SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI ÎN CONTEXTUL PRINCIPIULUI

PRIORITĂŢII DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Marius ANDREESCU∗

Abstract: The relation between constitutional norms and European Union law is interpreted differently and
there are several different doctrinal conceptions and jurisprudential solutions. One school of thought asserts the
supremacy of the Constitution in relation with the European Union law, even though they accept the priority of the
application of the latter, in its mandatory rules, binding over all other national rules of law, and another school of
thought asserts the unconditional priority of all the provisions of European Union law to all national rules of law,
including constitutional rules.
There are constitutional jurisdictions in Europe that have shown to have competence to carry out a control of
the constitutionality of the European Union law, integrated in the internal legal order, by virtue of the principle of rule
of the fundamental law.
In this study we analyze the interference between the principle of priority of European Union law and the
principle of the supremacy of the Constitution with regard to the relevant doctrine and jurisprudence in this matter.

Keywords: The principle of the priority of the European Union law/ The principle of the supremacy of
Constitution / Mandatory rules of law of the European Union/ Control constitutionality of legal acts of the European
Union integrated into national law/ National law compliance with the European Union law

I. Relaţia dintre dreptul naţional şi dreptul Uniunii Europene

Unul dintre cele mai importante elemente definitorii ale Uniunii Europene îl constituie
existenţa unui sistem propriu alcătuit din principii, norme scrise şi reguli stabilite de jurisprudenţă.
Prin urmare este important de a clarifica relaţiile dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
naţional. Rezolvarea acestei probleme se regăseşte într-un set de reguli care nu sunt prevăzute
explicit în Tratatele constitutive dar au fost dezvoltate de Curtea de Justiţie prin mai multe decizii,
unele dintre ele controversate. Constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene cuprind reguli cu
valoare de principiu privind raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul naţional.
În plan practic interferenţa dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul naţional apare
în special atunci când există contradicţii între normele juridice aparţinând sistemelor de drept.
Desigur, problema relaţiei dintre cele două categorii de norme juridice interesează nu numai într-o
astfel de situaţie, dar şi în cazurile în care o instanţă de judecată poate aplica o normă a dreptului
Uniunii Europene. Unul dintre cele mai importante aspecte ale acestei problematici o constituie
raportul dintre supremaţia Constituţiei iar pe de altă parte principiul priorităţii dreptului Uniunii
Europene precum şi competenţele jurisdicţiei constituţionale în materia aplicării şi interpretării
normelor cuprinse în actele juridice ale Uniunii Europene
Apreciem că această problemă poate fi analizată pe două planuri: 1. relaţia dintre dreptul
intern (altul decât cel constituţional) şi dreptul Uniunii Europene; 2. relaţia dintre normele
constituţionale ale statelor membre, iar pe de altă parte dreptul Uniunii Europene.
Una dintre cele mai interesante discutii, jurisprudentiala si doctrinara, antrenand tribunalele
constitutionale ale statelor membre al Uniunii Europene, vizeaza mecanismele de cooperare cu
Curtea de Justitie a Uniunii Europene Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene , doctrina
dar şi legislaţia internă se referă la principiul priorităţii sau al supremaţiei, întâietăţii, preeminenţei
dreptului Uniunii Europene faţă de sistemele de drept naţional.
Raportul dintre normele constituţionale şi Dreptul Uniunii Europene este interpretat în mod
diferit existând mai multe concepţii doctrinare. Un curent de gândire afirmă suprematia Constitutiei,
inclusiv fata de dreptul Uniunii Europene, chiar daca accepta prioritatea de aplicare a acestuia din
urma, in normele sale obligatorii, fata de toate celelalte norme din dreptul intern, iar altul prioritatea

Judecător, lector universitar, doctor - Curtea de Apel Piteşti/Universitatea din Piteşti; e-mail:
∗

