Costurile de Oportunitate PDF

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/325575100
Costurile de oportunitate
Book · June 2018
CITATIONS READS
0 417
1 author:
Nela Steliac
Babeş-Bolyai University
32 PUBLICATIONS 12 CITATIONS
SEE PROFILE
All content following this page was uploaded by Nela Steliac on 05 June 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

COSTURILE DE
OPORTUNITATE
NELA ŞTELIAC
COSTURILE DE
OPORTUNITATE
Editura RISOPRINT
Cluj-Napoca, 2011
Cuprins
Capitolul Pag.
În loc de prefaţă 7
I Noţiuni introductive privind costurile de 13
oportunitate
1.1. Scurt istoric al conceptului de cost de 13
oportunitate
1.2. Cadrul conceptual al costului de oportunitate 17
1.3. Clasificarea costurilor de oportunitate 27
1.4. Premisele apariţiei costurilor de oportunitate 30
II Abordări teoretice ale costului de 35
oportunitate
2.1. Forme de exprimare ale costurilor de 35
oportunitate
2.1.1. Costul fizic (real) de oportunitate 35
2.1.2. Costul monetar (valoric) de oportunitate 38
2.1.3. Relaţia între costul monetar unitar de 41
oportunitate şi costul real de oportunitate
2.2. Costul de oportunitate – consecinţă a 47
realizării sau nerealizării unei acţiuni
2.3. Costul de oportunitate în viziune 49
marginalistă
2.4. Costul de oportunitate marginal al unui factor 50
(resursă economică)
2.5. Costul de oportunitate şi avantajul comparativ 52
2.6. Costul de oportunitate şi curba posibilităţilor de 55
producţie
III Costul de oportunitate al consumatorului 69
şi al producătorului
3.1. Costul de oportunitate al consumatorului 69
3.2. Costul de oportunitate al producătorului 75
3.2.1. Costul de oportunitate al utilizării 76
capitalului fix în activitatea proprie
3.2.2. Costul de oportunitate al capitalului 82
propriu
3.2.3. Costul de oportunitate asociat forţei de 86
muncă
3.2.4. Costul de oportunitate al producţiei pe 89
clase de calitate
3.2.5. Costul de oportunitate al evaluării 96
consumului de materiilor prime şi materialelor
3.2.6 Marja brută şi costul de oportunitate. 99
Strategii de producţie
3.3. Modele de analiză ale costurilor de 108
oportunitate în cazul producătorului
IV Dimensiuni posibile ale costurilor de 125
oportunitate
4.1. Dimensiunea contabilă a costurilor de 125
oportunitate
4.2. Dimensiunea dezvoltării economice a 131
costurilor de oportunitate
4.3. Dimensiunea europeană a costurilor de 144
oportunitate
Concluzii 157
Lista tabelelor 163
Lista graficelor 165
Bibliografie 167
„Folosirea resurselor rare presupune
întotdeauna un cost, nimic nu e pe
gratis”.
James D. Gwartney & Richard L. Stroup
În loc de prefaţă
Decizii, decizii, şi iar decizii! Din ce în ce mai mult, suntem cu toţii presaţi
să luăm decizii.
Trăim într-o societate aflată într-o continuă dezvoltare tehnică şi
tehnologică, în care, în permanenţă trebuie să luăm decizii, fie ca indivizii, fie
ca factori decizionali. Pe măsură ce avansăm ştiinţific şi tehnic, luarea de
decizii devine din ce în ce mai grea. Cu toţii, agenţi economici şi indivizi, ne
confruntăm cu anumite constrângeri, de natură fizică, bănească, de timp, sau de
altă natură, fapt pentru care, în orice moment şi în orice domeniu de activitate,
avem de-a face cu costurile de oportunitate.
Resursele sunt limitate sau rare, şi devin din ce în ce mai limitate, în timp
ce nevoile, trebuinţele, sunt nelimitate şi se află într-o continuă diversificare şi
multiplicare. Într-o astfel de situaţie, suntem nevoiţi cu toţii, să optăm pentru o
alternativă sau alta, în detrimentul altora. Alegerea unei oportunităţi în
defavoarea altora implică însă un cost de oportunitate.
Alături de marginalism şi eficienţa pieţelor, costul de oportunitate
reprezintă unul dintre cele 3 concepte de bază ale teoriei economice care trebuie
să ghideze în luarea de decizii.
Conceptul de cost de oportunitate este deosebit de complex, fapt
demonstrat de diferitele accepţiuni atribuite acestuia, precum şi de domeniile
variate în care el poate fi întâlnit. Din acest punct de vedere, nu există o
uniformitate în gândirea economică. Se regăsesc în literatura de specialitate,
autohtonă şi străină, mai multe definiţii şi accepţiuni atribuite acestuia.
Costul de oportunitate poate fi văzut atât din perspectiva consumatorilor
sau indivizilor, cât şi din perspectiva producătorilor. Dacă în cazul primei
categorii (consumatorilor) caracterul costului de oportunitate este unul
subiectiv – deoarece fiecare individ urmăreşte obţinerea satisfacţiei (utilităţii)
maxime – în cazul celei de-a doua categorii (producătorilor), costul de
oportunitate îmbracă un caracter obiectiv, urmărindu-se obţinerea unui profit
maxim. Ca atare, fiecare individ raţional va opta pentru acea şansă (oportunitate)
care să-i asigure maximul de utilitate, iar fiecare producător raţional va alege
acea oportunitate care să-i asigure maximum de profit, sau un avantaj
concurenţial.
Deoarece costurile de oportunitate sunt reprezentate de acele costuri care
nu necesită consumuri sau plăţi efective, evaluarea costului de oportunitate nu
cade sub incidenţa sistemului contabilităţii costurilor. Aceasta este realizată, în
cea mai mare parte a cazurilor, de către economiştii teoreticieni sau, uneori, de
către manageri. Chiar dacă contabilii nu sunt preocupaţi să determine aceste
costuri de oportunitate, în schimb, toţi managerii ar trebui să-l stabilească,
întrucât, acesta contribuie la fundamentarea deciziilor de orientare a strategiei
spre una sau alta din variantele posibile de folosire a resurselor de care ei
dispun. Există totuşi situaţii în care, şi în contabilitate, putem discuta despre
costuri de oportunitate.
Cea mai concludentă lucrare care susţine importanţa cunoaşterii şi
înţelegerii conceptului de cost de oportunitate este “Do economists recognize
an opportunity cost when they see one? A dismal performance from the dismal
science” publicată, în anul 2005, de către revista The B.E. Journals in
Economic Analysis & Policy şi scrisă de P. J. Ferraro şi L. O. Taylor. Autorii
au realizat un studiu asupra a 200 de studenţi, absolvenţi şi doctori din
domeniu, din 70 de instituţii de învăţământ superior, care trebuiau să identifice
şi să evalueze costul de oportunitate în condiţiile specificate. 45% din cei
chestionaţi proveneau din primele 30 cele mai bine cotate catedre de economie
politică din S.U.A. 61% din aceştia au predat un curs introductiv de economie
politică. Din totalul numărului celor chestionaţi, cu titlul de doctor în ştiinţe
economice (128), doar 23,4% au dat răspunsul corect, şi doar 22,9% (din 83)
proveneau din primele 30 de departamente de economie politică din state. Per
total, numai 43 dintre cei 200, adică 21,6%, au dat răspunsul corect. Concluzia
finală a acestui studiu a fost următoarea: în pregătirea studenţilor, iar apoi a
doctoranzilor, nu se acordă suficient timp pentru predarea acestui concept. De
aici şi neputinţa aplicării corecte a acestui concept economic deosebit de
important. Apare astfel necesară acordarea unei atenţii sporite în predarea,
studierea, înţelegerea şi aplicarea corectă a acestui concept, în viaţa de zi cu zi
precum şi în diferitele domenii de activitate. În acest sens, K. Case şi Fair
(Principles of Microeconomics, 2001), afirmau că, cea mai bună modalitate
pentru iniţierea în economia politică, este revizuirea a 3 din cele mai importante
concepte economice, şi anume: costul de oportunitate, marginalismul şi
eficienţa pieţelor. Ei considerau că, studiul economiei politice se va dovedi a fi
un real succes atunci când, zilnic, cele 3 concepte, vor putea fi folosite în
procesul decizional. Dacă nu luăm în calcul aceste costuri vom sfârşi prin a
folosi resurse care sunt limitate cantitativ, pentru a produce bunuri economice
care nu vor fi preţuite la fel de mult ca şi bunurile care altfel ar fi produse cu
aceleaşi resurse care au fost consumate – spuneau J.D. Gwartney si R. L.
Stroup în lucrarea „Economie si prosperitate. Introducere in teoria si practica
progresului economic” (1995).
Dorim să insistăm pe ideea că acest cost de oportunitate poate apărea în
mai toate domeniile, în varii situaţii. Lucrarea de faţă nu şi-a propus epuizarea
tuturor acestor situaţii. S-a încercat abordarea doar a câtorva dintre ele, plecând,
bineînţeles, de la noţiunile teoretice ale costurilor de oportunitate. Prin urmare,
volumul de faţă are atât valenţe teoretice cât şi practice.
Conştienţi fiind de faptul că nu au fost surprinse toate aspectele teoretice,
dar mai ales, cele practice, şi că există loc de şi mai bine, sperăm că această
lucrare va fi, totuşi, utilă specialiştilor din domeniul economic.
Autoarea,
Sighetu Marmaţiei, ianuarie 2011
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND
COSTURILE DE OPORTUNITATE
1.1. Scurt istoric al conceptului de cost de

oportunitate
1.2. Cadrul conceptual al costului de
oportunitate
1.3. Clasificarea costurilor de oportunitate
1.4. Premisele apariţiei costurilor de
oportunitate
Noţiuni introductive privind costurile de oportunitate
Capitolul 1. Noţiuni introductive privind

costurile de oportunitate
1.1. Scurt istoric al conceptului de cost de oportunitate
Chiar dacă problema paternităţii conceptului de cost de oportunitate

nu este pe deplin clarificată, totuşi majoritatea specialiştilor consideră că
aceasta trebuie atribuită economistului austriac Friederich von Wieser.
Se susţine ideea că noţiunea de cost de oportunitate a fost introdusă
pentru prima dată în economie de către Wieser, printr-o lucrare de
seminar prezentată în anul 1876, fiind apoi cuprinsă şi detaliată, mai
târziu, în binecunoscutele sale lucrări: „Über den Ursprung und die
Hauptgesetze des Wirtschaftlichen Werthes” (1884) şi „Nature Value”
(1889).
Doctrina costului de oportunitate a fost ulterior asimilată de către
austriecii: Eugen Böhm-Bawerk în lucrările sale: „Capital and
Interest” (1889), „The Ultimate Standard of Value” (1894); Paul
Rosestein-Rodan în „Grenznutzen” (1927); Gottfried von Harbeler în
„Die Theorie der Komparativen Kosten und ihre Answertung für die
Begründung des Freihandels” (1930) şi „The Theory of International
Trade: with applications to commercial policy” (1933) dar şi de alţi
mari economişti.
Accepţiunea dată de F. von Wieser costului de oportunitate era
următoarea: costul de oportunitate necesar obţinerii unei utilităţi anume
este un sacrificiu de utilitate, sau, cu alte cuvinte, echivalentul valoric al
13
Nela Şteliac
utilităţii la care se renunţă pentru a obţine pe cea dorită. Acesta era

determinat cu ajutorul ratei marginale de substituţie dintre două bunuri,
calculată ca raport al utilităţilor marginale ale bunurilor.
Unii autori precum Karl Priham1 atribuie însă lui J. H. von
Thünen chiar intuirea costului de oportunitate, analizat un secol mai
târziu de către Wieser, iar George Stigler2 considera că J. S. Mill a
înţeles conceptul de cost de oportunitate în anul 1848 într-un exemplu
de utilizare alternativă a terenului agricol, exemplu prin care el
recunoaşte clar că renta rezulta din existenţa utilizărilor alternative ale
resurselor.
La o analiză mai aprofundată, constatăm însă că, ideea de cost de
oportunitate poate fi regăsită într-un exemplu a lui A. Smith prezentat în
„Wealth of Nations” (1776) şi reinterpretat de către F.M. Knight drept
un cost de oportunitate în lucrarea „A Sugestion for Simplifying the
Statement of the General Theory of Price” (1928) apărută în Journal of
Political Economy, vol. 36.
De altfel, A. Smith studiind problematica schimburilor economice
internaţionale, a elaborat binecunoscuta teorie a avantajului absolut.
Pornind de la ideea că: „maxima oricărui cap de familie prudent este de
a nu încerca să producă în casă lucruri care l-ar costa mai mult
1
Priham, K. Les fondements de la pensee economique, Ed. Oeconomica, Paris,
1986
2 Stigler, G. „The Nature and Role of Originality in Scientific Progress”
reprinted from Economica, vol. XXII (November, 1955) in Essay in the History
of Economics, University of Chicago Press, Chicago, 1965
14
producându-le decât cumpărându-le”3, Smith susţinea că fiecare

naţiune ar trebui să se specializeze pe producţia şi exportul acelor
mărfuri, pentru care are factori de producţie din abundenţă şi pe care le
pot obţine cu cele mai mici costuri de producţie unitare naţionale. Din
aceste afirmaţii reiese clar, ideea de cost de oportunitate, fără însă, să fie
folosit acest termen.
Prin teoria costurilor comparative şi a avantajului relativ, D.
Ricardo reuşeşte să explice necesitatea specializării fiecărei ţări în
producţia şi exportul mărfurilor cu cele mai mici costuri unitare şi prin
urmare cu cele mai mici costuri de oportunitate.
Totuşi, economişti precum: Scumpeter4, Spengler5, Hebert6,
Bordo7 au făcut legătura între Cantillon şi costul de oportunitate. Ei au
afirmat că există o sugestie a costului de oportunitate în lucrarea lui
Cantillon: „Essai sur la Nature du Commerce en General” (1755).
Mark Thornton8 susţine afirmaţiile celor de mai sus subliniind că
cititorii puteau fi induşi în eroare de termenul de valoare intrinsecă,
folosit de către Cantillon în locul celui de cost de oportunitate. Aici,
3
Smith, A. Avuţia naţiunilor, vol. I, Ed. Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1962, p. 302
4
Schumpeter, J. A. History of Economic Analysis, New York: Oxford
University Press, 1954
5
Spengler, J. „Richard Cantillon: First of the Moderns II”, Journal of Political
Economy, vol. 62, no. 5 (Octomber, 1954)
6
Hebert, R. F. „Was Richard Cantillon an Austrian Economist?”, Journal of
Libertarian Studies, vol. 7, no. 2, 1985
7
Bordo, M. D. „Some Aspects of the Monetary Economics of Richard
Cantillon”, Journal of Monetary Economics, vol. 12, no. 2, 1983
8 Thornton, M. “Richard Cantillon and the Discovery of Opportunity Cost”,
History of Political Economy, no. 39, Duke University Press, Durham, 2007
15
Nela Şteliac
Cantillon prezintă mai multe exemple de cost de oportunitate fără însă

să utilizeze acest termen. Cel mai elocvent exemplu dat de Cantillon în
acest sens, se referă la decizia unui tată în legătură cu trimiterea fiului
său la ucenicie, sau, păstrarea acestuia drept ajutor la fermă.
În anii ’30, Gottfried Harbeler foloseşte conceptul de cost de
oportunitate pentru explicarea curbei posibilităţilor de producţie (CPP).
Panta unei CPP reprezintă costul de oportunitate al unui bun exprimat în
funcţie de cel de-al doilea bun. Prin lucrarea „The Theory of
International Trade: with applications to commercial policy” (1933),
Harbeler susţine că principiul avantajului comparativ în comerţul
internaţional poate fi exprimat în termeni de costuri de oportunitate.
Conform acestuia, întotdeauna un agent economic va avea un avantaj
comparativ în producerea unui bun atunci când el are cel mai mic cost
de oportunitate în realizarea lui.
Desigur că, la dezvoltarea şi explicarea conceptului de oportunitate
şi-au adus contribuţii importante şi alţi mari economişti precum: James
M. Buchanan (Cost and choice: An Inquiríy in Economic Theory) şi
Paul Heyne (Modul economic de gândire – mersul economiei de piaţă
liberă). Alături de aceştia au fost mulţi alţii.
Din cele prezentate mai sus, şi nu numai, reiese faptul că
accepţiunile date costului de oportunitate au suferit modificări de-a
lungul timpului. Dacă la început, acesta era înţeles drept un sacrificiu de
utilitate, ulterior, acesta a ajuns să fie interpretat drept un sacrificiu de
cantităţi de bunuri sau chiar un profit pierdut.
16
Cu timpul, utilizarea conceptului de cost de oportunitate a fost

făcută nu numai de economiştii teoreticieni ci chiar şi de cei practicieni
(de exemplu, de către contabili şi nu numai). Totuşi folosirea acestui
concept în contabilitate stă sub semnul incertitudinii perioadei. Astfel,
din acest punct de vedere, J. R. Edwards scria în 19899, că momentul
apariţiei ideii de cost de oportunitate este cu mult mai veche decât se
afirmă în alte lucrări de specialitate, şi anume, anul 1289.
Mai târziu, în anul 1994, R. H. Parker şi B. S. Yamey10 afirmă că
Robert Loder a utilizat şi el ideea de cost de oportunitate atunci când
stabilea planuri alternative de folosire a terenurilor agricole.
În lucrarea “Relevance Cost: the Rise and Fall of Management
Accounting” (1987), R. S. Kaplan şi H. T. Johnson afirmau că marele
economist Ronald Coase a reintrodus relevanţa costurilor variabile în
deciziile economice, însă cea mai mare contribuţie a sa a fost
introducerea conceptului de cost de oportunitate în gândirea contabilă.
1.2. Cadrul conceptual al costului de oportunitate
Complexitatea conceptului de cost de oportunitate face ca în

definirea acestuia să nu existe o uniformitate în gândirea economică.
Din acest motiv, regăsim în literatura de specialitate străină şi autohtonă
mai multe definiţii şi accepţiuni atribuite acestuia, unele mai restrânse,
altele, dimpotrivă, mai cuprinzătoare. În cele ce urmează vom încerca să
9 Edwards, J. R. A History of Financial Accounting, Routledge, London, 1989,

p.78
10 Parker, R. H., Yamey, B. S. Accounting History: Some British
Contributions, Oxford University Press, 1994, p. 473
17
Nela Şteliac
prezentăm câteva dintre ele, considerate, din punctul nostru de vedere,

cele mai reprezentative.
Deşi, în subcapitolul precedent, am prezentat mai multe opinii
privind utilizarea de-a lungul timpului a conceptului de cost de
oportunitate, majoritatea specialiştilor este totuşi de părere că fondatorul
noţiunii de cost de oportunitate este, se pare, Friederich von Wieser. În
opinia acestuia, costul de oportunitate reprezenta echivalentul valoric
al utilităţii la care se renunţă, pentru a obţine pe cea dorită. Costul de
oportunitate reprezintă deci, un sacrificiu de utilitate.11
În lucrarea “ABC-ul economiei de piaţă moderne”, costul de
oportunitate este definit drept “efortul necesar aferent unui factor de
producţie cu multiple utilizări alternative pentru atragerea lui într-o
activitate economică”12.
O precizare deosebit de importantă în definirea costurilor de
oportunitate o face P. Heyne în volumul “Modul economic de gândire –
mersul economiei de piaţă liberă”. El defineşte costul de oportunitate
drept “valoarea resurselor în următoarea cea mai bună utilizare a lor
sau valoarea şanselor pierdute”.13 Potrivit acestuia, nu lucrurile au
costuri, ci acţiunile. El consideră costul real al oricărei acţiuni (şanse)
drept valoarea alternativei care, trebuie sacrificată în scopul
întreprinderii acţiunii respective.
11
Popescu, Gh. Evoluţia gândirii economice, Ed. George Bariţiu, Cluj-Napoca,
2000, pag. 830
12
Dobrotă, N. ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi Presă
“Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991, pag. 78
13
Heyne, P. Modul economic de gândire-mersul economiei de piaţă liberă, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pag. 40
18
O definiţie asemănătoare celei de mai sus, o regăsim la C.

Gogoneaţă şi B. Gogoneaţă în lucrarea “Microeconomie”: “valoarea
celei mai bune alternative la care se renunţă şi măsoară costul
economic al alegerii”.14
Acelaşi mod de abordare a conceptului de cost de oportunitate îl
întâlnim şi la D. Popescu şi colaboratorii, în lucrarea “Economia
politică”15, precum şi la D. Niţă şi colaboratorii, în volumul “Economie
politică”16.
În opinia lui R. G. Lipsey, costul de oportunitate este considerat
drept: “sacrificiul următoarei celei mai bune alternative când se alege
a se face ceva”17. Acelaşi autor aprecia în 1999 faptul că: „conceptul de
cost de oportunitate subliniază necesitatea alegerii prin măsurarea
costului a orice este desemnat drept cea mai bună alternativă care ar
fi putut fi aleasă în locul ei. Alternativa sacrificată măsoară costurile
obţinerii a ceea ce s-a ales a se face.”18
Costul de oportunitate este de cele mai multe ori considerat un cost
exprimat în unităţi fizice de bunuri şi servicii la care se renunţă. Din
acest punct de vedere, T. Gherasim defineşte astfel costul de
oportunitate: “costul opţiunii pentru o anumită alternativă în
14
Gogoneaţă, C., Gogoneaţă, B. Microeconomie, vol. I, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999, pag. 65
15
Popescu, D. Economie politică, Ed. Continent, Sibiu, 2000, pag. 61
16
Niţă, D. Economie politică (Economics), Ed. Agenţia de Consulting
Universitar Eficient, Bucureşti, 1994, pag. 126
17
Lipsey, R., G., Harbury, C. First principles of microeconomic, Weidenfeld
Nicolson, London, 1990, pag. 165
18
Lipsey, R., G., Chrystal, K., A. Economia pozitivă, Ed. economică,
Bucureşti, 1999, pag. 34
19
Nela Şteliac
defavoarea alteia, el exprimându-se în unităţi fizice de bunuri

materiale sau servicii la care este necesar să se renunţe pentru a
produce sau achiziţiona un anumit alt bun (material sau
nematerial)”19.
Aceeaşi manieră de definire o reîntâlnim şi la A. Cioarnă: “Costul
de oportunitate este costul opţiunii pentru o anumită alternativă în
defavoarea alteia, el exprimându-se, sub aspect fizic, în unităţile de
bunuri economice la care se renunţă pentru a produce sau achiziţiona
un alt bun economic”20.
Exprimarea cantitativă a costului de oportunitate este prezentă şi în
volumul “Economie politică” a lui A. Negucioiu şi colaboratorii. În
opinia acestora, “costul de oportunitate al producţiei exprimă
cantitatea de bunuri şi servicii care trebuie să fie consumată
(sacrificată) pentru a obţine un alt bun sau servicii în condiţiile în
care subiectul economic se comportă raţional (adică asigură cea mai
bună valorificare a resurselor)”21.
În viziunea lui G. Whitehead, conceptul de cost de oportunitate
“exprimă costul unei mărfi nu în bani, ci în funcţie de alternativele la
care trebuie să se renunţe”.22 Aceeaşi concepţie este împărtăşită şi de
M. A. Georgescu în lucrarea “Introducere în microeconomie”, costul de
oportunitate fiind “costul unui bun nu în bani, ci în funcţie de
19
Gherasim, T. Microeconomie, vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pag. 9
20
Cioarnă, A. Economie. Micro şi Macroeconomie, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000,
pag. 219
21
Negucioiu, A. (coordonator) Economie politică, vol. I, Ed. George Bariţiu,
Cluj-Napoca, 1998, pag. 423
22
Whitehead, G. Economics, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pag. 5
20
alternativa la care trebuie să se renunţe pentru a obţine respectivul

bun, în condiţiile în care resursele de care dispunem sunt date
limitate”23.
Costul de oportunitate nu are însă doar o exprimare fizică sau
cantitativă, ci şi una valorică. În definiţia dată de P. S. Samuelson şi W.
D. Nordhaus, în volumul “Economics”, “costul de oportunitate este
valoarea bunurilor sau serviciilor la care se renunţă”24.
Gh. Postelnicu susţine ideea potrivit căreia, “costul de producţie
ne apare ca o măsură alternativă, ca un parametru economic prin
intermediul căruia pot fi alese diferite alternative de producţie. Acesta
este motivul pentru care, în economie, se foloseşte adesea conceptul de
cost alternativ sau cost de oportunitate”25.
În opinia lui M. Ghişoiu costul de oportunitate este interpretat drept
„remunerarea sacrificiului prin renunţarea la un act economic, în
favoarea altuia”26.
Costul de oportunitate este definit de către G. Bodea astfel: “costul
alegerii făcute de întreprinzător (manager în privinţa resurselor
deţinute; el … constituie expresia consumului de resurse sustrase
altor întrebuinţări, în favoarea celei alese. … el reprezintă costul
23
Georgescu, M., A. Introducere în microeconomie, Univ. “Petru Maior”, Tg-
Mureş, 2000, pag. 52
24
Samuelson, P., Nordhaus, W., D. Economics, Fourtheenth Edition, McGraw-
Hill Inc., New-York, 1992
25
Postelnicu, Gh. Economie politică, vol. II, Univ. “Babeş-Bolyai”, Cluj-
Napoca, 1994, pag. 290
26
Ghişoiu, M. Probleme fundamentale ale economiei de piaţă, Ed. Academia
Cultural Artistice Universal Mnemosyna, Cluj-Napoca, 1992, pag. 79
21
Nela Şteliac
renunţării la o variantă de utilizare a unui element (factor) în

favoarea alegerii alteia din mai multe posibile”27.
O definiţie apropiată celei date de către de F. von Wieser poate fi
întâlnită în volumul “Introducere în microeconomie” publicată de C.
Niculescu. Potrivit acesteia, costul de oportunitate constituie “utilitatea
pierdută prin nealegerea celei de-a doua variante, în ordinea
utilităţilor”28.
P. Fudulu consideră costul de oportunitate drept “un cost economic
sau complet, deoarece cuprinde toate sacrificiile determinate de
producţie sau de consumul unui bun”29.
După D. Ciucur şi colaboratorii costul real al unei oportunităţi este
“alternativa cea mai bună dintre alternativele la care am renunţat”30.
“Conceptul de cost de oportunitate – susţin R. G. Lipsey şi K. A.
Chrystal – subliniază necesitatea alegerii prin măsurarea costului a
orice este desemnat drept cea mai bună alternativă care ar fi putut fi
aleasă în locul ei. Alternativa sacrificată măsoară costurile obţinerii a
ceea ce s-a ales a se face”31.
T. Gherasim introduce un alt element, în funcţie de care este definit
costul de oportunitate, şi anume, rata marginală de substituire. “Costul
unitar de oportunitate este egal cu rata marginală de substituire (în
27
Bodea, G. Teorie micro şi macroeconomică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2001, pag. 134
28
Niculescu, C. Introducere în microeconomie, Ed. Niculescu, Bucureşti, 1997,
pag. 39
29
Fudulu, P. Microeconomie, Ed. Hiroyuki, Bucureşti, 1997, pag. 2
30
Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C. Economie. Manual Universitar, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999, pag. 174
31
Lipsey, R., G. Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag.34
22
producţie sau în consum) a unei mărfi cu o alta, arătând la câte

unităţi dintr-o marfă trebuie să se reducă pentru a produce sau
consuma o unitate în plus din alta”32.
C. Niculescu „adoptă” maniera mai sus prezentată, de explicare a
acestui concept. Costul de oportunitate apare ca un raport între cantitatea
la care se renunţă în producerea unui bun şi cantitatea suplimentară a
altui bun.33
O altă accepţiune a costului de oportunitate, prezentă atât în
literatura de specialitate străină, cât şi în cea autohtonă, se referă la
profitul pierdut. În acest sens, L. Gayle Rayburn consideră costurile de
oportunitate drept profituri pierdute prin sustragerea unui factor de
producţie de la o utilizare la alta.34
Din acelaşi punct de vedere, E. Tobă apreciază costul de
oportunitate drept “beneficiul maxim la care se renunţă atunci când se
face o alegere economică oarecare”35.
“Actualmente teoria costurilor cunoaşte o nouă dezvoltare – susţin
P. Dumbravă şi A. Pop -, acreditându-se ideea că prin adevăratele
costuri de oportunitate trebuie să se înţeleagă costul ocaziilor pierdute
respectiv costul unui profit nerealizat. … Costul de oportunitate în
accepţiunea de cost al profitului nerealizat este egal cu diferenţa
dintre valoarea maximală teoretică pe care ar fi generat-o cea mai
32
Gherasim, T., op. cit., pag. 11
33 Niculescu, C. Introducere în microecomie, Ed. Niculescu, Bucureşti,1997,
pag. 41
34
Gayle, Rayburn, L. Cost Accounting, Irwin Illinois, Fifth Edition, 1993, pag.
567
35
Tobă, E. Economia politică, Ed. Univers, Craiova, 1999, pag. 93
23
Nela Şteliac
bună combinaţie posibilă de utilizare a factorilor de producţie şi

valoarea efectivă produsă de combinaţia aleasă în industrie”36. Din
acest punct de vedere, costul de oportunitate “măsoară câştigul prin
pierdere”37.
În anul 1992, M. Gravelle şi R. Rees scriu în lucrarea
„Microeconomics” despre noţiunea de cost de oportunitate marginal a
unui input. Acesta este definit drept valoarea alternativei pierdute prin
utilizarea unei unităţi adiţionale a unui input de către firmă38.
Unii autori susţin faptul că, dacă ne referim la consum, în sfera
costurilor de oportunitate sunt cuprinse şi alte costuri numite costuri ale
tranzacţiei. Astfel, „costul oportun al consumului unui bun este mai
mare decât preţul de piaţă al bunului. Diferenţa dintre costul oportun
şi preţul pieţei poartă denumirea de costul tranzacţiei”.39
Conceptul de cost al tranzacţiei a fost introdus în teoria economică
în 1937, de către laureatul Premiului Nobel, R. Coase, prin publicarea
articolului său „Natura firmei”. După cum recunoaşte însuşi autorul,
scopul acestuia articol a fost să dezvolte o teorie a firmei care să fie
realistă şi maleabilă. Acesta afirma că, firma şi piaţa reprezintă două
modalităţi alternative de organizare a aceloraşi tranzacţii. Problema care
se punea era dacă să se producă sau să se cumpere. Din punctul de
vedere al autorului, unul dintre motivele înfiinţării unei firme ar fi faptul
că utilizarea mecanismului preţurilor implică un anumit cost. „El poate
36
Dumbravă, P., Pop, A. Contabilitatea de gestiune în industrie, Ed. Intelcredo,
Deva, 1997, pag. 30
37
Gogoneaţă, C., Gogoneaţă, B., op. cit., pag. 65
38
Gravelle, M., Rees, R. Microeconomics, New York, 1992, pag. 199
39
24
fi diminuat, dar nu eliminat, prin existenţa unor specialişti care să

vândă informaţii de acest gen. Trebuie avute în vedere şi costurile
implicate de negocierea şi definitivarea câte unui contract separat,
pentru fiecare tranzacţie încheiată pe piaţă.”40
Teoria elaborată de R. Coase a studiat organizaţiile economice din
perspectiva minimalizării costurilor de tranzacţionare. „… O firmă va
tinde să se dezvolte până când costul unei tranzacţii adiţionale, prin
intermediul său, va egala costul tranzacţiei respective prin intermediul
pieţei sau de către o altă firmă.”31
Deşi costurile tranzacţionale nu au fost explicate şi dezvoltate la
vremea respectivă de către R. Coase, în prezent, prin aceste costuri se
înţeleg toate costurile aşteptării, deplasării, informaţiilor şi
deciziilor. Costurile aşteptării sunt formate din costurile timpilor
utilizaţi pentru procurarea unui bun. Costurile deplasării sunt constituite
din cheltuielile directe şi indirecte cu mijloacele de transport,
manipulare, asamblare, cu durata transporturilor. Costurile informaţiilor
presupun toate cheltuielile legate de culegerea informaţiilor. Costurile
deciziei sunt acele costuri care implică efort, timp şi resurse. Foarte
multe decizii sunt luate în condiţii de risc şi incertitudine, implicând
astfel, anumite costuri.
Parcurgerea numeroaselor definiţii date costurilor de oportunitate, şi
nu numai, ne permite să afirmăm faptul că principalele caracteristici
ale acestora sunt următoarele:
40
Williamson O., E., Winter, S., G. Natura firmei: origini, evoluţie şi
dezvoltare, Ed. Sedona,Timişoara, 1997
31
idem, pag. 31
25
Nela Şteliac
1. acestea pot fi asociate producătorilor dar şi consumatorilor;

