Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
BOTEZ
339.5 (498+100)(075.8)
POLITICA
COMERCIALĂ
EXTERNĂ
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită
Introducere ………………………………………………………………………... 5
Partea I
OBIECTIVELE, COMPONENTELE ŞI INSTRUMENTELE
POLITICII COMERCIALE EXTERNE
1. Conceptul, definirea şi principalele funcţii ale politicii comerciale externe …… 9
2. Obiectivele şi principiile politicii comerciale externe ………………………….. 13
3. Tipologia politicilor comerciale externe ……………………………………….. 15
4. Globalizarea, investiţiile străine directe şi politica comercială externă ………... 19
5. Componentele politicii comerciale externe ……………………………………. 21
6. Politica comercială tarifară şi instrumentele sale ……………………………… 25
6.1. Taxele vamale ……………………………………………………………... 26
6.2. Tarifele vamale ……………………………………………………………. 30
6.3. Teritoriul vamal …………………………………………………………… 34
6.4. Regimuri vamale definitive şi suspensive ………………………………… 36
7. Politica comercială externă netarifară şi diversitatea instrumentelor sale ……... 39
7.1. Limitarea cantitativă a importurilor ……………………………………….. 41
7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import ………………………………… 41
7.1.2. Contingentarea importului …………………………………………. 42
7.1.3. Licenţele (autorizaţiile) de import şi de export …………………….. 42
7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările) …………………… 43
7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor ………... 43
7.2. Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor ……………….. 44
7.2.1. Prelevările variabile la import ……………………………………… 44
7.2.2. Preţurile minime şi preţurile maxime la import ……………………. 45
7.2.3. Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal …………………. 45
7.2.4. Taxele de retorsiune ………………………………………………… 46
7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import …… 46
7.3. Bariere netarifare privind limitarea importurilor prin formalităţi vamale
şi administrative …………………………………………………………... 47
7.3.1. Evaluarea mărfii în vamă …………………………………………... 47
7.3.2. Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import …………… 47
7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului la activităţile
comerciale ………………………………………………………………… 48
7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică) …………………. 48
7.4.2. Comerţul de stat ……………………………………………………. 48
Universitatea SPIRU HARET 155
7.5. Bariere netarifare izvorâte din standardele tehnice şi de calitate aplicate
produselor importate ……………………………………………………… 48
7.5.1. Normele sanitare şi fitosanitare ……………………………………. 48
7.5.2. Normele de securitate în utilizarea produselor …………………….. 49
7.5.3. Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea ………………. 49
8. Politica comercială externă promoţională şi de stimulare a exportului de mărfuri
şi instrumentele sale …………………………………………………………… 52
8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării şi stimulării exportului …… 55
8.2. Politica comercială externă promoţională a exportului …………………… 63
8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului …………………….. 64
8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară …………….. 64
8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală ………………. 65
8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară …… 66
8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară ……………... 67
9. Acordurile comerciale bilaterale – importantă componentă a politicii comerciale
externe …………………………………………………………………………. 69
Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 73
Bibliografie ………………………………………………………………………... 76
Partea a II-a
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ ÎN
DOMENIUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
1. Multilateralismul în politica comercială externă ……………………………….. 79
2. GATT – Acordul General pentru Tarife şi Comerţ …………………………….. 80
3. Primele runde de negocieri comerciale multilaterale în cadrul GATT ………… 83
4. Negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT – Runda Tokyo şi Runda
Uruguay ………………………………………………………………………... 87
4.1. Runda Tokio – amploarea negocierilor şi rezultatele obţinute ……………. 87
4.2. Runda Uruguay – cea mai complexă şi îndelungată rundă GATT ………... 92
5. Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) …………………………………… 97
6. Conferinţele ministeriale ale OMC, după Runda Uruguay …………………….. 122
7. UNCTAD – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare ……….. 131
8. Politici comerciale regionale …………………………………………………… 145
8.1. Evoluţia conceptului şi a dimensiunilor integrării economice …………….. 145
8.2. Politica comercială externă a Uniunii Europene …………………………... 147
Îndrumar de autoverificare ……………………………………………………….. 152
Bibliografie ………………………………………………………………………... 154
Introduction ……………………………………………………………………….. 5
Part I
THE OBJECTIVES, COMPONENTS AND INSTRUMENTS
OF THE FOREIGN TRADE POLICY
1. Concept, definition and main functions of the foreign trade policy ……………. 9
2. The objectives and the principles of the foreign trade policy ………………….. 13
3. The typology of the foreign trade policy ……………………………………….. 15
4. Globalization, foreign direct investments and foreign trade policy ……………. 19
5. The components of the foreign trade policy ……………………………………. 21
6. The customs foreign trade policy and its instruments ………………………….. 25
6.1. Customs taxes ……………………………………………………………... 26
6.2. Customs tariffs …………………………………………………………….. 30
6.3. Customs territory ………………………………………………………….. 34
6.4. Final suspension custom systems …………………………………………. 36
7. Non-customs foreign trade policy of states and the diversity of its instruments …… 39
7.1. Import quotas ……………………………………………………………… 41
7.1.1. Import prohibitions ………………………………………………… 41
7.1.2. Import quoting ……………………………………………………... 42
7.1.3. Import and export licencing ………………………………………... 42
7.1.4. Self-imposed export restrictions …………………………………… 43
7.1.5. Agreements on product ordered trading …………………………… 43
7.2. Import indirect limitations through prices ………………………………… 44
7.2.1. Import variable sampling …………………………………………... 45
7.2.2. Minimal and maximal import prices ……………………………….. 45
7.2.3. Indirect customs duties and other fiscal taxes ……………………… 46
7.2.4. Countervailing customs duties ……………………………………… 46
7.2.5. Advance currency deposits ………………………………………… 46
7.3. Non-tariff barriers on limiting imports by customs and administrative
procedures ………………………………………………………………… 47
7.3.1. Customs goods assessment ………………………………………… 47
7.3.2. Additional documents and regulations required on import ………… 47
7.4. Non-tariff barriers resulted from the state’s involvement in trading
activities …………………………………………………………………... 48
7.4.1. Governmental purchasing (for the public market) …………………. 48
7.4.2. State trade …………………………………………………………... 48
7.5. Non-tariff barriers resulted from technical and quality standards applied to
imported goods …………………………………………………………… 48
7.5.1. Sanitary and phyto-sanitary regulations ……………………………. 48
Universitatea SPIRU HARET 157
7.5.2. Security product regulations ……………………………………….. 49
7.5.3. Packaging, marking and labelling regulations ……………………... 49
8. State goods export - promotional and stimulating foreign trade policy and its
instruments …………………………………………………………………….. 52
8.1. International experience in promoting and stimulating export policy …….. 55
8.2. Export-promoting foreign trade policy ……………………………………. 63
8.3. Export-stimulating foreign trade policy …………………………………… 64
8.3.1. Budgetary export-stimulating measures …………………………… 64
8.3.2. Fiscal export-stimulating measures ………………………………… 65
8.3.3. Financial and banking export-stimulating measures ……………….. 66
8.3.4. Currency export-stimulating measures …………………………….. 67
9. Bilateral trade agreements – major component of the state foreign trade policy …... 69
Self evaluation …………………………………………………………………….. 73
Bibliography ………………………………………………………………………. 76
Part II
INTERNATIONAL AND REGIONAL ORGANISATIONS REGARDING
THE WORLD TRADE
1. Multilateralism in state foreign trade policy …………………………………… 79
2. GATT – General Agreement on Tariffs and Trade …………………………….. 80
3. First rounds of negotiations within GATT ……………………………………... 83
4. The most important multilateral trade negotiations within GATT – Tokyo
Round and Uruguay Round ……………………………………………………. 87
4.1. The Tokyo Round – the importance of the negociations and the results
obtained ……………………………………………………………………. 87
4.2. The Uruguay Round – the longest and the most complex GATT Round ….. 92
5. World Trade Organisation (WTO) ……………………………………………... 97
6. WTO Ministerial Conferences after Uruguay Round …………………………. 122
7. UNCTAD – United Nations Conference on Trade and Development …………. 130
8. Regional trade policies …………………………………………………………. 145
8.1. The evolution of the concept and dimenssions of the economic integration ….. 145
8.2. The foreign trade policy of the European Union ………………………….. 147
Self evaluation …………………………………………………………………….. 152
Bibliography ………………………………………………………………………. 154
Introduction ………………………………………………………………………. 5
I-ère partie
LA POLITIQUE COMMERCIALE EXTÉRIEURE
1. Le concept, la définition et les principales fonctions de la politique commerciale
extérieure ……………………………………………………………………… 9
2. Les objectifs et les principes de la politique commerciale extérieure .…………. 13
3. La typologie des politiques commerciales extérieures …………………………. 15
4. La globalisation, les investissement étrangers directs et la politique
commerciale extérieure ………………………………………………………... 19
5. La dynamique des componentes de la politique commerciale extérieure ……… 21
6. La politique commerciale extérieure tarifaire (douanière) des Etats et les
instruments utilisés …………………………………………………………….. 25
6.1. Les droits de douane ………………………………………………………. 26
6.2. Les tarifs douaniers ………………………………………………………... 30
6.3. Le territoire douanier ……………………………………………………… 34
6.4. Les régimes douaniers définitifs et suspensifs …………………………….. 36
7. La politique commerciale extérieure non-tariffaire des Etats et la diversification
des instruments utilisés ………………………………………………………… 39
7.1. La limitation quantitative des importations ……………………………….. 41
7.1.1. Les interdictions (prohibitions) à l’importation ……………………. 41
7.1.2. L’action de contingenter l’importation …………………………….. 42
7.1.3. Les licences (les autorisations) à l’importation et à l’exportation …. 42
7.1.4. Les limitations „volontaires” à l’exportation (les autolimitations à
l’exportation) ………………………………………………………. 43
7.2. Les limitations indirectes aux importations par le mécanisme des prix …... 43
7.2.1. Les prélevements variables à l’importation ………………………... 44
7.2.2. Les prix minims et les prix maximums à l’importation ……………. 45
7.2.3. Les impôts indirects et les taxes ayant character fiscal …………….. 45
7.2.4. Les taxes de rétorsion ……………………………………………….. 46
7.2.5. Les dépôts préalables en dévises à l’importation …………………... 46
7.3. Les barrières non tarifaires concernant la limitation des importations par
les formalités douanières et administratives ……………………………… 47
7.3.1. L’évaluation de la marchandise en douane ………………………… 47
7.3.2. Les documents et les formalités supplémentaires éxigés à
l’importation ………………………………………………………. 47
Universitatea SPIRU HARET 159
7.4. Les barrières qui dérivent de la participation de l’Etat aux activités
commerciales ……………………………………………………………... 48
7.4.1. Les achats gouvernamentaux (pour le marché publique) ………….. 48
7.4.2. Le commerce d’Etat ………………………………………………... 48
7.5. Les barrières non tarifaires qui proviennent de standards techniques et de
qualité appliqués aux produits importés ………………………………….. 48
7.5.1. Les normes sanitaires et phitosanitaires ……………………………. 48
7.5.2. Les normes de sécurité utilisées pour les produits …………………. 49
7.5.3. Les normes concernant l’embalage, le marquage et l’étiquettage …. 49
8. La politique commerciale extérieure promotionelle et de stimulation de
l’exportation de marchandises des Etats et ses instruments …………………… 52
8.1. L’experience internationale dans le domaine de promotion et stimulation de
l’export ……………………………………………………………………. 55
8.2. La politique commerciale extérieure promotionelle de l’exportation …….. 63
8.3. La politique commerciale extérieure pour stimuler l’exportation ………… 64
8.3.1. Les mesures de stimulation des exportations de nature budgetaire ….. 64
8.3.2. Les mesures de stimulation des exportations de nature fiscale …….. 65
8.3.3. Les mesures de stimulation des exportations de nature
financière-banquaire ………………………………………………. 66
8.3.4. Les mesures de stimulation des exportations de nature valutaire …... 67
9. Les accords commerciaux bilatéraux – importante componente de la politique
commerciale extérieure des Etats ……………………………………………… 69
Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 73
Bibliographie ……………………………………………………………………... 76
II-ème partie
ORGANISATIONS À VOCATION UNIVERSELLE ET REGIONALE
DANS LE DOMAINE DU COMMERCE INTERNATIONAL
1. Le multilatéralisme dans la politíque commercialle extérieure ………………… 79
2. Accord Général sur les Tarifs Douaniers et le Commerce (GATT) ……………. 80
3. Les prémiers cycles de négociations commercialles dans le cadre du GATT …. 83
4. Les plus importantes négociations commercialles multilatérales dans le cadre
du GATT – Le cycle Tokyo et le cycle Uruguay ……………………………… 87
4.1. Le cycle Tokyo – l’ampleur des negociations et les resultats obtenus …….. 87
4.2. Le cycle Uruguay – le cycle le plus long et le plus complexe de GATT ….. 92
5. Organization Mondiale du Commerce (OMC) ………………………………… 97
6. Les Conférences ministérielles de l’OMC après le cycle Uruguay …………….. 122
7. Conférence des Nations Unies pour le Commerce et Développement – UNCTAD …. 130
8. Les politiques commercialles régionales ………………………………………… 145
8.1. L’évolution du concept et des dimensions de l’intégration économique ….. 145
8.2. La politique commerciale extérieure de l’Union Europeéne ………………... 147
Glossaire d’autovérification ………………………………………………………. 152
Bibliographie ……………………………………………………………………... 154
1
În documentata lucrare Liberul schimb şi protecţionismul, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002, p. 10, autorul acesteia, conf. univ. dr. Eugen Gheorghiţă, atrage atenţia asupra unei
opinii de o deosebită relevanţă, valabilă şi în zilele noastre: „Faptul că ţările mici depind din
punct de vedere economic şi politic de cele puternice înseamnă că determinantele decisive ale
politicilor lor se află în afara propriilor lor frontiere” (Barrington Moore Jr., Social Origins of
Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World, Boston,
Beacon, 1967, pag. XIII).
Universitatea SPIRU HARET 9
Figura nr. 1. Componente ale politicii economice generale
2
Nicolae Sută (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contem-
porane, vol. 1, Editura Eficient, Bucureşti, 2000, p. 102.
10 Universitatea SPIRU HARET
Figura nr. 2. Locul politicii comerciale în politica economică şi în politica externă
3
O importantă contribuţie la definirea conceptului de competitivitate de export a
adus-o, încă în urmă cu peste un deceniu, prof. univ. dr. Constantin Moisuc (a se vedea
Comerţ exterior şi cooperare economică internaţională, partea I, 1988, p. 223).
Universitatea SPIRU HARET 11
TRANSPORTURI şi EXPEDIŢII INTERNAŢIONALE
4
Nicolae Sută (coordonator), op.cit. , p.102.
12 Universitatea SPIRU HARET
2. OBIECTIVELE ŞI PRINCIPIILE
POLITICII COMERCIALE EXTERNE
Caseta nr. 1
Tipologia politicilor comerciale externe ale statelor
5
Geneza acestei clasificări o găsim într-o primă formă în lucrarea coordonată de
Maria Scvorţov şi Octavian Botez, Politici comerciale contemporane. Politica comercială
a R.S. România, Bucureşti, 1988, p. 18.
Universitatea SPIRU HARET 15
În al doilea rând, în funcţie de numărul partenerilor şi felul aranjamentelor,
convenţiilor şi acordurilor încheiate între aceştia, politicile comerciale externe pot fi:
1) unilaterale (în general, cele adoptate de statele puternice);
2) bilaterale (acorduri între perechi de state partenere);
3) regionale sau subregionale (rezultat al acordurilor convenite între grupe de
state din aceeaşi regiune sau subregiune; în special sub formă de acorduri de
comerţ liber, uniuni vamale, pieţe comune, uniuni economice şi monetare);
4) interregionale (acorduri cu participarea statelor din mai multe continente
sau zone geografice îndepărtate);
5) plurilaterale (aranjamente convenite de mai multe state, în funcţie de
interesul acestora);
6) multilaterale (în cadrul unor aranjamente ale organizaţiilor internaţionale
la scară mondială cu participarea, practic, a tuturor statelor membre ale acestor
organizaţii).
În al treilea rând, după criteriul pe care şi-l propun statele în politicile lor
comerciale externe, pe de o parte, de a apăra unele ramuri de producţie faţă de
concurenţa produselor străine, iar pe de altă parte, de a promova şi stimula
exporturile, precum şi după instrumentele utilizate pentru atingerea scopului
respectiv, politicile comerciale externe pot fi grupate în: politici tarifare (vamale),
politici netarifare (inclusiv paratarifare) şi politici promoţionale şi de stimulare a
exportului6.
În al patrulea rând, din punct de vedere al gradului de protecţie a pieţei
interne şi a producţiei naţionale, tipurile de politică comercială externă se dife-
renţiază – de la cele cu regimul cel mai dur, respectiv autarhic, la cele cu un regim
caracterizat prin protecţionism şi, în sfârşit, la cel mai nerestrictiv regim, acela de
liber schimb.
• Comportamentul autarhic în politica comercială externă a statelor este o
componentă a acelei politici economice care îşi propune dezvoltarea prin izolare de
economiile altor ţări, creând o economie naţională închisă, specifică, de obicei,
situaţiilor în care statul se află în război, iar frontierele sunt închise. Politica
comercială externă autarhică restrânge drastic procesul de adâncire a diviziunii
internaţionale a muncii, conduce la penuria produselor, din lipsă de concurenţă, la
creşterea preţurilor pe piaţa internă, înrăutăţind situaţia materială a majorităţii
populaţiei. Totodată, politica comercială externă autarhică frânează dezvoltarea
relaţiilor economice dintre state şi a colaborării economice internaţionale.
• În ceea ce priveşte protecţionismul, acest tip de politică comercială externă
utilizează un ansamblu de măsuri menite să îngrădească sau să diminueze
pătrunderea mărfurilor şi serviciilor comerciale străine pe teritoriul pieţei naţionale.
