Povestea lui Harap-Alb

Basmul cult scris de Ion Creanga a fost publicat in revista “Convorbiri literare” in
anul 1877. Autorul porneste de la modelul folcloric care este caracterizat de stereotipie si
reactualizeaza niste teme de circulatie universala, dar pe care le organizeaza conform propriei
sale viziuni. Textul astfel creat este mult mai complex decat textul popular.

Basmul cult este o specie narativa ampla, o naratiune pluriepisodica, cu numeroase

personaje purtatoare ale unor valori simbolice. “Povestea lui Harap-Alb” se incadreaza in
aceasta specie deoarece actiunea basmului implica prezenta fabulosului si este supusa unor
actiuni conventionale. Acestea infatiseaza personajul principal ce parcurge un traseu la
sfarsitul caruia dobandeste niste calitati spirituale. Acest lucru ne face sa numim acest basm
un “bildungs roman”. Felul de a povesti a lui Ion Creanga se deosebeste de cel al naratorului
popular prin accentul pus pe detalii care individualizeaza personajele, transformandu-le in
unele credibile. De asemenea, Creanga complica actiunea, adaugand noi serii de probe prin
procedeul “triplicarii”. Fantasticul prezent in text este umanizat, iar umorul esre realizat prin
diferite mijloace precum: apelative si porecle comice, scene comice, portrete caricaturale.

Tema basmului este lupta dintre bine si rau, incheiata intotdeauna prin triumful
binelui. Eroul parcurge o aventura eroica imaginara care se transforma intr-un drum al
maturizarii in vederea dobandirii unor valori morale si etice.

O prima secventa semnificativa pentru aceasta tema este cea in care baiatul pleaca
la drum pana ajunge intr-un tinut neobisnuit unde ii iese in fata un span, cerandu-i sa-i fie
sluga. Tanarul rezista tentatiei, ascultand de sfatul tatalui sau de doua ori. Dar a treia oara, din
cauza situatiei si a tinutului ce pare mai degraba un labirint, ajunge sa-l ia drept ajutor pe
spanul cel viclean. Spanul face in asa fel incat sa-l inchida pe mezin intr-o fantana, punandu-l
sa jure ca ii va da ascultare, insusindu-si identitatea acestuia. Acesta este momentul in care
mezinul craiului primeste numele de Harap-Alb care semnifica sclav cu pielea de culoare
neagra. Epitetul "alb", asociat cuvantului "harap", duce la formarea unui oximoron.

O a doua secventa semnificativa pentru aceasta tema este cea in care fata
imparatului Rosu dezvaluie adevarata identitate a spanului. Acesta, din razbunare, ii taie
capul lui Harap-Alb. Fata il inconjoara cu smicelele de mar, leaga capul de trunchi cu apa
moarta si il invie cu apa vie. In felul acesta se indeplineste conditia juramantului facut de
Harap-Alb spanului, iar el este eliberat, putand sa isi duca la indeplinire misiunea. Calul il
omoara pe span, acesta fiind un moment in care raul intruchipat de el se disipeaza si se
presupune ca se va intrupa atunci cand un alt tanar precum Harap Alb va pleca in lume sa
dovedeasca ceva.

In orice basm, timpul si spatiul sunt nedeterminate. Ele sunt mentionate, de regula, in
expozitiune. In “Povestea lui Harap-Alb”, ele apar inca din prima fraza “Amu cica era odata”.
In ceea ce priveste spatiul, cititorului i se precizeaza unde se afla cele 2 imparatii: una era
“tocmai la o margine a Pamantului, si craiia istuilalt la alta margine”. Naratorul intervine de
asemenea si precizeaza ca drumurile erau putine si incurcate, iar despre timp ne spune ca pe
vremurile acelea “mai toate tarile erau bantuite de razboaie grozave”.

Formula de inceput din basmul popular induce ideea ca povestea este o inventie.
Povestea lui Creanga incepe cu un alt tip de formula “Amu cica era odata”, in care adverbul
“amu” se refera la timpul prezent al nararii, cuvantul “cica” are sensul de “se spune”, iar
expresia “era odata” plaseaza actiunea intr-un timp indepartat. Formula de final este si ea
diferita de cea populara si este o observatie de natura sociala realizata intr-un mod realist: “iar
pe la noi, cine are bani, bea si mananca, ar cine nu, se uita si rabda”.

In concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult avand ca particularitati:

umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Insa,
asemenea basmului popular, pune in evidenta idealul de dreptate si de adevar, fiind o
“oglindire a vietii in moduri fabuloase”.