2. din punctul de vedere al consumatorului, care urmăreşte obţinerea
utilităţii maxime, costul de oportunitate este o renunţare la utilitatea
celei mai bune alternative;
3. din punctul de vedere al producătorului, care urmăreşte obţinerea
profitului maxim, costul de oportunitate presupune renunţarea la
profituri posibile de obţinut, în alternativa cea mai bună la care se
renunţă;
4. pot avea o exprimare cantitativă, valorică şi nu numai, fiind, din
această perspectivă, costuri monetare sau non-monetare;
5. rezultă ca urmare a comparării a două sau mai multor alternative;
6. se referă la acţiuni/activităţi viitoare şi nu la lucruri/obiecte;
7. se referă la câştiguri/profituri pierdute;
8. intră, de regulă, în sfera de interes a economiştilor teoreticieni sau
managerilor;
9. pot avea, după caz, o valoare certă sau incertă;
10. nu pot constitui punct de referinţă în calculul costurilor contabile;
11. nu sunt înregistrate în contabilitate şi nu au întotdeauna la bază
documentele justificative;
12. sunt, în general, costuri fixe;
13. au o sferă de cuprindere mai largă decât costurile contabile
întrucât includ atât costurile explicite cât şi costurile implicite, fiind
astfel identificate cu costul economic (complet) al unui produs;
14. sunt costuri previzionale (anticipate) sau marginale;
26
15. pot fi de natură activă, dacă sunt asociate unor acţiuni/activităţi

realizate, sau, pot fi de natură pasivă, dacă sunt asociate unor
acţiuni/activităţi nerealizate;
16. în cazul consumatorilor au un puternic caracter subiectiv;
17. în cazul producătorilor au un caracter obiectiv;
18. sunt călăuza trecerii la acţiune.
1.3. Clasificarea costurilor de oportunitate
Dacă avem în vedere numeroasele aspecte referitoare la costurile de

oportunitate, atunci o clasificare a lor poate fi realizată astfel:
1. în funcţie de etalonul informaţional:
 costul monetar/valoric de oportunitate, exprimat în unităţi
monetare;
 costul fizic/real de oportunitate, exprimat în unităţi fizice;
2. în funcţie de subiectul economic la care ne raportăm:
 costul de oportunitate al consumatorului;
 costul de oportunitate al producătorului;
3. în funcţie de realizarea sau nerealizarea unei acţiuni:
 costul de oportunitate de natură activă, asociat realizării
unei acţiuni;
 costul de oportunitate de natură pasivă, rezultat din
nerealizarea unei acţiuni;
4. în funcţie de volumul de producţie la care se referă:
 costul de oportunitate unitar/individual;
 costul de oportunitate total/agregat;
27
Nela Şteliac
5. în funcţie de perioada de timp:

 costuri de oportunitate ale perioadei curente;
 costuri de oportunitate ale perioadei viitoare;
6. în funcţie de durata de timp la care se referă:
 costuri de oportunitate pe termen scurt;
 costuri de oportunitate pe termen lung;
7. în funcţie de scopul urmărit:
 costuri de oportunitate asociate utilităţii unui bun sau
serviciu ales de către consumatori;
 costuri de oportunitate asociate profiturilor pierdute
de către producători;
8. în funcţie de posibilităţile de anticipare:
 costuri de oportunitate previzibile;
 costuri de oportunitate imprevizibile;
9. în funcţie de posibilitatea de cuantificare:
 costuri de oportunitate cuantificabile;
 costuri de oportunitate necuantificabile;
10. în funcţie de natura lui:
 costuri de oportunitate ale capitalului fix;
 costuri de oportunitate ale capitalului propriu;
 costuri de oportunitate ale folosirii forţei de muncă;
 costuri de oportunitate ale producţiei;
 costuri de oportunitate ale evaluării ieşirilor stocurilor
de materii prime şi materiale;
 costuri de oportunitate în contextul marjei brute;
28
11. după mărimea în care se exprimă:

 costuri de oportunitate în mărimi absolute;
 costuri de oportunitate în mărimi relative;
12. în funcţie de dimensiunea la care se referă:
 costuri de oportunitate asociate dimensiunii
dezvoltării: economice, regionale şi durabile;
 costuri de oportunitate asociate dimensiunii sociale;
 costuri de oportunitate asociate dimensiunii ecologice;
 costuri de oportunitate asociate dimensiunii contabile;
13. în funcţie de suportatorii costurilor de oportunitate:
 costuri de oportunitate suportate de către iniţiatorii
unei acţiuni;
 costuri de oportunitate resimţite şi suportate de
altcineva decât iniţiatorii unei acţiuni;
 costuri de oportunitate suportate de consumatori;
 costuri de oportunitate suportate de producători;
 costuri de oportunitate suportate de comunitate;
 costuri de oportunitate suportate de către stat;
14. în funcţie de perioada de timp în care a avut loc acţiunea
generatoare:
 costuri de oportunitate ale acţiunilor viitoare;
 costuri de oportunitate ale acţiunilor prezente;
16. etc.
29
Nela Şteliac
1.4. Premisele apariţiei costurilor de oportunitate
Principalele premise ale apariţiei costului de oportunitate sunt:

 raritatea resurselor sau caracterul limitat al resurselor economice.
Costul de oportunitate este cel care face diferenţa între bunurile
libere şi cele economice. În timp ce bunurile economice sunt
limitate, rare, bunurile libere se găsesc din abundenţă şi ele nu
comportă un cost de oportunitate. Fiind nelimitate, alegerea lor nu
presupune o renunţare la un alt bun;
 caracterul nelimitat al nevoilor (diversificarea şi multiplicarea lor)
care se cer satisfăcute cu resursele existente;
 constrângerile: bugetare, de timp sau de altă natură;
 identificarea alternativelor posibile;
 evaluarea şi ordonarea alternativelor în ordine descrescătoare a
utilităţii/câştigului/profitului (efectului) obţinut prin alegerea unei
alternative, sau a preţului “plătit”;
 alegerea celei mai bune alternative.
Din punctul nostru de vedere, etapele stabilirii,
reducerii/eliminării costurilor de oportunitate (CO) în procesul
decizional pot fi reprezentate prin intermediul schemei de mai jos:
30
1.
Informarea
2.
Identificarea
alternativelor
posibile
3.
Determinarea
efectelor
fiecărei
alternative
4.
Compararea
efectelor
alternativelor
(stabilirea CO)
5.
Ierarhizarea
descrescătoare
a CO
6.
Alegerea
alternativei
Fig. 1.1 Etapele reducerii/eliminării costurilor de oportunitate (CO) în

procesul decisional

31
CAPITOLUL II
ABORDĂRI TEORETICE ALE
COSTULUI DE OPORTUNITATE
2.1. Forme de exprimare ale costurilor de

oportunitate
2.1.1. Costul fizic (real) de oportunitate
2.1.2. Costul monetar (valoric) de oportunitate
2.1.3. Relaţia dintre costul monetar de
oportunitate şi costul real de oportunitate
2.2. Costul de oportunitate – consecinţă a
realizării sau nerealizării unei acţiuni
2.3. Costul de oportunitate în viziune
marginalistă
2.4. Costul de oportunitate marginal a unei
resurse economice
2.5. Costul de oportunitate şi avantajul
comparativ
2.6. Costul de oportunitate şi curba
posibilităţilor de producţie
Abordări teoretice ale costului de oportunitate
Capitolul 2. Abordări teoretice ale costului de

oportunitate
2.1. Forme de exprimare ale costurilor de oportunitate
Aşa cum am afirmat şi în capitolul precedent, costul de oportunitate

poate fi abordat din două puncte de vedere diferite: al consumatorului şi
al producătorului. Astfel de abordări au la rândul lor două forme de
exprimare: cantitativă şi valorică.
Ca atare, cuantificarea costului de oportunitate poate fi realizată în:
1) mărimi fizice, caz în care discutăm despre aşa-numitul cost fizic
(real) de oportunitate;
2) mărimi monetare (valorice), caz în care avem de-a face cu costul
monetar (bănesc) de oportunitate.
2.1.1. Costul fizic (real) de oportunitate
A) CAZUL CONSUMATORULUI
Ca expresie matematică a costului fizic de oportunitate, se poate

utiliza rata marginală de substituire a bunului la care se renunţă în
favoarea altuia (numită şi rata marginală de substituţie în consum). În
acest sens, dacă admitem pe “x” bunul care se achiziţionează şi pe “y”
bunul la care se renunţă, atunci relaţia va fi:
 y
RMS y / x  , (2.1)
x
unde: y  cantitatea la care se renunţă din bunul “y”
35
Nela Şteliac
x  cantitatea adiţională a bunului “x” care se achiziţionează

Aşa după cum se cunoaşte şi din teoria economică, rata marginală
de substituire se poate exprima şi în funcţie de raportul dintre utilitatea
marginală a bunului “x” (Umx) şi utilitatea marginală a bunului “y”
(Umy). În acest caz, relaţia matematică a costului fizic de oportunitate,
de obţinere a bunului „x” (Co(x)), va fi:
 y Umx
Co ( x )  RMS y / x   (2.2)
x Umy
Conform însă teoriei economice, în cazul consumatorului, rata

marginală de substituire asigură aceeaşi utilitate totală, indiferent de
combinaţia lor. Prin urmare, am putea spune faptul că, indiferent de
alternativa aleasă, utilitatea totală a consumatorului rămâne
neschimbată. Acest lucru ne îndreptăţeşte să afirmăm că de-a lungul
oricărei curbe de indiferenţă sau de izoutilitate există două categorii de
costuri de oportunitate, diferite ca valoare:
- costul de oportunitate fizic, diferit de zero ( Cop f  0 ), deoarece
rata marginală de substituţie înregistrează valori diferite, iar trendul

acestuia este descrescător;
- costul de oportunitate asociat utilităţii totale, egal cu zero
( Coputilitatii  0 ), deoarece pe orice curbă de indiferenţă sau de
izoutilitate sporul de utilitate este nul.
B) CAZUL PRODUCĂTORULUI
Similar, se stabileşte şi costul fizic de oportunitate pentru
producători, atunci când aceştia optează pentru combinaţii diferite de
prod-factori, astfel încât, să obţină acelaşi volum de producţie. Acesta se
36
va determina, de asemenea, cu ajutorul ratei marginale de substituţie

tehnică a factorilor, ale cărei relaţii de calcul sunt:
 y  y Wmx px
RMS y / x  (2.3) sau RMS y / x    (2.4)
x x Wmy py
unde: y  cantitatea la care se renunţă din prod-factorul “y”
x  cantitatea adiţională a prod-factorului “x”

Wmx  productivitatea marginală a prod-factorului „x”
Wmy  productivitatea marginală a prod-factorului „y”
px  preţul unitar al prod-factorului “x”
py  preţul unitar al prod-factorului “y”
Această rată marginală de substituţie tehnică se aplicã mai ales din
cerinţa minimizării costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu
altul mai ieftin.
Producătorii vor avea şi ei de-a face cu două tipuri de costuri de
oportunitate, dacă, ţinem seama de faptul că, aceeaşi curbă de
izoproducţie asigură acestuia acelaşi volum de producţie prin combinaţii
diferite ale prod-factorilor. Prin urmare, se disting două categorii de
costuri de oportunitate:
- costul fizic de oportunitate, care este diferit de valoarea zero
( Cop f  0 ), întrucât RMS scade de-a lungul curbei de izoproducţie de
la stânga spre dreapta, înregistrând, deci, valori diferite;

- costul de oportunitate asociat volumului de producţie obţinut,
care este egal cu valoarea zero ( Cop productiei  0 ), întrucât sporul de
producţie de-a lungul curbei de izoproducţie este zero.
37
Nela Şteliac
Costul de oportunitate mai este numit şi costul real al alegerii.

Acesta se referă la consumul de factori necesari în obţinerea unui bun în
defavoarea altui bun.
2.1.2. Costul monetar (valoric) de oportunitate
În privinţa sferei de cuprindere a costului monetar de oportunitate,

părerile sunt împărţite. Unii autori identifică costul monetar de
oportunitate numai cu costurile implicite precum: remuneraţia
întreprinzătorului şi a familiei sale, costul remunerării capitalului sub
formă de dividende, dobânda ce s-ar putea obţine dacă o anumită sumă
s-ar depune la bancă, renta ce i s-ar cuveni dacă pământul proprietate
privată nu ar fi pus la dispoziţia activităţii economice, chiria pe care ar
obţine-o dacă maşinile şi utilajele, spaţiile proprietate personală, nu sunt
utilizate în această activitate. Într-o astfel de abordare, relaţia costului de
oportunitate ar fi:
Cop = Costuri implicite (2.5)
În literatura de specialitate autohtonă1, se întâlnesc, însă, cazuri în
care costul de oportunitate este definit drept costul economic sau
complet. Potrivit unor astfel de definiţii, costul valoric de oportunitate
este dat, pe de o parte, de valoarea sustrasă alternativei la care se
renunţă, iar pe de altă parte, de pierderea suferită (câştigul pierdut) ca
urmare a alegerii unei alternative în defavoarea alteia. Într-adevăr,
atunci când facem o alegere, din două sau mai multe posibilităţi, asistăm
de fapt la utilizarea întregii sume de care se dispune, în favoarea
1
a se vedea definiţia dată de P. Fudulu
38
alternativei alese şi nu la pierderea generată de alegerea acesteia.

Aceasta sumă este sacrificată (cheltuită) în favoarea alternativei alese.
Prin urmare, considerăm că ar trebui să se facă distincţia între
valoarea sustrasă alternativei la care se renunţă, valoarea care
constituie pierderea propriu-zisă prin alegerea altei alternative (adică
costurile implicite) şi valoarea care reprezintă costul economic sau
complet al fiecărei alternative. Din acest punct de vedere, putem
exprima matematic, valoarea sustrasă, ca fiind egală cu totalitatea
costurilor explicite, iar costul economic al fiecărei alternative, ca fiind
egal cu suma dintre costurile explicite şi implicite.
Costul economic care constituie costul monetar de oportunitate va fi,
deci, suma costurilor explicite şi a costurilor implicite.
Fiecare alegere comportă un anumit cost implicit. Dacă avem în
vedere acest aspect, dar şi cel conform căruia costurile explicite sunt
aceleaşi pentru fiecare alternativă, atunci putem determina pentru
fiecare dintre alternativele posibile, costul valoric agregat al
oportunităţii (în accepţiunea unui profit pierdut), ca diferenţă între
costurile economice sau complete ale alternativelor (alese şi
sacrificate).
Astfel, fie două alternative/oportunităţi posibile notate cu „O1” şi
„O2”, fiecare dintre acestea având costuri economice sau complete
diferite: Ce1 asociat alternativei „O1” şi Ce2 asociat alternativei „O2”.
Costul de oportunitate al oricărei alternative alese va fi diferenţa
dintre costul economic al alternativei alese şi costul economic al
alternativei la care se renunţă.
39
Nela Şteliac
CopO1  Ce1  Ce 2 sau CopO 2  Ce 2  Ce1 (2.6)
Însă, întrucât se consideră că se dispune de o anumită sumă de bani

care poate fi sustrasă fie alternativei „O1”, fie alternativei „O2”, costurile
explicite sunt egale, ceea ce înseamnă:
   
CopO1  Ce1  Ce 2  Cexp l1  Cimpl1  Cexp l 2  Cimpl 2  Cimpl1  Cimpl 2 (2.7)
sau
   
CopO 2  Ce 2  Ce1  Cexp l 2  Cimpl 2  Cexp l1  Cimpl1  Cimpl 2  Cimpl1 (2.8)
Relaţiile de mai sus evidenţiază următorul aspect: costul monetar

agregat de oportunitate al oricărei alternative (în accepţiunea
profitului pierdut), este dat de diferenţa dintre costurile implicite pe
care le comportă cele două alternative.
Aceleaşi relaţii evidenţiază situaţii diferite ale costului valoric de
oportunitate: fie mai mic, fie mai mare, în funcţie de costurile
implicite ale alternativelor posibile. Astfel:
1. în cazul opţiunii „O1”:
- dacă Cimpl1 Cimpl 2  CopO1  0 ;
- dacă Cimpl1 Cimpl 2  CopO1 0 ;
2. în cazul opţiunii „O2”:

- dacă Cimpl 2 Cimpl1  CopO 2  0 ;
- dacă Cimpl 2 Cimpl1  CopO 2 0 ;
Situaţiile mai sus prezentate permit cuantificarea costului monetar

de oportunitate în mărimi absolute.
40
Dacă dorim să exprimăm în mărimi relative costul de

oportunitate (în accepţiunea profitului pierdut), atunci relaţia
matematică poate fi scrisă - după părerea noastră – ca raport procentual
dintre costul de oportunitate şi costurile explicite. Această relaţie
exprimă numărul de procente cu care se diminuează rata profitului ca
urmare a alegerii unei alternative în defavoarea alteia.
Dintr-o altă perspectivă, costul monetar de oportunitate este
considerat drept câştigul (profitul) care ar fi obţinut pe seama
alternativelor. Astfel, dacă ţinem seama de definiţia dată de către P.
Dumbravă şi A. Pop costului de oportunitate, atunci, acesta este
exprimat matematic ca diferenţă între valoarea teoretică maximă a
profitului celei mai bune combinaţii a factorilor de producţie şi valoarea
efectivă a acestuia pentru combinaţia aleasă a factorilor de producţie
2.1.3. Relaţia dintre costul monetar de oportunitate şi costul

real de oportunitate
Prin costul monetar unitar de oportunitate se înţelege - în opinia

noastră - numărul de unităţi monetare care ar trebui cheltuite pentru
obţinerea unui anumit bun sau serviciu la care se renunţă, şi, care, revine
la o unitate monetară cheltuită pentru un alt bun sau serviciu.
Costul real unitar de oportunitate desemnează numărul de unităţi
fizice la care se renunţă dintr-un bun sau serviciu, în schimbul obţinerii
unei unităţi fizice a unui alt bun sau serviciu.
Indiferent de combinaţia de bunuri aleasă de producător, costurile
totale sunt aceleaşi. Creşterea costurilor de producţie a unui bun, ca
urmare a creşterii cantităţii acestuia, generează reducerea costurilor de
41
Nela Şteliac
producţie, cu aceeaşi valoare, pentru un alt bun, ca urmare a scăderii

cantităţii acestuia din urmă. Costurile asociate celor două bunuri ce
suferă modificări cantitative pot fi numite costuri de conexiune inversă.
Astfel de costuri, de conexiune inversă, apar doar în condiţii de
constrângere bugetară. În funcţie de acestea poate fi exprimat şi costul
monetar individual (unitar) de oportunitate. Astfel,
 Costuri bun X j C xj
  1 , (2.9)
Costuri bun X i C xj
în condiţiile C xi  C xj  CT
Pentru stabilirea corelaţiei care se stabileşte între cele două categorii

de costuri de oportunitate se porneşte de la relaţia:
C xj Cu xj  xj
  1 (2.10)
C xi Cu xi  xi
unde: C xj  scăderea costului total pentru producerea bunului „xj”
C xi  creşterea costul total pentru producerea bunului „xi”
Cu xj  costul unitar al bunului „xj”
Cu xi  costul unitar al bunului „xi”

xi  creşterea de cantitate a bunului „xi”
xj  descreşterea de cantitate a bunului „xj”
Raportul Cu xj , notat cu Cpo (mxi ) , reprezintă costul monetar unitar de

Cu xi
oportunitate al producerii bunului “Xi” în defavoarea bunului “Xj”, iar
42
xj
raportul , notat cu Cpo r ( xi ) , reprezintă costul real de oportunitate
xi
pentru producerea bunului “Xi” în defavoarea bunului “Xj”.
Ţinând seama de notaţiile de mai sus, relaţia 2.10 devine:
1  Cpom( xi )  Cpor( xi ) , (2.11) de unde va rezulta:
1 (2.12)
Cpom( xi ) 
Cpor( xi )
Relaţia (2.12) evidenţiază faptul că, între costul de oportunitate

monetar şi cel real al unui bun, există o legătură invers proporţională.
Astfel, costul monetar de oportunitate al bunului “Xj” în funcţie de
bunul “Xi” este inversul costului real de oportunitate al acestuia.
Se consideră situaţii favorabile dacă:
- Cpor 1 , ceea ce înseamnă că pentru a obţine un bun trebuie să se
renunţe la cantităţi mai mici din cel de-al doilea bun
şi
- Cpom 1 , ceea ce înseamnă că bunul ales costă mai puţin decât bunul
la care se renunţă.
Situaţiile nefavorabile vor fi întâlnite dacă:
- Cpor 1 , ceea ce înseamnă că pentru a obţine un bun trebuie să se
renunţe la cantităţi mai mari din cel de-al doilea bun
şi
- Cpom 1 , ceea ce înseamnă că bunul ales costă mai mult decât bunul
la care se renunţă.
Să considerăm următoarea situaţie: un producător poate obţine cu
300.000 u.m. fie 20 unităţi produs “Xi”, fie 22 unităţi de produs “Xj”.
43
Nela Şteliac
Pe baza informaţiilor de mai sus se pot determina costurile unitare

ale produselor. Astfel:
300.000
Cu xi   15.000 u.m./unitate “Xi”
20
300.000
Cu xj   13.636,36 u.m./unitate “Xj”
22
 C xj 300.000 13.636,36  22
  1
C xj 300.000 15.000  20
Dacă se decide obţinerea a 3 unităţi de produs “Xi”, în condiţiile

cunoaşterii costurilor unitare ale celor doua produse, atunci costul real
de oportunitate al aceluiaşi produs (“Xi”) va fi:
 C xj 45.000 13.636,36  a
Copr( xi )     1 , de unde =>a =
C xi 15.000  3 15.000  3
3,3 unităţi de produs “Xj”
Ca atare, costul real (fizic) de oportunitate pentru obţinerea a 3
unităţi fizice de produs “Xi” constă în renunţarea la 3,3 unităţi fizice de
produs “Xj”. O unitate fizică de produs “Xi” se obţine prin renunţarea a
1,1 unităţi fizice de produs “Xj”.
13.636,36
Copm( xi )   0,91 u.m. Cxi/1 u.m. Cxj
15.000
În expresie bănească, costul de oportunitate al produs “Xi”
presupune renunţarea la aproximativ 0,91 unităţi monetare ce ar trebui
cheltuite pentru produsul “Xi.
Stabilirea costurilor reale de oportunitate se va face conform
relaţiilor de mai jos:
44
 xj  22
Cpor( xi )    1,1 => 1 unitate fizică produs “Xi” = 1,1
xi 20
unităţi fizice produs “Xj”
 xi  20
Cpor( xj )    0,91 => 1 unitate fizică produs “Xj” = 0,91
xj 22
unităţi fizice produs “Xi”
Costurile monetare unitare de oportunitate ale bunurilor “Xj” şi “Xi”
vor fi:
1 1
Cpom( xj )  ( xj )
  1,1 => 1 u.m. produs “Xj”= 1,1 u.m.
Cpor 0,91
produs “Xi”
1 1
Cpom( xi )  ( xi )
  0,91 => 1 u.m. produs “Xi= 0,91 u.m.
Cpor 1,1
produs “Xj”
Tabelul nr. 2.1. Situaţia costurilor de oportunitate (reale şi
monetare)
Costul de oportunitate
Pentru bunul “Xi” Pentru bunul “Xj”
real monetar real monetar
1,1 0,91 0,91 1,1
Interpretarea acestor rezultate:

- pentru producerea unei unităţi fizice din produsul “Xi”, este
necesară renunţarea la 1,1 unităţi fizice din produsul “Xj”, în timp ce
pentru cheltuirea unei unităţi monetare pentru produsul “Xi”, este
necesară renunţarea la cheltuirea la 0,91 u.m. pentru produsul “Xj”;
45
Nela Şteliac
- pentru producerea unei unităţi fizice din produsul “Xj”, este

necesară renunţarea la 0,91 unităţi fizice din produsul “Xi”, în timp ce
pentru cheltuirea unei u.m. pentru produsul “Xj” trebuie să se renunţe la
cheltuirea a 1,1 u.m. pentru produsul “Xi”;
- situaţia favorabilă va fi pentru produsul “Xj” deoarece: se obţine
o cantitate mai mare (se renunţă la o cantitate mai mică din produsul
“Xi”) iar producerea acestuia presupune un cost de producţie unitar mai
mic;
- costul real de oportunitate al bunului “Xi”, este egal, ca
valoare matematică absolută, cu costul monetar unitar de oportunitate
al produsul “Xj” şi invers.
Demonstraţia: între două produse sau servicii corespunzătoare unei
combinaţii oarecare de pe curba posibilităţilor de producţie, denumite şi
produse sau servicii intercondiţionate, se stabilesc anumite relaţii privitoare
la costurile de oportunitate ale acestora şi anume:
( xi ) Xj ; ( xj ) Xi
Copr  Copr 
Xi Xj
1 (2.13)
 Copr( xi )  ( xj )
Copr
Similar, se stabileşte şi relaţia privind costul monetar unitar de oportunitate

al celor două produse sau servicii. Se ştie deja faptul că:
1 şi Cop ( xj )  1
 Copm( xi )  ( xi ) m ( xj )
Copr Copr
dar 1 1
 Copr  , iar  Copr 
xj xi
Cpor( xi )
Cpor( xj )
 Cpom   Cpor
xi xj 
(2.14), respectiv Cpom xj   Cpor xi  (2.15)
Concluzii:
46
- costul monetar de oportunitate pentru un produs/serviciu care se

produce sau se prestează este egal, ca valoare absolută, cu costul real de
oportunitate al produsului/serviciului de intercondiţionare (la care se
renunţă);
- costul monetar de oportunitate pentru un produs/serviciu la care se
renunţă, va fi egal ca valoare absolută, cu costul real (fizic) de
oportunitate al bunului/serviciului care se produce/realizează.
2.2. Costul de oportunitate – consecinţă a realizării sau

nerealizării unei acţiuni
Costurile de oportunitate pot fi rezultatul realizării sau nerealizării

unei acţiuni. Dacă în prima situaţie apariţia costurilor, în general, şi a
celor de oportunitate, în special, este evidentă, în situaţia nerealizării
unei acţiuni problema este discutabilă. Persoanele neavizate ar spune
pur şi simplu că nu poţi avea un cost din moment ce nu realizezi ceva,
nu desfăşori o activitate (chiar şi economică). În aparenţă, situaţia se
prezintă astfel, însă, analizând în profunzime această problemă,
constatăm că, acestea există totuşi. În acest caz, costul apare mai mult
sub forma unei pierderi decât a unor consumuri de resurse economice
sau venituri (ale consumatorului).
Costul va fi pierderea şansei de a obţine altceva în schimbul a ceva
ce nu este realizat, fiind denumit costul de oportunitate. Denumirea de
cost poate fi improprie în acest caz, dacă avem în vedere definiţia dată
costului contabil, care, presupune consumul de resurse economice. Dacă
un consumator deţine o anumită sumă de bani, pe care o păstrează acasă
şi nu la o instituţie bancară, de exemplu, care să-i ofere un venit anual
47
Nela Şteliac
sub formă de dobândă, atunci nu are loc un consum. Banii nu sunt

cheltuiţi, ci păstraţi. În această situaţie, costul este simpla renunţare la a
depune aceşti bani într-un cont bancar care să-i asigure un anumit câştig,
el fiind asociat acţiunii de păstrare a banilor acasă. Din punct de vedere
valoric, costul de oportunitate este egal cu câştigul pe care l-ar fi obţinut
drept dobândă.
Premisa reducerii costului de oportunitate – în opinia noastră –
constă în deţinerea sau culegerea de informaţii privitoare la
alternativele posibile. O informaţie oportună şi pertinentă poate
diminua mai mult sau mai puţin costul de oportunitate. Informaţia,
este cea care oferă posibilitatea de a cunoaşte şi alte alternative posibile,
şi implicit, de a le compara în vederea stabilirii avantajelor asigurate de
fiecare alternativă posibilă, care să determine alegerea celei mai bune
şanse.
Asupra costului de oportunitate asociat nerealizării unei
acţiuni/activităţi, vom reveni într-un capitol viitor în cadrul căruia vom
aborda dimensiunea costurilor de oportunitate din perspectiva
dezvoltării durabile.
48
2.3. Costul de oportunitate în viziune marginalistă
“Analiza marginală presupune faptul că întotdeauna, deciziile

economice sunt luate prin aprecierea costurilor suplimentare în raport
cu beneficiile suplimentare. Nimic nu contează în luarea deciziilor în
afară de costurile marginale şi beneficiile marginale.”2
Întotdeauna costurile de oportunitate (şanselor) – afirmă P. Heyne
- sunt costuri marginale anticipate. Costurile marginale sunt cele care
trebuie să ghideze în luarea unor decizii. Acestea trebuie să fie călăuza
trecerii la acţiune, iar trecerea la acţiune este condiţionată de existenţa
posibilităţii de a-şi acoperi toate costurile. Întreprinzătorii vor pune
problema trecerii la acţiune în termenii costului unitar anticipat de
producţie, în raport cu preţul unitar de vânzare anticipat. “În orice
decizie costurile anticipate sunt de fapt costuri marginale”3.
Costurile şanselor (de oportunitate) sunt întotdeauna costuri
suplimentare sau marginale, costuri aşteptate să rezulte din deciziile
respective.
În opinia lui P. Heyne, cheltuielile perioadei trecute nu pot fi
modificate de deciziile prezente. Acestea sunt costuri deja plătite care
sunt lipsite de semnificaţie pentru luarea deciziei. Prin urmare, costurile
alternativelor sunt în mod obligatoriu costuri marginale, suplimentare,
determinate de o anumită decizie.
2
Heyne, P., op. cit., pag. 83
3
idem, pag. 84
49
Nela Şteliac
Luarea unor decizii presupune confruntarea alternativelor,

compararea profiturilor anticipate ale şanselor, fapt pentru care costurile
relevante pentru decizii, sunt deci, costurile şanselor.
2.4. Costul de oportunitate marginal a unei resurse

economice
Considerăm costul de oportunitate marginal al unei resurse

economice drept cantitatea sau valoarea alternativei la care se
renunţă prin utilizarea unei unităţi adiţionale a acestei resurse de
către producător.
Matematic, acesta poate fi scris astfel:
y (1)  y (0) 
 
Cop Cop (1)  Cop (0) x (1)  x (0) 
Cop / R    (2.16)
R R (1)  R (0) R (1)  R (0)
unde: Cop / R  costul de oportunitate marginal al resursei economice
“R”
Cop (1) , Cop ( 0)  costurile de oportunitate corespunzătoare cantităţii
“R(1)” respectiv “R(0)” de resursă economică „R”
 y (1)
şi Cop ( 0 )   y( 0 )
(0)
Cop (1) 
x (1)
x
y (1) , y ( 0 )  cantitatea de bunuri “y” la care se renunţă în cazul

folosirii “R(1)”, respectiv “R(0)”
x (1) , x ( 0)  cantitatea de bunuri “x” care se produce în cazul
50
Este de precizat faptul că acesta (rel. 2.16) exprimă costul real de

oportunitate marginal.
Situaţia favorabilă va fi dacă: Cop / R 0 , iar situaţia nefavorabilă
va fi dacă: Cop / R  0 .
Să admitem următorul caz ipotetic: un producător poate fabrica, prin
utilizarea a două unităţi fizice de resursă economică “I”, fie 20 unităţi de
produs “X”, fie 30 unităţi de produs “Y”. Dacă utilizează o unitate
adiţională de resursă economică “I”, atunci se pot fabrica 30 unităţi
produs “X” sau 40 unităţi produs “Y”.
Costurile de oportunitate ale produselor vor fi:
1) pentru două unităţi de resursă economică:
 y 30
Cop x ( 2)    1,5 y
x 20
x 20
Cop y ( 2)    0,67 x
y 30
2) pentru trei unităţi de resursă economică:

y 40
Cop x (3)    1,33 y
x 30
x 30
Cop y (3)    0,75 x
y 40
Tabel nr. 2.2. Situaţia costurilor de oportunitate
Cantitate resursă Cost de oportunitate (Cpo)

economică (input) Produs “X” Produs “Y”
2 1,5Y 0,67X
3 1,33Y 0,75X
51
Nela Şteliac
Aplicând relaţia de mai sus, costurile de oportunitate marginale ale

bunurilor “X” şi “Y” vor fi:
Cop Cop (X1)  Cop (X0 ) 1,33Y  1,5Y
Cop X' / R     0,17Y
R R (1)  R ( 0 ) 32
Cop X' / R  0,17Y
Cop CopY(1)  CopY( 0 ) 0,75 X  0,67 X

CopY' / R     0,08 X
R R (1)  R ( 0 ) 3 2
Cop / Y / R  0,08 X
În condiţiile utilizării unei unităţi adiţionale de resursă economică,
rezultatele obţinute evidenţiază următoarele aspecte:
a) costul de oportunitate pentru bunul “X” va scădea de la 1,5 la
1,33 unităţi produs “Y”, respectiv cu 0,17 unităţi produs “Y”. Aceasta
înseamnă că pentru a obţine doar produsul “x” se va renunţa cu 0,17
bucăţi (unităţi) mai puţin din produsul “Y”.
b) costul de oportunitate pentru bunul “Y” creşte de la 0,67 la 0,75
unităţi (bucăţi) produs “X”. Prin urmare, pentru producerea bunului
“Y”, costul de oportunitate marginal creşte cu 0,08 unităţi produs “X”.
Producătorul trebuie să renunţe cu 0,08 bucăţi produs “X”, mai mult
decât înainte.
2.5. Costul de oportunitate şi avantajul comparativ
Factorii de producţie au o anumită specializare, contribuind astfel la

creşterea cantităţii de bunuri şi la dezvoltarea schimbului. Specializarea
trebuie să aibă loc în conformitate cu legea avantajului comparativ,
numită şi legea costurilor comparative.
52
Potrivit acestei legi, producţia va fi maximă, dacă factorul de

producţie este specializat în acel domeniu unde deţine cel mai mare
avantaj comparativ. Un producător va dispune de un avantaj comparativ
în raport cu alţii, în condiţiile obţinerii unui anumit bun cu un cost de
oportunitate mai mic comparativ cu al celorlalţi.
Rezultatul specializării fiecărui producător se va vedea în sporul de
producţie de la nivel de ramură economică.
Să presupunem exemplul următor:
 producătorul A poate obţine două bunuri “X” şi “Y” în
următoarele cantităţi: fie 24 X, fie 12 Y;
 producătorul B obţine fie 12 X, fie 20 Y;
 producătorul C obţine fie 36 X, fie 36 Y.
Costurile de oportunitate ale celor două produse vor fi:
Tabelul nr. 2.3. Costul real de oportunitate
Producător Costul real de oportunitate

pentru:
Bunul X Bunul Y
A 0,5Y 2X
B 1,6(7)Y 0,6X
C 1Y 1X
Din tabelul de mai sus se constată următoarele:

 producătorul A înregistrează un cost de oportunitate mai redus
în cazul produsului X. Aceasta înseamnă ca va fabrica doar
bunul X;
53
Nela Şteliac
 producătorul B înregistrează un cost de oportunitate mai mic în

cazul produsului Y şi, deci, va produce doar bunul Y;
 producătorul C obţine un cost de oportunitate egal astfel că
acesta poate produce ambele produse în proporţii egale. În acest
caz, producătorul va fabrica jumătate din cantitatea celor două
bunuri.
În urma specializării fiecărui producător în producerea acelui bun
pentru care costul de oportunitate este cel mai mic, volumul producţiei
tuturor producătorilor va fi stabilit după o funcţie de genul:
Q  42 X  38Y
Rezultatul este dat de relaţia: Q  Q A  QB  QC

unde: Q A  24 X
QB  20Y
QC  18 X  18Y
=> Q  24 X  20Y  (18 X  18Y )  42 X  38Y

În situaţia în care, fiecare producător ar fabrica ambele bunuri,
afectând pentru fiecare bun, jumătate din resursele disponibile,
producţia totală care s-ar obţine ar fi:
Q  36 X  34Y
Rezultatul este dat de relaţia: Q  Q A  QB  QC

unde: Q A  12 X  6Y
QB  6 X  10Y
QC  18 X  18Y
=> Q  (12 X  6Y )  (6 X  10Y )  (18 X  18Y )  36 X  34Y
54
Comparând cele două funcţii de producţii constatăm că, prin

specializarea producătorilor, s-a realizat un spor de producţie egal cu 6
unităţi pentru bunul “X” şi 4 unităţi pentru bunul “Y”.
Concluzie: mărimea costului de oportunitate (cea mai mică) stă la
baza deciziilor de specializare ale producătorilor, în urma cărora se
realizează un spor de producţie.
2.6. Costul de oportunitate şi curba posibilităţilor de

producţie
Reprezentarea grafică a costului de oportunitate se realizează prin

aşa numita curbă sau frontieră a posibilităţilor de producţie. Aceasta
reprezintă locul geometric al tuturor combinaţiilor de bunuri sau servicii
care pot fi produse la un moment dat într-o societate prin utilizarea
integrală a factorilor de producţie de care aceasta dispune.
I)Cazul a două bunuri/servicii
Q de bunuri I
D
Xi1 A
X i
Xi2 B
C X j
0 Xj1 Xj2 Q de bunuri J
Fig. nr. 2.1. Curba posibilităţilor de producţie (CPP)
55
Nela Şteliac
Punctul “A” desemnează combinaţia de bunuri/servicii Xi1, Xj1, iar

punctul “B” desemnează combinaţia de bunuri/servicii Xi2, Xj2.
Pentru a alege combinaţia “B”, producătorul trebuie să renunţe la o
cantitate ΔXi de bunuri/servicii pentru a obţine o cantitate suplimentară
ΔXj de bunuri/servicii.
Cu alte cuvinte, costul de oportunitate corespunzător combinaţiei
punctului “B”, este expresia matematică a ratei marginale de substituţie
a bunuri/serviciilor.
Xi
Cop  RMS Xi / Yi  (2.17)
Xj
Curba posibilităţilor de producţie separă combinaţiile realizabile (A,
B, C) de cele nerealizabile (D). Combinaţia corespunzătoare punctului C
este realizabilă, dar, nu asigură o utilizare eficientă a resurselor
societăţii. Punctul D este un punct nerealizabil, întrucât nu se dispune de
resursele necesare realizării lui.
Toate punctele aflate pe curba CPP reprezintă utilizări eficiente ale
resurselor producătorului/consumatorului.
Curba CPP este o curbă concavă. Are o pantă negativă şi în creştere
evidenţiind relaţia inversă dintre cele două bunuri/servicii. Panta
coboară mai abrupt de la stânga la dreapta, ceea ce înseamnă: cu cât se
va produce mai mult din bunul/serviciul “Xj”, cu atât mai mult se va
renunţa la bunul/serviciul “Xi”. Ca atare, costul de oportunitate este în
creştere de la stânga la dreapta.
“În teoria economică, această tendinţă reprezintă o lege economică,
şi anume legea creşterii costurilor relative. Potrivit acestei legi:
56
reducerea cu o cantitate constantă în producţia unui bun permite

creşterea producţiei unui alt bun, dar cu o cantitate din ce în ce mai
mică. … pe măsură ce cantitatea produsă dintr-un anumit bun creşte,
costul oportun, care de fapt este un cost relativ, creşte. Această creştere
se datorează faptului că resursele economice, prin natura lor, au un
anumit grad de specializare. … Totodată, costul oportun are tendinţa de
creştere, deoarece cantitatea adiţională dintr-un bun care se obţine în
urma utilizării unei unităţi suplimentare dintr-o anumită resursă
economică (producţia marginală) are tendinţa de reducere. Această
tendinţă are caracter de lege economică, şi anume: legea diminuării
veniturilor, care este o formă de manifestare a legii productivităţii
marginale descrescânde”4.
“Creşterea tot mai abruptă a frontierei posibilităţilor de producţie
de la stânga la dreapta indică faptul conform căruia, cu cât mai mare
este producţia unuia dintre bunuri, cu atât mai mare este costul de
oportunitate pentru a obţine o creştere în continuare în producţia sa”5.
Vorbim despre trei concepte evidenţiate prin CPP şi anume:
1) raritatea - evidenţiată prin combinaţiile care nu pot fi
realizate şi aflate deasupra frontierei;
2) alegerea - apare din necesitatea de a alege unul dintre
punctele realizabile, aflate pe curba CPP;
3) costul de oportunitate - reiese din panta negativă a curbei
CPP care, evidenţiază faptul că pentru a obţine mai mult
4
5
Lipsey, R.,G., Chrystal, K., A., op. cit., pag. 36
57
Nela Şteliac
dintr-un bun/serviciu înseamnă a avea mai puţin dintr-un

altul.
Curba CPP mai este denumită şi frontiera posibilităţilor de
producţie. Cuvântul “frontieră”, subliniază un aspect important: toate
punctele aflate pe această frontieră sunt de fapt nişte puncte de maxim.
Ele arată combinaţiile maxime posibile privind alternativele de
producţie. Toate punctele aflate în stânga acestei frontiere reprezintă
combinaţii posibile, dar, care, presupun fie neutilizarea unor factori de
producţie, fie utilizarea lor ineficientă.
Curba CPP se poate deplasa fie la dreapta, fie la stânga.
a) Deplasarea spre dreapta are loc ca urmare a influenţei unor
factori precum: modificarea ofertei de resurse economice/venituri de
consum, ameliorarea calitativă a acestora şi progresul tehnic.
În condiţiile în care factorii de producţie îşi modifică volumul (prin
creşterea volumului capitalului, a factorului uman şi implicit a bunăstării
indivizilor), curba CPP se deplasează spre dreapta, ceea ce înseamnă că:
1) anumite combinaţii, nerealizabile înainte, ale factorilor de
producţie devin realizabile;
2) are loc astfel extinderea domeniului combinaţiilor posibile ale
celor două resurse economice/bunuri alese.
Grafic, noua curbă CPP va fi:
58
Bunul Xi
Xi1
Xi0
Noua curbă CPP
Curba iniţială CPP
0 Xj0 Xj1 Bunul Xj

Fig. nr. 2.2. Curba CPP
Cantitatea maximă din cele două bunuri obţinute creşte de la Xi0 la

Xi1, respectiv de la Xj0 la Xj1.
Prin ameliorarea calităţii factorilor, chiar în condiţiile în care
cantitatea de factori de producţie rămâne constantă, curba CPP se poate
deplasa spre dreapta. Această deplasare nu are loc imediat, ci în viitor,
ca urmare a creşterii cantităţii de producţie. Este cazul aici a
îmbunătăţirii competenţelor profesionale a forţei de muncă care
determină creşterea productivităţii muncii.
Productivitatea muncii poate să crească şi ca urmare a introducerii
progresului tehnic. Există aici mai multe cazuri de îmbunătăţire a
tehnicii de producţie şi anume:
1) - îmbunătăţirea proporţională a tehnicii de producţie pentru
ambele bunuri “Xi”şi “Xj”, caz în care costul de oportunitate de pe curba
CPP se păstrează ca şi înainte de introducerea progresului tehnic. Curba
CPP se deplasează spre dreapta. Aceasta înseamnă de fapt creşterea
proporţională a cantităţilor maxime posibil de obţinut sau a factorilor de
producţie utilizaţi, astfel încât noul cost de oportunitate este acelaşi.
59
Nela Şteliac
Bunul Xi
Xi1
Xi0
Noua curbă CPP
0 Xj0 Xj1 Bunul Xj
Fig. nr. 2.3 Modificarea curbei CPP sub influenţa îmbunătăţirii

proporţionale a tehnicii de producţie pentru bunul “Xi” şi “Xj”
2) - îmbunătăţirea neproporţională a tehnicii de producţie în favoarea

bunului “Xj”, caz în care creşterea costului de oportunitate de la stânga
spre dreapta este mai lentă pe noua curbă CPP. Cantitatea maximă care
poate fi obţinută din bunul Xi creşte într-o proporţie mai mică decât
creşte cantitatea maximă ce poate fi obţinută din bunul Xj. Graficul este:
Bunul Xi
Xi1
Xi0
Noua curbă CPP
0 Xj0 Xj1 Bunul Xj
Fig. nr. 2.4. Modificarea curbei CPP sub influenţa îmbunătăţirii

neproporţionale a tehnicii de producţie în favoarea bunului “Xj”
60
3) - îmbunătăţirea neproporţională a tehnicii de producţie în

favoarea bunului “Xi”, caz în care creşterea costului de oportunitate de
la stânga la dreapta este mai rapidă pe noua curbă CPP. Cantitatea
maximă din bunul Xi creşte într-o proporţie mai mare decât creşte
cantitatea bunului Xj. Reprezentarea grafică va fi:
Bunul Xi
Xi1
Noua curbă CPP
Xi0
0 Xj0 Xj1 Bunul Xi

neproporţionale a tehnicii de producţie în favoarea bunului “Xi”
4) - îmbunătăţirea tehnicii de producţie a bunului “Xj”, caz în care

panta noii curbe CPP devine mai puţin abruptă. Pe această curbă costul
de oportunitate creşte mai lent. Cantitatea maximă a bunului Xi rămâne
aceeaşi, în schimb cantitatea maximă a bunului Xj creşte.
61
Nela Şteliac
Bunul Xi
Xi0 noua curbă CPP
B/
A B
0 Xj0 Xj1 Bunul Xi

tehnicii de producţie a bunului “Xj”
5) - îmbunătăţirea tehnicii de producţie a bunului “Xi”, caz în care

panta curbei CPP devine mai abruptă şi deci costul de oportunitate pe
această curbă creşte mai rapid de la stânga la dreapta. Cantitatea
maximă a bunului Xi creşte spre deosebire de cea a bunului Xj care
rămâne constantă.
Bun Xi
Xi1
Xi0 Curba iniţială CPP
B/
A B
noua curbă CPP
0 Xj0 Bun Xj
Fig. nr. 2.7 Modificarea curbei CPP sub influenţa îmbunătăţirea
tehnicii de producţie a bunului “Xi”
62
Pentru situaţiile 4) şi 5), trecerea din punctul A, aflat pe curba

iniţială CPP, în punctele B sau B/ ale noii curbe CPP, determină un cost
de oportunitate zero. Cu aceeaşi cantitate de factori de producţie se pot
obţine cantităţi mai mari de bunuri fie “Xi”, fie “Xj”, fără a fi necesară
renunţarea la o anumită cantitate din celălalt bun. Zona dintre cele două
curbe ale posibilităţilor ale fiecărei figuri reprezintă zona posibilităţilor
suplimentare de producţie generate de îmbunătăţirea tehnicii de
producţie.
b) Curba CPP poate să se deplaseze şi spre stânga în situaţia în care
cantitatea de resurse economice se diminuează din anumite motive. O
astfel de situaţie poate fi rezultatul distrugerii unei părţi din capitalul
existent, ca urmare a unui război.
II) Cazul a trei bunuri/servicii
Diagrama curbei CPP poate fi reprezentată şi pentru trei bunuri:
X1
A
QX1 
•
QX2 B X2
QX3
C
X3 Fig. nr. 2.8 Curba CPP pentru trei bunuri economice

Sursa: Henderson, J., V., Poole, W., (1991), Principles of Macroeconomics,
Lexington, pag. 63
63
Nela Şteliac
Conform graficului: punctul A desemnează cantitatea maximă ce

poate fi obţinută din bunul X1 atunci când nu se produce altceva decât
acest bun; punctele B şi C reprezintă cantităţile maxime, posibile de
obţinut, din bunurile X2 şi X3 atunci când nu se produce altceva decât
acele bunuri.
Suprafaţă trasată delimitează combinaţiile realizabile ale celor trei
bunuri, care pot fi produse, de cele nerealizabile.
Pentru punctul  de pe această suprafaţă, considerat drept o
combinaţie posibilă a celor trei bunuri, cantităţile corespunzătoare lor,
vor fi determinate prin intermediul distanţelor trasate din punctul 
spre fiecare plan, -  X 2 , X 3  ;  X 1 , X 2  ;  X 1 , X 3  - astfel încât, ceea ce
se va obţine vor fi cantităţile: Q X 1 , Q X 2 , Q X 3 .
Pentru orice punct aflat numai în unul din cele trei planuri, avem de-
a face cu renunţarea la producerea celui de-al treilea bun. De exemplu,
dacă considerăm punctul  , punct situat în planul (X1, X2), atunci se
vor produce doar cele două bunuri: X1, X2. De asemenea, dacă punctul
se află în interiorul suprafeţei trasate, atunci cantitatea produsă din cele
trei bunuri este mai mică decât cea maxim posibilă, şi, prin urmare,
există posibilitatea creşterii ei.
Strâns legat de curba CPP putem introduce noţiunea economică de:
cheltuieli de conexiune inversă. Acestea sunt cheltuielile asociate
bunurilor/serviciilor corespunzătoare unei anumite combinaţii de
bunuri/servicii aflate pe curba posibilităţilor de producţie (CPP).
64
Astfel, fiecărui punct de pe această curbă, putem asocia un anumit

nivel al cheltuielilor de producţie. Obţinerea unei cantităţii din produsul
“Xi” generează cheltuieli de producţie de mărimea “CXi”, iar obţinerea
unei cantităţi din produsul “Xj” generează cheltuieli de producţie de
mărimea “CXj”.
Deplasarea pe această curbă CPP, dintr-un punct în altul, face ca
nivelul cheltuielilor de producţie “CXi”şi “CXj” să se modifice în funcţie
de combinaţia aleasă. Renunţarea la o anumită cantitate din bunul “Xi”
în favoarea unei cantităţi suplimentare din bunul “Xj” implică reducerea
cheltuielilor de producţie “CXi” şi creşterea în acelaşi timp, a
cheltuielilor de producţie “CXj”.
Între cele două variabile: “CXi” şi “CXj” există prin urmare o
legătură sau conexiune inversă. Creşterea cheltuielilor de producţie a
unui bun ca urmare a creşterii cantităţii acestuia, generează, deci,
reducerea cheltuielilor de producţie, cu aceeaşi valoare, pentru un alt
bun, ca urmare a scăderii cantităţii acestuia din urmă.
Cheltuielile de conexiune inversă apar, însă, în condiţii de
constrângere bugetară. În funcţie de acestea poate fi exprimat şi costul
monetar individual (unitar) de oportunitate. Astfel:
Cheltuieli bun X j Cxj

  1 , în condiţiile C xi  C xj  CT
Cheltuieli bun X i Cxi
C xj Cu xj  Xj
Dar,  ,
C xi Cu xi  Xi
65
Nela Şteliac
Din relaţia de mai sus se poate stabili cantitatea la care se renunţă

din bunul “Xj”, pentru a obţine o cantitate suplimentară de “Xi”, în
condiţiile cunoaşterii costurilor unitare ale bunurilor:
Cu Xi  X i
X j  (2.18)
Cu xj

66
CAPITOLUL III
COSTUL DE OPORTUNITATE AL
CONSUMATORULUI şI AL
PRODUCăTORULUI
3.1. Costul de oportunitate al consumatorului

3.2. Costul de oportunitate al producătorului
3.2.1. Costul de oportunitate al utilizării
capitalului fix în activitatea proprie
3.2.2. Costul de oportunitate al capitalului propriu
3.2.3. Costul de oportunitate asociat forţei de
muncă
3.2.4. Costul de oportunitate al producţiei pe clase
de calitate
3.2.5. Costul de oportunitate al evaluării
consumului de materiilor prime şi materialelor
3.2.6 Marja brută şi costul de oportunitate. Strategii
de producţie
3.3. Modele de analiză ale costurilor de
oportunitate în cazul producătorului
Costul de oportunitate al consumatorului şi al producătorului
Capitolul 3. Costul de oportunitate al

consumatorului şi al producătorului
3.1. Costul de oportunitate al consumatorului
Orice individ se întâlneşte în viaţă cu anumite oportunităţi de care ar

putea profita, dar, în acelaşi timp, şi cu constrângeri de tot felul, care îl
împiedică să beneficieze de fiecare şansă. Există întotdeauna nişte
sacrificii sau renunţări la altceva. Datorită acestor constrângeri, fiecare
persoană trebuie să aleagă între aceste oportunităţi. Alegerea, comportă
însă, un cost de oportunitate, sau, cu alte cuvinte, anumite pierderi.
Presupunem că un individ dispune, la un moment dat, de un anumit
buget destinat satisfacerii unor necesităţi personale: fie, pentru
cumpărarea unei cărţi de specialitate, care l-ar putea ajuta în îmbogăţirea
cunoştinţelor din domeniul său de activitate, fie, pentru cumpărarea unui
CD, cu un film documentar pe care îl dorea de mult timp, şi care, de
asemenea i-ar fi util în propria activitate profesională. Potrivit teoriei
ordinale a utilităţii, în mod normal, ar trebui să-şi stabilească o ordine de
preferinţe între aceste bunuri. Problema care îl va „măcina” pe individul
în cauză este: ce să cumpere? Să cumpere cartea? Sau, să cumpere CD-
ul căutat? Bugetul îi este limitat. Acesta nu-i va permite să achiziţioneze
cele două bunuri. Va trebui să decidă care bun îi va asigura utilitatea
maximă. Dacă ambele alternative îi vor fi de folos în activitatea
profesională, atunci fiecare alegere, făcută în detrimentul celeilalte, va
comporta un cost de oportunitate. Prin alegerea cărţii, individul
69
Nela Şteliac
respectiv va pierde şansa de a intra în posesia CD-ului, şi invers. În

situaţia în care bugetul i-ar fi permis să cumpere ambele bunuri, practic,
costul de oportunitate ar fi fost egal cu zero. Exemple de acest gen, de
oportunităţi ale consumatorului, pot continua.
Aşa cum am prezentat şi în capitolul anterior, de obicei avem în
vedere cele două tipuri de costuri de oportunitate: costul real şi costul
monetar de oportunitate. În cazul consumatorului ambele au o notă
subiectivă. El este determinat în funcţie de utilitatea atribuită de către
fiecare individ, unui bun sau serviciu la care se renunţă. Fiecare individ
are o anumită scară de valori, în funcţie de care, se stabilesc utilităţile
bunurilor şi serviciilor. Unul şi acelaşi bun poate avea utilităţi diferite
pentru diverşi consumatori. Astfel, în condiţii de constrângere bugetară,
dacă pentru un consumator, un bun la care se renunţă poate avea o
utilitate şi importanţă însemnată, însă, faţă de cea a bunului ales, mai
mică, pentru un alt consumator, utilitatea şi importanţa aceluiaşi bun sau
serviciu, poate fi:
 mai mare comparativ cu cea a bunului la care s-a renunţat, caz în
care va deveni alternativa aleasă;
sau
 mai mică, caz în care, poate deveni alternativa la care se
renunţă.
În aceste condiţii, costul de oportunitate (real sau monetar) al unui
anumit bun sau serviciu poate fi diferit de la un individ la altul.
Desigur că, aici intervine şi un alt element important, şi anume, nivelul
constrângerii bugetare. La venituri mici, costul de oportunitate al
70
alegerii unui anumit bun sau serviciu poate varia ca dimensiune.