Scopul acestor măsuri vizează dezvoltarea în statul respectiv a activităţilor
economice autohtone, îndeosebi industriale, şi sporirea capacităţii economice a
producătorilor de bunuri şi servicii comerciale indigene în ţările în curs de
dezvoltare, despărţite prin mari decalaje tehnologice şi comerciale de ţările
6
Dacă pentru acest tip de clasificare optează şi prof. univ. dr. N. Sută, (op. cit.,
p.103), în schimb, conf. univ. dr. Ovidiu Puiu, în lucrarea Politici economice internaţionale
(Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2000), propune o clasificare a politicilor
comerciale în politici vamale şi politici nevamale (p. 45-71 şi 72-91). În ce ne priveşte,
opinăm pentru denumirea de politica tarifară, deoarece politica vamală este mai complexă,
cuprinzând şi alte activităţi, netarifare şi paratarifare.
16 Universitatea SPIRU HARET
dezvoltate. În practica comercială externă a statelor se utilizează forme şi grade
diferite de protecţionism (figura nr. 4) derivând din motivaţiile şi efectele acestuia
atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu
produse industriale, în ultima jumătate de secol am asistat la o diminuare sensibilă
a măsurilor protecţioniste, îndeosebi prin reducerea nivelului taxelor vamale (căci
proliferarea obstacolelor netarifare a condus la un adevărat neoprotecţionism), în ce
priveşte comerţul cu produse agricole şi produse textile, instrumentarul de protecţie
s-a păstrat şi diversificat. Abia în ultimii ani s-au convenit unele reglementări pe
plan multilateral, internaţional, de natură să nu mai afecteze atât de mult produ-
cătorii şi exportatorii acestor produse, care se găsesc în marea majoritate a ţărilor
lumii.
• Liberul schimb, opus celorlalte două tipuri de politică comercială externă,
respectiv celei autarhice şi celei protecţioniste, se caracterizează printr-o tendinţă
tot mai amplă a înlăturării barierelor şi obstacolelor practicate în comerţul interna-
ţional. Semnificativ este faptul că acest tip de politică comercială externă a fost
formulat în plan teoretic şi utilizat pe parcursul întregii istorii moderne a economiei
mondiale, îndeosebi de către ţările dezvoltate. Căci, prin forţa lor economică,
aceste ţări au reuşit să aibă acces la pieţe externe de desfacere şi de aprovizionare,
atunci când celelalte state partenere nedezvoltate nu mai folosesc, în politica lor
comercială externă, instrumente ale protecţiei economiilor lor. Desigur, liberului
schimb nu i se pot nega unele avantaje (lipsa taxelor vamale sau nivelul scăzut al
acestora fac ca preţurile de import să fie mai reduse, aşa cum eliminarea restricţii-
lor cantitative la import determină producătorii naţionali să se mobilizeze pentru a
face faţă concurenţei străine privind preţurile şi calitatea), dar liberalizarea schim-
burilor o pot folosi cu beneficii substanţiale, îndeosebi, statele cu un nivel ridicat
de competitivitate.
Clasificarea politicii comerciale externe în cele trei tipuri: autarhică,
protecţionistă şi de liber schimb a avut darul de a departaja metodologic grupele de
măsuri şi reglementări pe care le iau statele pentru desfăşurarea schimburilor lor
comerciale. Experienţa internaţională arată, însă, în materie de operaţiuni de
export, import sau tranzit, că statele, într-o anumită etapă, în foarte rare cazuri
practică numai un singur tip de politică comercială externă. Şi dacă, totuşi, apar
astfel de situaţii, ele nu se desfăşoară pe perioade foarte lungi de timp, statele
alternând în comerţul exterior tipurile de politică comercială externă, îndeosebi
protecţionismul cu liberalismul comercial (liberul schimb), în funcţie de stadiul lor
de dezvoltare economică, de perioadele de avânt sau de recesiune ori în situaţii
speciale7. Istoria comerţului internaţional mai relevă faptul că politica protec-
ţionistă şi cea de liber schimb s-au succedat, în timp, şi în funcţie de conjunctura
internaţională. De asemenea, în funcţie de interesele statelor s-au utilizat în aceeaşi
etapă a economiei mondiale atât măsuri de liber schimb, cât şi măsuri protecţio-
niste.
7
Acad. N.N. Constantinescu a introdus în literatura de specialitate noţiunea de
anarho-liberalism, referindu-se la faptul că, în România, de la protecţionismul generat de
planificarea centralizată s-a sărit, în perioada de tranziţie, începând cu anii ’90 ai secolului
XX, la un liberalism exagerat pentru o ţară în curs de dezvoltare, transformată, astfel, într-o
piaţă lărgită pentru producţia străină, în dauna celei naţionale.
Tendinţa predominantă a politicilor comerciale vizează însă liberalizarea comerţului
internaţional, în contextul globalizării economice şi regionalizării, care conduc la deschi-
derea economiilor naţionale faţă de exterior, pe plan mondial sau regional.
Universitatea SPIRU HARET 17
18
Universitatea SPIRU HARET
Figura nr. 4. Tipologia politicilor comerciale externe – de la protecţionism la liber schimb
4. GLOBALIZAREA, INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE
ŞI POLITICA COMERCIALĂ EXTERNĂ
8
Ovidiu Puiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000, p. 33.
9
Ovidiu Puiu, op. cit., p 33.
Universitatea SPIRU HARET 19
Asemenea considerente au făcut ca la Conferinţa ministerială a Organizaţiei
Mondiale a Comerţului de la Doha (Qatar), de la sfârşitul anului 2001, să se acorde
mai multă atenţie problemelor cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare şi,
îndeosebi, ţările cele mai puţin avansate ale lumii.
În acelaşi context, al deschiderii pieţelor, la sfârşitul secolului al XX-lea şi
începutul secolului al XXI-lea, are loc expansiunea investiţiilor străine şi a
mişcărilor de capital, tot mai strâns legate de dezvoltarea comerţului internaţional.
„În prezent, investiţiile străine reprezintă principalul element al globalizării, depă-
şind ca importanţă şi efecte comerţul internaţional”; „volumul (stocul) investiţiilor
străine directe a crescut de la 495,2 miliarde $ în 1985 la 4772,0 miliarde $ în
1999, deci o creştere de aproape zece ori în 14 ani; iar numărul societăţilor transna-
ţionale (principalii investitori străini) a ajuns la 63.000 cu 690.000 filiale externe în
1998, acestea controlând industria şi comerţul mondial în principal în sectoarele:
electronică, echipamente electrice, automobile, petrol-chimie şi industria farma-
ceutică10.”
10
Ion Niţă (coordonator), Politica economică externă a României, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2001, p. 211-212.
20 Universitatea SPIRU HARET
5. COMPONENTELE POLITICII COMERCIALE EXTERNE
13
Dragoş Negrescu, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările
dezvoltate, Editura Economică, 1988, p. 13.
14
Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 72.
15
Adrian Constantinescu, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 54.
22 Universitatea SPIRU HARET
Universitatea SPIRU HARET
Figura nr. 5. Componentele politicii comerciale externe
23
Pentru a înfăptui obiectivele politicii comerciale externă, este necesară o
gamă extrem de diversificată de instrumente. Întrucât politica comercială externă a
unui stat este o componentă importantă atât a politicii economice, în ansamblu, cât
şi a politicii externe a statului respectiv, instrumentele utilizate în politica comer-
cială externă trebuie să fie bine selectate, să aibă coerenţă în utilizarea lor şi să fie
în aşa fel articulate, încât să-şi poată îndeplini obiectivele propuse pe termen scurt,
mediu şi lung. Totodată, aşa cum subliniază acad. Aurel Iancu, „aplicarea diferite-
lor instrumente este în funcţie atât de structura şi nivelul de dezvoltare al
economiei, cât şi de obiectivele cuprinse în programul de guvernare”16. Succesele
în politica comercială externă depind în mare măsură de alegerea unor pachete de
instrumente, îmbinând cu profesionalism instrumentele de politică tarifară, netari-
fară, promoţională şi de stimulare a exportului.
Din raţiuni didactice, pentru însuşirea cu uşurinţă a acestor instrumente, vom
proceda la prezentarea lor în mod grupat.
16
Aurel Iancu, Bazele teoriei politicii economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998,
p. 505.
24 Universitatea SPIRU HARET
6. POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ
ŞI INSTRUMENTELE SALE
17
Printre lucrările de specialitate din România privind politica vamală, în ultima
perioadă, menţionăm: Gheorghe Caraiani, Cornel Cazacu, Zonele libere, Editura
Economică, Bucureşti, 1995 şi Vămuirea mărfurilor de export-import, Editura Economică,
1996, precum şi Eugen Dragnea, Nicoleta Ioniţă, Reglementări vamale. Nomenclatură,
origine, valoare, Editura Eurounion, Oradea, 1994.
18
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 103, primele 3 funcţii ale taxei vamale.
19
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 104.
26 Universitatea SPIRU HARET
taxei vamale să fie, de regulă, ceva mai redus, în schimb, taxele vamale devin
deosebit de mari atunci când scopul este protecţionist. Cu ani în urmă, în Chile, la
unele mărfuri se percepea o taxă vamală de 10.000 %, ceea ce stopa penetrarea pe
piaţă a mărfurilor străine similare celor autohtone.
În legătură cu efectul protecţionist al taxelor vamale, aprecierea făcută numai
pe baza nivelului taxelor vamale nominale (adică al taxelor înscrise în tarifele
vamale ale statelor) nu este suficientă, deoarece ea nu permite determinarea corectă
a gradului de protecţie. În fapt, există o rată a protecţiei nominale prin nivelul taxei
vamale de import din tariful vamal, dar important este să se calculeze rata
protecţiei efective, taxa vamală nominală urmând să se raporteze nu la întreaga
valoare a mărfii importate, ci numai la valoarea adăugată obţinută în procesul de
producţie. În acest caz, rata protecţiei efective este mult mai mare, dovedind că
aceasta creşte pe măsură ce produsele conţin mai multă valoare adăugată.
Problematica determinării taxei vamale efective a căpătat o importanţă deosebită în
cadrul rundelor de negocieri multilaterale ale fostului Acord General pentru Tarife
(vamale) şi Comerţ GATT privind reducerea taxelor vamale pe bază de concesii
reciproce. Ţările în curs de dezvoltare au demonstrat, în acest fel, că, în fapt, taxa
vamală efectivă practicată de ţările dezvoltate era mult mai mare şi avea un
caracter evident protecţionist.
Exemplul care urmează este semnificativ. Dacă taxa vamală nominală
(Tm) este zero la importatorul de ţesături în valoare de 7000$/to (Vf) în Norvegia,
iar la confecţii în valoare de 10000$/to (Vf) taxa vamală este de 30% (Tf), în cazul
în care valoarea adăugată la confecţii, pornind de la ţesături, nu este decât de
3000$, aceasta înseamnă că de fapt rata protecţiei efective (Te) este de 100%, şi nu
de 30% cât reprezintă taxa vamală nominală din tariful vamal. Formula de calcul al
ratei protecţiei efective este următoarea:
30
× 10000
Tf × Vf − Tn × Vm 3000
Te = × 100 = 100 × 100 = × 100 = 100%
Vf − Vm 10000 − 7000 3000
20
În SUA, spre exemplu, arată Jean Royer în Cours de politique commerciale, GATT
1972, se consideră, în general, că un consumator este gata să plătească până la 20 sau 25%
mai mult pentru produsele străine cum sunt: încălţămintea, confecţiile etc.
Universitatea SPIRU HARET 27
la bugetul statului, cât şi ca mijloc de asigurare a consumului, dar mai ales de
descurajare a vânzării în străinătate de materii prime şi de încurajare a prelucrării
industriale a acestora pe plan intern. Brazilia, India, Malaysia şi alte ţări în curs de
dezvoltare au practicat astfel de taxe la bumbac, cafea, iută, minereu de fier, cau-
ciuc natural etc.
Taxele vamale de tranzit se practică destul de puţin de către state şi la un
nivel scăzut, întrucât traversarea ţării de către mărfurile străine aduce indirect
venituri prin utilizarea căilor rutiere, feroviare, fluviale şi maritime, inclusiv a
conductelor.
c) După modul de percepere a taxelor vamale, acestea sunt grupate în taxe
vamale ad-valorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale mixte.
• Taxele vamale ad-valorem (asupra valorii) se percep de către stat la
importul sau exportul de mărfuri, sub forma unor cote procentuale din valoarea în
vamă CIF sau franco-frontieră a mărfurilor respective (5%, 10%, 15%). Taxa
vamală ad-valorem este cel mai des folosită în politica tarifară, având şi avantajul
că este uşor de calculat şi de perceput. Totuşi, acest tip de taxă vamală prezintă şi
inconveniente (scăderea preţurilor internaţionale diminuează încasările la buget, ca
şi unele subevaluări intenţionate ale preţurilor mărfurilor în vamă practicate de
firme). Codul de evaluare vamală adoptat în cadrul GATT la Runda Tokio (1979)
şi perfecţionat la Runda Uruguay (1994) a reuşit să găsească soluţii la incon-
venientele menţionate.
• Taxele vamale specifice se percep de către stat pe unităţi fizice de măsură a
mărfurilor importate (sau exportate), respectiv, se aplică la greutate, cantitate,
capacitate, volum. Taxa vamală specifică prezintă un avantaj faţă de utilizarea taxei
vamale ad-valorem, deoarece ea înlătură posibilitatea declarării nesincere a valorii
mărfii în vamă. În acelaşi timp însă, taxa vamală specifică, din cauza nivelului ei
fix, nu este flexibilă în cazul oscilaţiilor preţurilor externe. De exemplu, dacă o
marfă de import are o valoare de 100$/buc şi îi creşte preţul la 150$/buc, taxa
vamală specifică de 10$/buc rămâne neschimbată, fapt ce slăbeşte protecţia vamală
şi micşorează veniturile la buget. Elveţia este ţara care, prin politica sa tarifară,
percepe la import numai taxe vamale specifice. De menţionat că, pentru unele
bunuri, Uniunea Europeană percepe şi ea taxe vamale specifice (brânzeturi, unele
cereale etc.). Folosirea taxelor vamale specifice prezintă şi avantajul, faţă de cele
ad-valorem, că au un efect protecţionist mai ridicat atunci când preţurile la produ-
sele importate scad.
• Taxele vamale mixte (combinate) se percep atunci când se observă că
aplicarea taxei vamale ad-valorem nu este suficient de eficace ca instrument tarifar
de protecţie, fapt pentru care la vamă se adaugă şi taxe vamale specifice. Australia,
SUA, Uniunea Europeană folosesc acest sistem mixt de percepere, care reprezintă,
totodată, şi o încercare de atenuare a inconvenientelor aplicării numai a taxei
vamale ad-valorem.
d) După modul de stabilire sau fixare de către stat a taxei vamale ca
urmare a tratatelor, acordurilor, convenţiilor şi aranjamentelor comerciale
28 Universitatea SPIRU HARET
convenite în plan bilateral, regional sau multilateral, taxele vamale se împart în trei
categorii: autonome (unilaterale sau generale), convenţionale (sau contrac-
tuale, normale) şi preferenţiale (sau de favoare21).
Taxele vamale autonome (unilaterale sau generale) sunt taxele stabilite în
mod independent, au nivelul de protecţie cel mai ridicat şi se aplică la importul
mărfurilor din unele ţări cu care nu există un acord comercial încheiat bilateral sau
aranjamente în plan regional sau multilateral. Până în anul 1934, spre exemplu,
SUA nu încheiase încă aranjamente comerciale cu partenerii săi şi percepea la
importuri taxe vamale stabilite în mod unilateral. Astăzi, taxele vamale autonome
sunt aplicate pe o scară foarte redusă, întrucât există acorduri comerciale încheiate
între state. Atunci însă când sunt utilizate printr-un nivel extrem de ridicat, taxele
vamale autonome fac practic imposibilă pătrunderea de mărfuri pe piaţa respectivă.
Este de reţinut că, în tariful vamal comun de import al Uniunii Europene, există şi
o coloană cu taxe vamale autonome.
• Taxele vamale convenţionale (contractuale) se percep la niveluri mult
mai reduse în comparaţie cu taxele vamale autonome şi se practică între statele care
au încheiat acorduri comerciale bilaterale sau au devenit membre ale unor
aranjamente multilaterale, respectiv Acordul General pentru Tarife si Comerţ
(GATT), acum OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului), prin care ţările îşi
acordă în mod reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (Caseta nr. 2). Aplicân-
du-se astfel de taxe vamale, denumite şi contractuale, s-a îmbunătăţit sensibil
regimul comercial între statele semnatare. De subliniat că, începând cu 1 iulie
1998, Administraţia SUA a anunţat opţiunea sa pentru schimbarea denumirii de
clauză a naţiunii celei mai favorizate, care creează confuzii prin derogările de la
această clauză (vezi numeroasele aranjamente preferenţiale cu taxe vamale mai
mici), înlocuind-o cu o nouă denumire, aceea de relaţii comerciale normale.
Caseta nr. 2
Clauza naţiunii celei mai favorizate
• Taxele vamale preferenţiale sunt cele mai reduse ca nivel (uneori chiar
zero) şi se aplică de către un stat asupra importurilor din statele care se bucură de
un regim comercial preferenţial, respectiv, mai favorabil decât cel acordat ţărilor
care beneficiază de clauza naţiunii celei mai favorizate, reprezentând o derogare de
la principiul egalităţii de tratament. Un exemplu clasic l-au reprezentat taxele
vamale preferenţiale acordate de metropolă, în regim de favoare, mărfurilor venite
din colonii (este cazul „preferinţelor imperiale” britanice instituţionalizate în 1932).
Dacă, iniţial, taxele vamale preferenţiale stabilite într-un cadru bi sau multilateral
erau reciproce, în ultimele câteva decenii s-a extins tipul de taxe vamale
preferenţiale unilaterale, nereciproce, acordate de ţările dezvoltate la produsele
manufacturate originare din ţările în curs de dezvoltare, ca în cazul Sistemului
Generalizat de Preferinţe (SGP), şi al preferinţelor vamale acordate de Uniunea
Europeană ţărilor asociate din Africa, zona Caraibelor şi Pacific (ACP).
Proliferarea taxelor vamale preferenţiale a avut loc şi în cadrul schimburilor de
mărfuri între ţările în curs de dezvoltare, prin aranjamente specifice (Protocolul
celor 16 şi Sistemul Global de Preferinţe Comerciale). De preferinţe vamale
beneficiază mărfurile originare din statul căruia i s-a acordat această favoare în
proporţie de 100%, precum şi produsele care au suferit o transformare substanţială
de minimum 50% din preţul FOB prin cheltuielile materiale şi de manoperă
efectuate pe teritoriul ţării beneficiare.
