Sunteți pe pagina 1din 16

Profesor Coordonator

Cuprins:

1
1…………………………………………Poluarea
2…………………………………………Ploile acide
3…………………………………………Efectul de seră
4…………………………………………Gazele cu efect de seră
5…………………………………………Stratul de ozon
6…………………………………………Ce este „Gaura din stratul de ozon”
7…………………………………………De ce sunt periculoase radiaţiile UV?
8…………………………………………Subţierea stratului de ozon
9…………………………………………Găuri in stratul de ozon
10………………………………………Alarma
11………………………………………Protocolul de la Montreal
12………………………………………Ozonul ne afectează grav Pulmonul
13………………………………………Concluzii

1.Poluarea
 Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător
cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea

2
vieţii sau funcţia naturală a ecosistemelor (organismele vii şi
mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului
înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi
erupţiile vulcanice, cea mai mare parte a substanţelor poluante
provine din activităţile umane.

 Sunt două categorii de materiale poluante (poluanţi).


Poluanţii biodegradabili sunt substanţe, cum ar fi apa
menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Aceşti
poluanţi devin o problemă când se acumulează mai rapid decât
pot să se descompună. Poluanţii nondegradabili sunt materiale
care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul
natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar
imposibil să se îndepărteze aceşti poluanţi din mediu.

 Compuşii nondegradabili cum ar fi Diclor-Difenil-


Tricloretan (DDT), dioxine, difenili policroruraţi (PCB) şi
materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de
acumulare şi pot să urce în lanţul trofic prin intermediul
animalelor. De exemplu, moleculele compuşilor toxici pot să se
depună pe suprafaţa plantelor acvatice fără să distrugă acele
plante. Un peşte mic care se hrăneşte cu aceste plante
acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un peşte mai
mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu peşti mici
pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces
se numeşte bioacumulare.

 Contaminarea umană a atmosferei Pământului poate lua


multe forme şi a existat de când oamenii au început să utilizeze
focul pentru agricultură, încălzire şi gătitul alimentelor. În
timpul Revoluţiei Industriale (sec.XVIII si XIX), poluarea
aerului a devenit o problemă majoră.

 Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea


de smog. Smogul este în general un amestec de monoxid de
carbon şi compuşi organici din combustia incompletă a
combustibililor fosili cum ar fi cărbunii şi de dioxid de sulf de la

3
impurităţile din combustibili. În timp ce smogul reacţioneaza cu
oxigenul, acizii organici şi sulfurici se condensează sub formă
de picături, înteţind ceaţa. Până în secolul XX smogul devenise
deja un pericol major pentru sănătate.

 Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă


calitatea aerului deasupra oraşelor mari cum ar fi Los Angeles
în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în motoarele
autovehiculelor şi ale avioanelor a combustibilului care produce
oxizi de azot şi eliberează hidrocarburi din combustibilii
"nearşi". Razele solare fac ca oxizii de azot şi hidrocarburile să
se combine şi să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic
care atacă cauciucul, răneşte plante şi irită plămânii.
Hidrocarburile sunt oxidate în substanţe care se condensează şi
formează o ceaţă vizibilă şi pătrunzătoare.

 Majoritatea poluanţilor sunt eventual "spălaţi" de către


ploaie, zăpadă sau ceaţă dar după ce au parcurs distanţe mari,
uneori chiar continente. În timp ce poluanţii se adună în
atmosferă, oxizii de sulf şi de azot sunt transformaţi în acizi
care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă cade peste
lacuri şi păduri unde poate duce la moartea peştilor sau
plantelor şi poate să afecteze întregi ecosisteme. În cele din
urmă, lacurile şi pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite
de viaţă. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate
dinspre zone industrializate, cum ar fi Europa şi estul Statelor
Unite şi Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile
acide pot să afecteze şi sănătatea umană şi obiecte create de
oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră.

 Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea


aerului este încălzirea globală, o creştere a temperaturii
Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum
ar fi dioxidul de carbon. Odată cu folosirea intensivă a
combustibililor fosili în secolul XX, concentraţia de dioxid de
carbon din atmosferă a crescut dramatic. Dioxidul de carbon si
alte gaze, cunoscute sub denumirea de gaze de seră, reduc
căldura disipată de Pământ dar nu blochează radiaţiile Soarelui.

4
Din cauza efectului de seră se aşteaptă ca temperatura globală
să crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în anul 2100. Chiar
dacă această tendinţă pare a fi o schimbare minoră, creşterea
ar face ca Pământul să fie mai cald decât a fost în ultimii
125.000 ani, schimbând probabil tiparul climatic, afectând
producţia agricolă, modificând distribuţia animalelor şi plantelor
şi crescând nivelul mării.
Poluarea aerului poate să afecteze regiunea superioară a
atmosferei numită stratosferă. Producţia excesivă a compuşilor
care conţin clor cum ar fi clorofluorocarbonaţii (CFC) (compuşi
folosiţi până acum în frigidere, aparate de aer condiţionat şi în
fabricarea produselor pe bază de polistiren) a epuizat stratul de
ozon stratosferic, creând o gaură deasupra Antarcticii care
durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat,
expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui a afectat viaţa
acvatică şi terestră şi ameninţă sănătatea oamenilor din zonele
nordice şi sudice ale planetei.

2.Ploile acide
 Ploaia acidă (sau precipitaţiile acide) sunt precipitaţiile
care au un pH mai mic decât 5.6, având un caracter acid.
Precipitaţiile acide apar de obicei în situaţiile în care emisiile de
bioxid de sulf sau de oxid de azot sunt emise în atmosferă, fac
obiectul unor transformări chimice, şi apoi sunt absorbite de
picăturile de apă din nori. Uneori acizii poluanţi apar ca
particule uscate şi ca gaze care pot atinge solul fără ajutorul
apei. Când aceşti acizi „uscaţi” sunt spălaţi de ploaie,
combinându-se cu aceasta, formează o soluţie cu acţiune mult
mai corozivă. Combinaţia dintre ploaie acidă şi acizi uscaţi este
cunoscută sub numele de depunere de acid.
3.Efectul de sera
 Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete
din cauza radiaţiei reflectate de aceasta, care, în condiţiile
prezenţei unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte
semnificativă a radiaţiei va fi reflectată înapoi spre suprafaţă.
Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824.

5
 Termenul de „efect de seră” este folosit cel mai adesea în
vorbirea curentă pentru a evidenţia contribuţia unor anumite
gaze emise natural sau artificial la încălzirea atmosferei
terestre prin modificarea permeabilităţii atmosferei la radiaţiile
solare reflectate de suprafaţa terestră.
În cazul atmosferei Pământului, efectul de seră a fost
responsabil de încălzirea suficientă a acesteia pentru a permite
dezvoltarea plantelor aşa cum le cunoaştem noi azi.

4.Gazele cu efect de sera


 Principalul element responsabil de producerea efectului de
seră sunt vaporii de apă (70%). Următoarea pondere o are
dioxidul de carbon (9%), urmat de metan (9%) si ozon (7%).

 În ultima jumătate de secol au fost emise în atmosferă


cantităţi foarte mari de dioxid de carbon şi metan, care au
redus permeabilitatea atmosferei pentru radiaţiile calorice
reflectate de Pământ spre spaţiul cosmic. Acest lucru a dus la
începerea aşa-numitului fenomen de încălzire globală.