Depinde de bunurile la care se raportează. Pentru a se înţelege mai bine
acest aspect, să încercăm să răspundem la următoarea întrebare: care
este costul de oportunitate al unui bun de lux, pentru un consumator cu
venituri mici, respectiv pentru un consumator cu venituri mari? Este
evident, faptul că, atât costul real cât şi costul monetar de oportunitate
al bunului de lux, va fi mai mare în cazul consumatorului cu venituri
mai mici. Pentru a-şi putea cumpăra un astfel de bun, acesta va trebui să
renunţe la o cantitate mai mare din alte bunuri, în special la cele
normale, sau chiar, la bunurile inferioare sau de strictă necesitate. O
parte însemnată din veniturile acestuia (economisite de-a lungul unei
perioade de timp mai mare sau mai mică) va fi cheltuită pentru
achiziţionarea bunului de lux.
Nu aceeaşi situaţie apare însă, în cazul consumatorului cu venituri
mari şi foarte mari, venituri care, îi asigură posibilitatea de a alege
alternativa de cumpărare a bunului de lux. El nu este nevoit să renunţe la
bunurile normale sau inferioare (sau la o parte însemnată din acestea),
întrucât nivelul veniturilor realizate îi permite acest fapt. Sau, dacă
renunţă, cantitatea nu este atât de mare ca şi în cazul consumatorului cu
venituri mai reduse. Prin urmare, pentru aceşti din urmă consumatori,
sacrificiile sunt mai mici comparativ cu cele ale consumatorilor cu
venituri reduse. Privit prin prisma aceasta, pentru un consumator cu
venituri mari, costul fizic (real) de oportunitate al unui bun de lux ales
este mic sau chiar egal cu zero. Şi aceasta, dacă ne raportăm la bunurile
71
Nela Şteliac
inferioare sau normale, asigurate, de regulă, în întregime din punct de

vedere cantitativ pe seama veniturilor.
Din punct de vedere valoric însă, costul de oportunitate poate fi
mare, tocmai datorită costului ridicat pe care îl presupune simpla
cumpărare a acestuia. Costul de oportunitate va fi costul următoarei
celei mai bune alternative la care se renunţă (un alt bun de lux sau, dacă
este cazul, o anumită cantitate de bunuri normale sau inferioare).
În opinia noastră, de regulă, dacă un consumator obţine asemenea
venituri care să-i dea posibilitatea alegerii unui bun de lux în
defavoarea unor bunuri normale sau inferioare, atunci acesta, este pus
de fapt în faţa unor alternative de cumpărare tot a unor bunuri de lux.
Nevoile sale, privind bunurile normale sau inferioare, sunt satisfăcute în
totalitate sau în mare parte, astfel că, acesta va trebui să aleagă între
două sau mai multe bunuri de lux. Consumatorul se va decide asupra
unuia dintre aceste bunuri având în vedere importanţa şi utilitatea lui. Ca
atare:
 alternativele de alegere ale unui consumator cu venituri mari
sunt mai importante în cazul bunurilor de lux;
 alternativele de alegere ale unui consumator cu venituri mici
sunt de obicei alternative ale bunurilor inferioare sau normale.
În ceea ce priveşte alternativele pentru bunurile normale sau
inferioare, precizăm următorul aspect: sunt alternative de moment sau
de durată mică. Pe termen lung însă, considerăm că aceste alternative,
se pot transforma şi ele în alternative ale bunurilor de lux. Astfel, dacă
un consumator cu venituri mici doreşte totuşi să achiziţioneze un bun de
72
lux, el va renunţa o perioadă de timp (mai mare sau mai mică) la

alternative ale bunurilor normale sau inferioare. Însă, acestea, la un
moment dat, (când consumatorul îşi permite ca pe seama economiilor
făcute să cumpere un bun de lux) se transformă în alternative ale
bunurilor de lux, fiind alternative de perspectivă. Consumatorul va
dispune din punctul nostru de vedere, de o sumă de bani, suficient de
mare, în funcţie de care, el va putea face alegeri între bunurile de lux de
care are nevoie. După părerea noastră, în asemenea situaţii costul de
oportunitate se transpune din planul bunurilor normale şi inferioare
în cel al bunurilor de lux.
Utilitatea maximă obţinută de un consumator variază de la un
individ la altul, indiferent de nivelul constrângerilor bugetare.
Cu cât bunul de lux este mai scump, cu atât costul de oportunitate al
acestuia este mai mare. Costul real de oportunitate al unui bun de lux,
exprimat în funcţie de produsele de strictă necesitate, poate fi: mare
(pentru consumatorii cu venituri reduse) sau mic (pentru
consumatorii cu venituri mai mari). La fel se întâmplă şi în cazul
costului monetar de oportunitate. Acesta din urmă, poate fi mai uşor
de observat, dacă, pentru evaluarea costului monetar de oportunitate,
ne raportăm la ponderea veniturilor care ar fi putut fi cheltuite pentru
alternativa la care s-a renunţat, în total venituri.
Pentru consumatorul cu venituri mici, ponderea veniturilor
sacrificate pentru bunul de lux, în total venituri, este mare, iar pentru
consumatorul cu venituri mari, ponderea veniturilor sacrificate este
de regulă, mică.
73
Nela Şteliac
Putem concluziona următorul aspect: costul real de oportunitate al

unui bun de lux, în raport cu un alt bun de lux, este relativ mic, însă
costul monetar de oportunitate este mare. În alegerea unui bun de lux
sunt avute în vedere avantajele cele mai mari, asigurate de acestea,
respectiv utilitatea lui.
În materie de bunuri de strictă necesitate, costurile (reale şi
monetare) de oportunitate, raportate la acelaşi tip de bunuri, sunt
mari atunci când veniturile consumatorului sunt mici, respectiv mici
(chiar zero) când veniturile consumatorilor sunt mari.
Se cunoaşte foarte bine scopul urmărit de către fiecare consumator:
obţinerea satisfacţiei (utilităţii) maxime prin consumul unui
bun/serviciu. Fiecărui bun/serviciu îi este atribuită o anumită utilitate,
care are caracter subiectiv. Prin renunţarea la un bun/serviciu în
favoarea altuia, se renunţă de fapt la satisfacerea unei nevoi. Acesta
pierde şansa de a-şi satisface o nevoie în favoarea celei alese. Aşadar,
această renunţare comportă un anumit cost de oportunitate. În opinia
noastră, putem asocia noţiunii de utilitate, cea de cost de oportunitate.
Vorbim despre costul de oportunitate al utilităţii atunci când s-a pierdut
şansa satisfacerii unei nevoi prin renunţarea unui bun/serviciu în
favoarea altuia.
Considerăm că între costul de oportunitate şi utilitate se stabileşte
o legătură directă. Astfel, mărimea costului de oportunitate asociat
utilităţii depinde de mărimea utilităţii bunului/serviciului la care s-a
renunţat. La o utilitate mare îi corespunde un cost de oportunitate mare
şi invers.
74
Din acest punct de vedere, opinăm că, pe curba de indiferenţă sunt

evidenţiate două tipuri de cost de oportunitate:
 unul real, fizic, care de-a lungul curbei de indiferenţă se
modifică ( Cop r  0 şi Cop r  0 );
 unul al utilităţi, care este zero ( Cop r  0 ).
3.2. Costul de oportunitate al producătorului
Dacă în cazul consumatorului, costul de oportunitate are un

caracter subiectiv, în cazul producătorului, acesta nu mai există. Ceea
ce urmăreşte fiecare producător, indiferent de specificul activităţii
economice desfăşurate, este maximizarea profitului. Scopul principal al
desfăşurării unei activităţii economice este, prin urmare, obţinerea de
profit. Orice producător urmăreşte să facă o asemenea alegere, astfel
încât aceasta să-i asigure profitul maxim. Acesta este pus în situaţia de
a alege alternative ale utilizării resurselor economice, antrenate în ciclul
de exploatare, în funcţie de profiturile pe care le-ar asigura toate
alternativele posibile. El trebuie să acţioneze raţional, prin alternativa
care îi va asigura nivelul maxim posibil de obţinut al profitului.
În cele ce urmează, vom încerca să prezentăm câteva situaţii
posibile de apariţie ale costurilor de oportunitate în cazul
producătorului.
75
Nela Şteliac
3.2.1. Costul de oportunitate al utilizării capitalului fix în

activitatea proprie
Este binecunoscut faptul că imobilizările corporale, numite de către

teoreticieni şi capital fix, sunt supuse unui proces de depreciere. Acestea
participă la mai multe cicluri de exploatare, astfel că valoarea lor se
recuperează treptat prin amortizare.
Amortismentul constituie suma recuperată, prin amortizare, din
valoarea de intrare a unei imobilizări corporale şi înregistrată într-un
cont de cheltuială corespunzător.
În reglementările fiscale româneşti sunt prezentate trei tipuri de
regimuri de amortizare: liniar, degresiv şi accelerat.
Regimul de amortizare liniară presupune recuperarea uniformă (cu
sume fixe) a valorii de intrare a imobilizărilor corporale. Aceste sume
stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normate de
funcţionare a imobilizărilor corporale, se înregistrează în conturile de
cheltuielile de exploatare. În fiecare an se va înregistra acelaşi cuantum
al cheltuielilor cu amortizarea unui astfel de bun.
Prin amortizarea degresivă se realizează recuperarea, încă din
primii ani, a celei mai mari părţi din valoarea imobilizărilor corporale
sau chiar mai repede, iar prin amortizarea accelerată se poate include,
în primul an de funcţionare, în cheltuieli de exploatare, un amortisment
anual de 50% din valoarea de intrare a acestora.
În literatura de specialitate, se operează cu două categorii de
amortizare: una contabilă, care trebuie să aprecieze cel mai bine
76
deprecierea reală a capitalului fix şi una fiscală, care reprezintă acea

“cheltuială recunoscută de fisc ca deductibilă, şi care se scad din
venituri atunci când se determină profitul impozabil”1.
În general, se apreciază faptul că regimul de amortizare liniară,
reuşeşte să evidenţieze mult mai corect deprecierea reală a unei
imobilizări corporale. În aceste condiţii, celelalte regimuri de amortizare
sunt considerate amortizări fiscale. Amortizarea liniară este prin urmare,
o amortizare contabilă.
În literatura de specialitate, diferenţa între amortizarea fiscală şi cea
contabilă se numeşte amortizare derogatorie. Un producător are astfel
alternativa de a alege între amortizarea fiscală şi cea contabilă.
Acesta are posibilitatea, pentru a beneficia de un avantaj fiscal, să
utilizeze unul dintre cele două regimuri de amortizare a capitalului fix,
care constituie amortizarea fiscală. Recurgând la această soluţie,
producătorul îşi diminuează baza impozabilă (profitul) şi implicit
impozitul pe profit şi, ca atare, amortizarea derogatorie poate fi
considerată un element al costului de oportunitate, în accepţiunea
unui profit pierdut. Totuşi, pe de altă parte, producătorul reuşeşte să
recupereze o valoarea mai mare în primii ani, ceea ce îi va da
posibilitatea realizării unei reproducţii lărgite şi implicit obţinerea unui
profit mai mare ulterior. În anii următori, prin folosirea procesului de
amortizare derogatorie, amortizarea fiscală este mai mică decât cea
contabilă/economică. În aceste condiţii, baza impozabilă sau mărimea
1
Istrate, C. Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi, 1999,
pag. 69
77
Nela Şteliac
profitului, este mai mare. Practic, acest tip de amortizare va constitui un

element al costului de oportunitate (un profit nerealizat) doar în primii
ani când înregistrează diminuări de profit, dar, aceasta, se dovedeşte a fi
o alternativă bună pentru următorii ani în care se înregistrează creşterea
profiturilor.
Pentru exemplificare să admitem următoarea situaţie: o firmă
achiziţionează un utilaj la un cost de achiziţie de 12.000 RON. Durata
normală de funcţionare a acestuia este de 4 ani. Deprecierea reală a
acestuia este cel mai bine apreciată prin amortizarea liniară, iar pentru a
beneficia de avantajul fiscal întreprinderea aplică amortizarea degresivă.
Informaţiile privitoare la amortizarea liniară şi cea degresivă sunt
prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 3.1. Situaţia amortizării liniare, degresive şi derogatorii
Anul Amortizarea Amortizarea Amortizarea
liniară degresivă* derogatorie (cost
de oportunitate)
I 3.000 4.500 +1.500
II 3.000 2.812,5 -187,5
III 3.000 2.343,75 -656,25
IV 3.000 2.343,75 -656,25
*Notă: S-a utilizat varianta de calcul a amortizării degresive fără influenţa
uzurii morale AD1, întrucât durata normală de utilizare este sub 5 ani.
Conform datelor din tabel:

 în primul an amortizarea derogatorie (fiscală) este de 1.500 RON
şi costul de oportunitate de 1.500 RON. Baza impozabilă se
78
reduce cu 1.500 RON, iar impozitul pe profit cu 240 RON

(1.500*16%).
 în anii următori, amortizarea derogatorie este negativă,
determinând astfel creşteri ale profitului şi ale impozitului pe
profit. Costul de oportunitate al amortizării fiscale dispare,
apărând acum un cost de oportunitate al amortizării contabile.
Acesta este de 187,5 RON în al doilea an şi de 656,25 RON în al
treilea an, respectiv, al patrulea an. Prin utilizarea amortizării
fiscale şi nu a amortizării contabile, impozitul pe profit creşte în
al doilea an cu  46,88 RON şi în anii următori cu  164,1 RON.
Se observă că, în primul an apare într-adevăr un cost de oportunitate
al utilizării regimului de amortizare degresiv, de 1.500 RON. În anii
următori, acest cost de oportunitate dispare, pentru că se asigură o
creştere a profitului total, în acelaşi cuantum, de 1.500 RON. Începând
cu anul 2, dacă s-ar utiliza amortizarea liniară şi nu cea degresivă, atunci
costul de oportunitate ar fi de 187,5 RON. Similar şi pentru ceilalţi doi
ani. Practic, însă, odată ales regimul de amortizare (degresiv), costul de
oportunitate al amortizării degresive în defavoarea celui liniar dispare.
Recuperarea profitului pierdut în primul an, în condiţii inflaţioniste
este mai mică de 1.500 RON. La fel şi impozitul pe profit.
În condiţiile unei economii instabile, inflaţioniste, creşterea
costului de oportunitate a utilizării amortizării liniare în defavoarea
celei degresive este mult mai mică, aceasta fiind stabilită de valoarea
actuală a sumelor deduse din rezultat (profit) ca amortizare anuală. Să
presupunem pentru acelaşi exemplu de mai sus faptul că: rata inflaţiei
79
Nela Şteliac
pentru al doilea an este de 20%, iar pentru anii următori de 18%,

respectiv de 16%.
Valorile actualizate ale amortizărilor derogatorii se calculează
potrivit relaţiei:
Ad i
Ad a  (3.1)
1  r i
unde: Adi = amortizarea derogatorie corespunzătoare anului “i”
r = rata actualizării (inflaţiei)
i = numărul de ani de amortizare
Prin aplicarea acestei relaţii rezultă următoarele valori:
Tabelul nr. 3.2.Valori actualizate ale amortizării derogatorii şi
impozitului pe profit
Anul Amortizarea Impozitul pe Impozitul Impozitul pe
derogatorie profit pe profit profit
actualizată actualizat neactualizat neactualizat-
(RON) (RON) (RON) impozitul pe
profit
actualizat
(RON)
I +1.500 -240,00 -240 -
II -156,25 +39,06 +46,88 7,82
III -463,45 +115,89 +164,1 48,21
IV -399,53 +99,90 +164,1 64,10
Total x x 120,13
Se constată faptul că în condiţiile ratelor de inflaţie menţionate

creşterile de profit actualizat pentru următorii ani sunt de: 156,25 RON,
463,45 RON şi 399,53 RON, adică mai puţin cu: 31,25 RON, cu 192,8
RON şi cu 256,72 RON. Creşterea reală a impozitului pe profit va fi de:
80
39,06 RON, 115,89 RON şi 99,9 RON. La valoarea actuală, impozitul

pe profit total este cu 120,13 RON mai mic.
În situaţia în care producătorul are alternativa de a închiria altor
producători unele imobilizări corporale, renunţând să le utilizeze în
procesul productiv, costul de oportunitate este dat de valoarea chiriei la
care se renunţă. Dacă, însă, se renunţă la alternativa de a le folosi în
procesul productiv, atunci valoarea chiriei trebuie comparată cu
veniturile rezultate din vânzarea bunurilor obţinute cu aceleaşi
imobilizări. Costul monetar de oportunitate va fi:
Venituri din închirieri

– Venituri din vânzarea cantităţii maxime posibil de obţinut
COSTURI DE OPORTUNITATE
iar
costul real de oportunitate va fi:
 q m
Cop r  , (3.2)
q 0
unde: Δqm = cantitatea maximă de bunuri care se poate obţine prin
utilizarea proprie a imobilizării corporale în condiţiile unor restricţii
bugetare ale producătorului;
Δq0 = cantitatea de bunuri ce s-ar putea obţine în limita
veniturilor din chirii, în condiţiile unui cost de producţie unitar cunoscut
Pentru exemplificare să considerăm exemplul de mai jos:
- veniturile din închirierea unor mijloace fixe: 100.000 u.m.
- costurile unitare de producţie ale bunului: 200 u.m.
81
Nela Şteliac
- cantitatea maximă obţinută prin utilizarea mijloacelor fixe: 550

bucăţi
- preţul de vânzare unitar de piaţă: 250 u.m.
Costul de oportunitate va fi:
- monetar
Copm  100.000  550  250  37.500 u.m.
- real
550
Cop r   1,1
500
Prin neutilizarea imobilizărilor corporale în cadrul activităţii,
producătorul pierde un câştig de 37.500 u.m. şi renunţă la 50 unităţi
fizice.
Dacă imobilizările corporale nu au alternative de utilizare, atunci
costul de oportunitate al capitalului fix este zero.
3.2.2. Costul de oportunitate al capitalului propriu
Orice producător foloseşte atât capitaluri proprii, cât şi capitaluri

împrumutate. Fiecare din cele două categorii de capitaluri presupun un
anumit cost.
Pentru capitalurile împrumutate costul apare sub forma dobânzilor
pe care producătorii sunt obligaţi să le plătească pentru folosirea lor, iar
pentru capitalurile proprii, costul apare sub forma dividendelor acordate
acţionarilor. Aceste dividende nu sunt incluse în costurile bunurilor
oferite pe piaţă de către producător.
82
Un astfel de cost reprezintă de fapt remuneraţia capitalurilor proprii.

Este rata de rentabilitate cerută de către acţionari, respectiv efortul
financiar pe care trebuie să-l facă producătorul pentru “aprovizionarea”
sa cu capitaluri, în măsură să garanteze acţionarilor un câştig comparabil
celui pe care l-ar putea obţine pe piaţă în aceeaşi clasă de risc.
Pe termen scurt, costul de oportunitate al folosirii capitalului
propriu ar fi renunţarea la un plasament mai bun al acestuia, într-o
afacere mai rentabilă, prin folosirea lui într-o activitate economică care
comportă un cost sub forma dividendelor. Acest cost de oportunitate va
fi egal cu suma dintre mărimea dividendelor plătite acţionarilor pe de
o parte, şi mărimea veniturilor pe care le-a pierdut prin simpla
utilizare a acestora în activitatea proprie în detrimentul altei
alternative de utilizare a sa.
Mărimea veniturilor la care se renunţă

+ Mărimea dividendelor ce trebuie plătite
COSTURI DE OPORTUNITATE (3.3)
Costul capitalurilor proprii poate fi privit sub două aspecte: cost

explicit şi cost implicit. Costul explicit determină un flux monetar de
ieşiri (dividendele), în timp ce “costul implicit sau costul de
oportunitate nu comportă fluxuri financiare de ieşire (plăţi). Este vorba
de surse de finanţare care se formează în întreprindere şi care se
83
Nela Şteliac
folosesc pe loc (fondurile proprii-fost fond de dezvoltare, profitul,

fonduri de rezervă)”2.
Aparent, capitalurile proprii ar părea a fi gratuite, însă, ele comportă
un anumit cost întrucât aparţin acţionarilor. Acţionarii ar putea, în cazul
în care le-ar primi, să le plaseze într-o altă afacere care să le aducă un
anumit venit.
Dacă se decide păstrarea lor la producător atunci, costul de
oportunitate trebuie văzut în perspectivă. Prin folosirea lor de către
producător, deţinătorii de acţiuni au şansa de a beneficia de dezvoltarea
economică a acestuia şi deci, să obţină creşteri de dividende de la un an
la altul.
În acest context, considerăm că pentru acţionari, costul de
oportunitate este dat de renunţarea la aceste fonduri în vederea
obţinerii viitoare de dividende mai mari, în schimbul altor plasamente
aducătoare de venituri. În momentul luării de către acţionari a unei
astfel de decizii, acest cost de oportunitate ar fi dat de diferenţa dintre
valorile viitoare preconizate a se obţine drept dividende şi valorile
viitoare prognozate a se fi obţinut din efectuarea unor plasamente.
Pentru producător, costul de oportunitate trebuie privit de
asemenea într-o perspectivă viitoare. Acesta poate fi determinat de
renunţarea la profiturile viitoare, generate de utilizarea fondurilor
proprii, pentru dezvoltarea activităţii economice, în schimbul acordării
acestora sub formă de dividende. În opinia noastră, costul monetar de
2
Hada, T. Finanţele agenţilor economici din România, Ed. Intelcredo, Deva,
1999, pag. 180
84
oportunitate al acordării de dividende acţionarilor va fi egal, în aceste

condiţii, cu suma dintre mărimea dividendelor plătite şi mărimea
profiturilor prognozate a se fi obţinut în viitor pe seama acestor
dividende plătite.
Mărimea dividendelor plătite în limita stabilită
+ Mărimea profiturilor prognozate a se fi obţinut în viitor
COSTURI DE OPORTUNITATE (3.4)
Schematic, acest cost de oportunitate poate fi reprezentat astfel:
Venituri Mărimea costuri

veniturilor
(dividendelor/dobâ de
nzilor) la care se oportunitate
renunţă
Mărimea
dividendelor
costuri plătite în limita
stabilită
Fig. nr. 3.1.Schema reprezentării costului de oportunitate al

utilizării capitalului propriu
Conform relaţiei (3.4), atât costul de oportunitate al utilizării

întregului capital propriu (pentru desfăşurarea propriei activităţii
economice), cât şi al utilizării fondurilor proprii (element component al
capitalului propriu de altfel) este exprimat printr-o sumă mult mai mare
decât cea corespunzătoare veniturilor obţinute din alte plasamente, în
cazul în care se renunţă la folosirea lor. Această pierdere este dublată
85
Nela Şteliac
aici de o alta şi anume de pierderea sub forma costurilor pe care le

implică însăşi utilizarea lor şi anume: costul sub formă de dividende ce
trebuie plătit deţinătorilor de acţiuni.
În această situaţie, în opinia noastră, se suportă un dublu cost: cel al
pierderii de venituri (profituri) şi cel al remunerării capitalului.
3.2.3. Costul de oportunitate asociat forţei de muncă
În prezent, foarte mulţi producători din ţările puternic

industrializate, găsesc oportună delocalizarea anumitor activităţi
economice în ţări unde costurile de fabricaţie sunt mai mici (forţă de
muncă ieftină).
“O întreprindere industrială delocalizează anumite activităţi atunci
când transferă într-o ţară, de primire, în cadrul unei întreprinderi
existente sau create în acest scop, în vederea obţinerii celor mai mici
costuri de fabricaţie posibile. Fabricarea se face acolo unde este cel
mai ieftin şi vânzarea, acolo unde există putere de cumpărare”3.
Întreprinderile delocalizate aparţin diverselor domenii de activitate.
Marii producători din ţările dezvoltate îşi mută mereu activitatea în
ţările cu costurile de producţie cele mai scăzute, însă şi cu productivitate
mare.
Pentru un astfel de producător, fabricarea produselor sale se poate
face la un cost al forţei de muncă scăzut. Ca atare, astfel de producători
se orientează spre acele ţări unde costul de oportunitate al folosirii forţei
de muncă este cel mai scăzut.
3
Niculescu, M., Lavalette, G. Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti,
1999, pag. 224
86
Aceste activităţi delocalizate implică deci costuri mai mici,

privitoare la utilizarea forţei de muncă şi, prin urmare, un profit mai
mare.
Producătorii au, astfel, la dispoziţie două alternative în ceea ce
priveşte angajarea forţei de muncă. Fie, va angaja forţă de muncă
internă, şi atunci, costurile cu salariile vor fi mai mari, fie, va folosi
forţă de muncă externă, şi atunci, costurile cu salariile sunt mai mici.
În acest ultim caz, costul de oportunitate este cel mai mic, în timp ce în
primul caz, costul de oportunitate va fi mai mare.
Să considerăm următoarea situaţie: în ţara de provenienţă (origine) a
activităţii delocalizate, producătorul poate plăti în condiţii de
constrângere bugetară 100 angajaţi, iar în ţara de delocalizare: 400 de
angajaţi.
Costul de oportunitate al folosirii forţei de muncă în cele două ţări
va fi calculat după relaţia ratei marginale de substituire a forţei de
muncă, rezultând valorile prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 3.3. Costul de oportunitate al folosirii
forţei de muncă
Ţara Costul de oportunitate al
folosirii forţei de muncă
De origine 4
De delocalizare 0,25
Reprezentarea schematică a acestuia poate fi următoarea:
87
Nela Şteliac
costul de oportunitate Costul folosirii

al folosirii forţei de forţei de muncă
muncă interne interne
Costul folosirii
forţei de muncă
externe
Fig. nr. 3.2. Schema reprezentării costului de oportunitate al

folosirii forţei de muncă interne
Interpretarea datelor din tabelul 3.3. este următoarea:

 pentru a angaja în ţara de origine o persoană, producătorul va
renunţa la 4 persoane din ţara străină;
 pentru a angaja o persoană din ţara de delocalizare a activităţii, va
trebui să renunţe la 0,25 persoane în ţara de provenienţă.
Firesc este ca, în acest caz, producătorul străin să opteze pentru
ultima variantă întrucât, el îşi poate mări forţa de muncă şi, astfel, îşi va
mări şi volumul producţiei.
În timp, această soluţie de conjunctură, poate avea implicaţii
negative serioase asupra producătorului cu activităţi economice
delocalizate. Astfel, producătorul din ţara de delocalizare poate deveni
un potenţial concurent, care, să-i pericliteze poziţia de pe piaţă, deţinută
în prezent. Alegerea unei astfel de alternative, poate genera în viitor
pierderi apreciabile pentru producătorii cu activităţi economice
delocalizate, deşi în prezent această alternativă îi asigură câştiguri
însemnate.
88
În opinia noastră, costul de oportunitate al întreprinderilor care

acceptă desfăşurarea în cadrul lor a unor activităţi economice
delocalizate, este la momentul respectiv:
 pierderea identităţii acesteia din punct de vedere al existenţei pe
piaţă cu propriile produse;
 dependenţa de a lucra în acest sistem, întrucât revenirea pe piaţă
poate fi greoaie din cauza lipsei contactului permanent cu acei
consumatori ai acestei pieţe pe perioada desfăşurării unor activităţi
economice de acest gen, însă nu imposibilă, având în vedere
avantajele oferite de această alternativă (dotarea cu utilaje
performante; preluarea de know-how-ul de la firme cu renume;
asigurarea materiilor prime şi a accesoriilor necesare precum şi
pieţele de desfacere, fără a depune eforturi financiare însemnate;
buna calificare a forţei de muncă; calitate bună a produselor;
flexibilitatea întreprinderilor la cerinţele pieţei);
 exportul realizat este doar al contravalorii muncii prestate;
 afectarea subsectorului primar autohton precum şi a activităţii
proprii de creaţie.
Pentru acele întreprinderi, pentru care unica şansă de
supravieţuire este acceptarea desfăşurării unor activităţi economice
delocalizate, costul de oportunitate al acestuia este practic zero. Aceşti
producători nu au alte alternative de supravieţuire. Lipsa unor resurse
financiare suficiente de mari nu permite desfăşurarea propriei activităţi
economice, independente. Prin urmare, ei nu au la ce renunţa, şi, deci,
costul de oportunitate al practicării unor activităţi delocalizate este zero.
89
Nela Şteliac
3.2.4. Costul de oportunitate al producţiei pe clase de calitate
Este deja evident faptul că, dacă un producător este pus în faţa a
două sau mai multor alternative de producere de bunuri economice,
acesta va alege acea alternativă care să-i asigure avantajul cel mai mare
sau câştigul cel mai mare.
În mod normal toţi ar trebui să producă doar bunuri superioare
calitativ. Acestea sunt de regulă mai scumpe, fapt pentru care nu şi le
permit toţi consumatorii. Nu toţi consumatorii dispun de aceleaşi
venituri. Unii au venituri mai mari, alţii au venituri mai reduse. Este,
deci, necesar ca această structură a produselor pe clase de calitate să fie
adaptată la puterea de cumpărare, chiar dacă nu a tuturor
consumatorilor, însă măcar a unei părţi însemnate a acestora de pe piaţa
bunului, sau, cu alte cuvinte, la cerinţele pieţei.
Apare, astfel, un cost de oportunitate al fabricării produselor pe
clase de calitate în accepţiunea unui profit nerealizat. Costul de
oportunitate va fi egal în acest caz “cu diferenţa dintre valoarea
maximală teoretică pe care ar fi generat-o cea mai bună combinaţie
posibilă de utilizare a factorilor de producţie şi valoarea efectivă
produsă de combinaţia aleasă”.4
Dacă întreaga producţie ar fi constituită numai din bunuri superioare
calitativ, atunci valoarea maximă va fi obţinută după relaţia:
n
Vm   q j  pmj
j 1
4
Dumbravă, P., Pop. A. , op. cit., pag.30
90
unde: Vm = valoarea maximală teoretică

qj = volumul fizic al sortimentului “j “
pmj = preţul de vânzare al produselor de marcă ale sortimentelor
“j”
Valoarea efectivă este însă influenţată de sructura produselor pe
clase de calitate, fiind stabilită conform relaţiei:
n
Ve   q j  p j
j 1
unde: Ve = valoarea efectivă
p j = preţul mediu unitar al sortimentului “j”

