Sunteți pe pagina 1din 5

SARA PE DEAL

Si osteniti oameni cu coasa-n spinare


Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare,
Sara pe deal buciumul suna cu jale, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine.
Ah! în curând satul în vale-amuteste;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste:
Luna pe cer trece-asa sfânta si clara, Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga,
Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga.
Stelele nasc umezi pe bolta senina,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina.
Ne-om razima capetele-unul de altul
Si surâzând vom adormi sub înaltul,
Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Vechiul salcâm. � Astfel de noapte bogata,
Stresine vechi casele-n luna ridica, Cine pe ea n-ar da viata lui toata?
Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna,
(1885, 1 iulie)
Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna.

1
Notiuni de versificatie
Versificatia sau prozodia (gr. prosodia = intonare,
accentuare) este o stiinta. Ea studiaza cantitatea sau durata
vocalelor si a silabelor, in diferite parti constructive ale
cuvântului (in limite care utilizeaza o metrica calitativa. In
general, insa, prin versificatie se intelege ansamblul de
tehnici pe care il presupune scrierea versurilor si rima.
Versificatia, spre deosebire de proza, incânta pe cititor. Deci,
prin prozodie sau versificatie, se intelege ansamblul de reguli,
pe care, in timp, poetii le-au statuat in scrierea poeziilor.
1. VERSUL - este un rând dintr-o poezie, in care sunt
respectate regulile referitoare la ritm, rima si masura. Acesta
este versul clasic. In afara de acest gen de vers, mai exista:
a) Versul liber - care este un rând dintr-o poezie, in care
regulile enuntate mai sus sunt aplicate dupa cum doreste
poetul, netinând cont de unele dintre acestea;
b) Versul alb este versul fara rima.

2. STROFA - apare in versificatia moderna si numeste o


grupare de versuri delimitate grafic printr-un spatiu alb.
Numarul versurilor dintr-o strofa difera, incepând cu strofe
formate dintr-un singur vers si ajungând pâna la o strofa cu
12 versuri.
Dupa numarul de versuri din care sunt alcatuite strofele, pot
fi : monovers (un vers), distih (soua versuri), tertet (trei
versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri),
sextina (sase versuri), septet (sapte versuri), octava (opt
versuri), nona (noua versuri), decima (zece versuri). stanta
este tot o strofa in care versurile sunt legate prin inteles si
printr-o anumita rima. specifica Renasterii italiene, o stanta
poate avea un numar de versuri variind intre trei si douazeci.

3. MASURA - este numarul silabelor dintr-un vers. Masura


poate fi de la patru silabe, pâna la 15-16 silabe, si chiar mai
multe. Masura si ritmul sunt atribute importante ale
versificatiei. De regula, intr-o poezie, versurile au aceeasi
masura. Exista, totusi, si versuri cu o masuradiferita, mai
ales in fabule.

4. RIMA - consta in a face sa coincida silabele de la sfârsitul a


doua sau mai mulote versuri. Aceasta potrivire incepe cu
ultima vocala accentuata.Când rima este imperfecta, ea
poarta numele de asonanta. In aceasta situatie, se potrivesc
ultimele vocale ale versurilor si, aproximativ, consoanele.
Considerata, in literatura culta, drept o licenta poetica, in
poezia populara, asonanta este foarte des intâlnita.
Dupa felul cum rimeaza versurile, exista mai multe tipuri de
rima:
- Monorima -- consta intr-o rima ce apare succesiv la mai
multe versuri si este specifica poeziei populare.
- Imperecheata sau succesiva -- apare atunci când versurile
rimeaza doua câte doua - primul cu al doilea, al treilea cu al
patrulea s.a.m.d.
- Incrucisata sau alternativa -- apare atunci când primul vers
al unui catren rimeaza cu al treilea, iar al doilea rimeaza cu al
patrulea.
- Imbratisata -- rimeaza primul vers cu al patruleasi al doilea
cu al treilea. Este un tip de rima mai rar folosit de poeti.
- Variata sau amestecata -- apare, deseori, in fabule, unde
poetii recurg la imbinarea diverselor tipuri de rima,
nerespectându-se o anumita ordine a acestora.
Pentru multi, rima este sinonima cu poezia, fiindca rima,
combinata cu ritmul, este cea care da muzicalitate oeziei.
Rima este cea care grupeaza versurile in strofe, indicând si
sfârsitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rima este
si cel mai important din versul repsectiv.
Dupa silaba accentuata din rima, aceasta opate fi simpla sau

2
complexa. Rima simpla poate fi masculina, atunci când
accentul cade pe ultima silaba, sau feminina, atunci când
accentul pica pe penultima silaba.