andreescu_marius@yahoo.com.
de aplicare sistematica si neconditionata a tuturor dispozitiilor din Dreptul Uniunii Europene fata de
toate normele din dreptul intern, inclusiv fata de constitutiile nationale. Unele jurisdictii
constitutionale europene de traditie au ajuns, in anumite momente si contexte istorice, la concluzia
ca este de competenta lor sa efectueze controlul constitutionalitatii dreptului Uniunii Europene,
integrat in ordinea juridica interna, in virtutea principiului suprematiei legii fundamentale (spre
exemplu, Tribunalul Constitutional din Germania).
Curtea de Justiţie a ajuns la dezvoltarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene
având în vedere regula de drept internaţional public conform căreia „O parte nu poate invoca
dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat”. O altă sursă a
reprezentat-o dispoziţiile art.10 din Tratatul Comunităţii Europene, modificat prin Tratatul de la
Lisabona Norma cuprinsă în dispoziţiile art.10 a rămas însă nemodificată până în prezent şi
stabileşte obligaţia statelor membre de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura îndeplinirea
obligaţiilor care rezultă din tratatele şi actele instituţiilor Comunităţii. Aceleaşi dispoziţii impun şi
obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine să ia măsuri care ar pune în pericol realizarea
scopurilor Tratatului. Acestea nu sunt singurele reglementări din Tratatele Uniunii Europene care
fundamentează principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional. Dispoziţiile
art.3a din Tratatul privind Uniunea Europeană, aşa cum au fost modificate prin Tratatul de la
Lisabona, instituie în sarcina statelor membre aceleaşi obligaţii ca şi dispoziţiile art.10 din T.C.
În materie este însă relevantă jurisprudenţa istorică a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
care marchează o anumită evoluţie a afirmării principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene
faţă de dreptul naţional.
Un moment semnificativ îl reprezintă cauza Costa c. Enel 1. Instanţa italiană a înaintat două
cereri de interpretare, una Curţii Constituţionale a Italiei şi alta Curţii de Justiţie a Uniunii Europene
Curtea Constituţională a apreciat că T.C.E. nu poate avea o valoare normativă decât în măsura în
care este încorporat în dreptul naţional printr-o lege. Totodată se admitea că o lege naţională poate
să deroge de la prevederile Tratatului.
Curtea de Justiţie a avut o altă părere exprimată în decizia pronunţată: „Rezultă din aceste
considerente că sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi din pricina
naturii sale speciale şi originale surclasat de către normele juridice interne ori care ar fi forţa lor
juridică, fără a fi lipsit de caracterul său de drept comunitar şi fără ca însuşi fundamentul juridic al
Comunităţii să fie pus sub semnul întrebării”.
Un alt moment al evoluţiei jurisprudenţei Curţii de Justiţie în această materie îl reprezintă
cauzele „ Internaţionale H 2”; „Simmenthal I 3 şi Simmenthal II 4”.Pentru tema noastră de cercetare
sunt relevante următoarele considerente din decizia pronunţată în cauza Simmenthal II: „ca atare
este incompatibilă cu cerinţele inerente naturii dreptului comunitar, orice dispoziţie a ordinii
juridice naţionale sau orice practică, legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea drept efect
diminuarea eficacităţii dreptului comunitar prin faptul de a refuza judecătorului competent să îl
aplice, competenţa de a fac, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a
înlătura dispoziţiile legale naţionale care, eventual, ar reprezenta un obstacol în calea deplinei
eficacităţi a normelor comunitare... Prin urmare, răspunsul la prima întrebare este că judecătorul
naţional însărcinat, potrivit competenţei sale, să aplice dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia
de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar,
orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta
eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional”
(considerentele 22 şi 24 ale deciziei).

1
6/64 Costa c.Enel (1964) ECR 585.
2
11/70, Internationale H., (1970) ECR 1125.
3
35/76, Simmenthal SpA (1976) ECR 1871.
4
106/77, Simmenthal (1978) ECR 629.
 Mai mult, Curtea a considerat că instanţele naţionale au competenţa de a constrânge şi chiar
de a sancţiona puterea legislativă şi puterea executivă cu scopul de a garanta eficienţa deplină a
principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional 5.
Acest principiu trebuie înţeles şi din perspectiva regulii obligativităţii actelor comunitare.
Regulamentul are aplicabilitate generală şi este obligatoriu în toate elementele sale. Spre deosebire
directiva se adresează unora sau tuturor statelor membre şi este obligatorie cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele
pe care le folosesc pentru atingerea obiectivelor stabilite. Decizia este obligatorie în toate
elementele sale pentru destinatarii care îi indică.
Regula aplicării directe ce caracterizează unele dintre actele juridice ale dreptului Uniunii
Europene interesează modul de înţelegere şi aplicare a principiului priorităţii dreptului Uniunii
Europene. Regulamentele au aplicare directă deoarece nu necesită o transpunere în dreptul naţional.
După cum a indicat curtea în jurisprudenţa sa, statele membre nu trebuie să adopte legislaţie
naţională prin care să preia regulamentele. Prevederile lor pot fi invocate de către persoanele fizice
şi juridice direct în faţa instanţelor naţionale. Spre deosebire, directiva nu are aplicabilitate directă.
Ea trebuie întotdeauna transpusă în sistemul de drept al fiecărui stat membru căruia îi este adresată.
Actul normativ interne de transpunere a directivei este cel prin intermediul căruia conţinutul
directivei va pătrunde în sistemul de drept naţional.
Principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional trebuie înţeles şi după
criteriul posibilităţii invocării directe a actelor comunitare în faţa instanţelor naţionale. Sintagma „
efect direct” desemnează atributul unui act normativ comunitar de a crea în patrimoniul persoanelor
fizice şi juridice drepturi pe care acestea le pot invoca direct în faţa instanţelor naţionale. Fără a
intra în amănunte subliniem că în anumite condiţii, regulamentele, directivele şi deciziile pot avea
efect direct 6.

