Terapia familiei

Nicoleta Turliuc
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Rezumat
Apariţia şi dezvoltarea consilierii copiilor a contribuit la dezvoltarea terapiei de familie
care, la rândul său, poate participa la susţinerea rolului profesional al consilierilor şcolari.
Prezentarea specificului terapiei de familie şi a principiilor comune tuturor sistemelor, a
caracteristicilor familiei funcţionale şi a aserţiunilor generale privind evaluarea familiilor,
urmate de sinteza caracteristicilor terapeutului şi a celor mai importante abilităţi profesioanle
ale acestuia sunt completate de analiza conceptelor de lucru, a tehnicilor de intervenţie
specifice şi de sublinierea posibilităţii de utilizare a perspectivei sistemice în consilierea
psihologică realizată în şcoală şi în parteneriatul şcoală‑famillie. Analiza critică a punctelor
tari şi a limitelor terapiei de familie încheie logic acest capitol. Puterea acestei terapii
constă în a aduce împreună membrii unui sistem pentru a transforma interacţiunile lor,
pornind de la premisa că ceea ce blochează oamenii în relaţiile lor disfuncţionale este
marea dificultate de a vedea propria lor contribuţie la problemele apărute. Formarea în
terapia de familiei este extrem de importantă în formarea profesională a consilierilor
şcolari, în conceperea şi realizarea unor programe de intervenţie centrate pe relaţia
părinte‑elev, dar şi în dezvoltarea gândirii sistemice folosite în abordarea individuală a
elevului, părinţilor, cadrelor didactice sau în tratatrea altor probleme care apar în parte­
neriatul şcoală‑familie

***

În timpul deceniului care a urmat celui de‑al Doilea Război Mondial, alături de influenţa
extraordinară a teoriei sistemelor şi accentul pus pe explorarea relaţiilor dintre părţile
care alcătuiesc un sistem, alte patru evoluţii ştiinţifice şi clinice aparent independente au
stabilit scena pentru apariţia terapiei familiale: investigarea rolului familiei în dezvoltarea
schizofreniei la unul din membrii săi, apariţia consilierii maritale şi premaritale, creşterea
mişcării de consiliere a copilului şi avansul în dinamica grupului şi terapia de grup. Fiecare
dintre acestea au influenţat evoluţia terapiei familiale. Mişcarea privind consilierea copiilor,
apărută la începutul secolului XX, s‑a bazat pe presupunerea că dacă problemele emoţio­
nale au început într‑adevăr în copilărie – aşa cum au sugerat Freud şi alţii –, atunci
identificarea precoce şi tratamentul copiilor ar putea împiedica psihopatologia ulterioară.
 TERAPIA FAMILIEI 209

Alfred Adler a fost deosebit de conştient de rolul‑cheie al experienţelor familiale timpurii

jucate în determinarea comportamentului adulţilor. Adler a susţinut dezvoltarea mişcării
de consiliere a copilului la începutul anilor 1900 şi, deşi el nu a lucrat terapeutic cu
întreaga familie, l‑a influenţat pe Rudolph Dreikurs, care mai târziu a emigrat în Statele
Unite şi a extins consilierea copilului în centre de consiliere familială (Lowe, 1982). În
1924 a fost înfiinţată o asociaţie americană dedicată în mare măsură prevenirii tulburărilor
emoţionale şi de comportament ale copiilor. Deşi clinicile de consiliere pentru copii au
rămas puţine până după cel de‑al Doilea Război Mondial, în prezent ele există în aproape
fiecare oraş din Statele Unite. Acestea oferă posibilitatea identificării şi tratării psihologice
a tulburărilor din copilărie prin implicarea părinţilor în procesul terapeutic.
Apariţia şi dezvoltarea consilierii copiilor este îngemănată cu apariţia terapiei de
familie, cea din urmă contribuind astăzi la susţinerea rolului profesional al consilierilor
şcolari. După constituirea ca abordare distinctă şi dezvoltarea terapiei de familie, mulţi
dintre consilierii şcolari au găsit oportună formarea în cadrul acestei şcoli terapeutice şi
utilizarea unora dintre tehnicile sale specifice în lucrul cu copii şi părinţii lor, dar nu
numai. Terapia de familie caută să se adreseze oamenilor nu la nivel individual, aşa cum
o fac alte forme de terapie mai timpurii, ci oamenilor în relaţii. Acest tip de terapie se
regăseşte în literatura de specialitate mai des sub denumirea de „terapie de familie” sau
„terapie sistemică de familie”.

1. Terapia de familie: particularităţi şi principii

Întrebările pe care le adresează cei care doresc să urmeze o (nouă) formare într‑o şcoală
terapeutică vizează, înainte de toate, apectele prin care aceasta diferă de alte tipuri de
consiliere sau terapie. Există câteva zone care disting în mod clar perspectiva sistemică
de la alte abordări (Becvar, Becvar, 2000). În primul rând, ideea de a lucra cu familiile
întregi a fost un aspect unic în gândirea şi teoretizarea care au inaugurat o nouă disciplină
în domeniul sănătăţii mintale: terapia familială. Trecând de la accentul strict pe indivizi
şi psihicul lor, terapia de familie a început să acorde atenţie sistemelor relaţionale şi
contextelor în care trăiesc oamenii, în care apar problemele şi în care pot fi găsite soluţiile.
Percepută deseori ca fiind doar o altă tehnică, trecerea la lucrul cu familiile a însemnat,
de fapt, începutul unei paradigme alternative. În al doilea rând, analizează patternurile
relaţiilor şi conversaţiilor, modul în care conversaţiile influenţează felul în care membrii
familiei gândesc, credinţele şi interacţiunile lor zilnice. Problemele nu mai sunt căutate
în interiorul indivizilor, ci în sistemul relaţiilor cu ceilalţi. Pe de o parte, individul este
deculpabilizat pentru vina de a avea o problemă, iar pe de altă parte, relaţiile se pretează
mai uşor la schimbările terapeutice. Din perspectiva sistemică/cibernetică, mai important
decât cine este în sala de terapie este modul în care gândeşte terapeutul despre cine
este în camera de terapie. În al treilea rând, cu câteva excepţii (de exemplu, psihanaliza,
terapia transgeneraţională etc.), terapia familială analizează contextul actual, ceea ce
se întâmplă în prezent în viaţa oamenilor şi ceea ce s‑a întâmplat mai recent (de exemplu,
vocile care continuă să strige la telefon sau vorbesc într‑o manieră nepotrivită la prânzul
de duminică, precum şi acele voci din trecut care sunt păstrate în amintirile unei
persoane). În fine, în al patrulea rând, ea analizează modul în care conversaţii interioare
şi exterioare sunt valorizate, iar importanţa pe care individul o acordă uneia sau alteia
este legată de modul în care indivizii se comportă în familiile lor, în cercurile lor intime
şi în contexte sociale mai largi.
210 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