5. RITMUL - miscare regulata si masurata, care se defineste


ca fiind succesiunea regulata a unor silabe neaccentuate, dar
si a pauzelor dintr-un vers.
Unitatea metrica este un grup de silabe accentuate si
neaccentuate ( / ) si ( U ) si care se repeta la intervale
regulate intr-un vers. Cel mai adesea, in limba româneasca
se folosesc unitatile metrice numite troheu, iamb si amfibrah,
iar ritmul corespunzator este trohaic, iambic si amfibrahic.
Formele ritmului sunt binare.
Trohaic - atunci când unitatea metrica este troheul - / U.
Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru ca este
coborâtor si vioi, dar apare si inpoezia culta.
Iambic - atunci când unitatea metrica este iambul U /. Iambul
este un ritm suitor, care, prin nota lui grava, este potrivit
pentru acele specii ale poeziei culte in care poetii dau glas
unor sentimente puternice si tulburatoare, precum in elegie
sau meditatie.
Formele ritmului mai pot fi ternare: dactilic (picior trisilabic /
U U ), anapestic ( U U /) si amfibrahic ( U / U ). Ritmul
amfinrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, in
care a doua silaba, accentuata, este incadrata de doua silabe
neaccentuate.

Mai mult: http://www.ebacalaureat.ro/c/4/67/137/0/Notiuni-


de-versificatie--Versul--Strofa--Masura--Rima--Ritmul-
#ixzz3TEGfA4Y5

Sara pe deal

Poem de tinereţe, Sara pe deal este construit pe o temă fundamentală a creaţiei


eminesciene – iubirea, înscriindu-se între puţinele creaţii în care sentimentul determină
împăcare cu sine şi intrare în consonanţă cu întregul univers. Iubirea, prezentată în multiple
ipostaze în creaţia eminesciană, apare, în Sara pe deal, sub semnul veşniciei. Coriambul care
alcătuieşte titlul poeziei şi primul emistih accentuează două motive – nucleu – temporal şi
spaţial –“care primesc în cuprinsul poeziei valoare tematică”(Ioana Em. Petrescu, Eminescu,
poet tragic). Cele două cuvinte care alcătuiesc titlul poeziei aparţin unor arii semantice
diferite, sugerând, fiecare, coordonatele tabloului înserării şi al dealului. Sara, folosit
adverbial, fixează momentul desfăşurării întâlnirii celor doi îndrăgostiţi. Sugestia de
repetabilitate în timp, de acţiune durativă, conferă acestei categorii atributele sacralităţii.
Înserarea are, de altfel, în contextul poeziei eminesciene, valoarea de timp sacru, de “perpetuă
reeditare a genezei” (Ioana Em. Petrescu). Imaginile asociate momentului înserării în poem
susţin această idee. Sara e timpul naşterii cosmice; în sunetul de jale al buciumului, în sunet
de clopot vechi, în murmur de fluier, “Stelele nasc umezi pe bolta senină”, “Apele plâng clar
izvorând din fântâne”. Utilizarea formelor de plural – “stelele” şi “apele” – sugerează un timp
mitic, al naşterii (sau re-naşterii) universale. Apele sunt cel primordiale, care au atributele
eternului.
Dacă sara, primul motiv esenţial al poeziei, apare ca timp sacru, cel de-al doilea motiv
central – dealul – configurează imaginea unui spaţiu sacru. Dealul va deveni “o insulă izolată
a iubirii, dominând lumea” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Dealul este singularizat prin
asocierea cu salcâmul, “pom rural de vale, de albie clisoasă” (G. Călinescu), transfigurarea
arborelui având rolul de a sublinia neobişnuitul spaţiului. În topografia universului pe care
Sara pe deal o schiţează, dealul apare ca punctul în care drumul turmelor se întâlneşte cu căile
stelare. Ax al universului, care uneşte două nivele cosmice (pământ – cer), îndeplinind funcţia
mitică de axis mundi, dealul grupează, în jurul său, toate elementele esenţiale ale vieţii.
Mişcării ascendente a turmelor îi corespunde mişcarea descendentă a stelelor şi ambele se