Prin urmare, pierderea de valoare va fi egală cu:
n
Vpierdută= q
j 1
j  ( Pmj  p j ) , (3.5)
 sk
j 1
j  pk j
unde: p j  n
 sk
j 1
j
Dacă dorim să calculăm pierderea de profit atunci aceasta ar fi astfel

determinată:
n
Cop   pierdut   M   e  q
j 1
j  ( mj   j ) 
 q  ( p 
n
 j mj  cmj )  ( p j  c j ) , (3.6)
j 1
unde:  M  profitul maxim total aferent produselor de marcă
91
Nela Şteliac
 e = profitul efectiv
 mj  profitul unitar al produselor de marcă
 j  profitul mediu unitar al sortimentului “j”

cmj  costul unitar al produselor de marcă
pmj  preţul unitar de vânzare al produselor de marcă
c j  costul mediu unitar al sortimentului “j”

n
 sk
j 1
j  ck j
cj  n
 sk
j 1
j
Pentru exemplificarea cifrică se va lua în considerare situaţia

următoare: un producător fabrică patru produse: A, B, C şi D, toate
clasificate pe două clase de calitate: I şi II; valorile preţurilor medii sunt
în ordine: 47,85 RON, 117,75 RON, 29,5 RON, 182, 4 RON; costurile
medii: 40,4 RON, 94,6 RON, 24,5 RON, 151,6 RON; preţurile şi
costurile produselor de marcă (clasa I): 67, 2 RON şi 50,1 RON, 127,5
RON şi 100,3 RON, 39,9 RON şi 31,3 RON, 196,4 RON şi 157,2 RON.
Pentru stabilirea valorică a costului de oportunitate (profitului pierdut)
este necesar determinarea profitului produselor de marcă după relaţia:
 mj  pmj  cmj
Relaţia de stabilire a profitului aferent produselor de marcă este:
n n
m  
j 1
mj   q p
j 1
j mj  cmj 
92
Profitul realizat este calculat conform relaţiei:
    q p 
n n
e  ej j j  cj
j 1 j 1
Tabelul nr. 3.4. Situaţia costului de oportunitate pe produse
Costul de oportunitate
Profitul realizat (mii
produselor de marcă
Profitul total aferent
(RON)
(mii RON )
(mii RON)
Cantitate
Nr. crt.
Produs
(RON)
RON)
j
 mj
0 1 2 3 4 5=2x3 6=2x4 7=5-6

1. A 2.300 17,1 7,45 39,33 17,135 22,195
2. B 2.500 27,2 23,15 68,00 57,875 10,125
3. C 2.400 8,4 5,0 20,16 12,000 8,160
4. D 3.900 39,2 30,8 152,88 120,120 32,760
x x x 280,37 207,130 73,240
Total
Costul de oportunitate a fost calculat ca diferenţă între profitul

realizat şi profitul aferent produselor de marcă.
Conform rezultatelor din tabelul 3.4. costul de oportunitate este de
73,24 mii RON. Cu alte cuvinte, pierderea totală de profit a
producătorului este de 73,24 mii RON, pierdere explicată de alternativa
fabricării celor patru produse pe două clase de calitate şi a clasei
superioare de calitate.
93
Nela Şteliac
Exemplul dat poate fi acceptat în condiţiile existenţei unei

constrângeri fizice şi nu bugetare. Constrângerea fizică se referă la
numărul de ore-maşini de funcţionare a utilajelor firmei respective.
În cazul în care se are în vedere constrângerea bugetară, atunci,
cuantumul costului de oportunitate va fi altul. În vederea stabilirii lui
trebuie determinată cantitatea maximă de produse de marcă, specifică
fiecărui sortiment în parte, cantitate care s-ar putea obţine în condiţiile
efectuării aceloraşi cheltuieli totale.
Relaţia de calcul a cantităţii maxime este:
Chtotale
qmax 
cmj
unde: cheltuielile totale au fost rezultatul multiplicării cantităţii cu

costurile medii unitate.
Costul de oportunitate stabilit în această variantă va fi conform
următorului tabel:
Tabelul nr. 3.5. Situaţia costului de oportunitate

Nr. Produs Cantitatea Profit Profitul Cost de
crt. maximă a total produse- oportunitate
produselor obţinut lor de total (mii
de marcă (mii marcă RON)
(buc) RON) (mii
RON)
0 1 2 3 4 6=4-3
1. A  1855 17,135 31,7205 14,5855
2. B  2358 57,875 64,1376 6,2626
3. C  1867 12,000 15,6828 3,6828
4. D  3761 120,120 147,4312 27,3112
Total x 207,130 258,9721 51,8421
94
Pe baza informaţiilor cuprinse în tabelul de mai sus s-au determinat

profiturile totale obţinute şi cele aferente produselor de marcă, iar apoi,
prin diferenţă, costul de oportunitate.
Se observă faptul că, pierderea totală de profit în varianta
producerii celor 4 sortimente de produse, pe clase de calitate, va fi de
51,8421 mii RON. Este de remarcat, de asemenea, că nivelul cel mai
mare al costului de oportunitate se realizează în cazul produsului: D,
fiind urmat apoi de produsul: A, B şi apoi C. Prin urmare, pentru
evitarea acestui cost de oportunitate ar fi necesară realizarea unor astfel
de produse, însă, într-o singură clasă de calitate: calitatea I. Condiţia
este: existenţa unei pieţe certe, de desfacere, a acestor produse. Dacă, o
astfel de piaţă nu există, atunci, cea mai bună varianta ar fi cea a
producerii acestor sortimente de produse, în funcţie de cererea existentă
pe piaţă. Neconcordanţa dintre cererea de pe piaţă şi cantitatea obţinută
va determina un cost de oportunitate şi mai mare (în accepţiunea
profitului pierdut), întrucât, acestea nu vor avea desfacere asigurată, şi
implicit, producătorul nu-şi poate recupera sumele necesare reluării
procesului productiv. În această situaţie, costul de oportunitate va fi
format nu numai din suma cheltuielilor totale nerecuperate ci şi din
costul capitalului împrumutat în vederea continuării desfăşurării
activităţii de producţie.
95
Nela Şteliac
3.2.5. Costul de oportunitate al evaluărilor consumului de

materii prime şi materiale
Preţurile la care se înregistrează intrarea în patrimoniu a stocurilor

sunt diferite de la o perioadă de timp la alta, modificările lor fiind
explicate de modificarea preţurilor de achiziţie de la o perioadă la alta în
funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de pe piaţă.
Reglementările contabile şi fiscale româneşti recunosc şi recomandă
mai multe metode care ar putea fi folosite la evaluarea ieşirilor acestor
stocuri în consum. Orice producător va alege acea metodă pe care o
consideră cea mai bună. Criteriile care stau la baza alegerii unei astfel de
metode sunt legate în principal de impactul fiscal pe care o are utilizarea
ei. Prin folosirea unei anumite metode, se urmăreşte de fapt diminuarea
obligaţiei fiscale sau cu alte cuvinte diminuarea impozitului pe profit.
Metodele prevăzute în reglementările contabile şi fiscale româneşti
sunt: metoda costului mediu ponderat, metoda FIFO, metoda LIFO şi
metoda costurilor prestabilite.
1. Metoda costului mediu ponderat presupune stabilirea unui cost
mediu pe baza unei relaţii în care se au în vedere: valoarea stocurilor
iniţiale şi a intrărilor pe de o parte, şi cantitatea stocurilor iniţiale şi a
intrărilor pe de altă parte.
2. Metoda FIFO (primul intrat – primul ieşit) presupune evaluarea
ieşirilor de stocuri la costul de achiziţie a primului lot intrat, iar, pe
măsura epuizării acestuia, la costul de achiziţie a lotului următor intrat
ş.a.m.d.
96
3. Metoda LIFO (ultimul intrat – primul ieşit) are în vedere

evaluarea stocurilor date în consum la costul de achiziţie a ultimului lot
intrat, iar pe măsura epuizării lui, la costul de achiziţie al penultimului
lot intrat ş.a.m.d.
4. Metoda costurilor prestabilite se bazează pe evaluarea ieşirilor de
stocuri la un cost prestabilit, urmând ca la sfârşitul perioadei de gestiune
să se înregistreze şi diferenţele (favorabile sau nefavorabile) faţă de
costurile de achiziţie efective, aferente acestor ieşiri.
Cei mai mulţi producători utilizează metoda LIFO, întrucât prin
aceasta, are loc, o amânare în timp a plăţii impozitului pe profit. Prin
evaluarea stocurilor date în consum la preţurile de achiziţie ale ultimului
lot intrat se realizează evaluarea la valoarea cea mai mare şi se creează
astfel premisa asigurării recuperării unor sume care să permită
înlocuirea stocurilor consumate. Profitul va fi mai mic, la fel şi
impozitul pe profit.
O astfel de situaţie este evidentă mai ales într-o economie în care
preţurile înregistrează o continuă creştere.
Problema se schimbă atunci când preţurile de achiziţie ale stocurilor
au un trend descrescător. Prin utilizarea unei astfel de metode, nu se mai
înregistrează acelaşi impact fiscal. Ieşirile de stocuri fiind evaluate la
preţuri mai mici, ale ultimelor stocuri intrate, profitul obţinut este mai
mare şi implicit şi impozitul pe profit.
Privit din această perspectivă (a profitului pierdut), considerăm că,
acest cost de oportunitate este mare în situaţia creşterii permanente a
preţurilor şi mic, în situaţia descreşterii acestuia.
97
Nela Şteliac
Dacă producătorul nu optează pentru această metodă în condiţii de

creştere a preţurilor, ci pentru o altă metodă, acesta nu îşi poate permite
înlocuirea în totalitate a stocurilor consumate. Urmările care decurg de
aici sunt legate de neputinţa reluării, în acelaşi volum, a procesului de
producţie. Cantitatea de produse fiind mică şi rezultatele sunt mici.
Repercusiunile viitoare ale neutilizării unei astfel de metode sunt
profiturile diminuate. În acest caz, considerăm că, acest cost de
oportunitate, al neutilizării metodei LIFO, pe termen lung (care este
dat de perioada de timp în care preţurile cresc) constă în mărimea
profiturilor pierdute ca urmare a restrângerii activităţii de producţie.
Dimensiunea la care activitatea productivă este reluată este mică.
Aceeaşi situaţie apare atunci când se face apel la aceeaşi metodă
pentru evaluarea ieşirilor, dar, în acest caz, preţurile scad.
Nu trebuie pierdut din vedere, însă, şi interesul acţionarilor.
Dacă profitul este mic, evident şi mărimea dividendelor este mică. În
această situaţie, acţionarii vor urmări efectuarea altor plasamente care să
le asigure venituri apreciabile. Aceştia îşi vor retrage sumele investite,
plasându-le în alte afaceri mult mai rentabile, fapt pentru care în
rezolvarea acestei probleme, (obţinerea unui avantaj fiscal prin utilizarea
unei metode de evaluarea a ieşirilor de stocuri de materii prime şi
materiale în consum) este necesară luarea în considerare şi a acestui
ultim aspect. Profitul nu trebuie diminuat mult prea mult pentru ca
acţionarii să nu fie tentaţi să-şi plaseze sumele investite într-o altă
afacere mai rentabilă.
98
3.2.6. Marja brută şi costul de oportunitate. Strategii de

producţie
Scopul oricărui producător este acela al maximizării profitului. El

trebuie să aleagă asemenea strategii de producţie care să-i asigure
maximum de profit.
Ca atare, costurile de oportunitate joacă un rol deosebit de important
în luarea deciziilor de stabilire a unei strategii de producţie, fapt pentru
care în cele ce urmează ne vom referi la acestea.
Strategia de producţie bazată pe costurile de oportunitate constituie
strategia utilizată de către un întreprinzător, în vederea stabilirii
produselor ce pot fi realizate de către acesta, într-o anumită perioadă de
timp, în funcţie de anumite constrângeri fizice sau financiare. Această
strategie trebuie să-i asigure producătorului atingerea celui mai mic cost
de oportunitate.
Pentru elaborarea unei astfel de strategii trebuie avute în vedere
următoarele:
 piaţa potenţială, respectiv cantitatea de produse care poate fi
absorbită de piaţă la un moment dat;
 diferitele constrângeri fizice sau financiare cu care se confruntă
producătorul;
 marja brută unitară a costurilor variabile (contribuţia unitară – a
fiecărui produs – a costurilor variabile la acoperirea costurilor fixe şi
obţinerea profitului).
Să considerăm cazul producătorilor care dispun de un sector
restrictiv. Sectorul restrictiv reprezintă acel sector de producţie a cărui
99
Nela Şteliac
capacitate de producţie este limitată fizic în funcţie de o anumită

variabilă: numărul de ore-producţie, numărul de utilaje, numărul de ore-
maşini, etc. În astfel de situaţii, elementul restrictiv face ca nivelul
producţiei unui anumit bun să fie invers proporţional cu cea a altui bun.
Apare, prin urmare, necesitatea folosirii optime a sectorului restrictiv
astfel încât producţia totală să se realizeze cu un cost de oportunitate
(pierdere de profit) cât mai mic.
În condiţiile unor preţuri date, a unei cereri certe şi a unor costuri
variabile deja cunoscute, cea mai bună soluţie pentru stabilirea strategiei
de producţie constă în luarea în considerare a contribuţiilor de acoperire
a costurilor fixe şi a profitului (marjei brute) a fiecărui produs în parte.
Dacă elementul restrictiv este numărul de ore-producţie pe un anumit
interval de timp (zi, lună, semestru, etc.), atunci contribuţiile de
acoperire a costurilor fixe şi a profitului pe produse (excedentul
costurilor variabile până la nivelul cifrei de afaceri) vor fi calculate în
raport cu această variabilă. Ca atare, va fi necesară determinarea marjei
brute orare a fiecărui bun în parte şi stabilirea ordinei descrescătoare a
acestora. Prin această metodă de stabilire a combinaţiei de produse se
va asigura cea mai mică pierdere de profit sau cu alte cuvinte cel mai
mare nivel al profitului.
Pentru a demonstra acest lucru să considerăm următorul exemplu:
- numărul maxim de ore de fabricaţie a unui sector restrictiv este de
20.000 ore/lună;
- în cadrul sectorului respectiv pot fi fabricate doar patru produse
omogene: X, Y, Z, W;
100
- cantităţile cerute de piaţă sunt: 15.000 bucăţi produsul X; 30.000

bucăţi produsul Y; 2.700 bucăţi produsul Z şi 8.900 bucăţi produsul W;
- timpul unitar de fabricaţie este: 12 minute pentru produsul X; 30
minute pentru produsul Y; 8 minute pentru produsul Z; 27 minute
pentru produsul W;
- contribuţia unitară a costurilor variabile: 8,1 u.m. pentru produsul
X; 10 u.m. pentru produsul Y; 7 u.m. pentru produsul Z; 17 u.m. pentru
produsul W.
Dacă comparăm contribuţiile unitare ale costurilor variabile pentru
cele patru produse, atunci, ordinea de fabricaţie a produselor va fi
stabilită în funcţie de valorile descrescătoare ale acestora, şi anume: W,
Y, X şi Z. De cele mai multe ori, producătorii sunt tentaţi să recurgă la
această strategie de producţie, însă, pentru a se comporta raţional din
punct de vedere economic, trebuie să ia în calcul şi numărul maxim de
ore de producţie de care dispune. Timpul total necesar obţinerii întregii
cantităţi pentru cele patru produse este 24.865 ore, deci, cu 4.865 de ore
mai mult decât timpul disponibil. Prin urmare, pentru utilizarea eficientă
a timpului de lucru disponibil, trebuie stabilită contribuţia unitară a
costurilor variabile pe oră de fabricaţie, respectiv, pe fiecare produs. În
funcţie de aceasta, va trebui apoi determinată ordinea de prioritate a
produselor în procesul de fabricaţie.
Pentru a calcula cuantumul costurilor de oportunitate vom considera
două combinaţii posibile de produse: una în raport cu contribuţia unitară
a costurilor variabile, iar, alta, în raport cu contribuţia unitară orară a
costurilor variabile.
101
Nela Şteliac
1) Să presupunem mai întâi combinaţia (strategia) de produse

influenţată de contribuţia unitară a costurilor variabile pe produse. În
acest ierarhia produselor este următoarea: W, Y, X, Z.
Situaţia se prezintă ca în tabelul de mai jos:
Tabelul nr. 3.6. Situaţia producţiei şi a marjei brute totale pe

produse
Nr. Produse Timp de Timp Cantitate Marjă Marja
crt. fabricaţie/ total (u.f.) brută brută
u.f. (min) (ore) unitară totală pe
(u.m.) produse
(u.m.)
0 1 2 3 4=3X60’/2 5 6=4X5
1. W 27 4.005 8.900 17,0 151.300,0
2. Y 30 15.000 30.000 10,0 300.000,0
3. X 22 995 2.713 8,1 21.975,3
4. Z 8 - - 7,0 -
5. x x 20.000 41.613 X 473.275,3
Notă: timpul total exprimat în ore s-a determinat ca raport între, pe de o
parte, produsul dintre timpul de fabricaţie unitar şi cantitatea cerută, şi, pe de
altă parte, timpul unei ore exprimat în minute.
Este de sesizat faptul că, se vor fabrica doar produsele W, Y şi X.

Cantităţile care pot fabricate pentru primele două produse sunt identice
cu cele cerute pe piaţă, iar pentru ultimul produs, această cantitate este
mai mică decât cea solicitată pe piaţă. Produsul Z va fi sacrificat. Marja
brută totală pe produse sau contribuţia totală pe produse a costurilor
variabile va fi de 473.275,3 u.m.
2) Pentru cea de-a doua variantă de combinaţie este necesară mai
întâi stabilirea contribuţiilor costurilor variabile pe produse şi pe oră de
102
fabricaţie. Acestea se calculează ca produs între contribuţia unitară a

costurilor variabile şi cantitatea de produse obţinute în decurs de o oră.
Situaţia este prezentată în tabelul nr. 3.10.
Tabelul nr. 3.7. Situaţia ierarhică a produselor după marja brută

orară
Cantitate (U.F.)
fabricaţie/ u.f.
unitară (u.m.)
total cantitate
Timp total pe
orară (u.m.)
efectivă/ oră
Marjă brută
Marjă brută
Cantitate
Timp de
Produse
Ierarhie
Nr. crt.
(u.m.)
(min)
(ore)
0 1 2 3 4=2X3/60 5=60’/3 6 7=5X6 8

’
1. X 15.000 22 5.500 2,73 8,1 22,11 3
2. Y 30.000 30 15.000 2,00 10,0 20,00 4
3. Z 2.700 8 360 7,50 7,0 52,50 1
4. W 8.900 27 4.005 2,2(2) 17,0 37,7(7) 2
T x x x 24.865 X X X X
ot
al
Ierarhia produselor va fi diferită de prima situaţie. Aceasta va fi: Z,

W, X şi Y.
Cuantumul contribuţiei totale a costurilor variabile va fi, conform
tabelului nr. 3.8, de 494.400 u.m.
103
Nela Şteliac
Tabelul nr. 3.8 Situaţia producţiei şi a marjei brute totale pe

produse în funcţie de marja brută orară
Nr. Produse Timp de Timp Marjă Marja
crt. fabricaţie/ total Cantitate brută brută
u.f. (min) (ore) (u.f.) unitară totală pe
(u.m.) produse
(u.m.)
0 1 2 3 4=3X60’/2 5 6=4X5
1. Z 8 360 2.700 7,0 18.900
2. W 27 4.005 8.900 17,0 151.300
3. X 22 5.500 15.000 8,1 121.500
4. Y 30 10.135 20.270 10,0 202.700
5. x x 20.000 46.870 X 494.400
Situaţia comparativă a cantităţilor şi marjelor brute totale este:

Tabelul nr. 3.9 Situaţia comparativă a producţiei şi a marjei
brute totale
Cantitatea Abatere Marja brută totală Abatere
cantitate marja
(strategia brută
II faţă de totală
strategia (strategia
Strategia II
Strategia II
I) II faţă de
Strategia I
Strategia I
Produse
strategia
I)
X 2.713 15.000 +12.287 21.975,3 121.500 +99.524,7
Y 30.000 20.270 -9.730 300.000 202.700 -9.730
Y - 2.700 +2.700 - 18.900 +18.900
W 8.900 8.900 - 151.300 151.300 -
41.613 46.870 +5.257 473.275,3 494.400 +21.124,7

Total
104
Prin compararea celor două valori ale marjelor brute totale,

observăm că, în cazul strategiei bazate pe contribuţia unitară a costurilor
variabile, aceasta este mai mică decât cea corespunzătoare strategiei de
producţie stabilită în raport cu contribuţia costurilor variabile pe produse
şi pe oră. Diferenţa dintre cele două valori, de 21.124,7 u.m., constituie
un cost de oportunitate pe care îl poate înregistra producătorul dacă
optează pentru prima variantă a combinaţiei de produse. Cu alte cuvinte,
producătorul are pierderi de profit în valoare de 21.124,7 u.m. Pentru
cea de-a doua combinaţie de produse, vor fi fabricate toate cele patru
produse. Cantităţile efective vor fi egale cu cele cerute pe piaţă pentru
produsele: Z, W, X. În schimb, pentru produsul Y, cantitatea efectivă va
fi mai mică decât cea cerută de piaţă.
Orice altă combinaţie, între cele patru produse, nu asigură o marjă
brută totală mai mare decât cea stabilită cu ajutorul contribuţiilor orare
ale costurilor variabile. Explicaţia este dată tocmai de existenţa
elementului restrictiv, şi anume, numărul maxim de ore de fabricaţie a
sectorului respectiv.
Întrucât avem de-a face cu un astfel de element, atunci şi pragul de
rentabilitate „zero” al producătorului va fi stabilit în raport cu timpul.
Altfel spus, ceea ce este esenţial în acest caz este numărul de ore necesar
atingerii pragului de rentabilitate „zero”.
CF
Relaţia de calcul a unui astfel de prag este: Pr  (3.7)
mbh
105
Nela Şteliac
h j  mbhj
unde: mbh  j 1 (3.8)
n
h
j 1
j
hi = numărul de ore lucrate pentru obţinerea bunului „j”

mbhj = marja brută orară a bunului „j”
Prin aplicarea relaţiei (1) rezultă următoarele:
A) Pentru combinaţia de produse stabilită în raport cu contribuţia
unitară a costurilor variabile:
995  22,11  15.000  20  4005  37,77
mbh   23,66 u.m.
20.000
Considerând cheltuielile fixe în valoare de 200.000 u.m. şi aplicând
relaţia (3.7) obţinem:
CF 200.000
Pr    8.453,08 ore
mbh 10,16
B) Pentru combinaţia de produse stabilită în raport cu contribuţia

orară a costurilor variabile:
5.500  22,11  10.135  20  360  52,5  4005  37,77

mbh   24,72 u.m.
20.000
CF 200.000
Pr    8.090,61 ore
mbh 24,72
Conform rezultatelor, pentru prima variantă a combinaţiei de
produse, numărul de ore necesare atingerii pragului de rentabilitate
„zero” este de 8.453,08, în timp ce, pentru a doua variantă a combinaţiei
de produse, numărul de ore este doar de 8.090,61 ore. Astfel, putem
106
firma faptul că, strategia de producţie stabilită pe baza costului de

oportunitate (marjei brute orare) este mai convenabilă, întrucât,
atingerea punctului mort se realizează într-o perioadă de timp mai mică.
Aceasta asigură o valorificare mai eficientă a timpului de producţie.
În ceea ce priveşte productivitatea muncii, exprimată prin numărul
de u.f./oră, situaţia se va prezenta conform rezultatelor de mai jos.
Relaţia utilizată va fi:
Q , unde: Q = cantitatea totală de producţie, iar T = timpul
W
T
exprimat prin numărul total de ore lucrate
Astfel:
A) pentru combinaţia de produse stabilită în raport cu contribuţia
unitară a costurilor variabile:
Q 41.613
W   2,08 u.f./oră
T 20.000
B) pentru combinaţia de produse stabilită în raport cu contribuţia
orară a costurilor variabile:
Q 46.870
W   2,34 u.f./oră
T 20.000
Valorile obţinute arată faptul că, dacă avem în vedere nivelul de
productivitate, prima strategie de producţie este dezavantajoasă. În acest
caz, nivelul productivităţii muncii este mai mic comparativ cu cel
înregistrat în cazul celei de-a doua strategii. Prin urmare, alături de
marja brută agregată şi de punctul mort, productivitatea muncii
accentuează necesitatea luării în consideraţie a costurilor de oportunitate
de către întreprinzătorii care deţin sectoare restrictive (tabelul 3.10).
107
Nela Şteliac
Situaţia comparativă a celor două combinaţii de produse

(strategii de produse) va fi cea de mai jos:
Tabelul nr. 3.10 Situaţia comparativă a celor două strategii de
contribuţi producţie
contribuţi
costurilor
costurilor
producţie
producţie
bazată pe
bazată pe
a unitară
Strategia
Strategia
a orară a
variabile
variabile
de
de
a
Productivitate a muncii
Productivitate a muncii
Marja brută agregată
Marja brută agregată

Prag de rentabilitate
Prag de rentabilitate
Cantitate produse
Cantitate produse
(u.f./oră)
(u.f./oră)
(u.m.)
(u.m.)
(u.f.)
(u.f.)
(ore)
(ore)
473.275,3
8.453,08
2,08
494.400
8.090,61
2,34
- X: 2.713
- Y: 30.000
- X: 15.000
- Y: 20.270
- W: 8.900
- W: 8.900
- Z: 2.700
- Z: -
3.3. Modele de analiză ale costurilor de oportunitate în cazul

producătorului
În cele ce urmează, ne vom opri atenţia asupra unor modele de

analiză posibile ale costurilor de oportunitate monetare (valorice) sau
reale (fizice).
Astfel:
A) Costul de oportunitate determinat în funcţie de costurile
implicite
108
De cele mai multe ori costurile de oportunitate sunt identificate în

literatura de specialitate cu costuri implicite precum: remuneraţia
întreprinzătorului şi a familiei sale, costul remunerării capitalului sub
formă de dividende, dobânda ce s-ar putea obţine dacă o anumită sumă
s-ar depune la bancă, renta ce i s-ar cuveni dacă pământul proprietate
privată nu ar fi pus la dispoziţia activităţii economice, chiria pe care ar
obţine-o dacă maşinile şi utilajele, spaţiile proprietate personală, nu sunt
utilizate în această activitate. Având în vedere acest lucru, fiecare
alegere comportă un anumit cost economic complet format din costul
explicit şi costul implicit. În acest caz putem determina pentru fiecare
din alternativele posibile, costul valoric agregat de oportunitate ca
diferenţă între costurile economice complete ale alternativelor (Cej,
Cei.).
Astfel:
Copi  Cei  Ce j Cop j  Ce j  Cei
sau
Însă costurile explicite (Cexplicite) sunt egale, întrucât se consideră
că se dispune de o anumită sumă de bani care poate fi sustrasă fie
alternativei „i” fie alternativei „j”. Prin urmare:
Copi  Cei  Cej  Cexp li  Cimpli   Cexp lj  Cimplj  
 Cimpli  Cimplj
(3.8)
sau
Copj  Cej  Cei  Cexp lj  Cimplj   Cexp li  Cimpli  
(3.9)
 Cimplj  Cimpli
109
Nela Şteliac
Din relaţiile de mai sus, se observă faptul că, costul monetar

agregat de oportunitate al oricărei alternative, este dat de diferenţa dintre
costurile implicite pe care le comportă cele două alternative.
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele factorilor
asupra costului de oportunitate pentru prima relaţie sunt:
1. costuri implicite ale alternativei „i”
 0, pentru Cimpli1 Cimpli 0
 