5.Stratul de ozon
 Dispus la altitudini cuprinse intre 19 si 30 km, stratul de
ozon nu este nici pe departe o pătura groasa. Concentraţia
acestuia, la altitudinile respective nu depăşeşte 10 părţi la un
milion, ceea ce, trebuie sa remarcam, înseamnă foarte puţin.
Înseamnă foarte puţin din punct de vedere cantitativ, dar
foarte mult din punct de vedere al efectelor sale benefice
pentru viata de pe Terra. Dar cum apare acest ozon? De ce
apare el numai la altitudini mari? In primul rând, trebuie sa
spunem ca ozonul este o molecula speciala de oxigen, care
conţine 3 atomi (O3), spre deosebire de molecula de oxigen
obişnuita, care are numai 2 (O2). Înainte de a trece mai
departe, va trebui sa facem câteva mici precizări, referitoare la
radiaţiile ultraviolete. Acestea sunt împărţite in trei game, UV-
A, cu lungimi de unda cuprinse intre 315 si 400 nm, UV-B, cu
lungimi de unda cuprinse intre 280 si 315 nm si UV-C, cu
lungimi de unda mai mici de 280 nm. Pentru formarea ozonului
sunt importante radiaţiile UV-C, care au suficient de multa

6
energie pentru a rupe molecula de oxigen in doi atomi. Aceşti
atomi liberi se deplasează nestânjeniţi prin stratosfera, pana in
clipa in care au norocul sa întâlnească o molecula de oxigen, de
care se ataşează, formând molecula de ozon, O3. Procesul
descris de noi poarta numele de fotoliza. Din cate vedeţi,
oxigenul molecular are capacitatea de a absorbi o parte dintre
radiaţiile ultraviolete, tocmai prin procesul de formarea
ozonului. Acum ştim si de ce ozonul se formează numai in
stratosfera. Acolo densitatea oxigenului este suficient de mare
pentru a se produce disocierea moleculara. La altitudini mai
mici, radiaţiile UV-C sunt deja absorbite. Cum se desfăşoară
mai departe procesul de absorbţie a radiaţiilor ultraviolete? Aici
este o mica ciudăţenie. Pentru a le absorbi, ozonul redevine
oxigen. De fapt, radiaţiile UV-B au exact energia necesara
pentru a rupe legătura chimica a unui atom de oxigen din
molecula de ozon. Ca rezultat, vom avea din nou un atom plus
o molecula de oxigen. Si sa nu uitam sa remarcam faptul ca
radiaţiile UV-A sunt absorbite doar intr-o mica măsura de către
stratul de ozon, dar energia acestora este relativ mica, daca o
comparam cu cea a celorlalte doua game de radiaţii
ultraviolete, ceea ce înseamnă ca impactul lor asupra vieţii este
mult redus. Aşa cum vedeţi, ozonul este generat si distrus in
permanenta, dar, intr-o atmosfera nepoluata, procesul se
desfăşoară intr-o stare de echilibru, cantitatea de ozon
generata fiind aproximativ egala cu cea distrusa. Pentru ca
uneori sunt interesante cifrele, as vrea sa mai adaug ca, daca
am aduce tot stratul de ozon la nivelul solului, atunci am putea
acoperi planeta cu un strat gros de 3 mm de ozon. Este mult?
Este puţin? Răspunsul este simplu de dat. Este exact cat
trebuie pentru ca viata pe Terra sa fie protejata. Stratul de
ozon este o regiune a atmosferei situata intre 19 si 48 de
kilometri deasupra suprafeţei Pământului. In cadrul acestei
paturi atmosferice, concentraţia de ozon atinge 10 parţi per
milion (ppm.). Ozonul propriu-zis, molecula formata din trei
atomi de oxigen, se formează prin acţiunea razelor solare de o
anumita lungime de unda asupra moleculei biatomice de
oxigen. Aceasta reacţie se produce continuu de multe milioane
de ani, insa compuşii naturali de azot par sa fi menţinut

7
concentraţia de ozon la niveluri stabile, niveluri care totuşi, la
sol, ar fi toxice, periculos de respirat. De altfel, acelaşi ozon
este o componenta principala a smogului, ale cărui efecte
nefaste asupra sănătăţii oamenilor sânt bine cunoscute. Insa,
la înălţimile menţionate la început, stratul de ozon joaca rolul
unui scut protector, care filtrează radiaţiile ultraviolete de tip B
(mutagene pentru aproape toate organismele vii), radiaţiile UV
având alta lungime de unda decât cele care au condus la
formarea ozonului, ceea ce permite o reacţie complexa inversa.