De la bun început trebuie subliniat faptul că familiile operează pe baza aceloraşi

principii, norme şi standarde, care sunt comune tuturor sistemelor, care îi permit menţinerea
statu‑quoului şi funcţionarea continuă (Walsh, 1998). Aceste constructe operatorii includ
(Turliuc, 2004):
a. Cauzalitatea circulară. Ea indică faptul că membrii familiei sunt toţi interconectaţi,
iar o schimbare apărută la unul dintre membrii afectează şi ceilalţi membrii şi grupul
familial ca întreg. Mai departe, schimbările petrecute la nivelul celorlalţi şi al grupului
afectează, printr‑un canal circular al influenţei, membrul familiei în care modificările
au apărut iniţial. Astfel, cauzalitatea nu mai este una liniară, mecanicistă, ci una care
poate deveni predictibilă, odată ce patternul interacţional al familiei este binecunoscut.
De exemplu, un dominator necesită existenţa unei persoane care să îi fie supusă, cu
alte cuvinte, cineva nu poate domina decât atunci când altcineva este supus.
b. Nonsumativitatea. Familia ca întreg nu se reduce la suma membrilor săi şi nu poate
fi descrisă prin simpla însumare a caracteristicilor membrilor familiei. Ea include şi
patternurile organizaţionale şi interacţionale familiale care asigură conectarea într‑un
ansamblu unitar a comportamentului fiecărui membru al sistemului familial (G. Bateson,
1979). Altfel spus, componentele unui sistem pot fi înţelese doar în contextul întregului
sistem. Familiile se întrebă adesea cum au ajuns disfuncţionale, dar este de înţeles
faptul că interacţiunile se construiesc pe interacţiuni anterioare, că gândurile şi emoţiile
sunt influenţate de interacţiuni, iar perspectivele şi percepţiile se schimbă în cursul
interacţiunilor zilnice.
c. Morfostaza sau homeostaza. Acest concept vizează abilitatea unui sistem de a‑şi
menţine stabilitatea în contextul schimbării. Sistemele familiale rezistă în timp prin
intermediul mecanismelor care asigură stabilirea şi întărirea normelor, evitarea devierii
de la norme, dezvoltarea coeziunii şi solidarităţii. Aceste mecanisme constituie forţe
puternice care actionează împotriva apariţiei schimbărilor în sistem şi pentru menţi­
nerea membrilor împreună, fie şi în cadrul unor interacţiuni negative. De exemplu,
în cazul familiilor care apeleză la terapie pentru tulburările de comportament ale
copilului, ele pot dori să schimbe imediat aceste comportamente, fără să înţeleagă că
toţi membrii familiei trebuie să îşi schimbe modul de interacţiune.
d. Morfogeneza. Ea vizează abilitatea unui sistem de a se schimba în condiţii de stabilitate.
Sistemele familiale trebuie să fie capabile să se adapteze la schimările care intervin
în viaţa lor. Abilitatea de a‑şi schimba cu flexibilitate rolurile şi aşteptările este o
condiţie a funcţionării familiale sănătoase. Aceasta necesită adaptarea la schimbări
interne, externe şi la stadiile dezvoltării ciclului vieţii familiale. Cele două direcţii de
evoluţie sunt absolut necesare. Într‑un sistem, nivelurile moderate ale morfostazei şi
morfogenezei sunt cele funcţionale. Aceste procese sunt intercorelate şi asigură depla­
sarea familiei de‑a lungul ciclului vieţii familiale.
e. Echifinalitatea. Potrivit acestui principiu, aceeaşi origine poate conduce la rezultate
diferite şi acelaşi rezultat poate proveni din origini diferite. Watzlawick, Beavin şi
Jackson (1967) avertizau asupra erorii frecvente, comise de unii cercetători, de a
confunda originea cu semnificaţia unui rezultat. De asemenea, ei arătau că influenţa
condiţiilor iniţiale este depăşită prin impactul lor asupra organizării familiale, asupra
patternurilor sale interacţionale şi a capacităţii sale de a răspunde la stres. De aceea,
pornind de la aceeaşi situaţie, o familie se poate descurca, în timp ce alta poate eşua
(de exemplu, în încercarea de a face faţă tranziţiei la un nou stadiu al ciclului vieţii
familiale), după cum două familii cu o bună funcţionalitate pot fi implicate în circumstanţe
diferite (în adoptarea noilor roluri parentale, odată cu naşterea primului copil, sau în
 TERAPIA FAMILIEI 211

situaţia‑limită a creşterii dificultăţilor financiare ca urmare a intrării unuia dintre soţi

în şomaj ş.a.m.d.).
f. Comunicarea. Acest concept indică procesul interpersonal central. Becvar şi Becvar
(2000) enunţă cele trei principii de bază ale comunicării astfel: 1. Nu putem să nu
ne manifestăm comportamental (nu putem să nu facem nimic), 2. Nu putem să nu
comunicăm (fiecare comportament transmite un mesaj interpersonal) şi 3. Semnificaţia
unui comportament dat nu este semnificaţia adevărată a acelui comportament, ci
adevărul personal al persoanei care i‑a acordat o semnificaţie personală. Cu alte
cuvinte, orice comportament poate fi interpretat în diferite modalităţi şi nicio inter­
pretare nu este mai corectă decât altele. O percepţie se poate potrivi sau nu percepţiilor
celorlalţi, dar fiecare percpeţie este adevarată şi validă pentru fiecare dintre noi. Fiecare
comunicare verbală sau nonverbală are două funcţii: 1. de a oferi informaţii, opinii
sau evaluări şi 2. de a dezvolta relaţii, care indică felul în care informaţia va fi
interpretată. De aceea avem două niveluri ale comunicării: conţinutul verbal sau aspectul
digital şi aspectul nonverbal, procesual sau aspectul analog. Procesul comunicării este
indicat de felul în care oamenii vorbesc, în timp ce conţinutul comunicării arată despre
ce vorbesc oamenii. Atunci când aceste două aspecte sunt congruente, membrii unui
sistem ştiu foarte bine cum stau unii cu alţii. Atunci când mesajele sunt incongruente
pot să apară probleme. Familiile disfuncţionale acordă mai multă atenţie nivelului
analog, şi nu procesului. De asemenea, un terapeut care le spune părinţilor cum să
rezolve problema copilului (de exemplu, cum să îl determine să meargă la şcoală)
lucrează cu conţinutul, şi nu cu procesul. Copilul se poate întoarce la şcoală, dar
părinţii nu îşi îmbunătăţesc procesul de luare a deciziilor (Nichols, Schwartz, 2005).
g. Gradul schimbării. Principiile sistemice prezentate implică faptul că există o stabilitate
a familiei şi că sistemul este menţinut prin interacţiunea membrilor ei. Atunci când
apar probleme în familie (de exemplu, sâcâieli, plângeri, critici, ameninţări), membrii
acesteia se aşteaptă să apară schimbări de gradul întâi. În tratarea lor se folosesc
intervenţiile comportamentale. Schimbările de gradul al doilea necesită analiza naturii
şi a regulilor interacţiunilor şi identificarea opţiunilor care permit schimbarea. Atunci
când nu se schimbă un comportament avem de‑a face cu o schimbare de gradul întâi,
iar atunci când se urmăreşte schimbarea regulilor interacţiunilor avem de‑a face cu o
schimbare de gradul al doilea (Watzlawick et al., 1967).

