DREPTUL PROPRIETĂȚII

INTELECTUALE

Suport de curs

Anul universitar 2018-2019

Prof. univ. dr. Lucian MIHAI

Facultatea de Drept
Universitatea din București
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2018 -
INVENŢIA
TITLUL I
IZVOARE JURIDICE
1. Precizări prealabile. Ansamblul materiei invenţiei este reglementat atât prin izvoare interne,
cât şi prin izvoare internaţionale.
În ceea ce priveşte izvoarele internaţionale, reamintim că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia
României, "Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
2. Izvoare interne. În prezent1, următoarele acte normative interne sunt aplicabile în materia
invenţiei:
1) Legea nr. 64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (republicată în Monitorul
Oficial2 nr. 613 din 19 august 2014);
2) Legea nr. 11 din 29 ianuarie 1991 privind combaterea concurenţei neloiale (Monitorul Oficial nr.
24 din 30 ianuarie 1991) (modificată prin: Legea concurenţei nr. 21 din 10 aprilie 1996 – Monitorul Oficial nr.
88 din 30 aprilie 1996; Legea nr. 298 din 7 iunie 2001 - Monitorul Oficial nr. 313 din 12 iunie 2001; Legea nr.
187 din 24 octombrie 2012 – Monitorul Oficial nr. 757 din 12 noiembrie 2012; Legea nr. 255 din 19 iulie 2013
– Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013; Ordonanţa Guvernului nr. 12 din 31 iulie 2014 – Monitorul
Oficial nr. 586 din 6 august 2014, aprobată prin Legea nr. 117/2015 – Monitorul Oficial nr. 355 din 22 mai
2015);
3) Legea nr. 93 din 13 mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul
Oficial nr. 186 din 20 mai 1998);
4) Legea nr. 344 din 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor
de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire (Monitorul Oficial nr. 1093 din 5 decembrie
2005);
5) Articolele 2624 si 2625 din Codul civil (Legea nr. 287 din 3.06.2009, republicată în Monitorul
Oficial nr. 505 din 15 iulie 2011);
6) Articolul 94 pct. 1 lit. h) şi k), art. 95 – 97 şi art. 1081 alin. (2) pct. 5 din Codul de procedură civilă
(Legea nr. 134 din 1 iulie 2010) (republicată în Monitorul Oficial nr. 247 din 10 aprilie 2015);
7) Legea nr. 83 din 24 iunie 2014 privind invenţiile de serviciu (Monitorul Oficial nr. 471 din 26
iunie 2014);
8) Ordonanţa Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii
industriale şi regimul de utilizare a acestora (republicată în Monitorul Oficial nr. 959 din 29 iunie 2006, astfel
cum a fost modificată prin Legea nr. 28 din 15 ianuarie 2077 - Monitorul Oficial nr. 44 din 19 ianuarie 2006);
rectificare în Monitorul Oficial nr. 351 din 23 mai 2007; Legea nr. 350/2007 – Monitorul Oficial nr. 851 din 3
decembrie 2007; Legea nr. 66/2010 – Monitorul Oficial nr. 226 din 9 aprilie 2010; Legea nr. 204/2011 –
Monitorul Oficial nr. din 7 noiembrie 2011; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 40/2012 – Monitorul
Oficial nr. 447 din 4 iulie 2012; Legea nr. 31/2015 – Monitorul Oficial nr. 169 din 11 martie 2015)
9) Ordonanţa Guvernului nr. 66 din 17 august 2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de
consilier în proprietate industrială (republicată în Monitorul Oficial nr. 1019 din 21 decembrie 2006);
10) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100 din 14 iulie 2005 privind asigurarea respectării
drepturilor de proprietate industrială (Monitorul Oficial nr. 643 din 20 iulie 2005), aprobată cu modificări prin
Legea nr. 280 din 5 octombrie 2005 (Monitorul Oficial nr. 897 din 7 octombrie 2005) şi completată prin Legea
nr. 214 din 24 octombrie 2008 (Monitorul Oficial nr. 729 din 28.10.2008); modificată prin art. 58 Legea nr. 76

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1 februarie 2003; 1 martie 2004; 1 martie 2005; 1 martie 2006; 28
februarie 2007; 27 februarie 2008; 10.10.2011; 10.10.2013; 11.10.2014; 10.10.2015; 10.10.2016; 16.10.2017;
15.10.2018). Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii
Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate exclusiv
beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.
N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în conţinutul prezentelor
"Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul 1997, a cărei comercializare a fost sistată
prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la cererea autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul
Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele tipărite fiind ulterior distruse.
1 Data de referinţă este 15.10.2018.
2 Aici şi în cele ce urmează, este vorba despre Monitorul Oficial al României, Partea I.
 2

/2012 (Monitorul Oficial nr. 365 din 30.05.2012), Legea nr. 214/2008 (Monitorul Oficial nr. 729 din
28.10.2008), art. 80 din Legea nr. 255/2013 (Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013);
11) Articolul 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80 din 26 iunie 2013 privind taxele
judiciare de timbru (Monitorul Oficial nr. 392 din 29 iunie 2013); modificată prin art. IX din Legea nr.
138/2104 (Monitorul Oficial nr. 753 din 16 octombrie 2014);
12) Hotărârea Guvernului nr. 547 din 21 mai 2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a
Legii nr. 64/1991 (Monitorul Oficial nr. 456 din 18 iunie 2008)3;
13) Hotărârea Guvernului nr. 573 din 7 septembrie 1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului
de Stat pentru Invenţii şi Mărci4 (Monitorul Oficial nr. 345 din 11 septembrie 1998), modificată prin Hotărârea
Guvernului nr. 1396 din 18 noiembrie 2009 (Monitorul Oficial nr. 813 din 27 noiembrie 2009), Hotărârea
Guvernului nr. 560/2013 (Monitorul Oficial nr. 497 din 7 august 2013) și prin Hotărârea Guvernului nr.
63/2017 (Monitorul Oficial nr. 150 din 728.02.2017);
14) Hotărârea Guvernului nr. 1585 din 18 decembrie 2002 pentru aprobarea Normelor privind
determinarea cotei de profit sau a venitului obţinut de titularul unui brevet, prevăzute de art. 73 din Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată (Monitorul Oficial nr. 32 din 22 ianuarie 2003);
15) Hotărârea Guvernului nr. 1424 din 4 decembrie 2003 pentru aprobarea Strategiei naţionale în
domeniul proprietăţii intelectuale (Monitorul Oficial nr. 905 din 18 decembrie 2003), completată şi modificată
prin Hotărârea Guvernului nr. 1174 din 29 septembrie 2005 (Monitorul Oficial nr. 927 din 18 octombrie
2005);
16) Hotărârea Guvernului nr. 88 din 19 ianuarie 2006 privind aprobarea Normelor metodologice
pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 344 din 29 noiembrie 2005 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire (Monitorul Oficial nr. 95
din 1 februarie 2006), modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 946 din 22 august 2007
(Monitorul Oficial nr. 627 din 12 septembrie 2007);
17) Normele O.S.I.M. nr. 211 din 7 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind
protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul Oficial nr. 358 din 22 septembrie 1998) ;
18) Normele O.S.I.M. nr. 242 din 15 ianuarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a
invenţiilor româneşti (Monitorul Oficial nr. 67 din 18 februarie 1999) (modificate şi completate prin Normele
O.S.I.M. nr. 318 din 4 ianuarie 2000, publicate în Monitorul Oficial nr. 115 din 16 martie 2000);
19) Instrucţiunile O.S.I.M. nr. 108 din 17 octombrie 2002 de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr.
66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (Monitorul Oficial nr.
826 din 15 noiembrie 2002), modificate prin Ordinul O.S.I.M. nr. 113 din 17 septembrie 2009 (Monitorul
Oficial nr. 633 din 24 septembrie 2009);
20) Instrucţiunile O.S.I.M. nr. 112 din 21 noiembrie 2008 privind depunerea cererilor de brevet
de invenţie prin mijloace electronice (Monitorul Oficial nr. 864 din 22 decembrie 2008);
21) Decretul nr. 93/1976 pentru aprobarea normelor privind calcularea recompenselor băneşti
cuvenite autorilor invenţiilor aplicate în economia naţională (Buletinul Oficial nr. 38 din 27 aprilie 1976), care
a fost abrogat explicit prin art. 70 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, precum şi art. 20 din
Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile, inovaţiile, ca şi art. 33 - 48 din Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 (ambele publicate în Buletinul Oficial nr. 85 din 30
septembrie 1967), acte normative care au fost abrogate prin art. 83 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi
inovaţiile, au - totuşi - calitatea de izvor tranzitoriu. Aplicarea tranzitorie a acestor acte normative se face în
vederea producerii efectelor prevăzute de art. 70 alin. 2 din Legea nr. 64/1991, republicată, conform cu care:
"Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate aplicate, parţial recompensate sau
nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia de inventator şi unitatea care a
aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite
inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet”. Iar această lege este
Decretul nr. 93/1976 sau, după caz, Decretul nr. 884/1967 (acesta din urmă împreună şi cu Hotărârea
Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967).5

3 În continuare, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64 din 11 octombrie 1991 va fi citat:

„Regulamentul”.
4 În continuare, "Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci" se va abrevia "O.S.I.M.", inclusiv în cadrul

textelor legale reproduse.

5 Această concluzie rezultă şi din Anexele nr. 1 şi nr. 2 la Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64 din 11

octombrie 1991 privind brevetele de invenţie (aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 152 din 27 martie 1992,
publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 aprilie 1992, în prezent abrogată prin Regulament), anexe care fac
referire expresă la Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2250/1967 (aceasta din urmă având ca bază legală Decretul nr.
884/1967) şi, respectiv, la Decretul nr. 93/1976.
 3

3. Izvoare din dreptul Uniunii Europene

1) Regulamentul (CEE) nr. 1.768/92 al Consiliului din 18 iunie 1992 privind instituirea unui certificat
suplimentar de protecţie pentru medicamente;
2) Regulamentul (CE) nr. 1.610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1006
privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice.
3) Regulamentul (UE) nr. 608/2013 al Parlamentului European si al Consiliului din 12 iunie 2013
privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autorităţile vamale si de abrogare a
Regulamentului (CE) nr.1383/2003 al Consiliului (publicat în Jurnalul Oficial al UE nr. L 181/29.06.2013);
4) Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 1352/2013 al Comisiei din 4 decembrie 2013 de
stabilire a formularelor prevăzute de Regulamentul (UE) nr.608/2013 al Parlamentului European şi al
Consiliului privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală de către autorităţile vamale
(publicat în Jurnalul Oficial al UE nr. L 341/18.12.2013).
4. Izvoare internaţionale. În prezent6, următoarele acte internaţionale sunt aplicabile în materia
invenţiei:
1) Convenţia de la Paris pentru apărarea proprietăţii industriale din 1883 (revizuită de mai multe
ori, ultima dată la Stockholm în 1967), ratificată de România pentru prima dată în 1920 şi ultima dată
prin Decretul nr. 1177 din 28 decembrie 1968 (Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie 1969);
2) Acordul privind protecţia reciprocă a secretului invenţiilor din domeniul apărării, pentru care
s-au făcut cereri de brevetare, adoptat la Paris la 21 septembrie 1960 (la care România a aderat prin
Legea nr. 169 din 9 iunie 2005 – Monitorul Oficial nr. 506 din 15 iunie 2005);
3) Convenţia de la Stockholm pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale din
14 iulie 1967 (ratificată prin Decretul nr. 1175 din 28 decembrie 1968, Monitorul Oficial nr. 1 din 6 ianuarie
1969) ;
4) Tratatul de cooperare în materie de brevete de invenţie de la Washington din 19 iunie 1970
(ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979, publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979);
5) Acordul privind comunicarea, în scopuri de apărare, a informaţiilor tehnice, adoptat la
Bruxelles la 19 octombrie 1970 (la care România a aderat prin Legea nr. 169 din 9 iunie 2005 –
Monitorul Oficial nr. 506 din 15 iunie 2005);
6) Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internaţională a brevetelor de invenţie, din
26 martie 1971, modificat la 28 septembrie 1979 (la care România a aderat prin Legea nr. 3 din 8
ianuarie 1998 privind aderarea României la aranjamentele instituind o clasificare internaţională în
domeniul proprietăţii industriale - Monitorul Oficial nr. 10 din 14 ianuarie 1998);
7) Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973,
precum şi Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000 (la care România a
aderat prin Legea nr. 611 din 13 noiembrie 2002 – Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002);
8) Tratatul de la Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de microorganisme în
scopul procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie 1977 şi modificat la 26 septembrie 1980 (la care România
a aderat prin Legea nr. 75 din 3 mai 1999 - Monitorul Oficial nr. 210 din 13 mai 1999);
9) Acordul din 3 aprilie 1992 privind relaţiile comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul
Statelor Unite ale Americii, ratificat prin Legea nr. 50 din 27 mai 1992 (Monitorul Oficial nr. 116 din 1 iunie
1992);
10) Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 15 aprilie
1994; ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994)7;
11) Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în
domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994; ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din
15 august 1996 (Monitorul Oficial nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997
(Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie 1997); modificat prin art. 12 alin. (1) din Legea nr. 611 din 13
noiembrie 2002 (Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002);
12) Acordul prin care s-a convenit aderarea României la Acordul central european de comerţ liber
(CEFTA), Cracovia, 21 decembrie 1992, semnat la Bucureşti la 12 aprilie 1997; ratificat prin Legea nr. 90 din
29 mai 1997 (Monitorul Oficial nr. 108 din 30 mai 1997);
13) Tratatul privind dreptul brevetelor, adoptat la Geneva la 1 iunie 2000 (ratificat de România
prin Legea nr. 537 din 25 noiembrie 2004 – Monitorul Oficial nr. 1206 din 16 decembrie 2004).
[sfârşitul documentului]

6
Data de referinţă este 15.10.2018.
7 Anexa 1C ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ" -
TRIPS = "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property Rights") a fost publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2018 -
INVENŢIA
TITLUL AL II-LEA
BREVETAREA INVENŢIEI
CAPITOLUL AL II-LEA
CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR PROTECŢIEI JURIDICE

SECŢIUNEA I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR
PROTECŢIEI
1. Condiţiile de brevetare a invenţiei. Reamintim că pentru brevetare este necesară îndeplinirea
unor condiţii, după cum urmează:
- Condiţii de fond, care – la rândul lor - sunt de două feluri, şi anume: condiţii de fond ale
obiectului protecţiei (condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească invenţia spre a putea fi protejată prin
brevetare) şi condiţii de fond ale subiectelor protecţiei (condiţiile cerute de lege persoanelor fizice sau
juridice pentru ca ele să poată dobândi de la stat brevetul de invenţie);
- Condiţii de formă, care sunt cerinţe legale ce se referă la procedura pentru obţinerea brevetului.
În cadrul prezentului Capitol, vor fi analizate condiţiile de fond ale subiectelor protecţiei.
2. Sediul comun al materiei. Principalele texte legale aplicabile sunt următoarele:
- articolul 2 lit. g), l), m), o) şi p) şi art. 3 - 5 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie (în
redactarea republicată în Monitorul Oficial nr. 613 din 19.08.2014);1

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1.02. 2003; 1.03. 2004; 1.03. 2005; 1.03.2006; 14.03.2007;
5.03.2008; 17.10.2011; 26.10.2014; 24.10.2016; 23.10.2017; 29.10.2018). Reproducerea ori utilizarea,
sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate
exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la cererea
autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele tipărite
fiind ulterior distruse.

1
Articolul 16 pct. 1 din Legea nr. 83/2014 a abrogat în mod expres dispoziţiile art. 5 din Legea
nr. 64/1991, astfel încât, în prezent, fostul art. 6 a devenit art. 5.
Conţinutul iniţial (anterior abrogării sale) al art. 5, înlocuit în prezent prin mai multe texte
aparţinând Legii nr. 83/2014, era următorul:
„(1) Daca inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase
acestuia, dreptul la brevetul de inventie apartine:
a) unitatii, pentru inventiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de munca ce
prevede o misiune inventiva încredintata în mod explicit, care corespunde cu functiile sale; inventatorul
beneficiaza de o remuneratie suplimentara stabilita prin contract;
b) salariatului, pentru inventiile realizate de catre acesta fie în exercitarea functiei sale, fie în
domeniul activitatii unitatii, prin cunoasterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unitatii
sau ale datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi
contractuale contrare.
1
- Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu (publicată în Monitorul Oficial nr. 471 din
26.06.2014).2
3. Categorii de subiecte ale protecţiei. Trebuie distins, mai întâi, între subiectele primare
(originare) ale protecţiei şi subiectele derivate ale protecţiei.3
4. Subiectele primare (originare) sunt cele cărora statul le acordă brevetul de invenţie, pentru
care acestea au o vocaţie legală care se naşte nemijlocit în persoana lor. Ele sunt cei dintâi titulari ai unui
anumit brevet de invenţie.
5. Subiectele derivate sunt persoanele care devin titulari de brevet prin transmiterea acestuia de la
un titular anterior (care poate fi un subiect primar sau un alt subiect derivat). Ele nu sunt implicate direct în
procedura de brevetare, brevetul existând deja la momentul în care ele îl dobândesc. De aceea, condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească aceste din urmă subiecte spre a putea căpăta protecţia prin brevet nu sunt
cercetate la materia brevetării, ci la aceea, distinctă, a transmiterii drepturilor născute în legătură cu
invenţia.
Acesta este şi motivul pentru care, în raport cu obiectul prezentei prelegeri, în cadrul
acesteia nu se vor face dezvoltări referitoare la subiectele derivate, ci numai cu privire la subiectele
primare (originare).
6. Subiectele primare (originare) se împart, la rândul lor, în subiecte primare (originare) stricto
sensu şi subiecte primare (originare) lato sensu.
6. Subiectele primare (originare) stricto sensu sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe
care îl dobândesc direct de la stat, în temeiul unei vocaţii legale care se naşte nemijlocit în persoana lor şi
printr-o procedură la care participă în mod direct.
7. Subiectele primare (originare) lato sensu sunt, de fapt, ca natură juridică, subiecte derivate;
cu toate acestea, ele nu primesc de la un alt subiect de drept brevetul deja eliberat, ci - la fel ca şi subiectele
primare (originare) stricto sensu - sunt cei dintâi titulari ai unui anumit brevet, pe care - de asemenea - îl
dobândesc direct de la stat, în temeiul unei proceduri la care participă în mod direct; diferenţa constă în
aceea că ele nu au o vocaţie originară la dobândirea brevetului, obţinând acest drept (de dobândire a
brevetului) prin transmisiune de la un alt subiect, care, în condiţiile legii, nu a dorit sau nu a putut să şi-l
exercite.

(2) Daca inventia rezulta dintr-un contract de cercetare, în lipsa unei clauze contrare, dreptul
la brevet de inventie apartine unitatii care a comandat cercetarea, inventatorul având dreptul la o
remuneratie suplimentara stabilita prin act aditional la contract.
(3) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. a) si b) si alin. (2), inventatorul si unitatea au obligatia
reciproca sa se informeze în scris asupra crearii si stadiului realizarii inventiei si sa se abtina de la orice
divulgare.
(4) Încalcarea obligatiei de a informa atrage raspunderea persoanei vinovate.
(5) În cazurile prevazute la alin. (1) lit. a) si la alin. (2), daca, în termen de 60 de zile de la
data când salariatul a informat în scris unitatea asupra redactarii descrierii inventiei, cererea de brevet
nu a fost depusa la OSIM, în lipsa altei conventii între parti, dreptul la acordarea brevetului de inventie
apartine salariatului, în conditiile prevazute la alin. (1) lit. b).
(6) În cazul prevazut la alin. (1) lit. b), unitatea are un drept de preferinta la încheierea unui
contract privind inventia salariatului sau, ce trebuie exercitat în termen de 3 luni de la oferta
salariatului; în lipsa acordului privind pretul contractului, acesta urmeaza sa fie stabilit de instantele
judecatoresti.”
2
În continuare, pentru facilitarea comunicării, ori de câte ori se va face referire la un text legal
fără a se indica şi actul normativ din care face parte, se va înţelege că este vorba despre Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie (republicată). Pentru celelalte texte legale (aşa cum sunt, de
exemplu, cele aparţinând Legii nr. 83/2014) se va indica şi actul normativ din care acestea fac parte.
3
Aceste concepte au fost utilizate pentru prima dată în doctrina juridică română de Prof. A.
Petrescu, în cadrul cursului de Drept al proprietăţii industriale predat la Facultatea de Drept a Universităţii
din Bucureşti începând cu anul universitar 1979/1980. A se vedea şi A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, în
Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia,
Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 61-62.
2
 SECŢIUNEA A II-A
CATEGORII DE INVENŢII PRIN RAPORTARE LA CRITERIUL SUBIECTELOR
PROTECŢIEI JURIDICE

1. Categorii. Din ansamblul dispoziţiilor legale relevante, rezultă că, prin raportare la criteriul
subiectelor de drept care beneficiază de protecţie juridică în materie de invenţii, acestea fac parte din
două categorii: „invenţia liberă” şi „invenţia de serviciu”.4 În timp ce prima categorie poartă o
denumire de origine doctrinară, denumirea „invenţie de serviciu” este legală, fiind utilizată ca atare în
cuprinsul Legii nr. 83/2014.
2. Conceptul de „invenţie de serviciu”5. 6
2.1. Din art. 1 alin. (1) al Legii nr. 83/2014 rezultă că fac parte din domeniul conceptului juridic de
invenţie de serviciu „[…] invenţiile create de un inventator individual sau de un grup de inventatori atunci
când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului de inventatori este salariat al unei
persoane juridice:
a) de drept privat;
b) de drept public.”7
Prin „salariat” se înţelege, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ, „[…] orice
persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă, o activitate remunerată pentru
şi sub autoritatea unei persoane din cele prevăzute la art. 1 alin. (1).”
2.2. Din coroborarea acestor două texte legale rezultă că este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor elemente pentru ca un inventator să fie considerat „salariat”:
- salariatul este o persoană fizică;
- angajatorul este o persoană juridică8;
- între aceştia s-a încheiat un contract de muncă potrivit reglementărilor de drept al muncii;
- salariatul îşi desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului;

4
Uneori, este menţionat şi conceptul de “invenţie mixtă”, corespunzând situaţiei în care aceasta este
creată de un inventator salariat fără să existe vreo legătură cu contractul său de muncă, dar cu concursul
intelectual sau material al angajatorului.
5
Într-un sens mai larg, invenţiile de serviciu cuprind şi aşa-numitele "invenţii de comandă". În
această lucrare, se utilizează însă numai sensul restrâns al conceptului de invenţie de serviciu, în care nu
sunt cuprinse "invenţiile de comandă".
6
A se vedea: Y. Eminescu, Tratat, p. 60 - 64; A. Troller, Précis du droit de la propriété
industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn Editions Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K.
Troller şi V. J. Vesely, p. 136 – 137; J. Azéma, La propriété industrielle, în Lamy. Droit commercial,
Editura Lamy S.A., Paris, 1989, p. 853 – 861; H. Pearson, C. Miller, Commercial Exploitation of
Intellectual Property, Editura Blackstone Press Limited, Londra, 1990 (second Indian reprint: Universal
Law Publishing Co. Pvt. Ltd., Delhi, 1997), p. 348; M. Mousseron, Les inventions de salariés, Editura
Litec, Paris, 1995; J.-P. Martin, Les inventions des salariés, CEDAT, Paris, 1995; W. R. Cornish,
Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell,
Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 230 – 236; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété
industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 31 – 33; P. J. Groves, Intellectual Property Law, Editura
Cavendish Publishing Limited, Londra, Sidney, 1997, p. 256 – 259; A. Chavanne, J.-J. Burst, par J.
Azema, J.-C. Galloux, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 12-a, 2012, p. 237 –
255; J. Schmidt-Szalewski, Droit de la propriété industrielle, Editura Dalloz, Paris, 1999, p. 7 – 8; J.
Azema, ....
7
Potrivit alin. (2) al menţionatului art. 1, “Prezenta lege se aplică invenţiilor prevăzute la alin.
(1), care pot fi protejate prin brevet de invenţie sau prin model de utilitate înregistrat.”
8
Rezultă că nu constituie “invenţie de serviciu” acea invenţie care a fost creată de către un
salariat angajat prin contract de muncă încheiat cu un angajator persoană fizică (deşi un asemenea
contract de muncă este valabil din punctul de vedere al dreptului muncii).
3
 - această activitate este remunerată.
2.3. Un comentariu special necesită condiţia existenţei unui contract de muncă. Şi aceasta
deoarece pot exista în mod legal raporturi de muncă între o persoană fizică şi o persoană juridică
prezentând toate aceste elemente definitorii, dar care nu sunt raporturi născute dintr-un contract de muncă.
În domeniul creării invenţiilor, interesează în mod deosebit situaţia funcţionarilor publici şi aceea a
militarilor activi, care, potrivit legii, nu încheie contracte de muncă şi care, uneori, se pot afla în situaţia de
a crea o invenţie ce are o conexiune cu locul de muncă în care îşi desfăşoară activitatea remunerată.
În absenţa – extrem de criticabilă – a vreunei dispoziţii de orice fel (fie în Legea nr. 64/1991, fie în
Legea nr. 83/2014 sau în orice alt act normativ) cu privire la situaţia invenţiei create de funcţionarii
publici9, se impune ca prevederile referitoare la invenţia creată de „salariat” să se aplice prin analogie şi în
privinţa acestei alte categorii, deoarece ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet. Într-adevăr, în
această ipoteză (în care Legea nr. 83/2014 constituie, incontestabil, dreptul (civil) comun privind invenţia
de serviciu), analogia nu este interzisă prin art. 10 din Codul civil, conform căruia „Legile care derogă de
la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se
aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.” Deşi această construcţie juridică este
suficientă spre a constitui temeiul aplicării aceloraşi prevederi legale şi cu privire la funcţionarii publici,
menţionăm totuşi şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cu care
„Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările
de drept comun civile [sublinierea noastră, L.M.], administrative sau penale, după caz, în măsura în care
nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.”
În ceea ce îi priveşte pe militarii activi, aplicarea art. 10 din Codul civil este de asemenea
posibilă, spre a determina includerea acestora în conceptul de „salariat” stabilit prin art. 1 alin. (1) şi art. 2
alin. (1) lit. a) din Legea nr. 83/2014.
În general, aşadar, sub aspectul posibilităţii includerii în sfera conceptului special de „salariat” din
această materie, existenţa unui raport de muncă desfăşurat potrivit legii între o persoană fizică şi o
persoană juridică este de natură să suplinească absenţa unui contract de muncă între aceste persoane, dar
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ şi celelalte două elemente anterior enumerate: (i) persoana fizică îşi
desfăşoară activitatea pentru şi sub autoritatea angajatorului, iar (ii) această activitate este remunerată.
În lumina celor de mai sus, se poate considera că, deşi au raporturi de muncă, nu sunt „salariaţi” în
sensul stabilit de lege pentru acest domeniu, de exemplu: membrii cooperatori (dacă nu cumulează şi
calitatea de salariat, prin contract individual de muncă)10, studenţii, persoanele angajate cu contract civil de
prestări de servicii ("colaboratorii"), administratorii unei societăţi.
2.4. În sfârşit, calitatea de salariat11 trebuie să coincidă cu momentul creării invenţiei, iar nu
neapărat cu cel al constituirii depozitului reglementar, neavând aşadar importanţă dacă, ulterior realizării
invenţiei, calitatea de salariat a dispărut (prin demisie, pensionare etc.), dacă nu se prevede altfel în mod
expres prin lege. Aşadar, momentul creării invenţiei trebuie să se situeze înăuntrul intervalului de timp în
care contractul de muncă se află în vigoare. Într-un cadru de reglementare similar, în dreptul francez s-a
decis că: perioada de probă ori aceea de preaviz în cazul demisiei sunt avute în vedere pentru aplicarea

9
Asemenea reglementări există, de exemplu, în Codul francez al proprietăţii intelectuale
(accesibil la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=322949 ), al cărui art. L. 611-7 §5 prevede:
“Dispoziţiile prezentului articol [privind invenţiile salariaţilor - sublinierea noastră, L.M.] sunt
deopotrivă aplicabile agenţilor statului, ai colectivităţilor publice şi tuturor celorlalte persoane juridice
de drept public, conform modalităţilor stabilite prin Decret al Consiliului de Stat.” (Este vorba despre
Decretul Consiliului de Stat nr. 79-707 din 1979 privind invenţiile funcţionarilor şi agenţilor publici,
accesibil la http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=127179 ). La fel, în dreptul german, Legea
din 1957 (modificată în 1994) privind invenţiile de serviciu (accesibilă la
http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=126210 ) prevede la art. 1 după cum urmează: „Prezenta
lege se aplică invenţiilor şi propunerilor de perfecţionări tehnice realizate de salariaţii din serviciul
privat, salariaţii din serviciul public, funcţionarii publici şi membrii forţelor armate.”
10
Pentru membrii cooperatori din cadrul societăţilor cooperative, a se vedea Legea nr. 1/2005
privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei.
11
Ori, după caz, aceea de funcţionar public, militar activ etc.
4
regimului juridic specific invenţiei de serviciu; atunci când invenţia nu a fost creată instantaneu, ci în
decursul unui proces a cărui durată a coincis doar parţial cu calitatea de salariat (în sensul că începuse mai
înainte de data intrării în vigoare a contractului de muncă ori a continuat după data încetării acestuia),
trebuie să se analizeze care a fost „momentul în care esenţialul invenţiei a fost identificat”; sarcina probei
conectării invenţiei cu contractul de muncă revine celui care solicită să i se elibereze brevetul12 (şi –
adăugăm noi – se poate face cu orice mijloc de probă, fiind vorba despre dovedirea unui fapt juridic stricto
sensu).
În acest context, trebuie totuşi semnalat că – dar exclusiv în situaţia specială reglementată prin art.
3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 83/2014 – este asimilată invenţiei realizate „pe durata contractului de
muncă” şi invenţia realizată „pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia”.
3. „Tipuri” de invenţie de serviciu. Conceptul juridic de „invenţie de serviciu” se întregeşte prin
prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 83/2014, care stabilesc existenţa a două „tipuri de invenţie de
serviciu”13, astfel: „(1) Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc
următoarele condiţii:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres în
cadrul contractului individual de munca si în fisa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii pentru
inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de maximum 2 ani
de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea
mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării profesionale dobândite de
inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate
din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.”14
O parte a literaturii juridice de specialitate foloseşte pentru cele două tipuri de invenţie enumerate
mai sus denumirile de invenţie de serviciu stricto sensu15 şi, respectiv, invenţie de serviciu lato sensu.
4. Calificarea şi „revendicarea” invenţiei de serviciu. Simpla îndeplinire cumulativă a tuturor
condiţiilor enumerate mai sus la paragrafele 1–3 nu este însă suficientă pentru calificarea unei astfel de
invenţii ca fiind supusă, automat, regimului juridic aferent invenţiilor de serviciu. Într-adevăr, astfel cum
rezultă din art. 4 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, angajatorul este acela căruia i se conferă „[…]
competenţa16 de a decide”:
a) „[…] cu privire la încadrarea [sublinierea noastră, L.M.] sau nu a unei invenţii realizate de
către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu”; iar în caz afirmativ,
b) „[…] cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1)”.

12
În acest sens, a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p. 243.
13
Folosirea termenului “tip de invenţie de serviciu” este impusă de existenţa sa, ca atare, în
cuprinsul art. 4 alin. (1) al Legii nr. 83/2014.
14
Potrivit art. 10 din Legea nr. 83/2014, “(1) Invenţiile care se încadrează în prevederile art. 3
alin. (1) pot face obiectul unui secret comercial.
(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează
în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica
o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de
serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.
(3) În cazul divulgării inventiei de serviciu de catre persoanele prevazute la alin. (2), poate fi
antrenata raspunderea rezultând din contractul individual de munca încheiat între salariat si angajator,
când acesta contine o clauza de confidentialitate.
(4) Când contractul individual de munca nu contine o clauza de confidentialitate, iar
divulgarea inventiei de serviciu este facuta de catre persoanele prevazute la alin. (2) si are drept
consecinta cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage raspunderea civila, asa cum este
reglementata de art. 1.349 alin. (1) si (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil.”
15
Alţi autori preferă însă, pentru acest prim tip, denumirea – descriptivă – de “invenţie cu
misiune inventivă”.
16
De fapt, nu „competenţa”, ci „rolul” („atribuţia”).
5
 În plus faţă de acest proces de calificare juridică a invenţiei, angajatorul mai poate, conform alin.
(3) al aceluiaşi art. 4, să decidă şi „[…] dacă revendică dreptul asupra acesteia” (adică asupra „invenţiei”
respective). Este vorba despre un drept potestativ al angajatorului a revendica sau nu invenţia de serviciu
creată de salariatul său.
Potrivit alin. (4) al menţionatului art. 4, „Inventatorul poate contesta modul de încadrare
[sublinierea noastră, L.M.] a invenţiei sale de către angajator, la instanţa judecătorească competentă,
potrivit dreptului comun,17 în termen de 4 luni.” Aşadar, inventatorul nu are dreptul de a contesta pe
această cale decizia angajatorului de a „revendica dreptul” asupra unei invenţii, în măsura în care acea
invenţie îndeplineşte realmente – în mod cumulativ - condiţiile stabilite prin art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1)
lit. a) şi art. 3 din Legea nr. 83/2014.
Cât priveşte operaţiunea de „încadrare a invenţiei”, astfel cum s-a arătat în dreptul francez într-
un cadru normativ similar, „clasarea invenţiilor nu depinde de voinţa părţilor din contractul de muncă, ci,
obiectiv, de criteriile legale.”18
Procedura de calificare a invenţiei şi de eventuală „revendicare a dreptului” asupra acesteia de
către angajator rezultă din dispoziţiile alin. (2) şi (3) ale menţionatului art. 4, astfel: „(2) Salariatul care
creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să
descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în
care invenţia a fost creată.
(3) În absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen
de 4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează inventatorul salariat
asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendică dreptul asupra acesteia.”
Termenul de 4 luni (sau eventualul termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al
angajatorului) are natura juridică a unui termen de decădere.
5. Conceptul de „invenţie liberă”. Invenţia care nu a fost creată în legătură cu serviciul prestat de
inventator la un angajator sau care, deşi este creată într-o asemenea împrejurare, nu este supusă rigorilor
speciale stabilite de lege în cazul creării unei „invenţii de serviciu” este o „invenţie liberă”. Se află în
această situaţie invenţia căreia i se aplică prevederile art. 3 din Legea nr. 64/1991: „Dreptul la brevet de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi."

SECŢIUNEA A III-A
SUBIECTELE PRIMARE (ORIGINARE) STRICTO SENSU

1. Sediul special al acestei materii este reprezentat de prevederile art. 3–5 din Legea nr. 64/1991
şi de cele ale art. 1–12 din Legea nr. 83/2014, din cuprinsul cărora rezultă existenţa categoriilor următoare
de subiecte primare (originare) stricto sensu.
2. Inventatorul, pentru „invenţia liberă”.
2.1. Aşa cum s-a arătat anterior, art.3 din Legea nr. 64/1991 dispune că "Dreptul la brevet de
invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi" (sublinierea noastră, L.M.). Articolul 3
stabileşte un principiu juridic (chiar dacă, statistic, cele mai multe brevete nu sunt dobândite de către

17
Această dispoziţie se află în concordanţă cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 64/1991
(astfel cum acestea au fost modificate prin art. 16 pct. 4 din Legea nr. 83/2014): „Litigiile cu privire la
calitatea de inventator, de titular de brevet [sublinierea noastră, L.M.] sau cele cu privire la alte drepturi
născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de
cesiune şi licenţă, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.” Aceasta conduce, mai departe, la
competenţa în primă instanţă, a tribunalului, astfel cum rezultă din art. 95 pct. 1 din Codul de procedură
civilă („Tribunalele judecă: […] 1. În primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în
competenţa altor instanţe;”), prin raportare la art. 94 pct. 1 din acelaşi Cod, referitor la competenţa în
primă instanţă a judecătoriei.
18
A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p. 246 (şi jurisprudenţa acolo citată).
6
inventator19). În consecinţă, celelalte situaţii prevăzute de lege - când brevetul se dobândeşte fie de către
inventator, dar în temeiul altui text legal decât art. 3, fie de către un alt subiect de drept („unitatea”, care
uneori este „angajator”) - sunt de strictă interpretare.
2.2. Prin coroborare cu art. 5,20 trebuie decis că beneficiul prevăzut de art. 3 poate fi invocat de
către:
- cetăţenii români, indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în România;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în străinătate, dar numai dacă aplicarea art. 3 nu
contravine tratatelor si convenţiilor internaţionale la care România este parte.
2.3. Este inventator autorul invenţiei. Legea actuală, spre deosebire de legea anterioară (şi anume
Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), nu defineşte noţiunea de "autor". Dar din art. 4 alin. (1)
rezultă implicit că este autor acela care a creat invenţia. Deci, autor nu poate fi decât o persoană fizică sau
un grup de persoane fizice şi în nici un caz o persoană juridică.
2.4. Coautoratul este posibil: "În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi
inventatori, fiecare dintre aceştia are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun
acestora" (art. 4 alin. (1)).
Aşadar, pentru coautorat este nevoie de:
- o activitate comună care are drept rezultat invenţia; nu sunt coautori persoanele care au creat
aceeaşi invenţie, independent una de alta, datorită ubicuităţii sub aspectul apariţiei în acest caz, conform
art. 4 alin. 2, "dreptul la brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei data de depozit
este cea mai veche" ;21
- caracterul creator al contribuţiei fiecărui coautor; cei care au dat numai ajutor tehnic nu sunt
consideraţi coautori; la fel, nici autorul descoperirii ştiinţifice pe care se bazează invenţia (dacă, ulterior, nu
a contribuit creator la invenţie).
Coautoratul poate fi de două feluri:
a) coautorat voluntar, când stabilirea coautorilor se face pe baza înţelegerii între autori:
- de obicei, prin declaraţia dată în momentul depozitului reglementar;
- mai rar, ulterior depozitului reglementar, în formă autentificată;
b) coautorat forţat, când stabilirea se face prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii interesate.
3. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 83/2014.
3.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă) realizate
în unităţile de cercetare-dezvoltare care sunt persoane juridice de drept public.
Astfel, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art.
3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este
persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.”22

19
Invenţiile de serviciu “constituie mai mult de 80% din totalul invenţiilor” (F.-K. Beier,
Introduction, în "German Industrial Property, Copyright and Antitrust Laws," ediţia a doua revizuită şi
îmbogăţită, Max Planck Institute for Foreign and International Patent, Copyright and Competition Law,
Munchen, 1989, p. 7).
20
Conform art. 5, "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara
teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor si convenţiilor
internaţionale privind invenţiile, la care România este parte."
21
“Uneori, se vorbeşte de un coautorat legal. Astfel, deşi se iveşte rar, nu poate fi exclusă ipoteza
a două cereri pentru aceeaşi invenţie, cu invocarea aceleiaşi priorităţi, dar emanând de la persoane
diferite. Soluţia nu poate fi decât recunoaşterea calităţii de coautor al aceleiaşi invenţii, ambilor
depunători" (Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei,
Bucureşti, 1982, p. 58). [În continuare, această lucrare va fi citată: Y. Eminescu, Tratat].
22
La fel ca şi numeroase alte texte din acest act normativ, art. 5 din Legea nr. 83/2014 nu
beneficiază de o bună tehnică legislativă, şi anume sub aspectul corelaţiei dintre alin. (1) (“Dreptul
7
 3.2. In lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (2) al Legii nr.
83/2014 profită:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
3.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
a) să nu existe o prevedere contractuală mai avantajoasă inventatorului (în sensul că dreptul la
obţinerea brevetului de invenţie aparţine inventatorului ori angajatorului împreună cu
inventatorul);
b) angajatorul să fie o persoană juridică de drept public23;
c) această persoană juridică de drept public trebuie să aibă în obiectul său de activitate
„cercetarea-dezvoltarea”; potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Expresia "cercetare-
dezvoltare" are înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 57/2002
privind cercetarea ştiinţifică si dezvoltarea tehnologica, aprobata cu modificări si completări
prin Legea nr. 324/2003, cu modificările si completările ulterioare”24;25
d) invenţia să fie realizată de un "salariat";
e) invenţia să fi rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului;
f) aceste atribuţii de serviciu trebuie:
- să fi fost încredinţate în mod expres, în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa
postului; sau
- să fi fost stabilite prin alte acte obligatorii pentru inventator; şi
g) respectivele atribuţii trebuie să prevadă o misiune inventivă; potrivit alin. (2) al art. 3 din
Legea nr. 83/2014, „Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte domeniul
tehnologic în care se încadrează problema sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare
inventatorul salariat are o obligaţie contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să
aducă o contribuţie creativă corespunzător atribuţiilor de serviciu”;
h) angajatorul să fi revendicat dreptul asupra acestei invenţii, în condiţiile art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 83/2014.26

asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului”) şi alin. (2) aflat în curs de
analizare.
Ca urmare, este necesar să se precizeze că sensul normativ intenţionat de către legiuitor (dar
neclar exprimat) pentru alin. (2) este următorul:” „[Prin excepţie de la prevederile alin. (1) - adăugirea
noastră, L.M.], D[d]reptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului,
[numai – adăugirea noastră, L.M.] în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă [în cazul în care –
adăugirea noastră, L.M..] acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea.”
23
Un comentariu suplimentar este necesar în privinţa acestei condiţii, referitoare la necesitatea ca
persoana juridică angajatoare să fie de drept public (iar nu de drept privat) - însă pentru înţelegerea
adecvată a problemei juridice respective este preferabil ca acest comentariu să se realizeze ulterior
analizării (infra, nr. 4.5) şi a prevederilor alin. (1) din art. 5 al Legii nr. 83/2014.
24
Conform acestui text legal, “Activitatea de cercetare-dezvoltare cuprinde cercetarea
ştiinţifică, dezvoltarea experimentală si inovarea bazată pe cercetare ştiinţifică si dezvoltare
experimentală. Cercetarea ştiinţifică cuprinde cercetarea fundamentală si cercetarea aplicativă.”
25
În continuare, acest act normativ va fi citat „O.G. nr. 57/2002”.
26
Deşi, în comparaţie cu formularea utilizată în alin. (3) al art. 5 din Legea nr. 83/2014 pentru
invenţia de serviciu lato sensu (care va fi analizată infra, nr. 5), în cuprinsul alin. (1) şi (2) referitoare la
invenţiile de serviciu stricto sensu nu este menţionată în mod expres condiţia „revendicării”,
aplicabilitatea acesteia şi la invenţiile de serviciu stricto sensu rezultă – într-o tehnică legislativă
criticabilă - din:
8
 3.4. Dacă sunt îndeplinite cumulativ aceste condiţii stabilite de art. 5 alin. (2) din Legea nr.
83/2014, devin aplicabile şi prevederile art. 11 din acelaşi act normativ, după cum urmează: „(1) Pentru
invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai angajatorilor - persoane de drept public, care au în obiectul
de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator conform prevederilor prezentei legi
sau conform unui contract între părţi si valorificate de către angajator, salariatul inventator are dreptul la
o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor.
(2) Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.”27
Cu condiţia îndeplinirii corecte de către inventator a obligaţiilor sale de salariat, acestuia i se va
plăti în orice caz salariul, aşadar chiar şi atunci când salariatul-cercetător (i) nu a reuşit să realizeze invenţia
pentru care a primit o misiune inventivă ori (ii) invenţia, deşi realizată, nu este aplicată de către angajator.
4. Angajatorul, pentru invenţiile de serviciu stricto sensu, în condiţiile art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 83/2014.
4.1. Această categorie conţine invenţiile de serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă) realizate
(i) fie în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea, (ii) fie în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au
sau nu au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate).
Astfel, conform alin. (1) al art. 5, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a)
aparţine angajatorului.”
Ca urmare a unei imperfecţiuni de tehnică legislativă, domeniul de aplicare a acestui text legal
rezultă numai dacă acesta este citit în corelaţie cu alin. (2) imediat următor (care a fost deja analizat supra):
„Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei
prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are în28 obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.” După cum va rezulta din analizarea de mai jos a situaţiei reglementate prin alin.
(1) al art. 5, aceasta constituie regula, de la care alin. (2) instituie o excepţie. Criteriul de separare între
regulă şi excepţie este calitatea angajatorului, în sensul că regula se aplică în privinţa oricărei invenţii de
serviciu stricto sensu revendicate de către un angajator, mai puţin atunci când angajatorul este o persoană
juridică de drept public având cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate.
4.2. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (1) al Legii nr.
83/2014 profită:

- faptul că, reglementând operaţiunea de „revendicare”, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 83/2014
nu face nicio distincţie între cele două categorii de invenţii de serviciu;
- faptul că alin. (1) al art. 11 din aceeaşi lege, care reglementează o modalitate de
recompensare (numai) a inventatorului invenţiei de serviciu stricto sensu, utilizează de
asemenea termenul „revendicare”.
27
Prin comparaţie, pentru o asemenea situaţie, reglementarea anterioară prevedea că "[…]
inventatorul beneficiază de o remuneraţie suplimentară stabilită prin contract" (teza finală a art. 5 alin. 1 lit.
a) din Legea nr. 64/1991, anterior abrogării art. 5 prin Legea nr. 83/2014). A se vedea şi O. Calmuschi,
Consideraţii privind drepturile patrimoniale ale inventatorului salariat, în "Revista de drept comercial"
nr. 1/1993, p. 71-76.
28
Din modul de formulare a textului legal („are în obiectul de activitate” , iar nu „are ca obiect
de activitate”), rezultă că nu este necesar ca acea persoană juridică de drept public să aibă ca unic obiect de
activitate „cercetarea-dezvoltarea”. De altfel, conform art. 81 din O.G. nr. 57/2002, „În sensul prezentei
ordonanţe, unităţile de cercetare-dezvoltare prevăzute la art. 7 si 8 sunt fie o unitate cu personalitate
juridică, fie o structură de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridică care este constituită în cadrul
unei persoane juridice. Unitatea de cercetare-dezvoltare fără personalitate juridică îndeplineşte simultan
următoarele condiţii:
a) este înfiinţată printr-o decizie a conducerii persoanei juridice, conform legii;
b) are o misiune si un regulament propriu de funcţionare în cadrul persoanei juridice si o
titulatura proprie;
c) are personal si conducere proprii;
d) activitatea unităţii este înregistrată distinct în cadrul contabilităţii persoanei juridice, conform
legii.”
9
 - persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
4.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul în această ipoteză, este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) condiţiile enumerate anterior în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu care este reglementată
prin alin. (2) al art. 5, mai puţin:
- condiţia indicată la lit. a) din acel text legal (referitoare la inexistenţa unei prevederi
contractuale mai avantajoase pentru inventator);
- condiţiile indicate la lit. b) şi c) din acel text legal (referitoare la necesitatea ca angajatorul
să fie o persoană juridică de drept public, având „cercetarea-dezvoltarea” în obiectul său
de activitate); şi, cumulativ,
b) condiţia ca angajatorul să fie o persoană juridică:
- fie de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au sau nu au cercetarea-dezvoltarea în
obiectul de activitate);
- fie de drept public, dar care nu are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea în sensul
art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 57/2002.
4.4. Aşadar, sunt numai două criterii care disting invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (1)
(analizată aici) de invenţia de serviciu stricto sensu de la alin. (2) (analizată supra, nr. 3), şi anume: sfera
persoanelor juridice angajatoare şi, respectiv, regimul juridic al unei eventuale „prevederi contractuale
contrare”.
4.4.1. Într-o ordine logică, cel dintâi criteriu de deosebire este sfera persoanelor juridice
angajatoare în cadrul cărora aceste invenţii sunt realizate:
(i) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (1) sunt realizate:
- în cadrul persoanelor juridice de drept public care nu au cercetarea-dezvoltarea în
obiectul de activitate; sau
- în cadrul oricărei persoane juridice de drept privat (indiferent de faptul dacă acestea au
sau nu au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate);
(ii) invenţiile de serviciu stricto sensu de la alin. (2) sunt realizate în cadrul persoanelor juridice de
drept public care au ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea.
4.4.2. Iar cel de-al doilea criteriu de deosebire constă în aceea că numai în cazul invenţiilor de
serviciu stricto sensu de la alin. (2), adică acelea realizate în cadrul persoanelor juridice de drept public
care au cercetarea-dezvoltarea în obiectul de activitate, este admisibilă existenţa unei „prevederi
contractuale contrare”, adică a unei clauze mai favorabile inventatorului.
4.5. În ceea ce priveşte primul criteriu de distingere, din cercetarea conţinutului Expunerii de
motive a proiectului de lege înaintat de Guvern se poate intui că legiuitorul a intenţionat să edicteze
regimuri juridice distincte „[…] între instituţii de cercetare-dezvoltare de drept public - universităţi şi
institute de cercetare - şi entităţi de drept privat din mediul economic.” 29 Se afirmă că „Aceasta
[deosebirea – adăugirea noastră, L.M.] este expresia principiilor autonomiei universitare şi a libertăţii
academice, principii fundamentale stabilite prin Constituţia României, republicată, respectiv prin Legea
Educaţiei Naţionale, lege organică.”30
Dar o asemenea fundamentare constituie un limbaj fără acoperire reală şi, deci, nu poate fi primită,
deoarece este deasupra oricărei îndoieli că invocarea principiului autonomiei universitare cu privire la
modul în care se poate dobândi dreptul de proprietate industrială asupra rezultatelor cercetării ştiinţifice
constituie fie o eroare conceptuală, fie o disimulare a realului motiv determinant pentru legiuitor, atâta
vreme cât autonomia universitară are, de fapt, o cu totul altă funcţionalitate. Iar dacă realmente această
materie ar constitui totuşi un aspect al autonomiei universitare, ar însemna că fiecare instituţie de

29
A se vedea pct. 3 al Expunerii de motive, care poate fi accesată la
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=13748 .
30
Idem.
10
învăţământ superior în parte ar putea să reglementeze diferit invenţiile de serviciu. În plus, în privinţa
institutelor de cercetare autonomia universitară este de plano total inaplicabilă.
În orice caz, aplicarea în practică a criteriului „persoană juridică de drept public având în obiectul
de activitate cercetarea-dezvoltarea” va prilejui semnificative dificultăţi juridice. Şi aceasta deoarece este
inexact că, astfel cum Expunerea de motive lasă să se înţeleagă, ar fi persoane juridice de drept public toate
„universităţile şi institutele de cercetare”, după cum este de asemenea inexact că numai „universităţile şi
institutele de cercetare” ar realiza „cercetare-dezvoltare” în înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din O.G. nr.
57/2002 privind cercetarea științifică și dezvolarea tehnologică.
După cum este cunoscut, sediul materiei pentru distincţia dintre persoanele juridice de drept public
şi cele de drept privat îl constituie prevederile art. 190 şi 191 din Codul civil, astfel:
- Articolul 190: „Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una
dintre formele prevăzute de lege.”;
- Articolul 191: „(1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2) Prin excepţie de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele
juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.”
Potrivit art. 122 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, „Instituţiile de învăţământ superior de
stat şi particulare se înfiinţează prin lege […]” – aşadar este exact că toate instituţiile de învăţământ
superior sunt persoane juridice de drept public, precum şi că nu pot exista legal asemenea instituţii care ar
fi persoane juridice de drept privat.
Situaţia este însă foarte complicată în privinţa institutelor de cercetare. Astfel, conform art. 6 din
O.G. nr. 57/2002, „Sistemul naţional de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul unităţilor şi
instituţiilor de drept public şi de drept privat care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.”
Parcurgerea art. 7 şi 8, care detaliază listele categoriilor de unităţi şi instituţii de drept public31 şi, respectiv,
de drept privat32, arată că există o multitudine de situaţii privind statutul juridic al institutelor de cercetare,
care nu întotdeauna sunt persoane juridice de drept public. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în baza altor

31
Conform art. 7, „În sistemul naţional de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse următoarele
categorii de unităţi şi instituţii de drept public:
a) institute nationale de cercetare-dezvoltare;
b) institutii de învatamânt superior de stat acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fara personalitate juridica, constituite conform Cartei universitare;
c) institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei Române sau a
academiilor de ramura;
d) alte institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca institutii publice ori de drept
public;
e) centre internationale de cercetare-dezvoltare înfiinţate în baza unor acorduri internationale;
f) institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate în cadrul societatilor nationale, companiilor
nationale si regiilor autonome;
g) alte institutii publice sau de drept public care au ca obiect de activitate si cercetarea-dezvoltarea ori
structuri ale acestora legal constituite. ”
32
Potrivit art. 8, „În sistemul national de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse, de asemenea,
urmatoarele categorii de unitati si institutii de drept privat:
a) institutii de învatamânt superior particulare acreditate sau structuri de cercetare-dezvoltare ale
acestora, fara personalitate juridica, constituite conform Cartei universitare;
b) institute sau centre de cercetare-dezvoltare fara scop patrimonial, recunoscute de utilitate publica;
c) alte institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca persoane juridice de drept
privat, fara scop patrimonial;
d) alte organizatii neguvernamentale, fara scop patrimonial, care au ca obiect de activitate si
cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale acestora legal constituite;
e) societati comerciale care au ca principal obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea;
f) societati comerciale care au în obiectul de activitate si cercetarea-dezvoltarea sau structuri ale
acestora legal constituite."
11
texte din O.G. nr. 57/2002. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1), „Unităţile de cercetare-dezvoltare organizate
ca institute naţionale sau ca instituţii publice se înfiinţează sau se reorganizează prin hotărâre a
Guvernului, dacă legea nu prevede altfel.” Aşadar, asemenea „institute naţionale sau […] instituţii
publice” care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului corespund descrierii stabilite prin alin. (2) al art. 191
din Codul civil spre a fi calificate ca persoane juridice de drept public (dar numai „[…] dacă legea nu
prevede altfel.”). În acelaşi timp însă, alin. (3) al art. 11 prevede că „Unităţile de cercetare-dezvoltare
organizate ca societăţi comerciale cu capital majoritar de stat se înfiinţează şi se reorganizează prin
hotărâre a Guvernului, pe baza hotărârii adunării generale a acţionarilor” – aşadar în acest domeniu
există şi persoane juridice de drept privat care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului.
Din cele de mai sus rezultă că, prin instituirea criteriului „persoană juridică de drept public având
în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea”, noua reglementare recurge la un concept cu conţinut
neomogen, cu care este dificil să se opereze, generându-se astfel indezirabile incertitudini de regim juridic.
4.6.1. În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu de deosebire faţă de invenţia de serviciu stricto
sensu reglementată de alin. (2) (şi anume, existenţa unei „prevederi contractuale contrare”, adică a unei
clauze mai favorabile inventatorului), ca urmare a comparării formulărilor utilizate în cuprinsul primelor
două alineate ale art. 5 din Legea nr. 83/2014 se poate susține, printr-o interpretare sistematică și menită să
asigure producerea de efecte juridice a fiecărui text normativ, că intenţia legiuitorului este aceea ca numai
în cazul reglementat prin alin. (2) să existe posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul să fi putut încheia
valabil, anterior momentului realizării invenţiei, o clauză contractuală (prin adăugarea acesteia în cuprinsul
contractului individual de muncă sau în fişa postului, ori prin întocmirea unui document separat33) mai
favorabilă inventatorului, aşadar conform căreia dreptul la dobândirea brevetului aparţine inventatorului
(sau angajatorului împreună cu inventatorul).34 Cu alte cuvinte, aceasta ar însemna că o asemenea clauză
ce a fost convenită de un angajator care nu este persoană juridică de drept public având în obiectul de
activitate cercetarea-dezvoltarea este lovită de nulitate și anume de o nulitate virtuală, în sensul art. 1253
din Codul civil.
4.6.2. Ar fi aceasta o nulitate absolută sau o nulitate relativă ? Potrivit art. 1250 din Codul civil,
„Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când
rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.” Nu întrezărim existenţa în această
ipoteză a altui interes ocrotit decât cel individual al angajatorului, aşa încât, având în vedere şi art. 1253 din
Codul civil („În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege, contractul este anulabil”), trebuie să concluzionăm că în sensul nulității relative, cu – între altele -
consecinţa că numai angajatorul o poate invoca (sau poate confirma clauza anulabilă) (art. 1248 din Codul
civil).
În aceste condiţii, constatăm că nu poate fi vorba despre o interdicție (implicită) a încheierii unei
„prevederi contractuale contrare” în cazul invenţiei de serviciu stricto sensu reglementate prin alin. (1) al
art. 5 din Legea nr. 83/2014, ci numai despre dreptul angajatorului (inclusiv angajatorul care nu este o
persoană juridică de drept public având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea) de a nu fi de acord
cu încheierea unei „prevederi contractuale contrare”, precum și de dreptul salariatului de a încheia pe riscul
său o asemenea „prevedere contractuală contrară”.
4.6.3. De altfel, golirea de conţinut a unei presupuse interdicţii (implicite) impuse ambelor părți de
art. 5 alin. (1) se poate oricum realiza prin recurgerea la alte reglementări ale Legii nr. 83/2014.
a) Într-adevăr, indiferent dacă există sau nu există o „clauză contractuală contrară”, angajatorul
din situaţia reglementată prin alin. (1) al art. 5 are dreptul ca, după realizarea invenţiei, să nu „revendice

33
Sau rezultând din conţinutul unui contract colectiv de muncă.
34
În urma unei analize comparative, se ajunge la concluzia că una dintre sursele de inspiraţie pentru
elaborarea Legii nr. 83/2014 este legislaţia franceză în domeniu, şi anume prevederile art. L.611-7 şi urm. din Codul
proprietăţii intelectuale. În aceste condiţii, nu se poate întrevede motivul juridic pentru care legiuitorul român nu a
preluat şi ceea ce doctrina franceză (a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p.
243-244) numeşte principiul caracterului supletiv al reglementării legale privind invenţia de serviciu, care rezultă
din preambulul art. L.611-7: „Dacă inventatorul este salariat, dreptul la titlul de proprietate, în lipsă de stipulaţie
contractuală mai favorabilă salariatului, se defineşte conform dispoziţiilor care urmează: […]” (sublinierea
noastră, L.M.).
12
dreptul” asupra acesteia (art. 4 alin. (4) din Legea nr. 83/2014), ceea ce va deschide pentru inventator
calea eventualei solicitări de a obţine brevetul de invenţie.35
b) În plus, după realizarea invenţiei se mai poate recurge şi la transmiterea către inventator a
dreptului de a solicita brevetul, întrucât eventuala interdicţie legală de a se încheia o „prevedere
contractuală contrară” mai înainte de data realizării invenţiei nu poate echivala cu interzicerea încheierii
după această dată a unui contract de cesiune în beneficiul inventatorului. O astfel de posibilitate este, de
altfel, reglementată expres pentru anumite situaţii particulare, aşa cum rezultă din art. 9 alin. (3) şi (4): „(3)
În situaţia în care angajatorul nu mai doreşte continuarea procedurilor ulterioare depunerii cererii de
protecţie pentru invenţia de serviciu sau nu este interesat să protejeze invenţia de serviciu în anumite state,
altele decât România, angajatorul cedează salariatului dreptul la acordarea protecţiei, sub condiţia ca
salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare
a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În
lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor. Angajatorul
transmite, în timp util, şi înscrisurile necesare continuării procedurilor.
(4) La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este
interesat să obţină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a
solicita protecţia invenţiei de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de
prioritate prevăzute de convenţiile şi tratatele internaţionale din domeniul proprietăţii industriale, la care
România este parte.”36
4.7. Care este diferenţa de regim juridic dintre cazurile în care angajatorul devine titular al brevetului în
temeiul alin. (1) sau, dimpotrivă, în temeiul alin. (2) din art. 5 al Legii nr. 83/2014 ?
Aceasta constă în faptul că pentru ipoteza reglementată prin alin. (1) nu sunt aplicabile prevederile art. 11 din
aceeaşi lege, adică inventatorului salariat nu i se recunoaşte dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului
realizat de angajator, în urma aplicării invenţiilor. Raţiunile pentru care a fost operată această diferenţiere nu pot fi
explicate raţional decât prin aceea că în procesul – îndelungat – de elaborare şi adoptare a Legii nr. 83/2014 lobby-ul
unora dintre persoanele juridice care beneficiază de prevederile alin. (1) a fost eficient. Rezultatul juridic este însă în
sensul că sunt create premizele care vor încuraja apetitul de a se recurge la eventuale excepții de neconstituţionalitate
a acestor texte legale în lumina prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi, atunci
când, în privinţa inventatorilor de invenţii de serviciu stricto sensu care sunt salariaţi ai persoanelor juridice de drept
public, este comparată situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori având în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea cu situaţia celor care sunt încadraţi la angajatori care nu au un asemenea obiect de activitate.
Dar chiar şi în prezentul cadru de reglementare, trebuie observat că nu există în cuprinsul Legii nr. 83/2014
sau al Legii nr. 64/1991 nicio interdicţie care să împiedice încheierea între angajator şi inventatorul salariat a unui
acord referitor la acordarea unei remuneraţii suplimentare în cazul îndeplinirii misiunii inventive prin realizarea
invenţiei de serviciu stricto sensu (aşa cum stabilea, de altfel, în mod expres art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
64/1991, astăzi abrogat37). Prin urmare, există posibilitatea ca angajatorul şi inventatorul din situaţia reglementată prin
art. 5 alin. (1) să încheie valabil un acord având ca obiect remunerarea inventatorului prin preluarea în totalitate sau
doar parţial a conţinutului art. 11 din Legea nr. 83/2014.
……………..