Copi Cimpli  Cimpli  
0, pentru Cimpli1 Cimpli 0
2. costuri implicite ale alternativei „j”

 0, pentru Cimplj1 Cimplj 0
 
Copi Cimplj   Cimplj  
 0, pentru Cimplj1  Cimplj 0
În situaţia în care dorim să exprimăm în mărimi relative costul de

oportunitate (în accepţiunea profitului pierdut), atunci relaţia
matematică poate fi scrisă astfel:
Cop
%Cop   100 (3.10)
Cexp l
Această relaţie exprimă numărul de procente cu care se

diminuează rata profitului ca urmare a alegerii unei alternative.
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele asupra
costului de oportunitate - exprimat în mărimi relative - sunt:
1. costuri explicite
Cop 0  Cexp l  0 pentru Cexp l1 Cexp l 0

%Cop Cexp l     100  
Cexp l 0  Cexp l1  0 pentru Cexp l1 Cexp l 0
2. costuri de oportunitate
110
Cop  0 pentru Cop1 Cop 0

 
%Cop Cop   100  
Cexp l1  0 pentru Cop1 Cop 0
B) Costul de oportunitate marginal al unui factor de producţie

Costul de oportunitate marginal al unei resurse economice este
cantitatea sau valoarea alternativei la care se renunţă prin utilizarea
unei unităţi adiţionale a acestei resurse de către producător.
Relaţia matematică este:
y (1)  y (0) 

 
Cop Cop (1)  Cop (0) x (1)  x (0) 
Cop / R    (3.11)
R R (1)  R (0) R (1)  R (0)
unde: Cop / R  costul de oportunitate marginal al resursei economice
“R”
Cop (1) , Cop ( 0 )  costurile de oportunitate corespunzătoare
cantităţii “R(1)” respectiv “R(0)” de resurse economice
 y (1)  y ( 0 )
Cop (1)  şi Cop (0)

x (1) x ( 0 )
y (1) , y ( 0)  cantitatea de bunuri “y” la care se renunţă în cazul
x (1) , x ( 0 )  cantitatea de bunuri “x” care se produc în cazul
folosiri “R(1)”, respectiv “R(0)”
R = variaţia cantităţii de resursă economică “R”
Este de precizat faptul că, acesta exprimă costul real de oportunitate
marginal.
Ordinea de intercondiţionare a factorilor este:
111
Nela Şteliac
1. variaţia cantităţii de resursă economică “R”

2. variaţia costurilor de oportunitate corespunzătoare unei unităţi
adiţionale de resursă
C) Costul de oportunitate al utilizării capitalului fix
În situaţia în care, producătorul, are alternativa de a închiria unele
imobilizări corporale altor producători şi, renunţă la ea (chirie), costul
de oportunitate este funcţie de valoarea chiriei la care se renunţă. Dacă
însă, se renunţă la alternativa de a le folosi în procesul productiv, atunci
valoarea chiriei trebuie comparată cu preţul de vânzare posibil (pv), de
pe piaţă, a bunului care s-ar putea obţine cu aceleaşi imobilizări, având
în vedere şi cantitatea maximă, posibilă de obţinut prin utilizarea
acestora în procesul productiv propriu. Costul monetar de oportunitate
va fi:
Cop m  Venituri din închirieri – Venituri din vânzarea cantităţii
maxime posibil de obţinut = VÎ  Vqm
Copm = Numarul de utilaje  chiria / utilaj  qm  Pv =

n m
  Nu  Cu   q
i 1
i i
j 1
mj  pvj (3.12)
unde: Nui = numărul de utilaje „i”

qmj = cantitatea maximă din sortimentul „j” posibilă de obţinut
prin folosirea utilajelor în producţia proprie
pvj = preţul de vânzare unitar al sortimentului „j”
Cui = chiria/utilajul „i”
Ordinea de intercondiţionare a factorilor este :
112
1. venituri din chirie

 0, pentru VÎ 1 VÎ 0
Copm VÎ   VÎ  
 0, pentru VÎ 1 VÎ 0
1.1. numărul de utilaje

n n
   Nui1  Cui0   Nui0  Cui 0  00,, pentru
Copm N u i 
N ui1  N ui 0
N ui1  N ui 0
i 1  pentru
i 1
1.2 chiria/utilaj
n n
   Nui1  Cui1   Nui1  Cui0  00,, pentru
Copm Cu i 
pentru Cui1  Cui 0
Cui1 Cui 0
i 1  i 1
2. venituri din vânzarea cantităţii maxime posibil de obţinut

 0, pentru Vqm1 Vqm 0
 
Copm Vqm  Vqm  
 0, pentru Vqm1 Vqm 0
2.1 cantitatea maximă de produse ce se poate obţine prin

utilizarea în producţia proprie
m m
 0, pentru qmj1  qmj 0
Copm (qmj )   q
j 1
mj1  pvj 0  q
j 1
mj 0  pvj 0  
 0, pentru qmj1  qmj 0
2.2 preţul unitar de vânzare a produselor

m m
 0, pentru pvj1  pvj 0
Copm ( pvj )   
j 1
qmj1  pvj1  q
j 1
mj1  pvj 0  
 0, pentru pvj1  pvj 0
D) Costul de oportunitate al capitalului propriu

Acesta poate fi dat de renunţarea la profiturile viitoare generate de
utilizarea fondurilor proprii pentru dezvoltarea activităţii economice, în
schimbul acordării acestora sub formă de dividende. Costul monetar de
oportunitate al acordării fondurilor proprii sub formă de dividende
113
Nela Şteliac
acţionarilor va fi egal cu suma dintre mărimea dividendelor plătite şi

mărimea profiturilor prognozate a se fi obţinut în viitor prin folosirea
fondurilor proprii.
Relaţia in acest caz va fi:
Cop = mărimea dividendelor ce trebuie plătite + mărimea veniturilor
la care se renunţă = Div + Vr
adică
Cop  Pr b  1  Kip   Kdiv  Pr b  1  Kip   Ksp  R prec (3.13)
sau Cop  Pr b1  Kip   Kdiv.  Ksp  R prec 
unde: Prb = profitul brut

kip = cota de impozit pe profit
Kdiv = cota de profit repartizat ca dividende
Ksp = cota de profit repartizat pentru sursele proprii de finanţare
Rprec = rentabilitatea preconizată pentru sursele proprii de
finanţare utilizate în activitatea proprie
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele lor asupra
costului de oportunitate sunt :
1. mărimea dividendelor plătite
 0, pentru Div1  Div0
Cop ( Div)  Div  
0, pentru Div1  Div0
1.1 profitul brut

  0, pentru Pr b1  Pr b0
Cop (Pr b)   Pr b  1  Kip0   Kdiv0  
0, pentru Pr b1  Pr bv0
1.2 cota de impozit pe profit
114
 0, pentru Kip1  Kip0

Cop ( Kip )   Pr b1  Kip  Kdiv0  
 0, pentru Kip1  Kip0
1.3 cota de profit repartizat ca dividende

 0, pentru Kdiv1  Kdiv0
Cop ( Kdiv )  Pr b1  1  Kip1   Kdiv  
0, pentru Kdiv1  Kdiv0
2. mărimea veniturilor la care se renunţă

 0, pentru Vr1 Vr0
Cop ( Div)  Vr  
 0, pentru Vr1 Vr0
2.1 profitul brut

 0, pentru Pr b1  Pr b0
Cop Pr b    Pr b  1  Kip0   Ksp0  R prec 0  
  0, pentru Pr b1  Pr b0
2.2 cota de impozit pe profit

 0, pentru Kip1  Kip0
Cop Kip    Pr b1  Kip  Ksp0  R prec 0  
0, pentru Kip1  Kip0
2.3 cota de profit repartizat pentru sursele proprii de finanţare

 0, pentru Ksp1  Ksp0
Cop Kip   Pr b1  1  Kip1   Ksp  R prec 0  
0, pentru Ksp1  Ksp0
2.4 rentabilitatea preconizată pentru sursele proprii de finanţare

utilizate în activitatea proprie
 0, pentru R prec1  R prec 0
 
Cop R prec  Pr b1  1  Kip1   Ksp1  R prec  
0, pentru R prec1  R prec 0
E) Costul de oportunitate al folosirii forţei de muncă

Conjunctura economică dintr-o anumită perioadă de timp face ca
întreprinderile ţărilor puternic industrializate să fie puse în faţa a două
115
Nela Şteliac
alternative în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă. Fie foloseşte

forţă de muncă internă, ceea ce implică costuri salariale mai mari, fie,
foloseşte forţă de muncă externă, caz în care costurile salariale sunt
mai mici. În acest ultim caz, costul de oportunitate este cel mai mic.
Costul monetar de oportunitate al folosirii forţei de muncă internă
= costurile salariale cu forţa de muncă internă–costurile salariale cu
forţa de muncă externă
m
sau Cop X
 N m   s( X )  s(Y )  (3.14), în condiţiile s( x )  s( y )
m
unde: Cop X
 costul monetar de oportunitate al folosirii forţei de muncă
internă
N m = numărul de muncitori
s( X ) , s(Y )  salariul mediu al unui muncitor din ţara de origine (x),

respectiv, străină (y)
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele lor
asupra costurilor de oportunitate sunt:
1. numărul de muncitori
m
Copx   0, pentru
( N m )  N m s x 0  s y 0  
N m1  N m0
 0, pentru N m1  N m0
2. salariul mediu/muncitor străin

 0, pentru s  y  1  s y  0
m
Copx ( s y  )   N m1   s y   
 0, pentru s  y  1  s y  0
3. salariul mediu/muncitor autohton
116
m
 0, pentru s  x  1  s x  0
Copx ( s x  )  N m1   s x   
 0, pentru s  x  1  s x  0
F) Costul de oportunitate al producţiei pe clase de calitate

Un produs poate fi realizat într-o anumită structură pe clase de
calitate.
Agentul economic poate alege varianta producerii numai a unor
bunuri superioare calitativ sau a unor bunuri care să se clasifice pe
diverse clase de calitate. În acest ultim caz apare un cost de
oportunitate în accepţiunea unui profit nerealizat. Costul de
oportunitate va fi egal în acest caz cu diferenţa dintre valoarea
maximală teoretică pe care ar fi generat-o cea mai bună combinaţie
posibilă de utilizare a factorilor de producţie şi valoarea efectivă
produsă de combinaţia aleasă.
Dacă ar fi să calculăm pierderea de profit atunci aceasta ar fi :
n
Cop   pierdut   M   e   q j  ( mj   j ) 
j 1
 
n
  q j  ( pmj  cmj )  ( p j  c j ) , (3.15)
j 1
unde:  M  profitul maxim total aferent produselor de marcă
 e = profitul efectiv
 mj  profitul unitar al produselor de marcă
 j  profitul mediu unitar al sortimentului “j”

cmj  costul unitar al produselor de marcă
117
Nela Şteliac
c j  costul mediu unitar al sortimentului “j”

n n
 sk
j 1
j  ck j  sk
j 1
j  pk j
cj  n
si p j  n
j 1
sk j  sk
j 1
j
p j = preţul mediu unitar de vânzare al sortimentului „j”

skj, pkj, ckj = structura sortimentului „j” pe clase de calitate „k”,
preţul unitar de vânzare al sortimentului „j” pe clase de calitate „k”
respectiv, costul unitar de producţie al sortimentului „j” pe clase de
calitate „k”
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele lor asupra
costului de oportunitate sunt:
1. volumul fizic al producţiei
   q j1  ( mj 0   j 0 )   q j 0  ( mj 0   j 0 )  00,, pentru q j1  q j 0
n n
Cop q j 
 pentru q j1  q j 0
j 1 j 1
2. profitul mediu unitar al sortimentului
   q
n n
 0, pentru  j1 
Cop  j
j 1
j1  ( mj 0   j1 )  q j 1
j1  ( mj 0   j 0 )  
 0, pentru  j1 
j0
j0
2.1 costul mediu unitar al sortimentului
   q  (c    0, pentru c j1  c j 0
n
Cop c j  j1 j1  c j0 )  
j 1 0, pentru c j1  c j 0
2.1.1 structura sortimentului pe clase de calitate
118
 n 
n


 sk j1  ck j 0 
  0, pentru sk j1  sk j 0
  
Cop sk j  q j1  (
j 1
n
 c j 0 )  
 0, pentru sk j1  sk j 0
j 1 
  sk j1
 

 j 1 
2.1.2 costul unitar de producţie al sortimentului pe clase de

calitate
 n 
n


 sk j1  ck j 0 
  0, pentru ck j1  ck j 0
  
Cop ck j  q j1  (c j1 
j 1
n
)  
 0, pentru ck j1 ck j 0
j 1 
  sk j1
 

 j 1 
2.2 preţul mediu unitar al sortimentului

 0, pentru p j1  p j 0
   
n
Cop p j   q j1  ( p j1  p j 0 )  
j 1 0, pentru p j1  p j 0
2.2.1 structura sortimentului pe clase de calitate

 n 
n


 sk j1  pk j 0 
  0, pentru sk j1  sk j 0
  
Cop sk j   q j1  (
j 1
n
 p j 0 )  
 0, pentru sk j1  sk j 0
j 1 
  sk j1
 

 j 1 
2.2.2 preţul unitar de vânzare al sortimentului pe clase de

calitate
 n 
n


 sk j1 
pk j 0 
  0, pentru pk j1  pk j 0
  
Cop pk j   q j1  ( p j1 
j 1
n
)  
 0, pentru pk j1  pk j 0
j 1 
  sk j1  

 j 1 
119
Nela Şteliac
3. profitul produselor de marcă

 mj1  mj 0
   q j1  ( mj1   j1 )   q j1  ( mj 0   j1 )  00,, pentru
n n
Cop  mj 
j 1 j 1  pentru  mj1  mj 0
3.1 costul de producţie unitar al produselor de marcă
n
 0, pentru cmj1  cmj 0
Cop (cmj )    q  (c
j 1
j1 mj1 
 cmj 0 )  
 0, pentru cmj1  cmj 0
3.2 preţul de vânzare unitar al produselor de marcă

n
 0, pentru pmj1  pmj 0
Cop ( pmj )   q  ( p
j 1
j1 mj1 
 pmj 0 )  
 0, pentru pmj1  pmj 0
G) Costul de oportunitate al marjei brute

Este cazul unui sector restrictiv în care capacitatea de producţie al
acestuia este limitată din punct de vedere fizic de o anumită variabilă
(numărul de ore/producţie, numărul de ore-maşini etc.).
Din acest punct de vedere, apare necesitatea folosirii optime a
sectorului restrictiv, astfel încât producţia totală să se realizeze cu un
cost de oportunitate cât mai mic (pierdere de marjă brută).
“Pierderea” de marjă brută va fi dată de diferenţa dintre marja
brută totală maximă (Mbmax.) stabilită în funcţie de ordinea
descrescătoare a contribuţiei specifice pe oră de fabricaţie, şi marja
brută a oricărei alte combinaţii (Mbefectiva) şi va reprezenta costul de
oportunitate.
Cop=Mbmax –Mbefectiva =
  qmax j  Mbuj   qej  Mbuj   qmax j  qej   Mbuj (3.16)

n n n
j 1 j 1 j 1
120
unde: qmaxj = cantitatea maximă posibilă de obţinut din sortimentul „j”

determinată prin ierarhizarea descrescătoare a marjei brute orare pe
produse
qmaxj = f(Mbuorară)
qe j = cantitatea efectivă obţinută din sortimentul „j”
Mbuj = marja brută unitară a sortimentului „j”
Ordinea de intercondiţionare a factorilor şi influenţele factorilor
asupra costului de oportunitate sunt:
1. marja brută totală maximă
 0, pentru Mbmax 1  Mbmax 0
Cop ( Mbmax )  Mbmax  
 0, pentru Mbmax 1  Mbmax 0
1.1 cantitatea maximă posibilă de obţinut din sortimentul „j”

n
 0, pentru qmax j1  qmax j 0
Cop (qmax j )  q
j 1
max j1  Mbuj 0  Mbmax 0  
0, pentru qmax j1  qmax j 0
1.2 marja brută unitară a sortimentului „j”

n
 0, pentru Mbuj1  Mbuj 0
Cop ( Mbuj )  Mbmax 1  q
j 1
max j1  Mbuj 0 
 0, pentru Mbuj1  Mbuj 0
2. marja brută totală efectivă

 0, pentru Mbefectiva1  Mbefectiva 0
Cop ( Mbefectiva )  Mbefectiva  
 0, pentru Mbefectiva1  Mbefectiva 0
2.1 cantitatea efectivă obţinută din sortimentul „j”

n n
 0, pentru qej1  qej 0
Cop (qej )   
j 1
qej1  Mbuj 0  q
j 1
ej 0  Mbuj 0  
 0, pentru qej1  qej 0
2.2 marja brută unitară a sortimentului „j”
121
Nela Şteliac
n n
 0, pentru Mbuj1  Mbuj 0
Cop ( Mbuj )   
j 1
qej1  Mbuj1  q
j 1
ej1  Mbuj 0 
0, pentru Mbuj1  Mbuj 0

122
CAPITOLUL IV
DIMENSIUNI POSIBILE ALE
COSTURILOR DE OPORTUNITATE
4.1. Dimensiunea contabilă a costurilor de

oportunitate
4.2. Dimensiunea dezvoltării economice a
costurilor de oportunitate
4.3. Dimensiunea europeană a costurilor de
oportunitate
Dimensiuni posibile ale costurilor de oportunitate
Capitolul 4. Dimensiuni posibile ale costurilor de

oportunitate
4.1. Dimensiunea contabilă a costurilor de oportunitate
Dacă pentru teoreticieni, atât costul real de oportunitate cât şi costul

monetar prezintă aceeaşi importanţă în deciziile economice, pentru
manageri şi contabili, ceea ce este relevant în fundamentarea deciziilor
este costul monetar de oportunitate, şi aceasta, pentru că valoarea în
înţelesul strict al cuvântului cade sub incidenţa profesiei lor, indiferent
de forma ei: salariu, cost, profit, dividend, etc.
Utilizarea conceptului de cost de oportunitate în contabilitate stă sub
semnul incertitudinii perioadei.
Astfel, J. R. Edwards scria în 1989: „O inovaţie din 1289,
introducea posibilitatea folosirii conceptului costului de oportunitate în
calcularea şi evaluarea profiturilor obţinute din terenuri arabile şi
şeptel. O recunoaştere clară a conceptului costului de oportunitate
apare de asemenea în literatura de specialitate. De exemplu, o ediţie
timpurie din sec. al XIV-lea a lui Seneschaucy sugerează faptul că
auditorul trebuie să calculeze dacă managementul ar fi mai eficient sub
un arendaş diferit sau dacă ar fi mai profitabil pentru fermă să
închirieze terenul cuiva din afară, în schimbul unei chirii fixe (Edwards,
1989)”. J. R. Edwards subliniază o altă idee interesantă privitoare la
momentul apariţiei ideii de cost de oportunitate. Se pare că aceasta este
cu mult mai veche decât se afirmă în alte lucrări de specialitate.
125
Nela Şteliac
În lucrarea “Relevance Cost: the Rise and Fall of Management

Accounting” (1987), R. S. Kaplan şi H. T. Johnson afirmau faptul că
marele economist Ronald Coase a reintrodus relevanţa costurilor
variabile în deciziile economice, însă cea mai mare contribuţie a sa a
fost introducerea conceptului de cost de oportunitate în gândirea
contabilă.
În numeroase scrieri ale domeniului contabil din secolul XX se
recunoaşte tot mai mult faptul că, deşi acest concept, de cost de
oportunitate, face parte din mijloacele economistului nu este totuşi
inclus în procedeele de prelucrare a informaţiei contabile. Explicaţia
rezidă în faptul că, costul de oportunitate este un cost anticipat sau
marginal şi nu este înregistrat contabil. Costul de oportunitate nu
presupune nişte consumuri sau plăţi efective care să fie înregistrate în
contabilitate. Cu toate acestea, în prezent există totuşi introduse, atât în
contabilitatea financiară cât şi în cea de gestiune, elemente de cheltuieli
sau de costuri care nu sunt plăţi: cazul amortizărilor sau provizioanelor.
Acestea pot fi considerate elemente de costuri de oportunitate.
Spre deosebire de contabili, managerii trebuie să ţină seama de acest
cost de oportunitate întrucât evaluarea acestuia contribuie la
fundamentarea deciziilor firmei de orientare a strategiei spre una din
variantele posibile de folosire a resurselor de care firma dispune. Ca
atare, în deciziile lor, managerii vor trebui să ţină cont nu numai de
costurile contabile ci şi de cele de oportunitate astfel încât să-şi reducă
la minimum pierderile. În acest sens, în lucrarea „When do Opportunity
Cost Count? Vague Opportunity Costs, Project Completion Stage and
126
Management Accounting Experience” L.M. Victoravich spunea:

"Identificarea costurilor de oportunitate ca informaţii relevante este
importantă pentru că includerea lor într-o analiză de decizie este de
natură să influenţeze hotărârile şi deciziile. ... Prin luarea în
considerare a costurilor de oportunitate, factorii de decizie vor deveni
conştienţi de alternativele de acţiune care vor mări profitabilitatea ... "1.
De altfel, D.W. Carter, L. Perruso şi D.J. Lee afirmă şi ei că
"conceptul economic fundamental în CCA (Contabilitatea Costurilor
Totale) este costul de oportunitate”2.
Primul studiu care atestă tendinţa factorilor de decizie de a
subevalua sau de a ignora costurile de oportunitate, spre deosebire de
cheltuielile de infrastructură, în luarea deciziilor de investiţii, a fost
făcută în 1974. În lucrarea „Opportunity Cost – An Experimental
Approach”, autorii S. W. Becker, J. Ronen şi G. H. Sorter au publicat
concluziile unui studiu privitor la utilizarea conceptului de cost de
oportunitate în fundamentarea deciziilor manageriale. Ei afirmau la acea
vreme faptul că decidenţii: „…Fie, ignoră, fie, tratează costurile de
oportunitate ca fiind inferioare costurilor de producţie” (Becker,
Ronen, Sorter, 1974). „Ei ajung la concluzia conform căreia contabilii
fac un deserviciu prin instruirea factorilor de decizie în ignorarea
costurile de oportunitate” (Neumann, Friedman, 1978). Studiul lor a
fost sursă de inspiraţie pentru lucrările viitoare. În 1978, Neumann şi
Friedman arătau în lucrarea „Cost: Further Evidence Though and
1
http://paper.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1002465
2
http://edis.ifas.ufl.edu/BODY_FE310
127
Nela Şteliac
Experimental Replication” faptul că „subiecţii iau în considerare

costurile de oportunitate atunci când acestea sunt prevăzute în mod
explicit” (Chapman, Hopwood, Shields, 2007). În 1980, aceiaşi autori
considerau că „atât studenţii cât şi contabilii autorizaţi tind să ignore
costurile de oportunitate atunci când sunt implicite” (Chapman,
Hopwood, Shields, 2007). R. E. Hoskin a arătat prin lucrarea sa:
„Opportunity Cost and Behavior” publicată, în 1983, în Journal of
Accounting Research, faptul că subiecţii „expuşi” la costuri de
oportunitate explicite au luat decizii mai corecte decât atunci când în
informaţia dată, costurile de oportunitate erau implicite.
Ulterior, alţi cercetători au încercat să explice tendinţa de a ignora
costurile de oportunitate. Astfel, G. B. Northcraft şi M. A. Neale
susţineau în 1986: costurile de oportunitate explicite schimbă încadrarea
deciziilor de investiţii şi conduc la fundamentarea unor decizii mai
bune. O altă cercetare făcută în 1991, de către R. Chenhall & D.
Morris, a demonstrat faptul că, felul în care subiecţii tratează costurile
de oportunitate implicite este influenţat de stilul cognitiv şi de
responsabilitatea pentru iniţierea proiectelor. De asemenea, cercetarea
lui S. Vera-Munoz “The Effect of accounting knowledge and context on
the omission of opportunity costs in resource allocations decisions”
arată că alegerea implicită a unei metode de analiză şi organizare a
informaţiei de către factorii de decizie le influenţează tendinţa de a
ignora costurile de oportunitate. Într-un alt studiu, realizat de acelaşi
autor, (“Assuring Information Relevance: The effects of Management
Accounting Experience and Problem Information Content”), rezultatele
128
indică faptul că, experienţa managerial contabilă determină tendinţa

contabililor experimentaţi ca în recomandările lor să încorporeze
informaţii relevante despre costurile de oportunitate în vederea
fundamentării deciziilor.3
Parcurgerea unor lucrări precum cele menţionate mai sus ne permit
să afirmăm: contabilitatea în general, şi cea de gestiune în special,
încearcă să găsească o mai mare aplicabilitate conceptului de cost de
oportunitate în fundamentarea deciziilor viitoare ale unui întreprinzător.
Din punct de vedere contabil, elemente ale costurilor de oportunitate
pot fi: amortizările, provizioanele, metodele de evaluare a ieşirilor de
stocuri de materii prime şi materiale în consum, metoda direct-costing
(prin marja brută).
Dacă ar fi să comparăm cele două costuri: contabile şi de
oportunitate, atunci principalele deosebiri între acestea sunt cele
prezentate în tabelul de mai jos:
Tabelul 4.1. Deosebirile între costurile de oportunitate şi cele
contabile
COSTURILE DE COSTURILE CONTABILE
OPORTUNITATE
1. au o sferă de cuprindere mai largă 1. au o sferă de cuprindere mai
întrucât includ atât costurile restrânsă deoarece includ numai
explicite cât şi costurile explicite costurile explicite
2. sunt costuri previzionale 2. sunt costuri post-factum sau efective
3. se referă la acţiuni/activităţi 3. se referă la acţiuni/activităţi
viitoare trecute
4. se referă la câştiguri/profituri 4. se referă la consumuri de resurse
pierdute necesare desfăşurării activităţii
economice
3
http://paper.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=172370
129
Nela Şteliac
5. pot avea o valoare certă sau 5. au doar o valoare certă

incertă
6. intră în sfera de interes a 6. intră în sfera de interes a
economiştilor teoreticieni economiştilor practicieni
7. nu pot constitui punct de referinţă 7. pot constitui punct de referinţă în
în calculul costurilor contabile calculul costurilor de oportunitate
8. sunt în general costuri fixe 8. sunt costuri variabile şi costuri
fixe
9. au o exprimare cantitativă, 9. au numai o exprimare valorică
valorică şi nu numai (sunt costuri (sunt numai costuri monetare)
monetare sau non-monetare)
10. pot fi privite din perspectiva 10. pot fi privite numai din
producătorilor dar şi a perspectiva producătorilor
consumatorilor
11. rezultă ca urmare a comparării a 12. nu sunt rezultatul unor
două sau mai multor alternative comparaţii ci a unor calcule
riguroase
13. pot fi de natură activă dacă sunt 13. sunt numai de natură activă
asociate unor acţiuni/activităţi fiind asociate unor acţiuni sau
realizate, sau, pot fi de natură pasivă activităţi desfăşurate
dacă sunt asociate unor
acţiuni/activităţi nerealizate
14. au un puternic caracter subiectiv 14. au caracter obiectiv
15. sunt călăuza trecerii la acţiune 15. sunt costuri plătite lipsite de
semnificaţie pentru luarea deciziilor
16. nu sunt înregistrate contabil şi nu 16. sunt înregistrate contabil fiind
au întotdeauna la bază documentele calculate numai pe baza
justificative documentelor justificative
17. sunt luate în calculul profitului 17. sunt luate în calculul profitului
economic contabil dar şi cel economic
Costul de oportunitate face diferenţierea dintre profitul economic şi

cel contabil. Care cost este mai relevant pentru un manager? Un cost
economic sau unul contabil? Desigur, costul economic. În vederea
adoptării celei mai bune decizii, în orice proces decizional este necesară
130
luarea în calcul a costurilor de oportunitate. Costurile de oportunitate

sunt costuri ascunse, nesesizabile de cele mai multe ori. Acestea implică
deţinerea de informaţii pentru identificarea tuturor oportunităţilor şi
implicaţiilor acestora nu numai din punct de vedere economic, ci şi de
altă natură: socială, financiară, ecologică, etc.
4.2. Dimensiunea dezvoltării economice a costurilor de

oportunitate
Costul de oportunitate stă la baza explicării comportamentului nu

numai a consumatorului dar şi al producătorului. În timp ce scopul
urmărit de către fiecare consumator este obţinerea satisfacţiei maxime
prin consumul unui bun/serviciu, scopul urmărit de către producător este
maximizarea profitului. Acesta din urmă trebuie să aleagă alternative de
combinare a prod-factorilor în funcţie de profiturile asigurate de fiecare
alternativă în parte. Producătorul va acţiona în mod raţional prin
alternativa care îi va asigura nivelul maxim, posibil de obţinut, al
profitului.
Prin urmare, necesitatea cunoaşterii costului de oportunitate, a
modului de evaluare şi cuantificare a acestuia este impusă de scopul
asigurării unei satisfacţii maxime, respectiv, unui profit maxim, sau,
cu alte cuvinte, unei pierderi cât mai mici prin renunţarea la alte
alternative.
Costul de oportunitate:
1. poate oferi un răspuns actorilor economici la întrebarea dacă să
cumpere sau să producă/presteze un anumit bun/serviciu. În acest
131
Nela Şteliac
sens, se pune problema avantajului pe care îl va avea producătorul, fie,

prin obţinerea/prestarea unui produs/serviciu, fie, prin achiziţionarea
acestuia de la terţi. Dacă achiziţia unui bun/serviciu este mult mai
avantajoasă din punct de vedere financiar, atunci producătorul va decide
să cumpere acest bun/serviciu şi nu să-l producă/presteze.
2. este cel care poate preciza momentul până la care se poate
dezvolta o afacere. Nivelul mare al producţiei determină costuri unitare
de producţie mai mici. Însă, reducerea acestor costuri se realizează până
în momentul în care orice cantitate adiţională de producţie generează
costuri suplimentare, şi implicit reduceri ale profitului. Atunci când prin
creşterea volumului de producţie se ajunge la un cost de producţie
marginal mai mare, este cazul renunţării la decizia de expansiune a
producţiei. Apar deseconomiile de scară, şi prin urmare, cresc şi
costurile de oportunitate. Este momentul stopării expansiunii activităţii
şi redirecţionării resurselor financiare spre alte activităţi. Aceştia se pot
reprofila total sau parţial.
3. este cel care determină specializarea economică a unor actori
economici. Acest lucru trebuie văzut prin prisma profitului sau
avantajului comparativ. Fiecare prod-factor are o anumită specializare
care contribuie la creşterea cantităţii de bunuri şi la dezvoltarea
schimbului. Acest fapt se întâmplă atunci când specializarea are loc în
conformitate cu legea avantajului comparativ. Conform acestei legi,
producţia va fi maximă dacă prod-factorul este specializat în acel
domeniu în care deţine cel mai mare avantaj comparativ. Un producător
dispune de un astfel de avantaj în raport cu alţii, dacă fabrică un anumit
132
produs cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu ceilalţi. Efectul

specializării fiecărui producător se concretizează într-un spor de
producţie la nivel de ramură economică. Ca atare, mărimea costului de
oportunitate stă la baza deciziilor de specializare a producătorilor.
Fiecare producător poate obţine două sau mai multe produse în proporţii
diferite, iar renunţarea la unul dintre ele în favoarea celuilalt comportă
un anumit cost de oportunitate. Producătorii se vor specializa numai pe
acele produse care îi asigură reducerea pe cât posibil a costului de
oportunitate.
4. studiat şi cunoscut în profunzime poate avea importanţă
deosebită nu numai la nivel microeconomic dar şi la nivel
macroeconomic. Direcţionarea de resurse bugetare însemnate într-un
anumit domeniu, sector de activitate, presupune privarea altora întrucât
veniturile bugetare sunt şi ele limitate. Dacă, statul decide acordarea
unui procent mai mare din PIB în domeniul apărării, de exemplu, în
detrimentul sănătăţii sau învăţământului, atunci o astfel de decizie poate
avea, pe termen scurt sau lung, repercusiuni nefavorabile asupra acestor
ultime domenii (asupra stării de sănătate a populaţiei, asupra nivelul de
pregătire a populaţiei, asupra infrastructurii acestora, etc.). Prin urmare,
orice decizie de sustragere a unor resurse, fie ele economice, fie ele
financiare, trebuie “cântărită” suficient de bine pentru a nu genera
pierderi însemnate pe termen scurt sau lung de timp. Bineînţeles,
dirijarea prioritară de astfel de resurse spre anumite domenii depinde, în
principal, de gruparea politică conducătoare a statului de la momentul
respectiv, precum şi de obiectivele majore urmărite de aceasta. Se poate
133
Nela Şteliac
spune astfel că nivelul costului de oportunitate al unei acţiuni depinde