2. Caracteristicile familiilor funcţionale

Familiile sunt formate din indivizi cu o istorie comună, între care există o anumită legătură
emoţională şi care împărtăşesc diferite scopuri şi activităţi. Aspectele vieţii familiale
includ supravieţuirea fizică, protecţia socială, educaţia şi dezvoltarea. Ele pot include
acceptarea, ataşamentul, aprobarea, apartenenţa, identitatea, suportul şi creşterea mem­
brilor individuali ai familiei. Între membrii familiei pot exista sau nu legături de sânge,
iar relaţiile dintre ei pot fi sau nu recunoscute juridic. Deoarece membrii oricărei familii
împărtăşesc numeroase experienţe, sistemele familiale sunt caracterizate prin interde­
pendenţă socială şi psihologică. Familia trebuie văzută şi în contextul altor sisteme cu
care interacţionează, precum comunitatea, şcoala, mediul de muncă sau profesional,
biserica, etnia, rasa, cultura, clasa socială şi credinţe.
212 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

Pentru a lucra cu familia este necesar să dispunem de un model teoretic cu privire la

modul în care familiile funcţionează. Toţi terapeuţii de familie descriu familia în termenii
sistemelor, ai interacţiunilor şi relaţiilor. Clinicienii percep familiile de‑a lungul unui
continuum, de la sănătos/funcţional la nesănătos/nefuncţional. Cu alte cuvinte, în terapia
sistemică, familia este înţeleasă ca un sistem confruntat cu mai multe sau mai puţine
probleme şi dificultăţi atât în interior, cât şi în relaţia sa cu alte sisteme cu care se află
în interacţiune.
Familiile funcţionale se caracterizează prin capacitatea indivizilor şi a sistemului
familial de a satisface nevoile psihologice şi sociale ale grupului familial ca întreg şi ale
fiecărui membru în parte. În cazul familiilor disfuncţionale, familiile sunt incapabile să
atingă aceste scopuri. Deşi conceptul de familie funcţională este mai curând ipotetic şi
abstract, căpătând puţină validare empirică, Krysan, Moore şi Zill (1990) au identificat
9 caracteristici ale familiilor funcţionale, după cum urmează: adapatabilitate, angajament,
comunicare clară, deschisă şi frecventă, încurajarea concomitentă a autonomiei individuale
şi a coeziunii, exprimarea aprecierii, religiozitate/spiritualitate, relaţii sociale capabile să
asigure suportul social şi resursele externe, roluri clare şi flexibile, timp împărtăşit
suficient cantitativ şi calitativ. Minuchin (1974) a caracterizat familiile sănătoase ca având
o organizare puternică destul de flexibilă pentru a se schimba, dar suficient de rigidă
pentru a şti cine o conduce. În fine, gradul de funcţionalitate al unei familii depinde de
cât de capabilă este o familie să îşi rezolve problemele.

3. Aserţiuni generale privind evaluarea

Există câteva aspecte cu privire la evaluarea familiilor, enumerate de Beavers şi Hampson
(1990), care trebuie cunoscute de terapeuţi pentru a duce la bun sfârşit procesul terapeutic.
Mai întâi, diagnosticarea tipologiei familiei nu este la fel de importantă ca evaluarea
sistematică a caracteristicilor relaţiilor, comunicării şi interacţiunilor. Fiecare familie este
unică şi presupunerea că toate familiile intacte, adoptive, monoparentale, reorganizate sau
reîntregite, interculturale sau interrasiale sunt asemănătoare şi experimentează aceleaşi
probleme ignoră aspecte specifice fiecărei familii (istora sa unică, contextul şi modul ei
de operare). În al doilea rând, competenţele unei familii variază de‑a lungul unui continuum,
de la funcţional la nefuncţional, iar clinicienii trebuie să aibă convingerea că orice sistem
are abilitatea de a creşte şi de a se adapta. În lipsa acestor carateristici, membrii familiei
nu vor fi motivaţi să participe la terapie. În al treilea rând, familiile aflate la acelaşi nivel
funcţional pot avea stiluri de relaţionale diferite. Pentru a rămâne sănătoase, familiile
trebuie să îşi poată fixa şi schimba stilurile de interacţiune în acord cu provocările stadiilor
lor de dezvoltare. În al patrulea rând, succesul terapiei depinde de capacitatea de a
identifica alterarea acelor carateristici şi reguli care au exacerbat disfuncţionalitatea
familiei. În al cincilea rând, o terapie de succes evalueză structura ierarhică a (sub)
sistemelor aflate în interacţiune în interiorul sau în afara familiei. În fine, tratamentul
individual pentru problemele relaţionale poate fi ineficient şi complicat, iar intervenţiile
care subliniază natura interacţională a dezvoltării individuale şi familiale se pot dovedi
mai eficiente. Abordarea sistemică familială este mai puţin orientată individual, din
moment ce tratează familia ca întreg. Chiar şi aşa, membrii individuali ai familiei şi
acţiunile lor trebuie luate în considerare, deoarece impactul lor asupra diferitelor sisteme
sau subsiteme este extrem de important.
 TERAPIA FAMILIEI 213

În general, evaluarea familiei poate fi conceptualizată ca un proces format din urmă­

toarele stadii: stadiul inputului informaţional, stadiul analizei informaţiilor şi stadiul
outputului informaţional. Inputul informaţional se referă la colectarea datelor adecvate
ale evaluării şi în cantitate suficientă, prin adresarea de întrebări de referinţă utile şi
semnificative. Evaluarea informaţiilor se referă la organizarea, sistematizarea şi interpre­
tarea datelor evaluării într‑un mod care să asigure descrierea acurată a caracteristicilor şi
tendinţelor comportamentale ale indivizilor. Outputul informaţional se referă la descrierea
comportamentelor şi proceselor observate, la formularea concluziilor şi recomandărilor
oferite clienţilor, la răspunsul oferit de terapeut unor întrebări de referinţă.