35
Totuşi, o astfel de posibilitate va putea fi fructificată numai dacă, în speţa respectivă, angajatorul nu s-ar
prevala de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, astfel: „Inventatorul salariat are obligaţia de a nu
divulga sau publica invenţia care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului.
Obligaţia de a nu divulga sau publica o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care,
prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.”
36
Nu credem că aceste prevederi legale ar putea fi interpretate în sensul că numai în aceste situaţii speciale
ar fi permisă cesionarea către inventator a dreptului de a obţine protecţia prin brevet asupra invenţiei reglementate
prin art. 5 alin. (1) din Legea nr. 83/2014. Dar chiar şi dacă s-ar realiza o astfel de interpretare, un eventual contract
de cesiune încheiat în alte ipoteze decât cele permise prin art. 9 alin. (3) şi (4) ar fi lovit doar de o nulitate relativă,
care ar putea fi invocată numai de către angajator.
37
Potrivit textului legal abrogat, „(1) Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale
mai avantajoase acestuia, dreptul la brevetul de invenţie aparţine:
a) unitatii, pentru inventiile realizate de salariat în exercitarea unui contract de munca ce prevede o
misiune inventiva încredintata în mod explicit, care corespunde cu functiile sale; inventatorul beneficiaza de o
remuneratie suplimentara stabilita prin contract […]” (sublinierea noastră, L.M.)

13
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2018 -
INVENŢIA
TITLUL AL II-LEA
BREVETAREA INVENŢIEI
CAPITOLUL AL II-LEA
CONDIŢIILE DE FOND ALE SUBIECTELOR PROTECŢIEI JURIDICE

………………………………………………………………………………………………………………
CONTINUARE
PARTEA A II-A

5. Angajatorul care revendică dreptul asupra invenţiilor de serviciu lato sensu, în condiţiile
art. 5 alin. (3) din Legea nr. 83/2014.
5.1. Potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 83/2014, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3
alin. (1) lit. b) aparţine inventatorului salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu
revendică invenţia în condiţiile art. 4 alin. (3).” Iar art. 3 alin. (1) lit. b) dispune după cum urmează:
„Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele condiţii: a) [...]; b)
s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de maximum 2 ani de la
încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea
mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării profesionale dobândite de
inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate
din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.”
5.2. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 5 alin. (1) al Legii nr.
83/2014 profită:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);
- persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.
5.3. Pentru ca angajatorul să primească brevetul, este necesară îndeplinirea cumulativă a
următoarelor patru condiţii, dintre care cea de-a treia este negativă:
a) Invenţia trebuie să fi fost realizată de către un „salariat” (în înţelesul definit supra, Secţiunea a
II-a, nr. 2.2 - 2.4). Calitatea de salariat trebuie să coincidă cu momentul realizării invenţiei, iar nu neapărat
cu cel al constituirii depozitului reglementar, neavând aşadar importanţă dacă, ulterior realizării invenţiei,

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1.02. 2003; 1.03. 2004; 1.03. 2005; 1.03.2006; 14.03.2007;
5.03.2008; 17.10.2011; 26.10.2014; 5.11.2016; 19.11.2017; 29.10.2018). Reproducerea ori utilizarea,
sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate
exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la cererea
autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele tipărite
fiind ulterior distruse.

1
calitatea de salariat a dispărut (prin demisie, pensionare etc.).1 Este asimilată invenţiei realizate „pe durata
contractului de muncă” şi invenţia realizată „pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia”.
b) Trebuie ca angajatorul să fi revendicat invenţia conform art. 4 alin. (3).
c) Trebuie să nu fie vorba despre o invenţie de serviciu stricto sensu (cu „misiune inventivă”).
d) Trebuie ca invenţia să fi fost realizată în cel puţin una din următoarele trei ipoteze (care, deci,
nu sunt prevăzute cumulativ) enumerate de art. 3 alin. (1) lit. b):
(i) prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea mijloacelor
materiale ale angajatorului;
(ii) ca urmare a pregătirii şi formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin
grija şi pe cheltuiala angajatorului;
(iii) prin utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la
dispoziţie de acesta.
O discuţie se impune în legătură cu ipoteza (i), şi anume dacă nu cumva trebuie considerat că
textul respectiv include două ipoteze distincte („prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului”
şi, respectiv, „prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului”) care însă în mod eronat apar reunite
ca urmare a neglijării plasării între ele a unei virgule.2 Problema are consecinţe practice. Astfel, într-o
variantă, ar trebui considerat că există în mod implicit o virgulă între cuvintele „angajatorului” şi „prin
folosirea”, fiindcă - altfel - invenţia ar fi acordată (injust) salariatului atunci când a fost creată „prin
cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului”, dar într-o situaţie care nu implică neapărat
„folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului”. Credem însă că redactarea textului analizat nu conţine
nicio eroare, deoarece teza întâi din cea de-a treia ipoteză („prin utilizarea unor informaţii rezultate din
activitatea angajatorului”) acoperă situaţia în care invenţia este creată prin cunoaşterea sau utilizarea de
către salariat a experienţei angajatorului şi altfel decât ca urmare a folosirii mijloacelor materiale ale
angajatorului - cu consecinţa (justă) că şi de această dată brevetul se va acorda angajatorului, iar nu
inventatorului salariat.
5.4. Care este diferenţa dintre, pe de o parte, situaţiile prevăzute de art. 5 alin. (1) şi (2) (cu
referire la alin. (1) lit. a) din art. 3)3 şi, pe de altă parte, situaţia reglementată de art. 5 alin. (3) (cu referire la
alin. (1) lit. b) din art. 3), câtă vreme în toate aceste cazuri titular devine angajatorul ?
Cu precizarea prealabilă că în toate aceste situaţii inventatorului salariat i se va plăti salariul
aferent funcţiei pe care o ocupă4,5 diferenţa constă în aceea că, în cazul invenţiei pentru care angajatorul
devine titular de brevet (deci al dreptului subiectiv de proprietate industrială) în baza art. 5 alin. (3), sunt
aplicabile prevederile art. 6 din Legea nr. 83/2014 („Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin.
(1) lit. b) care au fost revendicate de către angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie
stabilită de către angajator, în condiţiile prevăzute la art. 7”). Conform art. 7, „Angajatorul defineşte prin
prevederi specifice din regulamentul intern criteriile de stabilire a remuneraţiei. În lipsa prevederilor
specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de fiecare caz concret, unul sau mai multe dintre
următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de către
angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;

1
Pentru detalii, a se vedea supra, Secţiunea a II-a, nr. 2.4.
2
Recurgerea la compararea textului din legea română cu textele corespunzătoare din legile
franceză şi germană nu facilitează identificarea răspunsului la problema analizată.
3
A se vedea supra, nr. 3 şi 4.
4
Plata salariului se face, desigur, numai cu condiţia îndeplinirii corecte a obligaţiilor curente de
serviciu (şi aceasta indiferent de faptul dacă s-a realizat sau nu o invenţie, ori de faptul dacă invenţia
realizată a fost sau nu aplicată).
5
Reamintim că, în cazul invenţiei pentru care titularul de brevet este, conform art. 5 alin. (2),
angajatorul persoană de drept public ce are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea, inventatorul
salariat are dreptul la „o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de angajator, în urma aplicării
invenţiilor” (art. 11).
2
 b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv resursele
puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi inventatori.”
5.5. Conform art. 5 alin. (4) din Legea nr. 83/2014, „Dreptul asupra invenţiilor create de
salariaţi şi care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) aparţine
inventatorului salariat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie,
republicată, cu modificările ulterioare.”
Aceasta este situaţia în care, deşi invenţia este realizată de o persoană care are calitatea de
salariat la data creării acesteia6, angajatorul inventatorului nu poate să o revendice în mod legal ca
„invenţie de serviciu”, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru o asemenea calificare; de
exemplu, angajatorul nu este persoană juridică, ci persoană fizică (cu referire la art. 1 alin. (1) din Legea
nr. 83/2014), sau este vorba despre o invenţie care nu are nici un fel de legătură cu angajatorul (bunăoară, o
invenţie creată ca urmare a unui hobby al inventatorului într-un domeniu diferit de cel al obiectului de
activitate al angajatorului şi în afara sediului acestuia) etc.
Fiind, aşadar, o ”invenţie liberă”7, devin aplicabile (chiar şi în eventuala lipsă a prevederii
exprese din alin (4) al art. 5)8 dispoziţiile de principiu ale art. 3 din Legea nr. 64/1991, potrivit cu care
„"Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi."

(Partea a III-a)

SECŢIUNEA A IV-A
SUBIECTELE PRIMARE (ORIGINARE) LATO SENSU

1. Sediul materiei. Acesta este constituit din prevederile art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (2) şi (3), art. 9
alin. (3) şi (4) şi art. 10 din Legea nr. 83/2014, din cuprinsul cărora rezultă existenţa categoriilor următoare
de subiecte primare (originare) lato sensu.

2. Inventatorul salariat în privinţa invenţiei de serviciu nerevendicate de către angajator în

condiţiile art. 4 alin. (3), dacă există acordul scris al angajatorului pentru divulgarea sau publicarea
invenţiei, conform art. 10 din Legea nr. 83/2014.

2.1. Reamintim că, potrivit art. 4 alin. (3) şi (4): „(3) În absenţa unui termen mai lung prevăzut în
regulamentul intern al angajatorului, în termen de 4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2),
angajatorul înştiinţează inventatorul salariat asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu
şi dacă revendică dreptul asupra acesteia.
(4) Inventatorul poate contesta modul de încadrare a invenţiei sale de către angajator, la instanţa
judecătorească competentă, potrivit dreptului comun, în termen de 4 luni.”
Aşadar, în această ipoteză, vocaţia legală la dobândirea brevetului de invenţie (indiferent dacă este
invenţie stricto sensu ori lato sensu9) aparţine angajatorului10, dar atunci când angajatorul decide să nu
revendice dreptul asupra invenţiei respective, aceasta devine disponibilă pentru inventatorul salariat, care – fără
a fi obligat în acest sens – o poate breveta pe numele său, ca şi când ar fi o „invenţie liberă”, însă numai în
măsura în care nu există impedimente la o asemenea brevetare rezultând din dispoziţiile art. 10 al Legii nr.
83/2014.

6
Sau, în cazul de la art. 3 alin. (1) lit. b), într-un interval de cel mult 2 ani de la încetarea
contractului de muncă.
7
A se vedea supra, nr. 2.
8
Care însă, în cazul dat, constituie rezultatul unei bune tehnici legislative, fiindcă astfel se
împiedică tentativele de interpretare contrară.
9
A se vedea supra, Secţiunea a III-a, nr. 3.3.
10
Indiferent de faptul că angajatorul este persoană juridică de drept privat sau de drept public.
3
 2.2. Articolul 10 alin. (2) fraza întâi din Legea nr. 83/2014 stabileşte că „Inventatorul salariat are
obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul
scris al angajatorului. […].”11 Întrucât brevetarea unei invenţii nu se poate face decât prin divulgarea acesteia,
precum şi - în cele mai multe cazuri - prin publicare, absenţa acordului scris al angajatorului pentru divulgarea
sau publicarea invenţiei de serviciu nerevendicate echivalează cu interdicţia de a fi brevetată de către
inventatorul salariat. În această situaţie, invenţia respectivă, deşi brevetabilă, va rămâne să fie protejată numai
prin regimul juridic aferent „secretului comercial” (astfel cum rezultă din alin. (1) al art. 10: „Invenţiile care se
încadrează în prevederile art. 3 alin. (1) pot face obiectul unui secret comercial”).12

2.3. În lumina dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 64/1991, de beneficiul art. 4 alin. (3) al Legii nr.
83/2014 profită:
- cetăţenii români, indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în România;
- cetăţenii străini sau apatrizii cu domiciliul în străinătate, dar numai dacă aplicarea art. 4 alin. (3)
nu contravine tratatelor si convenţiilor internaţionale la care România este parte.

3. Inventatorul salariat în privinţa invenţiilor de serviciu stricto sensu de la art. 5 alin. (2) din
Legea nr. 83/2014, dacă există o prevedere contractuală favorabilă acestuia.

3.1. Reamintim că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute
la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta
este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea” (sublinierea noastră, L.M.).

Este evident că o astfel de prevedere contrară are ca semnificație recunoaşterea dreptului la obţinerea
brevetului în favoarea inventatorului salariat. Nu mai puţin, prin”prevedere contractuală contrară” se poate
înţelege şi situaţia eliberării brevetului pentru angajator şi inventatorul salariat împreună (în calitate de cotitulari
de brevet).

3.2. Sunt valabile şi aici precizările anterioare (supra, nr. 2.3.) cu privire la sfera persoanelor române
sau străine beneficiare, în baza art. 5 din Legea nr. 64/1991.

4. Inventatorul salariat în privinţa invenţiilor de serviciu stricto sensu de la art. 5 alin. (1) din
Legea nr. 83/2014, dacă există o prevedere contractuală favorabilă acestuia.

4.1. Reamintim că, deși potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 83/2014 „Dreptul asupra invenţiilor
prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului”, am ajuns la concluzia că nu există o interdicție

11
„(3)În cazul divulgării invenţiei de serviciu de către persoanele prevăzute la alin. (2), poate fi
antrenată răspunderea rezultând din contractul individual de muncă încheiat între salariat şi angajator,
când acesta conţine o clauză de confidenţialitate.
(4)Când contractul individual de muncă nu conţine o clauză de confidenţialitate, iar divulgarea
invenţiei de serviciu este făcută de către persoanele prevăzute la alin. (2) şi are drept consecinţă
cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage răspunderea civilă, aşa cum este reglementată de art.
1.349 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil” (art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr.
83/2014).
12
Conform art. 11 lit. d) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale (cu
modificările şi completările ulterioare), prin „secret comercial” se înţelege „orice informaţie care, total
sau parţial, nu este în general cunoscută sau nu este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se
ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că
este secretă, pentru care deţinătorul legitim a luat măsuri rezonabile ţinând seama de circumstanţe,
pentru a fi menţinută în regim de secret; protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile
enunţate anterior sunt îndeplinite în mod cumulativ”.
4
(implicită) a încheierii de către angajator și salariat a unei „prevederi contractuale contrare” în această ipoteză, ci
există doar (i) dreptul angajatorului de a refuza încheierea unei asemenea clauze, precum și (ii) dreptul
salariatului de a încheia pe riscul său o asemenea „prevedere contractuală contrară” atunci când angajatorul
este de acord.13

Și aici o astfel de prevedere contrară are ca semnificație recunoaşterea dreptului la obţinerea brevetului
în favoarea inventatorului salariat. Nu mai puţin, prin”prevedere contractuală contrară” se poate înţelege şi
situaţia eliberării brevetului pentru angajator şi inventatorul salariat împreună (în calitate de cotitulari de brevet).

3.2. Sunt valabile şi aici precizările anterioare (supra, nr. 2.3.) cu privire la sfera persoanelor române
sau străine beneficiare, în baza art. 5 din Legea nr. 64/1991.

5. Inventatorul salariat prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 83/2014, în cazul în care
există o prevedere contractuală favorabilă acestuia cu privire la invenția de serviciu lato sensu.

5.1. Reamintim că, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 83/2014, dreptul asupra invenţiilor
prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) (adică asupra invențiilor de serviciu lato sensu14) aparţine inventatorului
salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenţia în condiţiile art. 4 alin.
(3).
De asemenea, reamintim15 și că, în situaţia în care, deşi invenţia este realizată de o persoană care
are calitatea de salariat la data creării acesteia16, se constată că nu sunt totuși întrunite condițiile legale
pentru ca angajatorul să o poată revendica în calitate de ”invenție de serviciu”, art. 5 alin. (4) din Legea nr.
83/2014 dispune că inventatorul salariat o va putea, breveta pe numele său, și anume în baza dispoziţiilor
de principiu ale art. 3 din Legea nr. 64/1991 („Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau
succesorului său în drepturi").

5.2. Ipoteza pe care o avem în vedere aici este însă diferită de aceea reglementată prin art. 5 alin.
(4), fiindcă este plasată anterior momentului în care, invenția fiind deja creată, se poate efectua verificarea
dacă aceasta îndeplinește ori nu condițiile stabilite de art. 3 alin. (1) lit. b) pentru invenția de serviciu lato
sensu, cu consecința ca angajatorul să poată decide dacă o revendică sau nu. Aici examinăm dacă este
valabilă sau nu instituirea unei clauze contractuale favorabile inventatorului salariat care ar putea
realiza o invenție de serviciu lato sensu, astfel încât brevetul (contrar prevederilor alin. (3) al art. 5)
fie să nu i se acorde angajatorului, ci inventatorului salariat, fie să se acorde angajatorului și
inventatorului, împreună, în calitate de cotitulari.

Răspunsul este afirmativ, cel puțin pentru următoarele argumente:

(i) deși alin. (3) al art. 5, spre deosebire de alin. (2) al aceluiași articol (referitor la unul dintre cele
două ”tipuri” de invenții de serviciu stricto sensu), nu stabilește în mod expres că numai ”în absența unei
prevederi contractuale contrare” brevetul se acordă angajatorului, nu se poate totuși identifica vreun
interes general care, stând la baza reglementării invenției de serviciu lato sensu, să facă inadmisibilă
derogarea de la dispozițiile alin. (3) al art. 5;

13
A se vedea supra, Secțiunea a III-a, nr. 4.6.2.
14
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. b), „Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care
îndeplinesc următoarele condiţii: a) [...]; b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă,
precum şi pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau
utilizarea experienţei angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a
pregătirii şi formării profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala
angajatorului ori prin utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la
dispoziţie de acesta.”
15
A se vedea supra, Secțiunea a III-a, nr. 5.5.
16
Sau, în cazul de la art. 3 alin. (1) lit. b), într-un interval de cel mult 2 ani de la încetarea
contractului de muncă.
5
 (ii) mai mult, dacă alin. (2) al art. 5 permite derogarea printr-o prevedere contractuală (deci
favorabilă inventatorului salariat) în privința unei invenții de serviciu cu misiune inventivă realizată în
relație cu un angajator ”care este persoană de drept public” (și are în obiectul de activitate cercetarea-
dezvoltarea), cu atât mai mult o asemenea prevedere contractuală favorabilă inventatorului salariat trebuie
să poată opera valabil în cazul unei invenții fără misiune inventivă și care nu importă în relație cu ce
anume fel de angajator (persoană juridică de drept public sau de drept privat) este realizată.

5.3. Sunt valabile şi aici precizările anterioare (supra, nr. 2.3.) cu privire la sfera persoanelor române
sau străine beneficiare, în baza art. 5 din Legea nr. 64/1991.

6. Inventatorul salariat în ipotezele reglementate prin art. 9 alin. (3) si (4) din Legea nr.
83/2014.

6.1. Potrivit art. 9 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 83/2914: „(3)În situaţia în care angajatorul nu mai
doreşte continuarea procedurilor ulterioare depunerii cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu sau
nu este interesat să protejeze invenţia de serviciu în anumite state, altele decât România, angajatorul
cedează salariatului dreptul la acordarea protecţiei, sub condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o
licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc
prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice,
condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor. Angajatorul transmite, în timp util, şi înscrisurile
necesare continuării procedurilor.
(4)La solicitarea salariatului, pentru statele în care angajatorul comunică salariatului că nu este
interesat să obţină drepturi de proprietate industrială, angajatorul cedează salariatului dreptul de a
solicita protecţia invenţiei de serviciu, într-un termen care să îi permită să beneficieze de termenele de
prioritate prevăzute de convenţiile şi tratatele internaţionale din domeniul proprietăţii industriale, la care
România este parte.”

6.2. Sunt valabile şi aici precizările anterioare (supra, nr. 2.3.) cu privire la sfera persoanelor române
sau străine beneficiare, in baza art. 5 din Legea nr. 64/1991.

7. Succesorul inventatorului ori al angajatorului, în oricare dintre situaţiile în care, potrivit

legii, brevetul s-ar elibera acestora.
7.1. Temeiul legal se regăseşte, parţial, în art. 3 teza a doua din Legea nr. 64/1991: "Dreptul la
brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi" (sublinierea noastră, L.M.).
Pentru celelalte cazuri de "succesor" al inventatorului (altele decât în situaţia "invenţiei libere",
reglementate prin art. 3) sau de "succesor" al unităţii, temeiul este reprezentat de reglementările de drept
comun referitoare la "succesiune" în sens larg (incluzând legislaţia privind moştenirea şi legislaţia privind
persoanele juridice).
În toate cazurile, trebuie îndeplinite următoarele condiţii cumulative:
a) inventatorul ori angajatorul trebuie să îndeplinească, după caz, exigenţele legale expuse mai sus
în privinţa oricăruia dintre subiecte primare (originare) - fie stricto sensu, fie lato sensu;
b) trebuie să ne aflăm în prezenţa unui succesor, după caz, universal, cu titlu universal sau cu titlu
particular;
c) calitatea de succesor trebuie să fi fost dobândită anterior eliberării brevetului către "autorul"
transmisiunii, deci transmisiunea trebuie să fi purtat asupra dreptului la eliberarea brevetului, iar nu asupra
dreptului la un brevet eliberat anterior. În această din urmă situaţie, ne-am afla în prezenţa unui subiect
derivat (propriu-zis).
7.2. Atunci când succesorul este o persoană fizică, sunt valabile şi aici precizările anterioare (supra, nr.
2.3.) cu privire la sfera persoanelor române sau străine beneficiare, in baza art. 5 din Legea nr. 64/1991.
Prin aplicarea aceluiași text legal, următoarele persoane juridice pot beneficia de calitatea de ”succesor”
conferită de art. 3 teza a doua din Legea nr. 64/1991:
- persoanele juridice române (cu sediul în România) (inclusiv cele cu participare străină la capital);

6
 - persoanele juridice străine (cu sediul în afara teritoriului României), dacă nu se prevede altfel în
tratatele si convenţiile internaţionale la care este parte România.

8. Situaţia tranzitorie reglementată prin art. 68 alin. (4) din Legea nr. 64/1991.
8.1. Articolul 68 alin. (4) din Legea nr. 64/1991 stabileşte că "Dreptul asupra brevetului de
invenţie se transmite inventatorului, prin efectul legii, în cazurile în care la data intrării în vigoare a
prezentei legi întreprinderea care a devenit titulară prin efectul cesiunii legale prevăzute la art. 14 din
Legea nr. 62/1974 nu a aplicat invenţia sau nu a luat măsurile necesare în vederea aplicării ei." 17
8.2. Potrivit art. 14 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile (abrogată prin Legea nr.
64/1991), existau situaţii (referitoare la cele mai importante categorii de invenţii) când brevetul, indiferent
de condiţiile în care fusese realizată invenţia (inclusiv în ipoteza "invenţiei libere"), se acorda obligatoriu
unităţii (îndeosebi "organizaţiilor socialiste de stat"), iar nu inventatorului, care primea doar un "certificat
de inventator", pe baza căruia încasa premii sau recompense. Mai mult decât atât, nu era obligatoriu ca
brevetul să fie acordat acelei unităţi la care sau în legătură cu care se realizase invenţia, existând dreptul
organelor administrative centrale (ministere etc.) de a desemna ca titular o altă "organizaţie socialistă de
stat", care, astfel - pe calea unei "cesiuni legale", cum se exprimă art. 68 alin. (4) din actuala lege -,
devenea "titular desemnat" al brevetului unei invenţii pentru realizarea căreia nu contribuise în nici un fel
şi cu al cărui autor nu avea nici o relaţie.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991, în încercarea de îndepărtare a efectelor unor
asemenea inechități, art. 68 alin. (4) sancţionează, prin mecanismul juridic al unei cesiuni legale, unitatea
titulară de brevet (fosta "organizaţie socialistă de stat", devenită "titular desemnat" prin cesiunea legală
prevăzută de art. 14 din Legea nr. 62/1974) care, până la data intrării în vigoare a noii legi (21 ianuarie
1992) nu aplicase invenţia sau nu luase măsurile necesare în vederea aplicării ei. Sancţiunea constă în
transferarea, pe calea unei cesiuni legale, a calităţii de titular al brevetului către inventator.
Dispoziţiile art. 68 alin. (4) sunt lacunare, nereferindu-se la procedura realizării transferului
dreptului asupra brevetului, îndeosebi atunci când unitatea consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile
textului (de exemplu, susţine că luase măsurile necesare în vederea aplicării invenţiei). Pentru o asemenea
situaţie, apreciem că inventatorul are la dispoziţie acţiunea în constatare, conform art. 35 din Codul de
procedură civilă.18

9. „Contractorii” care executa în mod direct activitatile prevazute în contractul de finantare

si/sau angajatii, in cazul inventiilor obtinute în baza derularii unui contract finantat din fonduri
publice, conform art. 75 alin. 1 si 2, coroborat cu art. 74 alin. 1 preambul, alin. 1 lit. b) și alin. 3 din
OG nr. 57/2002

Art. 74. - (1) În sensul prezentei ordonante, prin rezultatele activitatilor de cercetare-dezvoltare
obtinute în baza derularii unui contract finantat din fonduri publice, denumite în continuare
rezultatele cercetarii, se întelege:
a) documentatii, studii, lucrari, planuri, scheme si altele asemenea;
b) brevete de inventie, certificate de înregistrare a desenelor si modelelor industriale si altele
asemenea;
c) tehnologii, procedee, produse informatice, retete, formule, metode si altele asemenea;
d) obiecte fizice si produse realizate în cadrul derularii contractului respectiv.

17
Semnalăm, de asemenea, prevederile art. 67: “Cererile de brevet de invenţie înregistrate la
OSIM în condiţiile Legii nr. 62/1974, pentru care nu s-a luat o hotărâre de admitere sau de respingere,
se soluţionează potrivit prevederilor prezentei legi.”
18
Pentru ipoteza în care - deşi, în fapt, nu era întrunită condiţia ca invenţia să nu fi fost aplicată
ori să nu fi fost luate măsurile necesare în vederea aplicării acesteia - unitatea a fost, totuşi, de acord cu
aplicarea dispoziţiilor art. 68 alin. (4), s-a susţinut că este posibilă "repararea acestei ilegalităţi […] fie
prin anularea actului de transmitere a dreptului asupra brevetului de invenţie de către O.S.I.M., fie prin
constatarea nulităţii sale de către instanţa de judecată" (I. Vucşan, Transmiterea dreptului asupra
brevetului de invenţie de la întreprindere către inventator, în revista "Dreptul" nr. 3/1995, p. 89).
7
 e) colectii si baze de date continând înregistrari analogice sau digitale, izvoare istorice, esantioane,
specimene, fotografii, observatii, roci, fosile si altele asemenea, împreuna cu informatiile necesare
arhivarii, regasirii si precizarii contextului în care au fost obtinute.
(2) Achizitiile efectuate în vederea executarii prevederilor unui contract de cercetare nu fac parte din
rezultatele cercetarii, cu exceptia achizitiilor care sunt înglobate în unul dintre rezultatele cercetarii
încadrate în categoriile prevazute la alin. (1).
(3) Persoana juridica executanta este considerata persoana juridica care a obtinut oricare dintre
rezultatele cercetarii prevazute la alin. (1), în mod direct si nemijlocit.
(4) Instrumentele de evaluare si monitorizare a activitatilor de cercetare-dezvoltare finantate din fonduri
publice, elaborate de autoritatile sau organismele competente conform legii, iau în considerare numai acele
rezultate ale cercetarii care sunt relevante pentru evaluarea si monitorizarea avuta în vedere, dupa caz.
Art. 75. - (1) Rezultatele cercetarilor obtinute pe baza derularii unui contract de cercetare-
dezvoltare sau inovare finantat partial sau total din fonduri publice apartin contractorilor care
executa în mod direct activitatile prevazute în contractul de finantare si/sau angajatilor acestora,
conform contractelor de finantare si legislatiei în vigoare referitoare la titlurile de proprietate industriala si
drepturile de autor. În cazul executiei de catre mai multi contractori, repartizarea între contractori a
drepturilor asupra rezultatelor se face conform acordului prealabil al contractorilor, stabilit în scris.
(2) Rezultatele cercetarilor prevazute la alin. (1) sunt administrate de proprietarii acestora, cu
toate drepturile care decurg din calitatea de proprietar.
(3) Documentatiile, colectiile si bazele de date de interes national, precum si unitatile sau institutiile în a
caror custodie acestea sunt pastrate sunt stabilite prin ordin al conducatorului autoritatii de stat pentru
cercetare-dezvoltare. La nivelul autoritatii de stat pentru cercetare-dezvoltare se înfiinteaza si se pastreaza
registrul documentatiilor, colectiilor si bazelor de date de interes national.
(4) În cazul desfiintarii persoanei juridice care pastreaza în custodie o documentatie, colectie sau baza de
date de interes national, acestea sunt preluate în custodie de catre o alta institutie publica desemnata de
autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare, ramânând în continuare sub controlul autoritatii de stat
pentru cercetare-dezvoltare.
(5) Autoritatea de stat pentru cercetare-dezvoltare poate stabili, prin ordin, o metodologie de identificare,
evaluare si luare în evidenta a documentatiilor, colectiilor si bazelor de date de interes national, care sa
includa si procedurile de asigurare a unor seturi de copii ale acestora, în cazurile în care acest lucru este
posibil.

........................

8
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2014 -
INVENŢIA
TITLUL AL II-LEA
BREVETAREA INVENŢIEI
CAPITOLUL AL III-LEA
CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE BREVETĂRII INVENŢIEI

DIFERITE SISTEME DE EXAMINARE IN VEDEREA BREVETARII1

- sistemul examinarii in mod exclusiv a conditiilor de forma;
- sistemul examinarii atat a conditiilor de forma, cat si a conditiilor de fond (cu varianta
examinarii amanate a conditiilor de fond);
- diverse sisteme complexe.
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de inventie a optat pentru a se lasa petentului
posibilitatea de a alege intre o procedura obisnuita, de drept comun si o procedura exceptionala
accelerata.
In ambele categorii de proceduri, se realizeaza o examinare atat a conditiilor de fond, cat si
a celor de forma.
Aceasta posibilitate de optiune rezulta indirect din art. 22 alin. (4), potrivit cu care: „(4)
În cazul în care hotărârea de acordare a brevetului este luată înaintea datei de expirare a
termenului prevăzut la alin. (1), cererea de brevet de invenţie este publicată împreună cu
menţiunea privind hotărârea de acordare."
A. PROCEDURA OBISNUITA (DE DREPT COMUN)
Conform sistemului actual, exista 3 mari faze ale procedurii de brevetare.
I. Faza depunerii cererii de brevetare, a controlului prealabil al conditiilor de forma, a publicarii
cererii si a publicarii raportului de documentare;
II. Faza examinarii conditiilor de forma si de fond;
III. Faza acordarii brevetului sau a neacordarii brevetului.
Cea de-a doua faza are particularitati diferite, dupa cum petentul opteaza de la bun inceput
pentru examinare (ceea ce asigura accelerarea procedurii de examinare, care se efectueaza fara ca
mai inainte sa fi fost publicata cererea de brevet) ori, dimpotriva, nu recurge la aceasta posibilitate.
Fiecare dintre aceste faze cuprinde cateva etape.

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 2003; 31.10.201; 10.11.2014). Reproducerea ori utilizarea,
sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a
Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate
exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la
cererea autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.

1 A se vedea A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială. Introducere în dreptul de

proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 97 - 100.

1
 I. FAZA DEPUNERII CERERII DE BREVETARE, A CONTROLULUI PREALABIL AL
CONDITIILOR DE FORMA, A PUBLICARII CERERII SI A PUBLICARII
RAPORTULUI DE DOCUMENTARE
In principiu, exista mai multe etape:
1. Depunerea cererii de brevetare si a documentatiei necesare;
2. Controlul preliminar al conditiilor de forma;
3. Publicarea cererii de brevetare;
4. Publicarea raportului de documentare.
I.1. ETAPA DEPUNERII CERERII SI A DOCUMENTATIEI NECESARE
Vom examina mai multe probleme:
A. Persoanele indrituite a depune cererea
B. Unde si cum se face depunerea cererii
C. Conditiile ce trebuie indeplinite de cererea de brevet
D. Documentatia necesara brevetarii
E. Inregistrarea cererii si a documentatiei
F. Efectele inregistrarii
I.1.A. PERSOANELE INDRITUITE A DEPUNE CEREREA
Articolu 2 lit. l): „solicitant - persoana fizică sau juridică care cere acordarea unui brevet
de invenţie„. Iar alin. 5 al art. 14 dispune ca „In toate procedurile in fata OSIM, solicitantul este
considerat a fi persoana indreptatita la acordarea brevetului.”
Conform art. 13 alin. 4, "Depunerea cererii de brevet poate fi facuta de persoana
indreptatita la eliberarea brevetului, personal sau in orice mod prescris de regulamentul de
aplicare a prezentei legi."
Asadar, cererea poate fi depusa, in principiu, de catre oricare dintre subiectele primare
(stricto ori lato sensu) enumerate supra, cu o exceptie in plus: mandatarul (care nu este un astfel de
subiect).
In ceea ce priveste aceasta din urma exceptie, exista unele probleme referitoare la notiunea de
„mandatar”.
Problemele sunt ridicate, mai intai, ca urmare a definirii de catre lege a expresiei
"mandatar autorizat"; art. 2 lit. h): „mandatar autorizat - consilierul în proprietate
industrială, care poate avea şi calitate de reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de Stat
pentru Invenţii şi Mărci”.2
Apoi, ca urmare a folosirii acestei din urma expresii in cuprinsul Regulamentului. De
exemplu, prin art. 15 (denumit „Formularul cererii de brevet”) se dispune: "8) În conţinutul
formularului prevăzut la alin. (1) mai pot fi incluse, după caz:
a) datele de identificare a mandatarului autorizat;". Sau in mai multe randuri in art. 33
(„Examinarea depozitului national reglementar”).
S-ar putea, eventual, sustine ca cererea poate fi depusa de catre un mandatar, numai daca
acesta este si consilier in proprietate industriala, adica de un „mandatar autorizat”. Observam insa
ca nicaieri in legea insasi, cu exceptia art. 2 lit. l), nu mai este reluata expresia „mandatar
autorizat”, ci se foloseste exclusiv termenul „mandatar”. Astfel, art. 37 alin. 1 dispune: „În
procedurile în faţa OSIM solicitantul cererii, cesionarul sau titularul ori o altă persoană
interesată poate fi reprezentată printr-un mandatar, în baza unei procuri înregistrate la OSIM,
în condiţiile şi la termenele prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.” In aceste

2 In privinta “consilierului in proprietate industriala”, a se vedea: Ordonanţa Guvernului nr. 66 din 17 august 2000
privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (republicată în Monitorul Oficial nr.
1019 din 21 decembrie 2006); Instrucţiunile O.S.I.M. nr. 108 din 17 octombrie 2002 de aplicare a Ordonanţei
Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială (Monitorul
Oficial nr. 826 din 15 noiembrie 2002), modificate prin Ordinul O.S.I.M. nr. 113 din 17 septembrie 2009 (Monitorul
Oficial nr. 633 din 24 septembrie 2009).

2
conditii, in baza si a principiilor dreptului comun, rezulta ca cererea poate fi depusa, ca regula, de
catre orice fel de mandatar. Adaugam insa ca este necesar un mandat autentificat si cu caracter
special (deoarece depunerea cererii, in veferea constituirii depozitului national, este act solemn si
de dispozitie). In cazul avocatului, imputernicirea avocatiala indeplineste aceste conditii. La fel si
in cazul imputernicirii emise pentru consilierul juridic al „unitatii”.
O particularitate exista in situatia in care solicitantul nu are domiciliul sau sediul pe
teritoriul Romaniei, cand, potrivit alin. 2 al art. 37, „reprezentarea prin mandatar este
obligatorie”, cu unele exceptii.
I.1.B.UNDE SI CUM SE FACE DEPUNEREA CERERII
Conform art. 13 alin. 6, depunerea se face la OSIM: „Cererea de brevet se depune la OSIM,
la alegerea solicitantului, pe hârtie sau sub o altă formă şi printr-un mijloc de transmitere
acceptat de OSIM şi prevăzut de regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Art. 4 alin. 1 din Regulament: „Depunerea unei cereri de brevet de invenţie se poate
face de către orice persoană:
a) pe suport hârtie, direct la Registratura generală a OSIM, ori prin poştă; sau
b) prin mijloace electronice, cu respectarea prevederilor art. 5.” Iar art. 5 are in vedere
emiterea Instrucţiunilor O.S.I.M. nr. 112 din 21 noiembrie 2008 privind depunerea cererilor de
brevet de invenţie prin mijloace electronice (Monitorul Oficial nr. 864 din 22 decembrie 2008).
Conditii speciale pentru inventiile considerate secrete potrivit legii – art. 7 din
Regulament.
Desi nu este vorba, propriu-zis, despre depunerea cererii de brevet, amintim si dispozitiile
art. 4 alin. 1 din Legea nr. 83/2014, care arata ca in cazul invenției de serviciu inventatorul va
informa in scris angajatorul cu privire la realizarea inventiei și conținutul acesteia, ceea ce - asadar
- constituie o etapa anterioara si necesara depunerii cererii.
I.1.C. CONDITIILE CE TREBUIE INDEPLINITE DE CEREREA DE BREVET
Forma scrisa (formular tip – art. 15 din Regulament), in limba romana.
Potrivit art. 15 alin. 1, „Persoanele fizice sau juridice pot, pentru motive justificate, să
depună descrierea, revendicările şi desenele într-o limbă străină cu condiţia ca, în termen de
2 luni de la înregistrarea cererii sau, după caz, de la data deschiderii fazei naţionale, să
depună la OSIM o traducere conformă, în limba română, a acestor documente şi să fie plătită
taxa legală.”
Art. 13 alin. 1: „Cererea de brevet de invenţie, redactată în limba română, trebuie să
cuprindă:
a) solicitarea acordării unui brevet;
b) datele de identificare a solicitantului;
c) o descriere a invenţiei;
d) una sau mai multe revendicări;
e) desenele la care se face referire în descriere sau revendicări.3
(2) Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va
conţine şi indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului şi va fi însoţită de un
document din care să reiasă modul în care solicitantul a dobândit dreptul la acordarea
brevetului.
(3) Documentul prevăzut la alin. (2) va putea fi depus până la luarea unei hotărâri asupra
cererii de brevet.”
Trebuie sa fie o singura inventie, unitara sau, Conform art. 18 alin. 1, "un grup de inventii
astfel legate incit sa formeze un singur concept inventiv general". Pentru mai multe inventii, in alte
conditii, trebuie cereri diferite. Conform art. 18 alin. 2, cererea poate fi divizata, de catre inventator
sau succesorul sau in drepturi, din proprie intiativa sau la cerea OSIM - pe tot parcursul procedurii,
dar nu mai tirziu de luarea unei hot. c.p.l. brevet.

3
Desigur, si semnatura.

3
 I.1.D. DOCUMENTATIA NECESARA BREVETARII
Art, 13 alin. 1 din Regulament („Părţile componente ale cererii de brevet de invenţie”): „În
aplicarea prevederilor art. 14 alin. (1) din lege, cererea de brevet de invenţie cuprinde un
formular de solicitare a acordării unui brevet de invenţie însoţit de o descriere a invenţiei, una
sau mai multe revendicări şi, după caz, desenele la care se face referire în descriere şi/sau
revendicări.”
Deci:
a) Un rezumat („care serveste in mod exclusiv informarii tehnice”) – art. 14 alin. 7 si 8.; se
depune in cel mult 2 luni;
b) Descrierea inventiei.
Trebuie sa fie o singura inventie, unitara.
Conform art. 17 alin. 1, ") Invenţia trebuie să fie dezvăluită în cererea de brevet suficient de
clar şi complet, astfel încât o persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza."
Problema "opacitatii brevetului".
Daca inventia se refera la un material biologic reproductibil, care sa nu poata fi descrisa
astfel incit inventia sa poata fi reprodusa de catre o pers. de specialitate iar acest material nu este
accesibil publicului – document din care sa rezulte ca anterior depozitului, materialul a facut
obiectul unui depozit la o autoritate de depozit internationala (art. 17 alin. 2). Tratatul de la
Budapesta privind recunoaşterea internaţională a depozitului de microorganisme în scopul
procedurii de brevetare, semnat la 28 aprilie 1977 şi modificat la 26 septembrie 1980 (la care
România a aderat prin Legea nr. 75 din 3 mai 1999 - Monitorul Oficial nr. 210 din 13 mai 1999).
c) Revendicarile: precizarea, pe puncte distincte, a elementelor noi ale respectivei inventii.
Art. 17 alin. 3: „Revendicările definesc obiectul protecţiei solicitate şi trebuie să fie clare,
concise şi să fie susţinute de descrierea invenţiei.” In aceste limite se asigura dreptul exclusiv de
exploatare. Ce este in descriere, dar nu si in revendicari, nu face ob. protectiei. Vezi, totusi, art. 31
alin. 3 teza a doua: „Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este
determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la
interpretarea revendicărilor.”
d) Desenele explicative, daca este cazul.
- Sunt posibile modificari ulterioare ale descrierii sau desenelor, conform art. 27 alin. 4 lit. b),
"Sunt declarate ca fiind considerate retrase cererile de brevet de invenţie aflate în următoarele
situaţii: […] b) solicitantul nu a dat curs notificărilor OSIM, în termenul acordat de OSIM,
privind aducerea formei descrierii şi desenelor în concordanţă cu conţinutul revendicărilor
admise; „.
- Conform art. 14 alin. 7, "Revendicarile si desenele explicative privind inventia pot fi depuse in
termen de 2 luni de la inregistrarea cererii de brevet."
e) Dovada de plata a taxelor. Uneori, exista scutiri.
f) Acestei documentatii, intotdeauna obligatorie, i se pot adauga si alte elemente (art. 14
alin. 2 din Regulament), cerute numai in anumite cazuri:
- actul de prioritate exceptionala;
- autorizatia privind transmiterea drepturilor de prioritate;
- documentul privind desemnarea inventatorilor;
- dovada calitatii de succesor al inventatorului;
- imputernicirea speciala a pers. ce il reprezinta pe solicitant;
- intelegerea coautorilor inventiei c.p.l. imparteala drepturilor ce li se cuvin;
- actul de transmitere a dreptului la acordarea brevetului de invenţie;
- copia contractului de munca, a celui de comanda etc.
I.1.E. INREGISTRAREA CERERII SI A DOCUMENTATIEI
Se certifica pe cerere ziua, luna si anul primirii ei la OSIM – art. 4 alin. 2 din Regulament.
Se face inscrierea in Registrul national al cererilor de brevet de inventie depuse, care este
confidential (art. 14 alin. 6: „Până la publicarea datelor din acest registru în Buletinul Oficial de

4
Proprietate Industrială, acestea nu sunt publice, potrivit legii speciale.”)
I.1.F. EFECTELE INREGISTRARII
Conform art. 15 alin. 4 si 5:
„(4) Dacă sunt îndeplinite prevederile art. 13 alin. (1) sau ale art. 15 alin. (1)4, depozitul
cererii produce efectele unui depozit naţional reglementar.
(5) Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru
stabilirea datei la care a fost depusă cererea, oricare ar fi fost soarta ulterioară a acesteia.”
Conform art. 14 alin. 1, data depozitului national. reglementar este: „Data de depozit a
cererii de brevet de invenţie este data la care au fost înregistrate următoarele:
a) o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de invenţie;
b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită
contactarea acestuia de către OSIM;
c) o parte care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.”
Prin urmare, uneori, data inregistrarii cererii nu este data constituirii depozitului reglementar
(vezi art. 14 alin. 2 - 5).
Art. 14 alin. 8: „În cazul cererii internaţionale de brevet sau a cererii de brevet
european, data de depozit este data care rezultă din tratatele şi convenţiile internaţionale la
care România este parte şi această dată se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet
depuse.”
Prin constituirea depozitului reglementar se naste dreptul de prioritate in persoana solicitantului
brevetului (vezi art. 16). In acest sens, dreptul de prioritate este posib. jur. a solicitantului
brevetului de a opune data depozitului sau reglementar oricarei persoane care, pentru aceeasi
inventie, ar face un depozit ulterior ori ar avea o data ulterioara de prioritate recunoscuta.
In functie de data prioritatii se apreciaza existenta sau inexistenta noutatii.
Ubicuitatea.
Prin exceptie, prioritatea se naste mai inainte de data depozitului national reglementar in cazul
prioritatilor exceptionale: art. 10 lit. b), art. 19, 20 si 21.
a) Prioritatea conventionala sau unionista (art. 19)
Conditii cumulative:
- solicitantul sa fie o pers. fiz. sau jur. (ori succesorul sau) care a depus, in mod regulamentar, in
orice stat membru al Conventiei de la Paris sau al Organizatiei Mondiale a Comertului, o cerere
anterioara de brevet de inventie, model de utilitate sau certificat de utilitate;
- cererea anterioara sa se refere la aceeasi inventie ca si aceea pentru care se depune ulterior o
cerere de brevet de inventie in Romania;
- de la constituirea acelui prim depozit sa nu fi trecut mai mult de 12 luni.
Daca aceste conditii sint indeplinite, data prioritatii va fi data primului depozit(in functie de care
se va aprecia existenta ori inexistenta noutatii).
b) Prioritatea de expozitie (art. 10 lit. b) – referitor la „divulgare”)
Conditii cumulative:
- inventia sa fi fost, anterior constituirii depozitului reglementar, expusa intr-o expozitie
internationala oficiala sau oficial recunoscuta conform Conventiei privind expozitiile
internationale (Paris, 1928);
- de la data introducerii inventiei in expozitie sa nu fi trecut mai mult de 6 luni.
Data prioritatii, la care se apreciaza noutatea, nu va fi cea a depozitului reglementar, ci aceea a
introducerii inventiei in expozitie.
c) Prioritatea interna: art. 20: „(1) Dacă într-un termen de 12 luni de la data de depozit

4
Potrivit art. 16 alin. (1), „Persoanele fizice sau juridice pot, pentru motive justificate, să depună descrierea,
revendicările şi desenele într-o limbă străină cu condiţia ca, în termen de 2 luni de la înregistrarea cererii sau,
după caz, de la data deschiderii fazei naţionale, să depună la OSIM o traducere conformă, în limba română, a
acestor documente şi să fie plătită taxa legală.”

5
a unei cereri de brevet de invenţie acordată de OSIM este depusă o cerere de brevet de
invenţie ulterioară, de către solicitantul cererii anterioare sau de către succesorul său în
drepturi, atunci în cererea ulterioară poate fi revendicat un drept de prioritate pentru aceeaşi
invenţie, denumit drept de prioritate internă. Dacă a fost revendicat un drept de prioritate
internă într-o cerere ulterioară, cererea anterioară a cărei prioritate a fost revendicată este
considerată ca fiind retrasă, dacă nu s-a luat o hotărâre.”
Pentru a fi recunoscute, aceste prioritati exceptionale trebuie sa fie invocate deodata cu
depunerea cererii de brevet si justificate prin acte de prioritate. Daca nu se invoca la acel moment,
exista un termen de pasuire de maximum 2 luni de la data inregistrarii. Iar daca nu se depun actele
la acel moment, se pot depune in maximum 3 luni de la data depozitului reglementar Ambele
termene sunt de decadere.
I.2.Controlul preliminar al conditiilor de forma
Este a doua etapa a fazei I. Existenta ei rezulta indirect din art. 26 al Legii si art. 35 alin. 1
al Regulamentului, care permite publicarea cererii nunai daca, intre altele, aceasta indeplineste
conditiile art. 13 alin. (1) sau art. 15 alin. 1 din Lege – asadar este necesara verificarea in prealabil
a indeplinirii acestor conditii..
Este o verificare "preliminara", asa cum este denumita de Regulament in titlul Sectiunii 1
(„Procedura de examinare preliminara” – art. 33 si 34) din capitolul II („Examinarea cererilor de
brevet”), intrucat aceste conditii vor mai fi din nou verificate dupa publicarea cererii, astfel cum -
indirect - rezulta din art. 25 (care se refera la examinarea propriu-zisa a cererii de brevet).
Asadar, dupa depunerea cererii, OSIM procedeaza la o verificare a indeplinirii conditiilor
generale de forma expuse pana in prezent. Si anume, de exemplu, daca cererea a fost depusa in
suficiente exemplare si in limba romana, daca revendicarile au forma ceruta de lege, daca -
invocindu-se prioritati exceptionale - s-au depus actele doveditoare etc. In ipoteza in care se
constata lipsuri, se solicita completarea acestora.
In acdrul acestei etape, se procedeaza si la clasificarea cererii de brevet conform editiei in
vigoare a clasificarii internationale a brevetelor stabilite prin Aranjamentul de la Strasbourg,
atribuindu-se indici de clasificare care sa permita identificarea inventiei revendicate si a informatiei
suplimentare continute in cererea de brevet (art. 34 din Regulament).
I.3. Publicarea cererii de brevetare
Avem in vedere art. 22 si 38.
Conform art. 38 alin. 1, "Inventia care face obiectul cererii de brevet depusa la OSIM nu
poate fi divulgata fara acordul solicitantului, pina la publicarea acesteia, si are caracterul stabilit
de legea speciala pana la publicare.” (Sanctiunea este prevazuta in art. 62).
Art. 22 alin. 7: „Publicarea cererii se mentioneaza in Buletinul Oficial de Proprietate
Industriala5 si se face in conditiile prevazute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Art. 35 alin. 12 din Regulament: „În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (7) din lege,
publicarea cererii de brevet de invenţie se face prin punerea la dispoziţia publicului, la sediul
OSIM, a descrierii, revendicărilor şi, dacă este cazul, desenelor, a cererii de la data de
depozit, iar data publicării este data apariţiei BOPI în care a fost menţionată publicarea
cererii.”
Potrivit art. 22 alin. (1), publicarea se realizeaza daca sunt indeplinite urmatoarele conditii
cumulative:
a) nu este vorba despre o inventie dintre cele reglementate de art. 38 alin. 2 (secrete);
b) a expirat un termen de 18 luni calculat de la data depozitului national reglementar sau a
prioritatii invocate si recunoscute; termenul este prevazut pentru ca, eventual, in acest interval,
solicitantul insusi sa auto-verifice daca solutia sa este realmente o inventie brevetabila, daca exista
anterioritati ori daca nu cumva brevetarea este pur si simplu nerentabila; uneori, el renunta, ceea ce
degreveaza OSIM, in favoarea concentrarii activitatii sale asupra inventiilor importante.

5
Prescurtarea uzuala este “BOPI”.

6
 Dar, conform art. 22 alin. 3, „La cererea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite publicarea
se poate face într-un termen mai scurt decât cel prevăzut la alin. (1) şi (2), în condiţiile
regulamentului de aplicare a prezentei legi”6 (cu plata unei taxe suplimentare).
c) cu o luna mai inainte de expirarea termenului de 18 luni „nu a fost luată o hotărâre de
respingere, nu s-a luat act de retragerea cererii sau aceasta nu a fost declarată ca fiind
considerată retrasă, prevederilor art. 27 din lege” (art. 35 alin. 1 din Regulament).
d) s-au platit taxele aplicabile, conform art. 40 alin. 1.
Daca aceste conditii cumulative sunt indeplinite, cererea se publica in BOPI.
I.4. Publicarea raportului de documentare
In cadrul procedurii obisnuite, de drept comun (neaccelerate), aceasta operatiune nu se
aplica inventiilor prevazute de art. 38 alin. (2) (secrete).
Conform art. 23 alin. (1), „La cererea solicitantului, OSIM întocmeşte un raport de
documentare însoţit, după caz, de o opinie scrisă privind brevetabilitatea şi publică raportul
de documentare, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
Publicarea7 raportului de documentare se face (i) deodata cu publicarea cererii de brevetare (art.
40 alin. 6 din Regulament) sau (ii) (chiar) ulterior (art. 23 alin. 2 din Lege).
Raportul de documentare (care constituie un serviciu facultativ pentru solicitant, prestat
de OSIM numai daca solicitantul de brevet depune o cerere si plateste o taxa speciala in acest
scop) „[…] furnizează atât solicitantului cererii de brevet de invenţie, cât şi terţilor, după
publicarea sa, informaţii privitoare la stadiul tehnicii relevant faţă de invenţia din
revendicările cererii” (art. 40 alin. 1 din Regulament).
Primind o asemenea cerere, OSIM poate totusi sa notifice solicitantului ca raportul de
documentare nu poate fi intocmit (returnand si taxa platita), de exemplu in situatia stabilita de
art. 40 alin. (10) lit. c) din Regulament: „invenţia care face obiectul cererii de brevet de
invenţie se încadrează în prevederile art. 9 sau ale art. 8 alin. (1) din lege ori nu respectă
prevederile art. 18 sau ale art. 7 alin. (2) din lege;”. Asadar, cu ocazia intocmirii raportului
de documentare, OSIM procedeaza deja la examinarea conditiilor de fond ale obiectului
protectiei stabilite prin art. 8 alin. (1) si art. 9.
II. FAZA EXAMINARII CONDITIILOR DE FORMA SI DE FOND
A II-a faza se declanseaza (in procedura obisnuita, de drept comun - neaccelerata) daca s-a
realizat deja publicarea cererii de brevet.8
Prin exceptie, ea se mai declanseaza si fara publicarea cererii in cazul inventiilor din
domeniul apararii sau a sigurantei nationale (art. 38 alin. 2).
Tot astfel, in ipoteza in care solicitantul opteaza explicit inca de la momentul constituirii
depozitului reglementar pentru procedura exceptionala accelerata (conform tezei I a art. 24 alin. 1),
rezulta in mod implicit (dar extrem de confuz) din cuprinsul art. 22 alin. (4) ca OSIM poate
proceda la examinarea conditiilor de fond si de forma fara ca mai inainte sa fi fost publicata
cererea de brevet (care va fi totusi publicata, dar mai tarziu, si anume „[…] impreuna cu
[publicarea] mentiunii privind hotararea de acordare”).
In procedura obisnuita, de drept comun (neaccelerata), depunerea cererii pentru declansarea
examinarii de fond a cererii de brevet trebuie sa se faca nu mai tarziu de 30 luni (doi ani si
jumatate) calculate de la data depozitului national (art. 24 alin. 1 teza a doua). Pentru inventiile
secrete de stat (art. 38 alin. 2), examinarea de fond poate fi solicitata inca de la data depozitului

6 Potrivit art. 35 alin. (11) din Regulament, “Publicarea cererii de brevet de invenţie în conformitate cu
prevederile art. 23 alin. (3) din lege se face nu mai devreme de 4 luni de la data de depozit sau de la data
deschiderii fazei naţionale ori, dacă o prioritate convenţională a fost recunoscută, nu mai devreme de 4 luni de
la data de depozit sau de 16 luni de la data priorităţii revendicate.”
7 Aceasta publicare “[…] se face prin punerea la dispozitia publicului, la sediul OSIM, la data publicarii in
BOPI a mentiunii intocmirii acestuia.”
8 Publicare efectuata fie dupa expirarea termenului de 18 luni de la data depozitului, fie – la cererea expresa a
solicitantului - inauntrul unui termen mai scurt.