II. Scurte consideraţii privind principiul supremaţiei Constituţiei

Pentru a înţelege raportul dintre cele două principii respectiv supremaţia Constituţiei iar pe
de altă parte prioritatea dreptului Uniunii Europene sunt utile câteva considerente în legătură cu
această calitate a Legii fundamentale de a fi supremă în ordinea de drept ,socială şi politică internă.
Supremaţia constituţiei exprimă poziţia supraordonată a legii fundamentale atât în sistemul
de drept, cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări. În sens restrâns, fundamentarea ştiinţifică
a supremaţiei constituţiei rezultă din forma şi conţinutul acesteia. Supremaţia formală este
exprimată de forţa juridică superioară, de procedurile derogatorii faţă de dreptul comun privind
adoptare şi modificarea normelor constituţionale, iar supremaţia materială rezultă din specificul
reglementărilor, din conţinutul acestora, în special din faptul că, prin constituţie, sunt stabilite
premise şi reguli de organizare, funcţionare şi atribuţii ale autorităţilor publice.
În legătură cu acest aspect, în literatura de specialitate s-a afirmat că principiul supremaţiei
legii fundamentale „Poate fi considerat un percept sacru, intangibil (…) ea se află în vârful
piramidei tuturor actelor juridice. Şi nici nu ar fi posibil altfel: Constituţia legitimează puterea,
convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat; ea conferă autoritate guvernanţilor,
îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicare; ea determină funcţiile şi atribuţiilor ce revin
autorităţilor publice, consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre
cetăţeni, dintre ei şi autorităţile publice; ea indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile
politice, ideologice şi morale sub semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic;
constituţia reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept; ea este, în cele din
urmă, reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice. Sunt, toate
acestea, elementele substanţiale care converg spre una şi aceeaşi concluzie: supremaţia materială a
Constituţiei. Dar constituţia este supremă şi în sens formal. Procedura de adoptare a constituţiei