În continuare prezentăm modul în care se utilizează tarifele vamale (Caseta nr. 3).
Caseta nr. 3
Modul în care se utilizează tarifele vamale de import ale unor ţări
pentru a alege cea mai avantajoasă ţară din punct de vedere al nivelului
taxei vamale aplicate produselor de export
22
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 111.
23
Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 56.
32 Universitatea SPIRU HARET
Caseta nr. 3 (continuare)
2. Pentru exportatorii din diferite ţări ale lumii, deci şi pentru exportatorii
români, este obligatorie cunoaşterea modului de utilizare a tarifului vamal de
import al unei ţări, unde, îşi propun să vândă, pentru a aprecia avantajele accesului
pe piaţa străină respectivă din acest punct de vedere.
3. Analiza tarifului vamal de import al unei ţări începe prin studierea legii
vamale şi a instrucţiunilor de utilizare a tarifului vamal, aflate în prima parte a
acestuia, precum şi a sumarului situat în ultimele pagini ale tarifului vamal.
4. Pentru a putea identifica produsele ce se doresc a fi exportate în ţara al
cărei tarif vamal de import este analizat, în sumarul din ultimele pagini ale tarifului
se găsesc cele 97 capitole cuprinzând bunurile, respectiv capitolele 1-24 pentru
produse agricole şi 25-97 pentru produse industriale, conform Nomenclatorului
Convenţiei privind Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor.
5. Din momentul identificării capitolului de bunuri, se reţine numărul paginii
unde poate fi găsit produsul în tariful vamal, iar apoi se caută poziţia tarifară cu 6-8
cifre ce indică produsul şi taxa vamală care se aplică în funcţie de acordurile
comerciale convenite între parteneri.
6. Întrucât majoritatea statelor percep o taxă vamală de import în procente
asupra valorii mărfurilor în vamă, în condiţia de livrare CIF (cost, asigurare,
transport), dacă acordul comercial a fost încheiat pe baza clauzei naţiunii celei mai
favorizate, se va avea în vederea nivelul procentual din coloana respectivă, în care
există menţiunea: taxă vamală convenţională sau contractuală sau în vigoare, într-un
an dat.
7. Dar tariful vamal de import poate avea şi alte coloane, spre exemplu, cu
taxa vamală autonomă, în care se află nivelul cel mai ridicat practicat în relaţiile cu
ţările cu care nu există nici un acord comercial încheiat. Totodată, pot exista şi alte
coloane ale tarifului vamal de import, respectiv cele cu taxă vamală preferenţială,
având un nivel mult mai mic decât taxa vamală pe baza clauzei naţiunii celei mai
favorizate. România beneficiază în prezent de taxe vamale preferenţiale fie din
partea ţărilor dezvoltate, fie din partea unor ţări în curs de dezvoltare (exemplu:
SGP, SGPC, P16).
8. Având în vedere că un exportator are interes să aibă acces pe o piaţă
externă unde taxele vamale de import au nivelul cel mai redus, bazat pe acordul
comercial bilateral sau alte acorduri plurilaterale sau internaţionale semnate,
acesta va căuta să-şi livreze produsele în ţările unde i se va percepe taxa vamală
cea mai mică, pentru a fi competitive ca preţ.
9. În acest sens, pentru a se realiza exportul, de către o ţară, în condiţiile cele
mai avantajoase, respectiv cu taxele vamale minime sau chiar la cota zero, vor fi
studiate cât mai multe tarife vamale ale ţărilor importatoare ale produselor unde
există interes pentru pătrunderea pe piaţă.
10. Trebuie menţionat că, în unele ţări, se practică, urmare a negocierilor
purtate, inclusiv contingente tarifare cantitative şi valorice, fie cu scutire totală a
taxei, fie cu scutire parţială; după depăşirea acestor contingente se aplică taxa pe
baza clauzei naţiunii celei mai favorizate stabilită pentru anul în vigoare.
24
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 115.
25
N. Sută (coordonator), op. cit., vol. 1, p. 116; Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p.63.
34 Universitatea SPIRU HARET
Zonele libere se amplasează, de obicei, în apropierea sau în interiorul unei
reţele de infrastructură prin care are loc tranzitarea unui mare volum de bunuri de
import şi export, cum sunt porturile maritime şi fluviale, importantele puncte de
frontieră situate pe căi ferate şi rutiere continentale, aeroporturi internaţionale. În
perimetrul zonelor libere au acces toate mărfurile, cu excepţia celor al căror import
este interzis de legislaţia statului respectiv (exemplu, armament, droguri etc.). În
interiorul zonelor libere sunt permise diferite operaţiuni, de la cele mai simple
(depozitare, sortare, reambalare) până la cele mai complexe (prelucrarea industrială
în cadrul unor întreprinderi de producţie moderne construite cu investiţii de capital
străin). Este de subliniat că în cazul în care la realizarea produselor în zona liberă
industrială sau în zona economică specială există o participare procentuală notabilă
constând din subansamble şi alte materiale provenite din ţara pe care se află zona
liberă, produsele finite pot fi introduse în teritoriul vamal al statului respectiv, fără
a li se aplica taxele vamale de import26.
Antrepozitele vamale sunt forme ale restrângerii teritoriului vamal, ame-
najate în spaţii mai mici, limitate la clădiri dotate în mod special, în care sunt
depozitate şi păstrate mărfurile importate pe o perioadă de timp determinată, fără a
se percepe taxe vamale de import. De regulă, antrepozitele vamale sunt amplasate
în centre comerciale şi industriale mai importante, porturi sau puncte cu trafic
intens de transport. Aceste antrepozite sunt administrate de birouri vamale care
urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor din antrepozitele respective.
Antrepozitele vamale facilitează întreprinderilor producătoare accesul la materii
prime şi pieţe, subansamble şi componente din import pe măsura nevoilor pro-
ducţiei. Astfel, se evită plata taxelor vamale de import în totalitate la valoarea măr-
furilor de import. Antrepozitele vamale permit ca vămuirea mărfurilor, respectiv
aplicarea taxelor vamale de import să se efectueze eşalonat, la nivelul necesităţilor
parţiale de aprovizionare şi consum, solicitate de firmele din ţara pe al cărei terito-
riu se află antrepozitele vamale.
Antrepozitele vamale se prezintă sub două forme: antrepozite reale şi antre-
pozite nominale. La rândul lor, antrepozitele reale pot fi antrepozite de stocare şi
antrepozite nominale27.
• Antrepozitele reale sunt dotate cu instalaţii de depozitare sau efectuare a
altor operaţiuni, iar mărfurile sunt sub controlul organelor vamale ale statului
respectiv. Când mărfurile părăsesc antrepozitele pentru a fi utilizate în producţie
sau consum, ele sunt vămuite, suportându-se plata taxelor vamale aferente.
Antrepozitele reale sunt de două feluri:
– antrepozite de stocare, care sunt destinate stocării mărfurilor sau condi-
ţionării şi ambalării acestora. Pentru produsele explozibile, produsele
inflamabile etc., stocarea se efectuează, în condiţii de securitate sporite, în
antrepozite speciale din punct de vedere al dotărilor;
26
O tratare exhaustivă a activităţii desfăşurate în zonele libere din 76 de ţări din
Europa, America de Nord, Centrală şi de Sud, Africa şi Asia a fost realizată de Gheorghe
Caraiani şi Cornel Cazacu în lucrarea Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995.
27
Ovidiu Puiu, op. cit., p. 64.
Universitatea SPIRU HARET 35
– antrepozitele industriale facilitează operaţiunile de prelucrare a produ-
selor, existând un control şi o supraveghere vamală cu caracter permanent a
acestor antrepozite. De regulă, deţinătorii antrepozitelor industriale au
obligaţia ca o anumită cotă (de exemplu, 40%) din produsele fabricate să fie
exportată.
• Antrepozitele nominale (sau fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar
nu întrunesc condiţiile decât pentru păstrarea produselor care se deteriorează mai
greu, respectiv care nu sunt perisabile. Aceste antrepozite sunt înfiinţate de diverse
întreprinderi în magazii proprii.
În afară de clasificarea în antrepozite reale şi nominale, antrepozitele vamale
mai pot fi grupate în: publice (destinate depozitării de mărfuri de către orice
persoană) şi private (destinate depozitării mărfurilor de către cei cărora le aparţin
depozitele).
28
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p. 464.
29
Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 65.
36 Universitatea SPIRU HARET
reglementează importul temporar, printre care Convenţia vamală cu privire la
admiterea temporară a mărfurilor – ATA (Bruxelles, 1961).
Regimul vamal de perfecţionare activă permite unei întreprinderi importul
de bunuri, fie prin suspendarea taxelor vamale şi a altor taxe de import (în cazul
operaţiunilor de prelucrare în lohn), fie prin achitarea, iar apoi restituirea taxelor
vamale şi a altor taxe de import la frontieră, când produsele sunt exportate şi
reprezintă totalitatea sau numai o parte a cantităţii de bunuri importate (regimul de
drawback).
Regimul vamal de perfecţionare pasivă este regimul suspensiv ce se acordă
bunurilor exportate pentru a fi prelucrate, transformate sau reparate în străinătate şi
care ulterior sunt reimportate. În momentul reimportului, se acordă o exonerare totală
sau parţială de la plata taxelor vamale şi a altor drepturi de import. Exonerarea se
aplică, inclusiv, reparaţiilor cu titlu gratuit, dar nu şi celor cu titlu oneros.
Regimul de transformare sub control vamal este un regim vamal
suspensiv sub care pot fi plasate orice fel de bunuri străine ce suferă operaţiuni de
transformare. Acestea pot fi: transformarea în mostre, recuperarea de părţi sau
componente, reducerea la starea de deşeuri etc. În funcţie de gradul de transformare
a mărfurilor, titularul operaţiunii va solicita autorităţilor vamale încadrarea într-un
alt regim vamal a produselor rezultate din transformarea efectuată30.
Ansamblul instrumentelor politicii comerciale externe a este prezentat în
Schema nr. 1.
Schema nr. 1
INSTRUMENTELE POLITICII COMERCIALE TARIFARE EXTERNE
30
Problematica din acest subcapitol (6.4.) formează obiectul de studiu al viitorilor
inspectori vamali din Franţa, pe baza cursului lui Claude Pacreau, Les régimes économiques
d’utilisation et de transformation, École Nationale des Douanes, Neuelly, 1991.
Universitatea SPIRU HARET 37
Schema nr. 1 (continuare)
3. Teritoriu vamal – acelaşi ca dimensiune cu
teritoriul naţional
– diferit ca dimensiune de
teritoriul naţional:
mai mare mai mic
• zonă de liber schimb • zone libere
• uniune vamală • antrepozite vamale reale sau
nominale
4. Regimuri – definitive (includ exportul şi importul de mărfuri)
vamale – tranzit vamal
– antrepozitul vamal
– suspensive – perfecţionare activă
– perfecţionare pasivă
– admiterea temporară
– transformarea sub control
vamal a mărfurilor
Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru
31
D. Negrescu, op.cit., p.12.
32
D. Negrescu, op.cit., p.14.
Universitatea SPIRU HARET 39
Ar mai fi de menţionat faptul că politica comercială netarifară utilizează
instrumente directe mult mai ferme decât politica comercială tarifară. De aceea,
abordarea frontală a barierelor netarifare în politica comercială externă este mult
mai delicată decât în cazul taxelor vamale, întrucât pune în discuţie aspecte ce ţin
de atribute ale suveranităţii naţionale (D. Negrescu , op.cit., 1998, p.12).
Instrumentele de politică comercială netarifară reprezintă un complex de
măsuri, norme şi bariere cu caracter comercial, fiscal, vamal, bancar, valutar,
administrativ şi tehnic – exceptând măsurile de ordin tarifar, bazate pe aplicarea de
taxe vamale – menite să interzică sau să limiteze pătrunderea de mărfuri străine pe
piaţa unui stat sau a unui grup de state. Obiectivele pe care le au de îndeplinit aceste
instrumente netarifare, a căror diversitate este deosebit de mare (circa 800
identificate în cadrul GATT şi aproximativ 2000 menţionate în lucrările Secre-
tariatului UNCTAD), vizează în principal apărarea pieţii interne de concurenţa
străină şi/sau echilibrarea balanţei comerciale33.
Există anumite particularităţi ale instrumentelor netarifare faţă de cele tari-
fare (vamale), dintre care cele mai importante pot fi sintetizate astfel:
a) acţionează pe tot parcursul mărfurilor de la exportator până la consu-
matorul fiscal din ţara importatoare (nu ca în cazul taxelor vamale, care se aplică
numai la frontiera importatorului);
b) au o extrem de mare diversitate şi un grad diferenţiat de protecţie, în
funcţie de instrumentul netarifar aplicat;
c) provin dintr-o largă gamă de domenii (comercial, fiscal, bancar, adminis-
trativ, tehnic, fitosanitar etc.);
d) sunt mai greu de cunoscut, din lipsă de transparenţă, de către exportatori şi
este mai greu de apreciat, în multe cazuri, gradul de protecţie şi de discriminare;
e) au o arie extinsă de influenţare a restrângerii importurilor, fie direct,
vizând cantitatea sau valoarea acestora, fie indirect, prin intermediul preţurilor, fie
prin alte căi dintre cele mai ingenioase.
Când se transformă într-o evidentă frână în calea exporturilor mărfurilor
străine, instrumentele şi măsurile netarifare capătă denumirea, în literatura de
specialitate, de obstacole netarifare.
In conformitate cu clasificarea efectuată de experţii GATT, cele 5 mari grupe
de instrumente netarifare au în vedere:
• Limitări directe cantitative (îndeosebi la importuri).
• Limitări indirecte la importuri prin mecanismul preţurilor.
• Restricţii la import decurgând din formalităţile vamale şi administrative la
import.
• Bariere rezultând din participarea statului la activităţile comerciale.
• Bariere tehnice decurgând din standardele aplicate produselor importate34.
33
N. Sută (coordonator), op.cit., vol. l, p.120; O.Puiu (coordonator), op.cit., p.72.
34
În manualul citat, coordonat de profesorul N. Sută, vol.l, la p.121, este utilizată
această clasificare şi se face referire la faptul că în literatura de specialitate se întâlnesc şi
alte clasificări ale barierelor netarifare: protecţionism legislativ, protecţionism administra-
tiv, protecţionism emoţional (psihologic, n.n.). Merită a mai fi reţinută, ca o barieră netari-
fară, şi acordarea condiţionată a tranzitului printr-o ţară.
40 Universitatea SPIRU HARET
7.1. Limitarea cantitativă a importurilor
Restricţiile cantitative au ca efect direct limitarea importului de produse
străine concurente, sporind sensibil gradul de protecţie a producţiei indigene.
Sistemul restricţiilor cantitative acţionează atât pe linia utilizării optime a forţei de
muncă interne, cât şi pentru echilibrarea balanţei comerciale, atunci când aceasta
este deficitară. Totodată, prin limitarea cantitativă se protejează mai bine producă-
torii autohtoni de concurenţa mărfurilor străine, în raport cu aplicarea metodelor
tradiţionale ale politicii comerciale externe tarifare, astfel că taxele vamale trec pe
un plan secundar în arsenalul instrumentelor de apărare comercială.
Deşi Statutul GATT prevede desfiinţarea restricţiilor cantitative discri-
minatorii la import (art. XI şi XIII), totuşi el admite folosirea lor temporară în baza
unor derogări, în special în cazul dificultăţilor în balanţa de plăţi externă a unor ţări
membre (art. XII). Totodată, se mai permit derogări pentru protecţia agriculturii
(art. XI) şi pentru protejarea economiilor ţărilor în curs de dezvoltare (Partea a IV-a
din Statutul GATT). Utilizarea restricţiilor cantitative pentru perioade mai lungi de
timp decât este necesar, poate afecta atât consumatorii interni, deoarece cresc
preţurile interne pe piaţă, dacă cererea este mai mare decât oferta, cât şi exporta-
torii străini, în special, pe cei din ţări în curs de dezvoltare, prin accesul îngrădit pe
pieţele externe.
Această limitare cantitativă a importurilor se realizează de către state prin
următoarele procedee:
7.1.1. Interdicţiile (prohibiţiile) la import constituie instrumentul cel mai
radical de protecţie, care interzice total sau parţial, pe o perioadă de timp,
pătrunderea anumitor produse sau grupe de produse străine pe o piaţă. Interdicţiile
la import se decid de autorităţi, fie din motive economice (deficit cronic al balanţei
de plăţi sau pentru protejarea unei producţii interne grav ameninţate de concurenţa
străină, de exemplu, florile în Danemarca, la un moment dat), fie din motive
politice (embargou împotriva unui stat sau a unor state – vezi cazul mărfurilor din
Israel interzise pe teritoriul ţărilor arabe), fie din alte motive de o maximă gravitate
(protecţie fitosanitară şi asigurarea stării sănătăţii şi securităţii populaţiei – cum a
fost în cazul prohibirii importului de carne provenită de la „vacile nebune” – sau
protecţia mediului etc.).
Modalitatea prin care se realizează interdicţiile este refuzul autorităţilor de a
elibera licenţele de import la produsele sau grupele de produse cărora li se aplică
această măsură netarifară extremă.
Interdicţiile practicate de unele ţări sau grupe de ţări sunt selective şi tempo-
rare, în scopul menţinerii unui echilibru între cerere şi ofertă şi al comercializării în
sezon a produselor agricole autohtone (la legume şi fructe).
Printre efectele negative ale prohibirii îndelungate a unor importuri, pe lângă
creşterea preţurilor interne, se adaugă şi o reducere treptată a calităţii mărfurilor
indigene, care nu mai sunt concurate. Totodată, pe piaţa de consum se remarcă
existenţa unui nomenclator mai restrâns de mărfuri din categoria celor prohibite la
import, precum şi un redus efort de corectare şi inovare pentru produsele respective.
35
În politica comercială externă există şi practica unor contingente de export,
utilizate îndeosebi pentru exportul de materii prime, care, livrate în străinătate în cantităţi
mari, ar dezechilibra consumul intern sau nu ar asigura aprovizionarea industriei indigene.