4. Caracteristicile trapeutului şi abilităţile sale de bază

Terapeuţii de succes au capacitatea de a asculta şi de a fi suportivi, de a fi apropiaţi şi
plini de grijă, de a încuraja familia să se schimbe, de a înţelege, de a rămâne motivată şi
plină de speranţă. Potrivit lui Carlson şi Lewis (1991), cele mai importante caracteristici
ale terapeuţilor de familie includ: căldură şi grijă, atenţie necondiţionată acordată fiecărui
membru al familiei şi familiei ca întreg, respect pentru efortul familiei de a găsi soluţii,
atitudinea încurajatoare şi credinţa în capacitatea familiei de a‑şi rezolva problemele,
atitudinea opimistă cu privire la potenţialul familiei, abilitatea de a exersa tehnicile de
intervenţie şi de a fi flexibil şi adaptativ în decursul procesului terapeutic.
Anumite abilităţi profesionale de bază sunt necesare în orice profesie. În cazul
consilierilor sau psihoterapeuţilor de familie ele includ (Carlson, Sperry, Lewis, 1997):
1. construirea relaţiilor cu clienţii (grija şi interesul, stilul personal pozitiv de relaţionare,
un zâmbet plăcut, o strângere fermă de mână facilitează dezvoltarea relaţiei cu clientul);
2. culegerea şi oferirea informaţiilor (culegerea datelor despre ceea ce face, simte şi
gândeşte fiecare membru al familiei, despre felul în care interacţionează şi comunică, iar
terapeutul trebuie să informeze despre comportamentul acceptabil sau inacceptabil în
terapie, care este scopul terapiei, cum lucrează teraputul, care sunt aşteptările terapeutului
privind membrii familiei care vor participa la şedinţe etc.); 3. structurarea informaţiilor
(deşi structurarea interacţiunilor terapeutice variază de la o teorie la alta, este important
ca familia să înţeleagă structura unei şedinţe şi ceea se aşteaptă de la ea); 4. reflectarea
conţinuturilor şi emoţiilor (comunicarea trebuie să fie empatică, iar reflectarea trebuie
sublinieze legătura dintre experienţele emoţionale şi evenimentele de viaţă), 5. sumarizarea
(adesea, familiile sunt sisteme multicriză, confruntate cu numeroase probleme, pe care
terapeutul trebuie să le sintetizeze şi să ajute familia să le prioritizeze pentru a o aborda
pe cea mai presantă); 6. autodezvăluirea (prin dezvăluirea propriilor experienţe, terapeutul
îşi poate prezenta latura umană şi poate reduce distanţa); 7. confruntarea (capacitatea de
a provoca sau confrunta mai subtil sau mai direct un client, care generează anxietate,
pune familia în poziţia de a regândi povestea vieţii sale pentru a deosebi părţile adevărate
de cele distorsionate); 8. interpretarea (vizează explicarea cauzei pentru care familia se
confruntă cu problemele ei actuale); 9. schimbarea comportamentului (scopul terapiei
este de a obţine o schimbare a sistemului familial, care să dea naştere unor alte comporta­
mente); 10. închiderea (apare atunci când familia şi terapeutul consideră că scopul unei
şedinte sau al întregului proces terapeutic a fost atins; închiderea necesită sumarizarea
principalelor aspecte discutate, identificarea unor noi aspecte ce trebuie discutate, formularea
unor sarcini pentru acasă, sublinierea progresului înregistrat de familie); 11. a face faţă
214 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

rezistenţei (poate fi mai adecvat abordată dacă terpeutul înţelege de ce un client refuză
să se implice activ în discuţii, de exemplu, familia nu întelege sau nu agreează sarcinile
primite); 12. identificarea şi definirea patternurilor şi secvenţelor (terapeutul caută să
identifice tipare stabile de interacţiune şi, în acest scop, poate observa cine răspunde
primul la întrebări, cine urmează, care sunt semnele nonverbale trasmise de ceilalţi membri
ai familiei atunci când cineva vorbeşte, cine se aliază cu cine, cine deţine mai multă putere
şi control etc.); 13. etichetarea şi re‑etichetarea (este utilă mai ales atunci când familia
este în negare. Atunci când se discută cu un copil, terapeutul poate folosi etichetarea
astfel: „Dacă îţi însuşeşti bunurile altcuiva, înseamnă că furi acele bunuri”. Redefinirea
poate fi folosită atunci când o „mamă cicălitoare” e numită „grijulie” ş.a.m.d.).

5. Terapia de familie: conceptele de lucru

şi tehnici specifice
Câteva dintre conceptele principale de lucru ale terapiei de familie includ:
Sistemul. Conform teoriei generale a sistemelor, sistemul constă într‑un complex de
elemente în stare de interacţiune, care au funcţii bine definite, iar împreună, în ansamblu,
îndeplinesc un scop comun, diferit de cel al fiecărui element în parte.
Subsistemul. Subsistemele reprezintă acele părţi ale unui sistem care au funcţii specifice
şi activităţi diferite în interiorul sistemului ca întreg (Goldenberg, Goldenberg, 2008). În
fiecare sistem regăsim la un moment dat funcţionând mai multe subsisteme (în familie,
principalele subsisteme sunt cel marital, parental şi al copiilor), după cum fiecare sistem
face parte din sisteme mai largi, numite suprasisteme (de exemplu, sistemul‑familie în
raport cu suprasistemul‑comunitate).
Reguli şi graniţe. Familiile dezvoltă relaţii stabile ca urmare a regulilor familiale
implicite sau explicite. Ele organizează interacţiunile familiale şi menţin stabilitatea
sistemului prin limitarea comportamentului membrilor săi. Datorită acestor reguli, familiile
interacţionează în mod repetitiv şi predictibil. Regulile vizeză patternurile relaţionale şi
exprimă valoarea conduitelor din sistem şi rolurile adecvate, recomandate, dezirabile. Ele
permit şi stabilirea graniţelor din interiorul fiecărui subsistem, cele dintre subsisteme sau
graniţa întregului sistem cu exteriorul. În funcţie de gradul lor de permeabilitate, terapia
familială structuralistă a identificat trei tipuri de graniţe (Minuchin, 1974): 1. rigide,
care diminuează intimitatea şi calitatea comunicării din cadrul fiecărui subsistem, favo­
rizând menţinerea simptomului la persoana la care se instalează, tensiunea trăită de
aceasta nefiind preluată de ceilalţi membri; 2. clare, permiţând buna comunicare şi
intimitatea subsistemelor; 3. difuze, favorizând interacţiunile maxime şi intimitatea
minimă, ca urmare a slabei definiri a fiecărui subsistem şi a rolurilor membrilor săi. În
acest caz, tensiunile şi stresul reverberează cu uşurinţă de la un membru al familiei la
altul. Claritatea graniţelor familiale este socotită a fi un parametru util în evaluarea
funcţionalităţii familiei.
Alianţe, coaliţii şi putere. Alianţele definesc afinităţile dintre membrii familiei, modul
în care se unesc sau se opun unul altuia, în scopul realizării obiectivelor şi activităţilor
familiale. Coaliţiile sunt legături dintre anumiţi membri ai familiei împotriva unui al
treilea membru (de exemplu, mamă‑fiu împotriva tatălui sau alţi doi membrii ai familiei
îl fac pe un al treilea responsabil pentru conflictele dintre ei, cu scopul de a scădea stresul
 TERAPIA FAMILIEI 215