6.Ce este "gaura din stratul de ozon"?


 Gaura din stratul de ozon este adesea confundata cu
problema încălzirii globale. Deşi intre ele exista o anumita
legătura, pentru ca ozonul are contribuţia sa la efectul de sera,
"gaura de ozon" constituie o problema separata si o dovada in
plus a efectelor nefaste ale activităţii omului asupra mediului
care i-a dat naştere. Deasupra Antarcticii, şi nu de mult şi
deasupra Arcticii, ozonul stratosferic s-a diminuat cantitativ de
câteva ori anual, in cursul ultimilor 15 ani, in unele anotimpuri.
Diminuările in cauza sânt exclusiv rezultatul poluării atmosferei
de câtre om cu diferite chimicale, cum ar fi
clorofluorocarbonatii (CFC, cel mai agresiv devorator de ozon,
folosit pe vremuri ca agent de răcire la frigidere),
hidroclorofluorocarbonatii (HCFC), dar şi compuşi conţinând
bromuri, compuşi de halogen si oxizi de azot. In pofida tuturor
masurilor luate, diminuarea concentraţiei de ozon stratosferic
este un proces care continua sa se extindă.

7.De ce sunt periculoase radiatiile ultraviolete?


 Nu vom da acum un răspuns detaliat la aceasta întrebare.
Vom spune doar ca aceasta continua creştere a nivelului de
radiaţii UV-B, datorata reducerii stratului de ozon, duce, in
lipsa unor masuri de protecţie adecvate, la îmbătrânirea
accentuata a pielii, cancere cutanate, boli de ochi, scăderea
eficientei sistemului imunitar etc. Şi pentru a va face o imagine
mai buna asupra efectului nociv al ultravioletelor, uitaţi-va cu
atenţie la o bucata de cauciuc sau la orice material organic
lăsat la Soare. Veţi constata cum acestea se degradează

8
extrem de rapid. De fapt, se întâmpla ca radiaţiile ultraviolete
au suficienta energie pentru a rupe lanţurile de polimeri.
Fenomene asemănătoare se produc si in pielea noastră, cu
diferenţă ca materia vie are capacitatea de a se regenera. Si se
regenerează intre anumite limite...

8.Subtierea stratului de ozon


 Am povestit cum se întâmpla ca, prin absorbţia radiaţiilor
UV-B, molecula de ozon se rupe. Din păcate, acest fenomen nu
este produs numai pe aceasta cale. Mai exista si reacţii chimice
care duc la acelaşi rezultat. Astfel, substanţe care exista in
mod normal in stratosfera, cum ar fi diferiţi compuşi de azot,
clor, hidrogen, pot distruge moleculele de ozon. Acest proces
este natural si inevitabil, dar, in condiţii normale, nu alterează
echilibrul despre care vorbeam. Problema apare, ca de obicei,
atunci când intervine omul, cu întreagă sa panoplie de produse
poluante, rezultata din intensa sa activitate industriala. Altfel
spus, însuşi omul îşi distruge pătura protectoare, alterând
echilibrul fragil al ozonului. Acest fapt a fost sugerat pentru
prima oara in 1974 de către doi cercetători americani, M.Molina
şi S.Rowland, care au descoperit ca un grup chimic, cunoscut
sub numele generic de CFC (clorfluorocarbon), poate contribui
semnificativ la susţinerea stratului de ozon. Aşa cum se
întâmpla uneori in domeniul ecologiei, cei doi nu au fost luaţi in
serios, iar descoperirea lor a fost data uitării. Şi ar fi rămas
uitata, daca in 1985 British Antarctic Survey nu ar fi găsit o
gaura in stratul de ozon de deasupra Antarcticii. Din acea clipa
semnalul de alarma a fost tras si toata lumea a început sa se
ocupe cu spaima si entuziasm de soarta ozonului. CFC-urile
sunt nişte molecule perfide. Mai uşoare decât aerul, imposibil
de descompus la altitudini mici (aici sunt protejate de acţiunea
radiaţiilor ultraviolete, tocmai datorita ozonului), se ridica, in
condiţii ce le vom detalia mai departe, la altitudinea stratului
de ozon, unde începe măcelul. Mai întâi moleculele de CFC se
descompun, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Clorul rezistă
in atmosfera de la 20 la 120 de ani, fiecare atom al sau putând
distruge sute de mii de molecule de ozon. Iată de ce folosirea