3
asociază cu naşterea perpetuă a apelor. Sunetul buciumului creează, în acest spaţiu, o
atmosferă specifică, desemnată printr-o sintagmă tipic eminesciană, care asociază jalea cu
dorul, cu neliniştea, cu aşteptarea: “Sara pe deal, buciumul sună cu jale / Turmele-l urc, stele
le scapără-n cale / Apele plâng, clar izvorând din fântâne / Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu
pe mine”.
În prima strofă, dominată de imagini motorii (“turmele-l urc”, “apele plâng, clar
izvorând”), unica imagine statică este aceea iubitei, aflată în centrul sacru al lumii, în ceasul
sacru al înserării. Iubirea devine, în acest mod, principiul primordial, fiind definită prin
raportarea la cele două nivele ale existenţei – terestru şi cosmic. Dobândind valenţe cosmice,
sentimentul erotic, mediator între două planuri existenţiale diferite, apropie Sara pe deal de
Luceafărul (în care întrupările succesive ale lui Hyperion asigură medierea dintre cosmic şi
terestru).
Strofa este dominată de prezentul verbelor, care, în asociere cu gerunziul, sugerează
eternitatea, continuitatea sentimentelor. Mişcarea este preponderent ascendentă (“turmele-l
urc”, “apele plâng, clar izvorând din fântâne”) şi sunt asociate trei nivele ale universului; a
căror legătură este asigurată de dealul devenit axis mundi: sub-terestru (sugerat de “fântâne”),
terestru (“turmele-l urc”) şi cosmic (“stele le scapără-n cale”)Imaginile vizuale culminează cu
imaginea iubitei, desemnată printr-un adjectiv substantivizat: ”dragă”.
Strofa a doua se raportează la salcâmul care devine simbolul aspiraţiei spre absolut.
Motivului romantic al stelelor din prima strofă îi corespunde, în a doua strofă, motivul
romantic al lunii, individualizată prin articulare hotărâtă şi prin determinarea cu un epitet
dublu: ”Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”. Prezenţa epitetului “clară” conferă peisajului
celest puritate şi transparenţă; asocierea apare între lună şi apele din prima strofă, cele două
elemente cosmice fiind determinate prin acelaşi epitet.
Al doilea vers continuă sugestia înălţării: ”Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”.
Ochii iubitei corespund, în această strofă, “fântânelor” din prima, iar licenţa poetică din
următorul vers – “Stelele nasc umezi pe bolta senină” – determină raportarea epitetului
“umezi” la substantivul “ochi”. Toate asocierile – “ochi” – “fântâne”, “ochi” – “stele” –
determină confuzia între iubita care aşteaptă şi elemente aparţinând planului cosmic.
Asocierile de acest tip vor fi dezvoltate în poezia lui Lucian Blaga, care va proiecta cosmic
elemente ale umanului: “Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara /când stau culcat cu
capu-n poala ta /îmi pare /că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul /din care tainic curge noaptea
peste văi /şi peste munţi şi peste şesuri.” (Izvorul nopţii).
Ultimul vers al celei de-a doua strofe determină posibilitatea unei noi asocieri terestru
- cosmic (“luna”-“fruntea”) şi sugerează un sentiment melancolic care cuprinde întreaga
fiinţă: ”Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”. Asocierea iubitei cu jalea, în prima
strofă, şi cu dorul, în strofa a doua, conturează o caracteristică a sentimentului, specifică lui
Mihai Eminescu, preluată din literatura populară şi amplificată la dimensiuni cosmice.
Strofa a doua echilibrează raportul dintre imaginile statice şi imaginile dinamice, dar
strofa a treia va fi dominată de imagini dinamice. Perspectiva se modifică brusc, îndreptându-
se de la planul cosmic – “Nourii curg, raze-a lor şiruri despică” – la planul terestru, localizat
pe un alt nivel, al văii în care este situat satul. Aparent, se produce o ieşire din spaţiul şi din
timpul mitic, pentru că imaginile sonore conturează îndeletniciri umane cotidiene: “Scârţâie-n
vânt cumpăna de la fântână / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Un singur epitet
sugerează vechimea locului, asigurând legătura cu planul mitic anterior: “Streşine vechi
casele-n lună ridică”. Situarea în vale a satului este compensată prin această proiecţie cosmică
a caselor. Prezentul etern şi sugestia îndeletnicirilor străvechi realizează apropierea de mitic şi
în această strofă.
Strofa a patra introduce umanul pregnant, vizibil, în peisaj. Prima mişcare este lentă –
“Şi osteniţi, oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp …” – însă următoarele vor fi din ce
în ce mai precipitate, gradând şi potenţând sentimentele exprimate. Iubirea se proiectează
cosmic, prin asocierea cu sunetul “clopotului”. Utilizarea comparativului de superioritate în