7
(sau in termen de 3 luni de la declasificare – „dar nu mai tarziu de 30 de luni inainte de expirarea
duratei brevetului, prevazuta la art. 30”, care este de 20 ani).
Cererea pentru care nu s-a solicitat examinarea inauntrul acestor termene se considera
abandonata, respingandu-se cu aceasta motivare (art. 27 alin. 2 lit. h). (Se mai poate introduce
ulterior o alta cerere, care insa va avea o noua data de prioritate).
In toate cazurile, examinarea de fond nu poate sa inceapa decat dupa achitarea taxei
corespunzatoare (art. 42 alin. 1 din Regulament).
Potrivit art. 43 alin. (1) din Regulament, „OSIM efectueaza examinarea de fond a cererilor,
in ordinea datei de depozit, din fiecare domeniu de specialitate, sub conditia platii taxei de
examinare.”
Faza a II-a cupride 2 aspecte:
1. Examinarea conditiilor de forma;
2. Examinarea conditiilor de fond (ale obiectului si subiectelor) .
Criticabil, ele sunt reglementate „amestecat” in cadrul art. 25.
II.1Examinarea conditiilor de forma
Nerespectarea acestora poate sa conduca uneori la (i) purtarea unei corespondente cu
solicitantul in vederea complinirii deficientelor (art. 26), alteori la (ii) declararea cererilor
de brevet „ca fiind considerate retrase” (art. 27 alin. 4) si alteori chiar la (iii) respingerea
cererii de brevet (art. 27 alin. 2 lit. a), lit. c), lit. d), lit. e) si lit. h)).
II.2. Examinarea conditiilor de fond
Nerespectarea acestora conduce la respingerea cererii de brevet: art. 27 alin. 2 lit. b)
(obiectul protectiei), precum si lit. f) si lit. g) (subiectele protectiei).
Cea mai importanta (si dificila) operatiune in cadrul examinarii de fond este aceea a
cercetarii noutatii absolute in timp si spatiu, prin raportarea inventiei la „stadiul tehnicii” (art. 9
alin. 1).
Potrivit art. 9 alin. 2 si 3, „(2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au
devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt
mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenţie.
(3) Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al
cererilor internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau europene
desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară
celei prevăzute la alin. (2) şi care au fost publicate la sau după această dată, potrivit legii.”
Noutatea se cerceteaza in functie de data prioritatii de depozit (art. 9 alin. 2) ori de data
prioritatii exceptionale.
Daca noutatea este viciata, inventia este nebrevetabila.
Viciile noutatii inventiei sunt faptele sau actele juridice distructive de noutate, alcatuind
anterioritatile „lato sensu”.
Pentru ca o anterioritate sa existe, aceasta trebuie sa fie: certa in ceea ce priveste data ei;
suficienta, in intelesul de a putea duce la realizarea inventiei; omogena, compacta si totala, iar nu
divizata in mai multe anterioritati, ceea ce ar face necesar un efort creator de reunire; publica, deci
accesibila publicului.
In doctrina, anterioritatile se clasifica in 2 categorii: anterioritatile propriu-zise si anterioritatile
in sens larg (publicitatea).
a) Anterioritatile propriu-zise: Brevetarea anterioara a aceleiasi inventii, in tara sau in
strainatate. Brevet = include si orice alt titlu juridic cu functie echivalenta, indiferent de denumire
(de exemplu, certificatul de autor al inventiei, certificatul aditional, brevetul de importatiune,
brevetul european etc.).
Depistarea acestor anterioritati este foarte dificila (deoarece exista sute de milioane de brevete
in intreaga lume). Se foloseste un sistem de clasificare internationala brevetelor (CIB), stabilit prin
Aranjamentul de la Strasbourg din 1971.
b) Anterioritatile in sens larg (publicitatea):

8
 Cazurile de „publicitate” care viciaza noutatea unei inventii pot fi multiple.9
Potrivit art. 38 alin. (2) si (5)-(9) din Regulament:
„(2) În aplicarea prevederilor art. [9] alin. (2) din lege, cunoştinţe accesibile publicului
înseamnă informaţiile la care publicul are acces, oriunde în lume, prin:
a) prezentarea pe diferite suporturi sau pe diferite canale informaţionale a unor documente
de brevet ori a altor informaţii;
b) descrierea orală de informaţii care nu au fost supuse niciunei restricţii de
confidenţialitate privind utilizarea sau diseminarea acestor informaţii.
[…]
(5) Accesibil publicului în sensul prevederilor alin. (2) înseamnă şi faptul că documentul
cuprinzând informaţiile sau prezentarea publică a acestora pe cale orală se află într-o
bibliotecă publică cu acces neîngrădit.
(6) Prin public, în sensul prevederilor art. [9] alin. (2) din lege, se înţelege una sau mai
multe persoane neconstrânse la confidenţialitate şi care ar putea difuza informaţii; publicul
poate fi orice persoană şi nu neapărat o persoană de specialitate.
(7) Descrierea orală, în sensul prevederilor art. [9] alin. (2) din lege, poate consta într-o
prezentare la o conferinţă, în emisiuni de radiodifuziune, în înregistrări pe echipamente
pentru redarea sunetului, cum ar fi benzi, discuri sau altele asemenea.
(8) Informaţiile sunt considerate că au devenit accesibile publicului prin folosire, în sensul
prevederilor art. [9] alin. (2) din lege, dacă la data relevantă orice persoană putea intra în
posesia acestora prin expunere sau folosire. Dacă o persoană vinde unui terţ un obiect fără
niciun fel de îngrădiri, restricţii sau obligaţii privind confidenţialitatea, atunci obiectul este
considerat că a fost făcut accesibil publicului.
(9) Cunoştinţele care au devenit accesibile publicului pe cale orală, prin folosire sau în
orice alt mod, sunt considerate ca făcând parte din stadiul tehnicii numai dacă sunt
confirmate printr-un document care să le conţină şi care să demonstreze data la care au
devenit accesibile publicului şi care reprezintă data relevantă a documentului.”
Nu constituie anterioritate "divulgarea” produsa in conditiile art. 10 alin. (2), care este o
„divulgare neopozabila a inventiei” (art. 46 din Regulament).
O prima forma o constituie divulgarea care constituie un abuz, conform art. 10 alin. (1) lit.
a): „În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau
indirect ca urmare a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al
acestuia;”.10
Cea de-a doua forma de „divulgare neopozabila a inventiei” o constituie ipoteza
prioritatii exceptionale de expozitie (art. 10 alin. 1 lit. b) si alin. 2).

III. FAZA ACORDARII BREVETULUI

SAU A NEACORDARII BREVETULUI
Este ultima faza a procedurii de brevetare. In aceasta faza, sunt posibile 2 categorii de

9A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, op.cit, p. 92-94.

10
Potrivit art. 46 alin. (1) si (2) din Regulament, “(1) În aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) lit. a) din lege,
constituie abuz evident împotriva persoanelor prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. a) din lege divulgarea invenţiei de
către un terţ:
a) care a sustras invenţia de la oricare dintre aceste persoane; sau
b) căruia inventatorul i-a comunicat-o sub condiţia ca acesta să nu o facă publică.
(2) Abuzul, în înţelesul prevederilor alin. (1), trebuie să fie cu intenţie şi poate fi invocat de solicitant, chiar
dacă abuzul nu s-a produs cu privire la acesta, ci s-a produs în raport cu inventatorul care a cedat drepturile
sale asupra invenţiei sau în raport cu primul solicitant care a cedat drepturile.”

9
decizii, care se exclud reciproc:
III.1. Acordarea brevetului;
III.2. Neacordarea brevetului.
Oricare dintre aceste decizii se ia, conform art. 27 alin. 1, de catre OSIM prin „[…]
Comisia de examinare de specialitate, pe baza raportului de examinare a cererii de brevet de
invenţie, acordarea brevetului de invenţie sau respingerea cererii de brevet.” Aceste hotarari
se motiveaza, se inscriu in Registrul national al cererilor de brevet depuse si se comunica
solicitantului (27 alin. 5).
Potrivit art. 28 alin. 1, „OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale,
pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege, până la comunicarea acestora.”
Conform art. 27 alin. 6, mentiunea hotararii de acordare a cererii de brevet sau de
respingere a acesteia se publica in BOPI in cel mult o luna (termen de recomandare) de la data
la care a expirat termenul prevăzut de lege pentru depunerea contestatiei. Nu se publica
mentiunea acordarii brevetului pentru inventiile prevazute de art. 38 alin. 2 (decat in cazul
declasificarii ulterioare a acestora din statutul de secret de stat – alin. 10 al art. 27).
Potrivit art. 27 alin. 11 si 12, procedura de examinare poate fi suspendata:
- in cazul decesului solicitantului persoana fizica sau a dizolvarii persanei solicitante, pan la
comunicarea la OSIM a succesorului in drepturi;
- in cazul in care se instituie proceduri judiciare in privinta dreptului la brevet sau a dreptului
la acordarea brevetului, pana cand hotararea judecatoreasca devine definitiva si irevocabila.
III.1. ACORDAREA BREVETULUI
Hotararea de acordare a brevetului se ia de comisia de examinare pe baza unui "raport de
examinare" intocmit de catre examinatorul care instrumenteaza dosarul cererii (art. 50 alin. 1 din
Regulament). Hotararea „are efect” incepand cu data publicarii mentiunii sale in BOPI.
Pe baza hotararii de acordare, directorul general al OSIM elibereaza brevetul de inventie
(art. 39 alin. 1), care va purta data publicarii in BOPI a mentiunii hotararii de acordare. Brevetele
se inscriu in Registrul national al brevetelor de inventie.
Conform art. 34 alin. 2, "In cazul in care titularul este altul decit inventatorul, acestuia din
urma i se elibereaza un duplicat al brevetului de inventie."
III.2. NEACORDAREA BREVETULUI
Se poate produce prin respingerea sau prin retragerea cererii.
a) RESPINGEREA CERERII
Hotararea de respingere se ia pe baza aceluiasi "raport de examinare", in situatiile
enumerate de art. 27 alin. 2 intr-o ordine ale carei criterii sunt confuze.
a.i) Respingerea cererii (conform art. art. 27 alin. 2 lit. a), lit. c), lit. d), lit. e) si lit. h))
pentru neindeplinirea unora dintre conditiile de forma, dupa expirarea diverselor termene acordate
de OSIM pentru eventuala complinire a lipsurilor in lumina prevederilor art. 26:
- expirarea unui termen de 12 luni de la data la care cererea de brevet fost declarata -
potrivit art. 27 alin. 4 lit. b) – „ca fiind considerata retrasa” deoarece „solicitantul nu a dat curs
notificarilor OSIM, in termenul acordat de OSIM, privind aducerea formei descrieii si desenelor
in concordanta cu continutul revendicarilor admise”;11
- neindeplinirea conditiilor prevazute de art. 15 alin. (1) si alin. (4) (acesta din urma cu
trimitere la art. 13 alin. 1) pentru constituirea depozitului reglementar;12
- neindeplinirea conditiilor prevazute de art. 37 alin. 2 pentru reprezentarea obligatorie prin
mandatar a persoanelor care nu au domiciliul sau sediul pe teritoriul Romaniei;13
- neindeplinirea conditiilor prevazute de art. 17 pentru dezvaluirea inventiei in cererea de

11
Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. h).
12 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. a).
13 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. a).

10
brevet;14
- nu s-a solicitat examinarea cererii de brevet de inventie in vederea acordarii brevetului in
termenele prevazute la art. 24;15
- in cadrul activitatilor desfasurate de OSIM conform Tratatului de cooperare in materie de
brevete de inventie (PCT) din anul 1970 pentru acordarea protectiei juridice pe cale internationala,
„termenul de deschidere a fazei nationale pentru cererile inregistrate international a fost
depasit.”16
a.ii) Respingerea cererii (conform art. 27 alin. 2 lit. b) pentru neindeplinirea conditiilor de
fond ale obiectului protectiei, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 6-12;17
a.iii) Respingerea cererii (conform art. 27 alin. 2 lit. f) si g) pentru neindeplinirea
conditiilor de fond ale subiectelor protectiei
- solicitantul, altul decât inventatorul, nu a făcut dovada, în cadrul termenului
prevăzut la art. 28 alin. (2),18 că este îndreptăţit la acordarea brevetului;19
- s-a solicitat respingerea cererii de brevet de invenţie, potrivit art. 63 alin. (2) lit.
c)20.21
b) RETRAGEREA CERERII
Constituie un act unilateral de vointa, irevocabil (decat pentru vicii de vointa).
Conform art. 27 alin. 3, „OSIM ia act de retragerea cererii de brevet de inventie daca
solicitantul cere retragerea in scris, in mod expres.”
Probleme:
b.1. Raportul cu art. 9 alin. (3) din Legea nr. 83/2014 SE VA DISCUTA LA SEMINAR
b. 2. In ce conditii se poate retrage o cerere in cazul inventiilor prevazute de art. 38 alin. (2)
(secrete)? SE VA DISCUTA LA SEMINAR.

B. PROCEDURA EXCEPTIONALA ACCELERATA

Existenta acestei proceduri (care este alternativa la procedura obisnuita, de drept comun –
neaccelerata) este reglementata prin texte neclare.
In principiu, si in cadrul acestei proceduri exceptionale exista aceleasi trei mari faze, dar

14 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. c).

15 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. h).
16 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. d).
17
Observam ca, in mod criticabil, nerespectarea prevederilor art. 10 (referitoare la divulgarea inventiei) nu sunt
enumerate de art. 27 alin. (2) lit. b) ca premiza pentru respingerea cererii de brevet. Cu toate acestea, trebuie
sa se considere ca si incalcarea acestor prevederi conduce la o asemenea solutie, deoarece art. 10
reglementeaza, ca si art. 9, continutul conceptului de “noutate”.
18
Potrivit art. 28 alin. (2), “Dacă OSIM constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul, altul decât
inventatorul, nu este îndreptăţit la acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la amânarea comunicării
hotărârii luate, fără a depăşi un termen de 6 luni de la data acesteia; în cazul în care în acest termen solicitantul
nu poate dovedi că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea brevetului, hotărârea de acordare se
revocă potrivit alin. (1) şi cererea de brevet se respinge.”
19Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. g).
20
Conform art. 63 alin. (2), “Dacă, înainte de acordarea de către OSIM a brevetului de invenţie, printr-o
hotărâre judecătorească se constată că dreptul la brevet aparţine unei alte persoane decât solicitantul, persoana
căreia i-a fost recunoscut acest drept poate, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive şi irevocabile a
hotărârii şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi:
a) să continue în locul solicitantului procedura privind cererea de brevet depusă ca pentru o cerere proprie;
b) să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie. Pentru elementele care nu extind conţinutul
cererii iniţiale depuse cu respectarea prevederilor art. 19, cererea iniţială este declarată de OSIM ca fiind
considerată retrasă începând cu data de depozit a noii cereri;
c) să solicite respingerea cererii.”
21 Situatie prevazuta de art. 27 alin. (2) lit. f).

11
exista unele deosebiri in cadrul unora dintre etape. Asadar, cu exceptia celor ce urmeaza, se aplica
in intregime regulile anterioare de la procedura de drept comun.
In ipoteza in care solicitantul opteaza explicit inca de la momentul constituirii depozitului
reglementar pentru a se trece la examinarea cererii de brevet prin raportare la toate conditiile de
brevetare (conform tezei I a art. 24 alin. 1)22, rezulta in mod implicit (dar extrem de confuz) din
cuprinsul23 art. 22 alin. (4) ca OSIM poate proceda la aceasta examinare a conditiilor de fond si de
forma fara ca mai inainte sa fi fost publicata cererea de brevet (care va fi totusi publicata, dar mai
tarziu, si anume „[…] impreuna cu [publicarea] mentiunii privind hotararea de acordare”).24
Aceasta procedura accelerata va fi folosita de catre solicitantii care considera ca detin o
pozitie foarte solida, neexistand riscuri de aparitie a unor opozitii ale tertilor dupa publicarea cererii
si nici riscul nerentabilitatii inventiei.
Subliniem ca recurgerea la procedura exceptionala accelerata nu trebuie confundata cu
situatia in care solicitantul decide, intemeindu-se pe art. 22 alin. (3),25 sa se realizezepublicarea
cererii de brevet mai inainte de expirarea unui termen de 18 luni calculat de la data depozitului
reglementar (sau de la data prioritatii recunoscute); aceasta decizie, desi desigur ca asigura premiza
unei scurtari a intervalului pana la care OSIM va lua o hotarare de acordare sau de neacordare a
brevetului, nu transforma totusi procedura de brevetare intr-o procedura accelerata. Intr-adevar,
ceea ce este specific acestei din urma varietati de procedura este realizarea examinarii (de forma si
de fond) mai inainte de publicarea cererii de brevetare.
In rest, sunt aplicabile toate celelalte reguli expuse cu privire la procedura obisnuita, de
drept comun.

REGLEMENTARI INTERNE PRIVIND BREVETAREA

IN STRAINATATE
Pentru brevetarea in strainatate, trebuie sa se tina seama nu numai de legea nationala a statului
in care se doreste sa fie realizata brevetarea ori de conventiile internationale la care Romania este
parte, ci si de unele reglementari speciale interne.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (10 – (4): "(1) Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de
persoane fizice române pe teritoriul României se face numai după înregistrarea cererii de
brevet de invenţie la OSIM.
(2) În cazul invenţiilor care conţin informaţii secrete de stat, brevetarea în străinătate se
poate face numai dacă informaţiile au fost declasificate potrivit art. 38 alin. (3).
(3) În vederea brevetării în străinătate a invenţiilor prevăzute la alin. (1) solicitanţii sau
titularii de brevet români pot beneficia de sprijin financiar, potrivit legii.
(4) Brevetarea în străinătate a invenţiilor prevăzute la alin. (1) se aduce la cunoştinţa
OSIM de către persoanele fizice române care le-au creat sau de către succesorul lor în
drepturi.”
22
Potrivit art. 24 alin. (1), „Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data de depozit a cererii
de brevet sau, după caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste date.”
23
Potrivit art. 22 alin.(4), „În cazul în care hotărârea de acordare a brevetului este luată înaintea datei de
expirare a termenului prevăzut la alin. (1), cererea de brevet de invenţie este publicată împreună cu menţiunea
privind hotărârea de acordare.”
24
Conform art. 42 alin. (1) – (3) din Regulament: “(1) Procedura de examinare de fond a cererilor de brevet
începe numai după achitarea taxei corespunzătoare, în cuantumul şi la termenele stabilite de lege.
(2) Taxa de examinare a cererii de brevet de invenţie poate fi plătită în cuantumul legal, fără a se depăşi un
termen de 3 luni de la solicitarea în scris a examinării, solicitare care poate fi făcută până în luna a 30-a de la
data de depozit.
(3) Dacă taxa prevăzută la alin. (2) a fost plătită, examinarea de fond a cererii de brevet de invenţie va fi
efectuată numai dacă a fost plătită şi taxa de publicare a cererii; […]..”
25
Conform art. 22 alin. (3), “La cererea persoanei fizice sau juridice îndreptăţite publicarea se poate face într-
un termen mai scurt decât cel prevăzut la alin. (1) şi (2), în condiţiile regulamentului de aplicare a prezentei
legi.”

12
 Subliniem ca subiectii acestei obligatii sunt numai aceia (persoane fizice sau juridice
romane ori straine) care ar avea drepturi cu privire la "inventii create de persoane fizice romane pe
teritoriul Romaniei". De exemplu, textul se aplica nu numai in situatia in care solicitantul este
persoana fizica romana, ci si atunci cand, pentru o inventie creata de un cetatean roman pe
teritoriul Romaniei, brevetul s-ar cuveni unei persoane juridice – in ambele cazuri daca este
indeplinita conditia ca inventia sa fi fost creata de persoane fizice romane pe teritoriul Romaniei.
Pe de alta parte, textul nu se aplica:
- atunci cand inventia a fost creata, chiar pe teritoriul Romaniei, de o persoana fizica straina sau de
un apatrid;
- atunci cand inventia a fost creata in straintate, chiar de catre un cetatean roman;
- atunci cand inventia a fost creata in strainatate de un strain sau un apatrid.
In aplicarea alin. (3) al art. 39, au fost emise Normele O.S.I.M. nr. 242 din 15 ianuarie
1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti (Monitorul Oficial nr. 67
din 18 februarie 1999) (modificate şi completate prin Normele O.S.I.M. nr. 318 din 4 ianuarie
2000, publicate în Monitorul Oficial nr. 115 din 16 martie 2000). Potrivit acestui act normativ, in
esenta, OSIM poate aloca in acest scop o parte din veniturile incasate din taxa de extindere
perceputa in conformitate cu prevederile O.G. nr. 32/1998 pentru ratificarea Acordului dintre
Guvernul Romaniei si Organizatia Europeana de Brevete privind cooperarea in domeniul
brevetelor. in conformitate cu

BREVETAREA INVENTIEI. TITLUL DE PROTECTIE

In dreptul nostru, brevetul este principalul titlu de protectie juridica a inventiei pe teritoriul
Romaniei.26
Pentru anumite situatii speciale, protectia juridica se poate intemeia si pe:
a) certificatul de protectie provizorie, eliberat conform Legii nr. 93/1998 privind protectia
provizorie a brevetelor de inventie;27
b) certificatul suplimentar de protectie, pentru medicamentele sau produsele
fitofarmaceutice brevetate, in conditiile art. 30 alin. (3), text care trimite la Regulamentul (CEE)
nr. 1.768/92 al Consiliului din 18 iunie 1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de
protecţie pentru medicamente, regulament ulterior codificat prin Regulamentul (CE)
nr.469/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 6 mai 2009 privind crearea unui
certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi la Regulamentul (CE) nr. 1.610/96 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1996 privind instituirea unui certificat
suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice;
c) brevetul european, eliberat in baza Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene,
adoptată la Munchen la 5 octombrie 1973, precum şi a Actului de revizuire a acesteia, adoptat la
Munchen la 29 noiembrie 2000 (la care România a aderat prin Legea nr. 611 din 13 noiembrie
2002 – Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002).
In legatura cu brevetul, urmatoarele probleme vor fi analizate:
I. Notiunea de brevet de inventie;
II. Natura juridica a brevetului de inventie;
III. Perioada de valabilitate a brevetului de inventie.
I. NOTIUNEA DE BREVET DE INVENTIE
Brevetul de inventie este acel titlu juridic, eliberat de catre stat28 prin organul sau de
26
Este inclusa aici si situatia in care protectia juridical pe teritoriul Romaniei este obtinuta pe cale internationala,
prin aplicarea prevederilor Tratatului de cooperare în materie de brevete de invenţie de la Washington din 19 iunie
1970 (ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979, publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8 martie 1979).
27
A se vedea si Normele O.S.I.M. nr. 211 din 7 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr. 93/1998 privind
protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie (Monitorul Oficial nr. 358 din 22 septembrie 1998).

28
Aceasta este regula. Prin exceptie, unele conventii internationale prevad eliberarea brevetului de catre un organism

13
specialitate, prin care se asigura titularului sau dreptul de exploatare exclusiva a inventiei, astfel
cum rezulta din art. 1.
Brevetul da nastere dreptului de proprietate industriala asupra inventiei Credem ca acesta
este singurul drept ce constituie un efect juridic direct si specific al brevetului. Este adevarat ca art.
42 alin. (1), reglementand transmiterea drepturilor, vorbeste despre "drepturile ce decurg din
brevetul de inventie", dar apreciem ca aceasta exprimare se refera la prerogativele ce compun
dreptul de proprietate industriala asupra inventiei. Celelalte drepturi ale titularului de brevet (de
prioritate, de despagubiri etc.) se nasc ca urmare a unor alte fapte juridice (de exemplu: dreptul la
despagubiri - ca urmare a incalacarii dreptul de exploatare exclusiva; dreptul la asistenta tehnica -
in temeiul contractului, incheiat pe baza dreptului unitatii de a cere aceasta asistenta; dreptul de
prioritate - ca urmare a constituirii depozitului reglementar sau a indeplinirii faptelor prevazute de
lege pentru recunoasterea prioritatilor exceptionale).
Nu ne alaturam parerii29 ca brevetul are si efecte cu caracter personal.-nepatrimonial.
Titularului brevetului, in aceasta singura calitate, atunci cand este unitate, legea nu ii recunoaste
asemenea drepturi, iar atunci cand este chiar inventatorul, drepturile personal-nepatrimoniale tin
nu de calitatea de titular de brevet, ci de aceea de autor, in aceasta singura caliate, al inventiei.
Dreptul la calitatea de inventator exista mai inainte si independent de brevetare, pentru ca, de
exemplu, art. 51 alin. (1) lit. e) indrituieste persoana sa ceara anularea unui brevet (al carui titular
nu este) in virtutea calitatii sale de inventator, preexistenta brevetului.
II. NATURA JURIDICA A BREVETULUI DE INVENTIE
Controverse.
Astazi, totusi, exista unanimitate in dreptul nostru asupra faptului ca brevetul este un act
juridic administrativ unilateral.30 Brevetul, fiind emis de catre OSIM, exprima manifestarea de
vointaa acestui organ al administratiei publice si produce efectele pe care legea le stabileste, vointa
solicitantului brevetului neavand rolul de a declansa procedura prescrisa de lege.
Doctrina ramane insa divergenta in calificarea brevetului ca act declarativ (Scondacescu,
Longhin; A. Tataru, P. Teodorescu; Y. Eminescu, "Dreptul..."; St. Carpenaru; I. Macovei; P.
Roubier) ori constitutiv de drepturi (I. Camenita; Y. Eminescu, vol. I; Gh.Iliescu).
Apreciem ca brevetul este un act constitutiv, iar nu declarativ. Nu credem ca brevetul doar
recunoaste un drept de exploatare exclusiva preexistent emiterii brevetului, ci ca din brevet se naste
acest drept, care - prin vointa legii, pe baza unei fictiuni a acesteia - retroactiveaza pana la
momentul constituirii depozitului reglementar.
Pentru opinia pe care nu o impartasim, s-a folosit ca argument, sub Legea nr. 62/1974
privind inventiile si inovatiile, imprejurarea (reluata in dispozitiile actuale ale art. 33 alin. (1) lit. b)
ca legea instituie un drept de folosire personala anterioara pentru acela care, mai inainte de
brevetarea inventiei de catre o alta persoana, a folosit-o independent si cu buna-credinta.
Argumentul nu este convingator, pentru ca:
- mentionata folosinta, cata vreme este anterioara brevetarii, apare mai degraba ca o situatie
de fapt decat ca un drept;
- chiar daca am accepta existenta unui drept pentru aceasta perioada anterioara, acesta nu
este insa dreptul de proprietate industriala ce se naste din brevet, ci un drept care nu are toate
prerogativele acestuia (bunaoara, ii lipseste exclusivitatea).
Sub legea astazi invigoare, exista doua noi argumente pentru caracterul constitutiv de

international (bunaoara, brevetul european se elibereaza de catre Oficiul European de Brevetare - O.E.B.).
29
A se vedea:I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 178; St.
Cărpenaru, Drept civil. Dreptul de inventator, ed. a II-a, Bucureşti, 1976, p. 178.
30
Totusi, in doctrina straina continua sa existe si alte teorii. De exemplu, in dreptul american se vorbeste (vezi A.
Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright, West Publishing Company, St.Paul,
1990, p. 14-18) despre "teoria contractului" si, respectiv, "teoria drepturilor naturale".

14
dreptului al brevetului. Astfel, conform art. 32: „Cu începere de la data publicării cererii de
brevet, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1)-(3), cererea asigură solicitantului, în
mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 31.”31 Rezulta de aici ca, prin
exceptie, daca sint indeplinite anumite conditii speciale, se recunoaste un drept provizoriu asupra
inventiei, mai inainte de eliberarea brevetului. Imprejurarea ca legiuitorul a decis sa
reglementeze, prin art. 32, acest drept demonstreaza tocmai ca, mai inaintea eliberarii brevetului,
nu exista dreptul de exploatare exclusiva si tocmai de aceea a fost necesar sa se intervina prin art.
32. Mai mult decat atat, conform art. 56 alin (4), "Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31
alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de brevet de invenţie atrage pentru persoanele
vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor
fiind executoriu după eliberarea brevetului.” Amanarea executarii titlului pentru dupa
momentul acordarii brevetului demonstreaza ca numai la acest moment se naste dreptul de
proprietate industriala.
Asadar, in concluzie, brevetul de inventie este un act juridic unilateral administrativ,
constitutiv de drepturi.
Numai intr-un sens foarte restrans si specific, s-ar putea vorbi - eventual - despre caracterul
declarativ al brevetului, intrucat efectele sale retroactiveaza de la data acordarii si pana la aceea a
constituirii depozitului reglementar.
III. PERIOADA DE VALABILITATE A BREVETULUI
Brevetul este temporar. Caracterul temporar al brevetului constituie un factor de asigurare a
progresului.
Potrivit art. 30 alin. (1)”, Durata brevetului de inventie este de 20 ani, cu incepere de la
data de depozit.”32
Data de la care curge termenul de valabilitate este data depozitului reglementar, chiar daca
s-au invocat prioritati exceptionale (anterioare). De aceea, intrucat brevetul este socotit ca exista
valabil de la momentul depozitului, indiferent de data eliberarii sale, dar sub conditia acestei
eliberari, titularul de brevet poate opune, din clipa acordarii brevetului, exclusivitatea de exploatare
a inventiei sale chiar si acelor persoane ce au folosit inventia respectiva in intervalul scurs intre
data depozitului si aceea a acordarii brevetului. Bineinteles, in cazul reglementat prin art. 33,
invocarea se poate face si mai inaintea acordarii brevetului, dar - conform art. 56 alin. (4) - titlul
pentru plata despagubirilor va fi executoriu numai dupa eliberarea brevetului.
Durata legala de valabilitate a brevetul poate fi insa scurtata in urmatoarele imprejurari:
- prin renuntarea titularului la brevet;
- prin decaderea sa din drept pentru neplata taxelor anuale de mentinere in vigoare
(anuitatil).
La incetarea valabilitatii brevetului, indiferent de cauza (expirarea termenului, renuntare,
decadere), inventia cade in domeniul public.

[sfârşitul documentului]

31
Conform art. 32 alin. (1): “Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a
invenţiei pe întreaga sa durată.”
32
Conceptul juridic de “inventie de perfectionare”, pentru care se acorda un “brevet de perfectionare”
(“complementar”) a fost inlaturat din Legea nr. 64/1991 cu ocazia modificarii acesteia prin Legea nr.
203/2002. Conform art. 33 din forma initiala a Legii nr. 64/1991, “Pentru inventia care perfectioneaza o alta
inventie protejata printr-un brevet si care nu poate fi aplicata fara cea brevetata anterior, durata de
valabilitate a brevetului este limitata la aceea a brevetului acotrdat pentru inventia pe care o
perfectionaeaza, fara a putea fi mai scurta de 10 ani.”

15
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2017 -
INVENŢIA
TITLUL AL III-LEA
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
PARTEA I
DREPTURILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
CAPITOLUL I
CONCEPT ŞI ENUMERARE
1. Concept. Crearea şi utilizarea invenţiei determină naşterea, între diverse persoane (fizice
sau juridice), a unor relaţii, aşadar apariţia unor relaţii sociale, a căror reglementare juridică le
transformă în raporturi juridice. În cadrul acestor raporturi juridice, există drepturi şi obligaţii
aparţinând persoanelor implicate. Dintre aceste drepturi, unele sunt generate de însăşi crearea
invenţiei, altele presupun brevetarea acesteia, altele apar ca urmare a exploatării invenţiei brevetate
etc. De aceea, considerăm că formula "drepturi născute în legătură cu invenţia"1 este cea mai
potrivită spre a acoperi această întreagă diversitate de situaţii.
2. Enumerarea categoriilor. Din analiza Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, rezultă
că drepturile care se nasc în legătură cu invenţia se pot clasifica în trei categorii: drepturile titularului de
brevet; drepturile angajatorului persoană juridică în această calitate, indiferent dacă devine sau nu titular
de brevet pentru invenţia de serviciu; drepturile inventatorului care nu este titular al brevetului.2
După o analiză mai adâncă, am renunţat3 la a considera existenţa - distinctă - a categoriei
drepturilor inventatorului în această singură calitate, de autor al invenţiei, pe care o enunţasem într-o
lucrare anterioară.4 Raţiunea majoră a acestei din urmă poziţii are în vedere împrejurarea că nu se poate
vorbi despre drepturi ale inventatorului mai înainte de brevetarea invenţiei, adică mai înainte de

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 2003; 7.11.2011; 10.11.2014; 9.11.2017). Reproducerea ori
utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de
Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în
vederea pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt
destinate exclusiv beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică
definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la
cererea autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.

1
Pentru utilizarea acestei expresii, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 113 şi urm.
2
În comparaţie, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 83/2014, doctrina (a se vedea A. Petrescu, L. Mihai,
Legea, p. 40) identificase în cuprinsul Legii nr. 64/1991 următoarele trei categorii de drepturi născute în
legătură cu invenţia: drepturile titularului de brevet; drepturile unităţii în cazul în care nu este titular de
brevet; drepturile inventatorului care nu este titular de brevet. Se poate constata că, dintre acestea, prima şi a
treia categorie îşi menţin existenţa şi în prezent.
3
Idem.
4
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 115-116 şi 160-172, unde, sub imperiul Legii nr. 62/1974 privind
invenţiile şi inovaţiile, erau analizate următoarele drepturi ale autorului invenţiei în această singură calitate,
de autor al invenţiei: dreptul la calitatea de autor al invenţiei, aşadar la calitatea de inventator; drepturi
derivând din această calitate (adică dreptul de prioritate al autorului invenţiei, dreptul de a da publicităţii
invenţia, dreptul la nume al inventatorului, dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie - brevetul de invenţie).

1
recunoaşterea de către stat, prin organele sale de specialitate, a caracterului brevetabil al unei creaţii
tehnologice; sau, cu alte cuvinte, că nu se poate vorbi despre "inventator" (şi, consecvent, nici despre
drepturile acestuia) mai înainte de a se stabili natura de "invenţie" a creaţiei.5

CAPITOLUL AL II-LEA
DREPTURILE TITULARULUI DE BREVET. DREPTUL SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
3. Enumerare. Aşa cum arătam, cel mai important drept conferit titularului de brevet - fie că este
vorba despre autorul invenţiei, fie că este vorba despre angajator - este dreptul subiectiv de proprietate
industrială asupra invenţiei.

A se vedea prelegerea distincta asupra temei:

DREPTUL SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

CAPITOLUL AL III-LEA
ALTE DREPTURI ALE TITULARULUI DE BREVET

4. Distincţii. Ceea ce caracterizează fiecare dintre drepturile analizate sub acest sub-titlu este
faptul că beneficiarul lor este întotdeauna o persoană care are (sau urmează să aibă) calitatea de titular
de brevet. Totuşi, unele dintre aceste drepturi sunt recunoscute numai unor categorii din sfera
titularilor (ori viitorilor titulari) de brevet – cu consecinţa că devine necesar să se opereze cu distincţii
suplimentare de regim juridic. Astfel, unele drepturi sunt recunoscute oricărui titular de brevet, pe
când altele sunt specifice doar pentru anumite categorii de titulari (sau viitori titulari) de brevet.
§1. Drepturile titularului de brevet - fie că este vorba despre
autorul invenţiei, fie că este vorba despre o altă persoană (fizică sau juridică)
5. Dreptul la despăgubiri materiale, în cazul încălcării dreptului de proprietate industrială.
Potrivit art. 56, „(1) Încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) constituie infracţiunea de contrafacere şi
se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. […]
(3) Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri,
potrivit dreptului comun […].
(4) Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de
brevet de invenţie atrage pentru persoanele vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului
comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului.
(5) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 31 alin. (1), actele prevăzute la art. 31 alin. (2) efectuate de
un terţ anterior datei la care s-a publicat cererea de brevet sau datei la care solicitantul i-a făcut o
somaţie, însoţită de o copie autentificată a cererii de brevet de invenţie, nu sunt considerate a aduce
atingere drepturilor conferite de brevet.”6
Desigur că titularul brevetului poate decide să nu recurgă la calea procesului penal, ci,
întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1357 şi urm. din Codul civil, să pretindă despăgubiri printr-o acţiune în
răspundere civilă delictuală.

5
Sub acest aspect, s-a decis că “Pentru ca o persoană să beneficieze de protecţia conferită de brevetul de
invenţie, este necesar să parcurgă procedura de obţinere a brevetului de invenţie, potrivit prevederilor Legii
nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie” (Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, decizia nr. 123 din
9 decembrie 1996, publicată în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică judiciară civilă. 1993 – 1998,
Editura All Beck, 1999, p. 3 – 4).
6
Potrivit art. 31 alin. (1) şi (2): "(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a
invenţiei pe întreaga sa durată.
(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre
vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste
scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un
procedeu.”

2
 6. Dreptul de prioritate al titularului de brevet. Conform art. 16, „Orice persoană care a
depus, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1), o cerere de brevet la OSIM sau
succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere de la data depozitului
cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.”
Acest drept de prioritate al titularului de brevet nu trebuie confundat cu dreptul de prioritate al
autorului invenţiei.7
§2. Drepturile – specifice - ale titularului de brevet care este angajator persoană juridică
7. Precizare. Atunci când titular de brevet nu este inventatorul, ci angajatorul persoană
juridică8, acesta din urmă mai beneficiază de încă două drepturi, şi anume de (i) dreptul la asistenţă din
partea inventatorului şi de (ii) dreptul de a i se acorda o licenţă exclusivă asupra invenţiei de serviciu
brevetate la care renunţă.
8. Dreptul angajatorului titular de brevet la asistenţă din partea inventatorului.
8.1. Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu, „La cererea
angajatorului, inventatorul salariat îi acordă acestuia asistenţă pentru obţinerea protecţiei şi a
valorificării invenţiei.” Aşadar, este vorba despre o dublă obligaţie de acordare a asistenţei: pentru
obţinerea protecţiei (juridice) şi, respectiv, pentru valorificarea invenţiei.
8.2. Asistenţa pentru „obţinerea protecţiei” are în vedere obţinerea protecţiei juridice prin
intermediul brevetului de invenţie din care se naşte dreptul de proprietate industrială asupra acesteia
(dreptul de exploatare exclusivă). În acest scop, inventatorul salariat va putea fi solicitat de către
angajatorul persoană juridică să îi pună la dispoziţie informaţii complete referitoare la invenţia pe care a
realizat-o şi să contribuie la elaborarea cererii de brevet de invenţie şi a documentaţiei aferente cu ocazia
constituirii depozitului reglementar (art. 13 şi urm. din Legea nr. 64/1991). Sub acest aspect, este necesară
coroborarea şi cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 83/2014 conform cărora „Salariatul care
creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să
descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în
care invenţia a fost creată.”9
8.3. Cât priveşte cel de-al doilea aspect (asistenţa pentru „valorificarea invenţiei”), anterior
intrării în vigoare a acestui act normativ problema era reglementată prin fostul art. 42 alin. (2) din Legea
nr. 64/1991 (astăzi abrogat prin dispoziţiile exprese ale art. 16 pct. 3 din Legea nr. 83/2014), conform
căruia "Inventatorul are obligaţia să acorde, la cererea titularului de brevet, asistenţă tehnică pe bază de
contract, pentru punerea în aplicare a invenţiei." Compararea celor două texte relevă, printre altele10,
renunţarea legiuitorului din 2014 la precizarea expresă de către legiuitorul din 1991 că asistenţa tehnică se
acordă pe baza unui contract încheiat între angajator şi inventatorul salariat. Mai mult decât atât,
includerea în această comparaţie şi a reglementării anterioare anului 1991 relevă o surprinzătoare
concordanţă de vederi între legiuitorul din 2014 şi legiuitorul comunist din 1974, având în vedere că art.
42 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile avea următorul conţinut:
„Inventatorul are obligaţia să acorde asistenţă tehnică necesară, să participe, la cererea
organizaţiilor socialiste titulare de brevete, la proiectarea, experimentarea, aplicarea şi generalizarea
invenţiilor, să dea lămuriri asupra acestora şi să îndeplinească orice alte cerinţe prevăzute de lege în
vederea brevetării invenţiilor.
Organizaţia socialistă care solicită asistenţa tehnică a inventatorului suportă cheltuielile de
deplasare, cazare, diurna şi retribuţia, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.”11

7
A se vedea infra, Capitolul V.
8
Dacă angajatorul nu este persoană juridică, invenţia nu poate fi calificată ca invenţie de serviciu, cu consecinţa
că nu se vor aplica prevederile Legii nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu, aşadar nici dispoziţiile at. 9 alin.
(2).
9
A se vedea infra, Capitolul IV.
10
O altă deosebire constă în aceea că reglementarea abrogată făcea referire la „asistenţa tehnică”, pe când noua
reglementare are în vedere „asistenţa” în general (deci nu numai tehnică).
11
Cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, am comentat după cum urmează progresul realizat de noua
reglementare în privinţa asistenţei tehnice datorate de către inventator: "În raport cu reglementarea anterioară
[Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile], art. 46 alin. 2 [devenit între timp art. 42 alin. 2] precizează
expres că asistenţa tehnică se acordă "pe bază de contract". Aşadar, obiectul dreptului unităţii titulare de brevet
nu este însăşi acordarea asistenţei tehnice, ca atare. Aceasta se acordă numai după încheierea unui contract între
unitate şi inventator, la iniţiativa unităţii şi fără posibilitate pentru inventator de a refuza încheierea contractului.
Deci, dreptul la asistenţă tehnică nu se naşte ex lege, ci din contract. Ex lege se naşte numai dreptul unităţii de a

3
 În aceste condiţii, va trebui să se decidă că, în prezent, dreptul angajatorului de a solicita şi a i se
presta asistenţă (inclusiv tehnică) din partea inventatorului (dacă acesta este salariat) se naşte direct din
lege, la fel ca şi acum 40 ani - după ce timp de 23 de ani titularului brevetului invenţiei de serviciu i s-a
recunoscut ex lege doar dreptul de a-i solicita inventatorului încheierea unui contract de asistenţă tehnică
şi numai după îndeplinirea de către inventator a obligaţiei legale corelative de a negocia şi accepta
încheierea unui asemenea contract, se năştea dreptul – contractual – al titularului brevetului de a i se presta
asistenţa tehnică ce a fost astfel convenită.
În consecinţă, nu poate fi neglijat pericolul care există în prezent ca prestarea de către inventator a
asistenţei pe care o datorează direct în baza legii să nu fie remunerată distinct.
9. Dreptul angajatorului persoană juridică care renunţă la brevet de a i se acorda o licenţă
neexclusivă, conform 36 alin. (2) din Legea nr. 64/1991. Potrivit acestui text (fostul art. 38 alin. (2) din
Legea nr. 64/1991), astfel cum a fost modificat prin art. 16 pct. 2 din Legea nr. 83/2014), Potrivit "În
cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de
renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmită acestuia dreptul
asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca salariatul să acorde
angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acordare a licenţei
neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa
acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor."

CAPITOLUL AL IV-LEA
DREPTURILE ANGAJATORULUI PERSOANĂ JURIDICĂ ÎN ACEASTĂ CALITATE,
INDIFERENT DACĂ DEVINE SAU NU TITULAR DE BREVET PENTRU INVENŢIA DE
SERVICIU
10. Domeniu. Această categorie se referă la drepturi ce sunt reglementate prin Legea nr.
83/1994 privind invenţiile de serviciu, act normativ care, potrivit art. 1 alin. (1), se aplică numai în
cazul în care inventatorul este salariat al unui angajator persoană juridică. Când angajatorul este
persoană fizică, invenţia creată de salariat nu este o invenţie de serviciu, cu consecinţa că nu vor fi
aplicabile drepturile conferite de Legea nr. 83/2014.
În cadrul legislaţiei pozitive se poate identifica existenţa a două drepturi recunoscute
angajatorului persoană juridică indiferent de faptul dacă acesta devine sau nu titular de brevet pentru
invenţia de serviciu. Ele sunt reglementate prin art. 4 alin. (2) li, respectiv, art. 8 alin. (4) din Legea nr.
83/2014.
11. Dreptul angajatorului persoană juridică de a i se „comunica de îndată prezentarea
invenţiei” de către inventatorul salariat.
11.1. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, „Salariatul care creează o invenţie are
obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia
problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini invenţia şi condiţiile în care invenţia a
fost creată.” Spre a se putea identifica scopul conferirii acestui drept al angajatorului, textul trebuie să
fie citit împreună şi cu alineatul imediat următor cu care face corp comun într-un mecanism
procedural: „În absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în
termen de 4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează
inventatorul salariat asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendică
dreptul asupra acesteia.”
De asemenea, astfel cum dispune art. 13 din Legea nr. 83/2014, „Consilierul în proprietate
industrială al angajatorului, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul invenţiilor, acordă asistenţă
inventatorului salariat, la cererea acestuia, pentru întocmirea comunicării prevăzute la art. 4 alin.
(2).”
11.2. Existenţa dreptului conferit de art. 4 alin. (2) asigură angajatorului (i) posibilitatea de a
verifica dacă invenţia respectivă poate fi calificată sau nu ca invenţie de serviciu, (ii) posibilitatea de a
decide dacă îşi exercită (”revendică”) sau nu dreptul de a breveta invenţia pe numele său, (iii)
posibilitatea declanşării procedurii de brevetare a invenţiei de serviciu la cât mai scurt timp după

pretinde încheierea unui contract cu asemenea obiect iar inventatorul are o obligaţie juridică corelativă, neputând
refuza încheierea contractului. De bună seamă, se poate întâmpla ca părţile să nu se înţeleagă în privinţa preţului,
caz în care, conform art. 61, litigiul cu un asemenea obiect va fi de competenta instanţelor judecătoreşti" (A.
Petrescu, L. Mihai, Legea, p. 43).

4
crearea acesteia, cu consecinţa dobândirii unui drept de prioritate12, precum şi (iv) posibilitatea
îndeplinirii unora dintre obligaţiile prevăzute de lege cu privire la constituirea depozitului
reglementar.13
11.3. De acest drept beneficiază nu numai angajatorul persoană juridică care, în urma
parcurgerii procedurii descrise mai sus, va deveni titular de brevet, ci şi acela care, deşi constată că
este vorba despre o invenţie de serviciu, decide totuşi să nu revendice dreptul asupra acesteia, astfel
încât nu va deveni titular de brevet. Aşadar, calitatea de titular de brevet este indiferentă sub aspectul
naşterii acestui drept al angajatorului persoană juridică.
11.4. Obligaţia corelativă revine inventatorului salariat care creează orice fel de categorie de
invenţie de serviciu în decursul existenţei valabile a unui contract de muncă.14
Deci nu se poate considera că angajatorul salariatului inventator are dreptul de a pretinde să i
se facă această comunicare chiar şi pentru o invenţie care nu îndeplineşte condiţiile spre a fi calificată
ca invenţie de serviciu (cum ar fi, de exemplu, invenţiile realizate de un salariat ca hobby, în afara
programului de lucru şi fără nicio legătură intelectuală sau materială cu întreprinderea la care este
angajat).15 Soluţia contrară (în sensul că salariatul ar avea obligaţia să informeze angajatorul persoană
juridică de fiecare dată când creează orice fel de invenţie, pentru ca mai departe angajatorul să poată
analiza, în baza alin. (3) al art. 4, dacă este sau nu vorba despre o invenţie de serviciu) echivalează cu
o prezumţie (relativă) că un salariat nu poate realiza în decursul contractului său de muncă altfel de
invenţii decât cele de serviciu. Un asemenea procedeu juridic (deşi are avantajul că impune o soluţie
aflată în concordanţă cu datele statistice: sunt cu mult mai multe situaţiile în care salariaţii creează
invenţii de serviciu decât acelea în care creează invenţii libere) întâmpină cel puţin trei importante
dificultăţi, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
a) Menţionata prezumţie operează împotriva principiului juridic al invenţiei libere (impus de
art. 3 din Legea nr. 64/1991: „Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului
său în drepturi”), când - de fapt - acest principiu trebuie să genereze o prezumţie contrară.
b) Legiuitorul nu putea impune în mod rezonabil salariatului inventator să „comunice
prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a
defini invenţia” chiar şi atunci când este evident de la bun început că invenţia respectivă nu are vreo
legătură cu angajatorul (de exemplu, constituie o îmbunătăţire a undiţei de pescuit de către consilierul
juridic al unei fabrici de ciocolată). Într-adevăr, o asemenea dezvăluire ar putea compromite şansele de
brevetare, fiindcă, în lumina art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 64/1991,16 ar periclita îndeplinirea
condiţiei de fond a noutăţii la data ulterioară a constituiri depozitului reglementar pentru acea
invenţie.17

12
Conform art. 16 din Legea nr. 64/1991, „Orice persoană care a depus, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi
art.15 alin. (1), o cerere de brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate
cu începere de la data depozitului cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi invenţie, având o dată
ulterioară.”
13
Articolul 17 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, reglementând condiţiile cererii de brevetare a invenţiei, dispune
că „Invenţia trebuie să fie dezvăluită în cererea de brevet suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza.”
14
Ori - dar numai în cazul special reglementat prin art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 83/2014, pentru invenţia de
serviciu lato sensu – chiar şi atunci când invenţia a fost creată de fostul salariat după încetarea contractului său
de muncă „pe o perioadă de maximum 2 ani de la încetarea acestuia”.
15
În dreptul german, Legea din 1957 (modificată în 1994) privind invenţiile de serviciu (accesibilă la
http://www.wipo.int/wipolex/en/text.jsp?file_id=126210 ) prevede la art. 18(1) și (3) după cum urmează:
„(1) Salariatul care a realizat o invenție liberă pe durata unui contract de muncă va notifica de îndată în scris
despre aceasta pe angajatorul său. El îi va da angajatorului toate detaliile referitoare la invenție și, dacă este
necesar, la modul de realizare a acesteia, detalii de care angajatorul ar putea avea nevoie spre a decide dacă
este vorba de fapt despre o invenție liberă. […]
(3) Nu există nicio obligație ca angajatorul să fie notificat despre o invenție liberă atunci când este evident că
acea invenție nu poate fi folosită în întreprindereea angajatorrului.”
16
Potrivit acestor texte legale: „(1)O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă
ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenţie” – sublinierea
noastră, L.M.).
17
Este evident că o asemenea consecinţă nu ar putea fi evitată prin invocarea art. 10 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
64/1991: „(1)În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în intervalul

5
 c) Scopul conferirii acestui drept în beneficiul angajatorului persoană juridică este acela ca, în
baza art.4 alin. (3) din Legea nr. 83/2014, acesta din urmă să verifice, printre altele, dacă este vorba
sau nu despre o invenţie de serviciu, având la dispoziţie 4 luni (sau, uneori, chiar mai mult de 4 luni)
pentru efectuarea unei asemenea verificări. În aceste condiţii, legiuitorul nu putea impune în mod
rezonabil salariatului să întârzie atât de mult constituirea depozitului reglementar chiar şi atunci când
este evident de la bun început că invenţia respectivă nu are vreo legătură cu angajatorul.
11.5. Deoarece inventatorul salariat al unui angajator persoană juridică nu are obligaţia de
comunicare a prezentării fiecărei invenţii pe care o realizează pe durata contractului de muncă,
înseamnă că, în raporturile cu O.S.I.M., inventatorul solicitant al brevetului beneficiază de prezumţia
că este persoana îndreptăţită să dobândească brevetul; aşadar, proba faptului că invenţia respectivă este
sau nu este, potrivit legii, invenţie de serviciu urmează a se face de către angajatorul persoană
juridică.18
11.6. În raporturile dintre angajatorul persoană juridică (titular al dreptului stabilit de alin.
(2) al art. 4) şi inventatorul salariat (debitor al obligaţiei legale corelative), neîndeplinirea de către
acesta din urmă a menţionatei obligaţii (ori îndeplinirea necorespunzătoare: cu întârziere, fără
comunicarea completă a informaţiilor etc.) atrage răspunderea sa civilă delictuală, în măsura în care
sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 şi urm. din Codul civil, printre care vinovăţia. Astfel, nu va
exista vinovăţie dacă inventatorul nu a comunicat prezentarea invenţiei de serviciu având temeiuri
justificate spre a considera, în situaţia de fapt concretă, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca
acea invenţie să constituie o invenţie de serviciu. Aceasta nu înlătură însă principiul că, aşa cum se
consideră şi în dreptul francez într-un cadru normativ similar, „În tot cazul, clasarea invenţiilor nu
depinde de voinţa părţilor din contractul de muncă, ci, obiectiv, de criteriile legale.”19
12. Dreptul angajatorului persoană fizică sau juridică de a fi informat de către inventatorul
salariat despre depunerea cererii de eliberare a brevetului pentru alte invenţii decât invenţiile de
serviciu. Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014, „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3),
inventatorul salariat şi angajatorul au obligaţia să se informeze reciproc în scris asupra depunerii
unei cereri de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate.” În acest context,
interesează numai referirea la alin. (3), care prevede că „În situaţia prevăzută la art. 5 alin. (4),
inventatorul salariat este îndreptăţit să solicite protecţia în România şi/sau în alte state, cu
revendicarea dreptului de prioritate din România.” Iar potrivit art. 5 alin. (4), „Dreptul asupra
invenţiilor create de salariaţi şi care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 3
alin. (1) aparţine inventatorului salariat, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 34/1991 privind
brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare.”

CAPITOLUL AL V-LEA
DREPTURILE INVENTATORULUI CARE NU ESTE TITULAR DE BREVET
13. Ipoteza analizată. Deşi principiul juridic este în sensul că brevetul de invenţie se acordă
inventatorului20, realitatea statistică, determinată de factori economici, demonstrează că unitatea devine
titular de brevet în cele mai numeroase cazuri. Această situaţie se datorează fie dispoziţiilor legale care,
urmărind să asigure scopul fundamental al legislaţiei din domeniul dreptului de proprietate industrială (şi
anume, stimularea eforturilor pentru dezvoltarea tehnologiei şi comerţului), impun ca, în anumite ipoteze,
brevetul să se acorde unităţii în legătură cu care s-a realizat invenţia, fie opţiunii inventatorului de a
renunţa la dreptul său de a deveni titular al brevetului, întrucât împrejurările concrete îl determină să
considere că această situaţie i-ar fi mai avantajoasă. Iar avantajele pe care inventatorul le ia în considerare
sunt cele la care ne vom referi în continuare.
14. Dreptul inventatorului la o cotă procentuală din valoarea venitului realizat în urma
aplicării invenţiei de serviciu stricto sensu de către titularul de brevet care este angajator persoană
juridică de drept public având în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea. Potrivit art. 11 din

de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca urmare a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al acestuia; […]”.
18
A se vedea şi A. Chavanne, J.-J. Burst, par J. Azema, J.-C. Galloux, op.cit., p. 245-246.
19
Idem, p. 246 (şi jurisprudenţa acolo citată).
20
Potrivit art. 3 din Legea nr. 64/1991, "Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului
său în drepturi."

