mare era acest pericol trebuie amintit că în epoca respectivă interiorul
bisericilor era bogat decorat cu materiale uşor inflamabile; în cazul în care acestea se
aprindeau de la lumânări, flăcările cuprindeau cu rapiditate tavanul de unde se întindeau direct
la acoperiş iar de acolo la clădirile din imediata vecinătate. Situaţiile dramatice de acest fel,
ivite în nenumărate rânduri, au stat la baza înlocuirii planşeului sau a bolţii de lemn cu bolta
de zidărie.
Primul tip de boltă folosit a fost bolta în leagăn cu profil în plin cintru. Pe lângă faptul
că este mai dificil de executat, bolta în leagăn este şi mult mai grea decât un simplu planşeu
de lemn. Din acest motiv în arhitectura edificiului de cult s-au produs o serie de modificări
cum ar fi întărirea suplimentară a zidurilor şi limitarea deschiderii navei principale.

27
 La un moment dat, pentru a asigura o mai mare stabilitate sistemului structural,
meşterii au început să întărească bolta, pe intrados, prin introducerea, la distanţe egale, a unor
arce numite dublouri. De cele mai multe ori dublourile se continuă sub nivelul de naştere a
bolţii cu profile de secţiune circulară sau rectangulară, care se unesc cu coloanele care
mărginesc nava; în cazuri mai rare arcele dublouri se sprijină pe console situate sub punctul
de naştere al bolţii.
Un pas înainte a fost făcut prin înlocuirea bolţii în leagăn cu profil în plin cintru cu
bolta în leagăn cu profil în arc frânt. Spre deosebire de arcul în plin cintru, ale cărui împingeri
laterale riscau să răstoarne zidurile către exterior, arcul frânt prezenta o soluţie constructivă
mult mai sigură. Şi în această situaţie bolta propriu-zisă continuă să fie întărită cu arce
dublouri.
În majoritatea cazurilor bisericile a căror navă centrală e acoperită cu boltă în leagăn,
indiferent de tipul acesteia, sunt foarte întunecoase. Acolo unde se urmărea iluminarea directă
a navei centrale, golurile nu puteau fi practicate decât de-a lungul unei fâşii orizontale înguste,
situate sub cota de pornire a bolţii şi deasupra cotei de acoperire a colateralelor; deoarece
rezistenţa zidului nu trebuia slăbită sub nici o formă, golurile erau foarte înguste. În unele
cazuri, din raţiuni de ordin constructiv, sau pentru crearea unei atmosfere încărcate de mister,
se evita iluminarea directă a navei centrale.

Fig. 19. Saint Savin sur Gartempe Fig. 20. Saint Sernin din Toulouse Fig. 21. Paray le Monial
Boltă în leagăn, fără dublouri Boltă în leagăn întărită cu dublouri Boltă în leagăn cu profil în arc frânt

O soluţie structurală mai bună decât cele prezentate mai sus a constat în utilizarea
bolţii de intersecţie. Acest tip de acoperire rezultă din întretăierea unui cilindru longitudinal cu
o succesiune de cilindri transversali. Rezolvarea prezintă marele avantaj al unei bune
iluminări a navei centrale. Şi în această situaţie, ca în cazul bolţii în leagăn, cilindrul principal
este întărit cu arce dublouri. În unele cazuri apare un element suplimentar: întărirea zonelor de

28
intersecţie cu nervuri. Apariţia bolţilor de intersecţie cu muchii întărite cu nervuri anunţă
trecerea la sistemul structural gotic.