din relaţia lor). O coaliţie stabilă este o uniune fixă şi inflexibilă (Goldenberg, Goldenberg,
2008). În fine, puterea dintr‑o familie are legătură atât cu autoritatea, adică cine ia deciziile
în familie, cât şi cu responsabilitatea punerii lor în practică, adică cine duce la bun sfârşit
deciziile luate. Puterea se referă la influenţa pe care o au membrii familiei unul asupra
ceiluilalt, cu scopul realizării unor obiective. Alianţele, coaliţiile şi puterea sunt concepte
importante în studiul funcţionalităţii familiei în viziunea terapiei strategice de familie.
Ierarhia. Ierarhia este un concept strâns legat de cel de putere în familie. Primul care
a introdus ideea de ierarhie a fost structuralistul Minuchin (1974), care a observat că o
familie funcţională trebuie să aibă o structură puternică, adică părinţii să aibă puterea
decizională, şi nu copiii, părinţii să aibă responsabilităţi faţă de copii, şi nu invers, copiii
mai mari să aibă responsabilităţi mai mari decât cei mai mici etc. Conceptul a fost preluat
şi de terapeuţii strategici, în special de Haley (1976), care a utilizat sintagma de ierarhie
transgeneraţională, prin care a propus terapeuţilor strategici analiza minuţioasă a responsa­
bilităţilor membrilor familiei, care poate dezvălui raporturile de putere, de sub‑ şi
supraimplicare.
Feedbackul este procesul prin care un sistem preia informaţiile necesare pentru a‑şi
menţine homeostaza. Cu alte cuvinte, este procesul prin care informaţiile cu privire la
comportamentele anterioare alimentează conduitele ulterioare din sistem în manieră
circulară. El poate fi pozitiv sau negativ. Feedbackul pozitiv semnalează nevoia de a
schimba sistemul. Cel negativ indică apariţia unei schimbări care ameninţă homeostaza,
în vederea contracarării tendinţei spre schimbare. Aşadar, feedbackul negativ diminuează
schimbarea, iar cel pozitiv o amplifică (Nichols, Schwartz, 2005).
Triunguirile. Bowen (1976) susţinea că triunghiul este cea mai mică unitate relaţională
stabilă într‑un sistem. Prin definiţie, o diadă este instabilă, iar a treia persoană aduce
echilibru subsistemului, mai ales atunci când în diadă este prezentă tensiunea. Un triunghi
apare atunci când unei pesoane, A, îi displace o altă persoană, B, sau acţiunile acesteia.
Persoana A o place însă pe o a treia persoană, C, care la rândul ei o place pe persoana
a doua, B. Într‑o astfel de relaţie, spunem că persoana C este triangulată. Triangularea
stabilizează relaţiile şi îngheaţă temporar conflictul. Aşadar, triunghiul emoţional apare
într‑un sistem în care două persoane, care au un conflict, implică activ o a treia persoană
pentru a‑şi rezolva disconfortul. A treia persoana, care este triangulată, uneori se oferă
singură să dea ajutorul, dar este cea care iese cel mai prost din această interacţiune; de
obicei, ea ajunge la nivelul cel mai ridicat de stres, anxietate şi chiar depresie. În acest
timp, primele două persoane, aflate într‑o relaţie tensionată, şi‑au „descărcat” nemulţu­
mirile şi ajung să relaţioneze cordial, satisfăcător (Day, 2010). Apariţia triunghiurilor
emoţionale este remarcată, în special, în familiile fuzionale, în care graniţele sunt neclare,
foarte permeabile.
Stilul relaţional. Terapeuţii de familie identifică trei tipuri de relaţii de comunicare,
fiecare dintre ele putându‑se realiza în variate modalităţi: funcţional sau disfuncţional,
amabil sau ironic, agresiv sau aluziv etc., în funcţie de locul, situaţia, personalităţile şi
obişnuinţele lor (Turliuc, 2004). Distincţia ţine seama de criteriul atitudinilor şi manierelor
în funcţie de care se structurează comunicarea. Negarea cererii celuilalt este un prim tip
de relaţie de comunicare în care nevoia sau solicitarea celuilalt este respinsă. De exemplu,
atunci când soţia îi spune soţului că are o migrenă teribilă, ea aşteaptă din partea lui o
anumită îngrijorare şi recunoaşterea faptului că nu arată prea bine. Dacă soţul, dimpotrivă,
îi răspunde că are aerul unei persoane deplin sănătoase, el îi neagă cu mare brutalitate
solicitarea. Este adevărat faptul că uneori este mai indicat să spunem „nu” solicitării
celuilalt. Comportamentele simetrice vizează două comportamente identice care apar într‑o
216 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

succesiune de interacţiuni. Spre exemplu, în procesul căutării soluţiei unei probleme

cotidiene, ambii soţi pot manifesta dorinţa de a domina, de a avea ultimul cuvânt.
Alteori, ei pot răspunde cu bucurie la o veste bună şi la bucuria celuilalt. Comportamentele
complementare permit formularea unui răspuns pozitiv la cererea partenerului. Dacă în
simetrie comportamentele apar ca în oglindă, în complementaritate ele se completează,
mai mult sau mai puţin armonios. Complementaritatea se referă la reciprocitate şi la faptul
că oamenii se influenţează reciproc. O persoană activă se poate simţi bine în prezenţa
cuiva mai pasiv, iar un dominator în preajma unei persoane mai supuse. Dar unele
interacţiuni mutuale sunt mai puţin benefice (de exemplu, cu cât soţia cicăleşte mai
mult, cu atât va fi ignorată mai mult; şi cu cât soţul o ignoră mai mult, cu atât ea îl
cicăleşte mai mult.).
Semnificaţia simptomelor. Terapeuţii de familie au descoperit că simptomele unui
pacient identificat are o funcţie stabilizatoare asupra familiei, ei vorbind despre influenţa
homeostatică a simptomului (Jackson, 1965). Vogel şi Bell (1960) au observat că copiii
cu tulburări emoţionale sunt întotdeauna implicaţi în conflictele dintre părinţii lor. Prin
deturnarea conflictelor spre copii, părinţii pot continua relaţia lor la un nivel rezonabil
de stres, deşi costul copiilor poate fi extrem de mare. Această idee este uneori discreditată
astăzi.
Intervenţiile trapeutice pot lua diferite forme, la diferite niveluri. Dintre tehnicile
terapeutice transgeneraţionale mai cunoscute sunt genograma, întrebările de proces,
includerea familiei extinse în terapie, includerea simbolică a familiei de origine. Intervenţiile
orientărilor terapeutice de tip „aici şi acum” includ: recadrarea, sculptura familială,
fotografiile familiale, zilele speciale/oferirea de daruri, tehnica scaunului gol, ritualurile
familiale, alianţele strategice, inervenţiile paradoxale, tehnica întrebărilor circulare şi
reflexive, externalizarea, clarificarea graniţelor etc. Prezentăm mai jos o succintă expunere
a lor.
Genograma este o diagramă schematică care prezintă membrii familiei şi relaţiile
dintre aceştia. Ea se realizează pe baza interviului cu familia, menit să asigure înţelegerea
şi completarea arborelui familiei, care să cuprindă minimum trei generaţii. Tehnica permite
realizarea unui portret static al familiei, menţionarea datelor importante (ale naşterilor,
căsătoriilor, deceselor etc.), reprezentarea relaţiilor strânse, distante sau conflictuale, a
separărilor şi a triughirilor. În general, genograma este utilizată pentru colectarea infor­
maţiilor despre membrii familiei.
Întrebările de proces sunt menite să îi facă pe clienţi să devină mai lenţi, mai calmi,
să renunţe la anxietatea de situaţie şi să mediteze mai profund. Ele sunt gândite astfel
încât clienţii să înceapă să gândească despre participarea lor la ceea ce li se întâmplă, la
contribuţia lor la situaţiile neplăcute în care sunt implicaţi (Nichols, Schwartz, 2005).
Includerea membrilor familiei extinse în terapie porneşte de la convingerea că eveni­
mentele din generaţiile anterioare afectează patternurile interacţionale prezente. Tehnica
permite tratarea problemelor nerezolvate din trecut şi schimbarea interacţiunilor.
Includerea simbolică a membrilor familiei de origine este utilizată în situaţiile în care
membrii familiei de origine sunt decedaţi sau se află la mare distanţă geografică, pentru
a evidenţia influenţa lor asupra a sistemului familial actual. Se poate recurge şi la tehnica
scaunului gol, specifică abordării gestaltiste, la psihodramă sau jocul de rol.
Recadrarea (Reframing), uneori întâlnită şi sub denumirea de reetichetare, se referă
la modificarea sau schimbarea perspectivei, a gândurilor pe care membrii unei familii
le au asupra unei probleme (Hanna, Brown, 1999). A recadra înseamnă a sugera, în
cadrul unei conversaţii terapeutice, fie verbal, fie prin intermediul unor sarcini
 TERAPIA FAMILIEI 217