6
Legea nr. 83/2014, „Pentru invenţiile de serviciu realizate de salariaţi ai angajatorilor - persoane de
drept public, care au în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea, revendicate de către angajator
conform prevederilor prezentei legi sau conform unui contract între părţi şi valorificate de către
angajator, salariatul inventator are dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului realizat de
angajator, în urma aplicării invenţiilor.
(2)Procentul prevăzut la alin. (1) nu poate fi mai mic de 30%.”
Este vorba despre situaţia invenţiei de serviciu cu misiune inventivă prevăzută de art. 3 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 83/2014, pentru care brevetul se acordă în condiţiile art. 5 alin. (2): „Dreptul asupra
invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa unei prevederi
contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de activitate
cercetarea-dezvoltarea.”
Reamintim faptul că, în măsura în care inventatorul îşi îndeplineşte corect obligaţiile sale de
salariat, acestuia i se va plăti în orice caz salariul, aşadar chiar şi atunci când salariatul-cercetător (i) nu a
reuşit să realizeze invenţia pentru care a primit o misiune inventivă ori (ii) invenţia, deşi realizată, nu este
aplicată de către angajator ori aplicarea acesteia nu aduce nici un venit.
15. Dreptul inventatorului la remuneraţie pentru invenţia de serviciu lato sensu revendicată
de angajator. Acest drept este reglementat prin art. 6 şi 7 din Legea nr. 83/2014, potrivit cu care:
- Articolul 6: „Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au fost
revendicate de către angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie stabilită de către
angajator, în condiţiile prevăzute la art. 7”;
- Articolul 7: “Angajatorul defineşte prin prevederi specifice din regulamentul intern criteriile
de stabilire a remuneraţiei. În lipsa prevederilor specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de
fiecare caz concret, unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de
către angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;
b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv
resursele puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi
inventatori.”
Este vorba despre situaţia invenţiei fără misiune inventivă prevăzută de art. 3 alin. (1) lit b),
pentru care brevetul se acordă conform art. 5 alin. (3): „Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin.
(1) lit. b) aparţine inventatorului salariat, dacă angajatorul de drept privat sau de drept public nu
revendică invenţia în condiţiile art. 4 alin. (3).”
16. Dreptul inventatorului la acordarea unei licenţe obligatorii, cu titlu gratuit, asupra
invenţiei brevetate de către o instituţie de învăţământ superior.
16.1. Potrivit art. 12 din Legea nr. 83/2014, „(1) Pentru invenţiile rezultate în urma unor
activităţi de cercetare-dezvoltare sau didactice desfăşurate într-o instituţie de învăţământ superior,
titulară a dreptului de protecţie, aceasta acordă inventatorului la cerere, cu titlu gratuit, un drept de
exploatare a invenţiei în domeniul său de activitate didactică şi de cercetare, în baza unui contract de
licenţă neexclusivă, chiar dacă inventatorul nu este salariat.
(2) Contractul prevăzut la alin. (1) are o durată de valabilitate egală cu durata desfăşurării
de către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare.”
16.2. Dacă inventatorul îşi exercită acest drept, titularul de brevet este obligat să încheie cu
inventatorul un contract de licenţă cu titlu gratuit pentru exploatarea invenţiei; aşadar, licenţa este
obligatorie pentru titularul brevetului, iar nu şi pentru inventator.
Această situaţie constituie o nouă limită a exclusivităţii exploatării invenţiei de către titularul
brevetului, asemănătoare cu situaţia licenţelor obligatorii reglementate prin art. 43-47 din Legea nr.
64/1991, îndeosebi cu situaţia licenţei de dependenţă (alin. (7) al art. 43). .
16.3. În cazul în care titularul brevetului refuză încheierea contractului de licenţă (ori nu se
opune, dar părţile nu ajung la un acord cu privire la anumite clauze contractuale), inventatorul are
deschisă calea în justiţie, în contradictoriu cu pârâtul titular de brevet. În lipsa însă a unor dispoziţii
speciale în cuprinsul Legii nr. 83/2014, există dificultăţi în privinţa stabilirii modului în care acesta
trebuie să procedeze.
16.3.1. Astfel, cea dintâi tentaţie este aceea de a se aplica prin analogie principiul care rezultă
din coroborarea alin. (1), alin. (4) şi alin. (7) din art. 43 al Legii nr. 64/1991 în sensul că acordarea
licenţelor obligatorii intră în competenţa – specială - de primă instanţă a Tribunalului Bucureşti.

7
Aceasta ar conduce mai departe la posibilitatea acestei instanţe specializate de a pronunţa şi în
prezenta ipoteză o hotărâre de acordare a licenţei în favoarea inventatorului reclamant, în condiţiile
determinate prin acea hotărâre - respectându-se desigur prevederile speciale rezultate din art. 12 al
Legii nr. 83/2014 (acordare cu titlu gratuit; pentru o durată de timp „egală cu durata desfăşurării de
către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare”).
Pentru motive de consecvenţă, aceasta ar conduce mai departe la legitimarea instanţei ca,
pentru consecvenţă, să soluţioneze acţiunea introdusă de inventator împotriva instituţiei de învăţământ
prin aplicarea, mutatis mutandis, a regulilor ce se pot desprinde din ansamblul prevederilor art. 43 – 47
referitoare la licenţele obligatorii: licenţa ar fi acordată prin însăşi hotărârea pronunţată de Tribunalul
Bucureşti, în condiţiile determinate în cuprinsul acesteia pe baza dispoziţiilor legale aplicabile în
materie (cu titlu gratuit; pentru o durată de timp „egală cu durata desfăşurării de către inventator a
activităţilor didactice şi de cercetare”; ca licenţă neexclusivă; intuitu personae, deci netransmisibilă),
iar nu prin pronunţarea unei hotărâri de obligare a titularului de brevet la încheierea ulterioară a
contractului de licenţă.
16.3.2. Se poate însă obiecta că, totuşi, nu există niciun text care cel puţin să sugereze
existenţa unei minime corelări a art. 12 din Legea nr. 83/2014 cu instituţia licenţelor obligatorii şi că
deci competenţa specială a Tribunalului Bucureşti ar fi lipsită de orice temei legal, cu consecinţa
necesităţii recurgerii la dreptul comun.
Aceasta ar conduce la o soluţie identificabilă printr-un raţionament mult mai complicat şi care,
până la urmă, ni se pare insuficient adecvată aplicării eficiente a prevederilor art. 12. Astfel, trebuie
constatat mai întâi că eventuala aplicare în această situaţie a prevederilor art. 60 alin. (1) (fostul art. 63
alin. (1))21 cu privire la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti în anumite materii referitoare la
invenţii impune analizarea problemei, aparent minore, dacă, după modificarea sa prin art. 16 pct. 4 al
Legii nr. 83/1994, este adevărat sau nu că în cuprinsul art. 60 alin. (1) nu mai există – din punct de
vedere juridic - o virgulă între cuvintele „inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului” şi
cuvintele „din contractele de cesiune şi licenţă”. Este cert că această virgulă a existat mai înainte de
modificarea menţionată, dar este incert dacă inexistenţa sa materială în textul corespunzător publicat
mai întâi în Monitorul Oficial al României nr. 471 din 26 iunie 2014 (unde a fost publicată Legea nr.
83/2014, care a modificat fostul art. 63 alin. (1), devenit art. 60 alin. (1)) şi apoi în Monitorul Oficial al
României nr. 613 din 19 august 2014 (unde a fost republicată Legea nr. 64/1991) este rezultatul
voinţei deliberate a legiuitorului sau este doar o eroare materială, care ar trebui înlăturată printr-o
rectificare publicată în Monitorul Oficial al României.22 Personal, înclinăm să credem că nu s-a
produs o simplă eroare materială.23 Această poziţie – dacă este corectă - atrage, mai departe,

21
În prezent, textul are următoarea redactare : „Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet
sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale
inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă, sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti” (sublinierea
noastră, L.M.).
Anterior, redactarea era următoarea: „Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele
cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului,
din contractele de cesiune şi licenţă, sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5 alin.
(6), art. 36 si art. 42 sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti” (sublinierea noastră, L.M.).
22
Conform art. 17 din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României (republicată),
“(1) În cazul în care, după publicarea actului normativ, se descoperă erori materiale, la cererea organului
emitent, adresata Secretariatului General al Guvernului, se procedează la publicarea unei rectificări.
(2) Rectificarea se face cu avizul prealabil al Consiliului Legislativ.
(3) Se interzice, sub sancţiunea nulităţii, modificarea prevederilor unor acte normative prin recurgerea la
operaţiunea rectificării.”
23
Motivele pentru care înclinăm să credem că nu s-a produs o simplă eroare materială pornesc de la constatarea
că există două deosebiri între varianta existentă anterior modificării efectuate de art. 16 pct. 4 din Legea nr.
83/2014 şi varianta ulterioară acestei modificări, şi anume:
- eliminarea respectivei virgule; şi
- eliminarea următoarelor cuvinte: „sau cele referitoare la nerespectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 5
alin. (6), art. 36 si art. 42” (sublinierea noastră, L.M.).
Raţiunea eliminării din această enumerare a (fostului) „art. 36” este aceea că acest text a fost abrogat expres
prin art. 16 pct. 1 al Legii nr. 83/2014. Conţinutul său era următorul: „(1) Pentru invenţiile create si realizate în
condiţiile art. 5 alin. (1) cu clauză contrară şi, respectiv, ale art. 5 alin. (2) inventatorul beneficiază de drepturi
patrimoniale stabilite pe bază de contract încheiat cu solicitantul sau, după caz, cu titularul brevetului.

8
consecinţa că actualele prevederi ale art. 60 alin. (1) nu pot include în lista situaţiilor cărora li se aplică
şi situaţia ce face obiectul prezentei analize, deoarece este evident că dreptul (patrimonial) al
inventatorului la acordarea respectivei licenţe obligatorii nu se subsumează conceptului de „drepturi
patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi licenţă”. De aceea, nefiind posibilă
aplicarea art. 60 alin. (1), devine necesar să se recurgă la dispoziţiile (de drept comun) ale art. 95 pct. 1
din Codul de procedură civilă („Tribunalele judecă: […] 1. În primă instanţă, toate cererile care nu
sunt date prin lege în competenţa altor instanţe;” – sublinierea noastră, L.M.)), prin raportare la art. 94
pct. 1 din acelaşi Cod, referitor la competenţa în primă instanţă a judecătoriei.
Diferenţa faţă de cazul în care ar fi aplicabile prin analogie prevederile art. 43 din Legea nr.
64/1991 constă în aceea că acţiunea inventatorului întemeiată pe art. 12 din Legea nr. 83/2014 nu ar
intra în competenţa specială a Tribunalului Bucureşti, ci în competenţa generală pentru litigiile de
proprietate intelectuală a tribunalelor (judeţene ori al Municipiului Bucureşti, în raport cu regulile
privind competenţa teritorială) – în condiţiile în care, totuşi, într-o bună politică legislativă în acest
domeniu, ar fi fost preferabilă competenţa Tribunalului Bucureşti, ca instanţă specializată în domeniul
proprietăţii industriale asupra invenţiilor.
Mai mult decât atât, spre deosebire de Tribunalul Bucureşti în calitatea sa de instanţă specială
pentru soluţionarea litigiilor referitoare la licenţele obligatorii, tribunalul sesizat24 nu va avea puterea
de a aplica regulile speciale ce se desprind din ansamblul prevederilor art. 43 – 47, ceea ce înseamnă
în primul rând că nu va putea acorda licenţa prin însăşi hotărârea pe care o pronunţă, ci va putea să
emită doar o hotărâre de obligare a pârâtului titular de brevet la încheierea ulterioară a contractului de
licenţă (în condiţiile determinate prin hotărârea judecătorească respectivă).25
16.4. Dreptul prevăzut de art. 12 din Legea nr. 83/2014 îi este recunoscut inventatorului chiar
dacă acesta nu este salariatul instituţiei de învăţământ superior devenite titular de brevet. Dar
întotdeauna trebuie să fie îndeplinită condiţia ca invenţia să fi rezultat „în urma unor activităţi de
cercetare-dezvoltare sau didactice desfăşurate într-o instituţie de învăţământ superior”, ceea ce, în
cazul inventatorului nesalariat, este posibil ca urmare a încheierii unei convenţii civile cu instituţia de
învăţământ superior, cu respectarea prevederilor legale specifice.
16.5. Având în vedere această precizare expresă a legii cu privire la posibilitatea ca
inventatorul să nu fie salariat, precum şi termenii generali în care este redactat textul art. 12, rezultă că
invenţia brevetată nu trebuie neapărat să fie, aşa cum ar putea părea la prima vedere, o invenţie de
serviciu stricto sensu (cu misiune inventivă) - art. 3 alin. (1) lit. a) - pentru care instituţia de
învăţământ (care este întotdeauna persoană juridică de drept public) a devenit titulară de brevet în
condiţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 83/2014, ci ar putea fi, de asemenea:
- o invenţie de comandă (realizată de inventator ca urmare a unui contract civil care stipulează

(2) Drepturile patrimoniale se stabilesc în funcţie de efectele economice si/sau sociale rezultate din
exploatarea brevetului sau în funcţie de aportul economic al invenţie.” (sublinierea noastră, L.M.).
Iar, la rândul său, art. 36 a trebuit să fie abrogat ca o consecinţă a abrogării prevederilor art. 5, la care art. 36
făcea implicit referire.
În consecinţă, se poate trage concluzia că realmente s-a dorit ca înlăturarea din corpul legii a „drepturilor
patrimoniale ale inventatorului” instituite prin fostul art. 36 să se reflecte corespunzător în întreaga economie a
legii, ceea ce a atras nu numai modificarea părţii finale a alin. (1) al fostului art. 63 (actualul art. 60), ci şi
eliminarea menţionatei virgule, spre a se stabili în continuare că sunt de competenţa generală a instanţelor
judecătoreşti numai acele „drepturi patrimoniale ale inventatorului” care rezultă „din contractele de cesiune şi
licenţă”.
În sfârşit, pentru a duce până la capăt analiza, adăugăm aprecierea că, deşi considerăm că în cuprinsul
actualului art. 60 alin. (1) nu există nicio eroare materială, această deliberată eliminare a virgulei respective
constituie o eroare de legiferare. Într-adevăr, contrar părerii că „drepturile patrimoniale ale inventatorului”
constituia o expresie care acoperea numai drepturile patrimoniale reglementate prin fostul art. 5 din Legea nr.
64/1991, realitatea juridică este că, după abrogarea art. 5 prin Legea nr. 83/2014, mai există încă alte „drepturi
patrimoniale ale inventatorului” – aşa cum este, de exemplu, acest drept al inventatorului de a solicita acordarea
unei licenţe obligatorii, conform art. 12 din Legea nr. 83/2014.
24
Care, în baza regulilor de competenţă materială, s-ar putea întâmpla să fie chiar Tribunalul Bucureşti – dar de
această dată nu în calitate de instanţă cu competenţă specială.
25
Pentru motive evidente, în această situaţie nu sunt aplicabile prevederile art. 1279 alin. (3) din Codul civil
potrivit cu care “[…] dacă promitentul refuză să încheie contractual promis, instanţa, la cererea părţii care
şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când
natura contractului o permite, iar cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. […].”

9
că instituţia de învăţământ superior va deveni titular de brevet);
- o invenţie de serviciu lato sensu (fără misiune inventivă), prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. b),
cu aplicarea art. 5 alin. (3), dacă instituţia de învăţământ superior a revendicat-o spre a deveni titulară
de brevet (în acest din urmă caz, neexistând nici un impediment legal ca dreptul de exploatare a
invenţiei dobândit în baza art. 12 să fie cumulat cu dreptul la o cotă procentuală din valoarea venitului,
conferit prin art. 11 din Legea nr. 83/1998).
16.6. Alineatul (2) al art. 16 prevede că valabilitatea contractului de licenţă va fi „egală cu
durata desfăşurării de către inventator a activităţilor didactice şi de cercetare”.26 Această redactare
permite, din păcate, două interpretări:
- este avută în vedere doar durata acelor activităţi didactice sau de cercetare-dezvoltare care au
stat la baza realizării invenţiei respective (ceea ce ar determina dificile probleme de probă, precum şi –
uneori – absenţa oricărui interes ca inventatorul să solicite încheierea unui asemenea contract, atunci
când invenţia respectivă a fost realizată pe baza unor activităţi care au durat foarte puţin timp sau chiar
instantaneu);
- este avută în vedere întreaga durată de timp în cursul căreia acea persoană a desfăşurat
asemenea activităţi la acea instituţie de învăţământ superior până la realizarea invenţiei (vechimea în
specialitate în acea instituţie).
În orice caz însă, acest contract de licenţă nu poate dăinui dincolo de valabilitatea în timp a
brevetului de invenţie respectiv.
16.7. În sfârşit, nu este deloc clar sensul dispoziţiei conform căreia instituţia de învăţământ
superior „acordă inventatorului […] un drept de exploatare a invenţiei în domeniul său de activitate
didactică şi de cercetare” (sublinierea noastră, L.M.).
17. Dreptul inventatorului invenţiei de serviciu de a solicita ca angajatorul persoană
juridică să îi cesioneze brevetul la care acesta din urmă renunţă. Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea
nr. 64/1991 (fostul art. 38 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin art. 16 pct. 2 din Legea nr.
83/2014), "În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului
intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmită
acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca
salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de
acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul
părţilor."
18. Dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de invenţie. Conform art. 34 alin. (2), "În
cazul în care titularul este altul decât inventatorul, acestuia din urmă i se eliberează un duplicat al
brevetului de invenţie." Duplicatul va putea fi utilizat spre a face dovada calităţii de inventator, întrucât în
cuprinsul brevetului se fac menţiuni nu numai cu privire la titularul acestuia, ci şi cu privire la autorul (sau
coautorii) invenţiei.
19. Dreptul inventatorului invenţiei de serviciu de a fi informat de către angajatorul
persoană juridică despre depunerea cererii de eliberare a brevetului. Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea
nr. 83/2014, „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3), inventatorul salariat şi angajatorul au obligaţia
să se informeze reciproc în scris asupra depunerii unei cereri de brevet de invenţie sau de înregistrare
a unui model de utilitate.” În acest context, interesează numai referirea la alin. (1), care prevede că „În
cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta este îndreptăţit să
depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în România şi/sau în
alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.”
20. Dreptul inventatorului invenţiei de serviciu de fi înştiinţat în legătură cu derularea
procedurilor de obţinere a protecţiei. Potrivit art. 9 alin. (1), „După depunerea cererii de protecţie
pentru invenţia de serviciu, angajatorul înştiinţează inventatorul salariat în legătură cu derularea
procedurilor de obţinere a protecţiei.”
21. Dreptul la o compensaţie materială în cazul instituirii caracterului secret pentru
invenţia brevetată. Conform art. 38 alin. (2), "Informaţiile din domeniul apărării sau siguranţei
naţionale conţinute într-o invenţie creată pe teritoriul României, obiect al unei cereri de brevet de
invenţie, pot fi clasificate de instituţiile în drept ca informaţii secrete de stat; în acest caz, solicitantul
este înştiinţat de instituţia care a clasificat informaţiile şi poate beneficia, pe bază de contract, de

26
În comparaţie, alin. (1) vorbeşte despre “ activităţi de cercetare-dezvoltare sau didactice”.

10
acordarea unei compensaţii din partea acestei instituţii, în condiţiile prevăzute de regulamentul de
aplicare a prezentei legi.”
Articolul 7 alin. (11) din Regulament precizează că trebuie acordată o compensaţie materială
“echitabilă”. Oricum ar fi, indiferent de nivelul ofertei instituţiei interesate, cuantumul compensaţiei se va
stabili fie prin acordul părţilor, fie, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească. Accesul în justiţie
în această ipoteză rezultă, în orice caz, din cuprinsul art. 21 alin. (1) şi (2) şi art. 126 alin. (1) din
Constituţie27, chiar dacă – în prezent, după modificarea art. 60 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 (fostul art.
63 alin. (1)) prin art. 16. Pct. 4 din Legea nr. 83/2014 – un asemenea litigiu nu ar mai intra în enumerarea
litigiilor de competenţa instanţelor judecătoreşti (potrivit competenţei de drept comun), enumerare
stabilită de acest text legal.28
22. Dreptul la calitatea de autor al invenţiei. Acest drept, care face parte din categoria
drepturilor personal-nepatrimoniale, desemnează posibilitatea unei persoane fizice de a pretinde să fie
recunoscută ca fiind aceea care, pentru prima dată în lume, a creat o anumită invenţie brevetabilă, precum
şi posibilitatea de a folosi această calitate şi de a cere tuturor să nu aducă vreo atingere acesteia.29 În acest
sens, art. 34 alin. (1) dispune că "Inventatorul are dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi
calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă, precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia
sa."
23. Drepturi derivând din calitatea de autor al invenţiei. Enumerare. Din calitatea de autor al
invenţiei, mai derivă şi următoarele alte drepturi subiective: dreptul de prioritate al inventatorului; dreptul
de a da publicităţii invenţia: dreptul la nume al inventatorului; dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie.
23.1. Dreptul de prioritate al inventatorului. Acest drept desemnează posibilitatea juridică a
inventatorului de a pretinde să fie recunoscut ca fiind primul dintre toţi aceia care au creat o invenţie
brevetabilă identică sau similară.30 Necesitatea existenţei acestui drept subiectiv este o consecinţă a
fenomenului ubicuităţii – sub aspectul apariţiei31 - în domeniul creaţiilor intelectuale industriale. Astfel
cum am mai arătat, “Posibilitatea ca mai multe persoane să ajungă quasi-simultan sau la diferenţe notabile
de timp, în acelaşi loc sau în locuri diferite, dar independent una de alta, la aceeaşi soluţie-invenţie impune
ca recunoaşterea dreptului la calitatea de inventator (drept absolut, opozabil erga omnes) să fie
condiţionată şi de cerinţa suplimentară de a fi primul care a creat respectiva invenţie.”32
Reamintim că dreptul de prioritate al inventatorului trebuie să fie distins de dreptul de prioritate
al titularului de brevet, reglementat prin art. 16.33
23.2. Dreptul de a da publicităţii invenţia. Acest drept are atât un aspect pozitiv (dreptul de a
face publică - prin orice mijloace - invenţia), cât şi un aspect negativ (dreptul de a se opune publicării
invenţiei). Sub acest din urmă aspect, art. 38 alin. (1) dispune că "Invenţia care face obiectul cererii de
brevet nu poate fi divulgată fără acordul solicitantului, până la publicarea acesteia, si are caracterul
stabilit de legea specială până la publicare." În plus, conform art. 59, “Divulgarea, de către personalul
O.S.I.M., precum şi de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor
cuprinse în cererile de brevet, până la publicarea lor, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani.
O.S.I.M. răspunde faţă de inventator pentru prejudiciile aduse ca urmare a săvârşirii infracţiunii
prevăzute la alin. (1).”
23.2.bis. Dreptul de a da publicităţii invenţia are un contur special în două situaţii, astfel:

27
Potrivit art. 21 din Constituţie, “(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
Iar art. 126 alin. (1) dispune: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte
instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”
28
Conform art. 60 alin. (1), “Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire
la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din
contractele de cesiune şi licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.”
29
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 165.
30
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 166.
31
Mai există şi ubicuitatea sub aspectul folosinţei (al exploatării). Cu privire la caracteristica juridică a
ubicuităţii, în domeniul obiectelor proprietăţii industriale, a se vedea A. Petrescu, op.cit., p. 15 - 16.
32
A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 166.
33
Cu privire la dreptul de prioritate al titularului de brevet, a se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul
prezentului capitol.

11
 a) Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014, „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3),
inventatorul salariat şi angajatorul au obligaţia să se informeze reciproc în scris asupra depunerii unei
cereri de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate.”
b) Potrivit art. 38 alin. (2), “Informaţiile din domeniul apărării sau siguranţei naţionale
conţinute într-o invenţie creată pe teritoriul României, obiect al unei cereri de brevet de invenţie, pot
fi clasificate de instituţiile în drept ca informaţii secrete de stat; în acest caz, solicitantul este înştiinţat
de instituţia care a clasificat informaţiile şi poate beneficia, pe bază de contract, de acordarea unei
compensaţii din partea acestei instituţii, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a
prezentei legi.”
23.3. Dreptul la nume al inventatorului. Acest drept desemnează posibilitatea juridică
recunoscută inventatorului de a pretinde să se facă menţiune despre numele său şi despre calitatea sa de
inventator, precum şi de a folosi el însuşi o astfel de menţiune în împrejurările în care se face referire la
autorul invenţiei pe care a creat-o.34 În acest sens, reamintim că, potrivit art. 34 alin. (1), “Inventatorul are
dreptul să i se menţioneze numele, prenumele şi calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă,
precum şi în orice acte sau publicaţii privind invenţia sa.” Deşi acest text legal se referă numai la situaţia
în care invenţia a fost brevetată, trebuie, totuşi, precizat că dreptul la nume se naşte independent de
eliberarea brevetului, îngăduindu-se inventatorului să îl exercite - chiar dacă nu a intervenit brevetarea
invenţiei - în legătură cu orice publicaţie (aşa cum, de altfel, dispune in terminis art. 34 alin. 1) sau
documente care se referă la invenţia creată. O garanţie a recunoaşterii acestui drept este statuată prin art.
13 alin. (2), conform căruia “Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de
invenţie va conţine şi indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului şi va fi însoţită de
un document din care să reiasă modul în care solicitantul a dobândit dreptul la acordarea
brevetului.”
23.4. Dreptul la eliberarea unui titlu de protecţie juridică. Acest drept desemnează
posibilitatea juridică recunoscută inventatorului unei invenţii brevetabile de a pretinde, în condiţiile legii,
să i se elibereze un brevet de invenţie (sau un alt titlu corespunzător de protecţie juridică).35Aşadar, acest
drept subiectiv nu este recunoscut oricărui inventator; bunăoară, în anumite situaţii inventatorul invenţiei
de serviciu nu beneficiază de acest drept, întrucât, potrivit textelor legale aplicabile, pentru acele categorii
de invenţii brevetul se acordă angajatorului persoană juridică la care este încadrat ca salariat inventatorul.
Dacă se pune problema brevetării în străinătate, devin aplicabile dispoziţiile art. 39, conform
cărora: “(1) Brevetarea în străinătate a invenţiilor create de persoane fizice române pe teritoriul
României se face numai după înregistrarea cererii de brevet de invenţie la OSIM.
(2) În cazul invenţiilor care conţin informaţii secrete de stat, brevetarea în străinătate se poate face
numai dacă informaţiile au fost declasificate potrivit art. 38 alin. (3).
(3) În vederea brevetării în străinătate a invenţiilor prevăzute la alin. (1) solicitanţii sau titularii de
brevet români pot beneficia de sprijin financiar, potrivit legii.
(4) Brevetarea în străinătate a invenţiilor prevăzute la alin. (1) se aduce la cunoştinţa OSIM de
către persoanele fizice române care le-au creat sau de către succesorul lor în drepturi.
(5) Pentru înregistrarea cererilor internaţionale în vederea brevetării invenţiilor în alte state, în
conformitate cu prevederile Tratatului de cooperare în domeniul brevetelor, OSIM acţionează în
calitate de oficiu receptor.”
24. Drepturile băneşti în cazul aplicării dispoziţiilor tranzitorii ale fostului art. 68 alin. (3).
Potrivit acestui text de lege, “Drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate,
aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor
negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la
drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării
cererii de brevet. În cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se vor stabili potrivit prevederilor
art. 60.”36
S-a decis că dispoziţiile art. 68 alin. (3) (art. 66 alin. 2 din forma iniţială a Legii nr. 64/1991, iar

34
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, op.cit., p. 168 - 167.
35
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 170.
36
A se vedea supra, Titlul I, cu referire la calitatea de izvor tranzitoriu a dispoziţiilor art. 20 din Decretul nr.
884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările, a celor ale art. 33 - 48 din Hotărârea Consiliului de
Miniştri nr. 2250/1967 pentru aplicarea Decretului nr. 884/1967 şi a celor ale Decretului nr. 93/1976 pentru
aprobarea normelor privind calcularea recompenselor băneşti cuvenite autorilor invenţiilor aplicate în economia
naţională, care a fost abrogat explicit prin art. 70 din Legea nr. 64/1991.

12
ulterior art. 71 alin. 3) nu sunt aplicabile: atunci când nu este vorba despre o invenţie brevetată, ci despre o
"realizare tehnică, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia"37 (fostul art. 67)38; sau atunci
când invenţia brevetată nu a fost niciodată aplicată39; ori atunci când inventatorul "a fost recompensat
integral, adică i s-au acordat toate sumele care i se cuveneau potrivit legislaţiei în vigoare la data punerii în
aplicare a invenţiilor, împrejurare care exclude orice pretenţii ale sale împotriva titularului de brevet,
respectiv a unităţii care aplică invenţia."40 De asemenea, s-a considerat că dispoziţiile art. 68 alin. (3) au
exclusiva finalitate de a conferi inventatorului drepturile băneşti al căror cuantum va fi negociat cu
unitatea, iar nu şi transferarea calităţii de titular de brevet de la unitate la inventator, sub cuvânt că, din
momentul intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, ar fi încetat efectele cesiunii legale prevăzute de art. 14
lit. a) din Legea nr. 62/1974,41 invenţia intrând sub regimul juridic prevăzut de fostul art. 5 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.42 Tot astfel, s-a decis că prin dispoziţiile art. 68 alin.
(3) nu s-a reglementat repunerea inventatorilor în termenul de prescripţie extinctivă (art. 19 din Decretul
nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă), fiindcă aceste dispoziţii legale au avut ca efect însăşi
naşterea dreptului la acţiune (fiind aplicabile, aşadar, prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.43 În
sfârşit, s-a decis că dispoziţiile art. 68 alin. (3) sunt constituţionale, neavând caracter retroactiv.44

37
„Inovaţie” (conform terminologiei utilizate în legislaţia anterioară adoptării Legii nr. 64/1991 privind brevetele
de invenţie).
38
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 685 din 24 februarie 1997 şi decizia nr. 686
din 24 februarie , publicate în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 1997 şi hotărârea nr. 1/1998 a Secţiilor Unite, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1998, p. 48 - 49 şi 49
- 53.
39
A se vedea Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 1738 din 21 mai 1997, publicată în Curtea
Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1996, Editura Proema, Baia Mare,
1997, p. 39 - 40.
40
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 1440 din 8 octombrie 1996, publicată în revista
"Dreptul" nr. 7/1997, p. 99 (a se vedea şi în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere
de decizii pe anul 1995, Editura Proema, Baia Mare, 1996, p. 358). În acelaşi sens, a se vedea Curtea
Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 3405 din 20 octombrie 1997 şi decizia nr. 4329 din 18
decembrie 1997, publicate în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe
anul 1997 şi hotărârea nr. 1/1998 a Secţiilor Unite, Editura Argessis, Curtea de Argeş, 1998, p. 42 - 45 şi p.
45 - 47.
41
Potrivit art. 14 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, „Brevetul de inventie se acorda dupa cum
urmeaza:
a) organizatiilor socialiste din Republica Socialista Romania pentru:
- inventiile realizate de persoane incadrate intr-o organizatie socialista in timpul contractului de munca si in
legatura cu munca lor;
- inventiile rezultate din lucrari efectuate la cererea sau cu ajutorul material al unor organizatii socialiste;
b) organizatiilor socialiste de stat pentru inventiile care au ca obiect substante obtinute prin metode nucleare,
chimice, produse medicamentoase, metode de diagnosticare si tratament medical, dezinfectante, produse
alimentare si condimente, precum si soiuri noi de plante, tulpini de bacterii si ciuperci, noi rase de animale si
viermi de matase, indiferent de conditiile in care au fost realizate;
c) autorilor individuali sau in colectiv in cazul altor inventii decât cele prevazute la lit. a) si b).”
42
A se vedea Judecătoria Oradea, sentinţa civilă nr. 2346/1993, citată în "Revista de drept comercial" nr.
5/1993, p. 106.
43
În acest sens, a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 790 din 28 februarie 1997 şi
decizia nr. 2181 din 19 iunie 1997, publicate în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei.
Culegere de decizii pe anul 1997 şi hotărârea nr. 1/1998 a Secţiilor Unite, Editura Argessis, Curtea de
Argeş, 1998, p. 53 - 55 şi 55 - 58. Anterior, se decisese că “Prin dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 64/1991,
autorii de invenţii au fost repuşi în termenul [de prescripţie de 3 ani – sublinierea noastră, L.M.] de a exercita
dreptul la acţiune pentru pretenţiile băneşti ce li se cuvin în această calitate” (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a
III-a civilă, decizia nr. 21 din 29 ianuarie 1997, publicată în Curtea de Apel Bucureşti. Culegere de practică
judiciară civilă. 1993 – 1998, Editura All Beck, 1999, p. 60).
44
"Aplicarea legii noi situaţiilor juridice în curs nu are caracter retroactiv, întrucât astfel nu se modifică şi nici nu
se sting efectele produse anterior, legea referindu-se numai la efectele acestei situaţii ulterioare intrării sale în
vigoare. Posibilitatea negocierii recompensei neachitate se justifică atât prin faptul că priveşte o obligaţie
neeexecutată de debitor şi care, dacă nu ar fi actualizată prin negociere, ar însemna ca debitorul, în condiţiile
inflaţiei, să profite de propria sa culpă, cât şi de faptul că negocierea este unul dintre principiile de bază ale
noii reglementări, astfel încât, dacă nu ar fi aplicabilă şi recompenselor anterior neplătite, s-ar fi creat o
diferenţă nejustificată între inventatori, cu caracter discriminatoriu faţă de inventatorii nerecompensaţi,

13
 Apreciind că toate soluţiile înfăţişate mai sus sunt corecte, avem, pe de altă parte, îndoieli cu
privire la interpretarea conceptului de "unitate care a aplicat invenţia" din cuprinsul art. 68 alin. (3) în
sensul că acesta ar include numai unitatea care a beneficiat direct de cesiunea legală prevăzută de art. 14
lit. a) din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, fiind excluse, aşadar, orice alte unităţi care au
aplicat acea invenţie45; considerăm că, dimpotrivă, inventatorul are dreptul ca, în temeiul art. 68 alin. (3),
să solicite plata unor drepturi băneşti - negociate - de la orice unitate care a aplicat invenţia, întrucât: a)
textul art. 68 alin. (3) nu distinge, utilizând formula generală "unitate care a aplicat invenţia"; b)
recompensele (care - prin ipoteză - fie că nu fuseseră plătite, fie că fuseseră plătite parţial) erau datorate, în
baza regimului stabilit prin 38 din Legea nr. 62/1974 şi prin Decretul nr. 93/1976 pentru aprobarea
normelor privind calcularea recompenselor băneşti cuvenite autorilor invenţiilor aplicate în economia
naţională, nu numai de unitatea titulară de brevet, ci - prin intermediul acesteia - şi de orice alte unităţi care
au aplicat invenţia, proporţional cu avantajele economice de care a beneficiat fiecare în parte46.47
25. Drepturile titularului certificatului de inventator, stabilit potrivit prevederilor Legii nr.
62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, la dobândirea dreptului asupra brevetului, în cazul aplicării
dispoziţiilor tranzitorii ale fostului art. 71 alin. (4). Conform fostului art. 71 alin. (4), "Dreptul asupra
brevetului de invenţie se transmite inventatorului, prin efectul legii, în cazurile în care la data intrării în
vigoare a prezentei legi întreprinderea care a devenit titulară prin efectul cesiunii legale prevăzute de art.
14 din Legea nr. 62/1974 nu a aplicat invenţia sau nu a luat măsurile necesare în vederea aplicării ei."
CAPITOLUL AL V-LEA
DREPTURILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURA CU INVENŢIA DE COMANDĂ
Aceste drepturi sunt supuse prevederilor legale aplicabile contractului încheiat de părţi, conform
legislaţiei speciale şi, în completare, a dreptului comun al obligaţiilor.
CAPITOLUL AL VI-LEA
LIMITELE DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI

A SE VEDEA PRELEGEREA DISTINCTA ASUPRA ACESTEI TEME

PARTEA A II-A
OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
CAPITOLUL I
CONCEPT SI ENUMERARE
Din examinarea ansamblului dispoziţiilor Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, rezultă că
obligaţiile care se nasc în legătură cu invenţia pot fi clasificate în:
- obligaţii ale titularului de brevet;
- obligaţii ale inventatorului care nu este titular al brevetului.
CAPITOLUL AL II-LEA
OBLIGAŢIILE TITULARULUI DE BREVET
§1. Obligaţia de plată a taxelor prevăzute de lege
Conform art. 40, "(1) Procedurile efectuate de OSIM privind cererile de brevet de invenţie şi
brevetele de invenţie prevăzute de prezenta lege şi de regulamentul de aplicare a acesteia sunt supuse
taxelor, în cuantumurile şi la termenele stabilite de lege.
(2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe

contrară principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, instituit de art. 16 alin. (1) din Constituţie." (Curtea
Constituţională, decizia nr. 6 din 10 iulie 1995, rămasă definitivă prin decizia nr. 19 din 27 februarie 1996,
ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 8 aprilie 1996).
45
Pentru această interpretare, a se vedea Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, decizia nr. 288 din 5
martie 1996, publicată în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul
1996, Editura Proema, Baia Mare, 1997, p. 304 - 305.
46
Cu privire la acest regim juridic, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 154 - 155.
47
În speţă, soluţia instanţei supreme este eronată şi pentru motivul că unitatea pârâtă devenise titulară a
brevetului de invenţie ca urmare a reorganizării reglementate prin Legea nr. 15/1990, având, aşadar, calitatea
de succesor al unităţii reorganizate şi care beneficiase de cesiunea legală prevăzută de art. 14 lit. a) din Legea
nr. 62/1974.

14
de menţinere în vigoare a brevetului.
(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet.
Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi se
publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere în vigoare pot fi plătite şi
anticipat, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, pentru o perioadă care
nu poate depăşi 4 ani.
(4) Taxele datorate de persoane fizice sau juridice străine se plătesc în valută, în contul
OSIM.
(5) Contestaţiile având ca obiect numai îndreptarea unor erori materiale sau omisiuni nu sunt
supuse plăţii taxelor.".
Taxele la care se referă art. 40 sunt reglementate prin Ordonanţa Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie
1998 privind taxele în domeniul protecţiei proprietăţii industriale şi regimul de utilizare a acestora. 48
Cuantumul a fost stabilit prin Decretul nr. 363/1976 (se abroga la intrarea in vigoare a noii legi - art. 70).
§2. Obligaţia de exploatare a invenţiei
Rezultă - indirect - din existenta sancţiunilor licenţei obligatorii reglementate prin art. 43 alin. (1) –
(3).
§3. Obligaţiile titularului care intenţionează să renunţe la brevet
Potrivit art. 36 alin. (2), (3) şi (5):
„(2) În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice
inventatorului intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi
transmită acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub
condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată.
Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului
intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin
acordul părţilor.
(3) Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul beneficiarului licenţei. […]
(5) La un brevet acordat pentru invenţiile care conţin informaţii clasificate potrivit
prevederilor art. 38 alin. (2), titularul poate renunţa numai după declasificarea informaţiilor şi
publicarea menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi
desenelor invenţiei brevetate, potrivit prevederilor art. 27 alin. (6).”
§4. Obligaţiile patrimoniale faţă de inventator în cazul invenţiei de serviciu
a) Obligaţia de plată a unei cote procentuale din valoarea venitului realizat în urma aplicării invenţiei de
serviciu stricto sensu de către titularul de brevet care este angajator persoană juridică de drept public având
în obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea (art. 11 din Legea nr. 83/2014);
b) Obligaţia de plată a remuneraţiei pentru invenţia de serviciu lato sensu revendicată de angajator (art. 6 şi
7 din Legea nr. 83/2014);
c) Obligaţia de acordare în beneficiul inventatorului a unei licenţe cu titlu gratuit asupra invenţiei rezultate în
urma unor activităţi de cercetare-dezvoltare într-o instituţie de învăţământ superior (art. 12 din Legea nr.
83/2014);
d) Obligaţia de cesionare către inventator a brevetului asupra invenţiei de serviciu la care titularul renunţă
(art. 36 alin. (2) din Legea nr. 83/2014);
e) Obligaţia de plată a drepturilor băneşti cuvenite inventatorului în cazul aplicării dispoziţiilor tranzitorii ale
fostului art. 71 alin. (3) din Legea nr. 83/2014.
§5. Obligaţia angajatorului de a nu divulga sau publica invenţia de serviciu
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 83/2014: „Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica
invenţia care se încadrează în prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia
de a nu divulga sau publica o are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care,
prin natura atribuţiilor de serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.”
§6. Obligaţia angajatorului de a-l informa pe inventatorul salariat despre depunerea
cererii de brevet pentru invenţia de serviciu
- Art. 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014: „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3), inventatorul salariat şi
48
Republicată în Monitorul Oficial nr. 959 din 29 iunie 2006, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 28 din 15
ianuarie 2077 (Monitorul Oficial nr. 44 din 19 ianuarie 2006); rectificare publicată în Monitorul Oficial nr. 351 din 23
mai 2007; cu modificările şi completările ulterioare.

15
angajatorul au obligaţia să se informeze reciproc în scris asupra depunerii unei cereri de brevet de
invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate.”
- Art. 8 alin. (1): „În cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta
este îndreptăţit să depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în
România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.”
§6. Obligaţia angajatorului de a-l înştiinţa pe inventatorul salariat
în legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei
Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 83/2014: „După depunerea cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu,
angajatorul înştiinţează inventatorul salariat în legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei.”

CAPITOLUL AL III-LEA
OBLIGATIILE INVENTATORULUI CARE NU ESTE TITULAR DE BREVET
§1. Obligaţia de acordare a asistenţei pentru obţinerea protecţiei şi a valorificării invenţiei
Art. 9 alin. (2) din Legea nr. 83/2014: „La cererea angajatorului, inventatorul salariat îi acordă
acestuia asistenţă pentru obţinerea protecţiei şi a valorificării invenţiei.”
§2. Obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia de serviciu
fără acordul scris al angajatorului persoană juridică
Potrivit art. 10 alin. (2) – (4) din Legea nr. 83/2014
„(2) Inventatorul salariat are obligaţia de a nu divulga sau publica invenţia care se încadrează în
prevederile art. 3 alin. (1), fără acordul scris al angajatorului. Obligaţia de a nu divulga sau publica o
are şi angajatorul, precum şi persoanele, altele decât inventatorul care, prin natura atribuţiilor de
serviciu, au luat cunoştinţă de existenţa invenţiei.
(3)În cazul divulgării invenţiei de serviciu de către persoanele prevăzute la alin. (2), poate fi
antrenată răspunderea rezultând din contractul individual de muncă încheiat între salariat şi
angajator, când acesta conţine o clauză de confidenţialitate.
(4) Când contractul individual de muncă nu conţine o clauză de confidenţialitate, iar
divulgarea invenţiei de serviciu este făcută de către persoanele prevăzute la alin. (2) şi are drept
consecinţă cauzarea unui prejudiciu, aceasta poate atrage răspunderea civilă, aşa cum este
reglementată de art. 1.349 alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 1.357 din Codul civil.”

[sfârşitul documentului]

16
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2014 -
INVENŢIA

INVENŢIA
TITLUL AL III-LEA
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
PARTEA I
DREPTURILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA
CAPITOLUL AL II-LEA
DREPTURILE TITULARULUI DE BREVET. DREPTUL SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA ŞI NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE
INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
§1.
NOŢIUNEA DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI

1. Importanţa reglementării juridice a proprietăţii industriale asupra invenţiei.

Importanţa, în cadrul unei economii a pieţei libere, a protecţiei juridice prin intermediul sistemului
brevetelor de invenţie a fost astfel sintetizată1:
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează realizarea de invenţii oferind posibilitatea de
recompensare a inventatorului şi a acelora care îl sprijină; această perspectivă încurajează alocarea de
eforturi şi de capital privat în domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice;
- Sistemul brevetelor de invenţie stimulează investiţia de capital adiţional, necesară pentru etapa
ulterioară a marketingului şi a aplicării invenţiei; pe de altă parte, titularul brevetului de invenţie
dobândeşte, pentru o perioadă limitată de timp, dreptul de a exclude orice altă persoană de la a fabrica,
folosi ori comercializa invenţia brevetată;

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 18 aprilie 2007; 26 martie 2008; noiembrie 2011).
Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii
Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice
mijloace, în vederea pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de
curs" (care sunt destinate exclusiv beneficiarilor menţionaţi şi nu reprezintă o lucrare ştiinţifică ori
didactică definitivată) constituie actualizarea unor selecţii din lucrarea L. Mihai, „Invenţia. Condiţii
de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în
conţinutul prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul
1997, a cărei comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la
cererea autorului acestor "Note de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.

1
A se vedea Raportul Preşedintelui Comisiei pentru Sistemul de Brevete de Invenţie a Statelor Unite ale Americii
(1966), în P. Goldstein, Copyright, Patent, Trademark and Related State Doctrines; Cases and Materials on the
Law of Intellectual Property, Editura The Foundation Press, Inc., Mineola, New York, 1981, ediţia a doua, p. 15-
16.

1
 - Prin acordarea protecţiei, sistemul brevetelor de invenţie încurajează dezvăluirea cât mai rapidă
a informaţiilor tehnologice, altfel unele dintre acestea putând fi păstrate secrete;
- Sistemul brevetelor de invenţie promovează schimbul benefic de produse, servicii şi informaţii
tehnologice peste graniţele naţionale prin acordarea protecţiei pentru proprietatea industrială a persoanelor
străine.
2. Distincţii. Este necesar a se distinge între cele două înţelesuri ale noţiunii de “drept de
proprietate industrială”: proprietatea industrială ca instituţie juridică şi proprietatea industrială ca
drept subiectiv.
În literatura juridică de specialitate, o asemenea distincţie s-a realizat cu privire la dreptul de
proprietate industrială în general (iar nu numai cu privire la dreptul de proprietate industrială asupra
invenţiei). Astfel, s-a arătat că prin instituţia juridică a dreptului de proprietate industrială se înţelege
“ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale
aplicabile în industrie, precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.”2 Cât priveşte
proprietatea industrială ca drept subiectiv, s-a considerat că – stricto sensu 3 - aceasta este “acea
posibilitate, recunoscută de lege titularului acestui drept – persoană fizică sau persoană juridică – de a
folosi, în mod exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei
asemenea activităţi industriale.”4
Faţă de tema prezentei lucrări, în cele ce urmează se va avea în vedere înţelesul de drept
subiectiv de proprietate industrială, şi – mai precis – dreptul subiectiv stricto sensu de proprietate
industrială.
3. Definiţia dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei. Prin dreptul
subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei se înţelege posibilitatea juridică recunoscută
titularului de brevet de invenţie de a exploata, în mod exclusiv, invenţia brevetată.5
Conţinutul acestei definiţii rezultă din prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, potrivit cu care titularului brevetului de invenţie i se conferă “un drept
exclusiv de exploatare”.
Identificarea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei cu dreptul de
exploatare exclusivă a invenţiei brevetate este larg împărtăşită în doctrină – chiar şi dacă numai
implicit.6

2
A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L. Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1986, p. 11 – 12. De asemenea, s-a arătat că: "Prin drept de proprietate industrială, în sens
obiectiv, se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile sociale ce se nasc ca urmare
a realizării, utilizării, transmiterii sau dobândirii unor creaţii ştiinţifice sau tehnice, a unor semne sau a altor
elemente distinctive ale produselor, mărfurilor ori serviciilor." (V. Ursa, Drept de proprietate industrială,
vol. I, Universitatea din Cluj-Napoca, Facultatea de Drept, 1987, p. 4).
3
În comparaţie, prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de
drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se
găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu,
ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, op.cit., p. 33).
4
Idem, p. 22.
5
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L. Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1986, p. 118 (cu diferenţa – neesenţială – că, în raport cu conţinutul reglementării în vigoare la
acea dată, “dreptul de exploatare a invenţiei” era denumit “drept de folosire a invenţiei”). [În continuare,
această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia.]. Această definiţie a fost preluată ţi în V. Roş,
Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed. Global Lex, 2001, p. 286.
Menţionăm şi definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se
înţelege posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi
exercita şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia
asupra oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate
industrială, considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5).

2
 Sub aspect terminologic, expresiile de “drept la brevet” ori “drept de brevet” acoperă,
deopotrivă, astfel cum s-a subliniat, noţiunea de drept subiectiv de proprietate industrială, deci pe
aceea de drept de exploatare exclusivă asupra invenţiei.7 Adăugăm că aceeaşi precizare trebuie făcută
şi în ceea ce priveşte expresiile “dreptul de monopol asupra invenţiei” şi “monopol de exploatare” sau
alte variante ale acestora.8
4. Caractere juridice. Analiza regimului juridic al dreptului de exploatare exclusivă asupra
invenţiei relevă existenţa următoarelor caractere juridice esenţiale ale dreptului subiectiv de proprietate
industrială asupra invenţiei9: drept absolut, opozabil erga omnes; drept patrimonial; drept alienabil;
drept temporar; drept - în principiu - teritorial.
4.1. Drept absolut, opozabil erga omnes. Caracterul absolut al dreptului de exploatare
exclusivă asupra invenţiei10 permite titularului brevetului ca - în principiu11 - să opună prerogativele
sale oricărui subiect de drept; cu alte cuvinte, acestui drept îi corespunde un subiect pasiv general.
4.2. Drept patrimonial.12 Dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei are ca obiect un bun şi,
de aceea, are valoare economică.
4.3. Drept alienabil. Dreptul de exploatare exclusivă poate fi transmis, în ansamblul său ori
numai cât priveşte anumite prerogative componente. Transmiterea se poate face prin acte inter vivos
sau mortis causa.
4.4. Drept temporar. Potrivit art. 31 alin. (1), brevetul de invenţie conferă titularului său un
drept exclusiv de exploatare “pe întreaga sa durată”, iar conform art. 30 alin. (1), „Durata brevetului
de invenţie este de 20 de ani […].”. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate,
"Limitarea în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare
importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-ştiinţific,
cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită."13
4.5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra invenţiei
sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.), rezultă că şi
dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru teritoriul României,
adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele de exploatare a invenţiei
săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică
a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele
alte state.
Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin intermediul
convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili eliberarea unui singur
brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state ori care pot reglementa o
procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de brevete pentru aceeaşi invenţie în
mai multe state.14
§1.

6
A se vedea, de exemplu: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei,
Bucureşti, 1977, p. 167 şi urm.; I. Macovei, Protecţia creaţiei intelectuale, Editura Junimea, Iaşi, 1984, p.
112 - 114.
7
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 118 – 119.
8
Pentru critica utilizării acestor expresii, a se vedea vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la
propriété industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 174 şi 235.
9
Idem, p. 119 – 120.
10
În sensul existenţei acestui caracter juridic, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter,
Brevetele de invenţiune. Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu
jurisprudenţa română şi străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 15.
11
Există, totuşi, limite ale exclusivităţii dreptului subiectiv de proprietate industrială (a se vedea
infra, Titlul al IV-lea).
12
A se vedea şi J.-M. Mousseron, Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies
Techniques, Paris, 1984, p. 43.
13
I. Cameniţă, op.cit., p. 168 - 169.
14
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 120 (şi bibliografia acolo citată).

3
 §2.
NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
ASUPRA INVENŢIEI

5. Scurt istoric. Astfel cum s-a arătat15, în istoria evoluţiei brevetelor de invenţie se remarcă
existenţa a trei perioade importante, astfel:
1. perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul
căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun, astfel încât
conceptul de utilitate şi acela de favoritism deţineau un rol important;
2. perioada brevetelor naţionale (1790 - 1883), în cursul căreia fiecare inventator avea
dreptul să solicite obţinerea unui brevet, a cărui acordare depindea exclusiv de factori
obiectivi; în această perioadă însă, protecţia invenţiilor naţionale nu era asigurată în
străinătate;
3. perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, care a început în anul 1883 şi continuă
şi în prezent, perioadă în cursul căreia protecţia invenţiilor în afara ţării de origine s-a
dezvoltat în paralel cu comerţul internaţional, fenomen la care au contribuit convenţiile
internaţionale sau regionale.
5.1. Scurt istoric. Perioada privilegiilor. Privilegiile au constituit instrumente prin care
suveranul putea oferi un drept special unei persoane. Privilegiile confereau categorii de drepturi foarte
diferite pentru beneficiarii acestora, dar în special eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe,
acordarea de pământ, acordarea de împrumuturi fără dobândă, acordarea cetăţeniei sau a unor titluri
nobiliare. Raţiunile avute în vedere pentru acordarea acestor privilegii erau, de asemenea, foarte
variate. Astfel, privilegiile acordate pentru lucrările referitoare la explorările miniere sunt considerate
predecesoare ale privilegiilor industriale. Cele dintâi privilegii acordate pentru descoperirile tehnice nu
făceau distincţia între inventator, în sensul modern al termenului şi persoana care doar introducea în
ţară o descoperire făcută în străinătate, deoarece interesul suveranului era ca inovaţia să înlocuiască
importurile cu o ramură nouă a industriei autohtone.
Republica Veneţiană a fost cel dintâi stat care, în 1474, a adoptat o lege prin care se
reglementa această formă de privilegiu. Legea stabilea principiile pe care, ulterior, s-a dezvoltat
sistemul brevetelor de invenţie, şi anume: importanţa invenţiilor pentru stat, recunoaşterea unor
drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă limitată de timp, sancţionarea încălcării
acestor drepturi.
Practica transferului de tehnologie şi a înfiinţării de noi ramuri industriale a început să capete
amploare începând cu secolul al XII-lea în Anglia, unde Coroana a acordat privilegii speciale pentru
protejarea indivizilor care înfiinţau noi ramuri industriale ce se bazau pe importul de tehnologie.
Protecţia a luat forma acordării, în beneficiul celui ce a introdus o nouă tehnologie, a dreptului
exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată spre a o implementa şi spre a-
i instrui şi pe alţii să o folosească.
Asemenea drepturi temporare erau adeseori acordate prin scrisori deschise ("Letters Patent"),
numite astfel pentru că aveau sigiliul aşezat în partea de jos, adică exact invers faţă poziţia acestuia în
cazul închiderii scrisorilor prin sigilare. Ele erau, de fapt, o înştiinţare oficială a publicului cu privire la
drepturile acordate. Deşi iniţial sistemul a fost conceput pentru încurajarea noilor industrii, cu timpul
s-a abuzat de acordarea acestor drepturi, în vederea creşterii veniturilor regale. În urma protestelor
Parlamentului, Coroana a promis că acordarea de brevete va face obiectul hotărârilor judecătoreşti
emise în baza legii. Astfel, în cadrul unuia dintre cele mai faimoase procese - acela al croitorilor din
Ipswich din anul 1615 - judecătorul a decis în felul următor: "Dacă o persoană creează o invenţie şi
dezvoltă un nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din
averea sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia şi
bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un privilegiu
prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoţ ori comerţ,
întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele şi îndemânarea spre a-l

15
Sub acest aspect, ca şi pentru aspectele expuse în cadrul paragrafelor 5.1. - 5.3., a se vedea
Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale
(Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva, 1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M.
Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 29 şi urm.

4
practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un alt privilegiu pentru
aceeaşi invenţie."
Abuzurile în acordarea drepturilor speciale au continuat (îndeosebi sub domnia Elisabetei I şi a
lui Iacob I) până în anul 1628, când a fost adoptată legea intitulată "Statute of Monopolies", care
prevedea că toate monopolurile, dispoziţiile şi concedările de drepturi sunt invalide, cu excepţia
"oricărei scrisori deschise16 şi a oricărei acordări de privilegii pe termen de cel mult 14 ani ce se vor
da de acum înainte primilor şi realilor inventatori pentru unica folosire sau producere în regat a
produselor noi, pe care alţii, simultan cu scrisorile deschise acordate şi a drepturilor, nu le vor
folosi."
Prin jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din Anglia, sistemul privilegiilor s-a dezvoltat în
această ţară către un sistem de acordare bazat exclusiv pe condiţii procedurale, dintre care unele,
precum depunerea unui "deviz" detaliat, cerut în 1711, au făcut din acest sistem un precursor al
brevetelor de invenţie moderne. Începând cu 1760, numărul brevetelor acordate în Anglia a crescut
rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. Cu toate acestea, în acele ţări în care revoluţia industrială a
început mai târziu, numărul brevetelor de invenţie a rămas modest. În Franţa, neîncrederea generală,
exprimată prin piedicile puse în calea libertăţii producţiei şi a comerţului, ca şi rezultatele slabe
obţinute în general de către deţinătorii "scrisorilor deschise", l-au determinat pe monarh să decidă (prin
"Proclamaţia" din 1762) ca beneficiarii privilegiilor să îşi piardă toate drepturile dacă nu îşi pun
invenţia în practică în decurs de un an şi să respingă un mare număr de cereri de privilegii.
5.2. Scurt istoric. Perioada brevetelor naţionale. Aproape în mod simultan, Statele Unite ale
Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii ce se bazau pe ideea
acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite condiţii obiective. Extrem de
semnificativ este art. 1 al menţionatei legi franceze: "Orice descoperire sau invenţie nouă, în orice
domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în consecinţă, legea îi garantează autorului
întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale, în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege."
Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform unui
amendament din 1793 la legea nord-americană, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor Statelor
Unite ale Americii. Iar în Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă ţară
beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv; pe de altă parte,
un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului francez după ce, anterior,
obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obţinut în străinătate.
Ca urmare a aplicării legii în ţările cucerite de Napoleon, noul sistem s-a extins la începutul
secolului al XIX-lea. Deşi monarhiile au continuat principiul privilegiilor, în practică dreptul la brevet
era recunoscut în toate aceste ţări. Revoluţia industrială extinzându-se în lume, numărul brevetelor de
invenţie a cunoscut o adevărată explozie. În paralel, au apărut şi îmbunătăţiri calitative. Astfel, simplii
importatori de tehnică nu au mai fost trataţi la fel ca inventatorii, iar acest concept nou a fost dezvoltat
şi a condus la re-definirea şi, uneori, la simplificarea formalităţilor. Sistemul înregistrărilor predomina,
cu excepţia Statelor Unite ale Americii, unde examinarea individuală s-a introdus în 1836. Deşi, în
general, străinii puteau să obţină brevete autohtone, brevetarea unei invenţii în mai multe ţări era
destul de rară, pe de o parte deoarece o asemenea necesitate nu apăruse, iar pe de altă parte din cauza
complexităţii procedurilor care făceau protecţia multiplă foarte complicată şi cu o eficacitate
îndoielnică.
Cu toate acestea, existenţa brevetelor a fost resimţită ca o piedică pentru comerţul
internaţional. În ţările membre ale Uniunii Vamale a Statelor Germane ("Zollverein"), anterior
constituirii imperiului unit din secolul al XIX-lea, titularul unui brevet de invenţie îşi pierdea dreptul
de a se opune importului bunurilor protejate prin brevet în locul unde au fost produse în alte state ale
Uniunii. Ca urmare a succesului comerţului liber, sistemul brevetelor părea că va fi abandonat odată cu
renunţarea la barierele vamale. Totuşi, inventatorii şi asociaţii acestora, adică industriaşii din cele mai
dezvoltate ţări din punct de vedere tehnic, au reacţionat şi au lansat ideea protecţiei internaţionale a
invenţiilor. În cadrul expoziţiei Internaţionale de la Viena din 1873, congresul pentru brevete de
invenţie a avansat diverse idei cu privire la acest subiect. În acelaşi timp, criza economică a dus la
retragerea încrederii în eficienţa comerţului liber, astfel încât tentativele de abolire a brevetelor au fost
respinse. În cadrul următoarei Expoziţii internaţionale, desfăşurate la Paris, un congres internaţional a
început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei

16
"Letter Patent".