Contingentele de import practicate pot fi globale (cantitative sau valorice), fără o repartiţie
a acestora pe ţări de provenienţă, fie individuale, respectiv bilaterale, adică reprezintă
cantităţi sau valori maxime admise la importul anumitor bunuri pe o perioadă determinată
de timp şi provin dintr-o anumită ţară (spre exemplu, 700.000 perechi de încălţăminte de
damă, din Turcia). Contingentările individuale se înscriu, de regulă, în acordurile şi
protocoalele comerciale bilaterale. Spre deosebire de contingentele globale, în cazul conti-
ngentelor individuale de import pot apărea şi discriminări faţă de unele ţări exportatoare.
42 Universitatea SPIRU HARET
sau valorică a acestora, la licenţele individuale specifice se precizează, pe lângă
ţara de provenienţă a importurilor, şi plafonul fizic sau valoric al acestora din ţara
respectivă.
7.1.4. Limitările „voluntare” la export (autolimitările)
Recrudescenţa protecţionismului comercial, începând cu sfârşitul anilor ’60 şi
primii ani ’70 din secolul al XX-lea, a dus la apariţia a noi tipuri de restricţii
cantitative (neoprotecţioniste), una dintre acestea fiind şi limitarea „voluntară” sau
autolimitarea la export. Aceasta acţionează sub ameninţarea unor ţări sau grupe de
ţări dezvoltate importatoare, care avertizează exportatorii că, dacă nu-şi limitează
de bunăvoie exporturile unor produse la un anumit nivel, li se vor aplica în mod
autonom contingente de import mult mai restrictive şi pe o perioadă mai îndelun-
gată de timp. Limitările „voluntare” la export sunt aranjamente, oficiale sau
neoficiale, prin care ţara exportatoare, la cererea şi sub presiunea ţării importatoare,
este de acord să limiteze exporturile sale de anumite produse către ţara respectivă
importatoare la un nivel inferior celui care s-ar realiza în condiţii normale de
competitivitate pe piaţa internaţională36.
Limitările „voluntare” la export pot fi bilaterale sau multilaterale, în funcţie
de numărul ţărilor participante la astfel de aranjamente. La început, limitarea
„voluntară” la export a făcut obiectul unor înţelegeri între SUA şi Japonia, pentru
produsele industriei uşoare – textile, produse din piele – şi apoi pentru produsele
siderurgice, automobile, produse ale industriei electrotehnice şi electronice etc.
Ulterior, au fost încheiate înţelegeri similare între Comunitatea Economică
Europeană şi Japonia pentru o serie de produse japoneze foarte competitive din
domeniul siderurgiei, automobilului, electronicii etc. Treptat, în deceniile opt, nouă
şi zece ale secolului al XX-lea, ţările dezvoltate au început să impună limitări la
export şi altor ţări în curs de dezvoltare şi foste socialiste, la o serie de produse
(textile, confecţii, încălţăminte, produse siderurgice, rulmenţi, componente electro-
nice etc.) considerate a fi sensibile sau foarte sensibile la concurenţa acestora37.
7.1.5. Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor se înscriu
în acelaşi cadru al obstacolelor de tip neoprotecţionist şi sunt de dată relativ recentă
în practica relaţiilor comerciale internaţionale. Aceste acorduri sunt, în fapt,
înţelegeri bi şi multilaterale care intervin între state şi care vizează limitarea
negociată şi controlată a comerţului internaţional cu anumite produse sau grupe de
produse. În plus, faţă de restricţia cantitativă „convenită” pe bază de negocieri, prin
care exportatorii îşi autolimitează „voluntar” vânzările în străinătate, în ceea ce
priveşte acordurile referitoare la comercializarea ordonată a produselor, în cadrul
acestor înţelegeri au fost incluse şi prevederi privind nivelul preţurilor externe, de
tranzacţie, cât şi clauza de salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare
36
Aurel Ghibuţiu, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.141.
37
În op. cit. la p. 125, profesorul N.Sută arată că „numărul aranjamentelor de limitare
voluntară a exporturilor crescuse la circa 300 la sfârşitul anului 1990 (din care circa 80 au
fost negociate de SUA, circa 90 de către Comunitatea Economică Europeană, iar restul de
către alte state dezvoltate)”.
Universitatea SPIRU HARET 43
atunci când interesele lor sunt lezate. Cel mai tipic exemplu de acord privind
comercializarea „ordonată” a produselor l-a reprezentat „Aranjamentul privind
comerţul internaţional” cu textile, cunoscut şi sub denumirea de „Aranjamentul
Multifibre” care a expirat în cursul Rundei Uruguay. Acum, şi produsele textile şi
de îmbrăcăminte sunt supuse aceloraşi reglementări ca şi alte mărfuri în cadrul
Statutului GATT – 1994.
38
Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993, p.425.
Universitatea SPIRU HARET 45
7.2.4. Taxele de retorsiune se aplică de către state în cazul în care mărfurile
provenite din străinătate se vând la preţuri neloiale, respectiv, se practică, fie
preţuri de dumping de către firmele comerciale, fie preţuri subvenţionate de la
bugetul statelor exportatoare. Ca răspuns la practicile neloiale, care, prin preţurile
joase de vânzare, destabilizează producţia internă a statului importator, făcând
aproape imposibilă comercializarea mărfurilor indigene, în politica lor comercială
externă, unele state recurg, ca instrumente de apărare, la taxele antidumping şi
taxele compensatorii. Atunci când aceste taxe sunt foarte mari, utilizarea lor de
către state are un scop vădit protector.
Taxele antidumping constituie impuneri suplimentare celor vamale care se
aplică importurilor la preţuri de dumping, respectiv, la preţuri mult mai mici decât
preţurile pieţei internaţionale. Astfel de măsuri netarifare se aplică atunci când s-a
produs sau este iminentă ameninţarea producerii unui prejudiciu important
producţiei interne existente sau când, prin practicarea preţurilor de dumping, se
determină întârzierea considerabilă a creării unei astfel de industrii în ţara
importatorului. Codul antidumping din anul 1969, revizuit la Rundele de negocieri
GATT (Tokio şi Uruguay), au precizat situaţiile de dumping. Pentru a determina o
situaţie de dumping, sunt necesare trei elemente cumulative: dovedirea practică a
preţurilor de dumping, existenţa unui prejudiciu grav şi o legătură cauzală între
preţurile anormal de scăzute şi cauzarea prejudiciului pretins. Organizaţia Mon-
dială a Comerţului, în Raportul anual pe anul 2001, releva faptul că la 30 iunie
2001 erau în vigoare 1121 de măsuri antidumping, din care cele mai numeroase
fuseseră luate de SUA (300), Uniunea Europeană (190), Africa de Sud (104),
India (91), Canada (88) şi Mexic (80).
Taxele compensatorii (antisubvenţie) reprezintă taxe suplimentare percepute
de către ţara importatoare, peste taxele vamale, în vederea neutralizării oricărei
prime sau subvenţii acordate, direct sau indirect, la producerea mărfii sau exportul
produsului străin. Deci, dacă în cazul taxelor compensatorii sunt vizate bunurile
subvenţionate la nivel de stat exportator, în ce priveşte taxele antidumping, ele se
aplică la nivelul firmelor comerciale ce utilizează preţuri de dumping pentru
pătrunderea în forţă pe piaţa externă. Conform Codului asupra subvenţiilor şi
taxelor compensatorii adoptat la Runda Tokio şi revizuit la Runda Uruguay,
instituirea de taxe compensatorii va putea fi făcută ca urmare a unor anchete, care
au determinat existenţa, gradul şi efectul subvenţiei, respectiv, cauzarea unui
prejudiciu important unei ramuri de producţie naţională sau producerea unei
întârzieri sensibile în crearea unei ramuri productive naţionale în ţara importato-
rului. Conform aceleiaşi surse menţionate anterior, la 30 iunie 2000 erau în vigoare
95 de măsuri sub formă de taxe compensatorii, din care numărul cel mai mare era
aplicat în SUA (46), Uniunea Europeană (13) şi Mexic (10).
7.2.5. Depozitele (depunerile) prealabile la bancă în valută la import
Una din măsurile eficiente de politică comercială netarifară luate de state
pentru descurajarea creşterii importurilor sau diminuarea deosebită a acestora
constă în obligativitatea beneficiarului unei licenţe de import de a crea o rezervă
bancară în valută (de obicei, la banca centrală). Mărirea depozitului este stabilită în
general ca o cotă procentuală din valoarea importului, iar perioada acestei rezerve
poate atinge şi 6 luni înaintea efectuării importului. La sfârşitul deceniului şapte şi
46 Universitatea SPIRU HARET
începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, ţări dezvoltate, ca Marea Britanie,
Spania şi Italia, în perioade de dezechilibru al balanţei de plăţi externe, au practicat
astfel de depozite, ca şi ţări în curs de dezvoltare, precum Brazilia şi Turcia.
Deoarece sumele depuse la bancă nu sunt purtătoare de dobânzi, firma impor-
tatoare, în cazul în care nu renunţă la cumpărarea mărfii de pe piaţa externă, va
căuta să recupereze blocarea sumei depuse şi pierderea dobânzii, prin solicitarea
unor reduceri de preţ din partea exportatorului străin. Aşa se explică faptul că
depozitele prealabile în valută la import reprezintă bariere netarifare în calea
mărfurilor provenite din străinătate, care determină reducerea preţului, iar când nu
este posibil, reducerea importurilor, din cauza costului ridicat al acestora39.
39
Academicianul Costin Kiriţescu, în lucrarea Relaţii valutar-financiare interna-
ţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.196-205, a tratat această
problemă pe larg în capitolul XVII: „Instrumente valutar-financiare defensive şi ofensive”.
Universitatea SPIRU HARET 47
7.4. Bariere netarifare derivate din participarea statului
la activităţile comerciale
În această categorie de bariere netarifare intră: favorizarea firmelor naţionale
atunci când se organizează licitaţii pentru achiziţii guvernamentale; acordarea unor
avantaje şi facilităţi suplimentare firmelor de stat (în defavoarea firmelor străine
concurente); instituirea monopolului de stat asupra importului unor produse, prin
stabilirea de preţuri ridicate, care conduc la contracţia importurilor. Astfel de
bariere sunt:
7.4.1. Achiziţiile guvernamentale (pentru piaţa publică)
A existat o practică a unor state ca aprovizionarea instituţiilor lor (ministere,
departamente, organe centrale bugetare) să se facă, îndeosebi, de către firmele
naţionale, chiar dacă acestea sunt ca preţ mai scumpe şi de o mai scăzută calitate.
Bineînţeles că în aceste situaţii se discriminează importurile, deci firmele
exportatoare străine, astfel de procedee fiind şi ele importante bariere netarifare. În
vederea reducerii şi eliminării acestor obstacole şi pentru a se crea condiţii normale
de concurenţă pe pieţele externe, la Runda Uruguay s-a adoptat Acordul cu privire
la achiziţiile guvernamentale. Acordul a precizat că se încadrează în reglementările
sale licitaţiile de o valoare egală sau superioară celei de circa 195.000 dolari (sumă
stabilită în 1981). Acordul inserează şi clauze privind tratamentul special şi
diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Nerespectarea acordului
constituie o barieră tarifară care limitează importurile.
7.4.2. Comerţul de stat
Activităţile desfăşurate de întreprinderile de stat în planul relaţiilor comer-
ciale internaţionale au făcut obiectul unei permanente supravegheri din partea
GATT, iar în prezent de către OMC. Aceasta, întrucât experienţa arată că statele
oferă, uneori, întreprinderilor sale facilităţi de ordin fiscal sau de altă natură, în
felul acesta dezavantajând firmele străine concurente. Asemenea privilegii acordate
întreprinderilor de stat autohtone reprezintă, în fapt, obstacole de tip netarifar în
comerţul exterior internaţional, îndreptate împotriva firmelor din alte ţări, interesa-
te să-şi promoveze exporturile.
40
Clasificarea a fost preluată din N.Sută şi Sultana Sută-Selejan, Comerţ interna-
ţional şi politici comerciale contemporane, vol. I, Editura Economică, Bucureşti, 2003,
p.129.
Universitatea SPIRU HARET 49
port al acesteia a fost transportată cu vase aparţinând flotei sale. Un astfel de
exemplu l-a oferit Austria, care, în perioada interbelică, era de acord cu
tranzitarea teritoriului său de către mărfurile străine sosite în porturile din
Viena şi Linz, numai dacă bunurile fuseseră transportate pe Dunăre cu vase
austriece (Victor Bădulescu, Tratat de politică comercială. Comerţ exterior şi
schimburi internaţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1946, p. 205).
3. Recurgerea la măsuri de salvgardare constituie o practică de politică
comercială şi de protecţie pe care statele o aplică, în circumstanţe excepţionale,
pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale unor importuri, de natură să
aducă un prejudiciu grav producătorilor interni. După instrumentele utilizate în
astfel de situaţii, măsurile de salvgardare pot fi încadrate şi în politica tarifară,
căci, în situaţiile deosebite menţionate, se aplică de către state suprataxe vamale
pe perioade limitate de timp. Dar aceleaşi măsuri de salvgardare pot face parte
şi din componenta netarifară a politicii comerciale externe în cazul în care
măsura de protecţie constă în aplicarea de restricţii cantitative. Este totuşi de
menţionat că, în perioada 1950-1993, s-au aplicat 151 măsuri de salvgardare,
faţă de utilizarea, numai pe parcursul anilor ’80 din secolul XX, a 3600 măsuri
antidumping, câteva măsuri antisubvenţii şi peste 300 de limitări valutare la
export (a se vedea D.Negrescu, op.cit., p.313).
Schema nr. 2
BARIERE PRACTICATE LA IMPORT
IN CADRUL POLITICII COMERCIALE NETARIFARE
Categorii de
Tipul de barieră
bariere
1. Limitarea • interdicţii la import totale temporare
cantitativă directă (prohibiri) parţiale selective
a importului
• contingente de import globale
bilaterale (individual,
pe ţări)
• licenţe de import
automate globale
neautomate individuale
antidumping
• taxe de retorsiune
compensatorii
• depozite (depuneri)
prealabile la bancă în
valută la import
3. Limitări care • evaluarea valorii
decurg din forma- mărfurilor în vamă
lităţile vamale şi
administrative • documente şi formalităţi
privind suplimentare cerute la
importurile import
4. Limitări care • achiziţii guvernamentale
derivă din (piaţa publică)
participarea
statului la • comerţul de stat
activităţile • monopolul de stat asupra
comerciale importului anumitor
produse
5. Bariere tehnice • norme sanitare şi
privind fitosanitare
importurile
• norme de securitate în
utilizarea produselor
• norme privind ambalarea,
marcarea şi etichetarea
• norme privind securitatea
publică
Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru
53
54
▪ Exonerarea sau reducerea de
impozite directe (de exemplu, TVA) Caseta nr. 5 (continuare)
la produsele exportate cu o sumă
superioară celei percepute atunci
când aceste produse sunt vândute
pentru consumul intern
▪ Exonerarea sau rambursarea de
taxe de import (de exemplu, taxe
vamale şi alte taxe) în plus faţă de
cele percepute asupra inputurilor
consumate la producerea bunurilor
exportate
▪ Programe de garantare a creditelor
la export cu prime de asigurare
insuficiente pentru acoperirea
costurilor pe termen lung ale
programului
▪ Creditele la export, cu dobânzi
Sursă: Prelucrare de către autor a datelor din Ghidul pentru întreprinderi, Sistemul Comercial Mondial,
ITC UNCTAD/WTO, Geneva, 1999, p. 140-144.
8.1. Experienţa internaţională în domeniul promovării
şi stimulării exportului
Studierea metodelor şi tehnicilor de promovare şi stimulare a exporturilor mai
multor state din diferite continente ale lumii (tabelul nr. 1) ne-a permis formularea
următoarelor concluzii:
– în primul rând, experienţa internaţională dovedeşte faptul că pe glob
acţionează o mare diversitate de instrumente de natură să contribuie decisiv la
promovarea şi stimularea exportului statelor;
– în al doilea rând, o parte din instrumentele utilizate are menirea de a
promova exportul, respectiv de a face cunoscută clienţilor străini oferta de export
a statelor lor prin participări la târguri şi expoziţii, editarea de prospecte şi cata-
loage, organizarea de misiuni economice şi comerciale, de reprezentanţe oficiale în
străinătate în cadrul ambasadelor;
– în al treilea rând, o altă parte importantă din instrumente are ca obiect
stimularea exporturilor, respectiv vizează încurajarea producătorului în efec-
tuarea exportului pe baza unor condiţii avantajoase pe linie de creditare, asigurare
şi garantare, precum şi a firmelor comerciale specializate în export, prin acordarea
de sprijin financiar pentru organizarea reţelei logistice în străinătate (depozite, maga-
zine de prezentare şi vânzare, reprezentanţe comerciale etc.), pentru pătrunderea pe
noi pieţe, atât cu produse, cât şi cu servicii;
– în al patrulea rând, sunt ţări care pun un accent deosebit în promovarea şi
stimularea exportului pe instrumentele bancare (Polonia, Turcia, Grecia, Ger-
mania), în timp ce alte state acordă atenţie prioritară utilizării de măsuri energice de
pătrundere pe pieţele externe (Italia, Africa de Sud, Australia);
– în al cincilea rând, unele ţări, cum sunt Coreea de Sud, Chile, acordă o
importanţă deosebită instrumentelor de promovare şi stimulare a exportului bazate
pe aplicarea înaltei tehnologii în acest domeniu, respectiv dotarea cu tehnică de
calcul adecvată, realizarea unui sistem informatizat integrat de comerţ exterior,
acordarea de facilităţi în vederea dezvoltării comerţului electronic;
– în al şaselea rând, sunt ţări, ca Ungaria, Australia, în care funcţionează
Fondul de promovare a exportului, finanţat anual de la bugetul de stat, al cărui
rol este de a asigura firmelor producătoare pentru export şi firmelor specializate în
export stimulente consistente pentru o penetrare viguroasă pe pieţele externe.