4
epitetul asociat substantivului “toaca” (“toaca răsună mai tare”) sugerează intensitatea
sentimentelor îndrăgostitului, care se amplifică pe măsura apropierii momentului întâlnirii cu
fiinţa iubită. Expresia lirică a acestor sentimente culminează în ultimul vers al strofei, care
sugerează, prin intermediul unei comparaţii, trăirea intensă: “Sufletul meu arde-n iubire ca
para”.
De la primul vers până la ultimul, gradaţia ascendentă a expresiei lirice este susţinută
prin intermediul unor imagini vizuale şi sonore. Epitetul “vechi” apare din nou, asociat unui
element de spiritualitate, intensificat de folosirea formei verbale arhaice: împle – “Clopotul
vechi împle cu glasul lui sara”. Personificată, natura întreagă participă la aşteptarea
momentului întâlnirii celor doi îndrăgostiţi. Deplasarea de la imaginea persoanei iubite la
imaginea proprie se produce prin intermediul elementelor naturii, incluse în trăirea frenetică a
iubirii.
Exclamaţiile cu care începe strofa a cincea anunţă nerăbdarea pătimaşă a
îndrăgostitului. Primele două versuri sunt construite simetric. Două verbe la prezent le
încheie, fiecare anunţând altceva: primul – stingerea treptată a zgomotelor, al doilea –
deplasarea spre centrul universului. Utilizarea prezentului în ambele versuri are ca efect
anihilarea curgerii continue şi apariţia sentimentului veşniciei: “Ah! în curând satul în vale-
amuţeşte / Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte”.
Următoarele două versuri utilizează viitorul, “semnul exterior al scoaterii din flux şi al
proiectării în stare” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga): “Lângă salcâm sta-vom noi noaptea
întreagă, / Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă!”.
Întâlnirea celor doi nu se produce în prezent, proiecţia sa în viitor îi conferă veşnicie.
Asocierea întâlnirii cu motivul salcâmului are drept consecinţă proiecţia acestui moment
fericit în eternitate. Epitetele “noaptea întreagă”, “ore întregi” indică dorinţa de
permanentizare a stării fericite, de trăire a împlinirii. Forma populară a superlativului absolut
– “cât îmi eşti dragă” – sugerează calităţi ale iubite care permit încadrarea acesteia în seria
portretelor feminine ideale din poezia eminesciană (Dorinţa, Lacul, Floare albastră).
Ultima strofă introduce un alt motiv frecvent întâlnit în lirica erotică eminesciană:
visul. “Grupul statuar se structurează, proiectat sus, în puritate şi arhaitate” (Zoe Dumitrescu –
Buşulenga): “Ne-om răzima capetele unul de altul, / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, /
Vechiul salcâm…”. Sugestia miticului este evidentă în reluarea epitetului ”vechi”, care
dobândeşte semnificaţia de cuvânt – cheie. Îndrăgostiţii părăsesc durata temporală obişnuită,
reintră în mit, prin eros oniric, aspirând spre veşnicia obţinută prin iubire. Inversiunile “înaltul
/ Vechiul salcâm…” indică intrarea în mitic. Aflaţi în centrul sacru al lumii, în afara timpului
profan, îndrăgostiţii trăiesc împlinirea: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui
toată?”. Utilizarea condiţionalului în interogaţia retorică din final sugerează tragedia
neîmplinirii sau a imposibilităţii accederii la fericire veşnică.
Poem al iubirii şi al naturii, Sara pe deal dezvoltă sugestii foarte valoroase, reluate
în poemele de mai târziu. Organizarea universului pe câteva planuri dispuse pe verticală
conturează imagini surprinzătoare prin noutate şi frumuseţe. “Valea”, “în fum”, adăposteşte
satul (colectivitatea arhaică), pe “bolta” senină apar “stelele” şi “luna”, situate pe înălţimi;
între cele două, dealul, marcat prin prezenţa salcâmului “înalt” şi “vechi”, asigură o legătură
care permite considerarea sa ca ax al lumii. Verbele (“urc”, “ridică”) şi epitetele (“înaltul,
vechiul salcâm”, “clopotul vechi”, “streşine vechi”) configurează imaginea unui univers
terestru care, transfigurat de lumina lunii, suferă de nostalgia înălţimilor, a eternităţii, a
absolutului (vechimea fiind substitutul duratei infinite, în plan terestru).
Imaginile care decurg firesc una din alta, amplificarea ritmurilor vitale exterioare şi
întreruperea acestora potenţează trăirile interioare. Trecerea în planul oniric, din finalul
poeziei, unifică toate imaginile, conferindu-le caracter etern. Cale de acces în sacru, visul
conservă experienţa terestră, transfigurând-o.