5
conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a înfiinţat Uniunii
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale.
5.3. Scurt istoric. Perioada internaţionalizării. Odată cu semnarea Convenţiei de la Paris, a
început perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, în special, a sistemului de brevetare.
Uniunea de la Paris a stabilit cadrul în care s-a realizat progresul ulterior, prin revizuirea periodică a
convenţiei transmiţându-se mai uşor şi mai eficient protecţia invenţiilor provenite dintr-o ţară membră
a Uniunii în alte ţări.
În cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm din 1967, s-a încheiat acordul pentru
înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale (care a devenit o organizaţie specializată a
Organizaţiei Naţiunilor Unite), fiind prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de
autor ca structuri permanente.
Convenţia de la Paris a prevăzut, de la bun început, posibilitatea ca statele membre să încheie
"acorduri speciale" între ele cu privire la proprietatea industrială. Această posibilitate a fost folosită pe
larg, mai ales prin încheierea în 1970 a Tratatului de cooperare în materia brevetelor (PCT),
administrat de Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, precum şi, în 1973, a Convenţiei
europene pentru brevetele de invenţie, administrate de Oficiul European al Brevetelor de Invenţie
(EPO).
6. Problema naturii juridice a dreptului inventatorului17.18 Concepţia conform căreia
dreptul inventatorului este un drept de proprietate. Odată născute, drepturile inventatorului trebuia
să fie încadrate în clasificarea drepturilor subiective, ceea ce presupunea stabilirea naturii lor juridice.
În anul 1791, în raportul prezentat Adunării Constituante a Franţei, Chapelier arăta: "Cea mai
sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi, s-ar putea spune, cea mai personală dintre toate
proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii scriitorului"19. În felul acesta, nu numai că a fost
consacrată expresia "proprietate industrială, literară şi artistică", dar, totodată, prin legislaţia adoptată
în timpul Revoluţiei franceze, recunoscându-se pentru prima oară - în forma lor modernă - drepturile
inventatorului (ca şi, de altfel, pe cele ale autorului operelor literare, artistice şi ştiinţifice), acestora le-
a fost conferită calificarea de drepturi de proprietate.
În condiţiile în care primele legi care au reglementat aceste drepturi sunt categorice în a le
califica drepturi de proprietate, conforme dreptului natural, fiind confirmate şi de jurisprudenţă,
legislaţia de mai târziu evită calificarea expresă ca drept de proprietate, aceasta fiind înlocuită cu
reglementarea propriu-zisă a conţinutului dreptului. Aceeaşi atitudine caracterizează şi jurisprudenţa.
Astfel, o decizie a Curţii de Apel din Paris din 8 decembrie 1853 cuprinde următorul considerent:
„Creaţia unei opere literare sau artistice constituie, în folosul autorului ei, o proprietate al cărei
fundament se află în dreptul natural şi dreptul ginţilor...”20.21 Ulterior, la 25 iulie 1887, Curtea de

17
Pentru prezentări de ansamblu ale celor mai importante concepţii cu privire la natura juridică a
drepturilor inventatorului, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 19 - 22; Y.
Eminescu, Dreptul de inventator, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 128 - 141; A. Ionaşcu, N. Comşa,
M. Mureşan, Dreptul de autor, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 51 - 54; St. Cărpenaru, Drept civil.
Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea din Bucureşti, 1971, p. 12 - 17 şi 61 - 62; A. Petrescu,
Introducere, p. 27 - 28; A. Strowel, Droit d'auteur et copyright. Divergences et convergences. Étude de droit
comparé, Établissements Émile Bruylant, Bruxelles, Librairie générale de droit et de jurisprudence, Paris,
1993, p. 81 - 129; A. Lucas, H.-J. Lucas, Traité de la propriété litéraire et artistique, ediţia a II-a, Litec,
Paris, 2000, p. 24 – 29; O. Calmuschi, Dreptul proprietăţii intelectual; Ed. Universităţii „Titu Maiorescu”,
Bucureşti, 2004, p. 17.
18
Avându-se în vedere numeroasele aspecte complementare, problema naturii juridice a drepturilor
inventatorului a fost, adeseori, analizată împreună cu problema naturii juridice a drepturilor de autor
(drepturile autorilor de opere literare, ştiinţifice sau artistice). De aceea, în mod inevitabil, şi în cadrul
prezentei lucrări se fac referiri la natura juridică a dreptului de autor.
19
Apud St. Cărpenaru, op.cit., p. 15.
20
Apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 129.
21
Aceeaşi concepţie rezultă şi din următoarele considerente ale deciziei din 17 martie 1887 a
Tribunalului Ilfov, Secţia a II-a: "Şi cum proprietatea literară este aceea care se recunoaşte mai facil decât
toate proprietăţile şi care este cea mai bine imprimată de personalitatea autorului (titularul dreptului).

6
Casaţie statuează că „Departe de a constitui o proprietate ca aceea definită şi organizată de Codul civil
pentru mobile şi imobile, drepturile de autor nu dau titularilor lor decât privilegiul exclusiv al unei
exploatări temporare.”22
În decursul timpului, concepţia conform căreia drepturile inventatorului constituie un drept de
proprietate a fost criticată pentru mai multe motive. Astfel, s-a arătat că, spre deosebire de dreptul de
proprietate, dreptul autorului şi inventatorului este un drept temporar. În condiţiile în care caracterul
exclusiv şi opozabil tuturor este elementul comun principal, care leagă drepturile intelectuale de
dreptul de proprietate, totuşi analogia nu mai poate fi continuată. Drepturile intelectuale nu se pot
dobândi prin prescripţie, nu sunt sancţionate de acţiunea în revendicare, nu sunt supuse aceleiaşi
reglementări cu dreptul de proprietate. Asimilarea lor cu dreptul de proprietate nu dezvăluie conţinutul
acestor drepturi, care consistă, de fapt, într-un monopol de exploatare sustras (spre deosebire de cel pe
care îl conferă proprietatea corporală) legii concurenţei.
7. Concepţia conform căreia drepturile intelectuale constituie o categorie distinctă de
drepturi. Pornind de la clasificarea romană a drepturilor în drepturi personale (iura in persona ipsa),
drepturi obligaţionale (iura in persona aliena) şi drepturi reale (iura in re materiali), E. Picard a
adăugat, în anul 187723, o a patra categorie de drepturi patrimoniale: drepturile intelectuale.
Această idee a fost adoptată ulterior de numeroşi jurişti24 şi, de asemenea, a fost consacrată în
unele acte normative25.
Şi teoria drepturilor intelectuale a fost criticată, arătându-se că, dacă eticheta „drepturi
intelectuale” este potrivită pentru a desemna drepturile inventatorului, ea apare cu totul
necorespunzătoare atunci când este aplicată mărcilor de fabrică sau numelui comercial. Construcţia are
un caracter negativ, fiind întemeiată pe afirmaţia că drepturile intelectuale nu sunt nici drepturi reale şi
nici drepturi de creanţă, dar fără a se arăta care este natura lor.

Cu toate că această proprietate este compusă cu idei care rătăcesc în caietul trecutului, fondul comun din care
se adapă inteligenţele, dar căutarea acestor idei, combinarea lor, de multe ori foarte nouă, încât se pare că
nimeni nu le-a cunoscut până azi, munca aceasta, lungă şi răbdătoare ce omul îndeplineşte cu atâta greutate,
sondând adâncimile viitorului sau plimbându-şi cugetarea sa în infinitele drumuri ale imaginaţiei, sau fixând-
o neîncetat asupra tabloului aşa de mişcător al societăţilor, muncă ce profită splendorii unei ţări, în care un
autor sau scriitor şi-a uzat viaţa şi de multe ori şi-a absorbit şi averea sa, nu poate fi produsul tuturor, şi
foloasele nu le poate pierde nici el şi nici descendenţii săi.
Autorul unei opere, folosindu-se de dânsa după dorinţa sa, exercitând-o după voinţa sa, cedând-o, vânzând-o
şi transmiţând-o prin toate mijloacele de drept civil, putând a-şi corija şi modifica opera sa, putând a o
suprima în tot sau în parte, după interesele averii sale, după grijile, după inspiraţiile conştiinţei sale, rezultă că
dreptul de proprietate al unui autor este complet şi absolut, având astfel jus utendi et abutendi, caracter
esenţial al dreptului de proprietate.
Astfel fiind, deşi nu avem o lege specială care să reglementeze dreptul de proprietate literară, însă ea
întrunind condiţiile unei adevărate proprietăţi, art. 480 C. civ., care reglementează în general dreptul de
proprietate, tot el reglementează şi dreptul de proprietate literară; prin urmare, acest drept există şi este
prevăzut într-un mod implicit în art. 480 C.civ. [ …]" (publicată în Drept civil român. Culegere de speţe.
Dreptul de autor şi dreptul de proprietate industrială. Legislaţie", de F. Ciutacu, Editura LVS Crepuscul,
Bucureşti, 2001, p. 26 - 27).
22
Idem.
23
Pentru această precizare, a se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 131. Ulterior, teoria a fost
dezvoltată de către autorul său în Le droit pur, Flammarion, Paris, 1920, p. 94.
24
A se vedea, de exemplu, A. Colin şi H. Capiant, Traité de droit civil, volumul I, Paris, Dalloz,
1953, p. 36 şi 846 - 847; G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. I, Sirey, 1956, p. 248 - 250 şi 482; P.
Mathely, Le nouveau droit francais des brevets des inventions, Librairie du Journal de Notaires et des
Avocats, Paris, 1991, p. 286. De asemenea, cu unele deosebiri, a se vedea şi J. Dabin, Le droit subjectif,
Dalloz, Paris, 1952, p. 103 - 105 (care, în esenţă, consideră că este vorba despre un „jus in re incorporali”,
care se aseamănă cu proprietatea pentru că implică stăpânirea asupra unui bun, dar un bun incorporal, drept
subiectiv care, deşi implică atât prerogative patrimoniale, cât şi prerogative personale, are totuşi un caracter
unitar).
25
De pildă, Legea dreptului de autor adoptată în Belgia în 1886.

7
 8. Concepţia bunurilor imateriale ca o categorie distinctă de drepturi patrimoniale.
Teoria existenţei unei categorii distincte de drepturi, denumite „drepturi asupra bunurilor imateriale”, a
fost elaborată de juristul german J. Kohler26 şi domină încă dreptul german şi pe cel elveţian.27 Teoria
lui J. Kohler accentuează asupra naturii diferite a obiectului asupra căruia poartă drepturile
„intelectuale”, pentru a arăta de ce titularii lor sunt singurii judecători ai oportunităţii publicării
acesteia, precum şi de ce, pe de altă parte, ar fi de neconceput ca „acest drept absolut să fie perpetuu,
pentru că, asemenea ideilor, creaţiile de formă au, în momentul în care creatorul lor a decis să le
livreze publicului, o forţă de propagare care nu poate fi la infinit contrariată de voinţa suverană a unuia
singur."28
Şi această concepţie a fost criticată, întrucât, întrucât porneşte de la o confuzie între drept şi
obiectul asupra căruia acesta poartă (bunul imaterial), în condiţiile în care, în realitate, conţinutul
acestui drept este monopolul de exploatare.
9. Concepţia drepturilor de clientelă. Noţiunea de drepturi de clientelă a fost introdusă în
dreptul modern de P. Roubier, care a pornit de la utilitatea economică a drepturilor numite până atunci
intelectuale, constatând că acestea tind, fiecare în parte, sub diferite forme, la cucerirea clientelei fie
pentru un bun imaterial (invenţie, operă de artă), fie cu ajutorul unui bun imaterial (marcă, nume,
emblemă).29
Teoria drepturilor de clientelă a fost supusă unor variate critici, dintre care cea mai importantă
este aceea că, într-o asemenea concepţie, aspectul moral al dreptului este lăsat în umbră.
10. Concepţia drepturilor de monopol. Susţinută de R. Franceschelli30, această concepţie
face din drepturile autorilor şi inventatorilor o categorie distinctă de drepturi, denumite drepturi de
monopol, pentru a se sublinia caracterul lor structural fundamental şi, totodată, elementul lor
funcţional (funcţia de concurenţă pe care o exercită). Analizând conţinutul drepturilor al căror loc îl
caută în clasificarea generală, R. Franceschelli relevă ca fiind de esenţa lor dreptul de a realiza şi
exploata economic obiectul invenţiei sau operei, precum şi dreptul de a împiedica pe terţii care au
cumpărat obiectul de a-l reproduce, multiplica şi vinde.
Cea dintâi dintre aceste facultăţi aparţine însă inventatorului şi autorului în temeiul dreptului
comun, care atribuie celui care a creat un bun rezultatul creaţiei sale şi dreptul de a trage din el
foloasele pe care le comportă. Dimpotrivă, cea de-a a doua facultate menţionată mai sus este
recunoscută autorilor şi inventatorilor în temeiul legii speciale care „adaugă situaţiei rezultate din
aplicarea dreptului comun, acest jus prohibendi, acest jus excludendi alios.”31
Pe baza identificării trăsăturilor caracteristice ale drepturilor autorilor şi inventatorilor, autorul
acestei teorii arată că drepturile analizate nu pot fi încadrate în categoria drepturilor obligaţionale,
întrucât au un caracter absolut, iar nu relativ şi, de aceea, dreptul de monopol constituie cel mai
potrivit concept în care să fie încadrate.
Teoria drepturilor de monopol a fost criticată, printre altele, pentru că ignoră aspectul moral al
dreptului subiectiv analizat.
11. Concepţia personalităţii dreptului autorului sau inventatorului. Potrivit acestei teorii
(care, spre deosebire de cele expuse anterior, are un caracter monist), dreptul moral şi dreptul privativ
de exploatare sunt două aspecte ale aceluiaşi drept, care ar avea un caracter personal. Această
concepţie a fost susţinută mai ales în Germania. Totuşi, în doctrină şi jurisprudenţă este respinsă

A se vedea J. Kohler, Forschungen aus dem Patentrecht, Mannheim, 1888, p. 116 şi urm; idem,
26

Handbuch des deutschen Patentrechts, Mannheim, 1900, p. 58 şi urm. (apud Y. Eminescu, op.cit., p. 133).
Sub acest din urmă aspect, a se vedea A. Troller, Précis du droit de la propriété immatérielle,
27

Helbing & Lichtenhalhn Editions S.A. Bâle, 1978 (traducere de K. Troller şi V. Vessely din limba germană a
Kurzlehrbuch des Immaterialguterrechts, 1976), p. 46 - 47.
28
H. Debois, Le droit d'auteur, Dalloz, Paris, 1950, p. 296.
29
A se vedea P. Roubier, Le droit de la propriété industrielle, volumul I, Sirey, Paris, 1952, p. 104.
Teoria a fost dezvoltată pentru prima dată de către autorul său în studiul Droits intellectuels au droits de
clientéle, publicat în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1935, p. 268 şi urm.
30
A se vedea R. Franceschelli, Nature juridique des droits de l'auteur et de l'inventeur, în
„Mélanges en l'honneur de Paul Roubier”, volumul II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 - 466.
31
R. Franceschelli, op. cit., p. 445 (apud Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 135).

8
tendinţa de a reduce dreptul privativ de exploatare la un simplu aspect al dreptului moral, ca fiind
artificială şi forţată.32
12. Concepţii elaborate în doctrina juridică română postbelică. Următoarele concepţii au
fost elaborate în doctrina juridică română postbelică în privinţa naturii juridice a dreptului subiectiv al
inventatorului:33 complex de drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale; drept personal-
nepatrimonial; drept real purtând asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.
12.1. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv de inventator constituie un complex de
drepturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Teoria naturii complexe a dreptului subiectiv de
inventator a fost susţinută pentru prima dată în doctrina juridică română de M.-I. Eremia34 pe baza
următoarelor categorii de argumente:35
a) existenţa dispoziţiilor Decretului nr. 321/1956 privind dreptul de autor, care se referă în
mod expres la drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale ale autorului;
b) interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice, în sensul că, prin referirea la „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi inventatorului,
textul lasă în afara reglementării sale aspectul patrimonial al acestui drept;
c) complexul de drepturi al autorului, prevăzut de art. 3 din menţionatul Decret nr. 321/1956,
cuprinde două drepturi de natură necontestat patrimonială, şi anume: dreptul de a trage foloase
patrimoniale din reproducerea, difuzarea, reprezentarea sau executarea operei şi dreptul la reparaţie
patrimonială în caz de folosire fără drept a operei;
d) necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte drepturi patrimoniale ale autorului
de faptul juridic al creaţiei, înlăturând astfel concluzia că ele ar izvorî „dintr-o concesiune mai mult
sau mai puţin arbitrară a legii.”
Teza caracterului complex al drepturilor autorilor a fost expusă pe larg şi de C. Stătescu,
arătându-se că, în cadrul dreptului român, nu se poate ignora clasificarea atributelor autorului în
drepturi personal- nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, întrucât o asemenea împărţire este adoptată
în chiar actele normative care reglementează dreptul de autor.36
De asemenea, St. Cărpenaru s-a raliat acestei teorii, arătând că "dreptul de autor, ca şi dreptul
de inovator este un drept subiectiv complex în al cărui conţinut intră deopotrivă drepturi personale
nepatrimoniale şi drepturi patrimoniale, fără ca unele dintre ele să aibă primatul asupra celorlalte."37
Această concepţie a fost însă criticată38 pentru următoarele raţiuni:
a) În ceea ce priveşte argumentul dedus din existenţa în complexul de drepturi ale autorului a
unor facultăţi al căror caracter patrimonial nu poate fi contestat, s-a arătat că, cel puţin referitor la
dreptul la reparaţia prejudiciilor cauzate prin încălcarea dreptului personal-nepatrimonial (în cazul
prevăzut de art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956, prin încălcarea dreptului de a consimţi la folosirea
operei de către alţii), argumentul este neconcludent. Într-adevăr, potrivit art. 54 din Decretul nr.
31/1954, modificat prin Legea nr. 4/1956, „Persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume
ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputaţie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al
unei opere ştiinţifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial
va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai
sus-arătate.” Aceasta este reparaţia morală şi socială a încălcării drepturilor personal-nepatrimoniale
recunoscute de lege. Dacă, însă, încălcarea unui drept personal-nepatrimonial „pricinuieşte titularului
[...] vreo pagubă patrimonială, legea civilă obligă pe cel care prin fapta sa ilicită, a cauzat această

32
A se vedea P. Roubier, op. cit., vol. I, p. 89 - 90
33
Reamintim faptul că analiza naturii juridice a drepturilor inventatorului este, sub numeroase
aspecte, identică în raport cu analiza naturii juridice a dreptului de autor.
34
A se vedea M.-I. Eremia, Dreptul inovatorului, în revista „Studii şi cercetări juridice”, nr. 2, 1957,
p. 179 – 203.
35
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138.
36
A se vedea C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală.
Succesiunile, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 46 - 51.
37
St. Cărpenaru, op.cit., p. 62.
38
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 138 - 140.

9
pagubă să i-o repare integral, cel mai adesea pe calea despăgubirilor băneşti, potrivit regulilor
privitoare la responsabilitatea civilă.”39 Prin urmare, dreptul la reparaţie, care poate fi şi patrimonial,
există şi în cazul dreptului la nume, onoare etc., a căror natură de drepturi personal-nepatrimoniale nu
a fost niciodată contestată. Este evident că nu s-ar putea susţine că dreptul la nume sau la onoare nu ar
fi un drept personal-nepatrimonial, pentru simplul motiv că şi în cazul încălcării acestui drept se face
aplicarea principiului general al răspunderii civile.
Este indiscutabil că, şi în cazul aplicării art. 3 pct. 6 din Decretul nr. 321/1956 privitor la
dreptul de autor, autorul va trebui să facă dovada pagubei patrimoniale suferite prin încălcarea
dreptului său, pentru că, altfel, instanţa ar fi în imposibilitate să aprecieze cuantumul daunelor ce ar
avea de acordat.
b) Argumentul dedus din interpretarea art. 54 din Decretul nr. 31/1954 nu este concludent,
întrucât din faptul că legiuitorul foloseşte exprimarea „dreptul personal nepatrimonial” al autorului şi
inventatorului se poate deduce tot atât de bine că formula califică dreptul subiectiv al autorilor şi
inventatorilor în ansamblul prerogativelor sale.
c) Cât priveşte argumentul dedus din necesitatea de a lega dreptul la recompensă şi celelalte
drepturi patrimoniale de faptul creaţiei, în mod direct iar nu mediat, acesta trebuie înlăturat pentru
următoarele motive:
- soluţia propusă nu satisface această necesitate decât în parte, şi anume pentru primul din cele
două drepturi patrimoniale enumerate, dreptul la reparaţie rămânând şi în acest caz legat numai în mod
mediat de faptul creaţiei, şi anume prin delictul civil de încălcare a dreptului autorului;
- dreptul la recompensă, fiind o formă de retribuţie pentru muncă, este în modul cel mai strâns
legat de munca creatoare, şi ar fi greu să se imagineze o legătură mai strânsă;
- în sfârşit, chiar în ipoteza că dreptul autorului sau inventatorului ar fi privit ca un complex de
drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale, încă şi atunci ele îşi au, în ultimă analiză, izvorul în lege, care
recunoaşte aceste drepturi şi, prin urmare, nici adoptând soluţia propusă nu am fi la adăpostul criticii
legate de caracterul arbitrar al concesiunii legii.
12.2. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept
personal-nepatrimonial. Această concepţie a fost pentru prima dată elaborată de către A. Ionaşscu40,
fiind ulterior împărtăşită şi de către Y. Eminescu.41 Astfel, analizând conţinutul dreptului de autor,
definit de art. 3 din Decretul nr. 321/1956, A. Ionaşcu învederează dependenţa elementelor
patrimoniale care alcătuiesc acest conţinut de drepturile personal-nepatrimoniale, ajungând la
concluzia că „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de
consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial care, fiind împletite organic cu cele de ordin personal-
nepatrimonial, formează un tot unitar.”42 Acelaşi autor subliniază caracterul precumpănitor al dreptului
nepatrimonial de autor atât prin raportul de întâietate al elementelor nepatrimoniale faţă de cele
patrimoniale, cât şi prin caracterul drepturilor patrimoniale de a fi consecinţa celor personal-
nepatrimoniale şi, în sfârşit, prin ocrotirea, nelimitată în timp, a conţinutului unor drepturi personal-
nepatrimoniale.43
Împărtăşind aceeaşi concepţie, Y. Eminescu a arătat că, pentru a se determina natura unui
drept, trebuie să se ţină seama de ceea ce, în conţinutul acelui drept, este de esenţa sa. Or, ceea ce este
de esenţa dreptului de autor şi de inventator este conţinutul său personal- nepatrimonial. Aşa se explică
faptul că dreptul de autor, ca şi acela de inventator, pot exista fără a comporta vreo prerogativă
patrimonială, dar existenţa lor în afara prerogativelor nepatrimoniale este de neconceput.

39
Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina recentei legislaţii, în „Analele
Universităţii C.I. Parhon”, Seria ştiinţe sociale. Ştiinţe juridice, nr. 6/1956, p. 216.
40
A se vedea A. Ionaşcu, Dreptul de autor în legislaţie, în revista "Justiţia nouă", nr. 6/1961, p. 35
şi urm.
41
A se vedea Y. Eminescu, op.cit., 1969, p. 140 - 141.
42
A. Ionaşcu, op.cit., p. 40.
43
Prin drepturi personal-nepatrimoniale se înţeleg drepturile ”de natură morală, intim legate de
persoana omului [...] şi prin care se garantează şi ocroteşte personalitatea omului, adică calitatea lui de a fi
subiect de drepturi, în existenţa şi integritatea sa corporală, ca şi în diferitele sale manifestări, morale sau
intelectuale [...]” (Tr. Ionaşcu, op. cit., p. 215).

10
 12.3. Concepţia conform căreia dreptul subiectiv al inventatorului este un drept real
purtând asupra unui bun incorporal şi care este destinat utilizării în industrie. Această concepţie
- pe care o împărtăşim - a fost elaborată de A. Petrescu44, care, pornind de la distincţia dintre conceptul
de drept subiectiv de proprietate industrială stricto sensu şi, respectiv, conceptul de drept subiectiv de
proprietate industrială lato sensu45, cel dintâi fiind identificat cu dreptul de exploatare exclusivă care
poartă asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) sau a unui semn distinctiv al unei
asemenea activităţi industriale, ajunge la concluzia că problema naturii juridice a dreptului subiectiv
de proprietate industrială stricto sensu se soluţionează prin stabilirea naturii juridice a dreptului
exclusiv de exploatare.
Sub acest din urmă aspect, se arată că este evident că, în legătură cu creaţiile intelectuale, se
nasc atât drepturi personal-nepatrimoniale, cât şi drepturi patrimoniale, dar de aici nu se poate trage,
mai departe, concluzia că ne aflăm în prezenţa unui drept complex, fiindcă, în realitate, este vorba
despre o sumă de drepturi distincte.46 Se remarcă, de asemenea, că drepturile născute în legătură cu
o creaţie industrială nu întotdeauna au ca obiect însăşi acea creaţie industrială; astfel, de exemplu, dacă
este adevărat că obiectul direct al dreptului de exploatare a invenţiei este invenţia însăşi, nu mai puţin
adevărat este şi că drepturile personal-nepatrimoniale ale inventatorului au ca obiect respectul
personalităţii autorului.
Sub un alt aspect, se mai observă că există unanimitate în sensul că în legătură cu marca nu se
nasc drepturi personal-nepatrimoniale, ci numai dreptul de exploatare exclusivă a mărcii, care - din
nou în mod necontestat - are natura unui drept patrimonial. Aşa fiind, este firesc să se considere că
dreptul de proprietate industrială asupra mărcii (sau asupra unui alt semn distinctiv utilizat în
industrie), precum şi cel asupra unei creaţii industriale (de exemplu, invenţia) să aibă aceeaşi natură
juridică.
Analiza caracterelor juridice ale dreptului de exploatare exclusivă47 duce la concluzia că acesta
nu poate fi încadrat tale quale într-una sau alta dintre categoriile clasice de drepturi patrimoniale
civile: drepturi de creanţă şi, respectiv, drepturi reale.
Este însă cert că dreptul de exploatare exclusivă, care are caracter relativ, nu poate fi
considerat un drept de creanţă.
Pe de altă parte, acest drept subiectiv se apropie de dreptul (clasic) de proprietate, deşi între
cele două drepturi există diferenţe certe, şi anume:
sub aspectul obiectului (obiect incorporal, iar nu un lucru);
sub aspectul duratei în timp (caracter temporar, iar nu perpetuu);
sub aspectul ocrotirii în spaţiu (caracter teritorial, iar nu ocrotire indiferent de teritoriul în care obiectul
este plasat).
Sunt, totuşi, deosebit de semnificative asemănările dintre cele două drepturi subiective, astfel:
ambele se exercită direct asupra obiectului lor (creaţia industrială sau semnul distinctiv, respectiv,
lucrul), fără să fie necesar concursul altor persoane; prerogativele componente sunt, mutatis mutandis,
identice; trăsăturile de drept absolut, patrimonial, transmisibil le sunt comune.
Aşa fiind, se concluzionează că dreptul subiectiv de proprietate industrială stricto sensu
este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal care este destinat utilizării în industrie.
SECŢIUNEA A II-A
CONŢINUTUL DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI

44
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 29 - 33.
45
Reamintim că prin drept subiectiv de proprietate industrială lato sensu se înţelege “acea sumă de
drepturi care se nasc în legătură cu un obiect al proprietăţii industriale; incontestabil, printre acestea se
găseşte şi dreptul de folosinţă exclusivă a acelui bun, deci şi dreptul de proprietate industrială stricto sensu,
ca drept care dă nota specifică acestui complex de drepturi” (A. Petrescu, Introducere, p. 33).
46
Caracterul distinct al acestor drepturi subiective rezultă, printre altele, din faptul că ele nu se nasc în
acelaşi moment; de exemplu, dreptul la calitatea de autor al invenţiei se naşte în chiar momentul creării acesteia,
pe când dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei se naşte din momentul depozitului reglementar, cu condiţia
eliberării brevetului.
Pentru caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a se
47

vedea supra, Secţiunea I a prezentului capitol.

11
 §1.
DREPTUL DE EXPLOATARE A INVENŢIEI
1. Generalităţi. Planul expunerii. Conţinutul dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei
trebuie examinat sub două aspecte, al căror ansamblu determină specificul acestui drept:
a) conţinutul exploatării pe care este îndrituit să o exercite titularul asupra invenţiei (dreptul de
exploatare a invenţiei) - care este latura “pozitivă” a dreptului;
b) conţinutul exclusivităţii recunoscute titularului (dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei) –
care este latura “negativă” a dreptului. De aceea, analiza conţinutului dreptului de proprietate
industrială asupra invenţiei presupune analiza, separată, a acestor două laturi. În plus, este necesară
analizarea şi a dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a invenţiei.
2. Dreptul de exploatare a invenţiei brevetate. Prerogativele componente. Asemănător
reglementării anterioare, nici Legea nr. 64/1991 nu conţine un text general privitor la prerogativele ce
alcătuiesc latura pozitivă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei. De aceea, pentru
identificarea acestora, este necesară raportarea la natura juridică a acestui drept - drept real purtând asupra
unui bun incorporal utilizat în industrie48 -, spre a constata existenţa prerogativelor jus possidendi, jus
utendi, jus fruendi şi jus abutendi (evident, cu nuanţele impuse de specificul materiei).49 De asemenea, în
acelaşi scop poate fi continuată raportarea la art. 31 alin. (2) în sensul de a se socoti că titularul brevetului
deţine anumite prerogative50 care, dacă ar fi utilizate fără consimţământul său de către o altă persoană, ar fi
socotite ilicite. Astfel, deşi noua reglementare (la fel ca şi cea anterioară) nu conţine un text general care să
stabilească direct conţinutul dreptului de exploatare exclusivă, nu mai puţin, totuşi, ea permite a se adăuga
încă un procedeu de identificare indirectă a prerogativelor. Este vorba despre împrejurarea că în art. 31 alin.
(2) din Legea nr. 64/199151 sunt enumerate (ca o noutate faţă de Legea nr. 62/1974) activităţile ce sunt
interzise terţilor, dacă nu există autorizarea în acest sens a titularului de brevet. Aşa fiind, se va înţelege că,
indirect, se reglementează prerogativele ce compun dreptul de exploatare a invenţiei, fiindcă ceea ce este
interzis terţilor este permis titularului de brevet52.53
2.1. Jus possidendi. Prerogativa posesiei acelui bun incorporal care este creaţia intelectuală a
invenţiei are semnificaţia că titularul brevetului are posibilitatea de a cunoaşte acea creaţie intelectuală şi de
a decide dacă şi în ce modalitate să o utilizeze.54
2.2. Jus utendi.55 Prerogativa dreptului de a folosi invenţia pentru sine are semnificaţia că titularul
brevetului poate fabrica produsele, pe care, apoi, are posibilitatea de a le folosi sau poate folosi procedeele
ori metodele ce constituie obiectul brevetului.

48
A se vedea supra, Secţiunea a II-a din cadrul Capitolului I al prezentului titlu.
49
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122-123. În sensul că titularul brevetului dispune, practic,
de prerogativele usus, fructus şi abusus, la fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, a se vedea: J.-M. Mousseron,
Traité des brevets. L’obtention des brevets, Editura Librairies Techniques, Paris, 1984, p. 47; J. Schmidt-
Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 69. Reamintim, de
asemenea, definiţia conform căreia "Prin drept de proprietate industrială, în sens subiectiv, se înţelege
posibilitatea legală (prerogativa sau suma de prerogative) a unei persoane fizice sau juridice de a-şi exercita
şi de a-şi apăra, în anumite condiţii şi în anumite scopuri determinate, posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
oricărora dintre valorile ocrotite de către normele juridice care alcătuiesc dreptul de proprietate industrială,
considerat în sens obiectiv." (V. Ursa, op.cit., p. 5) (sublinierea noastră, L.M.).
50
Fabricarea, folosirea sau punerea în circulaţie a obiectului unui brevet de invenţie.
51
Conform art. 32 alin. (2), "Este interzisă efectuarea, fără consimţământul titularului, a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare
ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al
produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un produs."
În acest sens, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Legea privind brevetele de invenţie, în revista
52

“Dreptul” nr. 9/1992, p. 41. [În continuare, această lucrare va fi citată: A.Petrescu, L.Mihai, Legea.].
53
Aceeaşi este situaţia şi în dreptul francez. (A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 174).
54
A se vedea A. Petrescu, Introducere, p. 23.
55
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 122.

12
 2.3. Jus fruendi.56 Prerogativa dreptului de a culege “fructele” invenţiei se realizează, în primul
rând, prin comercializarea, oferirea spre vânzare, importul sau exportul, stocarea în vederea
comercializării, oferirii spre vânzare sau folosirii a produselor ce constituie obiectul invenţiei şi, în al
doilea rând, prin încheierea de contracte de licenţă prin care se transmit una sau mai multe dintre
componentele de mai sus ale acestei prerogative sau se transmite folosirea, în totalitate ori parţial, a
procedeului ori metodei ce constituie obiectul brevetului.
2.4. Jus abutendi.57 Prerogativa dispoziţiei din punct de vedere material este inaplicabilă în
privinţa bunurilor incorporale, aşa cum este şi invenţia. Pe de altă parte, prerogativa dispoziţiei juridice are
semnificaţia că titularul brevetului poate cesiona, în tot sau în parte, dreptul subiectiv de proprietate
industrială asupra invenţiei brevetate.
3. Precizări privind dreptul de exploatare a invenţiei de perfecţionare (complementare).58
Anterior modificării Legii nr. 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, prin art. 33 şi 36 era reglementat şi
conceptul de „invenţie de perfecţionare” (denumită şi invenţie complementară)59, categorie de invenţie la
situaţia căreia - chiar dacă în prezent acest concept nu mai este reglementat - unele referiri rămân utile din
perspectiva aplicării în timp a legii. Astfel, art. 36 stabilea că "Titularul brevetului unei invenţii de
perfecţionare poate exploata invenţia sa numai cu acordul titularului invenţiei la care se referă
perfecţionarea", cu consecinţa că un asemenea acord nu era necesar pentru brevetarea invenţiei de
perfecţionare (complementare), ci numai pentru exploatarea acesteia, după obţinerea brevetului.
Ulterior modificării efectuate prin Legea nr. 203/2002 (care a abrogat prevederile menţionate ale
art. 36), art. 32 din Legea nr. 64/1991, republicată în anul 2002, dispunea că „Pentru o invenţie dintr-o
cerere de brevet care nu poate fi aplicată fără a aduce atingere unei invenţii dintr-o cerere de brevet
anterioară şi brevetată, OSIM va lua o hotărâre de acordare numai după notificarea tuturor părţilor
interesate cu privire la relaţia dintre invenţii.” Aşadar, nici în temeiul acelui text legal eliberarea însăşi a
brevetului nu era condiţionată de existenţa acordului titularului brevetului anterior, ci era obligatorie doar
efectuarea de către OSIM a comunicărilor necesare pentru ca atât titularul brevetului anterior, cât şi
solicitantul brevetului invenţiei de perfecţionare să se afle în deplină cunoştinţă de cauză asupra relaţiei
dintre cele două invenţii.60 În plus (ceea ce – de altfel - a rămas valabil şi în prezent, după modificările
operate prin Legea nr. 28/2007, care – printre altele – a abrogat61 art. 32), prevederile art. 43 alin. (7) din
Legea nr. 64/1991 permit exploatarea atât a brevetului anterior, cât şi a celui ulterior numai pe baza unor
licenţe obligatorii reciproce62, prin îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: „a) invenţia
revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes economic
substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în
care este transmis şi brevetul ulterior.”63

56
Idem.
57
Ibidem.
58
A se vedea L. Mihai, „Invenţia. Condiţii de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002, p. 103.

59
Conform art. 33 în redactarea anterioară republicării Legii nr. 64/1991, “Pentru invenţia care
perfecţionează o altă invenţie protejată printr-un brevet şi care nu poate fi aplicată fără cea brevetată
anterior, durata de valabilitate a brevetului este limitată la aceea a brevetului acordat pentru invenţia pe
care o perfecţionează, fără a putea fi mai scurtă de 10 ani.”
60
Ceea ce, uneori, ar fi putut avea ca efect renunţarea la solicitarea de a se obţine brevetul ulterior.
61
Prin art. I pct. 36 din Legea nr. 28/2007.
Pentru dezvoltări asupra acestei categorii de licenţe obligatorii, a se vedea infra, Titlul al IV-lea,
62

Capitolul al III-lea.
63
Anterior modificării dispuse prin art. I pct. 52 din Legea nr. 28/2007, prevederile lit. c) din alin. 8
al art. 48 aveau o redactare neinteligibilă: „ utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este
netransmisibilă, cu excepţia cazului în care o licenţă este, de asemenea, transmisă.”

13
 4. Exploatarea invenţiei brevetate – obligaţie a titularului de brevet. Titularul brevetului de
invenţie are nu numai dreptul de exploatare a invenţiei, dar, cu anumite circumstanţieri, acestuia îi revine
şi obligaţia – juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate,
în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni (aşa-numitele licenţe obligatorii, conform art. 43-47)64.
§2.
DREPTUL LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII INVENŢIEI
5. Latura negativă a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei este
reglementată prin art. 31 alin. (2), care ca obiect instituirea exclusivităţii exploatării invenţiei.
6. Definiţie. Această latură constituie posibilitatea juridică, recunoscută titularului brevetului,
de a opune tuturor celorlalte persoane prerogativa sa de a exploata invenţia brevetată.65
7. Conţinut. Potrivit art.31 alin. (2), "Este interzisă efectuarea, fără consimţământul
titularului, a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii,
oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu."66
Iar conform alin. (3) al art. 31, "Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de
brevet este determinată de conţinutul revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei
servesc la interpretarea revendicărilor."
Conţinutul exclusivităţii este dat, în principiu, de conţinutul - răsturnat - al dreptului de
exploatare, aşadar de conţinutul laturii pozitive a dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei.
Exclusivitatea exploatării constituie specificul esenţial al acestui drept subiectiv.
Astfel cum s-a precizat, “Sunt drepturi exclusive acelea care atribuie titularului lor puterea de
a interzice utilizarea unui bun imaterial conform destinaţiei acestuia, în măsura în care legea nu
limitează prin excepţii această prerogativă.”67 Sau, în alţi termeni: “Dreptul titularului brevetului se
numeşte exclusiv pentru că permite excluderea altor persoane de la exploatarea invenţiei şi pentru că
titularul brevetului este singurul căruia i se îngăduie această exploatare atâta timp cât altora nu le este
acordată o autorizare în acest sens, de exemplu pe calea unei licenţe.”68
Încălcarea prerogativei exclusivităţii, prin oricare dintre activităţile enumerate în art. 31 alin.
(2), atrage posibilitatea recurgerii la o acţiune – de asemenea specifică – denumită “acţiune în
contrafacere” şi care, în principiu, este rezervată titularului brevetului de invenţie. Trebuie însă
subliniat că enumerarea cuprinsă în art. 31 alin. (2) este limitativă, astfel încât numai pentru săvârşirea
acestor activităţi – nominalizate – este admisibilă acţiunea în contrafacere.69
Pe de altă parte, astfel cum s-a subliniat70, conţinutul dreptului la exclusivitatea exploatării
derivă şi din natura dreptului de proprietate industrială de a fi un drept absolut, opozabil erga omnes,

64
A se vedea, de asemenea, infra, Titlul al IV-lea, Capitolul al III-lea. În Statele Unite ale Americii,
nu există obligaţia titularului de brevet de a exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe
obligatorii; nu mai puţin, o asemenea neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust.
(A se vedea A. R. Miller, M. Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell,
ediţia a II-a, West Publishing Co., St. Paul, 1990, p. 129).
65
“Exclusivitatea, care caracterizează dreptul titularului de brevet, se traduce prin opozabilitatea
absolută a prerogativelor sale” (J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 69).
66
Conform art. 6 alin. (1), “Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un
procedeu […].” Pentru o enumerare a categoriilor de invenţii care au ca obiect un produs şi, respectiv, un
procedeu, a se vedea regulile 11 şi 12 din Regulament.
67
A. Troller, Précis du droit de la propriété industrielle, Editura Helbing & Lichtenhahn Editions
Bâle, 1978, traducere în limba franceză de K. Troller şi V. J. Vesely, p. 43.
68
*** Intellectual Property Reading Material, World Intellectual Property Organization, Geneva,
1998, ediţia a 2-a, p. 24.
69
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 131; A. Chavanne, J.-
J. Burst, op.cit., p. 252 – 253.
70
A se vedea A.Petrescu, L.Mihai, Invenţia, p. 129.

14
cu consecinţa că titularul său poate pretinde tuturor celorlalte persoane să nu întreprindă nici o
activitate – oricare ar fi natura acesteia - prin care să stânjenească existenţa acestui drept subiectiv. De
aceea, încălcarea obligaţiei negative generale71 a subiecţilor pasivi dă dreptul la utilizarea acţiunilor de
drept comun, precum acţiunea în răspundere civilă delictuală sau acţiunea pentru îmbogăţire fără justă
cauză – acţiuni care, însă, de această dată, nu mai sunt condiţionate de dovedirea calităţii de titular al
brevetului de invenţie.
În cele ce urmează, vor fi analizate – succint - activităţile enumerate limitativ în cuprinsul art.
31 alin. 2 şi a căror efectuare de către terţi constituie contrafacere.72
7.1. Fabricarea produselor. Fabricarea produselor constă în realizarea materială a unui obiect
identic ori similar cu cel ce formează obiectul-produs al invenţiei brevetate. Este suficientă fabricarea
produsului, chiar dacă acesta nu a fost utilizat ori pus în vânzare. În toate cazurile, fabricarea trebuie să
fi fost finalizată, nu numai începută; cu toate acestea, dacă fabricarea a fost întreruptă de acţiunea
formulată de către titularul brevetului, se poate considera că s-a produs o contrafacere parţială, cât
priveşte porţiunile fabricate ori aflate în curs de execuţie.73 În jurisprudenţa franceză74, s-a decis că
dobânditorul produsului la care se pune problema pieselor de schimb sau aceea a reparaţiilor nu are
obligaţia de a se adresa titularului brevetului spre a obţine acele piese de schimb ori spre a efectua
reparaţia; o asemenea obligaţie există însă dacă este vorba despre reparaţii care sunt echivalente cu
reconstrucţia sau înlocuirea obiectului supus reparaţiilor.75 Sub un alt aspect, se consideră că fabricarea
chiar şi a unui singur obiect şi chiar dacă această fabricare nu s-a realizat în scopul comercializării
cade sub incidenţa legii, constituind contrafacere.76 Reproducerea în dimensiuni reduse a unui obiect
brevetat, ceea ce face imposibilă întrebuinţarea acestuia în industrie (de exemplu, o maşinărie redusă
în dimensiuni spre a servi drept model) nu constituie contrafacere.77
Jurisprudenţa şi doctrina au elaborat, în decursul timpului, unele reguli generale referitoare la
compararea obiectului protejat prin brevetul de invenţie cu obiectul contrafăcut prin fabricare, spre a
se stabili dacă a fost încălcată ori nu exclusivitatea recunoscută titularului de brevet, aşadar dacă a
existat sau nu contrafacere.78
a) Astfel, mai întâi, în cazul reproducerii servile nu se ridică probleme, aceasta constituind
întotdeauna încălcarea exclusivităţii recunoscute titularului brevetului.

71
Caracterul general exprimă împrejurarea că nu sunt precizate, în mod concret, ce anume activităţi
sunt interzise.
72
A se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 122 – 129; Y. Eminescu, Tratat de
proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 126 – 127 [lucrare citată în
continuare: Y. Eminescu, Tratat]; A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 227 – 230; Y. Eminescu, Legea
brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 199 - 201 [lucrare citată în
continuare: Y. Eminescu, Comentariu]; Gh. Bucşă, L. Bulgăr, T. Popescu, Protecţia proprietăţii industriale
în România şi prevenirea contrafacerii, Editura O.S.I.M., Bucureşti, 1994, p. 156 – 158; W. R. Cornish,
Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell, Londra,
ediţia a 3-a, 1996, p. 213 – 216; J. Schmidt-Szalewski, op.cit., p. 72 – 74; J.-L. Pierre A. Chavanne, J.-J.
Burst, op.cit., p. 253 – 261; A.- C. Ştrenc, Drepturile conferite de brevetul de invenţie, în Proprietate
intelectual – industrială şi inventică, Fundaţia Proinvent, Bucureşti, 1999, p. 247 – 251.
73
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 125 (şi bibliografia acolo indicată).
În acelaşi sens, M. Coca-Cozma, Infracţiuni economice prevăzute în Codul penal, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1974, p. 307.
74
A se vedea jurisprudenţa indicată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 254.
75
A se vedea W.R. Cornish, op.cit., p. 213.
76
În acest sens, a se vedea: B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124; M. Coca-Cozma,
op.cit., p. 289.
77
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 124 (şi bibliografia acolo indicată).
78
A se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 241 – 245. De asemenea, Y. Eminescu, Tratat, p.
124 – 126.

15
 b) În al doilea rând, conform “teoriei variantelor de execuţie”79, aplicabilă în cazul în care
reproducerea nu este servilă, se consideră că a fost încălcată exclusivitatea dacă la obiectul reprodus se
regăsesc elementele constitutive esenţiale ale invenţiei. Astfel, simpla schimbare a materialului, a
formei, a dispunerii, a dimensiunilor fără a se aduce un rezultat industrial nou nu constituie decât
variante de execuţie a produsului protejat prin brevet.
c) În al treilea rând, contrafacerea se apreciază în raport cu asemănările, iar nu cu
deosebirile. Cu alte cuvinte, nu prezintă importanţă dacă obiectul reprodus conţine, în acelaşi timp, şi
unele diferenţe faţă de produsul brevetat, în ipoteza în care, la comparaţie, rezultă existenţa
asemănărilor sub aspectul elementelor esenţiale şi caracteristice ale invenţiei.
d) În al patrulea rând, conform teoriei echivalentelor, se consideră că există încălcarea
exclusivităţii atunci când un element din structura produsului este înlocuit cu un element diferit, care
îndeplineşte aceeaşi funcţie şi determină un rezultat identic sau chiar asemănător.
e) În sfârşit, regula inadmisibilităţii asocierii mai multor brevete arată că persoana care este
titular al mai multor titluri de protecţie nu are dreptul de a le invoca în mod concomitent în privinţa
obiectului fabricat de către terţ, susţinând că acesta a luat câte un element din fiecare brevet. Regula se
explică prin aceea că brevetul constituie un titlu separat şi distinct de orice alt brevet.80
7.2. Folosirea produselor. Această formă de încălcare a exclusivităţii recunoscute titularului
de brevet de invenţie este distinctă de “fabricarea” produselor, deşi, de cele mai multe ori, persoana
care fabrică produsele le şi foloseşte; realizarea cumulativă a acestor două activităţi constituie o
agravantă.81 Există contrafacere atât în cazul folosirii produsului brevetat, cât şi în acela al folosirii
procedeului ori a metodei brevetate, precum şi în cazul folosirii unui produs nebrevetat, dar care a fost
obţinut printr-un procedeu sau o metodă brevetate.82 Existenţa ori absenţa calităţii de comerciant este
nerelevantă, dar numai folosirea în scop comercial – nu şi aceea în scop personal – constituie încălcare
a exclusivităţii.83 În toate cazurile, reaua-credinţă a celui care foloseşte produsele trebuie dovedită,
deoarece este posibil ca produsele folosite să fi fost puse în circulaţie cu acordul titularului de brevet.84
7.3. Oferirea spre vânzare a produselor şi vânzarea acestora. Anterior modificării prin
Legea nr. 203/2002, art. 34 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 64/1991 interzicea „comercializarea”, alături de
„oferirea spre vânzare”. În prezent, textul corespunzător, adică art. 31 alin. (2) lit. a) din Legea nr.
64/1991, a înlocuit termenul „comercializare” prin acela de „vânzare” – ceea ce, în opinia noastră,
este criticabil, deoarece „comercializarea” se poate realiza şi prin alte operaţiuni decât vânzarea. Nu
mai puţin însă, apreciem că şi în prezent termenul „vânzare” trebuie înţeles în sens larg, economic,
aşadar ca activitate de comercializare, iar nu în sens strict juridic, aşadar exclusiv ca şi „contract de
vânzare-cumpărare”. Spre această concluzie ne conduce bănuiala că, deoarece art. 31 alin. (2)
constituie traducerea art. 28 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate
intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property
Rights")85, care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech din 1994 privind constituirea

Denumirea este datorată considerării reproducerilor ne-servile ca fiind simple variante de execuţie
79

a obiectului invenţiei brevetate.

“O excepţie trebuie totuşi făcută, când e vorba de un brevet de perfecţionare, care aparţine ca şi
80

brevetul principal aceleiaşi persoane. Brevetul de perfecţionare este o dezvoltare a celui principal, o
completare a lui şi amândouă formează un tot indivizibil, în aşa fel că împrumutarea de elemente din fiecare
brevet constituie o contrafacere.” (B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 123).
81
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 228.
82
În acest sens, a se vedea A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 255.
În acest sens, a se vedea: M. Coca-Cozma, op.cit., p. 308; Y. Eminescu, Comentariu, p. 199 - 200.
83

În sens contrar, A. Ungureanu, op.cit., p. 31 - 32.

84
A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, p. 200; A. Ungureanu, op.cit., p. 32.
85
Publicat în Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.

16
Organizaţiei Mondiale de Comerţ,86, termenul „vânzare” a fost preluat ca atare din cuvântul englez „sale”,
care însă în contextul de origine are înţelesul larg de „comercializare”.87
Aceste precizări terminologice fiind făcute, trebuie arătat că exclusivitatea titularului de brevet
este încălcată atât atunci când comercializarea s-a făcut de către un comerciant, cât şi când punerea în
circulaţie aparţine unui necomerciant, fiind – de asemenea – indiferent dacă s-a săvârşit doar un act
izolat ori dacă nu s-a obţinut nici un beneficiu; sub acest din urmă aspect, totuşi, se consideră88 că
donaţia produselor contrafăcute ori închirierea acestora nu cade sub incidenţa legii. Chiar şi în
condiţiile actualei redactări a art. 31 alin. (2) lit. a), ne menţinem părerea89 că nu mai este actuală
opinia potrivit căreia, având în vedere caracterul restrictiv al dispoziţiilor legale penale, schimbul
produselor contrafăcute nu ar constitui contrafacere90; într-adevăr, la această concluzie se ajunsese sub
imperiul redactării textului art. 28 din Legea asupra brevetelor de invenţiune din 17 februarie 1906 (cu
modificările din 21 februarie 1907 şi 6 august 1927), care încrimina “punerea în vânzare” (sublinierea
noastră, L.M.), pe când, în prezent, astfel cum arătat, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 trebuie
înţeles că are în vedere “comercializarea”.91
Suntem de acord cu precizarea conform căreia "[…] este indiferent dacă produsele puse în
circulaţie au fost sau nu contrafăcute în prealabil, esenţială fiind punerea în circulaţie a produselor fără
acordul titularului dreptului de protecţie a invenţiei."92
Exclusivitatea este încălcată nu numai atunci când comercializarea are ca destinaţie piaţa
internă, ci şi atunci când se realizează prin export, important fiind numai dacă încheierea contractului
s-a făcut pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie invocat93; de aceea, ne aflăm în
prezenţa contrafacerii chiar şi atunci când, contractul fiind încheiat pe teritoriul statului care a eliberat
brevetul de invenţie, marfa este expediată dintr-o ţară străină către o altă ţară străină.94
Salariaţii-vânzători sau intermediarii de comerţ (comisionarii) nu pot fi consideraţi, ei înşişi,
ca încălcând dispoziţiile art. 31 alin. (2), acestea urmând a se aplica însă, după caz, patronilor acestora
sau acelora care se servesc de ei în realizarea comerţului.
Numai comercializarea produselor constituie contrafacere, iar nu şi achiziţionarea acestora;
doar dacă persoanele care au achiziţionat se folosesc, în alt scop decât cel personal, de produsele astfel
comercializate, ne aflăm în prezenţa contrafacerii, întrucât, de această dată, este vorba despre
modalitatea “folosirii” produselor.
Regimul juridic al “comercializării” este aplicabil şi “oferirii spre vânzare”95, întrucât şi
această activitate are ca finalitate “comercializarea” (sau “folosirea”) produselor brevetate.

86
Ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994 (publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27
decembrie 1994).
87
Anterior modificării redactării art. 58 alin. 1 prin art. I pct. 63 din Legea nr. 28/2007, argumentul
principal era acela că, recurgând la metoda interpretării sistematice, nu se putea face abstracţie, în vederea
aplicării prevederilor art. 33 alin. 2 de faptul că art. 58 alin. 1 prevedea (atât anterior, cât şi după modificarea
prin Legea nr. 203/2002) că infracţiunea de contrafacere se realizează, printre altele, prin „punerea în circulaţie
a obiectului unui brevet de invenţie” – ceea ce, desigur, înseamnă „comercializare”, iar nu numai „vânzare”.

88
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 143 (şi bibliografia acolo indicată).
89
A se vedea L. Mihai, Invenţia, 2002, p. 113.
90
Pentru această opinie, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 142.
De altfel, opinia înfăţişată era discutabilă chiar şi sub imperiul textului de lege atunci în vigoare,
91

câtă vreme contractul de schimb poate fi analizat şi ca o dublă vânzare şi - mai ales - dacă se are în vedere
principiul potrivit căruia este interzisă utilizarea căii ocolite spre a se ajunge la aceleaşi rezultate cu acelea ce
s-ar obţine utilizându-se calea directă.
A. Ungureanu, op.cit., p. 33, care combate opinia potrivit căreia "cea de-a treia formă sub care se
92

poate înfăţişa contrafacerea este aceea a punerii în circulaţie de obiecte contrafăcute" (Y. Eminescu,
Comentariu, p. 200).
93
A se vedea jurisprudenţa franceză citată de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 256.
94
Idem.
95
Publicitatea comercială, în toate formele sale, este inclusă aici.

17
 7.4. Importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării produselor. Constituie
încălcare a exclusivităţii nu numai exportul produselor (pe cale „comercializării”), ci şi importul
acestora (în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării) în ţara pe al cărei teritoriu îşi are
aplicabilitatea brevetul de invenţie invocat – şi aceasta indiferent dacă importul provine sau nu dintr-o
ţară pe teritoriul căreia invenţia este, de asemenea, brevetată. “Dacă brevetul poartă asupra unui
procedeu, este ilicită introducerea [..] produsului obţinut în mod direct prin acest procedeu.”96 Este
controversată problema dacă simplul tranzit al obiectelor contrafăcute, destinate unei alte ţări,
constituie sau nu contrafacere.97
7.5. Utilizarea procedeelor, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau
importul în aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat. La fel ca şi în
cazul folosirii produselor, exclusivitatea recunoscută titularului de brevet poate fi încălcată prin
utilizarea procedeelor brevetate. Protecţia conferită procedeului prin brevetare se întinde şi asupra
produselor obţinute direct prin acest procedeu, în sensul că sunt interzise folosirea lor, oferirea spre
vânzare, vânzarea sau importul în acest scopuri98 – sub toate aceste patru aspecte rămânând valabile
consideraţiile anterioare referitoare la astfel de forme de contrafacere în cazul produselor brevetate.
Tot astfel, oferirea utilizării unui procedeu brevetat încalcă exclusivitatea titularului brevetului. În
toate cazurile, este nerelevantă existenţa ori inexistenţa calităţii de comerciant a terţului. Dar “[..] când
este vorba de un lucrător salariat care întrebuinţează un instrument brevetat sau o maşină pentru
industria patronului său, el nu poate fi făcut răspunzător, fiindcă nu realizează nici un beneficiu din
acest fapt.”99 În sfârşit, există controversă cu privire la faptul dacă trebuie sau nu prezumată existenţa
relei-credinţe a celui care foloseşte procedeul; pentru răspunsul afirmativ, se argumentează că această
folosire "este, în sine, o activitate prin care se urmăreşte obţinerea unui rezultat aflat în legătură de
cauză la efect cu procedeul utilizat"100; răspunsul negativ - la care ne alăturăm - se întemeiază pe ideea
că "simpla existenţă a raportului de cauzalitate între utilizarea unei metode sau a unui procedeu şi
rezultatul urmărit nu relevă şi poziţia subiectivă a făptuitorului, de cunoaştere a caracterului protejat al

96
J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit., p. 73.
97
În sensul existenţei contrafacerii, a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p.
144. În sens contrar, a se vedea jurisprudenţa franceză indicată de J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, op.cit.,
p. 73 şi de A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 261.
98
Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, cu referire la prevederile de atunci ale art.
34 alin. 1 lit. b) ("Brevetul de invenţie conferă titularului dreptul de a interzice terţilor să efectueze fără
autorizaţia sa următoarele acte: […] b) pentru procedee sau metode, folosirea acestora"), la aceeaşi soluţie
s-au oprit şi C.-I. Stoica, R. Dincă (în Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele Acordului
TRIPS asupra sistemului de drept românesc, "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001, p. 178 - 179), dar
utilizând argumentul că, după intrarea "deplină" în vigoare a TRIPS pe teritoriul României (la 1 ianuarie
2000), acele prevederi legale trebuia să fie interpretate (ne-restrictiv) şi aplicate în lumina prevederilor art. 28
alin. 1 lit. b) din TRIPS, conform cărora: "Un brevet va conferi titularului său următoarele drepturi
exclusive: […] b) în cazurile în care obiectul brevetului este un procedeu, să împiedice terţii care acţionează
fără consimţământul său să desfăşoare actul constând în utilizarea procedeului, precum şi următoarele acte:
folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri, cel puţin în ce priveşte produsul
obţinut direct prin acel procedeu." În opinia noastră, textul art. 34 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 64/1991 a avut
acelaşi înţeles şi anterior intrării în vigoare a TRIPS, pur şi simplu pentru că "ubi eadem ratio eadem solutio
esse debet", precum şi pentru că ceea ce este interzis direct este interzis şi atunci când se săvârşeşte pe cale
ocolită. În plus, argumentului conform căruia, anterior intrării în vigoare a TRIPS, art. 34 alin. 1 lit. b) trebuia
interpretat restrictiv, fiindcă "această interdicţie reglementează o excepţie în raport cu principiul libertăţii
comerţului" (C.-I. Stoica, R. Dincă, loc.cit.), îi este opozabil raţionamentul întemeiat pe aplicabilitatea în
acest domeniu (în baza art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituţie: "Statul trebuie să asigure: a) libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie;") nu numai a principiului libertăţii comerţului, dar şi a principiului protecţiei – doar - a
concurenţei loiale, ca şi a principiului valorificării tuturor factorilor de producţie (inclusiv, aşadar, a
valorificării factorilor de producţie care se întemeiază pe exploatarea invenţiilor brevetate).
99
B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 128.
100
Y. Eminescu, Comentariu, p. 200 (şi bibliografia acolo indicată).