în mare măsură - la nivel naţional – de interdependenţa ce se
stabileşte într-o anumită perioadă între cele două planuri: economic şi
politic.
5. poate influenţa anumiţi producători din ţările dezvoltate să-şi
delocalizeze anumite activităţi economice în statele cu forţă de muncă
ieftină. Posibilitatea “atingerii” unor costuri de oportunitate mai mici în
alte ţări decât cea de origine - ca urmare a unor conjuncturi economice
favorabile – face ca producătorii străini să aleagă varianta delocalizării
activităţilor acolo unde forţa de muncă este mai ieftină. Aceşti
producători au două alternative: fie, îşi continuă activitatea economică
în ţară, unde forţa de muncă este mai scumpă, şi atunci, costul de
oportunitate al folosirii acesteia este mare; fie, îşi delocalizează
activităţile în ţări unde forţa de muncă este mult mai ieftină, şi prin
urmare, costul de oportunitate a folosirii acestei forţe de muncă este mai
mic. În astfel de situaţii, raţională pentru producătorii externi este ultima
variantă, care, îi asigură reducerea cât mai mult posibil a pierderilor
generate de costuri salariale mai ridicate în ţara de origine. O astfel de
stare nu poate fi exploatată prea mult de către producătorii externi,
experienţa ţării noastre în cazul sectorului de confecţii şi încălţămintei
demonstrând-o în acest sens. Apariţia unor condiţii mai avantajoase
(factorul politic şi economic din alte state) face necesară migrarea
continuă a producătorilor externi. Existenţa acestor alternative implică
costuri de oportunitate de ambele părţi: cea care are posibilitatea
delocalizării activităţilor şi cea care acceptă să desfăşoare activităţi
134
delocalizate tocmai datorită lipsei de resurse financiare necesare

continuării sau chiar dezvoltării activităţii proprii. Dacă pentru
producătorul străin, costul de oportunitate este cel prezentat mai sus,
pentru cel autohton, costul de oportunitate este în primul rând cel legat
de pierderea identităţii sale, ca firmă, pe piaţă, fapt care îi poate crea
dificultăţi de revenire pe piaţă sub marca proprie. Totuşi, o astfel de
experienţă are şi părţi bune pentru ţara de primire. Părţile bune sunt cele
legate de creşterea nivelului de calificare al forţei de muncă interne, de
acumularea de cunoştinţe şi de experienţe care pot face ca producătorul
intern să se dezvolte în interes propriu şi să concureze puternic cu
producătorul extern.
6. poate determina ca dezvoltarea unei afaceri, a unei activităţi
economice să fie benefică nu numai pentru producători, dar şi pentru
comunitate, pentru regiune. Dacă veniturile consumatorilor sunt în
creştere atunci şi nivelul cererii de bunuri va fi în creştere influenţând
astfel pozitiv nivelul de dezvoltare economică a comunităţii, a regiunii
sau a ţării. La nivel naţional se pune problema reducerii disparităţilor
regionale prin investiţii susţinute în acele regiuni slab dezvoltate
economic. În condiţii de constrângere financiară, opţiunile economice şi
politice de redistribuire a veniturilor între regiuni în vederea reducerii
disparităţilor regionale comportă de asemenea nişte costuri de
oportunitate. Acţiunile prin care un stat încearcă rezolvarea unei astfel
de probleme (pe seama facilităţilor fiscale, investiţii în infrastructura
regiunilor defavorizate, etc.) implică anumite costuri care trebuie
abordate nu numai pe termen scurt de timp dar şi pe termen lung. Un
135
Nela Şteliac
actor economic care investeşte într-o afacere - rentabilă în regiunea

dezvoltată - care se dovedeşte a fi, însă, mai puţin rentabilă în regiunea
defavorizată, îşi asumă un risc destul de mare. Valorificarea bunurilor
nu se poate realiza în regiunea slab dezvoltată economic datorită puterii
mici de absorbţie a bunurilor. Distanţa geografică - mai mare sau mai
mică - faţă de regiunile dezvoltate care îi pot asigura valorificarea
bunurilor, poate determina costuri suplimentare (de transport, etc.) ce nu
pot fi compensate de beneficiile generate de facilităţile fiscale. Sau, mai
grav, aceste facilităţi pot fi retrase de către guvern, şi atunci, pierderile
vor fi şi mai mari. Costurile de oportunitate sunt în acest caz destul de
ridicate. De asemenea, pe termen scurt, investiţiile în infrastructura
regiunilor defavorizate pot genera şi ele costuri de oportunitate ridicate.
Sumele necesare unor astfel de investiţii sunt, în general, substanţiale.
Nefiind cheltuite de la început pentru infrastructura regiunilor centrale
sau dezvoltate, vor genera presiuni puternice din partea oraşelor şi
regiunilor care înregistrează creşteri accelerate şi care au nevoie subită
de infrastructuri, şi implicit, abandonarea investiţiilor începute în zonele
defavorizate. Aceste presiuni vor fi cu atât mai mari cu cât resursele
financiare sunt mai reduse. Desigur că, pe termen scurt, o investiţie
făcută în altă direcţie decât cea din care vine cererea, va fi mai puţin
rentabilă pentru societate întrucât costurile sunt mai mari decât
rezultatele, însă pe termen lung aceste pierderi pot fi compensate de
beneficiile viitoare ale exploatării acestei infrastructuri. Existenţa ei
poate atrage după sine o serie de investiţii în regiunile defavorizate care
136
în timp să asigure o creştere economică a acestora. Costurile de

oportunitate vor fi din ce în ce mai mici.
M. Platiş 4 consideră că orice proiect public generează costuri şi
beneficii. La fel şi decizia de amânare sau renunţare la un proiect public.
Ca atare, trebuie determinate atât costurile şi beneficiile în situaţia în
care nu se intervine public, în situaţia aplicării proiectului, cât şi
costurile pe care le înregistrează societatea dacă nu se acţionează.
Aceeaşi autoare susţine în acesta caz următoarea idee: “Desigur,
costurile nu sunt numai monetare, ele sunt costuri de oportunitate. De
exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într-o zonă poate să
genereze un dezavantaj comunităţii prin apariţia unei aglomerări a
traficului. De multe ori, comunitatea afectată pozitiv sau negativ se
extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinate localităţii vizate. La
fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate
pentru a putea obţine o corectă evaluare a unei acţiuni sau proiect
public”.
În alegerea publică a unor proiecte necesare comunităţii, putem
discuta despre aşa numita curbă a posibilităţilor în alegerea publică,
care are aceeaşi formă ca şi în cazul producătorilor, dar care evidenţiază
ritmul modificării rezultatelor. Rata de substituţie a efectelor a două
alternative depinde de nivelul efectelor dorite a se înregistra din
alternativa nouă care impune restrângerea celeilalte. La început, ritmul
restrângerii este mai mic, iar pe măsură ce se extinde alternativa nouă,
ritmul va creşte.
4
http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/platis/7.htm
137
Nela Şteliac
Dezvoltarea economică presupune în prezent şi asigurarea unei

dezvoltări durabile. Din această perspectivă, trebuie să avem in vedere
cele trei dimensiuni ale dezvoltării durabile: economică, socială şi
ecologică. Între acestea se creează puternice interdependenţe, iar,
realizarea/nerealizarea unor acţiuni în acestea domenii, poate implica
costuri de oportunitate. Evaluarea costurilor de oportunitate trebuie să
se facă nu pe termen scurt, ci, pe termen lung, întrucât o dezvoltare
durabilă presupune un orizont de timp mai mare. Conexiunile care se
pot stabili şi care pot implica anumite costuri de oportunitate sunt redate
schematic astfel:
1. Relaţiile: ECONOMIC-ECOLOGIC-ECONOMIC
Dimensiunea Dimensiunea
economică ecologică
Costuri de
oportunitate
Fig. 4.1. Schema relaţiilor de interdependenţă a dimensiunilor

economice şi ecologice
138
2. Relaţiile: ECONOMIC-SOCIAL-ECONOMIC
economică socială
Costuri de
oportunitate
economice şi sociale
3. Relaţiile ECOLOGIC-SOCIAL-ECOLOGIC
ecologică socială
Costuri de
oportunitate
ecologice şi sociale
139
Nela Şteliac
Figurile de mai sus evidenţiază şase interdependenţe între cele trei

dimensiuni şi anume:
Tabel nr. 4.2. Costuri de oportunitate corespunzătoare relaţiilor
de interdependenţă a dimensiunilor dezvoltării durabile
Nr. Tip relaţie Cauze Efecte (costuri de

crt. dimensiuni oportunitate)
1. ECONOMIC- - realizarea sau nerealizarea asupra calităţii
ECOLOGIC unor acţiuni în domeniul aerului, apei, solului,
economic (ex: păstrarea etc. -asupra
unor tehnologii de echilibrului ecologic
producţie învechite,
depăşite,etc.)
2. ECOLOGIC- - diminuarea drastică, restrângerea unor
ECONOMIC epuizarea unor resurse activităţi economice
naturale, afectarea lor în ţările dependente
(ex: piscicolă)
3. SOCIAL- - starea de sănătate precară, majorarea
ECONOMIC gradul de instruire redus, cheltuielilor publice
sărăcia populaţiei, evoluţia
demografică negativă, etc.
4. ECONOMIC- - nivelul redus al dezvoltării rate ridicate ale
SOCIAL economice, penuria şomajului, sărăcirea
investiţiilor în plan unei părţi importante
economic şi educaţional a populaţiei, etc.
5. ECOLOGIC- - mediul înconjurător rate ridicate ale
SOCIAL mortalităţii infantile,
afectat
starea fragilă a
sănătăţii populaţiei,
depopularea unor
zone geografice, etc.
6. SOCIAL- - Starea de sărăcie a practicarea unor
ECOLOGIC populaţiei dintr-o anumită activităţi care pot
zonă, regiune geografică afecta biodiversitatea.
(ex: exploatările
piscicole în perioade
prohibitive).
140
Ceea ce observăm din prezentarea acestor interdependenţe este

faptul că, indiferent din ce unghi sunt privite şi analizate, în cadrul lor
există sau apar costuri de oportunitate.
Costurile de oportunitate nu se suportă întotdeauna imediat
realizării sau nerealizării unei acţiuni. De cele mai multe ori ele se
resimt mult mai târziu, ceea ce face ca, în multe din cazuri, cei care
acţionează într-un anumit sens, să nu identifice, sau, mai grav, să ignore
efectele acţiunii lor, respectiv costurile de oportunitate. Este aici grăitor
exemplul acţiunilor de despădurire, defrişare masivă, care au loc pe tot
globul. În dorinţa de a câştiga profituri imediate, de a câştiga noi
terenuri agricole, populaţia Terrei este expusă pe termen mediu şi lung
unor modificări climaterice serioase. Producerea inundaţiilor, încălzirea
globală ca urmare a acumulărilor de dioxid de carbon din atmosferă etc.,
precum şi cheltuielile de înlăturare a acestor consecinţe, constituie
costurile de oportunitate ale acţiunilor de despădurire neînsoţite de cele
de refacere a ariilor forestiere exploatate. Ele nu se resimt imediat după
astfel de acţiuni, ci mai târziu şi ele cresc constant dacă nu sunt luate
măsuri de protejare şi de creştere a suprafeţelor împădurite. Este şi cazul
României, care mai ales după 1989, după retrocedarea pădurilor vechilor
proprietari şi după tăieri necontrolate a pădurilor, s-a confruntat în
ultimii ani cu numeroase inundaţii. Toate acestea au generat costuri de
oportunitate însemnate, egale cu valoarea pagubelor suferite de zonele
calamitate la care se adaugă şi cheltuielile bugetare suportate pentru
acoperirea daunelor produse de inundaţii.
141
Nela Şteliac
Privite din perspectiva dezvoltării durabile, aceste acţiuni de

defrişare neînsoţite de programe de reîmpăduriri şi de protejare a ariilor
forestiere nu numai că afectează generaţia prezentă, dar şi pe cea
viitoare. O astfel de resursă, regenerabilă de altfel, nu va putea fi
exploatată şi valorificată în condiţii normale în viitorul apropiat.
Problema modului de exploatare a masei lemnoase, este doar un
exemplu de conexiune cost de oportunitate-dezvoltare durabilă.
Exemplele pot continua, însă, cu poluarea ecologică, cu diminuarea
biodiversităţii, cu nivelul de trai scăzut al populaţiei, etc.
În ceea ce priveşte evitarea, înlăturarea sau diminuarea costurilor de
oportunitate asociate domeniului ecologic, este necesară trezirea şi
dezvoltarea în rândul populaţiei a unei mentalităţi privind protecţia
mediului înconjurător astfel încât să nu se producă aceste costuri de
oportunitate.
Ceea ce putem afirma în continuare este faptul că în asigurarea
dezvoltării durabile, pentru reducerea costurilor de oportunitate, o
acţiune trebuie însoţită de o contra-acţiune aşa încât să nu fie afectate
cele trei dimensiuni. Dacă se realizează doar una – de „distrugere sau
exploatare”-, atunci, mai devreme sau mai târziu, vor apărea costurile de
oportunitate. De aceea, este necesar ca aceste acţiuni de „distrugere sau
exploatare” trebuie să fie contracarate de o acţiune de „înlocuire” – în
cazul resurselor neregenerabile - sau de „refacere” – în cazul resurselor
regenerabile. Pe aceste ultime acţiuni le putem numi acţiuni „antidot”.
Pentru realizarea unei dezvoltări durabile ambele acţiuni trebuie să
formeze un tot unitar, să fie inseparabile.
142
Rolul esenţial în evaluarea cât mai corectă şi realistă a

alternativelor, a efectelor acţiunilor dar şi a inacţiunilor, îl deţin
informaţiile. Acestea trebuie să fie cât mai utile, să fie permanent
actualizate. Lipsa cunoaşterii nu trebuie să constituie o scuză pentru
acţiuni inadecvate sau pentru inacţiuni. Ca atare, reducerea costurilor de
oportunitate are drept premisă deţinerea sau culegerea de informaţii
privitoare la alternativele posibile, la efectele pe care le generează o
acţiune sau alta.
Trebuie de asemenea subliniat faptul că probabilitatea de apreciere
cât mai corectă a costului de oportunitate este mare doar pe termen
scurt, în condiţii de stabilitate economică, politică şi socială. Pe termen
lung, această probabilitate scade mai ales în condiţii de incertitudine
economică, politică şi socială.
Desigur că, în abordarea acestor costuri - privite din perspectiva
unei dezvoltări durabile - pot fi surprinse şi alte aspecte. Lucrarea de
faţă nu şi-a propus să epuizeze în acest sens toate tipurile de costuri de
oportunitate. S-a încercat să se surprindă doar câteva dintre acestea şi să
se evidenţieze conexiunea care se stabileşte între costurile de
oportunitate şi dezvoltarea durabilă.
Ceea ce esenţial, însă, este faptul că, privită prin prisma costurilor
de oportunitate, dezvoltarea durabilă înseamnă în cele din urmă
reducerea, înlăturarea sau chiar evitarea lor. Cele din prezent sunt
resimţite mai ales datorită unor acţiuni trecute. Ca atare, importanţa
cunoaşterii şi reducerii lor rezidă tocmai în asigurarea unei dezvoltări
durabile.
143
Nela Şteliac
4.3. Dimensiunea europeană a costurilor de oportunitate
Larga aplicabilitate a costurilor de oportunitate este demonstrată şi

de abordarea acestora în contextul unui spaţiu economic integrat cum
este U.E. Pentru reducerea disparităţilor inter şi intra regionale trebuie
cunoscute, evaluate şi înlăturate o serie de costuri de oportunitate. Lipsa
şi neaplicarea unor măsuri de reducere a acestor disparităţi vor genera în
viitor imense costuri de oportunitate.
Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii europene
reprezintă un exemplu de integrare totală prin care diferitele economii
naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială mai
vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente - afirmă
A. Marchal5. Acelaşi autor subliniază şi următoarele aspecte:
 fuziunea progresivă a economiilor naţionale pe toate planurile
(economic, social, politic);
 intensificarea solidarităţii între diversele elemente ale unui
ansamblu.
El susţine că un spaţiu integrat va fi un spaţiu de solidaritate.
Solidaritatea este necesară pentru a asigura unitatea şi echilibrul noii
entităţi deoarece se consideră că există un spaţiu integrat doar atunci
când legăturile de solidaritate între diversele sale elemente, în condiţii
de libertate totală a schimburilor nu dăunează nimănui ci este în profitul
tuturor.
5
Marchal, A. L’intégration territoriale, Presses Universitaires de France, Paris,
1995, p.7.
144
Pentru realizarea unui spaţiu integrat, sunt necesare trei procese de

integrare: 1) economică; 2) socială; 3) politică.
Integrarea europeană este un proces evolutiv de integrare deplină a
economiilor naţionale într-o nouă entitate iar elementele definitorii
sunt6:
 începerea procesului de integrare are loc prin desfiinţarea
barierelor tarifare şi netarifare din cadrul relaţiilor comerciale;
 integrarea economică se realizează simultan în toate domeniile, în
mod progresiv şi etapizat, conform unei legităţi proprii, finalizând
cu integrarea politică;
 solidaritatea în toate formele sale reprezintă principiul de bază al
integrării;
 sunt necesare o serie de instrumente de intervenţie întrucât simpla
acţiune a legilor pieţei nu conduce la situaţia considerată a fi în
avantajul fiecărui participant şi a ansamblului în acelaşi timp.
Uniunea Europeană este în prezent o uniune economică şi monetară,
funcţionând ca rezultat al complementarităţii între mecanisme de
integrare negativă (liberalizarea pieţelor) şi de integrare pozitivă
(politici comune, armonizare - coordonare de politici, instituţii comune,
buget comun).
6
Pascariu, G. C. Integrare economică europeană - curs Jean Monnet,
Universitatea “Alexandru Cuza”, Iaşi, Centrul de Studii Europene, 2006, pag.
33, accesat: http//www.cse.uaic.ro/suporturi-de-curs-html
145
Nela Şteliac
Tratatul privind crearea UE a fost semnat pe 7 martie 1992 la

Maastricht, tratat care stabilea drept obiective principale următoarele:
 promovarea, într-o societate caracterizată de pluralism, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi non discriminare, a: păcii, respectului
demnităţii umane, respectării drepturilor omului, egalităţii,
libertăţii, democraţiei, statului de drept;
 asigurarea unei dezvoltării durabile a UE care să se bazeze pe o
creştere economică echilibrată, o economie înalt competitivă,
urmărind ocuparea deplină şi progresul social, un nivel ridicat de
protecţie şi ameliorare a calităţii mediului;
 promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
 promovarea coeziunii economice, sociale şi teritoriale şi
solidaritatea între ţările membre;
 conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural european;
 asigurarea solidarităţii şi respectului mutual între popoare,
asigurarea unui comerţ liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi
protecţia drepturilor omului, în special a drepturilor copilului.
Întrucât discutăm despre un spaţiu economic integrat, trebuie să
abordăm aceste costuri de oportunitate din perspectivă europeană. De
ce? Pentru că ele apar şi există pe întregul spaţiu european. Spaţiul
economic integrat generează multiple oportunităţi actorilor economici
(consumatori, producători, administraţii publice centrale şi locale, etc.).
Aceste oportunităţi comportă nişte costuri de oportunitate, fapt pentru
care ele trebuie privite la acest nivel.
Sunt bine cunoscute beneficiile aderării unui stat la UE şi anume:
146
Tabelul nr. 4.3. Beneficiile aderării unui stat la UE
Nr. Beneficiile aderării

crt.
1. - creşterea economică a statului respectiv;
2. - atragerea într-o măsură mai mare a investiţiilor directe
străine (ISD);
3. - crearea de noi structuri de producţie la standarde europene
care permit obţinerea unor bunuri de calitate superioară şi
cu valoarea adăugată mare;
4. - protecţia consumatorilor;
5. - creşterea economiilor şi investiţiilor populaţiei;
6. - ridicarea nivelului de trai a populaţiei;
7. - reducerea fiscalităţii ca urmare a relaxării politicilor de
impozitare;
8. - stimularea concurenţei;
9. - creşterea ponderii şi rolului sectorului privat în economie;
10. - libera circulaţie a forţei de muncă în interiorul UE;
În spatele acestor beneficii se află nişte costuri de oportunitate.

Acestea pot fi înlăturate prin măsuri adecvate, însă, anumite costuri de
oportunitate pot induce alte costuri de oportunitate.
Dacă o parte din aceste beneficii reuşesc, pe termen scurt şi mediu,
să acopere, parţial sau total, varii costuri de oportunitate, altele devin în
schimb „purtătoare” sau generatoare de costuri de oportunitate.
Să considerăm libera circulaţie a forţei de muncă în interiorul UE.
Aceasta oferă multiple alternative în ceea ce priveşte posibilităţile de
ocupare a acesteia. Mobilitatea forţei de muncă este „stabilită” de cele
mai multe ori de apariţia unor costuri de oportunitate, care, în general,
147
Nela Şteliac
sunt de natură financiară. Astfel, lipsa locurilor de muncă sau nivelurile

salariale scăzute din ţara de origine, determină o parte, nu de neglijat, a
forţei de muncă disponibile să emigreze în alte state europene. Este
vorba atât despre forţa de muncă calificată din diferite domenii de
activitate, cât şi despre cea necalificată. Statele membre ale UE,
dezvoltate din punct de vedere economic, pot asigura locuri de muncă şi
salarii atractive, comparative cu cele din ţara de origine. Rezultatul
exodului forţei de muncă din ţara de provenienţă – mai slab dezvoltată
economic – spre alte state membre ale UE – mai bine sau puternic
dezvoltate economic – are două componente:
 una subiectivă (individuală), caz în care individul are de câştigat
din punct de vedere financiar. Dacă nivelul salariului câştigat în
ţara de origine este mult mai mic, o parte a forţei de muncă va fi
mereu tentată de un loc de muncă mai bine plătit, chiar dacă acesta
se află în altă ţară;
 una naţională, caz în care ţara de origine are atât de pierdut dar şi
de câştigat. Pierde, pe de o parte, forţă de muncă înalt sau bine
calificată. În această situaţie, costurile de oportunitate de la nivel
naţional se concretizează în: lipsa de astfel de forţă de muncă, dar
şi în cheltuielile cu educarea sau instruirea altei forţe de muncă
care să suplinească pe cea plecată. Pe de altă parte însă, ţara de
origine are şi de câştigat de pe urma acestui fenomen. Dacă ne
referim la România, aceste câştiguri se rezumă în primul rând la
transferurile de valută în ţară, efectuate de cei plecaţi la muncă în
străinătate. Aceşti bani susţin într-o oarecare măsură şi economia
148
naţională. De exemplu, ca efect al exodului de forţă de muncă din