9
cuvântului „măcel" nu este numai o simpla metafora. Iată ca a
sosit momentul detaliilor.

9.Gauri in stratul de ozon

 Primele găuri in stratul de ozon au fost descoperite


deasupra Antarcticii. De ce tocmai acolo? Iată o întrebare
interesanta, pe care mulţi dintre dumneavoastră si-au pus-o.
De fapt, se pare ca independent de activităţile umane se
produce acolo, an de an, o subţiere a stratului de ozon, in
perioadele de sfârşit al iernii si început al primăverii, numai ca,
in ultimele decenii, fenomenul tinde sa capete proporţii
alarmante. Emisiile poluante sunt generate in special in
emisfera nordica, dar circulaţia atmosferica le răspândeşte pe
toata suprafaţa terestra. In timpul lunilor de iarna australa (din
iunie pana in august), când zona Polului Sud nu primeşte nici
un pic de lumina solara, stratosfera se răceşte puternic, ceea
ce favorizează apariţia unor nori de mare altitudine, alcătuiţi
din cristale fine de gheata. Aceşti nori poarta numele de PSC
(Polar Stratospheric Clouds) si au proprietatea de a oferi o
suprafaţă catalitică ideala pentru descompunerea CFC-urilor,
eliberandu-se astfel ucigătorul clor. Dar reacţia de
descompunere nu se poate declanşa la întuneric, de aceea ea
se produce abia in perioada in care Soarele începe sa lumineze
zona antarctica (la începutul lunii septembrie), mai inainte de
dispariţia PSC. Sa mai menţionam un fapt important. In timpul
iernii australe, Antarctica este izolata, meteorologic, de restul
lumii, printr-o circulaţie naturala, numita vortex polar, care

10
împiedica împrospătarea in ozon a stratosferei, ceea ce
contribuie suplimentar la subţierea stratului de ozon.
 Fenomene asemănătoare se produc si in zona arctica,
numai ca aici, datorita condiţiilor meteorologice specifice,
subţierea stratului de ozon este mai „blânda", ne-coborând la
latitudini atât de mici ca in cazul emisferei sudice. Acest fapt
este un mare noroc pentru noi, având in vedere densitatea
ridicata a populaţiei din emisfera nordica. Avem acest „noroc"
din mai multe motive. În primul rând, temperaturile din zona
Polului Nord sunt rareori suficient de scăzute pentru a permite
apariţia PSC-urilor. In al doilea rând, vortexul polar are in
Arctica o intensitate mult mai scăzuta decât in Antarctica.
Aceste doua elemente fac ca subţierea stratului de ozon in
zona nordica sa fie de mai mica intensitate decât in zona
sudica.