18
metodei sau procedeului folosit, această cunoaştere trebuind a fi stabilită şi dovedită pentru ca fapta să
constituie infracţiune."101
8. Limitele exclusivităţii exploatării invenţiei. Prerogativa exclusivităţii nu este absolută.
Conferind titularului brevetului dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, legiuitorul trebuie
ca, pe de altă parte, să aibă în vedere şi alte interese de natură economică, socială ori care ţin de
echitate. De aceea, prin lege sunt statuate mai multe categorii de limite ale dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenţiei, a căror importanţă impune analizarea lor separată.102
SECŢIUNEA A III-A
DREPTUL PROVIZORIU DE EXPLOATARE EXCLUSIVĂ A INVENŢIEI
9. Conţinutul reglementării. O noutate importantă adusă prin Legea nr. 64/1991 a fost
reprezentată de prevederile art. 35, devenit – în urma repetatelor modificări ale legii – art. 32, a cărui
redactare actuală este următoarea: "Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate
cu prevederile art. 22 alin. (1)-(3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia
conferită potrivit dispoziţiilor art. 31." Iar potrivit art. 59 alin. (4), "Încălcarea drepturilor prevăzute la
art. 31 alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de brevet de invenţie atrage pentru persoanele
vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind
executoriu după eliberarea brevetului."
10. Raţiunea reglementării. Reglementarea dreptului provizoriu de exploatare exclusivă a fost
determinată de realitatea existenţei unei perioade îndelungate de timp necesare, în mod obiectiv, pentru
verificarea existenţei condiţiilor de brevetabilitate a unei invenţii. În plus, potrivit art. 24 alin. (1),
“Examinarea cererii de brevet de invenţie poate fi cerută la data de depozit a cererii de brevet sau, după
caz, la deschiderea fazei naţionale ori în termen de 30 de luni de la una dintre aceste date” (sublinierea
noastră, L.M.). Aceste dispoziţii (care constituie o noutate în raport cu reglementarea din cuprinsul Legii
nr. 62/1974) permit solicitanţilor de brevete ca, după ce şi-au asigurat prioritatea prin constituirea
depozitului reglementar naţional şi, în plus, cu condiţia ca terţilor să le fi fost făcută accesibilă (prin
publicare103)104 cererea de brevet, să poată testa valoarea efectivă a invenţiilor şi să decidă continuarea
procedurii de brevetare numai pentru acelea care trec cu succes acest test.105
[sfârşitul documentului]

101
A. Ungureanu, op.cit., p. 32.
102
A se vedea infra, capitolul al VI-lea.
103
Dacă, de exemplu, cererea a fost înregistrată, dar nu a fost încă publicată, nu se poate considera că s-
a produs o contrafacere, în ipoteza exploatării acelei invenţii de către un terţ anterior publicării cererii. De aceea,
considerăm că, în condiţiile actualei reglementări, nu îşi mai păstrează actualitatea jurisprudenţa care deosebea
între, pe de o parte, acţiunea penală în contrafacere, socotită inadmisibilă şi, pe de altă parte, acţiunea în daune,
socotită admisibilă. (A se vedea Curtea de Casaţie, secţia a II-a, decizia nr. 1510 din 10 iunie 1924, publicată
în “Pandectele române”, 1924, I, p. 281 - apud Y. Eminescu, Comentariu, p. 196).
104
Inadmisibilitatea sancţionării actelor de exploatare a invenţiei, dacă aceste acte au fost săvârşite
anterior publicării cererii de brevet de invenţie, este aplicabilă şi în dreptul francez. (A se vedea A.
Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 237).
105
A se vedea Y. Eminescu, Comentariu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 142 – 143.

19
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS *
- 2015 -
INVENŢIA
TITLUL AL III-LEA
DREPTURILE SI OBLIGATIILE NASCUTE IN LEGATURA CU INVENTIA
PARTEA I
DREPTURILE NASCUTE IN LEGATURA CU INVENTIA
CAPITOLUL AL VI-LEA
LIMITELE DREPTULUI SUBIECTIV DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA
INVENŢIEI
SECŢIUNEA I
CONCEPTE ŞI CLASIFICARE
1. Raţiunea instituirii limitelor dreptului subiectiv de proprietate industrială
asupra invenţiei. Dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei este, aşa cum
am arătat 1, un drept real, aşadar un drept absolut, în sensul că este opozabil erga omnes.
Dintr-o altă perspectivă însă, acest drept nu are caracter absolut, în sensul că prerogativele ce
îl compun comportă anumite limitări stabilite de legiuitor ca urmare a necesităţii ocrotirii şi a
altor interese (de natură economică, socială ori ţinând de echitate) decât cele aparţinând
titularului brevetului de invenţie. Ansamblul acestor limitări contribuie la prevenirea
transformării brevetului de invenţie într-un monopol absolut, ceea ce ar constitui un factor de
frânare, iar nu de stimulare a progresului tehnico-ştiinţific.
2. Limitele instituite de legiuitor au ca obiect numai exclusivitatea exploatării
invenţiei, aşadar numai o latură - latura "negativă" 2 - a conţinutului dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenţiei.
3. Categorii de limite. Aceste limite sunt de două feluri, şi anume limite generale şi,
respectiv, limite speciale. 3

• Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 23 aprilie 2007; 30 aprilie 2008; 7 noiembrie

2011; 10.11.2014). Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al
autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti
beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea pregătirii pentru
disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" (care sunt destinate
exclusiv beneficiarilor menţionaţi şi nu reprezintă o lucrare ştiinţifică ori didactică
definitivată) constituie actualizarea unor selecţii din lucrarea L. Mihai, „Invenţia. Condiţii
de fond ale brevetării. Drepturi”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în

noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în conţinutul prezentelor
"Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o
lucrare publicată în anul 1997, a cărei comercializare a fost
sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997
pronunţată la cererea autorului acestor "Note de curs" de către
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele
tipărite fiind ulterior distruse.
1
A se vedea supra, Secţiunea a II-a din Capitolul I al Titlului al III-lea.
2
Reamintim că latura "pozitivă" a dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra
invenţiei este constituită din dreptul de exploatare a invenţiei. A se vedea supra, Secţiunea I a
Capitolului al II-lea din Titlul al III-lea. Cu privire la aspectul pozitiv şi cel negativ al dreptului de
proprietate intelectuală în general, a se vedea şi I. Macovei, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, p. 5.

1
 3.1. Limitele generale sunt aplicabile oricărui titular de brevet, indiferent de obiectul
invenţiei ori de modalitatea de folosire a acesteia.
3.2. Pe de altă parte, limitele speciale fie că privesc numai anumite categorii de
titulari de brevet, fie că se referă numai la anumite categorii de invenţii, fie că au în vedere
anumite condiţii în care invenţiile sunt utilizate. Limitele speciale, dacă sunt privite din
perspectiva titularului brevetului, constituie ştirbiri ale prerogativei sale de a opune terţilor
acest brevet. Pe de altă parte, dacă sunt privite din perspectiva terţilor beneficiari, aceste
limite speciale constituie permisiuni de utilizare - în condiţiile strict prevăzute de lege - a
invenţiei; este motivul pentru care unele dintre aceste limite speciale sunt numite "licenţe". 4
4. Enumerare. Limitele generale constau în caracterul teritorial şi în caracterul
temporar al exclusivităţii exploatării invenţiei.
Limitele speciale sunt mai numeroase. În prezent, în dreptul român sunt reglementate
următoarele limite speciale: dreptul de folosire a unei invenţii brevetate în construcţia şi
funcţionarea vehiculelor; dreptul de folosire personală anterioară; dreptul de producere sau de
folosire a invenţiei în scop experimental; dreptul de folosire a invenţiei asupra căreia dreptul de
proprietate industrială s-a epuizat; dreptul de folosire în scopuri experimentale; dreptul de
folosire personală ulterioară; licenţele obligatorii.
5. Implicaţiile TRIPS asupra reglementării interne a unora dintre limitele
speciale ale exclusivităţii exploatării invenţiei. Astfel cum în mod justificat s-a arătat 5,
dispoziţiile interne referitoare la unele dintre aceste limite speciale sunt completate cu
prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS ("Acord privind aspectele drepturilor de proprietate
intelectuală legate de comerţ" - "Agreement on Trade Related Aspects of Intellectual Property
Rights"), care constituie Anexa 1C a Acordului de la Marrakech privind constituirea
Organizaţiei Mondiale de Comerţ, din 1994. 6
SECȚIUNEA A II-A
LIMITELE GENERALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA INVENŢIEI
§1. CARACTERUL TEMPORAR AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
1. Exclusivitatea exploatării invenţiei nu poate fi opusă terţilor decât atâta timp cât
brevetul se află în vigoare. Conform art. 30 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, brevetul este valabil
timp de cel mult 20 ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar. 7

3
În acest sens, a se vedea Petrescu, L. Mihai, Invenţia, în Drept de proprietate industrială.
Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A.Petrescu, L.Mihai, Universitatea
din Bucureşti, 1987, p. 130. În continuare, această lucrare va fi citată: A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia..
4
Pentru clasificarea "licenţelor" în licenţe legale, voluntare sau mixte, a se vedea A. Petrescu,
L. Mihai, Invenţia, p. 204 - 205.
5
A se vedea C.-I. Stoica, R. Dincă, Consideraţii teoretice şi practice referitoare la efectele
Acordului TRIPS asupra sistemului de drept românesc, în "Revista de drept comercial", nr. 7-8/2001,
p. 179 - 181.
6
Acordul de la Marrakech a fost ratificat prin Legea nr. 133 din 22 decembrie 1994
(publicată în Monitorul Oficial nr. 360 din 27 decembrie 1994) iar TRIPS a fost publicat în
Monitorul Oficial nr. 360 bis din 27 decembrie 1994, p. 717 - 751.
7
Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, art. 33 stabilea în cazul brevetului
pentru invenţia de perfecţionare (denumită şi invenţie complementară) o durată maximă de valabilitate mai
mică, astfel: "Pentru invenţia care perfecţionează o altă invenţie protejată printr-un brevet şi care nu
poate fi aplicată fără cea brevetată anterior, durata de valabilitate a brevetului este limitată la aceea a
brevetului acordat pentru invenţia pe care o perfecţionează, fără a putea fi mai scurtă de 10 ani." Aşa
fiind, rezulta că, teoretic, durata maximă de valabilitate a unui brevet de perfecţionare putea fi de 20 ani
mai puţin o zi.
Reamintim că, în prezent, conceptul de invenţie de perfecţionare nu mai este
reglementat. Singura referire la „un brevet care nu poate fi exploatat fără a aduce atingere drepturilor
conferite de un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional
reglementar este anterioară” este făcută în cuprinsul art. 46 alin. (7), cu privire una dintre formele
licenţei obligatorii.

2
 3. Durata de valabilitate poate fi scurtată. Regulile de mai sus au în vedere durata
maximă, întrucât este posibil ca valabilitatea unui anumit brevet să fie mai scurtă, dacă
titularul renunţă la brevet ori dacă este decăzut din dreptul asupra brevetului ca urmare a
neplăţii taxelor anuale de menţinere în vigoare a acestuia.
4. Fundament. Astfel cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, "Limitarea
în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă o mare
importanţă şi a fost determinată de motive sociale, pentru progresul economic şi tehnico-
ştiinţific, cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi
gratuită." 8
§2. CARACTERUL TERITORIAL AL EXCLUSIVITĂŢII EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
5. Drept – în principiu – teritorial. Întrucât, conform art. 1, “Drepturile asupra unei
invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României […]” (sublinierea noastră, L.M.),
rezultă că şi dreptul de exploatare exclusivă a invenţiei brevetate funcţionează numai pentru
teritoriul României, adică pentru teritoriul statului care a acordat brevetul de invenţie. Actele
de exploatare a invenţiei săvârşite în afara teritoriului statului care a acordat brevetul pot
cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au fost săvârşite,
dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele alte state.
Din cele de mai sus, rezultă că exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este
limitată din punct de vedere teritorial.
De aceea, este necesară formularea unei cereri separate de brevet de invenţie în
fiecare dintre ţările în care se doreşte obţinerea protecţiei juridice. Spre a facilita aceste
demersuri, art. 4 din Convenţia de la Paris instituie ceea ce doctrina a intitulat "prioritatea
convenţională" (sau „unionistă”), în sensul că persoanei care a constituit depozit reglementar
într-o ţară semnatară a convenţiei i se recunoaşte dreptul ca, în decurs de cel mult 12 luni
calculate de la momentul acestui depozit naţional reglementar să poată formula cerere de
brevet de invenţie în oricare altă ţară semnatară a convenţiei, invocând prioritatea 9 obţinută
prin cel dintâi depozit naţional reglementar pe care l-a constituit. 10 Chiar şi în aceste condiţii,
solicitantul de brevet care doreşte să fie protejat pentru invenţia sa şi într-o altă (alte) ţară
(ţări) se află într-o situaţie dificilă, care presupune un mare consum de timp, precum şi
efectuarea unor cheltuieli însemnate (pentru traducere, pentru consilieri în proprietate
industrială din diferite ţări străine şi pentru plata taxelor către diferitele oficii de brevete din

8
I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 84. [În
continuare, această lucrare va fi citată: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor.]
9
În sensul că examinarea existenţei noutăţii soluţiei tehnice a cărei brevetare se solicită se va
realiza prin raportare la momentul acestei priorităţi, adică la momentul constituirii celui dintâi depozit
naţional reglementar.
10
În dreptul român, prioritatea convenţională (sau unionistă) este reglementată prin art. 20 şi
22 ale Legii nr. 64/1991. Cu privire la "priorităţile excepţionale" (incluzând "prioritatea
convenţională"), a se vedea: Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială. Vol. I. Creaţii noi, Editura
Academiei, Bucureşti, 1982, p. 69 – 70 (această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Y.
Eminescu, Tratat); A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 87 – 88; V. Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale,
Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p. 345 – 350; O. Calmuschi, Dreptul proprietăţii intelectuale, Ed.
Universităţii „Titu Maiorescu”, Bucureşti, 2004, p. 22-23; B. Ionescu, Procedura de obţinere a
brevetului de invenţie. Dreptul la acordarea brevetului de invenţie, în Dreptul brevetului. Tratat, vol. I,
de A.C. Ştrenc, B. Ionescu, Gh. Gheorghiu, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 338-343. Între
timp, art. 21 din Legea nr. 64/199, care reglementa cealaltă formă de prioritate excepţională, şi anume
prioritatea excepţională „de expoziţie”, a fost abrogat prin art. I pct. 23 din Legea nr. 28/2007; nu mai
puţin însă, efectele priorităţii de expoziţie se regăsesc implicit în cuprinsul prevederilor referitoare la
divulgarea invenţiei din art. 11 din Legea nr. 64/1991 în redactarea conferită prin art. I pct. 10 din
Legea nr. 28/2007.

3
acele alte ţări) - totul într-un moment în care solicitantul nu ştie încă dacă va obţine brevetul
pentru invenţia sa. 11
5. Principiul tratamentului naţional. 12 Neajunsurile ce rezultă din existenţa
caracterului teritorial al ocrotirii prin brevet au impus instituirea, prin art. 2 şi 3 ale Convenţiei de
la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale a aşa-numitului "principiu al
tratamentului naţional". Conform acestui principiu, fiecare ţară semnatară a Convenţiei de la
Paris trebuie să asigure cetăţenilor celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie ca şi aceea pe care o
asigură propriilor săi cetăţeni. De altfel, acelaşi tratament naţional trebuie să fie asigurat şi
cetăţenilor ţărilor care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Paris, dacă aceştia sunt domiciliaţi
într-o ţară membră sau dacă au sediul "real şi efectiv", industrial sau comercial, într-o asemenea
ţară. Totuşi, nici o condiţie cu privire la domiciliu sa sediul în ţara în care se cere protecţia nu
poate fi impusă cetăţenilor ţărilor membre pentru a beneficia de dreptul de proprietate industrială.
Substanţa acestor reglementări este preluată şi în cuprinsul art. 3 din TRIPS.
Principiul tratamentului naţional se regăseşte în dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 64/1991,
potrivit cu care: "Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara
teritoriului României beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi
convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte. "
6. Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate
prin intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot
stabili eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor
state ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea
de brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.
Asemenea proceduri sunt instituite, de exemplu, prin Tratatul de cooperare în materie
de brevete de invenţie (P.C.T.) de la Washington din 1970 13,14 prin Acordul pentru crearea unei
Organizaţii Regionale pentru Proprietate Industrială din Africa (ARIPO) din 1976, 15 prin
Convenţia pentru crearea Organizaţiei pentru Proprietate Industrială Africană (OAPI) din 1977 16
şi prin Convenţia privind eliberarea brevetelor europene (Convenţia brevetului european) 17
adoptată în anul 1973 la Munchen.18 Această din urmă convenţie nu trebuie confundată cu

11
De exemplu, întrucât acea invenţie nu prezintă noutate absolută în timp şi spaţiu, ceea ce va
rezulta însă numai după efectuarea de către oficiul de brevete a examinării condiţiilor de fond ale
obiectului.
12
A se vedea O. Calmuschi, Cooperarea internaţională în domeniul proprietăţii industriale.
Direcţii şi perspective, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 42 - 43.
13
Ratificat prin Decretul nr. 81 din 2 martie 1979 (publicat în Monitorul Oficial nr. 22 din 8
martie 1979).
14
Pentru detalii, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia internaţională a proprietăţii intelectuale.
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor [P.C.T.], Editura Litera, Bucureşti, 1982, passim; O.
Calmuschi, op.cit., 1990, p. 55 - 75; I. Constantin, Brevetarea invenţiilor în străinătate, Editura All,
Bucureşti, 1993, p. 41 - 66; Introducere în proprietatea intelectuală, lucrare editată de Organizaţia
Mondială a Proprietăţii Intelectuale (Intellectual Property Reading Material, ediţia a II-a, Geneva,
1998), traducere de R. Pârvu, L. Oprea, M. Dinescu, M. Mănăstireanu, Editura Rosetti, 2001, p. 348 -
356. [Această din urmă lucrare va fi citată în continuare: Introducere în proprietatea intelectuală,
O.M.P.I.]. A se vedea, de asemenea, Regulile 21 - 23 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991
(aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 499/2003, publicată în „Monitorul oficial al României”, partea
I, nr. 348 din 22 mai 2003).
15
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 142 - 144; I. Constantin, op.cit., p.
37 - 38; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 433 - 434.
16
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 138 - 142; I. Constantin, op.cit., p.
37; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p. 434 - 435.
17
Pentru detalii, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 117 - 133; I. Constantin, op.cit., p.
37; A. Chavanne, J.-J. Burst, op.cit., p. 308 - 316; Introducere în proprietatea intelectuală, O.M.P.I., p.
437 - 438.
18
România a aderat la Convenţia privind eliberarea brevetelor europene adoptată la Munchen
la 5 octombrie 1973, amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din Convenţia din 17 decembrie 1991 şi
prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei Europene a Brevetelor din 21 decembrie
1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie 1996 şi 10 decembrie 1998, prin Legea nr.

4
Convenţia pentru Brevete Comunitare, care este elaborată în cadrul Uniunii Europene, dar care nu
a intrat încă în vigoare, deşi a fost semnată la Luxemburg în anul 1975. 19
SECȚIUNEA A III-A
LIMITELE SPECIALE ALE DREPTULUI LA EXCLUSIVITATEA EXPLOATĂRII
INVENŢIEI
§1. DREPTUL DE FOLOSIRE A UNEI INVENŢII BREVETATE ÎN CONSTRUCŢIA ŞI
FUNCŢIONAREA VEHICULELOR ŞI A NAVELOR
1. Sediul materiei. Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate
este reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991 în concordanţă cu dispoziţiile
art. 5 ter din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea proprietăţii industriale. De altfel,
instituţia mai este reglementată şi prin art. 27 din Convenţia de la Paris privind aviaţia civilă
internaţională din 1919 (revizuită la Chicago în 1944) (ratificată prin Decretul nr. 194/1965). 20
În doctrină, această limită specială este identificată şi sub denumirea de "imunitatea
vehiculelor".
2. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 64/1991, "Nu constituie încălcarea
drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea
vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea
acestora, aparţinând statelor membre ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind
invenţiile, la care România este parte, când aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul
României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această folosire să se facă exclusiv pentru
nevoile vehiculelor sau navelor;".
3. Raţiune. Textul este menit să contribuie la asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor
terestre sau aeriene şi a navelor [vehicule]. Totodată, se ţine seama de realităţi, întrucât absenţa
unei asemenea reglementări ar pune autorităţile statale în faţa unor probleme uneori
insurmontabile (cum ar fi, de exemplu, identificarea modalităţilor concrete prin care s-ar realiza
controlul aeronavelor ori al navelor care tranzitează teritoriul ţării, sub aspectul neîncălcării
drepturilor de proprietate industrială).
4. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca
terţii să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:
a) vehiculul terestru sau aerian ori nava [vehiculul] - fiind asimilate şi accesoriile
acestora (remorci, vagoane, containere 21 etc.) 22 - trebuie să aparţină 23 unui stat membru la o
convenţie internaţională privind invenţiile, la care România este parte 24;

61/2002 (publicată în Monitorul Oficial nr. 844 din 22 noiembrie 2002). Prin aceeaşi lege, România a
aderat şi la actul de revizuire a Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptat la Munchen
la 29 noiembrie 2000.
Anterior, prin Ordonanţa Guvernului nr. 32 din 15 august 1996 (publicată în Monitorul Oficial
nr. 195 din 21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32 din 12 martie 1997 (publicată în Monitorul
Oficial nr. 43 din 13 martie 1997), a fost ratificat Acordul dintre Guvernul României şi Organizaţia
Europeană de Brevete privind cooperarea în domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie
1994.
19
Cu privire la reglementările din cadrul Uniunii Europene referitoare la protecţia proprietăţii
industriale asupra invenţiei, a se vedea: O. Calmuschi, op.cit., 1990, p. 133 - 137; W. R. Cornish,
Intellectual Property: Patents, Copyright, Trade Marks and Allied Rights, Editura Sweet & Maxwell,
Londra, ediţia a 3-a, 1996, p. 643 – 664; J. Schmidt-Szalewski, J.-L. Pierre, Droit de la propriété
industrielle, Editura Litec, Paris, 1996, p. 329 – 339; A. Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriété
industrielle, Editura Dalloz, ediţia a 5-a, 1998, p. 316 – 321; St.-D. Andersen, EC Competition Law
and Intellectual Property Law, Oxford University Press, 1998, passim; J. Schmidt-Szalewski, Droit de
la propriété industrielle, ediţia a IV-a, Dalloz, 1999, p. 67; W. Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii
Europene, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001 (traducere de T. Dumitrescu a lucrării publicate de
Editura Cavendish Publishing Limited în 1997), p. 329 - 350.
20
A se vedea în acest sens: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 188; V. Roş, op. cit., p. 392.
21
Astfel cum s-a observat, "[…] produsele din conteiner ar putea genera contrafacerea, numai
conteinerul fiind exceptat de dispoziţiile art. 5 ter (2)" [din Convenţia de la Paris din 1883 - nota
noastră, Lucian Mihai] (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 189).
22
"Accesoriile acestor vehicule" sunt prevăzute in terminis de art. 5 ter pct. 2 din Convenţia
de la Paris din 1983 pentru apărarea proprietăţii industriale.

5
 b) invenţia utilizată în construcţia sau funcţionarea vehiculului sau la dispozitivele pentru
funcţionarea acestuia trebuie să fie brevetată în România;
c) această invenţie trebuie să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului; piesele
detaşate şi echipamentele de schimb sunt asimilate, fiind permisă montarea acestora, inclusiv
montarea pentru repararea altor vehicule; deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculului în
alte scopuri (de exemplu, pentru vânzare sau tranzit) constituie contrafacere 25
d) vehiculul trebuie să fi pătruns temporar (inclusiv în cazul intrărilor periodice) sau
accidental (de exemplu, în caz de avarie, furtună, eroare de pilotaj etc.) pe teritoriul României.
5. Efecte. Dacă aceste patru condiţii cumulative sunt îndeplinite, titularul brevetului nu
poate opune terţului exclusivitatea exploatării invenţiei pe care a brevetat-o în România. 26
§2. DREPTUL DE FOLOSIRE PERSONALĂ ANTERIOARĂ
6. Sediul materiei. Această limită specială este reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 64/1991 în mod asemănător cu dispoziţiile legale referitoare la invenţii din alte
ţări 27. Conform acestui text legal, "Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32
[...]: b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) de către o persoană
care a aplicat obiectul brevetului de invenţie sau cel a cererii de brevet, aşa cum a fost
publicată, ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu
bună-credinţă pe teritoriul României, independent de titularul acesteia, cât şi înainte de
constituirea unui depozit naţional reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care
curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare
de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute, şi
dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din
patrimoniul afectat exploatării invenţiei;".
7. Raţiune şi ipoteză. Dreptul de folosire personală anterioară 28 constituie recunoaşterea
pe plan legislativ a unei consecinţe impuse de echitate 29, într-o situaţie de manifestare a
ubicuităţii - sub aspectul apariţiei 30 - a creaţiilor intelectuale industriale.

23
Să fie înregistrate.
24
"Prin nave aparţinând unei ţări a Uniunii trebuie înţelese navele care poartă pavilionul unei
asemenea ţări, nefiind nevoie ca proprietarul să fie cetăţean al unei asemenea ţări" (I. Cameniţă,
Protecţia invenţiilor, p. 187).
25
"Deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculelor care pătrund pe teritoriul României,
vânzarea lor sau tranzitul nu restrâng dreptul exclusiv, proprietarii făcându-se vinovaţi de contrafacere"
(I. Cameniţă, loc. cit.). A se vedea şi V. Roş, loc. cit.
26
"Să presupunem că o navă comercială sau de pasageri străină pătrunde în portul Constanţa
şi acostează la chei. Pilotul român care a condus din larg nava la chei a observat că la sistemul de
ghidare a navei s-a folosit o invenţie românească al cărei titular este chiar Navrom Constanţa. Dacă n-
ar exista prevederile art. 47 lit. a [din Legea nr. 62/1974, care a precedat actuala Lege nr. 64/1991 -
sublinierea noastră, L.M.], proprietarul s-ar face vinovat de contrafacere şi eventual judecat, în cadrul
unei acţiuni civile sau penale, de instanţa judecătorească din Constanţa. Dar, principiul imunităţii,
prevăzut de lege ca un act de restrângere a dreptului exclusiv al titularului în cazul dat, fereşte
proprietarul de orice consecinţe" (I. Cameniţă, loc.cit.).
27
A se vedea: W. R. Cornish, op.cit., p. 220 - 221; J. Schmidt, J. L. Pierre, op.cit., p.
75 - 77.
28
În alte lucrări, instituţia este denumită "drept de posesiune şi folosire anterioară" (I.
Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 195; de altfel, acest autor analizează sub această - unică - denumire
şi "dreptul de folosire personală ulterioară"; a se vedea infra, §6, în cadrul prezentei Secțiuni), "drept de
posesiune anterioară şi personală" (Y. Eminescu, Legea brevetelor de invenţie. Comentariu, Editura
Lumina Lex, 1993, p. 144 - lucrare citată în continuare: Comentariu); V. Roş, op.cit., p. 392 - acest din
urmă autor arătând, de asemenea, că o variantă a acestei instituţii este "dreptul de posesiune ulterioară
şi personală") sau "drept de posesiune personală anterioară" (J. Schmidt, J. L. Pierre, op.cit., p. 75).
Alteori, instituţia avută în vedere este analizată sub titulatura "drepturile secundare ale primului
inventator" (Y. Eminescu, Tratat, p. 92 – 93).
29
"Deşi legea brevetelor de invenţii din 1906, în vigoare până la 30 decembrie 1967, nu
cuprindea o reglementare expresă a dreptului de posesiune şi folosire anterioară a unei invenţii,
posesiunea şi folosirea anterioară s-a aplicat, fundamentată din punct de vedere juridic, pe principiul
drepturilor dobândite cu bună-credinţă şi pe prevederile art. 4 din Convenţia de la Paris" (I. Cameniţă,

6
 Astfel cum s-a arătat, "Din punct de vedere al apariţiei lor [al apariţiei obiectelor
proprietăţii industriale - sublinierea noastră, L.M.], ubicuitatea se înfăţişează ca o aptitudine a
acestora de a putea fi create de mai multe persoane în mod simultan (dar şi în timpuri diferite,
însă coexistând în aceeaşi perioadă), deşi creatorii au lucrat independent unii de alţii, în acelaşi
loc sau în locuri diferite. Acest aspect al ubicuităţii îl întâlnim, în special, cât priveşte creaţiile
industriale, chiar dacă având justificări şi intensităţi diferite; dar el nu este exclus în cazul
semnelor distinctive. Referitor la creaţiile industriale, este uşor de sesizat că ideea care stă la baza
unei soluţii noi - de pildă, o invenţie, un know-how, un desen industrial etc. - poate apărea la mai
multe persoane, în locuri diferite şi fără a avea cunoştinţă una de alta." 31
În aceste circumstanţe, atunci când una şi aceeaşi "invenţie" este creată de către două
persoane diferite, prin eforturi independente, aceea dintre ele care va constitui cea dintâi
depozitul reglementar ori va beneficia de cea dintâi prioritate recunoscută va deveni titular de
brevet. Prin ipoteza avută în vedere de art. 33 lit. b) din Legea nr. 64/1991, cealaltă persoană
începuse deja, cu bună-credinţă, să aplice aceeaşi soluţie ("invenţia") sau luase măsuri efective şi
serioase în vederea aplicării ei, mai înainte de menţionata constituire a depozitului reglementar
ori de menţionata prioritate recunoscută. După constituirea depozitului reglementar, se naşte
dreptul provizoriu de exploatare exclusivă iar, dacă se eliberează brevetul, se naşte însuşi dreptul
de exploatare exclusivă, în temeiul căruia titularul ar putea interzice terţului să îşi continue
exploatarea.
8. Condiţii. Următoarele condiţii trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ pentru ca
terţul să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă legală:
a) există una şi aceeaşi soluţie tehnică 32 având caracter de noutate absolută în timp şi
spaţiu, care a fost creată în mod independent de cel puţin două persoane;
b) una dintre aceste persoane 33 brevetează 34 ca invenţie acea soluţie tehnică 35 sau doar
depune cerere de brevet, care este publicată;
c) cealaltă persoană 36 a aplicat obiectul aceluiaşi brevet de invenţie sau al aceleiaşi cereri
de brevet ori a luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a folosirii lui pe teritoriul
statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă cererea de brevet 37; 38

Protecţia invenţiilor, p. 195 - 196). De asemenea, în Franţa, "dreptul de posesiune personală

anterioară" a fost recunoscut de jurisprudenţă, pentru raţiuni de echitate, anterior reglementării sale
exprese prin art. L.613-6 al Codului proprietăţii intelectuale din Franţa (a se vedea J. Schmidt-
Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 75 - 77).
30
Mai există şi ubicuitatea sub aspectul folosinţei (al exploatării), care "[…] constă în
aptitudinea acestor bunuri obiect de proprietate industrială de a putea fi folosite, chiar în integralitatea
lor, de mai multe persoane, independent una de alta, în acelaşi timp şi în acelaşi loc sau în locuri
diferite" (A. Petrescu, Introducere în dreptul de proprietate industrială, în Drept de proprietate
industrială. Introducere în dreptul de proprietate industrială. Invenţia. Inovaţia de A. Petrescu, L.
Mihai, Universitatea din Bucureşti, 1987, p. 15). (Această din urmă lucrare va fi citataă în continuare:
A.Petrescu, Introducere.
31
A. Petrescu, Introducere, p. 15.
32
"Posesia trebuie să poarte asupra aceleiaşi tehnici care este acoperită şi prin brevet" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267).
33
Sub aspectul cercetat, nu importă dacă această persoană (care constituie cea dintâi depozitul
reglementar) este ori nu este cel dintâi creator (independent) al acelei soluţii; cu alte cuvinte, nu
importă dacă celălalt creator independent (care nu constituise până în acel moment depozit reglementar
şi nici nu poate invoca o prioritate excepţională cu dată anterioară depozitului ori priorităţii
excepţionale eventual invocate de către creatorul independent devenit titular de brevet) a strigat ori nu a
strigat cel dintâi "Evrika !".
34
Trebuie subliniat că persoana care brevetează poate să fie un alt subiect de drept (de
exemplu, "unitatea") decât creatorul însuşi. Numai în vederea facilitării exprimării formulările din text
se referă la identitatea dinte creatorul independent şi titularul de brevet.
35
Cealaltă persoană fie că, deşi intenţionează să breveteze, întârzie constituirea depozitului
reglementar ori a unei priorităţi excepţionale, fie că nu intenţionează să breveteze.
36
În mod asemănător situaţiei titularului de brevet, această persoană poate să fie însuşi celălalt
creator independent sau poate să fie o altă persoană (de exemplu, "unitatea"), care a dobândit în mod

7
 d) această aplicare sau, după caz, luarea acestor măsuri efective şi serioase au fost
efectuate anterior constituirii depozitului reglementar de către persoana care a devenit titular de
brevet ori anterior datei priorităţii excepţionale eventual invocate de către acest titular de brevet;
e) activităţile descrise la lit. d) s-au realizat cu bună-credinţă 39 şi în mod independent în
raport cu titularul brevetului de invenţie sau al cererii de brevet publicate;
f) activităţile descrise la lit. d) nu au fost publice, neconstituind o anterioritate care să fi
înlăturat existenţa condiţiei de fond a noutăţii cu prilejul brevetării soluţiei de către persoana
devenită titular de brevet sau care a depus cererea publicată 40.41
8 bis. O analiză mai detaliată necesită cea de treia condiţie dintre cele enumerate
mai sus, şi anume condiţia ca titularul dreptului de folosinţă personală anterioară să fi
aplicat aceeaşi soluţie ori să fi luat măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau a
folosirii ei pe teritoriul statului care a eliberat brevetul de invenţie sau unde a fost depusă
cererea de brevet. Într-adevăr, în jurisprudenţa şi practica din alte ţări este controversată
problema dacă simpla cunoaştere a soluţiei tehnice (a "invenţiei") - cunoaştere existentă, desigur,
anterior depozitului reglementar sau datei priorităţii excepţionale recunoscute - ar fi suficientă
pentru recunoaşterea dreptului de folosinţă personală anterioară. 42 Astfel, uneori răspunsul a fost
afirmativ, considerându-se că - simpla - cunoaştere integrală a soluţiei tehnice este necesară, dar
şi suficientă; "nu este necesar să existe o exploatare de fapt, fiind suficient ca invenţia să fi fost
concepută şi să rezulte dintr-o descriere clară şi precisă care să permită realizarea ei de către un
specialist." 43 Pe de altă parte, se apreciază că simpla deţinere intelectuală a invenţiei nu este
suficientă, fiind necesar a se face dovada 44 a ceva mai mult decât simpla cunoaştere intelectuală a
soluţiei şi a ceva mai puţin decât exploatarea efectivă: pregătiri serioase în vederea exploatării
efective sau dovada că s-a aflat pe punctul de a proceda în acest fel.
Pe aceeaşi linie de gândire, o instanţă judecătorească elveţiană a decis în 1960 că
"<Pregătirile speciale> 45 efectuate în vederea executării invenţiei trebuie să aibă o <amploare

legal (dar altfel decât prin transmisiune universală sau cu titlu universal) dreptul de exploatare a acelei
soluţii tehnice. Sub acest aspect, a se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 137.
37
Asupra necesităţii ca folosinţa să se fi realizat în ţara în care a fost eliberat brevetul de
invenţie, a se vedea jurisprudenţa citată de A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267.
38
"Posesiunea anterioară fiind un fapt, poate fi stabilită prin toate mijloacele de probă" (I.
Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 200).
39
"Este considerat ca fiind de bună-credinţă acela care a realizat în mod personal conţinutul
soluţiei, precum şi acela care a dobândit-o în mod legitim. Dimpotrivă, acela care a accedat în mod
fraudulos la cunoaşterea invenţiei nu este admis a se prevala de posesiunea personală anterioară" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 267). S-a decis (a se vedea jurisprudenţa citată de J. Schmidt-
Szalewska,, J. L. Pierre, op.cit., p. 76) că nu este de bună-credinţă un fost salariat care exploatează un
secret de fabrică al fostului său angajator.
40
Pentru relevarea existenţei acestei condiţii implicite, a se vedea: I. Cameniţă, Protecţia
invenţiilor, p. 198 - 199; Y. Eminescu, Tratat, p. 92; A. Petrescu, L. Mihai, loc.cit.
41
Astfel cum s-a arătat, "[…] dreptul de posesiune şi folosire anterioară constituie un mijloc
legal de protecţie a unui know-how, ca soluţie tehnică brevetabilă însă nebrevetată din motive
strategice care interesează întreprinderea posesoare" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 196).
42
Pentru expunerea detaliată a poziţiilor doctrinei şi jurisprudenţei franceze în această materie,
a se vedea J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 76; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 268.
43
I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 198 (şi bibliografia acolo indicată). O instanţă
judecătorească din Germania a decis însă, în 1963, că experienţele privind efectele unui medicament nu
sunt suficiente, deoarece acestea nu sunt o pregătire necesară în vederea aplicării invenţiei. (A se vedea
F. K. Beier, Lettre de la R. F. d'Allemagne, în revista "La propriété industrielle", nr. 7/1966, p. 187 -
apud I. Cameniţă, loc.cit.).
44
Într-o speţă, s-a decis că este suficient a se dovedi că un dosar conţinând documentaţia
relativă la invenţie fusese predat unui consilier în proprietate industrială. (A se vedea A. Chavanne, J. J.
Burst, op.cit., p. 268, nota 4).
45
Conform art. 35 alin. 1 din Legea federală elveţiană asupra brevetelor de invenţie din 1954
(cu modificările ulterioare), "Brevetul nu poate fi opus celui care, fiind de bună-credinţă, anterior datei
depozitului reglementar sau datei priorităţii, a utilizat invenţia în Elveţia în cadrul profesiei sau a
făcut pregătiri speciale în acest scop" - sublinierea noastră, L.M.).

8
particulară>. Nu demonstrează existenţa unor asemenea pregătiri planurile servind la dezvoltarea
experimentală a produsului invenţie aflate în litigiu şi nici o demonstraţie efectuată în faţa unor
specialişti. Ar fi putut fi determinante pregătirile care urmăreau fabricarea industrială a obiectului
invenţiei." 46
9. Efecte. Dacă aceste condiţii cumulative sunt îndeplinite, art. 33 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 64/1991 conferă 47 terţului un drept 48 de folosinţă asupra invenţiei chiar şi după
eliberarea brevetului de invenţie, dar numai în volumul existent la data depozitului reglementar
sau, după caz, la data priorităţii excepţionale recunoscute 49. 50
Acest drept permite numai folosinţa personală, neputând fi transmis decât deodată cu
întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei
invenţii. 51
10. Ipoteză specială: dreptul de folosire personală anterioară în cazul corectării
traducerii iniţiale a cererii de brevet european ori a brevetului european. O ipoteză
specială a acestei limite a exclusivităţii exploatării brevetului este reglementată prin art. 33
alin. (2) din Legea nr. 64/1991, text potrivit căruia: „Orice persoană care, cu bună credinţă,
foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi serioase de folosire a invenţiei, fără ca
această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet sau a brevetului european în
traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să continue folosirea
invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, fără plată şi fără să depăşească
volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.”
11. Raţiune şi domeniu. Prevederile alin. (2) al art. 33 au fost introduse prin Legea
nr. 203/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 64/1991, ca urmare a Acordului
dintre Guvernul României şi Organizaţia Europeană de Brevete privind cooperarea în
domeniul brevetelor, semnat la Bucureşti la 9 septembrie 1994, 52 precum şi în vederea
aplicării prevederilor Convenţiei privind eliberarea brevetelor europene, adoptată la Munchen
la 5 octombrie 1973. De altfel, prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 sunt reluate,
în esenţă, în cuprinsul art. 7 alin. (3) din Legea nr. 611/2002 pentru ratificarea acestei din
urmă Convenţii 53, având ca sursă dispoziţiile art. 70 alin. (4) lit. b) din Convenţie.
În baza reglementărilor interne menţionate, cererea de brevet european şi, respectiv,
brevetul european eliberat de Oficiul European de Brevete – în măsura în care acea cerere sau

46
N. Gilliard şi colaboratorii, Brevets d'invention. Qurante ans de jurisprudence federale,
editată de I. Cherpillod, Fr. Dessemontet, Centre du droit de l'entreprise, Laussanne, 1996, p. 185.
47
Conform art. 4 lit. B), teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru apărarea
proprietăţii industriale, "Drepturile câştigate de terţi înainte de ziua primei cereri care serveşte ca bază
a dreptului de prioritate sunt rezervate prin efectul legislaţiei interne a fiecărei ţări."
48
"Aşa-zisul drept de posesiune personală anterioară este, în realitate, un mijloc de apărare
împotriva acţiunii în contrafacere în consecinţă, exerciţiul său este supus unor condiţii precise şi
produce efecte limitate" (J. Schmidt-Szsalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 76).
49
Dacă, de exemplu, anterior datei depozitului reglementar sau, după caz, a datei priorităţii
excepţionale recunoscute, volumul producţiei sale a fost mai mare, pentru ca, indiferent din ce motive,
la această dată ulterioară să fi scăzut, atunci dreptul de folosire se recunoaşte numai pentru volumul
(mai mic) existent la data depozitului sau a priorităţii excepţionale recunoscute. Raţionamentul invers
este deopotrivă valabil.
50
"Întreruperea aplicării anterioare a invenţiei, afară de cazul când aceasta nu constituie o
renunţare a posesorului la dreptul său, nu are nici o influenţă asupra posesiunii" (I. Cameniţă, Protecţia
invenţiilor, p. 198).
51
"Data de la care se naşte dreptul personal este data depozitului cererii de brevet a terţei
persoane. Mai înainte de această dată, posesorul poate transfera invenţia altor persoane" (I. Cameniţă,
Protecţia invenţiilor, p. 200). Tot astfel, "Dreptul de posesiune şi folosire anterioară ia naştere numai
din impactul cu un alt drept, şi anume cu dreptul exclusiv rezultat dintr-un brevet valabil; […] Până în
acel moment, folosirea invenţiei este un fapt economic de aplicare" (Ibidem, p. 219).
52
Ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 32/1996 (publicată în Monitorul Oficial nr. 195 din
21 august 1996), aprobată prin Legea nr. 32/1997 (publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 14 martie
1997).
53
Legea nr. 611/2002 şi Convenţia au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 844 din 22
noiembrie 2002.

9
acel brevet desemnează România ca stat în care se solicită protecţia juridică pentru acea
invenţie - vor produce efecte în România (la fel ca şi o cerere de brevet ori ca un brevet
guvernate de Legea nr. 64/1991) de la data publicării în Buletinul Oficial de Proprietate
Industrială editat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a traducerii în limba română
a revendicărilor acelei cereri sau, după caz, a brevetului european însoţit de anexele sale. Prin
urmare, de la acest moment devin aplicabile prevederile art. 31 şi 32 din Legea nr. 6471991,
sfera de protecţie a invenţiei fiind stabilită în raport cu conţinutul traducerii publicate. Este
însă posibil ca traducerea publicată iniţial să fie eronată, astfel încât art. 7 alin. (2) din Legea
nr. 611/2002 dispune că „Solicitantul sau titularul brevetului european poate depune oricând
o traducere corectată. traducerea corectată produce efecte numai după ce a fost făcută
publică de către oficiu.”
Prin ipoteză, în intervalul cuprins între data publicării traducerii iniţiale (eronate) şi
data publicării traducerii corectate, o terţă persoană, întemeindu-se cu bună-credinţă pe
conţinutul traducerii iniţiale, foloseşte invenţia sau face pregătiri (ia măsuri) efective şi
serioase de folosire a invenţiei la care se referă traducerea eronată, fără a încălca
exclusivitatea stabilită prin raportare la conţinutul acestei traduceri.
12. Efecte. În considerarea situaţiei speciale în care se află acest terţ, art. 33 alin. (2)
îi recunoaşte prerogative identice cu acelea de care beneficiază titularul dreptului de folosire
personală anterioară, conform art. 33 alin. (1) lit. b), aşadar dreptul de a continua folosirea
invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, cu titlu gratuit, dar fără a depăşi
volumul existent.
Este motivul pentru care trimitem la analiza efectuată anterior cu privire la art. 33
alin. (1) lit. b), care este valabilă, mutatis mutandis, şi în această ipoteză specială.
Totuşi, faţă de redactarea întrucâtva diferită a celor două texte legale menţionate,
unele precizări se impun:
a) Observăm că, spre deosebire de situaţia reglementată prin art. 33 alin. (1) lit. b),
textul art. 33 alin. (2) nu mai reia condiţionarea ca dreptul de folosinţă personală anterioară să
nu poată fi transmis „decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul
afectat exploatării invenţiei”. Cu toate acestea, considerăm că, în virtutea principiului „ubi
eadem ratio eadem solutio esse debet”, această condiţionare este aplicabilă în ambele ipoteze.
b) Articolul 33 alin. (2) impune ca folosirea în continuare a invenţiei să nu depăşească
volumul existent „la data la care traducerea iniţială a avut efect.” Prin aceasta nu trebuie să
se înţeleagă data la care traducerea iniţială a fost publicată 54, ci perioada de timp în decursul
căreia traducerea iniţială îşi produce efectele, aşadar până la data publicării traducerii
corectate. În consecinţă, prin expresia „volumul existent” legea are în vedere volumul cel mai
înalt existent oricând pe parcursul perioadei cuprinse între cele două publicări de traduceri.
§3. DREPTUL DE PRODUCERE SAU DE FOLOSIRE A INVENŢIEI EXCLUSIV ÎN
CADRU PRIVAT ŞI ÎN SCOP NECOMERCIAL
13. Sediul materiei. Această limită specială a dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei brevetate este reglementată prin art. 33 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 64/1991: "Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] c) efectuarea oricăruia
dintre actele prevăzute la art. 31 alin.(2) exclusiv în cadru privat şi în scop necomercial;
producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial".
Rămân inexplicabile imperfecţiunile de tehnică legislativă ale textului, ce utilizează
două segmente succesive de reglementări, dintre care cea dintâi este în mod parţial cuprinsă
implicit în cea de-a doua. 55
14. Raţiune. Anterior modificării din anul 2002 a Legii nr. 64/1991, legislaţia română
în materie de invenţii nu a reglementat niciodată în mod expres o asemenea limită specială.

54
De altfel, este posibil ca folosirea invenţiei ori pregătirile (luarea măsurilor) efective şi
serioase nici să nu fi fost declanşate la data publicării traducerii iniţiale.
55
Prin comparaţie, redactarea art. L. 613-5 lit. a) din Codul francez al proprietăţii intelectuale
(care se pare că a constituit sursa de inspiraţie pentru legea română) este următoarea: „actele efectuate
într-un cadru privat şi cu scopuri necomerciale”.

10
Cu toate acestea, sub imperiul legii anterioare (Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi
inovaţiile), s-a susţinut în doctrină că: "[…] în mod implicit, din economia legii române
rezultă că dreptul exclusiv cuprinde ca element de bază al conţinutului său exploatarea
industrială a invenţiei. Or, actele de folosire a unui brevet în scopuri personale, casnice sau
experimentale nu pot avea un caracter industrial.
De altfel, există şi principiul că brevetul este destinat industriei, şi nu ştiinţei. Datorită
absenţei caracterului lor industrial, asemenea acte nu pot fi interzise de către titularul
brevetului şi nici incriminate drept contrafacere.
Astfel, persoana care construieşte un aparat pentru nevoile casnice (pentru aerisire
condiţionată, pentru bucătărie, pentru folosirea razelor solare ca sursă energetică de încălzire a
locuinţei personale) nu aduce atingere dreptului exclusiv al titularului brevetului. Dar, în
momentul în care persoana construieşte exemplare de pe aparatele respective pentru alte
persoane, indiferent de modul de transmitere către acestea, se încalcă brevetul. În cadrul
folosirii personale, se pot enumera aparatele construite pentru nevoile persoanei: un aparat de
bărbierit brevetat, un stilou, un aparat de masaj, o încuietoare de valiză sau casetă etc." 56
Această opinie a rămas izolată, arătându-se, în esenţă, că – de lege lata - în lipsa unui
text expres nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de
proprietate industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse
interpretării restrictive. 57 Nu mai puţin însă, argumentele atunci folosite şi-au păstrat
întotdeauna valabilitatea sub aspectul relevării raţiunilor avute în vedere de conţinutul actual
al art. 33 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 64/1991.
15. Domeniu. Interpretarea restrictivă a textului înlătură de la aplicarea sa orice acte care
nu sunt realizate exclusiv (i) în cadru privat şi (ii) în scop necomercial. Este vorba despre două
condiţii cumulative. De aceea, deşi – de exemplu - activităţile statale 58 sau cele educaţionale pot
să nu aibă scopuri comerciale, acestea nu pot fi totuşi încadrate în domeniul art. 33 alin. 1 lit. c),
deoarece nu se realizează „în cadru privat”. 59
În orice caz, produsele rezultate din astfel de activităţi (care întrunesc cele două condiţii
cumulative) nu pot fi comercializate.
§4. DREPTUL DE FOLOSIRE A INVENŢIEI CA URMARE A EPUIZĂRII
DREPTULUI ASUPRA OBIECTULUI INVENŢIEI BREVETATE
16. Sediul materiei. Conform art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1991, în redactarea
conferită prin art. I pct. 39 din Legea nr. 28/2007 60 și ulterior renumerotării din 2014, "Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] d) comercializarea sau
oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de produs, obiect al
invenţiei, care au fost vândute anterior de către titularul de brevet sau cu acordul său
expres."
Dispoziţiile legale reproduse sunt inspirate din art. 30 bis al Legii franceze asupra
brevetelor de invenţie din 1968, astfel cum a fost modificat prin Legea din 1978, text devenit
actualul art. L.613-6 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa - cel dintâi stat care a
edictat o asemenea reglementare, inspirată din aşa-numita teorie a "epuizării dreptului de
proprietate industrială".

56
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti,
1977, p. 201.
57
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 139.
58
De exemplu, în domeniul apărării naţionale. (Sub acest aspect, a se vedea A. Chavanne, J.J.
Burst, op.cit., p. 264).
59
A se vedea, în acest sens, W. R. Cornish, op.cit., p. 214.
60
În baza art. II alin. (1) al Legii nr. 28/2007, prevederile pct. 39 (precum şi cele ale pct. 35,
prin care a fost modificat art. 31 alin. 1 şi 2) al art. I din acest act normative au intrat în vigoare la data
de 22 ianuarie 2007, aşadar mai devreme decât celelalte prevederi, care au intrat în vigoare la 3 luni (19
aprilie 2007) de la publicarea legii, conform art. II alin. (2) al acesteia.

11
 17. Raţiune şi conţinut. În mod paradoxal, teoria epuizării dreptului de proprietate
industrială a fost elaborată de doctrina germană 61, combătută de doctrina franceză 62, dar
însuşită de legiuitorul francez 63, pentru ca ulterior să fie preluată şi de către legiuitorul
german.
Conform acestei teorii, dreptul de exploatare exclusivă este epuizat din momentul
punerii în circulaţie a produsului protejat prin brevet, deoarece această punere în circulaţie
valorează, deopotrivă, şi ca o cesiune a dreptului exclusiv al titularului de brevet cu privire la
acel produs concret. În continuare, titularul brevetului nu se mai poate opune - invocând
dreptul exclusiv, acum epuizat - folosirii, conform voinţei dobânditorului, a acelui bun; cu
toate acestea, titularul brevetului se poate opune acelor modalităţi de folosire a produsului pe
care, eventual, le-a interzis expres prin contractul încheiat cu dobânditorul sau care sunt
contrare dreptului concurenţei (aşadar, întemeindu-se nu pe dreptul proprietăţii industriale, ci
pe dreptul contractelor sau pe dreptul concurenţei).
Dimpotrivă, adversarii teoriei epuizării 64 arată că dreptul de exploatare exclusivă nu
se epuizează prin comercializarea produsului în care este încorporată invenţia, deoarece
înstrăinarea acelui bun concret nu echivalează cu o cesiune, ci numai cu o licenţă implicită
acordată dobânditorului. În consecinţă, titularul brevetului îşi păstrează prerogativa de a
acţiona în contrafacere pe dobânditorul produsului care ar încălca limitările de utilizare ce ar
fi fost impuse de către cel dintâi. 65 Astfel cum s-a remarcat, "Dar şi în această concepţie,
titularul de brevet nu se poate opune folosinţei cumpărătorului decât limitând-o prin
contractul încheiat cu acesta. Soluţia este doar aparent identică aceleia propuse de teoria
epuizării, întrucât în cadrul teoriei epuizării limitările folosinţei apar ca excepţionale, iar în
cazul încălcării lor se aplică dreptul comun al contractelor, în timp ce în a doua ipoteză
limitările apar ca ţinând de însăşi natura licenţei şi nerespectarea lor se plasează în contextul
proprietăţii industriale, de vreme ce dreptul, rezultat din brevet, nu este epuizat." 66
18. Efecte. În dreptul român, aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. d) din Legea
nr. 64/1991 atrage consecinţa că, după înstrăinarea cu titlu oneros 67, de către însuşi titularul
brevetului, a produsului în care este încorporată invenţia brevetată, nu constituie contrafacere

61
A se vedea U. Schatz, Épuisement des droit conféré par les brevets et contrefaçon, în
"Revue trimestrielle de droir européen", 1969, p. 451. De asemenea, a se vedea B. Castelli,
L'épuisement du droit intellectuel en droit allemand, français et communautaire, PUF, Paris, 1990,
passim.
62
A se vedea: Travaux de la premičre rencontre de propriété industrielle. Lépuisement du
droit du breveté, Nice, 1970, Colecţia CEIPI, Librairies Techniques, Paris, 1971, passim; A. Chavanne,
J.J. Burst, op.cit., p. 175.
63
Numai după ce jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg a preluat teoria
epuizării dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei brevetate în cazul Centrafarm v. Sterling
Drug (1974) (apud J. Schmidt-Szalewska, J. L. Pierre, op.cit., p. 278; aceşti autori disting între
problema epuizării în cadrul dreptului intern şi aceea a epuizării în cadrul dreptului comunitar - op.cit.,
p. 80 - 81 şi p. 278 - 283).
64
"În Marea Britanie, relaţia dintre drepturi şi distribuţia de bunuri nu a cunoscut în trecut nici
un fel de concept general de epuizare a dreptului. Abordarea a variat în raport cu materia avută în
vedere. În cazul dreptului invenţiilor (în contrast cu situaţia din alte sisteme majore de drept al
invenţiilor), britanicii au adoptat în mod tradiţional poziţia contrară <epuizării>: în principiu, utilizările
şi vânzările subsecvente au continuat să necesite licenţa acordată de către titularul brevetului" (W. R.
Cornish, op.cit., p. 33). Cu toate acestea, acest autor subliniază şi analizează implicaţiile
reglementărilor comunitare asupra acestei concepţii tradiţionale din dreptul englez (Ibidem, p. 216 -
218).
65
Spre a fundamenta această poziţie, în doctrina franceză se arată că teoria epuizării dreptului
"[…] este explicabilă în dreptul german, fiindcă, în acest sistem juridic, dreptul titularului de brevet
este definit ca un monopol de fabricare şi de primă punere în circulaţie a produsului protejat. În
sistemul dreptului francez, structura dreptului titularului brevetului este […] diferită: acest drept nu este
un drept de a face … ci de a interzice" (A.Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 175).
66
A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 127 - 128.
67
Textul legal se referă numai la "vânzare", dar este raţional ca, pentru identitate de raţiune,
el să se aplice oricărei înstrăinări cu titlu oneros.