5
Pentru dezvoltări a se vedea Ştefan T, Andreşan-Grigoriu B., Drept comunitar, Editura C.H.Beck, pp.196-
202.
6
Ştefan T., Andreşan-Grigoriu B., op.cit., pp.214-234.
exteriorizează o forţă particulară, specifică şi inaccesibilă, care se ataşează dispoziţiilor ei, aşa încât
nicio altă lege în afara unei a constituţionale nu poate abroga sau modifica dispoziţiile
aşezământului fundamental, dispoziţii care se sprijină pe ele însele, postulându-şi supremaţia” 7.
Conceptul de supremaţie a constituţiei nu poate fi însă redus la o semnificaţie formală şi
materială. Profesorul Ioan Muraru afirma că: „Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în
conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia
supraordonată a constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei
ţări” 8. Deci, supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce situează legea
fundamentală în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă
poziţia supraordonată a acesteia, atât în sistemul de drept, cât şi în tot sistemul social politic.
Temeiul juridic al supremaţiei Constituţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 1 alin. 5 din Legea
fundamentală. Supremaţia Constituţiei nu are o dimensiune pur teoretică, în sensul că ar putea fi
considerată numai un concept politic, juridic sau, eventual, moral. Datorită consacrării exprese în
legea fundamentală, acest principiu are valoare normativă, fiind din punct de vedere formal o normă
constituţională. Dimensiunea normativă a supremaţiei constituţiei implică obligaţii juridice
importante a căror nerespectare poate atrage sancţiuni juridice. Altfel spus, ca principiu
constituţional, consacrat normativ, supremaţia Legii fundamentale este şi o obligaţie constituţională
cu multiple semnificaţii juridice, politice, dar şi valorice, pentru toate componentele sistemului
social şi statal. În acest sens, Cristian Ionescu sublinia: „Strict formal, obligaţia (de a respecta
supremaţia legii fundamentale n.n.) se adresează cetăţenilor români. În realitate, respectarea
Constituţiei, inclusiv a supremaţiei sale, precum şi a legilor, era o obligaţie cu totul şi cu totul
generală, ai cărei destinatari erau toate subiectele de drept – persoane fizice şi juridice (naţionale şi
internaţionale) aflate în raporturi juridice, inclusiv diplomatice, cu statul român” 9.
Semnificaţia generală a acestei obligaţii constituţionale se referă la conformitatea întregului
drept cu normele constituţiei. Prin „drept” înţelegem nu numai componenta sistemului normativ, dar
şi activitatea complexă, instituţională, de interpretare şi aplicare a normelor juridice, începând cu
cele ale legii fundamentale. „A fost intenţia Parlamentului Constituant derivat din 2003 de a marca
importanţa decisivă a principiului supremaţiei Constituţiei faţă de orice alt act normativ. S-a dat un
semnal, în deosebi, instituţional public cu rol de guvernare de a respecta cu stricteţe Constituţia.
Respectarea Constituţiei este inclusă în conceptul general de legalitate, iar termenul de respectare a
supremaţiei Constituţiei impune o ierarhizare piramidală a actelor normative în vârful cărora se află
Legea fundamentală” 10.

III. Raportul dintre dreptul uniunii europene şi normele constituţionale

În mod constant instanţele constituţionale din unele state membre cu deosebire Germania,
Italia şi Franţa, au considerat că principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene nu se aplică în
relaţia cu reglementările cuprinse într-o constituţie, deoarece legea fundamentală a unui stat
exprimă identitatea şi suveranitatea naţională. Această soluţie a vizat cu deosebire reglementările
privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Până la data de 1 decembrie 2009, dată la
care a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona şi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, dreptul Uniunii Europene nu cuprindea un sistem coerent normativ de garantare a
drepturilor fundamentale ale omului. În consecinţă, instanţele statelor membre au invocat în astfel
de situaţii reglementările constituţionale interne.
De altfel, practica instanţelor statelor membre ale Uniunii Europene nu oferă prea multe
exemple de conflict între normele dreptului Uniunii Europene iar pe de altă parte reglementările