10.Alarma
 In 1974, doi chimişti americani de la Universitatea
California, F. Sherwood Rowland si Mario Molina, si-au pus
banala întrebare: ce se întâmplă cu CFC-urile eliberate in
atmosferă? Cei doi au demonstrat ca aceste molecule se
„sparg" sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, clorul rezultat
intrând intr-o reacţie in lanţ cu ozonul stratosferic, ducând la
distrugerea sa. Aşa cum spuneam, descoperirea lor nu a fost
luata in seama. Prea multe industrii utilizau pe scara larga
CFC-urile... Dar, pe la mijlocul anilor 1980, a fost descoperita o
subţiere grava a stratului de ozon, de către o echipa a British
Antarctic Survey. Atât de grava era subţierea, încât
geofizicianul britanic Joe Farman, care efectua măsurătorile, a
crezut ca spectrofotometrul pe care îl utiliza s-a defectat şi l-a
trimis înapoi in Anglia pentru a fi reparat! Apoi a intrat in
acţiune si NASA, care a transmis către lumea întreaga imagini
alarmante ale găurii de ozon antarctice... După aceea au
început sa fie consultate arhivele. Datele colectate începând cu
anii 1950 au demonstrat ca nivelul ozonului antarctic a fost
relativ stabil pana spre sfârşitul anilor 1970. Prima mare gaura
in stratul de ozon a fost depistata in 1979, după care a urmat o
scădere continua a nivelului de ozon la scara globala. Sa

11
precizam aici ca nivelul de ozon se măsoară in unităţi Dobson.
Spuneam încă de la început ca daca am cobori tot ozonul
atmosferic la nivelul solului, am obţine un strat gros de 3 mm,
ceea ce este echivalent cu 300 unitati Dobson. Raportat la
aceste unităţi de măsura, intre anii 1980 si 1990 s-a constatat
o diminuare globala cu 3% a stratului de ozon, iar in prezent
scăderea se accentuează rapid, ritmul crescând de trei ori fata
de începutul anilor 1970. În plus, a început sa fie afectata şi
emisfera nordica. La scara globala sunt afectate tarile din
America de Nord, Europa, Rusia, Australia, Noua Zeelanda şi
America de Sud. Consecintele pe termen lung ar putea fi
deosebit de grave, mai ales daca avem in vedere ca, pe
perioade scurte, e drept, se pot produce oricând scăderi
masive ale nivelului de ozon.

11.Protocolul de la Montreal
 Datele alarmante privitoare la scăderea nivelului de ozon
stratosferic nu puteau sa lase indiferenta lumea politica. Destul
de repede, in 1985, este semnata convenţia de la Viena, care a
elaborat mecanisme pentru cooperarea internaţionala in ceea
ce priveşte programele de cercetare asupra ozonului. La numai
doi ani după aceasta, in septembrie 1987, este semnat
„Protocolul de la Montreal privitor la substanţele care produc
sărăcirea stratului de ozon". Acesta a stabilit ca statele
semnatare vor renunţă la utilizarea substanţelor care distrug
stratul de ozon. Trebuie sa remarcam ca acest tratat nu a
întâmpinat aceeaşi rezistenţă acerba ca Protocolul Kyoto,
referitor la reducerea emisiilor de gaze ce produc efectul de
seră. De fapt, industriile sunt pregătite deja sa înlocuiască
substanţele răspunzătoare de distrugerea ozonului. Protocolul
de la Montreal a fost completat de doua acorduri suplimentare,
semnate la Londra, in 1990, si la Copenhaga, in 1992, prin
care s-au stabilit calendare precise pentru eliminarea CFC-
urilor si a celorlalte substanţe periculoase pentru ozon. Astfel,
toate aceste substanţe vor trebui eliminate pana in 2029.