12
actele ulterioare de comercializare sau de oferire spre vânzare 68 realizate pe teritoriul
României sau al altor state componente ale României de către sub-dobânditorii produsului.
§5. DREPTUL DE FOLOSIRE ÎN SCOPURI EXPERIMENTALE
19. Sediul materiei. Această limită specială a dreptului la exclusivitatea exploatării
invenţiei brevetate este reglementată prin lit. e) din art. 33 alin. (1) al Legii nr. 64/1991 (textul
fiind introdus 69 prin art. I pct. 40 din Legea nr. 28/2007): "Nu constituie încălcarea
drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu
caracter necomercial, a obiectului invenţiei brevetate".
20. Raţiune. Anterior Legii nr. 64/1991, legislaţia română în materie de invenţii nu a
reglementat niciodată în mod expres o asemenea limită specială. Cu toate acestea, astfel cum
am arătat atunci când am analizat dreptul de producere sau de folosire a invenţiei exclusiv în
cadru privat şi în scop comercial (art. 33 alin. (1) lit. c), sub imperiul legii anterioare (Legea
nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile), s-a susţinut în doctrină – şi în această privinţă – că
„actele de folosire a unui brevet în scopuri [...] experimentale nu pot avea un caracter
industrial.” 70 Deşi această opinie a rămas pe bună dreptate izolată (fiind acceptată numai de
lege ferenda) 71, totuşi argumentele atunci folosite şi-au păstrat întotdeauna valabilitatea sub
aspectul relevării raţiunilor avute în vedere de conţinutul actual al art. 33 alin. 1 lit. e) din
Legea nr. 64/1991.
În plus, este necesar să se mai aibă în vedere că viitorul utilizator al unei invenţii
brevetate ce urmează a face obiectul unei cesiuni ori al unei licenţe trebuie să fie pus în situaţia
de a verifica, anterior încheierii contractului, exactitatea descrierii invenţiei şi rezultatul real pe
care aplicarea acesteia îl asigură. 72
21. Domeniu. Interpretarea restrictivă a textului exclude orice acte care nu sunt realizate
cu un scop strict experimental Atunci însă când asemenea acte sunt efectuate de către o
întreprindere este evident că scopul final este acela al unei exploatări efective ulterioare. În orice
caz, produsele rezultate din experimentare nu pot fi comercializate. De efectele art. 33 alin. (1)
lit. e) beneficiază însă persoana care experimentează în vederea perfecţionării unei invenţii şi, în
consecinţă, spre a dobândi un brevet de perfecţionare 73 - deşi aceasta constituie o finalitate
comercială.
§6. DREPTUL DE FOLOSINŢĂ PERSONALĂ ULTERIOARĂ
22. Sediul materiei. Potrivit art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, "Nu
constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32: […] f) folosirea cu bună-
credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către terţi în
intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea
brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul
existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis
decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul
care este afectat exploatării invenţiei;".

68
Precizarea din nota de subsol anterioară operează şi de această dată.
69
Este vorba, de fapt, despre o re-introducere a acestei limite a exclusivităţii, care – într-o
redactare diferită – era cuprinsă în art. 37 lit. c) din forma iniţială a Legii nr. 64/1991: „producerea sau
folosirea invenţiei exclusiv cu scop experimental”. (Pentru analiza acestei dispoziţii legale, a se vedea
L. Mihai, Invenţia, 2002, p. 148-149). În mod inexplicabil, prevederile legale menţionate au fost
abrogate prin Legea nr. 202/2003. Cu toate acestea, din nou inexplicabil, Regula 68 alin. (1) lit. b), alin.
(2) şi alin. (3) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 a continuat să facă referire la această
limită a exclusivităţii.
70
A se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor prin brevete, Editura Academiei, Bucureşti,
1977, p. 201.
71
A se vedea A. Petrescu, L. Mihai, Invenţia, p. 139, unde s-a arătat, în esenţă, că în lipsa unui
text expres, nu se putea ajunge la concluzia existenţei unor limite ale dreptului subiectiv de proprietate
industrială, acestea având caracter de excepţie şi, de aceea, fiind supuse interpretării restrictive.
72
A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 265.
73
Ibidem.

13
 23. Raţiune şi ipoteză. La fel ca şi dreptul de folosinţă personală anterioară 74, această
limită a exclusivităţii exploatării invenţiei constituie recunoaşterea pe plan legislativ a unei
consecinţe impuse de echitate. De această dată însă, ipoteza avută în vedere de legiuitor nu este
situată anterior brevetării invenţiei, ci după eliberarea brevetului, ba chiar după încetarea
valabilităţii acestuia. Survenirea ipotezei reglementate prin art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr.
64/1991 presupune luarea în consideraţie, mai întâi, a prevederilor art. 40 alin. (2) şi (3), potrivit
cu care: „(2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează
anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului.
(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din
brevet. Decăderea titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor
de invenţie şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere
în vigoare pot fi plătite şi anticipat, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a
prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate depăşi 4 ani.”
Aşa fiind, de la data publicării decăderii din brevet a titularului acestuia, invenţia va
cădea în domeniul public. Totuşi, conform art. ,35, brevetul poate fi revalidat de O.S.I.M. la
cererea celui decăzut din drept, dacă acesta invocă "motive justificate" 75 în termen de cel mult
6 luni 76 de la publicării decăderii, iar hotărârea de revalidare se publică în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială.
În aceste condiţii, este posibil ca un terţ, încrezându-se în efectele publicării hotărârii
de decădere, să înceapă a exploata invenţia căzută în domeniul public sau să ia măsuri
efective şi serioase în vederea exploatării acesteia. După revalidarea brevetului, continuarea
activităţilor terţului ar constitui contrafacere, cu toate consecinţele prevăzute de lege. Nu mai
puţin, din evidente motive de echitate, prevederile art. 33 alin. (1) lit. f) îi permit continuarea
exploatării în acelaşi volum cu acela existent la momentul publicării revalidării.
24. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite în vederea
funcţionării acestei limite speciale a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate:
a) terţa persoană a folosit sau a luat măsuri efective şi serioase de folosire a invenţiei
brevetate de către titular; pentru conturarea conceptelor de "folosire" şi, respectiv, de "luare
de măsuri efective şi serioase" se poate recurge, în principiu, la precizările referitoare la
conceptele de "aplicare" şi, respectiv, "luare de măsuri efective şi serioase" din domeniul
dreptului de folosire personală anterioară reglementat prin art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
64/1991 77;
b) aceste activităţi s-au desfăşurat între momentul publicării decăderii din drepturi a
titularului de brevet şi momentul publicării revalidării brevetului 78; considerăm că, dacă
aceste activităţi au început anterior publicării decăderii din drepturi a titularului de brevet,
aşadar la un moment în care invenţia nu se afla încă în domeniul public, continuarea acestor
activităţi după momentul publicării decăderii nu poate transforma contrafacerea iniţială într-o
activitate ocrotită de lege (prin dispoziţiile art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991).
c) observăm că, spre deosebire de situaţia existentă anterior modificării din anul 2002
a Legii nr. 64/1991, când art. 40 alin. 2 nu indica necesitatea existenţei bunei-credinţe a
terţului beneficiar, astăzi art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 64/1991, introduce o diferenţiere
nerezonabilă între ipoteza în care terţul „foloseşte” invenţia şi aceea în care este vorba despre
„luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei”, în sensul că numai pentru prima

74
În alte lucrări, instituţia este analizată împreună cu "dreptul de posesiune şi folosire
anterioară" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 197) sau, deşi este analizată separat (sub denumirea
"dreptul de posesiune ulterioară şi personală"), este considerată o variantă a dreptului de posesiune
anterioară şi personală (V. Roş, op.cit., p. 393).
75
Este vorba, de fapt, despre motive "temeinice" (fiindcă pentru orice motive se pot găsi
"justificări").
76
Acesta este un termen de decădere (iar nu de prescripţie). În consecinţă, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 2545 – 2547 din noul Cod civil.
77
A se vedea supra, §6, din cadrul prezentei Secțiuni.
78
Din jocul reglementărilor aplicabile, rezultă că - teoretic - intervalul maxim de timp
înăuntrul căruia se pot desfăşura aceste activităţi este de 6 luni.

14
ipoteză este prevăzută şi condiţia existenţei bunei-credinţe. Socotim însă că aceasta constituie
doar o eroare de tehnică legislativă, deoarece „ubi eadem ratio eadem solutio esse debet”. 79
Aşa fiind, existenţa bunei-credinţe a terţului la momentul în care „foloseşte” sau „ia măsuri
efective şi serioase de folosire a invenţiei” constituie cea de-a treia condiţie cumulativă. 80
25. Efecte. Dacă sunt întrunite cele trei condiţii cumulative expuse mai sus, terţul
poate continua şi după publicarea revalidării activităţile începute anterior publicării decăderii,
fără ca aceste activităţi să poată fi considerate contrafacere. Este însă necesar ca utilizarea
invenţiei să nu depăşească „volumul existent" la data naşterii dreptului de folosire personală
anterioară, care este data publicării menţiunii revalidării.
Acest drept permite numai folosirea personală, neputând fi transmis decât deodată cu
întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului afectat exploatării acelei
invenţii.
§7. LICENŢELE OBLIGATORII
26. Categorii. După modificarea prin Legea nr. 203/2002 a Legii nr. 64/1991, aceasta
din urmă reglementează trei categorii de licenţe obligatorii, astfel: (A) licenţa obligatorie pentru
caz de neexploatare - art. 43 alin. (1) – (3): (B) licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale –
art. 43 alin. (4) – (6); (C) licenţa obligatorie de dependenţă – art. 43 alin. (7).
În lumina prevederilor art. 30 şi 31 din TRIPS, noua reglementare nu a mai păstrat
instituţia aşa-numitelor „licenţe din oficiu” (prevăzute de art. 50 – 52 din Legea nr. 64/1991, în
redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 203/2002) 81, instituţie care, parţial, a fost
absorbită de instituţia licenţei obligatorii pentru cazuri excepţionale.
§7.A. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare
27. Sediul materiei. Conform art. 43 alin. (1) – (3) din Legea nr. 64/1991: "(1) La
cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie
la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen
de 3 ani de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost
insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice
inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile
comerciale de aplicare a invenţiei.
(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza
circumstanţelor date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o
înţelegere într-un termen rezonabil.”
28. Raţiune şi ipoteză. Scopul fundamental al oricărei legislaţii având ca obiect
invenţiile îl constituie stimularea realizării de invenţii, în vederea aplicării acestora spre
beneficiul omenirii. "Monopolul" de exploatare a invenţiei brevetate nu trebuie "pervertit", prin
blocarea utilizării invenţiei, ci trebuie să fie folosit tocmai în vederea atingerii scopului
fundamental menţionat. De aceea, titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de
exploatare a acesteia, ci şi, cu anumite circumstanţieri, inventatorului îi revine o obligaţie –
juridică – de a proceda, în cadrul anumitor termene limită, la exploatarea invenţiei brevetate, în
caz contrar fiind aplicabile sancţiuni, printre care licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare. 82

79
Potrivit art. 56 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, "Aplicarea invenţiei
sau luarea măsurilor în vedere aplicării ei, efectuată cu bună-credinţă înainte de repunerea în termen
a titularului brevetului, dă dreptul la aplicarea în continuare a invenţiei şi nu poate fi transmisă decât
împreună cu patrimoniul ori cu o fracţiune a acestui patrimoniu sau în cazul reorganizării persoanei
juridice" (sublinierea noastră, L.M.).
80
Chiar şi sub imperiul reglementării anterioare modificării din anul 2002, am arătat că „În
orice caz însă, atunci când este vorba despre mai mult decât simpla absenţă a bunei-credinţe, ne aflăm
în prezenţa fraudei, iar fraus omnia corrumpit” (L. Mihai, op.cit., 2002, p. 156).
81
A se vedea L. Mihai, op.cit., 2002, p. 170 – 182.
82
Reamintim că în Statele Unite ale Americii nu există obligaţia titularului de brevet de a
exploata invenţia, sub sancţiunea instituirii unei licenţe obligatorii; nu mai puţin, o asemenea
neexploatare poate determina implicaţii pe planul legislaţiei anti-trust. (A se vedea A. R. Miller, M.
Davis, Intellectual Property: Patents, Trademarks and Copyright in a Nutshell, ediţia a II-a, West
Publishing Co., St. Paul, 199l0, p. 129).

15
Se poate chiar considera că această formă de licenţă obligatorie reprezintă o manifestare în forme
specifice a instituţiei abuzului de drept, în sensul că dreptul subiectiv de exploatare exclusivă nu
mai este ocrotit (în integralitate) atunci când se face dovada că este exercitat într-un mod excesiv
şi nerezonabil. 83
Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare constituie o evoluţie legislativă, în raport
cu dispoziţiile art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea asupra brevetelor de invenţie din 17 ianuarie 1906,
potrivit cu care: "Brevetul pierde validitatea sa: […] c) Când brevetatul n-a exploatat invenţia sa
în ţară în interval de 4 ani, socotiţi de la data brevetului, sau când exploataţia a fost întreruptă
pe timp de doi ani". 84 Conferinţa de la Lisabona din 1958 pentru revizuirea Convenţiei de la Paris
din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale a constatat că decăderea reprezintă o sancţiune
prea aspră, astfel încât, printre altele, a modificat dispoziţiile art. 5 lit. A) pct. 2) - 4) din
Convenţie, care în prezent au următorul conţinut: "2) Fiecare ţară a uniunii va putea lua măsuri
legislative care să prevadă concesiunea de licenţe obligatorii, pentru a preveni abuzurile care ar
putea să rezulte din exercitarea dreptului exclusiv conferit de brevet, ca de exemplu în caz de
neexploatare.
3) Decăderea din drepturile conferite de brevet nu va putea fi prevăzută decât pentru
cazul în care concesiunea de licenţe obligatorii s-r fi dovedit insuficientă pentru a preveni aceste
abuzuri. Nici o acţiune în decădere sau în anulare a unui brevet nu va putea fi introdusă înainte
de expirarea a doi ani de la concesiunea primei licenţe obligatorii.
4) O licenţă obligatorie nu va putea fi cerută din cauză de neexploatare sau de
insuficientă exploatare înainte de expirarea unui termen de patru ani de la depozitul cererii de
brevet sau de trei ani de la acordarea brevetului, termenul care expiră cel mai târziu fiind cel
care se aplică; ea va fi refuzată dacă brevetatul îşi justifică lipsa de acţiune cu motive valabile.
O astfel de licenţă obligatorie va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub
forma de concesiune de sub-licenţă, decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul
de comerţ care exploatează licenţa respectivă."
În aplicarea acestor prevederi internaţionale, Decretul nr. 884/1967 privind invenţiile şi
inovaţiile a reglementat pentru prima dată în România, prin art. 24, licenţa obligatorie, instituţie
care a fost menţinută şi prin art. 46 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, precum
şi, în prezent, prin art. 43 şi urm din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.
Reamintim că materia este reglementată şi prin art. 30 şi 31 din TRIPS. 85
29. Condiţii. Următoarele condiţii cumulative trebuie să fie îndeplinite pentru
acordarea unei licenţe din oficiu:
a) invenţia este brevetată în România; nu importă dacă titularul este subiect de drept
din România sau din străinătate;
b) a expirat un termen de 4 ani calculat de la data depozitului reglementar naţional
sau a expirat un termen de 3 ani calculat de la data acordării brevetului, socotindu-se termenul
care expiră cel mai târziu 86; deşi legea nu prevede în mod expres, socotim că licenţa
obligatorie poate fi solicitată cu succes şi în ipoteza în care înăuntrul acestor termene iniţiale
invenţia a fost aplicată, dar, după consumarea termenului care expiră cel mai târziu, această
aplicare este abandonată pentru cel puţin 4 ani 87;

83
Potrivit art. 15 din noul Cod civil, “Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma
sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.”
84
Acest text şi-a păstrat redactarea iniţială chiar şi după modificarea Legii din 1906 prin
Legea din 21 februarie 1907 şi prin Legea din 6 august 1927.
85
Prevederile art. 30 şi 31 din TRIPS sunt reproduse supra, în Secțiunea I a prezentului
Capitol.
86
"În cazul în care invenţia a fost exploatată după împlinirea termenului de 3 ani [stabilit prin
Decretul nr. 884/1967, dar echivalent termenelor de 4 ani sau de 3 ani reglementate prin art. 43 alin. (1)
din Legea nr. 64/1991 - sublinierea noastră, L.M.], dar mai înainte de introducerea cererii pentru
acordarea licenţei obligatorii, aceasta nu se poate acorda" (I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192).
87
Nu selectăm celălalt termen ș(i anume, termenul de 3 ani) reglementat prin art. 43â3 alin.
(1) din Legea nr. 64/1991, deoarece este natural ca în această materie interpretarea să se facă în
favoarea titularului de brevet.

16
 c) înăuntrul termenului stabilit conform regulii imediat anterioare, invenţia nu a fost
aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul României; aplicarea (suficientă) a acelei
invenţii în străinătate nu împiedică acordarea licenţei obligatorii88; exploatarea pe teritoriul
României poate fi reprezentată fie de activitatea desfăşurată de către titularul brevetului, fie de
aceea desfăşurată de către beneficiarul unei licenţe contractuale 89; cu titlu de exemplu,
următoarele activităţi au fost considerate insuficiente spre a împiedica sancţionarea
neîndeplinirii obligaţiei de exploatare de către titularul brevetului: simplele încercări făcute în
atelierele titularului; un act izolat de fabricaţie; o instalaţie impracticabilă, cu maşini defecte;
anunţurile din presă conţinând oferte de acordare a licenţei; fabricarea aflată în disproporţie
vădită cu importanţa exploatării aceleiaşi invenţii în străinătate, ce conduce la concluzia unui
simulacru de exploatare 90; de asemenea cu titlu de exemplu, următoarele activităţi au fost
considerate ca aplicare suficientă pe teritoriul statului care a acordat brevetul: fabricarea însăşi
a maşinii brevetate, nefiind neapărat necesar să se facă dovada şi a vânzării acesteia; aplicarea
neîntreruptă a obiectului brevetat, chiar dacă aplicarea este de minimă importanţă; fabricarea
în proporţii mici, dar reală; concesiunea unei licenţe de fabricare imediat utilizată; instalarea
unui atelier de fabricare ce a necesitat investiţii mari, la care se adaugă oferte de licenţe şi
depozitări de materiale anume construite pentru această investiţie 91; 92
d) titularul brevetului "nu poate să îşi justifice 93 inacţiunea"; sub acest aspect, poate fi
vorba, de exemplu, despre obstacole tehnice sau economice, dar nu şi - bunăoară - existenţa
unor negocieri pentru acordarea licenţei, sau existenţa exploatării reprezentate de
contrafacerea comisă de un terţ etc. 94; condiţia nu este îndeplinită atunci când invenţia
principală nu este exploatată, dar se exploatează invenţia de perfecţionare acelei dintâi; pe de
altă parte, neexploatarea brevetului de perfecţionare nu este acoperită prin exploatarea
brevetului principal 95;

88
Se consideră (a se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, Brevetele de invenţiune.
Comentar teoretic şi practic al Legii asupra brevetelor de invenţiune, cu jurisprudenţa română şi
străină şi îndrumări tehnice, Bucureşti, 1936, p. 67) că importul din străinătate pe teritoriul statului
care a eliberat brevetul nu constituie aplicare a invenţiei în acest din urmă stat. În acelaşi sens s-a
pronunţat şi jurisprudenţa franceză (a se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
89
În acest sens, a se vedea I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192.
90
A se vedea B. Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67 (şi bibliografia acolo
indicată).
91
Ibidem.
92
Articolul L.613-11 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa, corespondent al art. 4943
din Legea nr. 64/1991, stabileşte - la pct. 2 - condiţia conform căreia "produsul brevetat nu a fost
comercializat într-o cantitate suficientă spre a satisface necesităţile pieţei franceze"; socotim că
această formulare poate sugera un criteriu care să faciliteze conturarea conţinutului conceptului de
"insuficientă aplicare" din legea română.
Aceeaşi finalitate o poate avea şi cunoaşterea cazurilor socotite întemeiate pentru acordarea
licenţelor obligatorii potrivit dreptului englez, astfel: 1) invenţia nu este exploatată la întreaga
capacitate ce este rezonabil practicabilă; 2) cererea internă pentru produsul brevetat nu este satisfăcută
în condiţii rezonabile sau este satisfăcută într-o măsură substanţială prin import; 3) exploatarea
invenţiei în ţară este stânjenită sau împiedicată de importul din străinătate; 4) refuzul acordării de
licenţe (în condiţii rezonabile) nu permite ca o piaţă potenţială de export să fie aprovizionată cu
produse fabricate în ţara care a eliberat brevetul sau prejudiciază înfiinţarea sau dezvoltarea industriei
interne. Pentru expunerea acestor cazuri (inclusiv cu indicarea unor precedente judiciare), a se vedea
W. R. Cornish, op.cit., p. 256.
93
În sensul că nu îşi poate justifica în mod temeinic inacţiunea (deoarece „justificări” se pot
găsi oricând).
94
A se vedea: I. Cameniţă, Protecţia invenţiilor, p. 192; A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p.
229 (şi jurisprudenţa franceză acolo indicată).
95
În acest sens, G. Vander Haeghen, Brevets d'invention, Bruxelles, 1928, nr. 517 (apud B.
Scondăcescu, V. Longhin, I. Richter, op.cit., p. 67).

17
 e) nu s-a ajuns la o înţelegere între titularul brevetului şi persoana interesată, privind
condiţiile şi modalităţile comerciale de utilizare a invenţiei 96 (de exemplu, încheierea unei
licenţe contractuale sau a unui contract de cesiune). 97
30. Procedura de acordare. Acordarea licenţei obligatorii presupune desfăşurarea
unei proceduri judiciare.
30.1. Solicitantul. În acest scop, "orice persoană interesată" (alin. (1) al art. 43)
poate sesiza Tribunalul Bucureşti, pentru ca, în cadrul unui proces civil, în contradictoriu cu
titularul brevetului de invenţie (care va avea calitatea procesuală de pârât), să facă dovada
îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute expres de alin. (1) – (3) din art. 43.
Reclamantul ("orice persoană interesată") poate fi persoană fizică sau persoană
juridică (aceasta din urmă, de drept privat sau de drept public 98). Se pune, însă, problema
dacă, în afara condiţiilor expres prevăzute de art. 43 alin. (1) – (3), mai este nevoie să fie
făcute anumite dovezi cu privire la persoana însăşi a reclamantului. Mai precis, este vorba
despre faptul că în alte legislaţii (de exemplu, în dreptul francez 99) se prevede că solicitantul
trebuie să facă dovada că se află în situaţia de a exploata invenţia "într-o modalitate efectivă şi
serioasă" (iar, dacă este cazul, instanţa poate să ordone efectuarea unei expertize asupra
acestei capacităţi de exploatare a invenţiei). În dreptul român, o asemenea exigenţă nu este
prevăzută. Nu este, totuşi, mai puţin adevărat, că art. 43 alin. (1) şi alin. (3) pretind ca
acţiunea să fie formulată de o "persoană interesată" (sublinierea noastră, L.M.). Socotim că
această formulare nu poate să aibă o semnificaţie tautologică, în sensul că legiuitorul ar fi
intenţionat să repete, în cuprinsul redactării acestei dispoziţii legale concrete, principiul că una
dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile este existenţa "interesului".100 Aşa fiind, rezultă
că, întrucât intenţia legiuitorului a avut o altă finalitate, se poate lua în considerare
posibilitatea ca instanţa judecătorească să cerceteze dacă solicitantul este o persoană
"interesată", adică aptă să exploateze invenţia ce constituie obiectul cererii sale, fiindcă nu
poate avea "interesul" obţinerii unei licenţe obligatorii decât persoana care se află în poziţia
de a putea să treacă la exploatarea efectivă a acesteia, într-o modalitate sau alta. Tot astfel,
interpretarea pe care am întrevăzut-o se poate baza şi pe constatarea că solicitantul trebuie să
facă dovada, printre altele a faptului că nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularul brevetului; or,
realizarea de astfel de negocieri de către un solicitant care nu deţine capacitatea efectivă de
exploatare ulterioară a invenţiei îi poate permite titularului de brevet să îşi justifice inacţiunea
de a nu fi aplicat invenţia prin intermediul licenţei acordate acestui solicitant necalificat.
În plus, după modificarea Legii 64/1991 prin Legea nr. 203/2002, la aceeaşi concluzie
se poate ajunge şi prin invocarea alin. (3) al art. 44, potrivit căruia „Licenţele obligatorii vor fi
autorizate în principal pentru aprovizionarea pieţei.” 101
30.2. Instanţa judecătorească. În ceea ce priveşte instanţa judecătorească sesizată,
trebuie observat că Tribunalul Bucureşti are competenţă exclusivă ca primă instanţă. Conform
art. 46 alin. (2), hotărârea Tribunalului Bucureşti poate fi atacată numai cu apel la Curtea de
Apel Bucureşti.

96
"Condiţiile excesive propuse de către titularul brevetului echivalează cu un refuz" (A.
Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 228).
97
Totuşi, conform alin. (7) al art. ,44, „În cazul în care o licenţă obligatorie este autorizată
pentru a remedia o practică anticoncurenţială, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 43 alin. (3) și (4) și
art. 44 alin. (3)” – aşadar nici această condiţie analizată în text.
98
Conform alin. (4) al art. 44, „Beneficiarul licenţei obligatorii poate fi inclusiv Guvernul sau
terţii autorizaţi de acesta.”
99
A se vedea A. Chavanne, J. J. Burst, op.cit., p. 229 (şi jurisprudenţa acolo citată).
100
Asupra "interesului", ca una dintre condiţiile generale de exerciţiu ale acţiunii civile, a se
vedea, de exemplu, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Volumul I. Teoria
generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p. 270 - 273 (şi bibliografia acolo indicată).
101
Totuşi, pentru invenţiile din domeniul tehnologiei de semiconductori, licenţa obligatorie
„va fi acordată numai pentru scopuri publice necomerciale sau pentru a remedia o practică stabilită
ca fiind anticoncurenţială, ca urmare a unei proceduri judiciare su administrative” (art. 47 alin (4)
teza finală).

18
 30.3. Înregistrarea licenţei obligatorii. În baza art. 47, licenţa obligatorie trebuie să
fie înregistrată la O.S.I.M. (după caz: în Registrul naţional al cererilor de brevet de invenţie
depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie), care procedează la publicarea în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială a menţiunii acordării licenţei obligatorii, în termen
de o lună de la primirea comunicării hotărârii judecătoreşti rămase definitivă şi irevocabilă,
prin grija persoanei interesate. Aceeaşi procedură este urmată şi în cazul retragerii licenţei
obligatorii. Deşi nu există nici o prevedere expresă în acest sens, trebuie decis că publicarea
produce efecte numai faţă de terţi, iar nu şi între părţi, faţă de care hotărârea judecătorească
este opozabilă din momentul în care a rămas definitivă şi irevocabilă 102. 103
31. Efecte. Dacă sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă expuse mai sus, terţul
solicitant dobândeşte dreptul de exploatare a invenţiei, şi anume – astfel cum dispune art. 44
alin. (1) - în condiţiile stabilite prin hotărârea judecătorească „în ceea ce priveşte întinderea şi
durata acestora 104 [ale licenţelor obligatorii – precizarea noastră, L.M.], nivelul remuneraţiei
cuvenite deţinătorului dreptului, stabilit în raport cu valoarea comercială a licenţelor
acordate.” 105 Aşadar, licenţa obligatorie este limitată în timp şi cu titlu oneros.
În plus, astfel cum dispune în mod expres acelaşi text legal, aceasta este o licenţă
neexclusivă. Rezultă că, după acordarea unei licenţe obligatorii, titularul brevetului îşi
păstrează dreptul de a conferi licenţe contractuale altor beneficiari, precum şi că este posibilă
acordarea, în condiţiile legii, şi a altor licenţe obligatorii (fiindcă exploatarea realizată de
beneficiarul licenţei obligatorii acordate nu îl scuteşte pe titularul brevetului de a-şi îndeplini
propria sa obligaţie de aplicare a invenţiei pe care a brevetat-o). La aceeaşi concluzie conduce
şi art. 44 alin. (3), care subliniază că „Licenţele obligatorii vor fi autorizate în principal
pentru aprovizionarea pieţei.” Totuşi, trebuie precizat că existenţa unei licenţe obligatorii va
constitui un element de care nu poate să facă abstracţie instanţa judecătorească învestită de
către un alt solicitant cu o altă cerere de licenţă obligatorie, pur şi simplu pentru că urmează
să se ţină seama de necesităţile concrete ale pieţei, în sensul asigurării unui profit ca urmare a
exploatării acelei invenţii. Cu alte cuvinte, existenţa pe una şi aceeaşi piaţă a unui anumit
număr de utilizatori ai invenţiei brevetate ar fi de natură să disipeze foarte mult monopolul
temporar, ceea ce poate echivala cu căderea invenţiei în domeniul public. Aşa fiind, nu
excludem dreptul unui beneficiar de licenţă obligatorie de a participa în procesul purtat între
un alt solicitant şi titularul brevetului de invenţie, în condiţiile prevăzute de art. 61 şi urm. din
Codul de procedură civilă pentru participare terţilor în procesul civil. Astfel cum s-a
observat. "[…] în lipsa unei dispoziţii exprese (existente în alte legislaţii), beneficiarul licenţei
obligatorii nu va avea calitatea de a intenta o eventuală acţiune în contrafacere a brevetului
(prevăzută de art. 56 din lege)." 106

102
Pentru exprimarea unei opinii care pare contrară, a se vedea V. Roş, op.cit., p. 411.
103
Toate actele efectuate de către beneficiarul licenţei anterior hotărârii judecătoreşti
constituie contrafacere. (A se vedea A. Chavanne, J.J. Burst, op.cit., p. 230, precum şi jurisprudenţa
acolo indicată).
104
„Întinderea şi durata licenţelor obligatorii vor fi limitate la scopurile pentru care acestea
au fost autorizate [...]” (fraza întâi din alin. (4) al art. 44).
105
Condiţiile licenţei obligatorii stabilite iniţial de către instanţa judecătorească pot fi
modificate ulterior tot de către instanţă, la cererea fie a beneficiarului licenţei obligatorii, fie a
titularului de brevet (a se vedea, în acest sens, A. Chavanne, J. J. Burst, loc.cit.), dar, desigur - adăugăm
noi - numai dacă au intervenit circumstanţe noi, altfel opunându-se principiul autorităţii lucrului
judecat.
106
Y. Eminescu, Comentariu, p. 187 (unde referirea la art. 59 trebuie înţeleasă astăzi, după
republicarea din anul 2003 a Legii nr. 64/1991, ca având în vedere prevederile art. 59 alin. 1). Articolul
L.615-2 alin. 2 din Codul proprietăţii intelectuale din Franţa prevede că beneficiarul licenţei obligatorii
poate introduce acţiunea în contrafacere, dacă, anterior, l-a pus în întârziere pe titularul brevetului iar
acesta a rămas inactiv.

19
 În sfârşit, licenţa obligatorie este personală, astfel cum - în prezent 107 - rezultă în mod
clar din cuprinsul art. 45: „Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea
din întreprindere sau cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare”.
32. Încetarea licenţei obligatorii. Licenţa obligatorie pentru caz de neexploatare
încetează la data indicată în însăşi hotărârea judecătorească prin care a fost instituită. Nu
excludem ca aceeaşi persoană să poată re-edita procedura pentru dobândirea unei noi licenţe
obligatorii, în măsura în care şi de această dată sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
De asemenea, este evident că licenţa obligatorie nu mai poate produce efecte
juridice specifice la momentul încetării (indiferent de motiv) valabilităţii brevetului de
invenţie, când invenţia cade în domeniul public.
În sfârşit, potrivit alin. (1) al art. 46, Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă) poate să
fie sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de
către titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie
acordată anterior, „atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au
încetat să mai existe, cu condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie

107
Anterior abrogării alin. 2 al art. 50 din Legea nr. 64/1991 prin art. I pct. 55 din Legea nr.
28/2007, soluţia asupra problemei dacă licenţa obligatorie putea sau nu să fie transmisă terţilor
întâmpina una dintre cele mai surprinzătoare dificultăţi după modificarea prin Legea nr. 203/2002 a
Legii nr. 64/1991, care în cuprinsul art. 50 conţinea două alineate succesive total contradictorii:
„(1) Licenţa obligatorie nu este transmisibilă decât împreună cu partea de întreprindere sau
cu fondul de comerţ care beneficiază de această utilizare.
(2) Prevederile alin. 1 nu se aplică în cazul în care o licenţă obligatorie a fost acordată
conform art. 48.”
Contradicţia exista fiindcă art. 48 constituia sediul materiei pentru toate cele trei categorii
posibile de licenţă obligatorie, iar nu numai pentru licenţa obligatorie acordată în caz de neexploatare a
invenţiei (alin. 1 - 4 ale art. 48). (Reamintim că art. 48 alin. 5 – 7 reglementa licenţa obligatorie pentru
cazuri excepţionale, iar art. 48 alin. 8 reglementa licenţa obligatorie de dependenţă.)
În aceste condiţii, se ridica întrebarea: care dintre cele două alineate succesive prevalează ?
Suspectăm faptul că alin. (2) al art. 50 conţinea o gravă eroare de tehnică legislativă, în sensul
că în mod cu totul inexplicabil s-a omis indicarea acelor fragmente ale art. 48 (cel mai probabil, a alin.
(8), prin care era reglementată licenţa de dependenţă) ce erau exceptate de la aplicarea regulii stabilite
prin alin. (1) al art. 50. Supoziţia noastră se bazează pe faptul că lit. c) a alin. (8) conţinea reglementări
proprii (de altfel, şi ele extrem de confuze, până la modificarea lor prin art. I pct. 52 din Legea nr.
28/2007) cu privire la transmisibilitate.
Oricum ar fi, singurul lucru clar în legătură cu art. 50 era acela că ansamblul dispoziţiilor sale
era neclar, astfel că devenea necesar ca textul său să fie supus interpretării juridice. În cadrul unui
asemenea demers, era natural să se facă aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din
Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale: "O astfel de licenţă obligatorie
va fi neexclusivă şi ea nu va putea fi transmisă, nici chiar sub forma de concesiune de sub-licenţă,
decât împreună cu partea din întreprindere sau din fondul de comerţ care exploatează licenţa
respectiv" (sublinierea noastră, L.M.).
De aceea, nu ni se pare că, sub acest aspect, contribuţia art. 31 lit. e) din TRIPS (conform
textului: "[…] o astfel de utilizare va fi netransmisibilă, cu excepţia părţii din întreprindere sau a
fondului de comerţ care beneficiază de aceasta") ar fi fost determinantă (pentru această din urmă
poziţie, a se vedea C. I. Stoica, R. Dincă, op.cit., p. 181), fiindcă nu vedem de ce efectul care este
recunoscut acestui din urmă act internaţional în cadrul dreptului intern nu a putut să fie - deja - jucat de
către art. 5 lit. A) pct. 4 teza finală din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii
industriale, care este, de asemenea, un act internaţional căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin.
(2) din Constituţie ("Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."). În
sfârşit, potrivit alin. (1) al art. 51 (astăzi –art. 49), Tribunalul Bucureşti (ca primă instanţă) putea să fie
sesizat, cu o solicitare motivată, de către persoana interesată (în primul rând – desigur – de către
titularul brevetului) spre a pronunţa o hotărâre prin care să fie retrasă licenţa obligatorie acordată
anterior, „atunci când circumstanţele care au condus la acordarea acesteia au încetat să mai existe, cu
condiţia ca interesele legitime ale persoanei care a dobândit-o să fie protejate într-o manieră
corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care au determinat acordarea acesteia
riscă să se producă din nou.”

20
protejate într-o manieră corespunzătoare. Licenţa nu va fi retrasă dacă circumstanţele care
au determinat acordarea acesteia riscă să se producă din nou.”
Deşi din formularea textului nu rezultă în mod direct, apreciem că este natural ca
licenţa să fie retrasă inclusiv în cazul (de fapt, în primul rând în cazul) în care se constată că
beneficiarul acesteia nu şi-a îndeplinit obligaţia de exploatare a invenţiei.
§7.B. Licenţa obligatorie pentru cazuri excepţionale
33. Sediul materiei şi categorii. Potrivit art. 43 alin. (4) şi (5), „(4) În afara situaţiilor
prevăzute la alin.(2), o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul Bucureşti:
a) în situaţii de urgenţă naţională;
b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
c) în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
(5) Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (4) nu
impune îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa
solicitantul sau titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă.”
Textul legal reprodus (care este inspirat de art. 31 din TRIPS) instituie, aşadar, trei
ipoteze distincte a căror trăsătură comună constă în caracterul excepţional al împrejurărilor în
care este permisă instituirea licenţei obligatorii.
34. Raţiune. În fiecare dintre aceste trei ipoteze, licenţa obligatorie nu este dispusă cu
titlu de sancţiune pentru neîndeplinirea de către titularul dreptului a obligaţiei sale de exploatare a
invenţiei, ci în scopul apărării unor interese generale de natură excepţională.
35. Condiţii. Într-o tehnică legislativă criticabilă, atât alin. (4), cât şi alin. (5) ale art. 43
stabilesc redundant că, pentru ca Tribunalul Bucureşti să admită cererea de autorizare a licenţei
obligatorii pentru cazuri excepţionale, nu este necesară cercetarea faptului dacă sunt sau nu
îndeplinite condiţiile prealabile prevăzute de alin. (2) ale aceluiaşi articol: „Prevederile alin. (1)
se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată pe teritoriul
României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-a ajuns la o
înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de aplicare a invenţiei.”
Cum însă alin. (2) face referire expresă la prevederile alin. (1), rezultă că – în mod implicit – nici
condiţia instituită prin aceste din urmă prevederi nu mai trebuie să fie îndeplinită. Cu alte cuvinte,
autorizarea licenţei obligatorii poate fi dispusă chiar şi mai înainte de expirarea unui termen de 4
sau de 3 ani (conform distincţiilor acolo operate), deşi – din nou printr-o criticabilă tehnică
legislativă - nici alin. (4) şi nici alin. (5) sau vreun alt text al Legii nu impun această soluţie în
mod expres. Soluţia rezultă, de altfel, şi ca urmare a analizei naturii raţiunilor avute în vedere de
legiuitor, deoarece „situaţiile de urgenţă naţională” sau „alte situaţii de extremă urgenţă” ori
„situațiile de utilizare publică, în scopuri necomerciale” pot apărea atât după, cât şi mai înainte
de expirarea, după caz, a menţionatelor termene de 4 sau de 3 ani.
Mai mult, într-o bună tehnică legislativă ar fi trebuit ca alin. (4) sau alin. (5) ori vren alt
text legal să fi menţionat în mod expres că în această situaţie nu se mai aplică nici prevederile
alin. (3): „Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza
circumstanţelor date că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o
108
înţelegere într-un termen rezonabil.”
Concluzia este că, de fapt, în privinţa licenţelor obligatorii pentru cazuri excepţionale
enumerate de alin. (4) al art. 43 nu se aplică niciunul dintre cele trei alineate anterioare (iar nu
numai alin. (2), a cărui neaplicare este de altfel impusă redundant).
În schimb, pentru fiecare dintre cele trei ipoteze distincte reglementate de alin. (4) al art.
43 este necesară îndeplinirea unor condiţii speciale proprii, asupra cărora apreciază în mod
motivat instanţa judecătorească, sub cenzura instanţelor judecătoreşti superioare.

108
Această soluţie rezultă şi din art. 82 alin. (1) din Regulament: „În situatii de urgenta
nationala sau în alte situatii de extrema urgenta, în vederea acordarii unei licente obligatorii nu este
necesar ca persoana interesata care solicita instituirea licentei obligatorii sa faca dovada faptului ca
s-a încercat obtinerea unei licente contractuale.”

21
 36. Procedura de acordare, efecte, încetare. În privinţa acestor aspecte, rămân
valabile precizările făcute anterior cu prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz
de neexploatare 109.
Este util, totuşi, să subliniem că ne aflăm în prezenţa unei proceduri judiciare, iar nu
administrative (aşa cum era aceea stabilită pentru „licenţele din oficiu” de art. 50 şi urm. din
Legea nr. 64/1991, în redactarea anterioară modificării sale prin Legea nr. 203/2002).
În acest context, se vădeşte – din nou – criticabilă tehnica legislativă utilizată la
elaborarea Legii nr. 64/1991. De această dată, este vorba despre faptul că prevederi cu
caracter de recomandare generală din art. 31 al TRIPS (adresate în principal legiuitorilor
naţionali, pentru implementare adecvată în legislaţiile interne) au fost preluate ca atare în
cuprinsul art. 43 alin. (5) fraza a doua 110 şi alin. (6), 111 în sensul că beneficiarul licenţei
obligatorii are obligaţia să aducă la cunoştinţa solicitantului sau a titularului brevetului că
instanţa judecătorească a autorizat licenţa obligatorie. Într-adevăr, o asemenea obligaţie
instituită indistinct face în mod inexplicabil abstracţie de împrejurarea că, întrucât procedura
de autorizare este judiciară, solicitantul sau titularul brevetului, ca regulă generală, va fi citat
spre a participa la soluţionarea acţiunii prin care s-a cerut instituirea licenţei obligatorii şi, tot
astfel, i se va comunica hotărârea judecătorească de către instanţă, în vederea eventualei
promovări a căilor de atac. Aşa încât suntem puşi în situaţia de a considera că textele legale
menţionate îşi găsesc raţiunea (dar şi atunci doar parţial) exclusiv în ipoteza excepţională a
autorizării licenţei obligatorii pe calea ordonanţei preşedinţiale pronunţate fără citarea
pârâtului (art. 581 alin. 3 din Codul de procedură civilă).
§7.C. Licenţa obligatorie de dependenţă
37. Sediul materiei. Potrivit art. 43 alin. (7) din Legea nr. 64/1991, „În cazurile în
care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de un alt
brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este
anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată
numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic
important, de interes economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul
anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii
rezonabile pentru utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu
excepţia cazului în care este transmis şi brevetul ulterior.”
Această limită specială a exclusivităţii exploatării invenţiei brevetate 112 constituie o
noutate în cadrul legislaţiei române, fiind introdusă prin Legea nr. 203/2002 şi având ca sursă de
inspiraţie art. 1 lit. l) din TRIPS, precum şi, într-o oarecare măsură, prevederile art. L.613-15 din
Codul proprietăţii intelectuale din Franţa (text modificat prin Legea nr. 96-1106 din 18
decembrie 1996). 113 Ea reprezintă o nouă abordare legislativă privind relaţia dintre invenţia
aşa-numita „invenţie de perfecţionare” (complementară, dependentă) şi „invenţia
perfecţionată” (principală).
38. Ipoteza este aceea în care exploatarea unei invenţii brevetate (invenţia ulterioară)
presupune exploatarea inerentă a unei alte invenţii brevetate în baza unei cereri cu o dată de

109
A se vedea supra, §7.A.
110
„”[…] Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau titularul brevetului despre
autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.”
111
„În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de
acesta, atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid
este sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea
acestuia, într-un timp rezonabil.”
112
De asemenea, semnalăm faptul că art. 44 conţine prevederi speciale privind situaţia
brevetului de soi nou de plantă (alin. 5) şi a invenţiei biotehnologice (alin. 6).
113
A se vedea: J. Schmidt-Szalewski, J. L. Pierre, op.cit., p. 117 - 118; A. Chavanne, J. J.
Burst, op.cit., p. 230 - 231.

22
depozit anterioară (invenţia anterioară) 114, dar nu s-a ajuns la o înţelegere între cei doi titulari
de brevet sub acest aspect.
39. Condiţii. De aceea, în măsura în care este îndeplinită condiţia stabilită prin lit. a)
a textului 115 şi, în plus, se face dovada că nu s-a ajuns la o înţelegere amiabilă, titularul
brevetului ulterior poate solicita Tribunalului Bucureşti autorizarea unei licenţe obligatorii
care să îi permită să îşi exploateze propria invenţie fără ca prin aceasta să se considere că sunt
încălcate implicit drepturile titularului de brevet anterior. În doctrină, această formă de licenţă
obligatorie este uzual denumită „licenţă de dependenţă.”
40. Procedura de acordare, efecte, încetare. Cât priveşte procedura de acordare,
precum şi încetarea, rămân valabile – mutandis mutandis - precizările făcute anterior cu
prilejul analizei materiei licenţei obligatorii pentru caz de neexploatare 116.
De asemenea, şi efectele sunt asemănătoare, dar unele particularităţi rezultă din
prevederile lit. b) şi c) ale textului.
Astfel, pe cale de reciprocitate, dacă s-a acordat o asemenea "licenţă de dependenţă",
şi titularul brevetului anterior are dreptul să solicite acordarea – „în condiţii rezonabile” – a
unei licenţe asupra invenţiei ulterioare (conform art. 43 alin. (7) lit. b).
Licenţa obligatorie de dependenţă - ca atare - este personală (deci netransmisibilă),
fiind însă admisibilă transmiterea sa accesorie deodată cu transmiterea brevetului titularului
„invenţiei ulterioare”. 117 În tăcerea legii (precum şi a prevederilor TRIPS), considerăm că,
pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie trebuie să fie dată şi cu privire la eventuala licenţă
reciprocă obţinută de către titularul brevetului asupra „invenţiei anterioare”.
[sfârşitul documentului]

114
Articolul 31 lit. l) din TRIPS utilizează termenii de „al doilea brevet” şi, respectiv, „primul
brevet”.
115
Este evident eronată formularea textului în sensul că nu numai prevederile lit. a), ci şi cele
ale lit. b) şi c) ar institui condiţii (cumulative); în realitate, în ultimele două situaţii este vorba despre
efecte ale instituirii licenţei obligatorii în favoarea titularului brevetului ulterior.
116
A se vedea supra, §7.C.
117
Considerăm că la aceeaşi soluţie trebuia să se ajungă şi anterior modificării prin art. I pct.
52 din Legea nr. 28/2007 a textului lit. c) din art. 48 alin. (8), a cărui redactare era extrem de neclară:
„c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în care
o licenţă obligatorie este, de asemenea, transmisă.” Soluţia se impunea prin interpretarea textului în
lumina sub-paragrafului (iii) al art. 31 lit. l) din TRIPS (a sevedea supra, nr. 5).

23
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

NOTE DE CURS*
- 2016 -
INVENŢIA
TITLUL AL IV-LEA
ÎNCETAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA1
CAPITOLUL I
ÎNCETAREA DREPTURILOR TITULARULUI DE BREVET. ÎNCETAREA DREPTULUI DE
PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ASUPRA INVENŢIEI
SECŢIUNEA I
EXPIRAREA TERMENULUI DE VALABILITATE A BREVETULUI
Se aplică art. 30.
Expirarea produce efecte pentru viitor (încetare cu începere de la momentul expirării, iar nu şi
pentru trecut). Prin expirare, se ajunge la aşa-numita "cădere în domeniul public" a invenţiei.
SECŢIUNEA A II-A
RENUNŢAREA LA BREVET
Conform art. 36 (fostul art. 38).2 Poate fi parţială sau totală. Efecte pentru viitor: cădere parţială ori totală
in domeniul public. Act unilateral de vointa, deci irevocabil (anulabil doar daca se dovedeşte existenţa
viciilor de vointa la momentul renuntarii). Renunţarea la brevet se realizează prin declaratie scrisa.
Înregistrare la OSIM, care dă o hotărâre de admitere sau de respingere. Hotărârea de admitere se publică.
Potrivit art. 36 alin. (6), efectele se produc de la data înregistrării la OSIM.
Situaţii speciale:
a) Art. 36 alin. 2 (dupa modificare): Situaţia renunţării de către unitate la brevetul pentru invenţia
de serviciu (stricto sensu ori lato sensu): Angajatorul titular al brevetului comunică inventatorului intenţia
de renunţare; inventatorul are drept de a cere sa i se transmita dreptul asupra inventiei printr-un contract de
cesiune (precum si inscrisurile in legatura cu brevetul), sub conditia ca salariatul sa acorde in schimb
angajatorului o licenta neexclusiva pentru inventia brevetata. „Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive
se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajatorului. În lipsa acestor prevederi
specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor.” Sancţiunea nerespectării dispoziţiilor art.

 Copyright © Lucian MIHAI (Bucureşti, 1999; 14.11.2011; 28.10.2013; 24.11.2014; 14.11.2016)).

Reproducerea ori utilizarea, sub orice formă, fără acordul expres al autorului, sunt interzise. Studenţii Facultăţii
de Drept a Universităţii din Bucureşti beneficiază de dreptul de multiplicare, prin orice mijloace, în vederea
pregătirii pentru disciplina Dreptul proprietăţii intelectuale. Prezentele "Note de curs" sunt destinate exclusiv
beneficiarilor menţionaţi. Ele nu constituie o lucrare ştiinţifică ori didactică definitivată.

N.B. Unele părţi din conţinutul "Notelor de curs" publicate în noiembrie 1991 (părţi care se regăsesc în conţinutul
prezentelor "Note de curs") au fost preluate fără acordul autorului într-o lucrare publicată în anul 1997, a cărei
comercializare a fost sistată prin sentinţa civilă nr. 522 din 20 august 1997 pronunţată la cererea autorului acestor "Note
de curs" de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, toate exemplarele tipărite fiind ulterior distruse.

1
"Încetare" = termen cu înţeles convenţional larg, utilizat în continuare atât pentru încetarea cu efect
ne-retroactiv, cât şi pentru aceea cu efect retroactiv.
2
Anterior modificarii prin art. 16 pct. 2 din Legea nr. 83/2014, textul alin. (2) al actualului art. 36 (adică al
fostului art. 38) era urmatorul: „În cazul inventiilor prevazute la art. 5 alin. (1) lit. a) si alin. (2), precum si al
inventiilor care au facut obiectul unei cesiuni potrivit art. 5 alin. (1) lit. b), titularul brevetului este obligat sa
comunice inventatorului intentia sa de renuntare; la cererea inventatorului, titularul este obligat sa-i transmita
acestuia dreptul asupra brevetului.”
In prezent, textul alin. (2) al art. 36 are următoarea redactare: „"În cazul invenţiilor de serviciu, titularul bre-
vetului este obligat să comunice inventatorului intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului,
titularul este obligat să îi transmită acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu
brevetul, sub condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată.
Condiţiile de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor."