În acelaşi context al studierii experienţei statelor în promovarea şi stimularea
exportului sunt semnificative exemplele Poloniei şi Braziliei, prin măsurile coeren-
te luate în acest domeniu (Casetele nr. 6 şi 7).
După cum a fost lesne de observat, tipologia măsurilor de încurajare a expor-
tului prezintă particularităţi de la un stat la altul. În literatura noastră de specialitate
s-a optat pentru împărţirea acestor măsuri în două categorii: măsuri promoţionale şi
măsuri de stimulare41.
41
Adrian Constantinescu a prezentat această clasificare în teza sa de doctorat
Tendinţe pe plan internaţional în utilizarea stimulării exporturilor, ASE, Bucureşti, 1982,
având conducător ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Sută.
Universitatea SPIRU HARET 55
Tabelul nr. 1
Coreea
de sud
8,9 mil.
mil.
59
Tabelul nr. 1(continuare)
POLONIA
Pachetul de măsuri „PRO - EXPORT”
1993
6) Stimulente vamale
BRAZILIA
MECANISME DE STIMULARE A EXPORTULUI
42
Ovidiu Puiu, Politici economice internaţionale, Editura Independenţa Economică,
2000, p. 87.
43
Regimul naţional este clauza, înscrisă în tratatele economice, prin care părţile sunt
obligate să acorde persoanelor fizice şi juridice străine un tratament similar, în materie de
impozite şi de reglementări interne, celor autohtone. Clauza regimului naţional este denu-
mită şi principiul posibilităţilor egale, deoarece, cu unele excepţii, părţile au posibilitatea
de a beneficia reciproc pe teritoriul celuilalt stat semnatar de aceleaşi drepturi şi avantaje de
care beneficiază conaţionalii.
Universitatea SPIRU HARET 63
8.3. Politica comercială externă de stimulare a exportului
În politica lor comercială externă, statele iau şi măsuri care modifică
condiţiile normale de concurenţă faţă de mărfurile firmelor provenite din alte ţări.
Prin aceste stimulente se influenţează creşterea veniturilor firmelor de la bugetul de
stat, fie prin acordarea de sume încasate suplimentar de la bugetul de stat, fie prin
aprobarea de renunţări sau reduceri ale cotelor de impozitare în favoarea firmelor
respective indigene.
În tipologia stimulentelor exporturilor de mărfuri se încadrează atât stimulen-
tele pe care le acordă înseşi firmele, la nivel deci microeconomic, cât şi mai ales
stimulentele la nivel macroeconomic, în care statul se implică direct.
În cazul stimulentelor la nivel microeconomic pentru încurajarea exportului,
acestea se acordă atunci când au loc reduceri ale costurilor de fabricaţie, îmbunătă-
ţirea calităţii produselor, creşterea performanţelor tehnico-economice, sub formă de
stimulente personale (prime, sporuri).
Cele mai utilizate stimulente în practica internaţională sunt stimulentele la
nivel macroeconomic, respectiv cele acordate de autorităţile de stat (stimulente
bugetare, fiscale, financiar-bancare şi valutare).
8.3.1. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară
Printre instrumentele de creştere a competitivităţii exportului, un loc deosebit
de important îl are bugetul statelor. Măsurile bugetare în vederea stimulării exportu-
lui îmbracă forma transferurilor în bani efectuate de stat în favoarea producătorilor şi
veniturilor acestora. Stimulentele bugetare se înscriu în grupa cheltuielilor statului
pentru încurajarea exportului şi atrag o reacţie mai puternică din partea partenerilor
externi, mai ales în cazul celor acordate activităţii productive. Şi aceasta, deoarece
ele sunt considerate ca mijloace de stimulare a exportului de natură să provoace o
concurenţă neloială evidentă. Din această cauză, aria utilizării stimulentelor bugetare
este, în general, mai restrânsă, datorită existenţei riscului aplicării de către ţările
importatoare a unor măsuri antisubvenţie.
Măsurile de stimulare a exporturilor de natură bugetară sunt următoarele:
a) Subvenţiile directe de export reprezintă un instrument de sprijin acordat de
stat întreprinderilor producătoare sub formă de sume de bani, pentru a face com-
petitive preţurile de vânzare pe pieţele externe, atunci când costurile de producţie
sunt mai mari decât nivelul mondial. Astfel de subvenţii sunt practicate, îndeosebi,
de ţările în curs de dezvoltare care depun eforturi pentru a sprijini cât mai activ
exportul de noi produse industriale realizate de acestea. În aceeaşi categorie de
subvenţii se află şi livrările de materii prime ce sunt achiziţionate de firmele
producătoare pentru export la preţuri mai mici practicate special de către stat. De
obicei, în ţările dezvoltate, aceste subvenţii sunt acordate produselor agricole. În
astfel de cazuri, conform regulilor internaţionale, ţările importatoare pot aplica taxe
antisubvenţie, ca măsură de contracarare a influenţei negative înregistrate asupra
cumpărării de către consumatori a produselor indigene.
b) Primele directe de export sunt sume de bani care se acordă de la bugetul
statului îndeosebi producătorilor din agricultură pentru a creşte volumul expor-
turilor în străinătate (o sumă în monedă naţională la tona de produs agricol
exportat). Sunt situaţii când prima de export se acordă în vederea stimulării unor
64 Universitatea SPIRU HARET
anumite mărfuri, dar şi în scopul orientării geografice a bunurilor respective către
pieţe externe de interes major pentru un stat44.
c) Subvenţiile indirecte de export. Pentru a asigura un cadru instituţional
propice încurajării producătorilor şi firmelor comerciale orientate către export, cu
prioritate stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, statele sprijină crearea
instituţiilor guvernamentale şi neguvernamentale de genul centrelor de comerţ
exterior şi asociaţiilor profesionale. Acestea desfăşoară activităţi complexe, de
natură să acorde asistenţă producătorilor şi firmelor exportatoare, cu suportarea
parţială sau integrală a costului unor acţiuni promoţionale (participări la târguri şi
expoziţii, elaborarea de studii de piaţă, organizarea de campanii de reclamă şi
publicitate).
8.3.2. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală
În literatura de specialitate din ţara noastră45, aceste măsuri se împart în două
mari categorii: facilităţi fiscale pentru mărfurile exportate şi facilităţi fiscale
acordate exportatorilor.
a) Facilităţile fiscale pentru mărfurile exportate
Acestea constau în degrevări ale impozitului pe venit, şi anume, exonerarea
(scutirea), diminuarea sau rambursarea acestuia. Scopul acestor facilităţi fiscale,
respectiv sumele datorate în mod normal la bugetul de stat de către firmele
producătoare şi exportatoare, este de a crea fonduri suplimentare ale acestor firme
pentru investiţii moderne, cât şi pentru acţiunile promoţionale pe pieţele externe.
Gradul de facilităţi este direct proporţional cu ponderea valorii adăugate în
produsele finite destinate exportului.
În aceeaşi categorie de facilităţi fiscale se încadrează şi stimulentele de ordin
vamal la import, în sprijinul exportului. În acest cadru se înscrie admiterea
temporară, prin care se scutesc de aplicarea taxei vamale de import materiile prime
semifabricate, subansamblurile, care urmează să fie reexportate sub formă de
produs finit (operaţiunea cunoscută sub denumirea de lohn activ). Tot aici plasăm
şi cealaltă formă de stimulare: drawback, în care taxa vamală la bunurile importate
în vederea fabricării produsului finit este restituită la vama pe unde se exportă
marfa respectivă.
Zonele libere şi porturile franco, ca şi antrepozitele vamale constituie, de
asemenea, exemple de locuri unde se acordă facilităţi fiscale de ordin vamal, în
sensul neaplicării taxelor vamale de import la intrarea mărfurilor străine pe
teritoriul lor special. Aceste facilităţi pot fi încadrate la instrumentele de stimulare
a exportului în cazul în care produsele din spaţiile special amenajate iau drumul
străinătăţii, fie sub forma iniţială, provenită din import, în situaţii conjuncturale în
care se obţin preţuri superioare, fie într-o nouă formă, cu valoare adăugată ridicată.
b) Facilităţile fiscale acordate exportatorilor
În practica internaţională regăsim şi forma de stimulare prin reducerea
impozitului pe profit (îndeosebi pentru firmele care investesc în producţia destinată
44
Aspect relevat de N. Sută şi Sultana Sută-Selejan în Comerţ internaţional şi
politici comerciale contemporane, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p. 132-133.
45
N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 133-134.
Universitatea SPIRU HARET 65
exportului). Având un impact puternic asupra producătorilor care exportă, aceste
facilităţi fiscale sunt apreciate, în fapt, ca prime indirecte de export. Aplicarea
cotei 0 (zero) la impozitarea prin TVA la export este un stimulent pentru export.
8.3.3. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară46
În opinia autorului lucrării de faţă, acest pachet de măsuri are cea mai mare
importanţă în sistemul de stimulare a exportului utilizat de state. Căci fondurile de
împrumut suplimentare în monedă naţională şi în valută în regim preferenţial şi în
dimensiuni suficiente sunt decisive în dezvoltarea producţiei de export şi
încurajarea firmelor comerciale exportatoare. Iar aceste fonduri sunt cu atât mai
necesare, ca mărime, cu cât obiectul exportului îl formează mărfurile cu ciclu lung
de fabricaţie, precum produsele care necesită un import prealabil de materii prime,
subansamble şi echipamente sau bunurile ce au ca destinaţie pieţe externe de inte-
res major pentru statul respectiv.
Principalele instrumente de finanţare a exporturilor prin instituţii publice sau
private sunt: creditele de export şi asigurarea sau garantarea acestora.
a) Creditele de export reprezintă pârghia cea mai importantă de stimulare a
exportului de bunuri, fiind una din componentele cele mai de seamă ale efortului de
atingere a nivelului de competitivitate necesar obţinerii succesului în concurenţa cu
produse similare ce provin din alte ţări. Specificitatea acestor credite de export
constă în condiţiile avantajoase care se acordă producătorilor şi firmelor comerciale
exportatoare, din punct de vedere al duratei şi bonificaţiei la dobânzi. Aceste
credite de export îmbracă trei forme: creditul cumpărător, creditul furnizor şi liniile
de credit. Creditele de la bănci, instituţii publice sau private specializate primite de
către producători vizează atât perioada de dinaintea expediţiei mărfii, cât şi cea de
după expediţie.
În afara finanţării avantajoase amintite, care se acordă, de regulă, pe termene
scurte (sub 2 ani), pentru exporturile de maşini şi echipamente ce necesită comer-
cializarea în condiţii de credit pe termen mediu (durata acestuia este de 2-5 ani),
pentru obiective şi instalaţii complexe se practică aşa-numitele credite de asistenţă
pe termene lungi (10-15 ani) şi foarte lungi (40-50 ani) în condiţii de favoare, cu
dobânzi foarte mici sau fără dobândă, cu perioadă de garanţie lungă etc.47.
Instituţiile de finanţare a exporturilor se găsesc mai ales în ţările dezvoltate:
în SUA, Export-Import Bank şi Agenţia Americană pentru Dezvoltare Inter-
naţională; în Germania, AusfuhrKredit A.G.; în Franţa, Banque Française pour
46
În deceniul al 8-lea al secolului trecut, această problematică a fost tratată de acad.
Costin Kiriţescu în lucrarea Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 164-166; în deceniul al 9-lea, de Constantin Moisuc
(coordonator) în Relaţii valutar-financiare şi de plăţi internaţionale, ASSP, Bucureşti,
1981, p. 150-164, Paul Bran, Mecanismul monetar actual, Editura Ştiinţifică şi Enci-
clopedică, Bucureşti, 1984, Mariana Negruş, Relaţii valutar-financiare şi de plăţi
internaţionale, ASSP, Bucureşti, 1985, iar în deceniul al 10-lea, de acad. Iulian Văcărel, în
Relaţii Financiare Internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 237-242,
şi de Paul Bran, în Relaţii Financiare şi Monetare Internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti, 1995, p. 229-231.
47
Nicolae Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 135.
66 Universitatea SPIRU HARET
Commerce Extérieur; în Italia, Mediocredito Centrale (Italia), iar în Japonia,
Eximbank.
b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export
În scopul cointeresării exportatorilor să efectueze vânzări pe credite de lungă
durată în străinătate, în condiţii de risc, care pot conduce la pierderea sau încasarea
numai parţială a sumelor avansate sub formă de credite de export, în practica
internaţională sunt utilizate instrumente specifice de asigurare şi garantare a recu-
perării acestora.
Asigurarea creditelor de export a devenit o parte integrantă a sistemului de
finanţare a exporturilor.
Pentru creditele furnizor, asigurarea se face de către o instituţie bancară din
ţara exportatorului. Această asigurare acoperă riscul exportatorului de a nu primi la
scadenţă contravaloarea bunurilor livrate pe credit. Pentru creditele cumpărător, se
procedează la garantarea acestora de către o instituţie bancară din ţara impor-
tatorului, care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să achite
contravaloarea vânzărilor pe credit, dacă firma importatoare intră în incapacitate de
plată.
Instituţiile specializate de asigurare şi garantare a creditelor de export care
acoperă, în general, atât riscurile comerciale, cât şi pe cele necomerciale sunt orga-
nisme de stat, mixte sau private. Cele mai puternice instituţii de acest gen sunt în
ţările dezvoltate: în Germania, Hermes-Kreditversicherungs, AG, în Franţa,
Compagnie française d’assurance pour le commerce extérieur (COFACE), în SUA,
Foreign Credit Insurance Association – pentru riscuri comerciale şi Export-Import
Bank – pentru riscuri necomerciale, iar în Italia, Instituto Nationale delle Assicurazioni,
serviciul Sezione por l’Assicurazioni del Credito all’Exportatione.
În general, toate instituţiile de asigurare şi garantare acceptă asigurarea
împotriva riscurilor comerciale (refuzul de preluare a mărfii, refuzul plăţii, incapa-
citatea executării plăţii mărfii), iar un număr însemnat dintre acestea efectuează
asigurarea inclusiv împotriva riscurilor necomerciale – război, revolte, embargo,
retragerea licenţelor de import etc.
8.3.4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
Principalele măsuri privind stimularea exporturilor în acest cadru sunt
primele valutare şi deprecierea monedei naţionale (care în literatura de specialitate
mai este denumită şi dumping valutar).
a) Primele valutare reprezintă o componentă a unui regim privilegiat în
materie de convertire a valutei străine încasate de către exportatori în monedă
naţională la un curs de schimb mai avantajos (cu primă) decât cursul oficial. În
practica statelor s-a folosit şi instituirea cursurilor de schimb multiple48, deci cu
prime valutare diferenţiate, care fac să crească interesul exportatorilor pentru
producerea anumitor grupe de mărfuri destinate pieţei externe, sau orientarea
livrărilor în străinătate către anumite zone geografice de interes pentru statul
respectiv. Aceste prime valutare sunt similare ca efect economic cu primele directe
de export acordate de la bugetul de stat.
48
Ovidiu Puiu (coordonator), op. cit., p. 90.
Universitatea SPIRU HARET 67
b) Deprecierea monedei naţionale este o altă măsură de stimulare a expor-
turilor, deoarece pe plan intern încasările în valută obţinute din livrarea mărfurilor
în străinătate sunt convertite de exportatori în monedă naţională, în sume cu atât
mai mari, cu cât este mai ridicată rata deprecierii acesteia faţă de valuta străină.
Totodată, prin deprecierea monedei naţionale pe plan extern, stimularea expor-
turilor constă într-o ieftinire a produselor livrate în străinătate, cu consecinţe
favorabile pe linia creşterii volumului exporturilor, îndeosebi la mărfurile unde
cererea este elastică.
49
Ion Stoian (coordonator), Comerţ Internaţional. Tehnici şi proceduri, volumul I,
Editura Caraiman, 1997, p. 473-474.
Universitatea SPIRU HARET 69
Caseta nr. 8
Preambul
Obiective
Tipul de
măsuri
Autori: prof. univ. dr. Octavian Gh. Botez şi lector univ. dr. Mădălina Militaru.
1. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004
2. Botez, Octavian, Gh., Politica comercială externă, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999
3. Caraiani, Gheorghe, Cazacu Cornel, Zonele libere, Editura Economică, Bucureşti, 1995
4. Constantinescu, Adrian, Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988
5. Constantinescu, Nicolae N., Companiile transnaţionale şi interesul economic de piaţă,
„Economistul” nr.107 (1033), iunie 1998
6. Dijmărescu, Eugen, Preferinţele vamale în comerţul internaţional, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1980
7. Fota, Constantin (coordonator), Politica comercială, Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1993
8. Iancu, Aurel, Bazele teoriei economice, Editura All Beck, Bucureşti, 1998
9. Kiriţescu, Costin, Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
10. Moisuc, Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002
11. Moisuc, Constantin (coordonator), Finanţe şi plăţi internaţionale, Editura Fundaţiei
Romînia de Mâine, Bucureşti, 2006.
12. Negrescu, Dragoş, Protecţionismul netarifar – evoluţii şi tendinţe în ţările dezvoltate,
Editura Economică, Bucureşti, 1998
13. Niţă, Ion (coordonator), Politica economică externă a României; Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000
14. Puiu, Ovidiu (coordonator), Politici economice internaţionale, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2000
15. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane,
vol. I, Editura Eficient, Bucureşti, 2000
16. Sută, Nicolae, Sultana Sută-Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contem-
porane, vol. 1, Editura Economică, Bucureşti, 2003
17. xxx Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1993.
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE
UNIVERSALĂ ŞI REGIONALĂ
ÎN DOMENIUL
COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
După cum am văzut, cadrul bilateral de colaborare comercială între state este
de natură să conducă la creşterea schimburilor de mărfuri prin încheierea de
acorduri comerciale. În acest fel se valorifică în mod concret resursele materiale,
financiare şi umane ale fiecărui stat. Din cauza diversităţii condiţiilor în care se
dezvoltă economia statelor lumii, a dimensiunilor potenţialului lor, diferenţiat, în a
doua jumătate a secolului al XX-lea s-a simţit nevoia unor forme multilaterale, cu
vocaţie universală, de abordare a problemelor comerţului internaţional. Pe această
cale s-a încercat armonizarea intereselor celor aproximativ 200 de state şi teritorii
ale lumii, mari, mijlocii şi mici, în cadrul unor organizaţii la nivel mondial. În
aceste organizaţii se dezbat şi se negociază problemele complexe ale comerţului
internaţional. Totodată, organizaţiile internaţionale comerciale au un rol activ în
elaborarea de norme şi reglementări care să conducă la dezvoltarea schimburilor
comerciale şi, prin aceasta, la creşterea nivelului de trai al populaţiei din toate ţările
membre ale acestora.