comportamentale, o nouă descriere a situaţiei clientului sau a unei părţi a acesteia. Această
nouă perspectivă va ajuta clientul să‑şi vadă situaţia într‑o nouă lumină şi astfel să
descopere noi posibilităţi de a gândi sau a acţiona. De exemplu, unei familii cu un copil
obraznic i se pot aduce laude pentru faptul că arată preocupare pentru copil, iar acesta
poate fi prezentat ca fiind hotărât în a‑şi spune punctul de vedere. În final, terapeutul le
adresează părinţilor invitaţia de a face ceva diferit, pentru a obţine acelaşi efect de la
copil, de a se exterioriza la fel de ferm (Nichols, Schwartz).
Tehnica sculpturii familiale este asociată cu activitatea Virginiei Satir (1983) şi intenţia
a de recrea sistemul familial prin reprezentările fizice şi vizuale ale relaţiilor dintre
membrii familiei la un moment dat. Membrii familiei sunt rugaţi să creeze un tablou sau
o sculptură care să includă ca subiecţi membrii familiei, poziţionaţi astfel încât să reflecte
perspectiva lor asupra interacţiunilor familiale.
Fotografiile familiei pot fi utilizate pentru a discuta evenimente din istoria vieţii familiei,
care au fost traumatizante sau dureroase. Ele pot oferi informaţii despre funcţionarea trecută
şi prezentă a familiei.
Zilele speciale/oferirea de daruri. Adesea, membrii familiei au uitat să se simtă bine
împreună sau în cadrul unor subsisteme. Teraputul va propune petrecerea unui timp
împreună (sau în cadrul unor subsisteme) şi realizarea unor activităţi pentru stimularea
emoţiilor pozitive. Părinţii pot ieşi la o întâlnire, familia poate merge la grădina zoologică
sau la un spectacol, copii petrec mai mult timp în weekend cu membrii familiei extinse
etc. sau se poate sugera pregătirea unor surprize şi cadouri.
Tehnica scaunului gol implică punerea unui scaun gol în centrul încăperii, care e
identificat ca reprezentând simbolic o altă persoană care nu e prezentă (ca urmare a
refuzului sau indisponibilităţii) sau o parte a unei persoane prezente, cu care persoana
prezentă să poate discuta. Tehnica îi permite clientului să îşi exprime sentimentele şi gândurile,
să se angajeze prin joc de rol în discuţii cu membrii familiei care nu sunt prezenţi. Clienţii
pot învăţa să comunice mai eficient şi să îşi rezolve conflictele cu cei absenţi.
Tehnica externalizării face parte din abordarea narativă, una din cele mai actuale şcoli
terapeutice sistemice. Michael White (1991), cel care a propus această tehnică, s‑a opus
modului în care societatea îi convinge pe oameni că problemele sunt în interiorul lor.
Astfel, terapeuţii narativi externalizează problemele, încurajându‑i pe clienţi să gândească
despre ei înşişi că pot lupta împotriva problemelor lor. Nu clienţii sunt problema, ci
problema e problema! este laitmotivul terapeuţilor narativi. Externalizarea presupune
angajarea terapeutului într‑o conversaţie cu clientul, în care problema este văzută în afara
persoanei sau a familiei; nu persoana este problema, ci persoana are o relaţie cu problema.
Dând acest sens situaţiei problematice, se va discuta despre ea ca şi cum ar avea propriile
intenţii, planuri, strategii, cu scopul a‑i face clientului viaţa dificilă.
Întrebările circulare sunt o transpunere clinică a dublei legaturi, descrise de Bateson
(1979). Ele sunt concepute să descentralizeze clienţii prin orientarea lor spre contextul
relaţional şi spre perspectiva celorlalţi asupra acestui context. De exemplu, terapeutul
poate întreba: Cum ar fi caracterizat tatăl tău relaţia mamei tale cu sora ta, dacă ar fi
vobit liber cu tine despre acest lucru? Ce crezi că a simţit mama ta, când tu i Ele permit
oferirea unei descrieri relaţionale Întrebările reflexive reprezintă un grup particular de întrebări
circulare. Au fost descrise pentru prima dată de Karl Tomm (1987). El defineşte întrebările
reflexive ca un proces de a pune întrebări cu intenţia de a influenţa clienţii, invitându‑i
să facă distincţii care să permită vindecarea lor proprie. Accentul este pus pe lărgirea
spaţiului psihologic, pentru ca membrii familiei să distingă relaţii noi între comportamente
şi evenimente. Tomm identifică mai multe categorii de întrebări reflexive: 1. întrebări
218 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

care invită la adoptarea poziţiei de observator al proceselor familiale. De exemplu: Când

el a lovit cu pumnul în perete, ce ai făcut? Cum ai reacţionat?; Ce gânduri crezi că
i‑au trecut prin minte, când ţi‑a spus că nu mai mănâncă niciodată mâncarea ta?;
2. întrebări care explorează aspectul opus al unei polarităţi, pentru că de obicei familia
observă un singur aspect al unei situaţii. De exemplu, într‑un context în care membrii
familiei se ceartă, iar cearta este percepută ca un comportament cu efecte negative,
terapeutul formulează întrebări cu conotaţii pozitive: Cine din familie este cel mai
priceput să se certe?; El/ea se ceartă cu succes numai acasă sau utilizează cu succes
această competenţă şi în alte situaţii? Este important ca aceste întrebări să nu fie
adresate pe un ton ironic, superior sau glumeţ, pentru că altfel, obiectivul tehnicii este
ratat; 3. transmiterea unor sugestii sub forma unor întrebări curioase, de exemplu: Ce
credeţi, dacă v‑aţi cere iertare pentru felul în care v‑aţi comportat, cum ar reacţiona?
Care ar fi răspunsul său? etc.
Ritualurile familiale sunt folosite pentru a împlica familia într‑o serie de acţiuni care
sunt împotriva sau accentuează regulile sale prea rigide. De exemplu, unei familii prea
loiale faţă de familia extinsă i se poate cere să aibă zilnic discuţii, seara după cină, pe
această temă. Ele pot fi folosite pentru a stimula conotaţiile pozitive. De exemplu, fiecare
membru al familiei trebuie să îşi exprime gratitudinea în fiecare seară faţă de persoana
care este membrul simptomatic. Grupul de la Milano a introdus ritualurile formate din
„zile cu soţ” şi „zile fără soţ”. De exmplu, mama se va ocupa de temele copilului în
zilele cu soţ, iar tatăl, în zilele fără soţ.
Tehnica trasării graniţelor aparţine şcolii structuraliste, maestrul acestei tehnici fiind
Minuchin (1974). El a constatat că familiile sunt organizate în subsisteme cu graniţe, care
reglementează contactul pe care membrii familiei îl au unul cu celălalt. Tehnica permite
reglarea permeabilităţii graniţelor ce separă subsistemele sau membrii unui sistem prin:
a. fixarea regulilor clare, atât în cadrul terapiei, cât şi pentru familie, în afara şedinţelor;
b. stabilirea sarcinilor diferite pentru subsisteme, care să le împiedice să mai interfereze
şi c. face manevre spaţiale concrete, ca, de pildă, rearanjarea scaunelor în cerc, pentru
a proteja două subsisteme să se grupeze, eliminarea unui scaun sau apropierea scaunelor,
pentru a simboliza nevoia de intimitate, respectiv proximitate. Scopurile acestei tehnici
sunt două: de a regla distanţa psihologică dintre membrii familiei şi de a regla durata
interacţiunii dintre membrii familiei. Pentru reglarea distanţei psihologice pot fi aduse în
discuţie aspectele disfuncţionale observate de terapeut. În legătură cu intruziunea, terapeutul
poate întreba: Cum te simţi când răspunzi în locul fratelui tău?; Cum este să fii vocea
altei persoane? Pentru reglarea duratei interacţiunii, terapeutul va da familiei teme pentru
acasă: a. se indică doar regula de bază – Fă ceva doar pentru tine!; Faceţi, pe rând,
câte o săptămână, ceva care să‑i facă plăcere partenerului, fără ca acesta să ştie planul
de acţiune; b. teme cu conţinut prescris – Soţul se va ocupa în următoarele două
săptămâni de copil, îl va ajuta la teme, îl va corecta, îl va certa, se va juca împreună cu
el. sau Alegeţi o seară în care să plecaţi undeva singuri, în fiecare săptămână; c. sarcini
paradoxale – unui membru al familiei care este supraimplicat i se cere să facă mai mult
din ceea ce face de obicei (Minuchin, Fishman, 1981).
Intervenţiile paradoxale. Un paradox este o contradicţie care urmează deducţia corectă
din premise logice. În comunicările familiei, paradoxurile iau forma interdicţiilor para­
doxale de tipul Fii spontan!, Fii mai încrezător în tine! etc. La rândul lor, terapeuţii au
preluat paradoxul în intervenţiile lor pentru a bloca secvenţele disfuncţionale prin utilizarea
unor indicaţii indirecte şi ilogice. Cel mai adesea, ele prescriu simptomul şi acordarea
atenţiei manifestărilor lui specifice, în loc să fie încurajată evitarea. Tehnica îi permite
 TERAPIA FAMILIEI 219