România, - înainte de declanşarea actualei crize economice – a
avut loc dezvoltarea activităţii de construcţii. În acelaşi timp însă, a
avut loc şi explozia preţurilor bunurilor imobiliare, tocmai datorită
faptului că cei care se întorceau temporar în ţară, cumpărau, sub
presiunea timpului, bunuri imobiliare, fără a ţine cont de preţul real
al acestora. Astfel, prin aceste preţuri artificiale a avut de pierdut
populaţia rămasă în ţară, care trebuia să se „adapteze”, să accepte
aceste preţuri, nu de puţine ori „piperate”. Iată, deci, că acest flux
migratoriu a forţei de muncă, în străinătate, în general, şi în ţările
membre ale UE, în special, poate avea efecte pozitive dar şi
negative, ultimele concretizându-se de fapt în costuri de
oportunitate induse. Cumpărătorii autohtoni care au amânat din
diverse motive achiziţionarea unor bunuri imobiliare, trebuia să
suporte în final un cost de oportunitate determinat de diferenţa
dintre preţul bunului din momentul cumpărării şi preţul bunului
dintr-un moment anterior exploziei preţurilor acestor bunuri.
Mai departe, acest exod al forţei de muncă dintr-o ţară membră a
UE mai slab dezvoltată economic într-una puternic dezvoltată, oferă
alternative şi producătorilor din cea de-a doua categorie de ţări.
Producătorii, în acest caz, sunt confruntaţi cu cele două alternative: să
angajeze forţă de muncă din propria ţară, mai scumpă, sau să angajeze
forţă de muncă străină, bine calificată şi ieftină. Varianta cea mai
convenabilă este ultima, deoarece îi va asigura reduceri semnificative
ale costurilor de producţie şi implicit îi asigură costuri de oportunitate
149
Nela Şteliac
mai mici. Şi aceasta, întrucât, cu aceleaşi resurse financiare,

producătorul poate să angajeze mai mulţi muncitori, obţinând o
producţie mai mare, sau dimpotrivă să angajeze acelaşi număr de
muncitori, în condiţiile în care restul de resurse financiare poate fi
utilizat pentru extinderea şi dezvoltarea afacerii.
În acest ultim caz, componentele costurilor de oportunitate rezultate
sunt următoarele:
 una subiectivă (microeconomică), ce se regăseşte la nivelul
întreprinzătorilor. Prin folosirea forţei de muncă străine calificate,
aceşti întreprinzători vor obţine câştiguri suplimentare (costuri de
oportunitate mai mici);
 una naţională (macroeconomică), care se regăseşte în plan social.
Costurile de oportunitate se concretizează în creşterea numărului de
şomeri autohtoni şi a cheltuielilor publice privind şomajul (costuri
de oportunitate induse ridicate).
Cu toate acestea, şi statele membre ale UE primitoare de forţă de
muncă externă pot obţine beneficii dacă avem în vedere faptul că unele
dintre acestea se caracterizează printr-un grad ridicat de îmbătrânire a
populaţiei. În acest caz, forţa de muncă externă are un rol important în
susţinerea economică a ţării primitoare.
O reprezentare grafică a costurilor de oportunitate amintite mai sus
ar fi următoarea:
150
Suportate de
Restul
populaţiei
rămase în
Costuri de ţară
oportunitate
iniţiale Costuri de oportunitate
(costuri de tip induse (costuri de tip
cauză) efect)
suportă generează
Forţa de muncă Exodul de forţă

nemulţumită de determină de muncă
salariile din ţară sau
fără venituri
Ţara de origine
oferă
Ţara primitoare
Costuri de
oportunitate
iniţiale Alternative de angajare
(costuri de tip determină pentru producătorii din ţara
primitoare
cauză)
implică
supor-
tate
Angajarea de forţă de
muncă externă
Producătorii ţării
primitoare
generează
Costuri de oportunitate
Bugetul public suportate induse de natură socială
(costuri de tip efect)
Fig. nr. 4.4. Costuri de oportunitate iniţiale şi induse
151
Nela Şteliac
În concluzie, putem afirma următoarele: costurile de oportunitate

iniţiale (considerate şi cauze iniţiale) pot da naştere la nişte costuri de
oportunitate induse (considerate efecte). În cazul ţării de origine,
costurile de oportunitate induse se pot concretiza în explozia de preţuri
la unele bunuri economice, în timp ce în cazul ţării primitoare, costurile
de oportunitate induse se concretizează în: creşterea ratei şomajului,
cheltuieli publice privind şomajul, etc.
Stimularea concurenţei are, de asemenea, la bază costurile de
oportunitate. Integrarea unui stat nou în spaţiul economic european
obligă proprii producători la introducerea noilor tehnologii, mult mai
avansate decât cele deţinute în prezent, tocmai pentru a face faţă
puternicei concurenţe. Lipsa unor asemenea investiţii atrage după sine
costuri de oportunitate precum:
 diminuarea pieţei de desfacere deţinute;
 falimentarea şi dispariţia firmelor necompetitive pe plan european;
 creşterea şomajului;
 reducerea drastică a veniturilor populaţiei;
 scăderea standardului de viaţă;
 etc.
De asemenea, presiunea concurenţei va conduce la restructurări
masive de personal pentru acele firme susţinute financiar de către stat
care, în final, dacă nu vor face faţă concurenţei prin eforturi proprii, vor
falimenta.
152
Protecţia sporită a consumatorilor este vitală tocmai datorită

necesităţii menţinerii sănătăţii populaţiei 7 . Lipsa unor măsuri de
protejare a stării de sănătate a consumatorilor conduce la o serie de
costuri de oportunitate legate în primul rând de deteriorarea acesteia şi
de creşterea semnificativă a cheltuielilor publice din domeniul sănătăţii.
Creşterea standardului de viaţă a populaţiei ca urmare a creşterii
veniturilor acesteia, reprezintă un alt obiectiv al politicii sociale
europene care contribuie la diminuarea discrepanţelor de această natură
din interiorul UE precum şi din interiorul ţărilor membre. Nesusţinerea
financiară a acestor obiective suportă şi ele un cost de oportunitate
concretizat în adâncirea diferenţelor nivelului de trai inter şi intra-
regional în cadrul UE. Pentru evitarea acestor costuri de oportunitate
este necesară creşterea investiţiilor în general, şi a investiţiilor străine
directe (ISD-urilor), în special (întrucât apartenenţa unui stat la UE are
drept rezultat creşterea acestora), astfel încât să se asigure noi locuri de
muncă (pentru statele membre rămase în urma celor vestice din punct de
vedere economic) care să conducă la:
 reducerea ratei şomajului;
 la creşterea veniturilor, economiilor şi investiţiilor populaţiei;
 la ridicarea nivelului de trai în ţara respectivă.
De asemenea, producătorii ţărilor membre dezvoltate pot alege
între păstrarea afacerii lor în ţara de origine şi delocalizarea acesteia
în alte state membre unde forţa de muncă este calificată şi mult mai
ieftină. În situaţia în care alege prima variantă, costurile sale de
7
constituie şi una dintre cerinţele majore ale asigurării unei dezvoltări durabile
153
Nela Şteliac
oportunitate sunt mult mai ridicate tocmai datorită nivelurilor mai

ridicate ale costurilor de producţie ca urmare a folosirii forţei de muncă
indigene. În schimb, dacă alege delocalizarea activităţii sale, atunci
costurile de oportunitate vor fi comparabil mai mici deoarece costurile
sale de producţie vor fi mai mici şi implicit profitul mai mare.
Dezvoltarea economică în cadrul UE trebuie să se realizeze şi pe
seama avantajelor comparative, adică prin specializarea pe acele
bunuri şi servicii cu costuri de producţie mult mai mici. La baza
deciziilor acestor specializări stau, de fapt, tot costurile de oportunitate.
Fiecare va trebui să producă ceea ce îi asigură un avantaj comparativ.
Dacă este mai ieftin să-l producă, atunci îl va fabrica, iar dacă este mai
ieftin să-l importe, îl va importa.
Multe din aceste costuri de oportunitate vor putea fi înlăturate sau
diminuate pe termen scurt, mediu sau lung, pe seama fondurilor
structurale europene. Prin aceste fonduri se va crea în timp posibilitatea
asigurării unei dezvoltări echilibrate a tuturor regiunilor, se vor elimina
decalajele dintre ţările membre (prin modernizarea şi retehnologizarea
firmelor deja existente, prin apariţia altora noi care să producă bunuri de
calitate superioară, prin promovarea unor politici sociale şi crearea de
oportunităţi pentru creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă, prin
creşterea nivelului de trai a întregii populaţii a UE).
Desigur că, în cadrul acestui subcapitol nu s-a reuşit evidenţierea
tuturor costurilor de oportunitate care pot apărea în cadrul spaţiului
economic integrat al UE. Ceea ce s-a dorit, de fapt, a fost prezentarea
154
doar a câtorva dintre aceste costuri care susţin ideea dimensiunii

europene a acestora.

155
Concluzii
Lucrarea de faţă a încercat să demonstreze complexitatea şi larga

aplicabilitate a conceptului de cost de oportunitate. Diferitele ipostaze
ale acestuia, arată, clar, că avem de-a face cu o multitudine de astfel de
costuri de oportunitate, atât ca indivizi separaţi, ca indivizi care
formează o comunitate, cât şi ca producători.
Rezultatul acestor costuri rezidă tocmai în apariţia şanselor, a
oportunităţilor la un moment dat, precum şi în existenţa caracterului
limitat al unor resursele disponibile. Din acest punct de vedere, se
disting bunurile economice al căror consum sau producere comportă un
anumit cost de oportunitate. Opuse acestora, sunt însă bunurile libere,
găsite din abundenţă şi consumate în mod liber. Costul de oportunitate
al consumului acestora este zero.
Complexitatea costului de oportunitate este evidenţiată şi de
modalităţile diferite de abordare a acestora. Astfel, în definirea lor nu
există o uniformitate în gândire. În lucrările lor, unii specialişti fac
referire doar la costurile de oportunitate asociate consumatorilor, alţii
extind însă problema la nivel de producători, de comunitate, de naţiune,
de regiune. De asemenea, regăsim în literatura de specialitate şi
exprimări diferite ale acestora: cantitative, valorice (monetare) sau non-
monetare.
Dacă ne referim la cele două tipuri de costuri de oportunitate: fizice
şi valorice, am reuşit să stabilim o anumită relaţie între acestea. Astfel:
157
- între costul real şi cel monetar al aceluiaşi bun există o legătură
inversă;
respectiv
- costul real de oportunitate al unui bun este egal ca valoare
matematică absolută, cu costul monetar unitar de oportunitate al celui
de-al doilea bun şi invers.
Costul de oportunitate pe care îl poate suporta un consumator va
avea întotdeauna un caracter subiectiv, fiind raportat întotdeauna la
scara de valori pe care o are un consumator. Fiecare are o anumită
ordine a preferinţelor, fapt pentru care acest cost diferă, pentru aceeaşi
situaţie, de la un consumator la altul.
Costul de oportunitate al producătorului este mai complex, nu are
caracter subiectiv ci unul obiectiv, întrucât acesta urmăreşte obţinerea
unui profit maxim. Costul de oportunitate în cazul producătorilor este
mult mai complex deoarece există mai multe situaţii în care poate fi
întâlnit şi despre care am discutat în capitolul III. Având în vedere
modalităţile diferite de abordare a acestora, pot fi dezvoltate modele de
analiză specifice. Cunoaşterea acestora din urmă permite producătorului
efectuarea unor analize factoriale ale costurilor de oportunitate în
vederea identificării factorilor cu influenţă pozitivă, respectiv, negativă.
Astfel, orice producător poate lua măsurile necesare pentru prevenirea şi
înlăturarea factorilor cu acţiune distructivă şi crearea condiţiilor
necesare manifestării celor cu acţiune pozitivă.
158
Întotdeauna costurile de oportunitate sunt costuri marginale,
anticipate care trebuie să ghideze în luarea unor decizii. Ele nu trebuie
atribuite lucrurilor ci acţiunilor.
Capitolul IV prezintă anumite dimensiuni pe care le poate avea
costurile de oportunitate: dimensiunea contabilă, dimensiunea
dezvoltării economice, dimensiunea europeană.
Toate aceste dimensiuni pun în evidenţă necesitatea şi importanţa
cunoaşterii acestui concept, tocmai pentru evitarea unor pierderi, a unor
costuri suplimentare, evitarea distrugerii echilibrului ecologic, evitarea
înrăutăţirii stării de sănătate a populaţiei, a dezvoltării inegale a
regiunilor, etc.
Din punct de vedere contabil, există mai multe elemente de costuri
de oportunitate: cazul amortizărilor, cazul evaluării ieşirilor de stocuri
de materii prime şi materiale date în consum, cazul stabilirii strategiilor
de producţie. Bineînţeles că, aceste exemple nu au fost epuizate în
totalitate. Cele prezentate în cadrul lucrării au avut scopul de a sublinia
necesitatea şi importanţa luării în considerare a costurilor de
oportunitate în determinarea profitului contabil - pentru perioadele
viitoare - pornind tocmai de la informaţiile contabile. S-a demonstrat
astfel, că, mărimea profitului contabil, a rentabilităţii şi a productivităţii
muncii, pot fi, şi sunt influenţate, tocmai de costurile de oportunitate.
În ceea ce priveşte dimensiunea dezvoltării economice, cunoaşterea
costului de oportunitate poate da un răspuns actorilor economici la
întrebări precum:
159
- Ce este mai avantajos? Să se producă sau să se achiziţioneze un
anumit bun?
- Cât de mult se poate dezvolta o afacere?
- Ce implicaţii poate avea asupra dezvoltării ulterioare a unei
activităţi economice şi asupra societăţii în ansamblu?
- Care sunt efectele pozitive sau negative, directe sau indirecte,
imediate sau de perspectivă ale unei alternative?
- Care sunt beneficiile unei acţiuni?
Se cunoaşte, desigur, faptul că U.E. se doreşte a fi printre altele şi
un puternic „imperiu” economic. Ca orice imperiu, U.E. va trebui să-şi
consolideze poziţia economică pe plan internaţional printr-o dezvoltare
susţinută a tuturor statelor membre, a regiunilor şi subregiunilor
acestora. Atingerea acestui deziderat european se poate realiza prin
reducerea semnificativă, sau chiar prin eliminarea, unor costuri de
oportunitate de natură economică, ce pot apărea în lipsa unor măsuri
ferme de dezvoltare economică a U.E, şi nu numai, deoarece strâns
legate de acestea pot apărea şi costurile de oportunitate sociale sau de
altă natură
Dezvoltarea durabilă înseamnă implicit reducerea, înlăturarea sau
evitarea costurilor de oportunitate de orice tip. Între costurile de
oportunitate şi dezvoltarea durabilă se stabileşte o conexiune inversă,
ceea ce înseamnă că, o reducere a costurilor de oportunitate reprezintă
paşi importanţi în direcţia asigurării unei dezvoltări durabile, iar invers,
o frânare a dezvoltării durabile. Exploatarea iraţională sau ineficientă a
160
resurselor de orice tip implică costuri de oportunitate mai mari sau mai
mici, pe termen scurt, mediu şi lung de timp.
Concluzionând în final asupra necesităţii şi importanţei cunoaşterii,
înţelegerii şi aplicării corecte a acestui concept, putem aminti în acest
sens ceea ce spuneau în 1995 J.D. Gwartney şi R. L. Stroup în lucrarea
„Economie si prosperitate. Introducere in teoria si practica progresului
economic” şi anume: dacă nu luăm în calcul aceste costuri vom sfârşi
prin a folosi resurse care sunt limitate cantitativ, pentru a produce bunuri
economice care nu vor fi preţuite la fel de mult ca şi bunurile care altfel
ar fi produse cu aceleaşi resurse care au fost consumate.
161
Lista tabelelor
Tabelul nr. 2.1. Situaţia costurilor de oportunitate (reale şi monetare)

Tabelul nr. 2.2. Situaţia costurilor de oportunitate
Tabelul nr. 2.3. Costul real de oportunitate

Tabelul nr. 3.1. Situaţia amortizării liniare, degresive şi derogatorii
Tabelul nr. 3.2. Valori actualizate ale amortizării derogatorii şi
impozitului pe profit
Tabelul nr. 3.3. Costul de oportunitate al folosirii forţei de muncă
Tabelul nr. 3.4. Situaţia costului de oportunitate pe produse
Tabelul nr. 3.5. Situaţia costului de oportunitate
Tabelul nr. 3.6. Situaţia producţiei şi a marjei brute totale pe produse
Tabelul nr. 3.7. Situaţia ierarhică a produselor după marja brută orară
Tabelul nr. 3.8. Situaţia producţiei şi a marjei brute totale pe produse în
funcţie de marja brută orară
Tabelul nr. 3.9 Situaţia comparativă a producţiei şi a marjei brute
totale
Tabelul nr. 3.10. Situaţia comparativă a celor două strategii de
producţie
Tabelul 4.1. Deosebirile între costurile de oportunitate şi cele contabile
Tabelul 4.2. Costuri de oportunitate corespunzătoare relaţiilor de
interdependenţă a dimensiunilor dezvoltării durabile
Tabelul nr. 4.3. Beneficiile aderării unui stat la UE
163
Lista graficelor
Fig. nr. 1.1 Etapele reducerii/eliminării costurilor de oportunitate (CO)

în procesul decizional
Fig. nr. 2.1. Curba Posibilităţilor de Producţie (CPP)
Fig. nr. 2.2. Curba CPP
proporţionale a tehnicii de producţie pentru bunul “xi” şi “xj”
neproporţionale a tehnicii de producţie în favoarea bunului “xj”
neproporţionale a tehnicii de producţie în favoarea bunului “xi”
tehnicii de producţie a bunului “xj”
Fig. nr. 2.7. Modificarea curbei CPP sub influenţa îmbunătăţirea
tehnicii de producţie a bunului “xi”
Fig. nr. 2.8. Curba CPP pentru trei bunuri economice
Fig. nr. 3.1. Schema reprezentării costului de oportunitate al utilizării
capitalului propriu
Fig. nr. 3.2. Schema reprezentării costului de oportunitate al folosirii
forţei de muncă interne
economice şi ecologice
economice şi sociale
ecologice şi sociale
Fig. nr. 4.4. Costuri de oportunitate iniţiale şi induse
165
BIBLIOGRAFIE
1. Becker, S. W., Ronen, J., Sorter, G. H. „Opportunity Cost – An

Experimental Approach”, Journal of Accounting Research 12, 1974
2. Bodea, G. Teorie micro şi macroeconomică, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca,
2001
3. Bodea, G. Microeconomia, principiile şi mecanismele jocului, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2002
4. Bodea, G. Aplicaţii de micro şi macroeconomică, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2005
5. Bordo, M. D. „Some Aspects of the Monetary Economics of Richard
Cantillon”, Journal of Monetary Economics, vol. 12, no. 2, 1983
6. Cioarnă, A. Economie. Micro şi Macroeconomie, Ed. Servo-Sat, Arad,
2000
7. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C. Economie. Manual Universitar, Ed.
Economică, Bucureşti, 1999
8. Chapman, C. S., Hopwood, A. G., Shields, M. D. Handbook of
Management Accounting Research, vol. 2, Elsevier, 2007
9. Chenhall, R., Morris, D. “The effect of cognitive style and sponsorship
bias on the treatment of opportunity costs in resource allocation decisions”,
Accounting, Organizations and Society 16, 1991
10. Dumbravă, P., Pop, A. Contabilitatea de gestiune în industrie, Ed.
Intelcredo, Deva, 1997
11. Dobrotă, N. ABC-ul economiei de piaţă moderne, Casa de Editură şi Presă
“Viaţa Românească”, Bucureşti, 1991
12. Edwards, J. R. “A History of Financial Accounting”, Routledge, London,
1989
13. Fudulu, P. Microeconomie, Ed. Hiroyuki, Bucureşti, 1997
14. Gayle, Rayburn, L. Cost Accounting, Irwin Illinois, Fifth Edition, 1993
15. Georgescu, M., A. Introducere în micreoeconomie, Univ. “Petru Maior”,
Tg-Mureş, 2000
16. Gherasim, T. Microeconomie, vol. II, Ed. Economică, Bucureşti, 1994
17. Ghişoiu, M. Probleme fundamentale ale economiei de piaţă, Ed.
Academia Cultural Artistice Universal Mnemosyna, Cluj-Napoca, 1992
18. Gogoneaţă, C., Gogoneaţă, B. Microeconomie, vol. I, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
19. Gravelle, M., Rees, R. Microeconomics, New York, 1992
20. Hada, T. Finanţele agenţilor economici din România, Ed. Intelcredo,
Deva, 1999
21. Hebert, R. F. „Was Richard Cantillon an Austrian Economist?”, Journal
of Libertarian Studies, vol. 7, no. 2, 1985
167
22. Henderson, J., V., Poole, W. Principles of Macroeconomics, Lexington,
1991
23. Heyne, P. Modul economic de gândire-mersul economiei de piaţă liberă,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
24. Hoskin, R. E. „Opportunity Cost and Behavior”, Journal of Accounting
Research 21, 1983
25. Istrate, C. Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed. Polirom, Iaşi,
1999
26. Kaplan, R. S., Johnson, H. T. “Relevance Cost: the Rise and Fall of
Management Accounting”, Harvard Business School Press, Boston, 1987
27. Lipsey, R., G., Harbury, C. First principles of microeconomic,
Weidenfeld Nicolson, London, 1990
28. Lipsey, R., G., Chrystal, K. A. Economia pozitivă, Ed. economică,
Bucureşti, 1999
29. Marchal, A. L’intégration territoriale, Presses Universitaires de France,
Paris, 1995
30. Neumann, B. R., Friedman, L. A. „Opportunity Cost: Further Evidence
Though and Experimental Replication”, Journal of Accounting Research
16, 1978
31. Negucioiu, A. (coordonator) Economie politică, vol. I, Ed. George Bariţiu,
Cluj-Napoca, 1998
32. Niculescu, C. Introducere în microecomie, Ed. Niculescu, Bucureşti,1997
33. Niculescu, M., Lavalette, G. Strategii de creştere, Ed. Economică,
Bucureşti, 1999
34. Niţă, D. Economie politică (Economics), Ed. Agenţia de Consulting
Universitar Eficient, Bucureşti, 1994
35. Northcraft, G. B., Neale, M. A. “Opportunity costs and the framing of
resource allocation decisions”, Organizational Behavior and Human
Decision Processes 3, 1986
36. Parker, R. H., Yamey, B. S. Accounting History: Some British
Contributions, Oxford University Press, 1994
37. Pascariu, G. C. Integrare economică europeană - curs Jean Monnet,
Universitatea “Alexandru Cuza”, Iaşi, Centrul de Studii Europene, 2006
38. Popescu, Gh. Evoluţia gândirii economice, Ed. George Bariţiu, Cluj-
Napoca, 2000
39. Popescu, D. Economie politică, Ed. Continent, Sibiu, 2000
40. Postelnicu, Gh. Economie politică, vol. II, Univ. “Babeş-Bolyai”, Cluj-
Napoca, 1994
41. Priham, K. “Les fondements de la pensee economique”, Ed. Oeconomica,
Paris, 1986
168
42. Samuelson, P., Nordhaus, W., D. Economics, Fourtheenth Edition,
McGraw-Hill Inc., New-York, 1992
43. Schumpeter, J. A. History of Economic Analysis, New York: Oxford
University Press, 1954
44. Smith, A. Avuţia naţiunilor, vol. I, Ed. Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1962
45. Spengler, J. „Richard Cantillon: First of the Moderns II”, Journal of
Political Economy, vol. 62, no. 5, 1954
46. Stigler, G. „The Nature and Role of Originality in Scientific Progress”
reprinted from Economica, vol. XXII in Essay in the History of Economics,
University of Chicago Press, Chicago, 1965
47. Şteliac, N. „Corelaţia calitate-cost de oportunitate-profit”, vol.
„Dezvoltare şi integrare în condiţiile tranziţiei”, Cluj-Napoca, 2004
48. Şteliac, N. „Costul de oportunitate al folosirii forţei de muncă, factor al
delocalizării activităţii economice în ţările în curs de dezvoltare”, vol.
“Binomul sărăcie-bogăţie şi integrarea României în Uniunea Europeană”,
Sibiu, 2005
49. Şteliac, N. “Costul de oportunitate şi modele de analiză posibile”, vol.
„Contabilitate şi Informatică de Gestiune”, Editura ASE, Bucureşti, 2005
50. Şteliac, N. Cheltuielile şi costurile de producţie, Ed. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2006
51. Şteliac, N. „Considerations for establishing the production strategy on the
account of gross margin and opportunity costs”, rev. Supliment
„Accounting and Management Information System”, Bucureşti, 2006
52. Şteliac, N. „Opportunity costs-long lasting development. Actions and
inactions”, in vol. International Economic Conference, Sibiu, 2006
53. Şteliac, N. “The relation between opportunity costs and regional
development”, in Annual of Konstantin Preslavsky University, Shumen,
vol XVII B 4, International Conference “Natural Science 2006. Scientific
Conference”, Varna, Bulgaria, 2006
54. Şteliac, N. Microeconomie-aplicaţii practice, Ed. Risoprint, 2007
55. Şteliac, N. „European dimension of opportunity costs”, vol. ISI
Proceedings IECS 2007 - International Conference; Romania within EU:
opportunities, requirements and perspectives”, Sibiu, 2007
56. Şteliac, N. „Rolul costurilor de oportunitate în stabilirea strategiilor de
producţie”, vol. Conferinţa Ştiinţifică Internaţională „Modalităţi de
eficientizare a managementului în condiţiile economiei concurenţiale”,
Chişinău, Moldova, 2007
57. Şteliac, N. „Implications of the production strategies based on the
opportunity costs upon the breakeven point”, rev. Supliment “Accounting
and Management information Systems”, Ed. ASE, Bucureşti, 2007
169
58. Şteliac, N. „Strategii bazate pe costurile de oportunitate”, rev. Tribuna
Economică, nr. 9, Bucureşti, 2007
59. Şteliac, N., Balcu F. „A historical view over opportunity cost. Accounting
dimension”, 12th World Congress of accounting Historians, vol. II, 20-24
July 2008, Istanbul, Turcia, 2008
60. Şteliac, N. „Opportunity cost – economic concept used for the decisions
taking process”, vol. International Conference IECS 2009; „Industrial
Revolutions, from the globalization and post-globalization perspective”,
Lucian Blaga University Publishing House, Sibiu, 2009
61. Şteliac, N. Microeconomie între teorie şi practică, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2009
62. Şteliac, N. „The superiority of the economic profit. The economic
breakeven point”, Revista Economică, nr.4 (51), Sibiu, 2010
63. Thornton, M. “Richard Cantillon and the Discovery of Opportunity
Cost”, History of Political Economy, no. 39, Duke University Press,
Durham, 2007
64. Tobă, E. Economia politică, Ed. Univers, Craiova, 1999
65. Vera-Munoz, S. “The Effect of accounting knowledge and context on the
omission of opportunity costs in resource allocations decisions”, The
Accounting Review 73, 1998
66. Whitehead, G. Economics, Ed. Sedona, Timişoara, 1997
67. Williamson O., E., Winter, S., G. Natura firmei: origini, evoluţie şi
dezvoltare, Ed. Sedona, Timişoara, 1997
68. http://www.econlib.org/library/Buchanan/buchCv6c3.html
69. http://edis.ifas.ufl.edu/BODY_FE310
70. http://paper.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1002465
71. http://paper.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=172370
72. http://www.unibuc.ro/eBooks/StiinteADM/platis/7.htm
170
View publication stats

Costurile de Oportunitate PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Costurile de Oportunitate PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Book · June 2018

The user has requested enhancement of the downloaded file.

James D. Gwartney & Richard L. Stroup

1.1. Scurt istoric al conceptului de cost de

Capitolul 1. Noţiuni introductive privind

1.1. Scurt istoric al conceptului de cost de oportunitate

Chiar dacă problema paternităţii conceptului de cost de oportunitate

utilităţii la care se renunţă pentru a obţine pe cea dorită. Acesta era

producându-le decât cumpărându-le”3, Smith susţinea că fiecare

Cantillon prezintă mai multe exemple de cost de oportunitate fără însă

Cu timpul, utilizarea conceptului de cost de oportunitate a fost

1.2. Cadrul conceptual al costului de oportunitate

Complexitatea conceptului de cost de oportunitate face ca în

9 Edwards, J. R. A History of Financial Accounting, Routledge, London, 1989,

prezentăm câteva dintre ele, considerate, din punctul nostru de vedere,

O definiţie asemănătoare celei de mai sus, o regăsim la C.

defavoarea alteia, el exprimându-se în unităţi fizice de bunuri

alternativa la care trebuie să se renunţe pentru a obţine respectivul

renunţării la o variantă de utilizare a unui element (factor) în

producţie sau în consum) a unei mărfi cu o alta, arătând la câte

bună combinaţie posibilă de utilizare a factorilor de producţie şi

fi diminuat, dar nu eliminat, prin existenţa unor specialişti care să

1. acestea pot fi asociate producătorilor dar şi consumatorilor;

15. pot fi de natură activă, dacă sunt asociate unor acţiuni/activităţi

1.3. Clasificarea costurilor de oportunitate

Dacă avem în vedere numeroasele aspecte referitoare la costurile de

5. în funcţie de perioada de timp:

11. după mărimea în care se exprimă:

1.4. Premisele apariţiei costurilor de oportunitate

Principalele premise ale apariţiei costului de oportunitate sunt:

Fig. 1.1 Etapele reducerii/eliminării costurilor de oportunitate (CO) în

2.1. Forme de exprimare ale costurilor de

Capitolul 2. Abordări teoretice ale costului de

2.1. Forme de exprimare ale costurilor de oportunitate

Aşa cum am afirmat şi în capitolul precedent, costul de oportunitate

2.1.1. Costul fizic (real) de oportunitate

Ca expresie matematică a costului fizic de oportunitate, se poate

x  cantitatea adiţională a bunului “x” care se achiziţionează

Conform însă teoriei economice, în cazul consumatorului, rata

rata marginală de substituţie înregistrează valori diferite, iar trendul

izoutilitate sporul de utilitate este nul.

va determina, de asemenea, cu ajutorul ratei marginale de substituţie

x  cantitatea adiţională a prod-factorului “x”

la stânga spre dreapta, înregistrând, deci, valori diferite;

producţie de-a lungul curbei de izoproducţie este zero.

Costul de oportunitate mai este numit şi costul real al alegerii.

2.1.2. Costul monetar (valoric) de oportunitate

În privinţa sferei de cuprindere a costului monetar de oportunitate,

alternativei alese şi nu la pierderea generată de alegerea acesteia.

CopO1  Ce1  Ce 2 sau CopO 2  Ce 2  Ce1 (2.6)

Însă, întrucât se consideră că se dispune de o anumită sumă de bani

Relaţiile de mai sus evidenţiază următorul aspect: costul monetar

- dacă Cimpl1 Cimpl 2  CopO1 0 ;

2. în cazul opţiunii „O2”:

- dacă Cimpl 2 Cimpl1  CopO 2 0 ;

Situaţiile mai sus prezentate permit cuantificarea costului monetar

Dacă dorim să exprimăm în mărimi relative costul de

2.1.3. Relaţia dintre costul monetar de oportunitate şi costul

Prin costul monetar unitar de oportunitate se înţelege - în opinia

producţie, cu aceeaşi valoare, pentru un alt bun, ca urmare a scăderii

Pentru stabilirea corelaţiei care se stabileşte între cele două categorii

unde: C xj  scăderea costului total pentru producerea bunului „xj”