Fig. 22. La Madeleine din Vezelay Fig. 23. Catedrala din Angoulême Fig. 24. Saint Philibert din Tournus
Boltă de intersecţie, cu dublouri Acoperire cu succesiune de cupole Succesiune de cilindri transversali

Alături de tehnicile de acoperire evoluate din bolta în leagăn mai există un tip
răspândit mai ales în vestul Franţei: bisericile acoperite cu succesiune de cupole. Prima
construcţie de acest tip este Saint Front din Périgueux, o cruce greacă formată din cinci travei
acoperite cu calote semisferice. Ctitorul acestui edificiu singular s-a inspirat de la bazilica San
Marco din Veneţia. De la Périgueux modelul s-a răspândit în câteva centre din vestul Franţei
cum ar fi Angoulême sau Poitiers. Majoritatea bisericilor cu succesiune de cupole au planul în
cruce latină, cu o singură navă. Spre deosebire de tipul uzual – acela al clădirilor cu trei nave
şi acoperite cu boltă în leagăn – edificiile din această categorie prezintă avantajul că spaţiul
interior este foarte bine luminat; în altă ordine de idei, datorită întrebuinţării traveilor pătrate,
deasupra cărora se înalţă calotele semisferice, spaţiul pare foarte vast. Inconvenientul pe care
îl prezintă acest tip de structură este diminuarea unităţii interne a monumentului: sistemul de
acoperire fracţionează interiorul în elemente spaţiale distincte, care se înşiruie de-a lungul
unui ax longitudinal.

Caracteristicile structurale ale clădirilor romanice de cult

29
 Componenta de bază a sistemelor constructive romanice este zidul portant. Materialul
folosit de obicei la elementul continuu de sprijin este piatra; în zonele în care nu existau
cariere de piatră meşterii au utilizat cărămida. Zidul este dispus pe întregul contur al clădirii
căpătând astfel, pe lângă rolul portant, şi funcţia de închidere a spaţiului interior şi de
separarea a acestuia de cel exterior. Un alt element al sistemului constructiv romanic este
punctul izolat de sprijin. Aceasta este dispus la interiorul clădirilor, şi are rol de delimitare a
navelor şi de susţinere a zonei de zidărie situate la partea superioară a navei centrale.
Primele biserici romanice, acoperite cu lemn, nu puneau probleme tehnice deosebite:
plafonul era uşor şi nu încărca zidurile care aveau mai curând rol autoportant. O dată cu
introducerea bolţilor de piatră, sarcinile care trebuiau preluate de elementele izolate sau
continue de sprijin au crescut enorm, astfel încât masa zidăriei a fost mărită sensibil. Pentru o
mai mare siguranţă sistemul structural a fost întărit, atât la interior cât şi la exterior, cu
elemente suplimentare: arce dublouri şi contraforţi. Arcele dublouri reprezentau o metodă de
consolidare locală a sistemului de acoperire prin îngroşarea, din loc în loc şi la distanţe egale,
a secţiunii bolţii. Dublourile erau dispuse pe intrados iar forma lor urmărea profilul bolţii: în
plin cintru sau în arc frânt. Contraforţii erau elemente izolate, rezultate din îngroşarea
zidurilor către exterior; aceştia erau dispuşi de-a lungul axelor transversale definite de arcele
dublouri. Contraforţii ajungeau până la cota de naştere a bolţii care acoperea nava principală.

Caracteristici volumetrice ale bisericilor romanice

Fig. 25. Paray le Monial. Imaginea dominantă este cea a turnului amplasat Fig. 26. Biserica mânăstirii Cluny.
la intersecţia transeptului cu nava principală şi a celorlalte două accente Reconstituirea imaginii exterioare a clădirii
verticale care flanchează accesul în clădire. pune în evidenţă volumetria de tip cascadă.

30
 Una dintre trăsăturile specifice clădirilor de cult ridicate în perioada romanică este
exprimarea în exterior a tuturor elementelor care intră în alcătuirea edificiului. În funcţie de
gradul de sacralitate, componentele sunt ierarhizate pe înălţime astfel încât părţile cele mai
importante sunt şi cele mai zvelte. Spaţiul cu cel mai înalt grad simbolic se afla la intersecţia
navei centrale cu transeptul; acest nod important era marcat, de regulă, printr-un turn. În unele
situaţii, accentul vertical ridicat în acest punct era concurat de alte două turnuri care flancau şi
puneau în evidenţă accesul în biserică. Pe o treaptă ceva mai joasă se aflau corul şi nava
principală, acoperite de obicei la aceiaşi cotă. Urmau colateralele care se aflau sub nivelul
navei centrale. Cele mai joase elemente erau deambulatoriul şi capelele radiale. Aceste
diferenţe de înălţime, vizibile din exteriorul clădirii, permiteau înţelegerea interiorului prin
simpla descifrare a volumetriei. Descreşterea înălţimii corpurilor, dinspre centrul compoziţiei
către margini, creează impresia unei volumetrii în cascadă.