familiei să dobândească controlul asupra simptomului, înţelegerea motivului difi­cultăţilor

lor actuale şi menţinerea homeostazei sistemului. Ele au fost folosite de psiha­nalişti, de
terapeuţii behaviorişti şi de umanişti.

6. Perspectiva sistemică, consilierea psihologică

şi parteneriatul şcoală‑famillie
Un studiu realizat în 2013 în Marea Britanie, relatat de Cooper (2013), cu privire la
evaluarea critică a serviciilor de consiliere din unităţile şcolare arăta că nevoia de consiliere
şcolară este evidentă şi recunoscută de toate instituţiile. În Marea Britanie, consilierii
şcolari lucrează cu aproximativ 70.000‑90.000 de cazuri într‑un an şcolar, majoritatea
elevilor beneficiari fiind trimişi la psiholog de către profesorul diriginte sau de profesorul
de religie şi participă în medie la 3‑6 şedinţe de consiliere. Studiul indică faptul că
aproximativ două treimi din elevii care beneficiază de serviciile de consiliere şcolară
experimentează dificultăţi la limita normalităţii dezvoltării psihice şi emoţionale sau chiar
în zona anormalităţii, iar problemele lor sunt prezente timp de cel puţin un an. Cel mai
des, clienţii cabinetelor de consiliere şcolară sunt elevi cu vârste între 13 şi 15 ani, temele
predilecte fiind problemele familiale, în cazul fetelor, şi furia, în cazul băieţilor. Serviciile
de consiliere la nivelul şcolii sunt evaluate pozitiv atât de către elevii şi părinţii beneficiari,
cât şi de conducerile unităţilor de învăţământ, iar obiectivul general al consilierii este
reducerea nivelului de disconfort psihic (distresul) al elevilor şi de a‑i ajuta pe tineri să
îşi definească şi să îşi atingă obiectivele personale. Consilierea este percepută ca fiind
extrem de importantă în îmbunătăţirea sănătăţii mintale şi a bunăstării emoţionale ale
copiilor (Cooper, 2013). În acest sens, consilierea părinte‑copil poate fi extrem de utilă
şi necesară.
În România, responsabilităţile consilierului cuprind derularea de activităţi de autocu­
noaş­tere şi dezvoltare personală a elevilor, în vederea unei evoluţii armonioase şi a
menţinerii sau dobândirii stării de bine; activităţi de consiliere privind orientarea şcolară
şi profesională; activităţi de mediere a conflictelor; activităţi şi proiecte de combatere
a comportamentelor de risc (consum de substanţe nocive, viaţă sexuală iresponsabilă);
şedinţe de educaţie parentală; activităţi de informare şi consiliere adresate cadrelor
didactice, activităţi de predare. Este important ca psihologii şcolari să dezvoltate intervenţii
centrate pe părinţi şi copii, fraţi şi/sau pe familia ca întreg. Lucrul cu familia/părinţii
include: construirea relaţiilor; comunicare, onestitate şi claritate; înţelegerea preocu­
părilor familiei şi a valorilor şi obiectivelor ei. Ceilalţi – fie ei profesori, antrenori,
educatori, îngrijitori, vecini sau membrii ai comunităţii – influenţează adesea modul în
care membrii familiei simt şi se comportă. De aceea, intervenţiile menite să prevină,
reducă sau remedieze problemele trebuie adesea completate cu intervenţii realizate în
celelalte sisteme care au impact asupra copiilor (cum ar fi grădiniţa sau şcoala).
Furnizarea de servicii familiilor în cadrul unei şcoli poate servi drept exemplu al naturii
interdependente a sistemelor. Nu numai că un copil face parte dintr‑o familie care are
propria sa structură şi modele de interacţiune specifice, însă familia în sine este încorporată
cultura, grupul etnic, clasa socială şi istoria socială. În acelaşi timp, copilul este
membru al unei clase şcolare cu o structură proprie şi procese interactive; acea clasă,
la rândul său, se află într‑o matrice a unei organizaţii şcolare mai mari. Cele două sisteme
220 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

majore din viaţa copilului, cel familial şi cel şcolar, interferează şi tind să formeze un
sistem mai amplu, cu propriile caracteristici, obiective, priorităţi şi regularităţi; în plus,
sistemul familial şi cel şcolar se pot ocupa unul de celălalt în complementaritate sau pe
căi antagoniste. Şcolarul se mişcă dintr‑un sistem în altul, purtând în fiecare lupte, obţinând
realizări, triumfuri şi eşecuri, pe care le poartă cu sine şi le trăieşte în ambele sisteme.
Şcoala poate fi primul mediu în care se detectează problema emoţională sau compor­
tamentală a copilului, care poate reflecta conflictul familial. În cazurile familiilor cu
venituri foarte mici, de imigranţi sau minoritari etnici, care întâmpină dificultăţi în
accesarea agenţiilor, serviciile oferite familiei de consilierul şcolar poate deschide porţile
pentru accesarea unor alte servicii psihologice, medicale sau a unor servicii sociale
(Cooper, 2013). Familia, şcoala şi comunitatea fac parte din acelaşi ecosistem. Consi­
lierul şcolar, care are datoria de a evalua şi trata problemele comportamentale ale
copilului (absenţă, abandon, nivel scăzut de angajament, violenţă, consum de droguri),
trebuie să adopte o abordare sistemică (Lusterman, 1988, apud Goldberg, Goldberg,
2008). Ţinând seama de interacţiunea sistemelor familiale şi şcolare, înainte de a încerca
să rezolve problema, consilierul şcolar trebuie să verifice dacă copilul are dificultăţi
într‑unul sau în ambele şi să decidă cum să procedeze cel mai bine. Consilierul nu
trebuie să fie conştient doar de copil şi de sistemul său familial, ci să fie familiarizat
şi cu cultura şcolii, cu prevederile legale şcolare, cu cele privind copiii cu nevoi speciale,
modul în care şcoala ia decizii, rolul consiliului şcolii etc. (Fine, 1995, apud Goldberg,
Goldberg, 2008).