7
Deleanu I., Instituţii şi proceduri constituţionale - în dreptul roman şi în dreptul comparat , Ed. C.H.Beck,
Bucureşti 2006, pp.221-222.
8
Muraru I , Tănăsescu E.S., Constituţia României - Comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009,
p.18.
9
Ionescu C., Constituţia României. Titlul I. Principii generale art. 1-14. Comentarii şi explicaţii, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2015, p.48.
10
Ionescu C., op. cit p.48.
constituţionale. Această situaţie se explică prin aceea că în urma procesului de aderare la Uniunea
Europeană statele membre şi-au adaptat reglementările constituţionale cu caracter de principiu la
cerinţele specifice dreptului Uniunii Europene şi au consacrat într-o formă sau alta principiul
priorităţii acestui sistem de drept faţă de dreptul intern ori de câte ori există o contradicţie între
regulile celor două categorii de norme juridice. Desigur, această problemă rămâne deschisă şi este
departe de a fi rezolvată. Remarcăm că în jurisprudenţa din ultimii ani a Consiliului Constituţional
şi a Consiliului de Stat din Franţa s-a dezvoltat conceptul de „identitate naţională constituţională” .
Potrivit acestui principiu instanţele naţionale vor aplica întotdeauna normele constituţionale interne
dar şi regulile înscrise în legislaţia obişnuită ori de câte ori acestea nu au corespondent în dreptul
Uniunii Europene.
Constituţia României realizează distincţia între principiul supremaţiei legii fundamentale,
iar pe de altă parte, principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de dreptul naţional. Astfel,
dispoziţiile articolului 1 alin.(5) din Constituţie consacră principiul supremaţiei legii fundamentale:
„În România respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Aceste
principiu nu poate fi confundat cu cel al priorităţii dreptului Uniunii Europene faţă de
reglementările contrar din legile interne consacrat de art.148 alin.2 din Constituţie.
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României reflectă această diferenţă.
Prin decizia nr.148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de
revizuire a Constituţiei României 11, instanţa noastră constituţională realizează în mod clar distincţia
dintre supremaţia Constituţiei şi principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene, afirmând:
„Consecinţa aderării pleacă de la faptul că statele membre ale Uniunii Europene au înţeles să
situeze acquisul comunitar, tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din
acestea pe o poziţie intermediară între Constituţie şi celelalte legi atunci când este vorba de acte
normative europene obligatorii”. În literatura juridică de specialitate, cu referire la dispoziţiile
art.148 din Constituţie şi în conformitate cu decizia nr.148 din 16 aprilie 2003, s-a precizat : „ Prin
urmare, se poate afirma că în ordinea juridică internă actul juridic prin care România aderă la
Uniunea Europeană are forţă juridică inferioară Constituţiei şi legilor constituţionale, dar superioară
legilor organice şi ordinare” 12.
În jurisprudenţa sa ulterioară Curtea Constituţională pare să fi renunţat la această deosebire
fundamentându-i deciziile numai pe principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene 13.
Cu toate acestea, prin Decizia nr.1258 din 8 octombrie 2009 14, pe care o considerăm ca
având o importanţă istorică în jurisprudenţa constituţională ulterioară, Curtea constată că o lege
internă prin care se transpune în dreptul intern o directivă a Uniunii Europene este
neconstituţională. O astfel de soluţie, în opinia noastră, consacră principiul supremaţiei Constituţiei
şi obligativitatea respectării acesteia în raport cu principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene.
Prin decizia cu numărul de mai sus, instanţa constituţională a constatat că dispoziţiile Legii
nr.298/2008 15 sunt neconstituţionale. Din considerentele deciziei rezultă că Legea nr.298/2008 a
fost adoptată pentru a transpune în planul legislaţiei naţionale Directiva 2006/24/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau
prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţie electronice accesibile publicului sau
de reţele de comunicaţii publice. Curtea se referă la regimul juridic al unor astfel de acte
comunitare, subliniind că: „(...)impune obligativitatea sa pentru statele membre ale Uniunii
Europene în privinţa soluţiei juridice reglementate, nu şi în ceea ce priveşte modalităţile concrete
prin care se ajunge la acest rezultat, statele beneficiind de o marjă largă de apreciere în scopul