Decoraţia

În perioada evului mediu artele, şi mai ales sculptura şi pictura, erau supuse
arhitecturii. Funcţia picturii şi a sculpturii era dublă: de împodobire a edificiului de cult şi de
narare, de ilustrare a unor pasaje importante din textele sfinte. Deoarece serviciul religios era
oficiat în limba latină, care nu era cunoscută decât de un număr extrem de restrâns de
persoane, slujba nu putea fi înţeleasă de marea masă a credincioşilor. Pentru a contracara acest
neajuns, bisericile erau decorate cu fresce şi cu sculpturi care înfăţişau scene cu caracter
religios.

Fig. 27. Saint Savin sur Gartempe Fig. 28. Saint Trophime din Arles Fig. 29. Sainte Foy din Conques

Sculptura decora faţada principală a bisericilor, şi se concentra de obicei în zona

portalului. Deasupra accesului se afla un timpan semicircular decorat cu scene care, în
majoritatea cazurilor, se refereau la Judecata de Apoi. Centrul compoziţiei era dominat de
figura lui Christos; personajul principal era înconjurat de figurile drepţilor şi de cetele

31
îngereşti, de o parte, de păcătoşii şi diavoli, de cealaltă parte. Timpanul era adâncit în raport
cu suprafaţa generală a elevaţiei; trecerea de la planul principal al faţadei către partea retrasă
se face prin intermediul unor arce concentrice dispuse telescopic. Suprafaţa acestor arce este
la rândul ei decorată cu figuri ierarhizate, dispuse radial. În unele cazuri, decoraţia sculptată a
portalului se extinde pe toată faţada clădirii. Suprafaţa elevaţiei este împărţită în registre
orizontale subliniate cu nişe uşor adâncite, în interiorul cărora se găsesc sculpturi. La
interiorul clădirilor de cult, decoraţia sculptată apare la nivelul capitelurilor care sunt ornate
cu motive variate, geometrice, vegetale, antropomorfe, zoomorfe etc.
Pictura era utilizată atât pentru punerea în valoare a unora dintre figurile sculptate cât
şi pentru acoperirea pereţilor cu scene care evocau evenimente religioase importante. Cea mai
mare parte a frescelor executate în epoca romanică a dispărut.
Unele dintre elementele de arhitectură puteau îndeplini pe lângă rolul constructiv şi un
rol decorativ. De exemplu, zidurile colateralelor sunt decorate cu arcade oarbe; în realitate
panourile retrase în raport cu faţa zidului reprezintă zona plină dintre doi contraforţi iar
elementul vertical care separă două astfel de panouri este contrafortul.

Clădirea de cult în perioada gotică

(sec. al XIIlea – sec. al XVIlea)

Deosebirea esenţială între arhitectura romanică şi cea gotică este de natură structurală.
Evoluţia sistemului de boltire petrecută pe durata veacurilor romanice a făcut posibilă trecerea
de la sistemul de zidărie portantă, caracteristic romanicului, la sistemul structural de tip
schelet, tipic arhitecturii gotice. Transformările de natură structurală au avut ca rezultat
apariţia unor noi tipuri spaţiale şi volumetrice.
Naşterea arhitecturii gotice se datorează abatelui Suger şi are loc în prima jumătate a
secolului al XIIlea. În anul 1135 Suger, care conducea mânăstirea Saint Denis situată în
apropierea Parisului, hotărăşte să reconstruiască biserica abaţiei. La baza modernizării
edificiului au stat ideile expuse într-un tratat atribuit lui Dionisie Aeropagitul, patronul
spiritual al aşezământului. Conform acestei lucrări, Dumnezeu este lumină, şi la această
lumină are acces oricine; lumina absolută, adică divinitatea, sălăşluieşte, în proporţii diferite,
în orice făptură. Pornind de la această teorie, Suger vrea să transforme casa lui Dumnezeu,
biserica, într-un loc scăldat în lumină.