12.Ozonul ne afecteaza grav pulmonul

12
 In timpul caniculei din timpul verii, toata lumea încearcă,
in primul rând, sa se ferească de radiaţiile solare, insa foarte
puţini ştiu ca un pericol la fel de mare pentru sănătate îl
reprezintă şi ozonul. La altitudine mare, ozonul are un efect
benefic deoarece acţionează ca un ecran protector împotriva
radiaţiilor solare ultraviolete. La nivelul solului din marile oraşe,
smogul rezultat din poluare se transforma in ozon, care este
periculos pentru plămâni. Experţii Academiei Americane de
Alergie, Astm si Imunologie (AAAAI) avertizează ca in aceasta
vara, din cauza activităţii solare foarte intense, cantitatea de
ozon de la nivelul solului marilor aglomerări urbane va creste
îngrijorător, punând in pericol sănătatea locuitorilor. O data
inhalat, ozonul poate provoca o serie de afecţiuni respiratorii,
de la simple iritaţii ale cailor aeriene superioare, accese de tuse
si afecţiuni ale pleurei, până la bronşite acute si emfizem
pulmonar. De asemenea, astmaticilor li se pot agrava foarte
mult simptomele si sensibilitatea la anumiţi alergeni. Pentru a
evita efectele nocive, medicii americani le recomanda
orăşenilor sa evite pe cit posibil deplasările la orele amiezii,
când concentraţia ozonului atinge valori maxime.

13.Concluzii
 Amenintarea exista cu adevărat. Iar lupta pentru apărarea
stratului de ozon ne demonstrează ca, atunci când viata
planetara este primejduita, apare şi voinţă politica pentru a
aduce lucrurile pe un făgaş bun. Acesta este mesajul optimist
al cooperării internaţionale in acest domeniu. Dar, nu putem sa
nu ne întrebăm, oare cate ameninţări nu ne pândesc fără a le
da atenţia cuvenita? Sa nu uitam ca SUA se împotrivesc cu
îndârjire la reducerea emisiilor de CO2...

 "Ozonul rău" se formează in straturile joase ale


atmosferei si duce la poluare de tip fotochimic. Atunci când
acesta depăşeşte anumite limite, este dăunător vieţii pe
pământ. Substanţele care stau la baza formarii ozonului
troposferic sunt oxizii de azot si compuşii organici volatili.
Ozonul troposferic reacţionează cu ţesuturile vegetale şi
animale si ajunge chiar sa provoace efectul de sera.

13
 Primaria Capitalei a făcut măsurători şi pentru poluarea cu
ozon troposferic, găsindu-se depăşiri ale concentraţiilor
maxime admise mai ales in timpul prânzului. Construcţiile
foarte înalte din oraşe si mai ales din centrul Capitalei
blochează o aerisire corecta şi o circulaţie naturala a aerului.
Totodată, pe bulevardele înguste, care acţionează ca adevărate
canioane, se acumulează şi alte gaze toxice pentru organismele
vii, in special cele provenite din trafic.

 Or, cum in prezent reparaţiile străzilor duc la


congestionari grave ale circulaţiei in Bucureşti, aceste
acumulări devin periculoase. De aceea, specialiştii Primăriei
Capitalei avertizează pe toţi locuitorii si in special persoanele in
vârstă sa evite sa circule in miezul zilei pe străzile aglomerate
şi poluate. Din măsurătorile făcute de specialiştii Capitalei,
rezulta ca in Bucureşti, pe anumite zone, poluarea cu bioxid de
sulf, cu bioxid de carbon şi cu oxizi de azot este foarte
puternica de la cele cinci mari centrale termoelectrice şi de la
cele aproximativ 50 de centrale de cartier, de la traficul auto şi
cu poluanţi specifici de la unităţile industriale.

 Poluarea aerului este determinata in proporţie de 70 la


suta de traficul rutier. Aproape 90 la suta din poluarea cu oxid
de carbon este generata de traficul auto, care mai participa si
cu aproape 60 la suta la poluarea cu oxizi de azot. Tot traficul
rutier este responsabil de emisiile de plumb, despre care se
spune ca sunt de trei ori mai importante decât cele generate
de sectoarele industriale.