11
Publicată în Monitorul Oficial nr.317 din 12 mai 2003.
12
Constantinescu M, Iorgovan A, Muraru I, Elena Simina Tănăsescu E.S. , Constituţia României revizuită -
comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.331; A se vedea şi .Muraru I., Tănăsescu
E.S.(coordonatori),Constituţia României. Comentariu pe articole, pp.1432-1433.
13
A se vedea în acest sens: Decizia nr.308/2006 publicată în Monitorul Oficial nr.390 din 5 mai 2006; Decizia
nr.59/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.98 din 8 februarie 2007; Decizia nr.1042/2007 publicată în Monitorul
Oficial nr.12 din 8 februarie 2008 şi Decizia nr.1172/2007 publicată în Monitorul Oficial nr.54 din 23 ianuarie 2008.
14
Publicată în Monitorul Oficial nr.798 din 23 noiembrie 2009.
15
Publicată în Monitorul Oficial nr.780 din 21 noiembrie 2008.
adoptării acestora la specificul legislaţiei şi realităţilor naţionale”.Examinând conţinutul Legii
nr.298/2008, Curtea a constatat că acest act normativ este de natură să afecteze exerciţiul drepturilor
sau al libertăţilor fundamentale, respectiv dreptul la viaţă intimă, privată şi de familie, dreptul la
secretul corespondenţei şi libertatea de exprimare. Instanţa constituţională reţine că restrângerea
exerciţiului acestor drepturi nu corespunde cerinţelor stabilite de art.53 din Constituţia României.
În acelaşi sens, a se vedea şi decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 16, prin care instanţa noastră
constituțională a stabilit neconstituţionalitatea legii privind securitatea cibernetică a României.
Pentru tema noastră de cercetare este relevantă Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014 17,
asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei României. Referitor la interpretarea
dispoziţiilor art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană, Curtea reţine că: „dispoziţiile
constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme constituţionale obligatorii, fără de
care nu se poate concepe existenţa statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. 3 din Constituţie.
Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi
pot acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această
exigenţă de ordin constituţional, cuprinse chiar în art. 1 alin. 4 din Legea fundamentală, potrivit
căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie”.
În opinia instanţei noastre constituţionale, a considera că dreptul Uniunii Europene se aplică
fără nicio diferenţiere în cadrul ordinii juridice naţionale, nedistingând între Constituţie şi celelalte
legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund faţă de ordinea juridică
a Uniunii Europene. Legitimitatea Constituţiei este însăşi voinţa poporului, ceea ce înseamnă că
aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie, chiar şi în ipoteza în care ar exista neconcordanţe între
prevederile sale şi cele europene. Mai mult decât atât, s-a subliniat faptul că aderarea României al
Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice interne.
Curtea Constituţională a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme
interpuse în cadrul controlului de constituţionalitate. 18 Totodată, s-a subliniat lipsa de relevanţă
constituţională a normei de drept european, interpusă în norme constituţionale de referinţă în cadrul
controlului de constituţionalitate. În acest caz, este inadmisibilă sesizarea Curţii întemeiată pe
nerespectarea dispoziţiilor art. 148 alin. 4 din Constituţie19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că
este necesar ca norma juridică a dreptului Uniunii Europene să se circumscrie unui anumit nivel de
relevanţă constituţională, astfel încât conținutul său normativ să susţină posibila încălcare de către
legea naţională a Constituţiei – „unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de
constituţionalitate”. Instanţa constituţională a consacrat ,la fel ca şi Consiliul Constituţional
Francez, conceptul de „identitate constituţională naţională”, prin care înţelege relevanța supremaţiei
constituţiei ori de câte ori se pune problema conformării legilor interne cu actele Uniunii
Europene. 20
Un alt aspect analizat în jurisprudența constituţională se referă la aplicarea în cadrul
controlului de constituţionalitate a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Instanţa
noastră constituţională a statuat că, în principiu, aceasta este aplicabilă în cadrul controlului de
constituţionalitate „în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în
materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel
puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul dreptului omului”. 21
Tot în legătură cu aplicarea normelor Uniunii Europene, în ceea ce priveşte drepturile
omului în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a afirmat că raportarea prevederilor cuprinse
într-un act având forţa juridică similară tratatelor constitutive ale Uniunii Europene trebuie să se
facă la dispoziţiile art. 148 din Constituţie, şi nu la cele cuprinse în art. 20 din Legea fundamentală,

16
Publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din 30 ianuarie 2015.
17
Publicată în Monitorul Oficial nr. 246 din 7 aprilie 2014.
18
A se vedea decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial, nr. 487 din 8 iulie 2011.
19
A se vede a Decizia nr. 157 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 296 din 23 aprilie 2014.
20
A se vedea în acest sens Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr.286 din 28
aprilie 2015.
21
Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 433 din 28 iunie 2010.
care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, altele decât cele ale Uniunii
Europene. 22 Instanţa noastră constituţională a statuat că prevederile art. 41 din Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, referitoare la dreptul la buna administrare, pot fi invocate prin
prisma art. 148, şi nu art. 20 din Constituţie 23.
De asemenea, în jurisprudenţa constituţională s-a stabilit că nu este de competenţa Curţii
Constituţionale să analizeze conformitatea unei dispoziţii de drept constituţional cu textul Tratatului
privind funcţionarea Uniunii Europene, prin prisma art. 148 din Constituţie. O atare competenţă, şi
anume aceea de a stabili dacă există o contrarietate între legea naţională şi tratat, aparţine exclusiv
instanţei de judecată, care are şi posibilitatea de a formula o întrebare preliminară la Curtea de
Justiţiei a Uniunii Europene. Este interesant faptul că instanţa constituţională se consideră
necompetentă să verifice conformitatea unei dispoziţii de drept naţional cu textul tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene şi pentru faptul că, în cazul în care şi-ar aroga o astfel de
competenţă, s-ar ajunge la un posibil conflict de jurisdicţie între Curtea Constituţională a României
şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce, la acest nivel, este considerat ca fiind
inadmisibil 24.
În ceea ce priveşte cooperarea dintre Curtea Constituţională şi Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene, instanţa noastră constituţională a afirmat că rămâne la aprecierea sa, în aplicarea în
cadrul controlului de constituționalitate, a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau
formularea de către Curte de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei
europene. „O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea
europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de
stabilirea unei ierarhii între aceste instanţe” 25.