32
 Pentru acest lucru era însă nevoie ca zidurile perimetrale ale edificiului să fie străpunse
de goluri ample. Sistemul constructiv obişnuit, cu ziduri portante, era incompatibil cu
aspiraţiile lui Suger: practicarea unor goluri prea mari într-un perete masiv – care avea rolul să
preia împingerile laterale ale bolţilor – ar fi însemnat slăbirea zidăriei şi ar fi cauzat
prăbuşirea, cel puţin parţială, a clădirii.
Evoluţia tehnicilor de acoperire a făcut posibilă înlocuirea bolţilor monolit, utilizate pe
scară largă până la data respectivă, cu bolţile pe încrucişarea de ogive. Structura bolţilor pe
încrucişare de ogive constă într-un sistem de cel puţin şase arce, numite nervuri, ale căror
puncte de sprijin corespund de regulă cu colţurile unui patrulater, regulat sau nu. Arcele
diagonale sunt cunoscute şi sub numele de ogive. Acest schelet este complectat prin
închiderea golurilor dintre arce cu panouri curbe de umplutură. Bolta propriu-zisă corespunde
panourilor de închidere a căror greutate şi secţiune sunt reduse. Încărcările bolţilor pe
încrucişare de ogive sunt preluate de pile, amplasate pe conturul edificiului şi de stâlpi, situaţi
în colţurile patrulaterului definit de nervuri. Prin urmare, utilizarea bolţilor pe nervuri a făcut
posibilă transferarea totală a rolului portant – îndeplinit până în acel moment de zidăria
masivă – punctelor izolate de sprijin. Spaţiile rămase libere între elementele verticale puteau
fi umplute cu zidărie sau închise cu mari suprafeţe vitrate.

Fig. 30. Construcţia bolţii pe încrucişare de ogive Fig. 31. Corul abaţiei Saint Denis Fig. 30. Sistemul ogival

Sistemul structural folosit de arhitectura gotică se numeşte sistem ogival iar

elementele componente ale acestuia sunt:
 Bolta pe încrucişare de ogive. În funcţie de numărul de panouri există două
tipuri de bolţi: sixpartită, folosită în perioada goticului timpuriu şi barlongă,
utilizată de goticul la apogeu;

33
  Pila culee, element izolat de sprijin, perpendicular pe axul longitudinal al
clădirii, care substituie zidurile perimetrale. Pila culee are rolul de a prelua
împingerile orizontale ale bolţilor şi de a le transmite la fundaţii;
 Arcul butant transmite împingerile orizontale ale bolţilor către pila culee;
 Pinaclul, element amplasat la partea superioară a pilei culee, cu rol de lestare:
greutatea pinaclului echilibrează efortul transmis de arcul butant şi împiedică
pila culee să se răstoarne în exterior;
 Stâlpii, rezultaţi din înmănuncherea nervurilor, preiau componenta verticală a
efortului exercitat de bolţi.
În perioada gotică, planul edificiului de cult păstrează în mare caracteristicile definite
în perioada anterioară. Clădirile au aceleaşi elemente componente: navă centrală şi două sau
patru nave colaterale mai înguste, transept, cor, altar, deambulatoriu şi capele. Transeptul
are lăţimea egală cu cea a navei centrale iar lungimea poate să depăşească, sau nu, lăţimea
totală a bisericii. În ceea ce priveşte poziţia acestuia are loc o deplasare, din extremitatea
opusă intrării, către centrul compoziţiei. În cazul unora dintre biserici spaţiile dintre pilele
culee este întrebuinţat pentru capelele accesibile din navele colaterale. Treptat, se renunţă la
utilizarea galeriilor peste navele colaterale. Se generalizează flancarea portalului principal cu
turnuri care subliniază verticalitatea monumentelor. Înălţimea totală a navei centrale
contribuie, la rândul ei, la accentuarea direcţiei verticale care împreună cu dezvoltarea pe
longitudinală simbolizau aspiraţia către absolut, către Dumnezeu.