 Din verificările făcute in ultimii doi ani, rezulta ca valorile


de concentraţii maxime admise de oxid de carbon pentru 24 de
ore la emisie (a cărei valoare este de 2,0 mg/metru cub) sunt:
Bd. Carol - 4,129 mg/mc, N. Bălcescu - 6,418 mg/mc,
Cotroceni - 2,699 mg/mc, Piata Romana - 3,285 mg/mc, Gara
de Nord - 4,75 mg/mc.

14
 Efectele expunerii la valori mari ale concentraţiilor de oxid
de carbon sunt diferite, in funcţie de timpul de expunere şi de
concentraţia poluantului. De exemplu, pentru cazul valorii de
6,418 mg/mc (in zona Bd. N. Bălcescu), unde se depăşeşte de
3,2 ori maxima admisa, o expunere de o ora poate produce
cefalee si greţuri, iar o expunere de 3-4 ore poate depăşi chiar
limita efectului letal.

 In stratul de ozon de deasupra Arcticii s-a deschis o noua


gaura, de dimensiuni uriaşe, care ii determina pe oamenii de
stiinţă care observa fenomenul şi implicaţiile sale sa creadă ca
scutul natural care protejează emisfera nordica de efectele
radiaţiilor ultraviolete va fi grav afectat, situaţie care se
traduce intr-o impresionanta creştere a numărului cazurilor de
cancer al pielii. Rezultatele celui mai mare experiment de
monitorizare a stratului de ozon arata ca peste 60 la suta din
acesta s-a "pierdut" la anumite altitudini de deasupra Polului
Nord, deteriorare mai importanta decât cea din 1997, cea mai
grava înregistrata până in prezent. Scutul anti-ultraviolete s-a
subţiat dramatic Condiţiile climaterice necesare pentru
declanşarea unei astfel de distrugeri a ozonului de către
poluanţii eliberaţi de tehnologia omului in atmosfera au fost
aproape ideale in cursul ultimei ierni polare. "Aceste pierderi
vor afecta, foarte probabil, nivelurile de ozon din întreaga
Europa, in aceasta vara. Este una dintre cele mai substanţiale
pierderi de ozon la aceasta altitudine, deasupra Arcticii", au
spus oamenii de stiinţă, intr-o declaraţie data publicităţii.
Stratul de ozon din partea superioara a atmosferei este
principalul filtru pentru radiaţia ultravioleta dăunătoare (UV-B),
emanata de Soare. Fără acest strat, organismele vii ar suferi
mutaţii genetice extinse, care la oameni rezulta in şanse
sporite de dezvoltare a cancerelor pielii, cataracta si dereglări
ale sistemului imunitar. Fenomenul ar putea continua in ciuda
diminuării poluării "Gaura" de ozon din regiunea arctica - de
fapt o subţiere masiva a stratului de ozon existent - poate fi
lesne deplasata spre sud, de vânturile puternice care bat la
mare altitudine, şi deci sa "apară" deasupra zonelor populate
din America de Nord si Europa. Cercetătorii care au realizat

15
acest studiu - o iniţiativa comuna a NASA, Unitatea Europeana
de Coordonare a Cercetării Ozonului si Directoratul pentru
Cercetare al Uniunii Europene - îşi vor înainta concluziile către
Biroul Meteorologic, singurul responsabil cu avertismentele
legate de nivelurile crescute ale radiaţiilor ultraviolete. Deşi
"gaura" de ozon este un fenomen care apare cu regularitate la
Polul Sud, abia in ultimii cinci ani cercetătorii au putut remarca
un eveniment similar si la Polul Nord. Studiul mai arata ca
diminuarea stratului de ozon in regiunea Arcticii ar putea
continua, in pofida eforturilor depuse in vederea reducerii
concentraţiei de cloruri din stratosfera. Aceste reduceri s-au şi
realizat, in parte, graţie Protocolului de la Montreal, încheiat in
1989, care obliga părţile semnatare sa reducă nivelul de emisie
in atmosfera a clorofluorocarbonaţilor şi altor gaze
"devoratoare" de ozon.

16