De altfel, în condiţiile adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, ale sporirii
interdependenţei economice a naţiunilor şi mai ales ale procesului de globalizare,
reglementarea pe cale bilaterală a problemelor relaţiilor comerciale internaţionale
nu mai este suficientă, fiind necesară armonizarea eforturilor statelor de regle-
mentare a comerţului pe plan mondial şi regional.
Experienţa internaţională a dovedit că problemele globale ale comerţului
mondial, cum sunt: liberalizarea schimburilor comerciale, stoparea protecţionismului,
stabilizarea preţurilor şi pieţelor produselor de bază sau facilitarea expansiunii
comerţului ţărilor în curs de dezvoltare nu pot fi soluţionate fără a se adopta, în
acest scop, măsuri de politică comercială pe plan multilateral în cadrul organiza-
ţiilor internaţionale cu profil comercial.
Paralel cu dezvoltarea politicilor comerciale multilaterale, în politica externă
a apărut un nou domeniu al diplomaţiei, respectiv diplomaţia comercială multilate-
rală. Este totuşi de subliniat că politicile comerciale bilaterale şi cele multilaterale
nu se exclud unele pe altele, ci, dimpotrivă, se completează reciproc.
Căci, pe de o parte, o serie de măsuri de politică comercială adoptate pe plan
multilateral se materializează în cadrul unor acorduri comerciale bilaterale, iar pe
de altă parte, în cadrul negocierilor multilaterale, anumite măsuri de politică comer-
cială convenite de state în acorduri bilaterale, unele prevederi stipulate în acestea
îşi extind aplicarea şi la ceilalţi membri ai organizaţiilor internaţionale.
Folosirea cadrului multilateral prezintă o importanţă cu totul deosebită, în
special, pentru ţările mici şi mijlocii în curs de dezvoltare, care, în acest cadru, au
posibilitatea să-şi găsească mai mulţi aliaţi pentru promovarea intereselor lor
economice specifice.
Universitatea SPIRU HARET 79
2. GATT50 – ACORDUL GENERAL PENTRU TARIFE ŞI COMERŢ
50
GATT – General Agreement for Tariffs and Trade (termenul Tariffs se traduce
corect prin Tarife Vamale).
51
UNCTAD – United Nations Conference for Trade and Development (Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare).
80 Universitatea SPIRU HARET
probleme: industrie, agricultură, comerţ şi dezvoltare, balanţă de plăţi, practici
antidumping şi a altor Comitete ad-hoc, coordonarea muncii de Secretariat GATT
de către directorul general şi gestionarea Centrului comun de Comerţ Internaţional
GATT / UNCTAD.
Principiile de bază ale GATT care au fost avute în vedere să stea la baza
relaţiilor comerciale dintre membri (Părţile Contractante) constau în:
• Principiul nediscriminării, prin acordarea reciprocă a clauzei naţiunii celei
mai favorizate în forma ei necondiţionată şi a tratamentului naţional.
• Interzicerea restricţiilor cantitative de către părţile contractante în relaţiile
reciproce la exportul şi importul de mărfuri.
• Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor cantitative în situaţii admise prin
derogare.
• Eliminarea sau limitarea subvenţiilor în relaţiile comerciale dintre Părţile
Contractante.
• Protejarea economiilor naţionale de concurenţa străină, în principiu, numai
cu aplicarea taxelor vamale.
• Folosirea consultărilor de către Părţile Contractante ca o metodă
fundamentală pentru evitarea prejudicierii intereselor comerciale ale acestora.
• Adoptarea deciziilor de către Părţile Contractante prin consens general.
Dacă, la crearea GATT, numărul mai mare al ţărilor dezvoltate a influenţat
sensibil definirea principiilor organizaţiei, ulterior, prin creşterea substanţială a
numărului ţărilor în curs de dezvoltare, s-au admis un set de excepţii şi derogări de
la principiile fundamentale ale GATT:
• recunoaşterea principiului preferinţelor în vigoare la data semnării
Acordului, fără dreptul de a fi extinse;
• admiterea creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu taxe
vamale externe comune;
• acordarea permisiunii de negociere de acorduri preferenţiale între ţări în
curs de dezvoltare, părţi contractante la GATT;
• autorizarea ţărilor în curs de dezvoltare părţi contractante la GATT de a
promova măsuri de politică comercială cu caracter protecţionist pentru apărarea
economiei naţionale, în special, a industriei, împotriva concurenţei puternice a
ţărilor dezvoltate;
• admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu
efecte similare) în relaţiile comerciale dintre Părţile Contractante dezvoltate la
importul unor produse care ar periclita producţia internă sau în scopul de a
contribui la echilibrarea balanţei de plăţi externe;
• excepţii cu privire la apărarea securităţii statului, prin care nicio parte
contractantă nu poate fi obligată să furnizeze informaţii sau să întreprindă acţiuni
care ar prejudicia interesele securităţii statului respectiv.
Membrii fondatori ai GATT au fost, la 30 septembrie 1947, 23 de ţări
semnatare, printre care s-au aflat SUA, Canada, Franţa, Marea Britanie, Australia,
Noua Zeelandă, Olanda, Belgia. În cele aproape cinci decenii de existenţă, până la
transformarea GATT în Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), numărul
ţărilor membre în curs de dezvoltare a depăşit 100. În acest interval de timp au mai
devenit membri Germania şi Japonia, precum şi o serie de ţări din Europa Centrală
şi de Est.
Universitatea SPIRU HARET 81
Accesiunea la GATT în conformitate cu prevederile Acordului s-a efectuat
prin două proceduri:
a) accesiunea ordinară (obişnuită), care se încheia cu semnarea unui Protocol
de accesiune prin care se reglementau concesiile tarifare şi netarifare între ţara care
dorea să intre în GATT şi părţile contractante ale GATT;
b) accesiunea la prezentare, care se practica pentru ţările foste colonii ale unei
ţări metropole membră GATT, în acest caz ele devenind membre de facto, fără
negocieri, numai prin prezentarea unei Declaraţii de aderare.
De-a lungul anilor, s-au mai utilizat încă două proceduri: accesiunea provi-
zorie, statele respective căpătând statut de membri provizorii, şi accesiunea pe bază
de angajament special, cum a fost cazul Poloniei, României şi altor ţări, care au
devenit membri GATT pe bază de angajament special, în lipsa existenţei unui tarif
vamal efectiv, de natură să permită negocieri tarifare reciproce.
Retragerea din GATT se putea face de către orice ţară în scris, intrarea în
vigoare a retragerii efectuându-se în 6 luni de la înaintarea cererii.
Notă. Această prezentare a genezei GATT, a definirii organizaţiei, a obiec-
tivelor şi statutului ei, a structurii organizatorice, a activităţilor, principiilor,
excepţiilor şi derogărilor de la principiile convenite, a membrilor şi formelor de
accesiune la GATT are rolul de a familiariza studenţii cu problematica complexă a
acestei organizaţii, care-şi păstrează aceleaşi funcţii şi în condiţiile transformării
sale în Organizaţia Mondială a Comerţului. În acest sens, întreaga gamă de aspecte
ale activităţii GATT prezentată în continuare are tangenţă directă cu activităţile
noii Organizaţii Mondiale a Comerţului.
Schema nr. 5
MECANISMUL DE NEGOCIERE A CONCESIILOR TARIFARE
ÎN CADRUL RUNDELOR GATT
ETAPA I
– înaintarea cererii de reducere tarifară pe bază de listă de produse şi
cuantum de reducere a nivelului taxelor vamale
– trimiterea cererii la Secretariatul GATT, care o difuza la Părţile
Contractante
ETAPA II
– înaintarea ofertei de reducere tarifară
– trimiterea ofertei la Secretariatul GATT, acordându-se prioritate
Părţilor Contractante care au înaintat cereri de reducere a taxelor
vamale
ETAPA III
– începerea şi desfăşurarea negocierilor propriu-zise şi încheierea Protocolului
cu rezultatul negocierilor
– înaintarea protocolului încheiat, Secretariatului GATT
52
Autorul acestei cărţi s-a numărat printre persoanele care au efectuat o pregătire de
specialitate de 4 luni şi jumătate la Geneva, în anul 1970.
Universitatea SPIRU HARET 85
86
Tabelul nr. 2
1955-1956
Tabelul nr. 3
ORGANIZAREA NEGOCIERILOR COMERCIALE
LA RUNDA TOKIO
7 GRUPE DE NEGOCIERI 8 SUBGRUPE DE NEGOCIERI
1. Tarifare (vamale)
1. restricţii cantitative
2. subvenţii şi taxe compensatorii
2. Netarifare 3. obstacole tehnice
4. evaluarea în vamă
5. comerţ de stat (achiziţii publice)
6. cereale
3. Produse agricole 7. carne
8. produse lactate
4. Produse tropicale
5. Abordare sectorială
(comerţul cu aeronave civile)
6. Elaborarea clauzei de
salvgardare
7. Cadrul juridic
Tabelul nr. 4
PROCENTAJ DE REDUCERE A NIVELULUI TAXELOR VAMALE,
CA URMARE A NEGOCIERILOR DIN CADRUL RUNDEI TOKIO
Pentru toate pro- Pentru Pentru Pentru
dusele industriale materii prime semifabricate produse finite
% media % media % media % media
reducere tarifară reducere tarifară reducere tarifară reducere tarifară
SUA 44 6,3 45 1,8 39 6,1 46 7,0
JAPO- 42 6,0 45 1,4 36 6,3 45 6,4
NIA
COMU
NITĂ- 30 6,4 16 1,6 30 6,2 29 7,0
ŢILE
EURO-
PENE
*
Calculele rezultate din documentele GATT au fost efectuate pe baza mediei
simple din tarifele vamale
88 Universitatea SPIRU HARET
Tabelul nr. 5
ACORDURI PENTRU PRODUSE AGRICOLE ŞI INDUSTRIALE,
NEGOCIATE LA RUNDA TOKIO
Aranjamentul pentru Organul care administrează Data intrării în
comerţul internaţional cu: aranjamentul vigoare a
aranjamentului
Carne de vită (şi animale Consiliul Internaţional al 1. 1. 1980
vii) Cărnii
Produsele lactate Consiliul Internaţional 1. 1. 1980
pentru produse lactate
Declaraţia de la Tokio
consideră produsele tropicale
Produsele tropicale ca un sector „special şi 1977
prioritar” pentru ţările în
curs de dezvoltare
Acordul privind comerţul Comitetul pentru comerţul 1.1.1980
cu avioane civile cu avioane civile
Produse textile Comitetul pentru textile 1973
Acordul multifibre (AMF) GATT şi Organul de
Supraveghere pentru textile
Tabelul nr. 6
ACORDURI ÎN DOMENIUL NETARIFAR, ÎNCHEIATE LA RUNDA TOKIO
Caseta nr. 9
Tabelul nr. 8
REZULTATELE NEGOCIERILOR COMERCIALE
ALE RUNDEI TOKIO (1973-1979)
Domeniul Domeniul Domeniul Domenii Domeniul cadrului
tarifar netarifar comerţului sectoriale juridic al comerţu-
cu produse lui internaţional
agricole şi
produse
tropicale
Protocol de Acorduri cu Aranjamente Acorduri cu conce-
consemnare privire la: cu privire la: sii acordate în
a conce- special ţărilor în
• evaluarea
siilor tarifare • carnea de curs de dezvoltare
vamală
vită • clauza de abilitare
•achiziţiile
• convenite • produse • măsuri de
guvernamentale
de princi- lactate salvgardare în sco-
• licenţe
palele 9 ţări • produse pul dezvoltării
(autori-
dezvoltate tropicale • declaraţia cu
zaţii de import)
privire la măsurile
• subvenţiile la
• convenite • comerţul comerciale luate în
export şi taxele
de alte ţări cu aeronave scopuri legate de
compensatorii
dezvoltate civile balanţa de plăţi
• codul
• comerţul • memorandum de
antidumping
• convenite cu produse acord cu privire la
de ţările textile notificări, regle-
• codul de
în curs de mentarea diferendelor
normalizare
dezvoltare şi supraveghere
(obstacole
• memorandum de
tehnice)
acord cu privire la
restricţii şi impu-
neri la export
Sursa: prelucrare de către autor a documentelor GATT.
93
Succesul unei asemenea runde de o complexitate nemaiîntâlnită a fost asi-
gurat de flexibilitatea remarcabilă a deciziilor Comitetului de Negocieri, care în
anul 1986 a stabilit 15 grupe de tratative (tabelul nr. 10), pentru ca din 1991 (urma-
re a experienţei căpătate în 4 ani) să se alcătuiască o nouă structură de negocieri,
constituită din 7 grupe neoficiale (tabelul nr. 11), ceea ce a permis o eficientizare a
tratativelor în scopul finalizării cu succes a lucrărilor Rundei Uruguay.
Tabelul nr. 10
GRUPELE DE TRATATIVE CONSTITUITE PENTRU RUNDA URUGUAY
53
Adrian Constantinescu, Organizaţia Mondială a Comerţului. De la Havana la
Marrakech, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.41.
Universitatea SPIRU HARET 95
Tabelul nr. 12
REZULTATELE RUNDEI URUGUAY (1986-1994)
I. Acordul final al Rundei
II. Acordul privind constituirea
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC)
III. Decizii şi declaraţii ministeriale
Anexele Acordului OMC
Încă din anul 1947 s-a avut în vedere crearea unei astfel de organizaţii sub
denumirea de Organizaţie Comercială Internaţională. Astfel, din iniţiativa SUA, s-a
elaborat Carta de la Havana, care prevedea crearea unei asemenea organizaţii, cu
statut de instituţie specializată a ONU, similară cu FMI şi BIRD. Deoarece
Congresul SUA n-a ratificat Carta de la Havana, organizaţia nu a mai luat fiinţă,
dar s-a elaborat, totuşi, cum am arătat, Acordul General pentru Tarife Vamale şi
Comerţ (GATT), având calităţile unei organizaţii internaţionale, ce a funcţionat, în
baza unui protocol de aplicare provizorie, aproape 50 de ani. La încheierea Rundei
Uruguay, deci după aproape cinci decenii, a fost din nou nevoie de acordul SUA, şi
astfel s-a convenit trecerea de la un simplu acord comercial multilateral, care a fost
GATT, la puternica Organizaţie Mondială a Comerţului, în prezent cu 150 membri,
reprezentând al treilea „pilon” al economiei mondiale, alături de FMI şi Banca
Mondială. Noutatea în ce priveşte OMC constă în desfăşurarea unui proces de ne-
gociere continuă şi adoptarea de decizii executorii, regula consensului utilizându-se
numai pentru blocarea unei decizii. Casetele nr. 10, 11, 12, 13 şi schema nr. 6
prezintă conţinutul Acordului privind constituirea OMC, principiile fundamentale
ale sistemului comercial mondial adoptate de către OMC, obiectivele Acordului
privind constituirea OMC, principalele funcţii ale OMC şi structura în detaliu a OMC.
Caseta nr. 10
Acordul privind constituirea
ORGANIZAŢIEI MONDIALE A COMERŢULUI (OMC)
Marrakech (Maroc), 15 aprilie 1994
Articolele 1-16
1. Instituirea Organizaţiei
2. Aria de acţiune a OMC
3. Funcţiile OMC
4. Structura OMC
5. Relaţii cu alte organizaţii
6. Secretariat
7. Buget şi contribuţii
8. Statutul OMC
9. Luarea deciziilor
10. Amendamente
11. Membrii originari
12. Aderare
13. Neaplicarea Acordurilor comerciale multilaterale între membri.
14. Acceptare, intrare în vigoare şi depozitare
15. Retragere
16. Dispoziţii diverse.
Universitatea SPIRU HARET 97
Caseta nr. 11
Principiile fundamentale ale sistemului
comercial mondial adoptate de către OMC
Caseta nr. 12
Obiectivele Acordului de la Marrakech privind constituirea OMC
Caseta nr. 13
Principalele funcţii ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului
Secretariatul
Caseta nr. 14
Anexa 1 A la Acordul privind crearea OMC:
acordurile comerciale multilaterale pentru bunuri
Caseta nr. 15
GATT – 1994: cele 4 reguli principale
(există, la fiecare regulă, excepţii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare)
Prima regulă: Protejarea industriei interne numai prin tariful vamal, respec-
tiv prin taxe vamale de import.
A doua regulă: Taxele vamale trebuie reduse şi consolidate împotriva unor
majorări viitoare.
A treia regulă: Comerţul se desfăşoară în conformitate cu clauza naţiunii
celei mai favorizate.
A patra regulă: Aplicarea tratamentului naţional.
Caseta nr. 16
Conţinutul fiecărei liste naţionale de concesii la RUNDA URUGUAY,
anexată la Protocolul de la Marrakech (Maroc), 1994
Partea I
Secţiunea A – Produse agricole (concesii tarifare în regim CNCMF)
Secţiunea B – Produse agricole (contigente tarifare)
Caseta nr. 19
Acordul cu privire la salvgardare convenit
în cadrul RUNDEI URUGUAY
Prin salvgardare se înţeleg măsurile pe care statele le pot întreprinde, în
circumstanţe excepţionale, pentru a face faţă creşterilor masive şi rapide ale
unor importuri.
La Runda Uruguay, urmare a negocierilor purtate, s-a convenit un Acord
care să disciplineze Părţile Contractante în domeniul salvgardării. Acest Acord:
1. Hotărăşte interdicţia măsurilor protecţioniste unilateral în termen de 8
ani sau 5 ani de la data intrării în vigoare a Acordului privind crearea OMC.
2. Fixează o clauză de stingere (lichidare) pentru toate măsurile de
salvgardare, inclusiv măsurile de „comercializare ordonată”, cum s-a practicat
prin cote şi contigente (Acordul Multifibre).