1
36 alin. (2) este nulitatea relativă.
b) Art. 36 alin. (3): Situatia in care inventia a facut obiectul unui contract de licenta: este necesar
acordul beneficiarului licentei. Sanctiunea: nulitatea relativa.
c) Art. 36 alin. (5): Situatia renuntarii la brevetul pentru inventiile declarate secrete conform art.
38 alin. 2 (invenţiile din domeniul apararii si sigurantei nationale): Este necesar acordul institutiei care a
impus regimul de secret. Nulitate relativa ori absoluta ? Fiind in joc interese generale, nulitatea este
absoluta.
Există o problemă comună pentru primele două situaţii speciale de mai sus: în ce termen trebuie
exercitat dreptul de preferinţă ori, după caz, trebuie să fie dat acordul ? Legea nu conţine nici o dispoziţie
sub acest aspect. (Cât priveşte situaţia specială reglementată prin alin. (5) al art. 36, în privinţa termenelor
trebuie să se aplice reglementările speciale din domeniul informaţiilor clasificate).
SECŢIUNEA A III-A
DECĂDEREA DIN CALITATEA DE TITULAR DE BREVET
Este o sancţiune pentru neplata anuităţilor, adică a taxelor anuale de menţinere în vigoare a
brevetului. Cuantumul şi termenele de plată ale acestor taxe sunt reglementate prin Ordonanţa Guvernului
nr. 41/1998.
Decăderea este reglementată prin art. 40 alin. 3. Încetare prin efectul legii, cu efecte pentru viitor.
Poate fi numai totală, iar nu şi parţială. Consecinţa este "căderea în domeniul public" a invenţiei.
Hotărârea se publică, pentru opozabilitate faţă de terţi.
În mod excepţional, efectele decăderii nu se produc dacă intervine revalidarea (restabilirea,
restaurarea) brevetului prin repunerea în termen prevăzută de art. 35.
Procedura revalidării:
- Cerere la OSIM în maximum 6 luni de la publicarea decăderii;
- Trebuie invocate "motive justificate";
- In 60 zile de la inregistrarea cererii, se emite o hotărâre motivată a OSIM (cu recurs la Tribunalul
Bucureşti);
- Hotărârea se publică in BOPI.
Efectele revalidării: se redobândeşte dreptul de proprietate industrială, cu efect retroactiv (dar fără
opozabilitate faţă de cel ce are dreptul de folosinţă personală ulterioară, conform lit. f) din alin. (1) al art.
33).
SECŢIUNEA A IV-A
REVOCAREA ADMINISTRATIVĂ A BREVETULUI
Există 2 situaţii:
1. Revocarea prealabilă comunicării hotărârii de eliberare a brevetului (revocarea din oficiu) (art.
28);
2. Revocarea ulterioară publicării menţiunii acordării brevetului (art. 49, 50 si 54).
1. Revocarea prealabilă comunicării hotărârii de eliberare a brevetului (revocarea din oficiu)
Se aplică art. 28. Acesta este un text general, aplicabil pentru revocarea oricăror hotărâri ale
OSIM (nu numai a celor referitoare la eliberarea brevetului sau la respingerea cererii de brevet). Aici,
interesează numai situaţia în care se ia hotărârea de eliberare a brevetului (conform art. 29), însă, mai
înainte de comunicarea acesteia, OSIM o revocă. Este o operaţiune care se realizează din oficiu (art. 54
din Regulament) (dar este îngăduit oricărei persoane să sesizeze, să se plângă etc.) de către comisia de
examinare care a luat hotărârea (art. 54 alin. (2) din Regulament). Articolul 28 din lege circumstanţiază
foarte general motivele revocării: "neîndeplinirea condiţiilor prevăzute în prezenta lege". Deci, sunt avute
în vedere condiţiile de fond (atât cele ale obiectului, cât şi cele ale subiectelor), precum şi condiţiile de
formă. Totuşi, conform alin. (3) al art. 54 din Regulament, nu se va proceda la revocare, ci doar la o
îndreptare a „erorilor materiale sau omisiunilor, în special privind datele de identificare a inventatorului,
solicitantului sau titularului […]”.
Legea nu arată care sunt efectele revocării. De obicei, termenul "revocare" desemnează o încetare
pentru viitor. Dar, aici, este normal ca efectele să fie retroactive (ceea ce nu "incomodează" prea mult,
întrucât încă nu s-a făcut comunicarea hotărârii). Conform art. 54 alin. (6) din Regulament, „După
revocarea hotărârii […], comisia de examinare va lua o nouă hotărâre privind cererea de brevet imediat
după soluţionarea cauzelor care au determinat revocarea hotărârii.”
2. Revocarea ulterioară publicării menţiunii de acordare a brevetului de invenţie
Se aplică art. 49, 50 si 54. Procedura:
- Sesizare din partea oricărei persoane interesate (iar nu din oficiu);

2
- În scris si motivat;
- În termen de cel mult 6 luni de la data publicării prevăzute la art. 29 alin. (2);
- Se depune la "comisia de reexaminare din Departamentul de apeluri” al OSIM (art. 50);
- „Cererea de revocare se comunică […] titularului brevetului în cauză, care poate depune în
termenul acordat de comisie un răspuns şi eventuale documente pentru susţinere” (art. 57 alin. (1) din
Regulament);
- Se soluţionează în cel mult 3 luni cu procedura prevăzută de art. 50 şi 54 (la fel ca şi pentru contestaţia
administrativă) (aşadar, hotărârea poate fi contestata la Tribunalul Bucureşti, a carui sentinta este supusa
numai apelului la Curtea de Apel).
Există patru motive de revocare ulterioară (dintre care primele trei sunt stabilite de art. 51 alin. (1)
lit. a), b) şi c), astfel:
a) "obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6-9, 11 şi 12”, aşadar pentru neregularităţi
privind condiţiile de fond ale obiectului;
b) „obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o per-
soană de specialitate în domeniu să o poată realiza” (deci pentru nerespectarea art. 17);
c) „obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă”(prin nerespectarea
art. 26 alin. 5).
Cel de-al patrulea motiv suplimentar este stabilit prin art. 53 alin. (1): nerespectarea cu „inten-
ţie frauduloasă” a condiţiilor de forma: „Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă pri-
vind cererea de brevet de invenţie nu poate constitui motiv de revocare3 ori de anulare, în tot sau în
parte, a brevetului de invenţie, decât în cazul în care aceasta este rezultatul unei intenţii frauduloa-
se.”4
Soluţiile ce se pot pronunţa de către comisia de reexaminare (conform art. 59 din Regulament):
„a) admiterea cererii în tot şi revocarea brevetului de invenţie;
b) admiterea cererii de revocare în parte şi a revendicărilor amendate de titular în cadrul
procedurii de revocare, menţinerea brevetului de invenţie în forma modificată de titular în procedura
de revocare şi transmiterea spre republicare a brevetului;
c) admiterea în parte a cererii, menţinerea brevetului în forma modificată în urma hotărârii
comisiei de reexaminare şi transmiterea spre publicare a brevetului;
d) respingerea cererii de revocare şi menţinerea brevetului de invenţie în forma modificată de
titular în procedura de revocare şi transmiterea spre republicare a brevetului;
e) respingerea cererii de revocare şi menţinerea brevetului de invenţie în forma acordată de
comisia de examinare.”
Întrucât nu se arată care sunt efectele revocării (numai pentru viitor sau şi retroactiv ?), sunt
aplicabile aceleaşi precizări - de mai sus - în legătură cu termenul "revocare". De fapt, este o revocare cu
efecte de nulitate, aşadar cu efecte retroactive.
SECŢIUNEA A V-A
NULITATEA BREVETULUI
Articolele 51 - 54. Este o "încetare" lato sensu, care produce - întotdeauna - efecte retroactive
Enumerarea cazurilor:
1. Nulitatea absolută pentru absenţa condiţiilor de fond privind obiectul protecţiei;
2. Nulitatea relativă pentru absenţa condiţiilor de fond privind subiectele protecţiei;
3. Nulitatea absolută pentru încălcarea unor condiţii de formă.
De fapt, aici, pe lângă aceste trei situaţii, ar mai putea să fie incluse şi cazurile de "revocare"
prevăzute de art. 28 şi - mai ales - de art. 51 alin. (1) (analizate supra, în Secţiunea a IV-a a prezentului
capitol), fiindcă, din punctul de vedere al efectelor, există identitate.
- Competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti (cu apel la Curtea de Apel Bucureşti si recurs la
ICCJ);
- Cu participarea OSIM;5

3
Din modul in care aceste prevederi sunt amplasate, se poate trage concluzia ca ele nu se referă si la revoca-
rea din oficiu prevăzută de art. 28.
4
Conform art.53 alin. (2), „Un brevet nu poate fi revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca titularul să
aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen rezonabil modi-
ficările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a prezentei legi.”
5
„La cererea instanţei judecătoreşti, OSIM este obligat să înainteze actele, documentele şi informaţiile ne-

3
 - Hotărârea (definitivă si irevocabilă) se înregistrează la OSIM şi (conform art. 52 alin. 4)
menţiunea pronunţării sale se publică in BOPI.
Efect retroactiv, „începând cu data de depozit” (alin. (3) al art. 51).
In toate cazurile, "cădere în domeniul public" (totală sau parţială).
1. Nulitatea absolută pentru absenţa condiţiilor de fond privind obiectul protecţiei
Conform art. 51 alin. 1 lit. a): „obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6-9, 11 şi 12”
(la fel ca si la revocarea ulterioara - art. 49 alin. (1) lit. a).
Presupune existenţa cererii unei persoane interesate (iar nu din oficiu): „la cerere” (art. 51 alin.
(1), preambul).
In mod criticabil, se foloseşte termenul "anulare", deşi acesta nu este un caz de nulitate relativa.
Art. 51 alin. (2): nulitatea poate fi parţială sau totală.
Conform art. 52 alin. (1), acţiunea se poate introduce in tot cursul duratei de valabilitate a
brevetului (întrucât după expirarea brevetului, interesul de a solicita constatarea nulităţii este diminuat).
Care este corelaţia cu art. 49 alin. (1), ce prevede "revocarea" administrativă pentru inexistenţa
condiţiilor de fond: sunt paralele aceste două căi sau una o exclude pe cealaltă ? Din redactarea art. 52
alin. (1) rezulta ca aceasta acţiune in nulitate nu poate fi introdusa mai înainte de expirarea termenului de 6
luni in care ar fi putut sa fie introdusa cererea de revocare ulterioara conform art. 49 alin. (1). Asadar, se
exclud reciproc, actiunea in nulitate fiind prematura dacă este introdusă înăuntrul termenului de 6 luni, iar
cererea de revocare fiind tardivă dacă este introdusă după expirarea acestui termen de 6 luni.
2. Nulitatea relativă pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond privind subiectele protecţiei
Temeiul juridic este art. 51 alin. (1) lit. e): „titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea
brevetului.”
Deoarece aceasta este o situatie in care sunt încălcate interesele unuia sau altuia dintre subiectele
de drept implicate, deci nu interese generale, aici este vorba despre o nulitate relativa, dar cu un regim
juridic special (sub aspectul că actiunea se poate introduce si dupa expirarea termenului general de
prescriptie, si anume pe toata durata de valabilitate a brevetului - art. 52 alin. 1). In rest insa, se aplica
regimul juridic al nulitatii relative: sfera restransa a persoanelor care se pot prevala si posibilitatea
ratificarii ori confirmarii.
De aceasta data, conform art. 52 alin. (1), actiunea nu este prematura daca se introduce anterior
expirarii termenului de 6 luni prevazut de art. 49 alin. 1 pentru revocare (in sfera acestui din urma text
legal neintrând şi aceasta situatie).
Care este corelatia cu prevederile art. 60 ? Conţinutul acestui text este următorul: „ (1) Litigiile cu
privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din
brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului din contractele de cesiune şi
licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
(2) Persoana interesată va comunica la OSIM hotărârea judecătorească în termen de 30 de
zile de la data la care aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă, spre a fi înscrisă în Registrul naţional
al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publica-
tă în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În lipsa publicării în Buletinul Oficial de Proprieta-
te Industrială, hotărârea nu este opozabilă terţilor.”
Interesează suprapunerea referitoare la „calitatea de inventator, de titular de brevet” (care
constituie, de asemenea, o situaţie în care se pune problema nerespectării condiţiilor de fond ale sub-
iectelor).
Articolul 51 este o reglementare specială faţă de art. 60, acesta din urmă aplicându-se în gene-
ral pentru orice alte litigii în care se pune problema calităţii de inventator sau a aceleia de titular de
brevet.6

cesare judecării cauzei cu care a fost învestită, recuperând aceste acte în final. Citarea în instanţă se va face
numai în acest scop” (art. 67 alin. 1). In aplicarea acestui text, jurisprudenţa majoritară este in sensul ca OSIM
nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecata in cazul in care se admite acţiunea in anulare a brevetului.
6
De exemplu, art. 60 se aplică în situaţia avută în vedere de art. 63 alin. (2): “Dacă, înainte de acorda-
rea de către OSIM a brevetului de invenţie, printr-o hotărâre judecătorească se constată că dreptul la brevet
aparţine unei alte persoane decât solicitantul, persoana căreia i-a fost recunoscut acest drept poate, în termen
de 3 luni de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi în condiţiile prevăzute de regulamentul de
aplicare a prezentei legi:
a) să continue în locul solicitantului procedura privind cererea de brevet depusă ca pentru o cerere proprie;
b) să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie. Pentru elementele care nu extind conţinutul

4
 In consecinta, pentru anularea in caz de nerespectare a conditiilor subiectelor, prevaleaza
competenta speciala a Tribunalului Bucuresti (art. 52 alin. 1); aceasta exclude competenta materiala,
ca prima instanta, a oricarui tribunal (judeţean sau al Tribunalului Bucuresti7) prevazuta de art. 60 alin.
1, cu trimitere implicita la art. 95 pct. 1 din noul Cod de procedura civila: „Tribunalele judeca: 1. in
prima instanta, toate cererile care nu sunt date prin lege in competenta altor instante;”.8
Sub un alt aspect, in ipoteza unei acţiuni intemeiate pe prevederile art. 60 alin. (1), nu se aplica
derogarea referitoare la introducerea actiunii pe toata durata de valabilitate a brevetului, ci se aplică
termenul general de prescriptie extinctiva de 3 ani (caracteristic nulitatii relative).
In toate situatiile (fie ca este vorba despre o actiune intemeiata pe art. 51 alin. (1) lit. e), fie ca este
vorba despre o actiune intemeiata pe art. 60 alin. 1), art, 63 alin. 1 dispune să se procedeze după cum
urmează: „În cazul în care printr-o hotărâre judecătorească se constată9 că o altă persoană decât cea
care figurează în brevetul de invenţie este îndreptăţită la acordarea brevetului, OSIM eliberează
brevetul persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea titularului.” Acest text reglementează o
consecinţă a nulităţii analizate: "rectificarea" brevetului de către OSIM. Insa, chiar şi fără acest text,
OSIM ar fi fost obligat să execute hotărârea instanţei, care trebuie să prevadă în dispozitiv cui anume
urmează să îi fie eliberat noul brevet.
3. Nulitatea absoluta pentru nerespectarea conditiilor de forma
Sediul materiei: art. 51 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 53 alin. (1).
Enumerarea motivelor prevăzute de art. 51 alin. (1):
- lit. b): „obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o
persoană de specialitate în domeniu să o poată realiza;”10
- lit. c): „obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;”11
- lit. d): „protecţia conferită de brevet a fost extinsă”.12
Iar motivul prevăzut de art. 53 alin. (1) constă în nerespectarea cu „intenţie frauduloasă” a
condiţiilor de formă („Neîndeplinirea uneia sau mai multor condiţii de formă privind cererea de bre-
vet de invenţie nu poate constitui motiv de revocare ori de anulare, în tot sau în parte, a brevetului de
invenţie, decât în cazul în care aceasta este rezultatul unei intenţii frauduloase.”13)
In toate aceste situatii, este incontestabil că sunt incalcate norme care ocrotesc interese genera-
le, astfel incat sanctiunea este nulitatea absoluta. Cu toate acestea, prin vointa expresa a legiuitorului,
actiunea nu poate fi introdusa decat in perioada de valabilitate a brevetului (art. 52 alin. 1).
Sub aspectul motivelor prevazute de art. 51 alin. (1) lit. b) si c), aceasta actiune in nulitate nu
poate fi introdusa decat dupa expirarea termenului de 6 luni prevazut pentru cererea de revocare de art.
49 alin. (1). Ea poate fi introdusa insa incă de la data eliberării brevetului in cazul actiunii in nulitate
recunoscute de art. 51 alin. (1) lit. d) si, respectiv, de art. 53 alin. (1) (fiindca aceste doua motive nu se
regasesc si printre motivele de revocare enumerate de art. 49 alin. 1).

cererii iniţiale depuse cu respectarea prevederilor art. 19, cererea iniţială este declarată de OSIM ca fiind con-
siderată retrasă începând cu data de depozit a noii cereri;
c) să solicite respingerea cererii.”
7
Aici Tribunalul Bucureşti nu constituie o instanţă cu competenţă specială, ci este o instanţă având
aceeaşi situaţie ca şi orice alt tribunal judeţean.
8
Din continutul prevederilor art. 94, 96 si 97 din noul Cod de procedura civila (texte referitoare la com-
petenta - respectiv - a judecatoriei, curtii de apel si Inaltei Curti de Casatie si Justitie) nu rezulta vreo exceptie de
la competenta in prima instanta a tribunalului stabilita de art. 95 alin. 1. Aceasta concluzie este valabila inclusiv
in ceea ce priveste art. 94 pct. 1 lit. j) (potrivit cu care intra in competenta judecatoriei “orice alte cereri evalua-
bile in bani in valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea partilor, profesionisti sau
neprofesionisti;”), deoarece actiunea in nulitate relativa prevazuta de art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 64/1991
(asupra careia poarta prezenta analiza) nu este evaluabila in bani.
9
"Constatarea" pe care o indică textul trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii judecătoreşti ori,
măcar, să se reflecte în acesta, nefiind suficient să existe numai în considerentele hotărârii.
10
Este vorba despre nerespectarea prevederilor art. 17.
11
Este vorba despre nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (5).
12
Se pare că este vorba despre ipoteza în care, în cadrul procedurii de revocare, se ajunge la o extindere a în-
tinderii protecţiei acordate prin brevet, de exemplu ca urmare a interpretării revendicărilor în lumina descrierii şi
a desenelor invenţiei (art. 31 alin. 3).
13
Reamintim că, potrivit art. 53 alin. 2, „Un brevet nu poate fi revocat sau anulat, în tot sau în parte, fără ca
titularul să aibă posibilitatea să prezinte observaţii asupra revocării sau anulării şi să aducă într-un termen
rezonabil modificările sau rectificările admise de lege şi de regulamentul de aplicare a prezentei legi.”

5
 Desi este vorba despre nulitate absoluta, in cazul prevazut de art. 53 alin. (1) regimul juridic al
acesteia este derogatoriu sub aspectul posibilităţii ce este acordată de alin. (2) al art.53 ca titularul
brevetului „să aducă într-un termen rezonabil modificările sau rectificările admise de lege şi de regu-
lamentul de aplicare a prezentei legi.”

CAPITOLUL AL II-LEA
ÎNCETAREA CELORLALTE DREPTURI ALE TITULARULUI DE BREVET
1. Încetarea dreptului la despăgubiri materiale
Fiind un drept de creanţă, este prescriptibil prin natura sa. Aşadar, va urma dreptul comun cât
priveşte stingerea sa. Încetarea brevetului nu îi afectează existenţa, cu condiţia de a se fi născut în timpul
valabilităţii brevetului (chiar dacă a fost recunoscut ulterior). Dar declararea nulităţii în condiţiile art. 51 si
53 alin. (2) determină şi desfiinţarea retroactivă a dreptului la despăgubiri.
2. Încetarea dreptului de prioritate
Încetează deodată cu brevetul în legătură cu care respectiva prioritate a fost invocată. Totuşi, prin
jocul regulilor privitoare la priorităţile excepţionale, dreptul de prioritate ar putea avea o viaţă mai lungă
decât aceea a brevetului în legătură cu care a fost - pentru prima dată - invocat.
3. Încetarea dreptului la asistenţă din partea inventatorului
Drept născut ex lege.
a) Dreptul la asistenta pentru obtinerea protectiei dainuieste pana la eliberarea brevetului.
b) Dreptul la asistenta pentru valorificarea inventiei inceteaza deodata cu incetarea valabilitatii,
indiferent de motiv, a brevetului de inventie.
4. Încetarea dreptului anagajatorului care renunta la brevet de a i se acorda o licenta neexclusiva
de catre inventator
Articolul 36 alin. (2): „În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să
comunice inventatorului intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat
să îi transmită acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub
condiţia ca salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile
de acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul
părţilor.”
Acest text instituie un drept cu o durată temporară, şi anume pana la incheierea valabila a
contractului de cesiune asupra brevetului in favoarea inventatorului salariat, data la care existenţa sa
încetează automat. Valabilitatea contractului de cesiune a brevetului în favoarea inventatorului nu poate fi
influentata de faptul ca, pana la data incheierii sale, angajatorul nu si-a exercitat dreptul de a solicita
acordarea unei licente neexclusive.

CAPITOLUL AL III-LEA
ÎNCETAREA DREPTURILOR ANGAJATORULUI PERSOANĂ JURIDICĂ ÎN ACEASTĂ
CALITATE, INDIFERENT DACĂ DEVINE SAU NU TITULAR DE BREVET PENTRU
INVENŢIA DE SERVICIU
1. Încetarea dreptului angajatorului persoană juridică de a i se „comunica de îndată prezentarea
invenţiei” de către inventatorul salariat
Articolul 4 alin. (2) din Legea nr. 83/2014. Acest drept nu poate fi exercitat decât până la data
la care „[…] angajatorul înştiinţează inventatorul salariat asupra încadrării invenţiei în categoria
invenţiilor de serviciu şi dacă revendică dreptul asupra acesteia” (alin. (5) al art. 4).
2. Încetarea dreptului angajatorului persoană fizică sau juridică de a fi informat de către
inventatorul salariat despre depunerea cererii de eliberare a brevetului pentru alte invenţii
decât invenţiile de serviciu
Articolul 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014. Acest drept dăinuieşte până la data la care
inventatorul realizează informarea.

CAPITOLUL AL IV-LEA
ÎNCETAREA DREPTURILOR INVENTATORULUI CARE NU ESTE TITULAR DE BREVET
1. Încetarea dreptului inventatorului la o cotă procentuală din valoarea venitului realizat în urma
aplicării invenţiei de serviciu stricto sensu
Art. 11 din Legea nr. 83/2014. Este un drept de creanţă, deci prescriptibil. Nulitatea brevetului

6
pentru absenţa condiţiilor de fond ale obiectului ori pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă antrenează
şi desfiinţarea retroactivă a acestui drept. Nulitatea pentru neîndeplinirea condiţiilor privind subiectele
poate, de asemenea, să antreneze această desfiinţare, dacă se va dovedi că inventatorul este cel care are
dreptul asupra brevetului.
2. Încetarea dreptului la remuneraţie pentru invenţia de serviciu lato sensu revendicată de
angajator
Art. 6 şi 7 din Legea nr. 83/2014. Este, de asemenea, un drept de creanţă, deci prescriptibil. Nulitatea
brevetului pentru absenţa condiţiilor de fond ale obiectului ori pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă
antrenează şi desfiinţarea retroactivă a acestui drept. Nulitatea pentru neîndeplinirea condiţiilor privind
subiectele poate, de asemenea, să antreneze această desfiinţare, dacă se va dovedi că inventatorul este cel
care are dreptul asupra brevetului.
3. Încetarea dreptului inventatorului la acordarea unei licenţe obligatorii, cu titlu gratuit, asupra
invenţiei brevetate de către o instituţie de învăţământ superior
Art. 12 din Legea nr. 83/2014. Acest drept încetează deodată cu încetarea valabilităţii, pentru orice motiv,
a brevetului.
4. Încetarea dreptului inventatorului invenţiei de serviciu de a solicita ca angajatorul persoană
juridică să îi cesioneze brevetul la care acesta din urmă renunţă
Art. 36 alin. (2): "În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventa-
torului intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmi-
tă acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca
salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de acor-
dare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al angajato-
rului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul părţilor."
Acest text instituie un drept cu o durată temporară, şi anume pe durata care rezultă din „prevederile speci-
fice ale regulamentului intern al angajatorului” sau, în lipsă, din „acordul părţilor”.
Valabilitatea actului de renunţare la brevet nu poate fi influenţată de faptul că inventatorul nu şi-a exercitat
dreptul înăuntrul acestei durate.
5. Încetarea dreptului la eliberarea unui duplicat al brevetului
Drept personal-nepatrimonial, imprescriptibil. Nulitatea brevetului se răsfrânge asupra acestui drept.
6. Încetarea dreptului inventatorului invenţiei de serviciu de a fi informat de către angajator
despre depunerea cererii de eliberare a brevetului
Art. 8 alin. (4) din Legea nr. 83/2014. Acest drept dăinuieşte până la data la care angajatorul
realizează informarea.
7. Încetarea dreptului inventatorului invenţiei de serviciu de fi înştiinţat de către angajator în
legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei
Art. 9 alin. (1) din Legea nr. 83/2014. Acesta este un drept personal-nepatrimonial, neprescriptibil.
8. Încetarea dreptului la o compensaţie materială în cazul instituirii caracterului secret pentru
invenţia brevetată
Art. 38 alin. (2). Drept de creanţă, prescriptibil.
9. Încetarea dreptului asupra brevetului, conform art. 68 alin. (4)
Întrucât acest drept al inventatorului se naşte "ex lege" (prin mecanismul unei cesiuni legale care a operat
automat la data intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991), constatarea existenţei acestui drept în patrimoniul
inventatorului este imprescriptibilă. Pe de altă parte, dreptul inventatorului asupra brevetului ce i s-a
transmis prin efectul art. 68 alin. (4) încetează prin oricare dintre modurile de încetare a drepturilor unui
titular de brevet.
10. Încetarea dreptului la calitatea de autor şi a drepturilor derivate din această calitate
Sunt drepturi personal-nepatrimoniale. Modurile de încetare propriu-zisă a brevetului nu au nici o
influenţă asupra lor.
Dar nulitatea brevetului, precum şi revocarea prevăzută de 49 alin. (1) antrenează desfiinţarea, cu efect
retroactiv, a acestor drepturi în trei cazuri: acela al absenţei condiţiilor de fond ale obiectului, acela al
neîndeplinirii condiţiilor de formă şi acela al uzurpării calităţii de inventator.

[sfârşitul documentului]

7
 APĂRAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA1

Dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, ca orice alt drept subiectiv, comportă un drept
material la acţiune, adică un drept al titularului de a apela la forţa de constrângere a statului atunci când
dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei este încălcat. Statul asigură protecţia drepturilor
subiective de proprietate industrială prin intermediul unor mijloace de drept administrativ, de drept
penal şi de drept civil.

1. Mijloace de drept administrativ

a) Contestaţia administrativă

Potrivit art. 48 din Legea nr.64/1991, „(1) Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi
contestată la OSIM în termen de 3 luni de la comunicare. (2) Contestaţia poate avea ca obiect şi o
limitare a brevetului, în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi ».

Deşi exprimarea textului pare a fi foarte largă, calea de atac a contestaţiei este deschisă doar
persoanelor cărora li s-a comunicat hotărârea contestată. Această restricţie rezultă din modul de
reglementare al începutului termenului de trei luni, care curge de la comunicare. În consecinţă, o
hotărâre de respingere a cererii de brevet poate fi contestată numai de către solicitant. O hotărâre
de acordare a brevetului poate fi contestată tot de solicitant. În acest caz el nu este persoană
interesată să conteste hotărârea decât atunci când întinderea brevetului acordat este mai restrânsă
decât aceea care a fost solicitată prin revendicări întrucât revendicările au fost parţial respinse.

Desigur, contestaţia nu priveşte numai hotărârile privind acordarea brevetului sau respingerea
cererii de brevet, hotărâri care sunt luate în urma examinării condiţiilor de fond ale obiectului
protecţiei, ci şi alte hotărâri, cum ar fi cele privind priorităţile revendicate, repuneri în termenele
procedurale în faţa OSIM, revalidarea brevetelor, înscrieri de transmiteri de drepturi.

Contestaţia se soluţionează de către o comisie de reexaminare din cadrul OSIM, în primă instanţă.
Comisia de reexaminare reprezintă un organ administrativ-jurisdicţional care aplică o procedură
contencioasă prevăzută în Lege şi în Regulament care se completează, în lipsa unei prevederi
speciale, cu Codul de Procedură Civilă.

Potrivit art. 54 alin. (1) din lege, hotărârea Comisiei de reexaminare, motivată, se comunică
părţilor în termen de 30 zile de la pronunţare şi poate fi atacată cu contestație la Tribunalul
Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare. În mod regretabil, legiuitorul a folosit și pentu
calea de atac împotriva hotărârii comisiei de reexaminare aceeași denumire ca și pentru calea prin
care aceasta a fost sesizată, și anume denumirea de contestație. Denumirea se explică totuși
deoarece în ambele cazuri se atacă un act administrativ. Hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi
atacate numai cu apel la Curtea de Apel Bucureşti.

1
© Răzvan Dincă, 2013, 2014. Acest material nu este o lucrare ştiinţifică definitivată. El este destinat exclusiv
studenţilor Facultăţii de drept a Universităţii din Bucureşti, în vederea pregătirii seminarelor şi examenelor.
1
 .
Potrivit art. 54 alin. (3) din lege, dispozitivul hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, luată de
Comisia de reexaminare, precum şi dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa judecătorească se
înscriu în registrele naţionale şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen
de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată. Potrivit art. 54
alin. (4), OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată. În toate
cazurile, nerespectarea de către OSIM a obligaţiei de a efectua menţiunea în registru şi de a publica
hotărârea în termen de 60 de zile de la înregistrare antrenează atât sancţiunea disciplinară pentru
funcţionarul vinovat cât şi răspunderea patrimonială a OSIM faţă de partea prejudiciată prin
întârziere.

b) Respectarea drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de

vămuire

Potrivit Legii 344/2005 privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de
proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, titularul unui brevet de invenţie sau
beneficiarul unei licenţe pentru exploatarea invenţiei poate cere în scris la Agenția Națională de
Administrare Fiscală, în calitatea sa de autoritate a administrației publice centrale în domeniul
vamal (OUG nr. 74/2013), blocarea în vamă a mărfurilor care aduc atingere dreptului său privind
invenţia. Această procedură este menită să prevină introducerea în circuitele comerciale naţionale a
unor mărfuri contrafăcute, astfel încât titularul brevetului poate opri comercializarea lor încă de la
intrarea pe teritoriul României.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 344/2005, procedura prevăzută de această lege nu se aplică în cazul
importului neautorizat al mărfurilor care sunt obiectul brevetului şi care totuşi au fost fabricate cu
consimţământul titularului dreptului. De asemenea, această procedură nu se aplică simplelor
incidente contractuale constând în nerespectarea de către licenţiat a condiţiilor şi limitelor în care
titularul a autorizat exploatarea brevetului.

Procedura de blocare în vamă a mărfurilor contrafăcute începe printr-o cerere de intervenţie depusă
de titularul de brevet la Agenția Națională de Administrare Fiscală. Legea prevede anumite cerinţe
obligatorii privind conţinutul cererii şi documentele însoţitoare ale acesteia.

În cazul în care Agenția Națională de Administrare Fiscală acceptă cererea, stabileşte şi perioada
de intervenţie, de pana la un an. La expirarea acestei perioade şi cu condiţia achitării de către
titularul dreptului a tuturor costurilor ce decurg aplicarea acestei măsuri, la solicitarea scrisă a
acestuia, Agenția Națională de Administrare Fiscală poate prelungi perioada de intervenţie cu cel
mult un an.

Pe baza cererii de intervenţie acceptate şi, când este cazul, după consultarea titularului, autoritatea
vamală reţine mărfurile susceptibile a aduce atingere brevetului şi/sau suspendă operaţiunea de
vămuire, notificând în scris această măsură atât titularului dreptului, cât şi
declarantului/deţinătorului/destinatarului mărfurilor.

2
Dacă, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii notificării privind reţinerea mărfurilor
şi/sau suspendarea operaţiunii de vămuire, titularul dreptului nu face dovada formulării unei
acţiuni civile în justiţie sau a unei plângeri penale, autoritatea vamală dispune eliberarea mărfurilor
şi/sau acordarea liberului de vamă, dacă celelalte condiţii legale sunt îndeplinite. În cazuri
întemeiate, la cererea scrisă a titularului dreptului, Agenția Națională de Administrare Fiscală
poate prelungi termenul iniţial cu cel mult 10 zile lucrătoare. Pentru mărfurile perisabile, termenul
iniţial este de 3 zile lucrătoare, fără posibilitatea de a fi prelungit. În situaţia în care titularul
dreptului formulează o acţiune civilă în instanţă sau o plângere penală, autoritatea vamală retine
mărfurile pana la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă.

Declarantul/deţinătorul/destinatarul mărfurilor are posibilitatea de a obţine eliberarea mărfurilor

şi/sau acordarea liberului de vama, cu constituirea unei garanţii, dacă sunt îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
a) titularul dreptului să fi depus la Agenția Națională de Administrare Fiscală dovada formulării
unei acţiuni civile în justiţie sau a unei plângeri penale;
b) să nu se fi dispus pe cale judiciară măsura sechestrării sau indisponibilizării mărfurilor,
înainte de expirarea termenului prevăzut pentru introducerea acţiunii de către titularul dreptului;
c) toate formalităţile vamale sa fi fost îndeplinite, potrivit legii.

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, în schimbul eliberării mărfurilor, garanţia pe care o constituie
declarantul/deţinătorul/destinatarul mărfurilor trebuie să fie suficientă pentru a proteja interesele
titularului dreptului.

Pe perioada reţinerii în vamă a mărfurilor contrafăcute, autoritatea vamală comunică titularului

dreptului informaţii privind aceste mărfuri, îi permite să le viziteze şi să culeagă eşantioane care să fie
folosite drept probe în acţiunea în contrafacere declanşată de titular.

Dacă în acţiunea în contrafacere s-a stabilit că mărfurile aduc atingere drepturilor titularului de brevet,
atunci mărfurile sunt fie distruse fie predate cu titlu gratuit, în funcţie de natura bunurilor, către
instituţii din domeniul ocrotirii sociale, organizaţii sau asociaţii non-profit cu caracter umanitar,
asociaţii ori cluburi sportive, instituţii de învăţământ sau persoane fizice care au avut de suferit de pe
urma dezastrelor, dacă există acordul scris al titularului dreptului şi dacă sunt mărfuri apte pentru
consumul sau uzul persoanelor fizice, cu condiţia de a nu fi comercializate. De asemenea, este posibil
ca, dacă este autorizat în acest sens printr-o hotărâre judecătorească, să preia el însuşi acele bunuri.

2. Mijloace de drept penal

Potrivit art. 35 C. pr. pen., infracţiunile care nu au fost date prin lege în competenţa altor instanţe
sunt de competenţa de primă instanţă a judecătoriei

a) Uzurparea calităţii de inventator

Art. 55 din Legea nr. 64/1991 dispune „Însuşirea fără drept, în orice mod, a calităţii de inventator
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. »

3
Însuşirea calităţii de inventator reprezintă fapta persoanei care afirmă în mod mincinos că este
autorul unei anumite invenţii, în scopul de a produce un anumit efect juridic. Nu este neapărat
necesar ca acest efect juridic să conste în dreptul la eliberarea brevetului. Elementele infracţiunii
sunt întrunite şi atunci când singurul efect urmărit este dreptul personal nepatrimonial la
recunoaşterea calităţii de inventator.

Potrivit art. 55 alin. (2) împăcarea înlătură răspunderea penală. Apreciem că atunci când efectul
juridic urmărit prin declarația mincinoasă ar aduce atingere și drepturilor altor persoane decât
inventatorul, astfel încât acestea sunt vătămate prin infracțiune (spre exemplu angajatorul
inventatorului ori cesionarul drepturilor sale patrimoniale), aceste persoane trebuie să participe la
împăcare pentru ca răspunderea penală să fie înlăturată.

b) Contrafacerea

Potrivit art. 56 alin. (1) din Lege, încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin.(2) constituie infracțiunea de
contrafacere şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

În lipsa oricărei prevederi speciale derogatorii, fiind o infracţiune comisivă, infracţiunea de

contrafacere presupune forma de vinovăţie a intenţiei.

După intrarea în vigoare a OUG nr. 190/2005, acţiunea penală privind infracţiunea de contrafacere
se pune în mişcare din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a titularului dreptului, aşa cum
dispunea reglementarea anterioară. Potrivit art. 56 alin. (2), împăcarea înlătură răspunderea penală.
În acest caz, având în vedere că infracțiunea constă în acte de exploatare a invenției fără autorizația
titularului, apreciez că pentru înlăturarea răspunderii penale este suficientă împăcarea cu titularul,
împăcare care, cel puțin în planul consecințelor penale ale actelor respective, are semnificația unei
autorizări a posteriori care înlătură nu numai răspunderea penală ci și un element factual necesar în
conținutul constitutiv al infracțiunii.

Atunci când vizează medicamente și produce efecte dăunătoare sănătății, infracțiunea de

contrafacere poate intra în concurs ideal cu aceea prevăzută de art. 357 alin. (2) C. pen:
”Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau substituite care
sunt vătămătoare sănătăţii se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.”

c) Încălcarea confidenţialităţii

Art. 59 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 prevede că ”Divulgarea, de către personalul OSIM, precum
şi de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor cuprinse în cererile
de brevet, până la publicarea lor, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amenda.”

Înainte de publicare, invenţia supusă brevetării reprezintă şi un secret comercial iar această dispoziţie
conferă protecţia legii penale acestui secret. Infracţiunea are un subiect calificat incluzând personalul
OSIM (salariaţi dar şi colaboratori externi, experţi etc) precum şi persoanele care efectuează lucrări în
legătură cu invenţia adică orice persoană care, în exerciţiul atribuţiilor sale profesionale ia cunoştinţă de
datele din cererile de brevet. Această definiţie include developperi, consilieri în proprietate industrială,

4
avocaţi, salariaţi ai unităţii care depune cerea de brevet etc.

Noţiunea de cerere de brevet ar trebui înţeleasă în sens larg, cuprinzând şi descrierea şi desenele
explicative întrucât în lipsa acestei accepţiuni extensive, textul ar fi lipsit de sens şi de aplicare,
valoarea tehnică şi economică a datelor din cererea stricto sensu fiind mult inferioară celei din
descriere.

Potrivit alin. (2) al art. 62, „OSIM răspunde faţă de inventator pentru prejudiciile aduse ca urmare
a săvârşirii infracţiunii prevăzute la alin. 1.” Opinăm că această exprimare este nepotrivită întrucât
ea ar indica răspunderea civilă delictuală a OSIM pentru fapta altei persoane, indiferent dacă acea
persoană este un prepus al OSIM, membru al personalului său, sau o altă persoană care efectuează
lucrări în legătură cu invenţiile. O asemenea extindere a răspunderii OSIM pentru fapta altuia este
greu de justificat şi de aceea consider că textul ar trebui interpretat restrictiv ca aplicându-se doar
în cazul în care divulgarea a fost săvârşită de personalul OSIM, fiind o aplicaţiune specială a art.
1373 C. Civ.

d) Concurenţa neloială

Art. 5 lit f) din Legea nr. 11/1991 prevede „ Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă (…) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea,
oferirea spre vânzare sau vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând menţiuni false privind
brevetele de invenţii, … în scopul de a-i induce în eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari. »

3. Mijloace de drept civil

Fiecare dintre faptele prevăzute ca infracţiuni poate genera pagube în patrimoniul titularilor
drepturilor asupra invenţiei. Repararea acestor pagube poate fi cerută pe calea acţiunilor civile.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale şi judecată împreună cu aceasta, dar poate fi
introdusă şi pe cale separată.

Potrivit art. 64 alin. (2) din lege, cererile în justiţie din domeniul drepturilor de proprietate
industrială sunt scutite de taxe judiciare.

a) Acţiunea în contrafacere

i) Domeniul de aplicare şi sediul materiei. Acţiunea civilă în contrafacere are un câmp de aplicare
mai larg decât acţiunea penală, întrucât pentru introducerea acţiunii civile nu este necesar să se
demonstreze că actele de contrafacere s-au săvârşit cu forma de vinovăţie a intenţiei, culpa fiind
suficientă.

Dispoziţiile speciale ale Capitolului VI al Legii nr. 64/1991 „Apărarea drepturilor privind
invenţiile” urmează a se completa cu dispoziţiile dreptului comun privind apărarea drepturilor de
proprietate industrială, dispoziţii cuprinse în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2005
privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, publicată în Monitorul Oficial
nr. 643 din 20 iulie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005, publicată în Monitorul
Oficial Nr. 897 din 7 octombrie 2005, precum și cu art. 977-978 C. proc. civ.

5
Unele dintre dispoziţiile ordonanţei menționate sunt expres limitate la cazul săvârşirii cu intenţie a
actelor de contrafacere. În orice caz, încălcarea din culpă a unui drept de proprietate industrială
este un delict civil şi, în virtutea art. 1357 şi urm. C. civ. ea determină obligaţia autorului încălcării
de a repara integral prejudiciul suferit de către titularul dreptului încălcat şi/sau de către aceia pe
care i-a autorizat să folosească invenţia.

ii) Pe calea acţiunii civile introduse de titularul de brevet se poate solicita :

A. încetarea pentru viitor încălcării drepturilor titularului de brevet, măsură a cărei executare
silită se face cu aplicarea penalităților pe zi de întârziere
B. retragerea sau scoaterea definitivă din circuitele comerciale şi/sau distrugerea produselor
contrafăcute, măsură a cărei executare silită se face cu aplicarea penalităților pe zi de
întârziere
C. distrugerea materialelor si echipamentelor care au servit contrafacerii, măsură a cărei
executare silită se face cu aplicarea penalităților pe zi de întârziere
D. despăgubiri cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de titularul de brevet datorită
încălcării drepturilor sale
E. publicarea în presă a hotărârii judecătoreşti pe cheltuiala pârâtului sau prin grija acestuia,
măsură a cărei executare silită se face cu aplicarea penalităților pe zi de întârziere .

Potrivit art. 13 din OUG nr. 100/2005, dacă s-a dispus una dintre măsurile menţionate la punctele
A-C de mai sus, la cererea persoanei care a încălcat dreptul de proprietate industrială, instanţa
judecătorească poate să substituie măsura ordonând acestei persoane plata către partea vătămată a
unei despăgubiri în locul aplicării măsurii respective. Instanţa va proceda astfel dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) persoana care a încălcat dreptul a acţionat fără intenţie şi din imprudenţă;
b) executarea măsurilor ce ar trebui ordonate ar cauza pentru acea persoană un prejudiciu
disproporţionat în raport cu fapta săvârşită;
c) plata despăgubirii este, în mod rezonabil satisfăcătoare în raport cu împrejurările cauzei. În
aplicarea acestei condiţii instanţa va avea în vedere că această convertire a obligaţiilor de a face
sau de a nu face în obligaţia de a da o sumă de bani echivalentă cu despăgubirile nu trebuie să
prejudicieze în nici un fel drepturile titularului de brevet. În special, instanţa va evita să acorde
acestei transformări efectele unei licenţe obligatorii, permiţând autorului contrafacerii să continue
pe o perioadă lungă sau nelimitată exploatarea invenţiei fără autorizaţia titularului de brevet, chiar
cu titlu oneros. Pentru licenţele obligatorii, art. 46 şi urm. din Legea nr. 64/1991 prevăd condiţii
speciale, a căror îndeplinire trebuie verificată de instanţa judecătorească în conformitate cu acele
texte.

Dacă s-a dispus măsura prevăzută la punctul D. de mai sus, atunci, potrivit art. 14 din OUG nr.
100/2005, la stabilirea cuantumului despăgubirilor la care se referă acel punct, instanţa
judecătorească poate aplica una din următoarele metode:
a) fie să evalueze consecinţele economice negative suportate de reclamant în urma încălcării, în
special pierderea câştigului suferită de partea vătămată şi beneficiile realizate în mod injust de
către persoana care a încălcat dreptul de proprietate industrială protejat, la care se adaugă, dacă
este cazul, elemente extra- economice, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului
încălcat;
b) fie, dacă este posibil, să fixeze o sumă forfetară pentru daunele-interese, sumă care va fi cel
puţin egală cu totalul redevenţelor care ar fi fost datorate, dacă persoana care a încălcat un drept de

6
proprietate industrială protejat ar fi cerut titularului autorizaţia de a utiliza obiectul dreptului de
proprietate în cauză.

Potrivit art. 4 lit b) din OUG nr. 100/2005, si beneficiarul unei licenţe poate utiliza mijloacele
procedurale prevăzute de această ordonanţă, în măsura în care în care dovedeşte un interes
personal, legitim, născut şi actual pentru exercitarea lor si poate solicita repararea daunelor pe care
le-a suferit.

iii) Excepţie de la principiul non-cumulului între răspunderea civilă delictuală şi răspunderea

civilă contractuală. Daca încălcarea drepturilor născute in legătură cu invenţia reprezintă în acelaşi
timp neexecutarea unei obligaţii contractuale, atunci titularul dreptului încălcat va putea introduce
şi o acţiune în răspundere civilă contractuală, admiţându-se că, această materie derogă în mod
excepţional de la principiul non-cumului celor două forme de răspundere. Explicația pentru această
derogare este aceea că printr-un contract de licență de brevet, obligațiile asumate de beneficiar
reprezintă condiții ale exercitării dreptului autorizate de titular. Încălcarea acestor obligații implică
deci exploatarea obiectului dreptului în afara autorizației date de titular, asimilată exploatării fără
autorizare. În consecință, titularul poate opta între sancțiunea contractuală a încălcării obligațiilor
asumate de cocontractant (licențiat) sancțiunea extracontractuală aplicată pentru încălcarea
dreptului său exclusiv, sancțiune la care nu poate fi prezumat că a renunțat prin încheierea unui
contract ce urmărea tocmai exercitarea acestui drept.

iv) Sarcina probei în litigiile privind încălcarea brevetelor de procedeu. Art. 58 alin. (1) din lege
stabileşte că, în litigiile privind încălcarea drepturilor care rezultă din brevetul asupra unei invenţii
de procedeu, sarcina probei se răstoarnă în anumite condiţii determinate.

Ratiunea acestor dispoziţii rezultă din dificultatea specifică pe care o întâmpină în plan probatoriu
titularul unui brevet de procedeu care introduce o acţiune în contrafacere. Astfel, pentru a demonstra
încălcarea unui brevet de produs, este suficient ca titularul brevetului să demonstreze că un terţ
comercializează produse identice. Dimpotrivă, în cazul unui brevet de procedeu, în lipsa dispoziţiilor
art. 58 alin. (1) din lege, titularului brevetului nu i-ar fi suficientă proba că pârâtul comercializează
produse identice acelora care rezultă din aplicarea procedeului brevetat. El ar trebui să demonstreze că,
pentru a fabrica aceste produse, pârâtul foloseşte un procedeu identic cu cel brevetat. Procedeul folosit
de către pârât în propria sa întreprindere nu poate fi însă cunoscut reclamantului întrucât acesta nu are
nici un drept de a pătrunde în întreprinderea concurentă sau de a afla procedeele de fabricaţie folosite
de aceasta. De aceea, titularul unei brevet privind o invenţie de procedeu s-ar afla în imposibilitatea de
a proba că acel brevet a fost încălcat.

Pentru a preveni acest pericol, legiuitorul a dispus ca în litigiile privind brevetele de procedeu,
sarcina probei să treacă asupra pârâtului dacă următoarele condiţii sunt întrunite:
A. litigiul poartă asupra încălcării exclusivităţii titularului de brevet ;
B. brevetul are ca obiect o invenţie de procedeu ;
C. reclamantul trebuie să demonstreze că pârâtul a fabricat, folosit, oferit spre vânzare, vândut
sau importat un produs ;
D. acel produs este identic cu produsul obţinut prin procedeul brevetat al cărui titular e
reclamantul
E. ne aflăm în cel puţin una din următoarele situaţii :
a) fie produsul obţinut prin procedeul brevetat este nou;

7
 b) fie s-a stabilit că suficientă probabilitate că produsul identic a fost obţinut prin
procedeul brevetat şi titularul brevetului nu a putut, în ciuda unor eforturi
rezonabile, să stabilească ce procedeu a fost utilizat efectiv.

În aceste condiţii se naşte o prezumţie legală relativă în sensul că produsul fabricat, folosit, oferit
spre vânzare, vândut sau importat de pârât a fost realizat prin procedeul brevetat de către
reclamant.

v) Proba aflată sub controlul părții adverse. Potrivit art. 5 din OUG nr. 100/2005, la solicitarea
unei părţi care a prezentat elemente de probă, în mod rezonabil accesibile şi suficiente în susţinerea
afirmaţiilor sale şi dacă aceste elemente se află sub controlul părţii adverse, instanţa judecătorească
competentă poate să ordone ca aceste elemente de probă să fie produse de partea adversă, sub
rezerva asigurării protecţiei informaţiilor confidenţiale. Exprimarea textului este discutabilă. Se are
în vedere ipoteza în care pentru stabilirea faptului încălcării dreptului, este nevoie de coroborarea
unor mijloace de probă dintre care unele sunt accesibile reclamantului, pe când celelalte se află sub
controlul exclusiv al pârâtului. În aceste cazuri, sarcina probei care îi revine reclamantului este
redusă numai la administrarea mijloacelor de probă care îi sunt accesibile, iar dacă el îndeplinește
această sarcină, instanța va ordona pârâtului să producă mijloacele de probă aflate exclusiv sub
controlul său. Neprezentarea acestor mijloace de probă consolidează teza probatorie a
reclamantului care administrând toate probele care îi erau accesibile a stabilit încălcarea cu
suficientă probabilitate astfel încât ea să fie reținută până la proba contrară.

În temeiul alin. (2) al aceluiași articol, în cazul încălcărilor drepturilor de proprietate industrială
protejate, săvârşite la scară comercială, instanţele judecătoreşti competente pot, la cererea unei
părţi, să ordone comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale, care se găsesc sub
controlul părţii adverse, sub rezerva ca protecţia informaţiilor confidenţiale să fie asigurată.

b) Litigii cu privire la calitatea de titular de brevet

Atunci când o persoană câştigă în mod definitiv şi irevocabil o acţiune introdusă împotriva
solicitantului sau titularului de brevet pe motivul că acesta din urmă nu este sau nu era îndreptăţit
la eliberarea brevetului, art. 63 din lege tratează în mod diferit consecinţele unei asemenea hotărâri,
după cum litigiul a fost soluţionat înainte sau după hotărârea de acordare a brevetului.

Dacă hotărârea prin care s-a soluţionat litigiul devine definitivă si irevocabila înainte de acordarea
brevetului, atunci se aplică art. 63 alin. (2) din lege, potrivit căruia „Dacă, înainte de acordarea de
către OSIM a brevetului de invenţie, printr-o hotărâre judecătorească se constată că dreptul la
brevet aparţine unei alte persoane decât solicitantul, persoana căreia i-a fost recunoscut acest drept
poate, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii şi în condiţiile
prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi:
a) să continue în locul solicitantului procedura privind cererea de brevet depusă ca pentru o
cerere proprie;
b) să depună o nouă cerere de brevet pentru aceeaşi invenţie. Pentru elementele care nu extind
conţinutul cererii iniţiale depuse cu respectarea prevederilor art. 19 (principiul unităţii

8
 invenţiei), cererea iniţială este declarată de OSIM ca fiind considerată retrasă începând cu
data de depozit a noii cereri;
c) să solicite respingerea cererii.”

În principiu, dacă persoana îndreptăţită nu optează pentru nici una dintre variante în termenul de
trei luni prevăzut de acest text, atunci acest drept de opţiune se stinge prin decădere iar OSIM va
continua procedura cu solicitantul iniţial, revenindu-se la prezumţia de drept comun prevăzută de
art. 13 alin. (5) din lege : « În toate procedurile în faţa OSIM solicitantul este considerat a fi
persoana îndreptăţită la acordarea brevetului. » Cu toate acestea brevetul eliberat la capătul unei
asemenea proceduri poate fi revocat din oficiu în condiţiile art. 28 din lege.

Dacă hotărârea devine definitivă şi irevocabilă după acordarea brevetului atunci este aplicabil art.
63 alin. (1) din lege. Potrivit acestui text, ”În cazul în care printr-o hotărâre judecătorească se
constată că o altă persoană decât cea care figurează în brevetul de invenţie este îndreptăţită la
acordarea brevetului, OSIM eliberează brevetul persoanei îndreptăţite şi publică schimbarea
titularului.”

În litigiile privind calitatea de titular de brevet, OSIM nu poate fi citat decât pentru a prezenta
documentele utilizate depuse şi produse în cursul procedurii de brevetare. Potrivit art. 64 alin. (1)
din lege: „La cererea instanţei judecătoreşti, OSIM este obligat să înainteze actele, documentele şi
informaţiile necesare judecării cauzei cu care a fost învestită, recuperând aceste acte în final.
Citarea în instanţă se va face numai în acest scop. » Evident, teza finala nu poate fi interpretata ca
imunitate civilă a OSIM. El va fi citat doar în scopul aducerii actelor numai dacă reclamantul nu
are o pretenţie anume față de OSIM. Orice interpretare mai largă a tezei finale ar contraveni
principiilor constituţionale ale accesului liber la justiţie (art. 21) şi dreptului persoanei vătămate de
o autoritate publică (art. 52).

c) Dispoziţii procedurale speciale

Potrivit art. 60 alin. (1) din lege, „Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet
sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenţie, inclusiv drepturile patrimoniale
ale inventatorului, din contractele de cesiune şi licenţă, sunt de competenţa instanţelor
judecătoreşti » . Textul trebuie raportat la normele de competență materială ș teritorială din Codul
de procedură civilă.

Art. 2.1it.e) din vechiul Cod de procedură civilă prevedea : « Tribunalele judecă în primă instanţă
procesele si cererile în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială » Pe acest temei s-a
decis constant că tribunalului îi revenea competenţa materială de drept comun pentru a judeca
litigiile privind invenţiile.

Noul Cod de procedură civilă nu prevede o normă specială de competență materială referitoare l
litigiile de proprietate intelectuală. De accea ele vor fi supuse în principiu art. 95 pct. (1) C.pr.civ.,
potrivit căruia tribunalalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date prin lege în
competența altor instanțe. Soluția este totuși în parte diferită față de aceea incidentă sub imperiul
vechiului cod deoarece de la textul sus-citat derogă art. 94 pct. (1) lit j) C.pr.civ. potrivit căruia
judecătoriile judecă în primă instanță orice alte cereri evaluabile în bani de valoare de până la
200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.

9
Din punct de vedere administrativ, dacă la instanța care este competentă material să soluționeze
litigiul nu există secţii specializate de proprietate intelectuală, litigiile de proprietate intelectuală
sunt deferite secţiei civile.

În legătură cu hotărârile pronunţate în litigiile menţionate la art. 60 alin. (1), art. 60 alin. (2)
dispune că „Persoana interesată va comunica la OSIM hotărârea judecătorească în termen de 30 de
zile de la data la care aceasta a rămas definitivă şi irevocabilă, spre a fi înscrisă în Registrul
naţional al cererilor de brevet de invenţie depuse sau în Registrul naţional al brevetelor de invenţie
şi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. În lipsa publicării în Buletinul Oficial de
Proprietate Industrială hotărârea nu este opozabilă terţilor »

d) Acţiunea în concurenţă neloială

Ca şi acţiunea civilă în contrafacere, acţiunea civilă în concurenţă neloială este o acţiune în

răspundere civilă delictuală specială. Răspunderea civilă delictuală, pentru că acesta este
regimul de drept comun aplicabil; specială, pentru că există câteva dispoziţii legale speciale care
guvernează acest tip de răspundere.

Diferenţa dintre cele două tipuri de acţiuni menţionate este aceea că, pe când acţiunea în
contrafacere sancţionează încălcarea unui drept (dreptul de proprietate intelectuală), acţiunea în
concurenţă neloială sancţionează neîndeplinirea unei obligaţii legale (aceea de a desfăşura
activitatea comercială în conformitate cu practicile de concurenţă onestă). În materia brevetelor de
invenţie, acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială diferă atât sub aspectul funcţiei
urmărite, cât şi sub aspectul actelor sancţionate. Pe când acţiunea în contrafacere sancţionează
încălcarea dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei, urmărind să asigure titularului său
exclusivitatea exploatării tehnice a acesteia, acţiunea în concurenţă neloială sancţionează
nerespectarea îndatoririi comerciantului de a nu aplica menţiuni false privind brevetele pe
produsele şi serviciile sale, menţiuni de natură să inducă în eroare publicul consumator şi să
deturneze clientela comercianţilor care care sunt îndreptățiți să aplice mențiuni privind brevetele.

e) Măsuri provizorii şi asigurătorii

Nu abordăm în acest context regimul general al măsurilor asigurătorii aplicabile pentru apărarea
drepturilor de proprietate intelectuală. Ne vom referi în acest paragraf numai la dispoziţiile speciale
prevăzute de Legea nr. 64/1991 măsurile asigurătorii aplicabile drepturilor privind invenţiile.

Astfel, potrivit art. 61, „(1) Dacă titularul unui brevet de invenţie sau persoanele titulare ale unui
drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi
succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cărora le-au fost
încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără
consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia, sau orice altă
persoană care exercită dreptul de proprietate industrială cu consimţământul titularului face dovada
credibilă că dreptul său de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie face obiectul
unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă să îi cauzeze un prejudiciu greu
de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.
(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:
10
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. Sunt aplicabile prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de
proprietate industrială, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2005, cu completările ulterioare.
(3) Dispoziţiile procedurale aplicabile sunt cuprinse în dispoziţiile Codului de procedură civilă
privitoare la măsurile provizorii în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
(4) Măsurile provizorii pot fi dispuse şi împotriva unui intermediar ale cărui servicii sunt utilizate
de către un terţ pentru a încălca un drept protejat prin prezenta lege. »

După cum dispune alin. 4 citat mai sus, aceste dispoziţii se completează cu dreptul comun, deci cu
prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor
de proprietate industrială şi ale art. 977-978C. Proc. Civ.

În acest sens, cu privire la măsurile de conservare a probelor, art. 6 din Ordonanță prevede că
înainte de judecarea fondului cauzei, având ca obiect un drept de proprietate industrială protejat,
instanţa judecătorească competentă poate, la cererea unei părţi care a prezentat elemente de probă,
în mod rezonabil accesibile, în susţinerea afirmaţiilor sale din care rezultă că o încălcare a avut loc
ori că această încălcare este iminentă, să ordone măsuri provizorii, rapide şi eficiente pentru
conservarea elementelor de probă pertinente cauzei, sub condiţia ca protecţia informaţiilor
confidenţiale să fie asigurată. Aceste măsuri pot include descrierea detaliată cu sau fără prelevare
de eşantioane, sechestrul mărfurilor litigioase şi, după caz, al materialelor şi instrumentelor
utilizate pentru a produce şi/sau a distribui aceste mărfuri, precum şi documentele în legătură cu
acestea.

Trebuie însă remarcat că OUG nr. 100/2005 nu prevede numai dispoziții de detaliu în materia
măsurilor de conservare a probelor, dar prevede și alte măsuri provizorii decât acelea prevăzute expres
de art. 64 din Legea 64/1991, precum și măsuri menite să asigure protecția titularului împotriva
eventualului risc de insolvabilitate al persoanei suspectate a-i încălca drepturile.

Sub primul aspect, potrivit art. 9 alin. (3) din Ordonață. la cererea reclamantului, instanţele
judecătoreşti competente pot să ordone sechestrul mărfurilor bănuite că ar aduce atingere unui drept de
proprietate industrială protejat pentru a împiedica introducerea lor sau circulaţia lor în circuitele
comerciale.

Sub al doilea aspect, art. 9 din OUG nr. 100/2005 permite instanței să dispună împotriva oricărei
persoane care încalcă în mod aparent un drept de proprietate industrială, împotriva unui intermediar ale
cărui servicii sunt utilizate de către un terţ în scop de încălcare a unui drept de proprietate industrială
protejat, constituirea unei garanţii destinate să asigure despăgubirea titularului dreptului protejat.De
asemenea, instanţa judecătorească competentă poate să ordone, dacă partea vătămată dovedeşte că
există circumstanţe care ar putea face imposibilă recuperarea daunelor-interese, sechestrul bunurilor
mobiliare şi imobiliare ale persoanei care se presupune că a încălcat un drept de proprietate industrială
protejat, inclusiv blocarea conturilor bancare şi a altor bunuri. În acelaşi scop se poate ordona
comunicarea documentelor bancare, financiare sau comerciale ori accesul la informaţii pertinente
cauzei.

Potrivit art. 978 alin.(4) C.pr.civ. măsurile provizorii și de conservare se pot dispune cu aplicarea
corespunzătoare a dispozițiilor de drept comun privind ordonanța președințială. În cazul în care
cererea este formulată înainte de introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus
11
măsura provizorie se va fixa și termenul în care acțiunea de fond trebuie să fie introdusă, sub
sancțiunea încetării de drept a acelei masuri. Din alin. (6) al textului rezultă că termenul acordat de
instanță nu poate depăși 30 de zile de la dispunerea măsurii.

Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța il poate obliga pe
reclamant sa dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii
dispuse.

Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii
luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost
în culpă ori a avut o culpă ușoară, instanța, în raport cu circumstanțele concrete, poate fie să refuze
obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la cererea
reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părților. Cererea se judecă potrivit dispozițiilor privitoare la
ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la
eliberarea cauțiunii, instanța va fixa un termen în vederea introducerii acțiunii de fond, care nu poate fi
mai lung de 30 de zile de la data pronunțarii hotararii, sub sanctiunea incetarii de drept a masurii de
indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauțiune.

f) Apărarea drepturilor decurgând din brevet împotriva actelor de exploatare a invenţiei

brevetate anterioare eliberării brevetului

După cum se ştie, drepturile decurgând din brevet operează retroactiv, începând cu data naşterii
depozitului naţional reglementar. Totuşi, numai terţii care au încălcat în mod culpabil aceste drepturi
pot răspunde pentru prejudiciile astfel cauzate. Or culpa lor nu poate fi stabilită decât dacă la data
actelor de exploatare a invenţiei de către terţi demersurile solicitantului de brevet le erau opozabile.

În acest scop, legiuitorul a instituit dreptul provizoriu exclusiv de exploatare prevăzut de art. 32 din
lege, drept care se naște de la data publicării cererii de brevet. Chiar şi anterior publicării, solicitantul
poate adresa terţilor care exploatează soluţia în legătură cu care el a cerut brevetarea o somaţie prin
care să solicite încetarea actelor de exploatare.

Potrivit art. 57 din lege, în cazul în care aceste acte continuă să fie săvârşite şi după somare,
instanţa, la cerere, poate ordona încetarea săvârşirii lor până la rămânerea definitivă şi irevocabilă
a hotărârii OSIM privind acordarea brevetului sau respingerea cererii de brevet. Această măsură va
putea fi ordonată cu plata de către solicitant a unei cauţiuni stabilite de instanţă.

De asemenea, potrivit art. 56 alin. (4) şi (5) din lege: „(4) Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31
alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de brevet de invenţie atrage pentru persoanele
vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind
executoriu după eliberarea brevetului.
(5) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 31 alin. (1), actele prevăzute la art. 31 alin. (2) efectuate de
un terţ anterior datei la care s-a publicat cererea de brevet sau datei la care solicitantul i-a făcut o
somaţie, însoţită de o copie autentificată a cererii de brevet de invenţie, nu sunt considerate a aduce
atingere drepturilor conferite de brevet.”

12
Din alin. (4) rezultă aşadar că judecata unei cereri de despăgubiri pentru încălcarea dreptului
provizoriu de exploatare exclusivă se face conform dreptului comun cu menţiunea că dacă se va
pronunţa o hotărâre judecătorească de condamnare, ea nu va fi executorie decât sub condiţia
suspensivă a eliberării brevetului. Într-o exprimare criticabilă, alin. (5) permite concluzia că acelaşi
regim se aplică despăgubirilor pentru acte de exploatare a invenţiei săvârşite de către terţi între
depozitul reglementar al cererii de brevet şi publicarea acesteia, dar numai sub condiţia ca aceste
acte să fie ulterioare primirii din partea solicitantului a unei somaţii de încetare a actelor de
exploatare, însoţită de o copie legalizată a cererii de brevet.

13