Goticul timpuriu
(~ 1150 – ~ 1200)

Am amintit mai sus care au fost împrejurările în care a luat naştere arhitectura gotică.
Faptul că lucrările pornite de abatele Suger la mânăstirea Saint Denis au avut ecou o
demonstrează răspândirea rapidă a noului sistem constructiv în regiunea din jurul Parisului.
La 25 de ani de la consacrarea bisericii Saint Denis, în Ile de France erau deja în curs de
construcţie patru mari catedrale gotice: catedrala de la Senlis şi cea de la Noyon, ambele
începute în 1150, catedrala de la Laon a cărei edificare a fost pornită în 1155 şi catedrala
Nôtre Dame din Paris, începută în 1163.

34
 Elementul caracteristic al clădirilor construite în prima perioada a goticului este
întrebuinţarea bolţii sixpartite care, după cum o arată şi numele, este formată din şase
panouri. Acest tip de boltă acoperă o travee pătrată, delimitată de şase stâlpi, patru dintre ei
situaţi în colţurile pătratului iar ceilalţi doi amplasaţi la jumătatea laturii paralele cu axul
longitudinal. Stâlpii sunt legaţi între ei de un număr de nouă arce al căror profil e determinat
de deschidere; ogivele adică arcele diagonale, sunt mai plate decât arcele transversale şi decât
cele longitudinale. La bolta sixpartită stâlpii sunt încărcaţi neuniform: în timp ce pe stâlpii din
colţurile traveii pătrate se descarcă două arce diagonale, două arce longitudinale şi unul
transversal, cei intermediari primesc două arce longitudinale şi unul transversal. Încărcările
diferite au determinat întrebuinţarea unor elemente izolate cu secţiuni diferite, lucru care
afecta unitatea spaţială a interiorului.
O altă caracteristică definitorie a goticului timpuriu o reprezintă utilizarea tribunelor şi
rezolvarea desfăşurării navei centrale pe patru registre distincte: registrul inferior, al arcadelor
care leagă nava centrală de colaterale, nivelul tribunelor, triforiul şi registrul superior, al
golurilor care luminează nava centrală. Elementele izolate de sprijin care separă nava
principală de cele secundare sunt coloane cilindrice masive, cu capiteluri accentuate.
Spaţiul edificiilor goticului timpuriu se dezvoltă de-a lungul axului longitudinal pus în
evidenţă atât prin lungimea mare a clădirilor cât şi prin numărul de registre orizontale. Deşi
înălţimea interiorului este destul de mare, impresia de verticalitate este atenuată de sublinierea
orizontalităţii. Întreruperea bruscă a mănunchiurilor de nervuri în capitelurile pilaştrilor
contribuie de asemenea la anularea verticalităţii. Separarea pe orizontală este prezentă şi la
elevaţia principală a clădirilor care este împărţită de obicei în minimum trei registre
suprapuse.

Fig. 31. Catedrala Notre Dama din Paris. Faţada Fig. 32. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de ansamblu

35
 Fig. 33. Catedrala Notre Dame din Paris. Bolta navei centrale Fig. 34. Catedrala Notre Dame din Paris. Imagine de interior

Fig. 35. Catedrala Notre Dame din Paris. Plan

Goticul pur
(1200 – 1250)