Tabelul nr. 13
Acorduri în domeniul netarifar, convenite la RUNDA URUGUAY
Obliga-
tivitate
Denu- Cadru
Nr. pentru
mirea Caracteristici Prevederi importante organi-
crt. toţi
acordului zatoric
membrii
OMC
1. Investiţii Noutate în Notificare obligatorie a Comitet Da
legate de negocieri măsurilor şi
comerţ angajamentelor de
(TRIMs) eliminare a lor
Universitatea SPIRU HARET 105
Tabelul nr. 13(continuare)
2. Inspecţie Noutate în Reguli pentru Comitet Da
înainte de negocieri verificarea preţurilor,
expediere calităţii şi cantităţii
bunurilor exportate
3. Reguli de Noutate în Program de armonizare Comitet Da
origine negocieri a prevederilor acordului
în 3 ani
4. Salvgar- Întărire reguli Măsuri provizorii Comitet Da
dare anterioare (acţionabile 200 zile)
Termen maxim de
aplicare: 4 ani, cu
prelungire până la 8 ani
pentru ţări în curs de
dezvoltare
5. Anti- • prin câştig de: Perfecţionarea Comitet Da
dumping - claritate metodelor de calcul;
- precizie stabilirea legăturii de
- detaliere cauzalitate; definirea
- transparenţă ramurii de producţie
- previzibilitate naţională grav afectate
(50% din producători şi
25% din producţia
naţională din ramură)
6. Obstacole Drept de protejare a Comitet Da
tehnice sănătăţii, vieţii
oamenilor şi a
animalelor, a mediului
înconjurător
7. Evaluarea • prin reducerea: Dreptul autorităţilor Comitet Da
în vamă - posibilităţilor vamale de a cere
de interpretare informaţii suplimentare
unilaterală privind stabilirea mai
- abuzurilor multor metode de calcul
- indisciplinei
8. Licenţe de Prin licenţe automate să Comitet Da
import nu se restricţioneze
schimburile comerciale.
Licenţele neautomate să
se elibereze în
maximum 60 de zile
9. Subvenţii Clasificarea Comitet Da
şi taxe subvenţiilor: interzise,
compensa- permise, dar acţionabile,
torii şi permise neacţionabile.
Facilităţi pentru ţări în
curs de dezvoltare şi
ţări în tranziţie
Sursa: prelucrare de către autor a documentelor GATT.
Caseta nr. 20
Acordul cu privire la măsurile ce vizează investiţiile legate de comerţ
(Trade related investment measure – TRIMs)
Caseta nr. 21
Acordul privind punerea în aplicare a articolului VI al GATT
(măsuri antidumping)
Caseta nr. 23
Lista exemplificativă GATT a subvenţiilor la export interzise
Caseta nr. 24
Aplicarea principiului flexibilităţii privind utilizarea subvenţiilor interzise
în Actul final al Rundei Uruguay
I. Tratament special şi diferenţiat în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare
Acordarea posibilităţii ca, o perioadă de 8 ani, cu prelungire încă 2 ani,
aceste ţări să poată utiliza subvenţii interzise, cu condiţia notificării lor la GATT,
a reducerii progresive şi eliminării lor în cadrul unui program concret pe produse.
Universitatea SPIRU HARET 109
Caseta nr. 24 (continuare)
* Această prevedere nu s-a acceptat de către ţările dezvoltate.
Utilizarea subvenţiilor interzise – conform listei exemplificative GATT – se
va efectua până la 1 ianuarie 2003.
II. Tratament pentru ţările în tranziţie la economia de piaţă
Acordarea posibilităţii ca aceste ţări să utilizeze, prin derogare, subvenţii
interzise, cu condiţia notificării lor şi a reducerii lor progresive şi eliminării
acestora într-o perioadă de 7 ani, până la 1 ianuarie 2002.
Caseta nr. 25
Facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare
în utilizarea subvenţiilor la export
(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat)
• utilizarea de subvenţii interzise – conform listei explicative – încă o peri-
oadă tranzitorie de 8 ani, adică până la 1 ianuarie 2003;
• din 1.1.1995 până la 1.1.2003 subvenţiile să se elimine progresiv şi să nu
se mărească nivelul lor;
• perioada de tranziţie poate fi prelungită, la cerere, cu încă 2 ani;
• dacă, timp de 2 ani consecutiv, exporturile unei ţări în curs de dezvoltare
ating un nivel de cel puţin 3,25% din comerţul mondial al unui produs, ţara
respectivă trebuie să elimine în 2 ani subvenţiile la export pentru exporturile de
produse care au devenit competitive;
• sunt exceptate de la regula ce interzice subvenţiile la export ţările cel
mai puţin avansate şi ţările în curs de dezvoltare cu venituri scăzute, cu un PIB
pe locuitor mai mic de 1.000 $; dacă totuşi prin subvenţii s-a reuşit să se obţină
un grad de competitivitate recunoscut pe plan internaţional pentru un produs,
ţările respective sunt obligate să elimine subvenţiile acordate acelui produs în 8
ani, în loc de 2 ani prevăzuţi pentru celelalte ţări în curs de dezvoltare.
Caseta nr. 26
Alte facilităţi acordate ţărilor în curs de dezvoltare
în utilizarea subvenţiilor, în actul final al Rundei Uruguay
(aplicarea unui tratament special şi diferenţiat)
Caseta nr. 27
Subvenţii permise, dar acţionabile
Exemple:
a) Practici guvernamentale care implică un transfer direct de fonduri,
preluarea directă a unor riscuri şi responsabilităţi.
b) Scutirea sau exonerarea (anularea) de datorii faţă de bugetul statului.
c) Asigurarea, din resurse bugetare, de bunuri şi servicii, altele decât cele
de infrastructură, sau achiziţionarea producţiei realizate prin plata din fonduri
bugetare.
d) Acordarea (alocarea) de fonduri în cadrul unui mecanism sau unei entităţi
private care să efectueze una din categoriile de sprijin menţionate la punctele a), b),
c), şi care în mod normal nu constituie atribuţii sau practici ale guvernelor.
e) Orice formă de sprijinire a veniturilor sau a preţurilor în sensul art. XVI
al GATT.
f) Acordarea oricărei alte forme de sprijin.
Caseta nr. 28
Exemple:
a) Subvenţii specifice, cu condiţia ca:
- să nu limiteze accesul la subvenţie numai pentru anumite întreprinderi;
- criteriile şi condiţiile de acordare să fie clar specificate în reglementări
şi să fie verificabile;
Caseta nr. 29
ANEXA 1B la Acordul privind crearea OMC
Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (GATS)
∗
A se vedea în detaliu Adrian Constantinescu, op. cit., p. 87-93; Octavian Gh. Botez,
Mădălina Militaru, op. cit., p. 40-50.
112 Universitatea SPIRU HARET
Caseta nr. 29 (continuare)
III. Angajamente specifice (art. XVI-XVIII)
• clauza cu privire la accesul pe pieţe externe
• clauza cu privire la tratamentul naţional
IV. Liberalizarea progresivă a sectorului (art. XIX-XX)
serviciilor
• negocieri succesive
• liste de aranjamente elaborate de ţările
membre
V. Dispoziţii instituţionale (art. XXII-XXVI)
• Consultările şi reglementarea diferendelor
• Consiliul pentru servicii
VI. Dispoziţii finale (art. XXVII-XXIX)
• Listele naţionale de angajamente specifice
asumate de către toţi membrii în ceea ce
priveşte liberalizarea comerţului cu servicii
• Anexele la GATS
1. Anexa cu privire la mişcarea persoanelor
fizice
2. Anexa cu privire la serviciile-financiare (în
special cele bancare şi de asigurări)
3. Anexa privind telecomunicaţiile (măsuri în
legătură cu accesul şi recurgerea la reţelele
şi serviciile publice de transport şi
telecomunicaţii)
4. Anexa cu privire la telecomunicaţiile de bază
5. Anexa cu privire la serviciile de transport
aerian
6. Anexa cu privire la serviciile de transport
maritim
* Este posibil ca o ţară să menţină excepţii de la aplicarea clauzei naţiunii
celei mai favorizate, o perioadă de tranziţie de 10 ani (până la 1.1.2005).
Alte trei noi domenii în care s-au negociat şi convenit reguli şi discipline
multilaterale de importanţă crescândă în comerţul internaţional au vizat: 1) aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală; 2) regulile şi procedurile care
guvernează reglementarea diferendelor şi 3) mecanismul de examinare a politicilor
comerciale.
Astfel, Anexa 1 C la Acordul privind crearea OMC conţine Acordul privind
aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul
cu mărfuri contrafăcute. Motivaţia acestui acord a constituit-o înmulţirea cazurilor
care alterează concurenţa loială, din cauza producerii şi comercializării de mărfuri
contrafăcute la preţuri mult mai mici decât produsele originale. Acest lucru este
posibil, deoarece copierea sau reproducerea acestora în mod fraudulos face ca în
costurile respective să nu se includă şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare. Aşa se
explică faptul că mărfurile contrafăcute sunt în mod artificial mai competitive decât
Universitatea SPIRU HARET 113
cele originale, care conţin un mare efort uman, material şi financiar în domeniul
investiţiilor şi inovaţiilor (spre exemplu, din 100 teme de cercetare tehnologice se
reţin pentru aprofundarea investigării 15 proiecte, din care doar câteva intră în faza
pilot de producţie şi 1-2 în producţia de serie, din al căror profit trebuie să se
acopere cheltuielile la cele 100 de teme de cercetare iniţiale).
De aici rezultă necesitatea unui cadru multilateral de principii, reguli şi disci-
pline aplicabile comerţului internaţional cu mărfuri contrafăcute, de natură să redu-
că sensibil sursele de tensiuni în comerţul internaţional. În Caseta nr. 30 sunt
prezentate schematic cele şapte părţi ale Acordului, conţinând atribuţiile Consiliului
însărcinat cu supravegherea punerii în aplicare a Acordului privind aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, precum şi termenele în care
prevederile acestuia trebuie aplicate, în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţărilor
membre ale OMC.
Caseta nr. 30
ANEXA 1 C la Acordul privind crearea OMC: Acordul privind aspectele
comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală, inclusiv comerţul
cu mărfuri contrafăcute
(TRIPS – Trade related intellectual property)
Caseta nr. 31
ANEXA 2 la Acordul privind crearea OMC
Memorandumul de Acord cu privire la regulile şi procedurile
care guvernează reglementarea diferendelor comerciale
Evoluţia problematicii:
• Art. XXII GATT consacră principiul consultărilor.
• Runda Tokio adoptă un Memorandum de acord privind notificările,
consultările, reglementarea diferendelor şi supravegherea.
• Decizii suplimentare: formarea grupurilor speciale (paneluri de experţi)
– 1984.
• Runda Uruguay: adoptarea unui Memorandum de acord, care devine
anexă la Acordul privind crearea OMC, prin care se constituie un Organ unic de
reglementare a diferendelor (ORD)
Universitatea SPIRU HARET 115
Caseta nr. 31 (continuare)
Filmul reglementării diferendelor
• Consultările – în 30 de zile de la formularea cererii de către un membru.
• Grup special (panel de experţi) – în 60 de zile de la formularea cererii.
• Alte mijloace de reglementare a diferendelor:
- bunele oficii, concilierea, medierea, arbitrajul.
• Finalizarea lucrărilor grupului prin prezentarea unui raport în 6 luni, iar
în caz de urgenţă în 3 luni.
• Examinarea raportului ORD în 20 de zile, maximum 60 de zile, dacă se
face apel.
• Examinarea în apel de către Organul de apel, format din 7 membri, în
termen de 60 de zile de la notificarea apelului.
• Raportul stabilit în apel va fi adoptat de ORD şi acceptat în mod
necondiţionat de părţile în diferend în 30 de zile de la distribuirea sa.
• În cazul în care recomandările ORD nu sunt puse în practică, partea
vătămată adresează o cerere ORD de autorizare a suspendării concesiilor faţă
de partea vinovată, ce va fi examinată în 30 de zile; dacă nivelul suspendării
concesiilor este exagerat cazul este supus arbitrajului.
Caseta nr. 32
Timpul maxim necesar pentru rezolvarea unui diferend comercial
în cadrul OMC
Caseta nr. 33
ANEXA 3 la Acordul privind crearea OMC
Mecanismul de examinare a politicilor comerciale ale statelor
Caseta nr. 35
Bilanţul negocierilor comerciale la Runda Uruguay
Realizări
1. Liberalizări sporite în comerţul internaţional
2. Extinderea sferei de aplicabilitate a principiilor, regulilor şi disciplinelor
sistemului comercial multilateral la noi domenii
3. Sporirea transparenţei, previzibilităţii şi stabilităţii cadrului de desfăşu-
rare a comerţului mondial
4. Îmbunătăţirea mecanismelor de reglementare a diferendelor comerciale
5. Recunoaşterea problemelor specifice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi
ale ţărilor în tranziţie la economia de piaţă
Insuccese parţiale
1. Insuficienţa creşterii accesului pe pieţe în unele sectoare de mărfuri al
ţărilor în curs de dezvoltare (agricultură, textile, îmbrăcăminte)
2. Diminuarea gradului de cuprindere sectorială a liberalizării comerţului
cu servicii (financiare, mişcarea persoanelor, transporturi maritime, telecomuni-
caţii etc.)
3. Nefinalizarea unor acorduri sectoriale (produse farmaceutice, produse
siderurgice).
GATT OMC
1. A avut un caracter ad-hoc şi 1. Caracterul OMC şi Acordurile pe
provizoriu, nu a fost niciodată ratificat care le administrează sunt
de parlamentele ţărilor membre. permanente şi ratificate de
parlamentele ţărilor membre.
2. A avut Părţi Contractante; a fost 2. Are membri.
oficial un text juridic, nu o organizaţie
propriu-zisă.
3. S-a ocupat numai de comerţul cu 3. Se ocupă, pe lângă comerţul cu
mărfuri. mărfuri şi comerţul cu servicii, şi cu
aspectele comerciale ale drepturilor
de proprietate intelectuală.
4. Diferendele comerciale dintre state 4. Sistemul de reglementare a
se reglementau abia după perioade diferendelor este mai rapid şi cu
foarte lungi, uneori 10 ani. acţiune automată, iar deciziile nu pot
fi blocate.
5. Nu a reuşit decât parţial să exercite o 5. A instituit un mecanism funcţional
supraveghere a politicilor comerciale de examinare a politicilor comerciale
ale statelor Părţi Contractante. ale ţărilor membre.
6. A fost considerat „clubul bogaţilor”, 6. Are un număr mare de membri,
având un număr limitat de membri. fiind o organizaţie aproape
universală, care continuă să se
extindă, tinzând să includă, practic,
toate statele lumii.
Tabelul nr. 14
ŢĂRILE MEMBRE ALE OMC ÎN ANUL 2006 (150)
Europa Africa Asia şi Oceania America
(37 ţări) (40 ţări) (39 ţări) (34 ţări)
1 2 3 4
1. Albania 1. Africa de sud 1. Australia 1. Antigua şi
Barbuda
2. Germania 2. Angola 2. Bahrein 2. Argenitna
3. Austria 3. Benin 3. Bangladesh 3. Barbados
4. Belgia 4. Botswana 4. Brunei Darusalam 4. Belize
5. Bulgaria 5. Burundi 5. R.P. Chineză 5. Bolivia
6. Cipru 6. Camerun 6. R. Coreea 6. Brazilia
7. Croaţia 7. Congo 7. Emiratele Arabe 7. Canada
Unite
8. Danemarca 8. Coasta de Fildeş 8. Fidji 8. Chile
9. Spania 9. Djibuti 9. Georgia 9. Columbia
10. Estonia 10. Egipt 10. Hong Kong, China 10. Costa Rica
∗
N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., vol.l, 2003, p.379-383.
122 Universitatea SPIRU HARET
Conferinţa Ministerială a OMC de la Geneva (Elveţia), 1998
Având ca obiectiv principal aniversarea a 50 de ani de la crearea GATT,
rezultatele acestei Conferinţe au fost mai modeste în ce priveşte abordarea a noi
domenii de liberalizare, pe fondul nemulţumirii ţărilor în curs de dezvoltare în
legătură cu transpunerea în practică a unor angajamente convenite la Runda
Uruguay (îndeosebi la produse textile şi confecţii). Rezultatul pozitiv al Conferinţei
a fost, totuşi, Declaraţia asupra comerţului electronic, a cărui creştere spectaculoasă,
ca volum valoric al tranzacţiilor, cere reglementări îmbunătăţite, dar cu menţinerea
practicii de neimpunere şi de percepere de taxe vamale la import.
Caseta nr. 37
DECLARAŢIA
Conferinţei Ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) (2001)
Caseta nr. 39
HOTĂRÂREA
Conferinţei ministeriale a OMC de la Doha (Qatar) privind
problemele şi preocupările legate de punerea lor în aplicare
Caseta nr. 40
Beneficiile sistemului OMC
pentru comunitatea de afaceri
Caseta nr. 41
Prevederi în cadrul Acordurilor OMC privind tratamentul special
şi diferenţiat al ţărilor în curs de dezvoltare
I Geneva 1964
II New Delhi 1968
III Santiago de Chile 1972
IV Nairobi 1976
V Manila 1979
VI Belgrad 1983
VII Geneva 1987
VIII Cartagena (Columbia) 1992
IX Midrand (Africa de Sud) 1996
X Bangkok (Thailanda) 2000
XI Sao Paolo (Brazilia) 2004
În atenţia primelor şapte sesiuni ale UNCTAD (tabelul nr. 15) au stat proble-
mele referitoare la comerţul internaţional cu produse de bază, produse manufac-
turate, servicii, relaţiile comerciale dintre ţări cu niveluri şi sisteme economice
diferite, relaţiile comerciale şi de cooperare dintre ţările în curs de dezvoltare,
principiile menite să călăuzească relaţiile economice dintre state şi politicile lor
comerciale, problemele financiare şi monetare, transferul de tehnologie, transportu-
rile maritime, problemele instituţionale etc.