IV. Unele concluzii

Considerăm că principiul preeminenţei sau al priorităţii dreptului nu este echivalent cu

principiul supremaţiei unei reguli de drept deoarece supremaţia este o însuşire proprie normelor
constituţionale interne. În acest sens dispoziţiile art.148 alin.2 din Constituţia României consacră
prioritatea şi nu supremaţia prevederilor Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum şi a
celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legislaţia
internă. Prin urmare între noţiunile de „prioritate” sau „preeminenţă” iar pe de altă parte
„supremaţie” există o diferenţă nu numai terminologică dar şi de natură juridică cu consecinţe
pentru raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul naţional.
Susţinem că există o diferenţă de natură juridică între principiul priorităţii dreptului Uniunii
Europene iar pe de altă parte, principiul supremaţiei constituţiei. Supremaţia legii fundamentale a
unui stat exprimă în esenţă forţa juridică superioară a acesteia faţă de orice act juridic care produce
efecte şi se aplică pe teritoriul statului. Consecinţa principiului supremaţiei unei constituţii este
conformitatea întregului drept intern cu normele legii fundamentale. A considera că pe teritoriul
unui stat, chiar şi membru al Uniunii Europene, ar putea produce efecte juridice o normă de drept
contrară reglementărilor constituţionale interne, înseamnă a limita în mod nepermis suveranitatea
statului în cauză cu consecinţa periclitării ordinii de drept construită pe principiile şi normele
constituţionale.
Din analiza de jurisprudenţă a instanţei noastre constituţionale pot fi desprinse unele
concluzii teoretice: a) există o deosebire de natură juridică între principiul supremaţiei Constituţiei

22
A se vedea în acest sens Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 18
decembrie 2012 şi decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 254 din n17 aprilie 2012.
23
A se vedea Decizia nr. 12 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 114 din 289 februarie
2013.
24
A se vedea în acest sens Decizia nr. 1249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 16
noiembrie 2010 şi Decizia nr. 137 din 25 februarie 2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 22 martie 2010.
25
A se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 487 din 8 iulie 2011.
şi principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene. Primul îşi are legitimitatea în însăşi voinţa
suverană a poporului, care deţine şi puterea constituantă şi în baza căreia Constituţia îşi exercită
forţa sa supremă în ordinea de drept naţional. Principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene este
consacrat prin tratate internaţionale la care România a aderat în baza principiilor suveranităţii
naţionale şi de normele constituţionale. Prin urmare, acest principiu nu poate fi contrapus
supremaţiei Legii fundamentale. b) în cazul aplicării dispoziţiilor art. 148 din Constituţie, controlul
de constituţionalitate are în vedere conformitatea legii interne cu normele Constituţiei, şi nu cu
normele dreptului Uniunii Europene. În acest sens, Curtea Constituţională a afirmat şi dezvoltat
conceptul de „identitate constituţională naţională”. c) în procedura controlului de constituţionalitate,
actele Uniunii Europene pot fi invocate numai în măsura în care prezintă un anumit nivel de
relevanţă constituţională. d) Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene poate fi aplicată în
cadrul controlului de constituţionalitate, însă cu referire la art. 148 din Constituţie, şi nu la
dispoziţiile art. 20 din Legea fundamentală, care se referă la tratate internaţionale privind drepturile
omului. O astfel de soluţie este justă, având în vedere că dispoziţiile art. 148 aplicabile dreptului
omului au un caracter de normă specială, în raport cu dispoziţiile art. 20, ce constituie norma
generală. e) instanţa constituţională a stabilit că are competenţa de a adresa întrebări preliminare
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea stabilirii conţinutului normei europene, fără însă ca
o astfel de procedură să fie obligatorie pentru Curtea Constituţională. Totodată, s-a stabilit că, în
raport cu jurisdicţia constituţională, aplicarea hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu
este obligatorie.
Considerăm că principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene nu poate să vizeze şi
normele constituţionale. Unul dintre argumente pentru a susţine această afirmaţie rezultă din
dispoziţiile art.148 alin.2 din Constituţie. Norma constituţională condiţionează respectarea
principiului priorităţii dreptului comunitar de „ respectarea prevederilor actului de aderare”. Tratatul
de aderare nu poate fi contrar normelor constituţionale, deoarece nu ar fi putut fi ratificat de către
Parlament. Dispoziţiile art.11 alin.(3) din Constituţie sunt edificatoare în acest sens: „în cazul în
care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.