Este reprezentat de o serie de clădiri ridicate în zona din jurul Parisului. Cele mai
cunoscute monumente aparţinând acestei perioade sunt catedrala din Chartres (~ 1200),
catedrala din Reims (1210), catedrala din Amiens (1220) şi cea din Beauvais (1227).
Diferenţa esenţială între epoca timpurie şi cea de apogeu a goticului este înlocuirea
bolţii sixpartite cu cea barlongă. Bolta barlongă este formată din patru panouri şi şase arce –
două transversale, două longitudinale şi două diagonale – şi acoperă o travee dreptunghiulară.
Spre deosebire de sistemul sixpartit, în cazul de faţă stâlpii, în număr de patru, sunt încărcaţi
uniform şi au secţiuni identice.
Dintre componentele edificiului de cult dispar definitiv tribunele, fapt care conduce la
scăderea sensibilă a înălţimii părţilor laterale şi la sporirea suprafeţelor vitrate. Între arcadele
care separă nava centrală de colaterale şi registrul vitrajelor care luminează nava centrală se
generalizează triforiul. Triforiul corespunde suprafeţei pline din dreptul acoperişului
colateralelor şi este tratat ca o galerie falsă, rezultată din înşiruirea unor arcade bifore sau
trifore.
În perioada goticului de apogeu se produce o accentuare a direcţiei verticale în
detrimentul celei orizontale. Capitelurile încep să fie străbătute de nervurile principale, care

36
coboară sub cota de pornire a bolţilor iar punctele izolate de sprijin se transformă din pilaştri
masivi în coloane încadrate de nervuri.

Fig. 36. Catedrala din Chartres Fig. 37. Catedrala din Chartres Fig. 38. Detaliu travee Fig. 39. Catedrala din Chartres
Boltă barlongă Secţiune transversală Faţada de vest

Fig. 40. Catedrala din Chartres Fig. 41. Catedrala din Chartres
Plan Imagine de ansamblu

Goticul târziu
(1250 – 1550)

După anul 1300, în Franţa, activitatea constructivă scade simţitor. Această epocă
coincide cu debutul ultimei perioade a stilului gotic, care este şi cea mai lungă. Marea
majoritate a construcţiilor aparţinând goticului târziu sunt fie clădiri de dimensiuni reduse,
cum ar fi La Sainte Chapelle din Paris, fie adaosuri şi modernizări ale unor edificii mai vechi.
Trăsăturile definitorii ale acestei perioade sunt extinderea, la maximum, a vitrajelor şi
abundenţa decorativă. Un exemplu tipic îl reprezintă faţada catedralei din Strasbourg, a cărei

37
structură se pierde în bogăţia decoraţiilor sculptate care împodobesc nu numai elementele
majore ci şi pe cele de detaliu.

Răspândirea goticului în afara Franţei

Goticul devine în scurt tip un stil care domină regiunile din nordul Franţei. După
edificarea marilor catedrale din jurul Parisului curentul generat de construcţia acestora se
extinde şi în alte zone din Europa, mai ales în ţările de limbă germană şi în Anglia. Sub
acţiunea unor particularităţi de natură locală goticul francez este adaptat necesităţilor sau
preferinţelor locale.
În Anglia se conturează o variantă denumită gotic perpendicular. Sistemul de
acoperire se complică prin înlocuirea bolţilor specific gotice, cu caracter pur structural, cu
bolţi cu funcţie preponderent decorativă. De exemplu, la capela King’s College de la
Cambridge plafonul perfect orizontal pare susţinut de volume conice imense, poziţionate cu
baza în sus, rezultate din nervuri care pornesc dintr-un trunchi comun.
În Germania modificările produse sunt de natură spaţială. Bisericile cu secţiune
bazilicală sunt înlocuite cu bisericile tip hală, ale căror nave colaterale au înălţimea egală cu
cea a navei centrale. La baza acestei transformări se pare că a stat dorinţa realizării unui spaţiu
a cărui unitate interioară să o depăşească pe cea a bisericilor obişnuite, cu secţiune bazilicală.
Din Germania stilul gotic pătrunde în nordul Italiei unde este adaptat specificului
local. Datorită condiţiilor climatice goticul italian este mai puţin vitrat decât cel francez sau
german. În altă ordine de idei, verticalitatea specifică monumentelor gotice construite în
nordul Europei va fi puternic concurată de elemente dezvoltate pe orizontală; abundenţa
decorativă este o altă trăsătură pe care italienii o vor evita în multe situaţii.

Fig. 42. Gotic german. Secţiune printr-o biserică hală Fig. 43. Gotic englez. King’s College.

38