Caseta nr. 43
Principalele atribuţii ale sesiunii UNCTAD
Caseta nr. 44
UNCTAD VIII – Cartagena (Columbia) (1992)
x)
N. Sută, Sultana Sută-Selejan, op. cit., p. 455-456.
136 Universitatea SPIRU HARET
Caseta nr. 46
UNCTAD X – Bangkok (Thailanda) (2000)
Caseta nr. 48
UNCTAD XI Sao Paolo (Brazilia), 2004
Caseta nr. 49
Acordul internaţional pe produs
şi principalele sale elemente de structură
(grâu, zahăr, cafea, cacao, cauciuc natural, fibre dure, iută,
lemn tropical, cositor)
1. Protocolul celor 16
Slaba preocupare a ţărilor dezvoltate membre ale GATT pentru problemele
ţărilor în curs de dezvoltare le-a determinat pe acestea din urmă, aşa cum am arătat,
să promoveze ideea înfiinţării unui nou for – UNCTAD. Crearea UNCTAD a
stimulat şi preocuparea GATT pentru problematica ţărilor în curs de dezvoltare. În
acest context, s-a încheiat Protocolul celor 16 ţări în curs de dezvoltare, care şi-au
acordat o serie de concesii vamale la produse de interes începând cu 11 februarie
1973. Reducerile tarifare au avut ca amplitudine o variaţie între 20-50% faţă de
nivelul taxelor vamale stabilite pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate.
Reducerile au acoperit 750 de poziţii şi subpoziţii tarifare. Dintre acestea, 20% au
vizat produse agricole şi materii prime, iar restul au fost reduceri la produse
manufacturate. Iniţial, au participat la încheierea acestui Protocol Brazilia, Chile,
Republica Coreea, Egipt, Filipine, Grecia, India, Israel, Mexic, Pakistan, Peru,
Spania, Tunisia, Turcia, Uruguay şi Iugoslavia. Ulterior, au mai aderat Paraguay,
Bangladesh şi România. Din 1980, Grecia, şi din 1987, Spania nu au mai fost
membre ale Protocolului, atunci când au aderat la Comunitatea Economică
Europeană. Protocolul este deschis şi altor ţări în curs de dezvoltare. Pentru a
beneficia de reduceri de taxe vamale la produsele aflate pe listele de concesii
tarifare, este necesar să se îndeplinească regulile de origină, respectiv produsele de
export să fie însoţite de certificat de origine din ţările membre.
Tabelul nr. 18
GRUPUL CELOR 77
constituit la UNCTAD I (Geneva 1964), cu scopul de a contribui la
armonizarea poziţiilor ţărilor în curs de dezvoltare cu privire la problemele
ce urmau a fi dezbătute în cadrul sesiunilor UNCTAD.
Conferinţa ministerială a G 77 se întruneşte îndeosebi în perioadele premergătoare
sesiunilor UNCTAD
Pregătirea poziţiei ONU şi
Locul şi Nr. ţări
Nr. ţ.c.d. pentru Deceniul
perioada partici- Documente adoptate
conf. sesiunea Dezvol-
desfăşurării pante
UNCTAD tării
I Alger – 86 „Carta de la Alger a 1968, I
oct. 1967 drepturilor economice ale New Delhi 1961-
lumii a treia” (India) 1970
II Lima 96 „Declaraţia, principiile şi 1972, Santiago II
(Peru) – programul de acţiune de la de Chile 1971-
oct. 1971 Lima” (Chile) 1980
III Manila 110 (in- „Declaraţia de la Manila” 1976, Nairobi II
(Filipine) – clusiv şi „Programul de acţiune” (Kenia)
febr. 1976 Româ-
nia)
IV Arusha 117 „Programul de la Arusha 1970, Manila II
(Tanzania) – privind autonomia (Filipine)
febr. 1979 colectivă şi cadrul de
negocieri”, care cuprinde
„Primul plan de acţiune pe
termen scurt şi mijlociu cu
privire la priorităţile în
materie de cooperare
economică între ţări în curs
de dezvoltare”.
V Buenos Aires 125 „Platforma de la Buenos 1983, Belgrad III
(Argentina) – Aires”, care subliniază (fosta 1981-
28 martie- incidenţa crizei economice Iugoslavie) 1990
9 aprilie1983 mondiale asupra ţ.c.d. şi
formulează propuneri şi
măsuri.
VI Havana 127 „Declaraţia de la Havana” 1987, Geneva III
(Cuba) – (Revitalizarea dezvoltării şi (Elveţia)
aprilie 1987 creşterea comerţului
internaţional)
Universitatea SPIRU HARET 143
Tabelul nr. 18 (continuare)
VII Teheran Declaraţia de la Teheran 1991, IV
(Iran) – 1991 „Către un nou parteneriat Cartagena 1991-
pentru dezvoltare” (Columbia) 2000
VIII Midrand Declaraţia ministerială 1996, Midrand IV
(Africa de a G 77 (Africa de Sud)
Sud) – 1996
IX Marrakech G77+ Planul de acţiune 2000, Bangkok, IV
(Maroc) – China (Thailanda)
1999
Tabelul nr. 19
Africa America Latină Asia Europa
1. Algeria 1. Argentina 1. Bangladesh 1. Iugoslavia
2. Angola 2. Bolivia 2. Coreea de Sud 2. România
3. Benin 3. Brazilia 3. Filipine
4. Camerun 4. Chile 4. India
5. Egipt 5. Columbia 5. Indonezia
6. Ghana 6. Cuba 6. Irak
7. Guineea 7. Ecuador 7. Iran
8. Libia 8. Haiti 8. Malaysia
9. Maroc 9. Guyana 9. Pakistan
10.Mozambic 10. Mexic 10. Quatar
11.Nigeria 11. Nicaragua 11. RPD Coreană
12.Sudan 12. Peru 12. Singapore
13.Tanzania 13. Trinidad-Tobago 13. Sri Lanka
14.Tunisia 14. Uruguay 14. Thailanda
15.Zair 15. Venezuela 15. Vietnam
16.Zimbabwe
Cea de-a doua rundă de negocieri a SGPC a fost lansată în anul 1991, urmând
să se încheie la finalizarea Rundei Uruguay. Cum aceasta a întârziat, tratativele
„Grupului celor 77” au început abia în 1994 şi s-au încheiat în anul 1999. A doua
rundă de negocieri a cuprins o sferă mai largă de probleme şi a atras un număr mai
mare de ţări în curs de dezvoltare participante la SGPC.
Aranjamentele comerciale preferenţiale dintre ţările în curs de dezvoltare,
îndeosebi Acordul privind SGPC, au contribuit la promovarea şi diversificarea
reciprocă a exporturilor ţărilor participante la Acord pe pieţele acestora. Dacă, în
anul 1972, ponderea schimburilor comerciale între ţările în curs de dezvoltare în
totalul schimburilor acestora reprezenta doar 20,5%, în anul 1998, ea s-a dublat,
atingând 40,9%.
54
Dumitru Miron, Integrarea economică regională de la prototip la producţia de
serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, p. 17.
55
Dumitru Miron, op. cit., p. 19.
146 Universitatea SPIRU HARET
Alaska până în Sud, în Ţara de Foc. În acest al treilea val de regionalizare se
înscrie şi Asia, unde se conturează tot mai evident ideea că este necesar şi un bloc
comercial în frunte cu Japonia drept punct gravitaţional, ca replică la integrarea
extinsă atât europeană, cât şi americană56.
În condiţiile procesului de globalizare a fost formulată ideea de regionalism
deschis sau neoregionalism, reprezentând o cale de a căuta soluţii adecvate la
problemele majore ale politicilor comerciale contemporane. În acest sens, noul curent
îşi propune să găsească formulele necesare pentru a face compatibile exacerbarea
aranjamentelor comerciale preferenţiale regionale cu normele de conduită ale siste-
mului comercial mondial, convenite şi monitorizate de către OMC.
Caseta nr. 50 prezintă tabloul de ansamblu al grupărilor economice regionale
de pe toate continentele lumii, incluzând uniuni vamale şi economice, pieţe comune
şi asociaţii şi acorduri de liber schimb, care promovează politici comerciale regionale
specifice gradului de integrare economică pe care l-au atins.
Caseta nr. 50
Grupări economice regionale
Piaţa comună andină: Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru şi Venzuela
Cooperarea economică din Asia-Pacific: Australia, Brunei Darussalam, Canada,
Chile, China, SUA, Federaţia Rusă, Hong Kong (regiune administrativă specială a
Chinei), Indonezia, Japonia, Malaysia, Mexic, Noua Zeelandă, Papua-Noua Guinee,
Peru, Filipine, Provincia chineză Taiwan, R. Coreea, Singapore, Thailanda şi Vietnam.
Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est: Brunei Darrussalam,
Cambodgia, Indonezia, Malaysia, Myanmar, Filipine, R.D.P. Laos, Singapore,
Thailanda şi Vietnam.
Uniunea vamală şi economică a Africii Centrale: Camerun, Congo,
Gabon, Guineea Ecuatorială, Republica Centrafricană şi Ciad.
Piaţa comună centramericană: Costa Rica, Salvador, Guatemala, Honduras
şi Nicaragua.
Comunitatea Caraibelor şi Piaţa comună a Caraibelor: Antigua şi
Barbuda, Bahamas (numai membră a Comunităţii), Barbados, Belize, Dominica,
Grenada, Guiana, Haiti, Jamaica, Montserrat, Santa-Lucia, Santa Kitts şi Newis,
Santa Vincent şi Grenadinele, Surinam, Trinidad şi Tobago.
Comunitatea Statelor Independente: Armenia, Azerbaidjan, Belarus,
Federaţia Rusă, Georgia, Kazahstan, Kîrghistan, Uzbekistan, R. Moldova,
Tadjikistan, Turkmenistan şi Ucraina.
Piaţa Comună a Africii de Est şi a Africii Australe: Angola, Burundi, Comores,
Djibuti, Egipt, Eritreea, Etiopia, Kenya, Madagascar, Malawi, Mauriţiu, Namibia,
Uganda, R.D. Congo, Ruanda, Seychelles, Sudan, Swaziland, Zambia şi Zimbabwe.
Uniunea Europeană: Germania, Austria, Belgia, Danemarca, Spania,
Finlanda, Franţa, Grecia, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Suedia şi, de la 1 mai 2004, Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, R. Cehă, R. Slovacă, Ungaria, Slovenia, Creta, Malta,
iar de la 1 ianuarie 2007 România şi Bulgaria.
Comunitatea Economică a Statelor din Africa de Vest: Benin, Burkina
Fasso, Capul Verde, Coasta de Fildeş, Gambia, Ghana, Guineea, Guineea-Bissau,
Liberia, Mali, Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sierra Leone şi Togo.
56
Dumitru Miron, op. cit., p. 25.
Universitatea SPIRU HARET 147
Caseta nr. 50 (continuare)
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb: Islanda, Lichtenstein, Norvegia
şi Elveţia.
Asociaţia Latino-Americană pentru Integrare (anterior Asociaţia Latino-
Americană a Liberului-Schimb): Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia,
Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay şi Venezuela.
Piaţa comună sud-americană (Mercosur): Argentina, Brazilia, Paraguay şi
Uruguay.
Acordul de Liber Schimb Nord-American (NAFTA): Canada, SUA şi Mexic.
Caseta nr. 51
A. Instrumente de politică comercială externă
I. Măsuri influenţând II. Măsuri influenţând III. Măsuri influenţând
direct importul direct exportul producţia şi comerţul
1. Tariful vamal comun 1. Promovarea şi 1. Politica de concurenţă
2. Restricţii cantitative, finanţarea (creditarea) 2. Subvenţiile (ajutorul
măsuri de reglementare şi exportului şi asigurarea public)
supraveghere exportului 3. Protecţia proprietăţii
3. Sancţiuni şi embargouri 2. Control export intelectuale
4. Măsuri de apărare produse şi tehnologii cu
comercială antidumping, dublă întrebuinţare
antisubvenţie, salvgardare 3. Exportul de bunuri
5. Reguli de origine culturale
6. Achiziţiile publice
7. Standardele şi alte
prescripţii tehnice
8. Schimburi compensate
Caseta nr. 52
Politicile comerciale specifice interregionale, regionale
şi bilaterale ale Uniunii Europene
1. Cooperarea şi integrarea comercial- – cu ţările membre ale AELS, mai
economică a ţărilor europene puţin cu Elveţia, cu care s-a semnat
anterior un acord de comerţ liber
– cu ţările care fac parte din Spaţiul
Economic European (SEE)
– cu ţările în tranziţie candidate la
aderarea la UE
– cu statele formate din dezmembrarea
fostei RSF Iugoslavia şi Albania
– cu ţările membre ale CSI
2. Cooperarea şi integrarea comercial- Instaurarea unei zone de comerţ liber
economică cu ţările mediteraneene euro-mediteraneean până în 2010 –
prin încheierea de acorduri de asociere
cu 12 state
3. Cooperarea şi integrarea comercial- – ACP – total 71 ţări (48 din Africa,
economică cu ţările din Africa, Caraibe 15 din Caraibe, 8 din Pacific) – reali-
şi Pacific zarea unei zone de comerţ liber cel
mai devreme în anul 2015
– Africa de Sud
4. Cooperarea şi integrarea comercial- • Mexic
economică cu ţările latino-americane • Mercosur şi Chile
• Comunitatea Andină a Naţiunilor
• America Centrală
5. Relaţiile comercial-economice – SUA
cu ţările din America de Nord – Canada
6. Relaţiile comercial-economice • Reuniunea Asia-Europa (ASEM)
cu ţările din Asia şi Oceania • ASEAN
• Japonia
• R. Coreea
• R.P. Chineză
• Consiliul de Cooperare al Golfului
Universitatea SPIRU HARET 149
Caseta nr. 53
Liberalizarea comerţului Uniunii Europene cu statele lumii
1. Se aplică tratamentul pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate exclusiv cu:
SUA, Canada, Japonia, Hong Kong (China), R.P. Chineză, R. Coreea, Singapore,
Australia şi Noua Zeelandă.
2. În relaţiile cu celelalte state ale lumii, Uniunea Europeană aplică un tratament
preferenţial, în următoarea ordine de priorităţi:
a) Cel mai favorabil (95% din poziţiile tarifare sunt exceptate)
– este acordat ţărilor cel mai puţin dezvoltate;
– este acordat ţărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific).
b) 80% din poziţiile tarifare sunt exceptate în raporturile cu ţările părţi la acor-
durile regionale.
c) 54% din poziţiile tarifare sunt exceptate pentru ţările beneficiare ale Sistemului
Generalizat de Preferinţe (SGP) al UE.
d) 20 % din poziţiile tarifare exceptate se aplică pentru ţările cu care acordurile
sunt încheiate pe baza c.n.c.m.f.
Caseta nr. 54
Noua schemă a Sistemului Generalizat de Preferinţe (SGP)
al Uniunii Europene
Comunitatea Europeană a implementat pentru prima dată o schemă SGP în
anul 1971. Schema acordă propuselor importate din ţările care beneficiază de
tratament preferenţial, fie accesul liber pe piaţa europeană, fie reduceri ale taxelor
vamale în funcţie de acordul comercial individual încheiat de fiecare ţară în parte
cu Uniunea Europeană. Schema SGP se stabileşte ciclic, pe o perioadă de 10 ani.
Pentru perioada 2006-2015, iniţial se aplică o nouă schemă SGP în perioada 2006-
2008, prin care se garantează acces preferenţial pentru toate ţările în curs de
dezvoltare (178) pe piaţa UE. Noua schemă este mai simplă, mai transparentă şi
mai stabilă şi nu va suferi modificări înainte de sfârşitul anului 2008. Ea este mai
generoasă, deoarece gama de produse acoperite a fost extinsă cu încă 300 de
produse, mai ales din sectorul agricol şi piscicol. Totodată, noua schemă încearcă
să maximizeze beneficiile SGP, axându-se pe accesul preferenţial al ţărilor cu
economie de dimensiuni mici, al statelor insulare, al statelor continentale (fără
ieşire la mare) şi al statelor cu un grad redus al diversităţii economice.
A fost stabilit, de asemenea, un mecanism mai clar şi mai simplu de
excludere generală a grupelor de produse originare din ţări competitive pe piaţa
europeană şi care nu mai necesită instrumente de stimulare a exporturilor.
Criteriile precedente (ponderea importurilor preferenţiale, indexul dezvoltării şi
indexul specializării exportului) au fost înlocuite cu un singur criteriu centrali-
zator: ponderea pieţei comunitare exprimată ca pondere a exporturilor ţărilor SGP
în UE. Astfel, dacă un grup de produse dintr-un anumit sector, dintr-o anumită
ţară beneficiară, cumulează peste 15% din importurile UE din ţările beneficiare
ale SGP, acestea sunt excluse gradual din schema de preferinţe, adică încetează
treptat să mai beneficieze de acces preferenţial. În cazul textilelor şi îmbrăcă-
minţii, pragul de excludere graduală este de 12,5%.
*
Cunoaşterea politicii comerciale comune a Uniunii Europene este cu atât mai
necesară, cu cât, de la 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii
Europene şi aplică în mod obligatoriu această politică în relaţiile intracomunitare
cu piaţa unică şi în relaţiile extracomunitare cu celelalte ţări ale lumii.
1. Aldea Victor, Bivol Gheorghe, Ion Aurel, Niţă Ion, Petrescu Mircea (coordonator),
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
2. Botez Octavian Gh., Mădălina Militaru, Comerţul internaţional şi comerţul
exterior al României, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.
3. Constantinescu Adrian, Organizaţia Mondială a Comerţului, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
4. Ghibuţiu Aurel, Politici comerciale în relaţiile economice internaţionale,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
5. Ilinca Gheorghe, Stoian Ion, Şerban Radu, Dicţionar comercial, Editura
Caraiman, Bucureşti, 2002.
6. Miron Dumitru, Integrarea economică regională de la prototip la producţia în
serie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.
7. Miron Dumitru, Comerţ internaţional, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
8. Sava Sorica (coordonator), Dicţionar Macmillan de Economie Mondială, Editura
Codacs, Bucureşti, 1999.
9. Stoian Ion (coordonator), Comerţ internaţional, Tehnici şi proceduri, vol. I, Editura
Caraiman, 1997.
10. Sută, Nicolae (coordonator), Comerţ internaţional şi politici comerciale
contemporane, vol.1, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
11. * * * Sistemul Comercial Mondial, Ghid pentru întreprinzători, ediţia a II-a,
Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD / WTO şi Secretariatul
Commonwealth, 1999.