7. Puncte tari şi limite ale terapiei sistemice de familie

Cea mai frecventă critică a terapiei sistemice de familie este aceea că, deoarece se
concentrează asupra interacţiunilor dintre membrii familiei, tinde să ignore disfuncţia
individuală. În loc să abordeze direct problema unei persoane (de exemplu, tendinţa spre
abandon şcolar a unui elev), terapeuţii sistemelor familiale analizează rolul familiei în
apariţia acestei probleme. Deşi abordarea transgeneraţională a lui Bowen şi psihanaliza
ţin seama de istoria familiei, teoriile structurale, strategice, experienţiale şi narative tind
să examineze funcţionarea actuală şi să ignore dezvoltarea familială. Totuşi, multe terapii
ale sistemelor familiale, în special cele structurale şi strategice, pot utiliza o relaţie de
autoritate în care clienţii nu sunt conştienţi de ceea ce li se întâmplă, perspectiva lor
rămâne subevaluată, iar familia poate fi manipulată prin unele intervenţii (de exemplu,
prin cele paradoxale). De asmenea, terapia feministă a criticat terapia de familie pentru
că nu recunoaşte rolul contextului social mai larg în geneza expectanţelor cu privire la
rolurile familiale.
În ciuda acestor limite, o contribuţie importantă a terapiei de familie este recunoaşterea
faptului că problemele individuale nu există în vid şi că membrii familiei şi ceilalţi
semnificativi contribuie la funcţionarea unei persoane. Prin aducerea întregii familii în
tratament se pot observa alianţe între membrii familiei şi stilurile lor de relaţionare.
Terapeutul este capabil să ajute membrii familiei să se spirjine reciproc în rezolvarea
problemelor, mai degrabă decât să‑şi paseze vina de la unul la altul sau să se concentreze
asupra „pacientului identificat”. În ultimele patru decenii a existat o tendinţă nu numai
de a integra diferite modele ale terapiei familiale, ci şi de a integra terapia individuală în
terapia familială. Adesea, după şedinţe comune, membrii familiei pot fi văzuţi şi separat
 TERAPIA FAMILIEI 221

şi, ulterior, din nou împreună. Importanţa tratării familiilor este ilustrată nu numai de
numărul mare al modelelor terapiei de familie, ci şi de faptul că fiecare abordare tratează
problemele familiei.
În concluzie, fiecare practician ar trebui să poată alege informat o formare profesională
utilă, să aibă acces la mai multe formări de specialitate şi să utilizeze, în funcţie de cazul
la care lucrează, cea mai potrivită abordare şi cele mai adecvate tehnici. Analizând
particularităţile terapiei şi deprinderile profesionale prezentate, consilierii şcolari pot fi
mai pregătiţi atunci când decid informat ce abordare doresc să utilizeze în propria lor
activitate practică.

Bibliografie
Bateson, G. (1979). Mind and Nature: A Necessary Unity. New York: Dutton.
Beavers, W.R., & Hampson, R.B. (1990). Successful families. Assessment and interventions. New
York: Norton.
Becvar, D.S., & Becvar, R.J. (2000). Family therapy, A systemic integration. Boston, Londra,
Toronto: Allyn & Bacon.
Bowen, M. (1976). Theory in the practice of psychotherapy. În P.J. Guerin (ed.), Family therapy:
Theory and Practice (pp. 42‑90). New York: Gardner Press.
Carlson, J.C., & Lewis, J.A. (1991). An introduction to family counselling. În J.C. Carlson &
J.A. Lewis (eds.), Family counseling: Strategies and Issues (pp. 3‑11). Denver: Love Publishing.
Carlson, J.C., Sperry, L., & Lewis, J.A. (1997). Family therapy: Ensuring treatment efficacy.
Pacific Grove, CA: Brooks/Cole.
Cooper, M. (2013). School‑based counselling in UK Secondary Schools: A review and critical
evaluation. University of Strathclyde: Glasgow.
Day, R.D. (2010). Introduction to family processes, 5th edition. New York: Routledge, Taylor &
Francis Group.
Goldenberg, H., & Goldenberg, I. (2008). Family Therapy: An Overview, 7th edition. Pacific
Grove, CA: Thomson Brooks/Cole.
Haley, J. (1967). Toward a Theory of Pathological System. În I. Boszormenyi‑Nagy & G. Zuk
(eds.), Family Therapy and Disturbed Families. Palo Alto: Science & Behavior Books.
Haley, J. (1976). Problem‑Solving Therapy: New Strategies for Effective Family Therapy. San
Francisco, CA: Jossey‑Bass.
Hanna, S.M., & Brown, J.H. (1999). The Practice of Family Therapy: Key Elements Across Models,
2nd edition. Belmont, CA : Wadsworth Publishing Company.
Jackson, D.D. (1965). The Study of the Family. Family Process, 4, 1‑20.
Krysan, M., Moore, K.A., & Zill, N. (1990). Identifying successful families: An overview of
constructs and selected measures. Washington, DC: Child Trends.
Lowe, R. (2000). Adlerian/Dreikursian family counseling. În A.M. Horne & M.M. Ohlsen (eds.),
Family counseling and therapy (pp. 329‑359). Itasca, IL: F.E. Peacock.
Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy. Cambridge MA: Harvard University Press.
Minuchin, S., & Fishman, H.C. (1981). Family therapy techniques. Cambridge MA: Harvard
University Press.
Nichols, M.P., & Schwartz, R.C. (2005). Terapia de familie. Concepte şi metode. Asociaţia de
terapie familială.
Satir, V. (1983). Conjoint family therapy. Palo Alto, CA: Science and Behavior Books.
Tomm, K. (1987). Interventive interviewing: Part I. Strategizing as a fourth guideline for the
therapist. Family Process, 26, 3‑13.
Turliuc, M.N. (2004). Psihologia cuplului şi a familiei. Iaşi: Performantica.
222 CONSILIERE INDIVIDUALĂ PE TERMEN SCURT

Vogel, E.E., & Bell, N.W. (1960). The emotionally disturbed child as a family scapegoat. În
N.W. Bell & E.E. Vogel (eds.), The family. Glencoe, IL: Free Press.
Walsh, F. (1998). Strengthening family resilience. New York: Guilford Press.
Watzlawick, P., Beavin, J., & Jackson, D. (1967). Pragmatics of Human Communication. New
York: Norton.
White, M. (1991). Deconstruction and therapy. Dulwich Center Newsleter, 3, 21‑40.