6.Integrarea pacientului neuropsihic:tipuri și metode de integrare..

Recuperarea - procesul prin care se promovează optimizarea stării de sănătate fizică şi psihica (datorită unei boli sau
traumatism), din punct de vedere socio-economic, vocaţional (profesional) şi/sau educativ.
Recuperarea este un proces complex şi unitar, deoarece are ca scop atât să restabilească sănătatea individului, cât şi să-l
redea familiei, locului de munca şi societăţii, ca pe o persoană utilă pentru ea insasi şi celor din jur.
Se observă că în cadrul conceptului de recuperare există două aspecte complementare, egale ca importanţă : 1. recuperarea
medicală 2. recuperarea socio-profesională.
Optimizarea rezultatelor recuperării:
- monitorizarea periodică a reeducării funcţionale
- adecvarea continuă a programului reabilitativ, în funcţie de evoluţia clinico-reabilitativă a pacientului.
Monitorizarea evoluţiei reabilitative se realizează prin:
- modalitatea clinico-subiectivă (aprecierea în funcţie de percepţia medicului şi a pacientului),
- modalitatea obiectivă (scale de evaluare).
Metodologia recuperarii medicale
Metodele utilizate în recuperarea medicală se pot sistematiza în următoarele modalităţi terapeutice
Fizioterapia (terapia prin factori fizici), care include :
- Balneo-Climatoterapia
- Hidro-Termoterapia
- Electroterapia
- Kinetoterapia
- Masoterapia
Terapia ocupaţională (ergoterapia)
Ortezarea
Protezarea (inclusiv protezarea auzului şi văzului)
Logopedia
Terapia cognitivă (psiho-comportamentală)
Terapia vocaţională (educaţională, re-profesionalizarea)
Conform viziunii OMS, etapele procesului de recuperare sunt următoarele :
I.Recuperarea medicală (medical rehabilitation):
Reprezintă prima etapă a recuperării. Coincide cu faza acută şi subacută a bolii şi se desfăşoară într-o secţie clinica cu
profil medical sau chirurgical (reumatologie, neurologie, ortopedie-traumatologie, etc).
În această etapă se administrează tratamentul medico-chirurgical adecvat fazei acute a bolii, precum şi proceduri adjuvante
menite să prevină sau să limiteze complicaţiile şi disfuncţionalităţile.
Dacă după faza acută a bolii pacientul nu prezintă sechele disfuncţionale, el poate beneficia ulterior (după un anumit
interval de timp) de tratament în staţiunile balneo-climaterice, cu scopul de a consolida rezultatele terapiei administrate şi
prevenirii instalării în timp a unor procese degenerative (profilaxie secundară).
II. Recuperarea profesională (vocational rehabilitation)
 Reprezintă a doua etapă a recuperării. Începe în momentul în care pacientul părăseşte secţia de spital cu sechele
disfuncţionale, fiind axată pe problematica profesională (re-inserarea la locul de muncă avut anterior sau
reprofesionalizarea).
În această etapă există o colaborare între diferiţi specialişti, care evaluează: - aptitudinile/capacităţile pacientului -
caracteristicile/solicitările locului de muncă Prin coroborarea datelor rezultate în urma acestor două bilanţuri, se obţin
concluzii privind orientarea profesională a pacientului la finalul programului de recuperare funcţională în curs de
desfăşurare.
În baza concluziilor, pot exista mai multe soluţii privind pacientul în cauza :
- re-întoarcerea la postul de lucru şi/sau activitatea avute anterior (reprezintă soluţia ideală)
- re-întoarcerea într-un post de lucru asemănător celui avut anterior, după o re-adaptare profesională şi modificarea
utilajului (adaptat la deficienţa funcţională reziduală) , schimbarea postului de lucru/activităţii avute anterior (re-orientarea
profesională), după o nouă pregătire profesională adecvată restantului funcţional - dirijarea spre un post rezervat
persoanelor cu deficienţe
- activitate într-un atelier protejat, destinat celor cu deficienţe similare
- activitate la domiciliu
III. Recuperarea socială (social rehabilitation)
Reprezintă a treia etapa a recuperării. Este axată pe rezolvarea problemelor vieţii cotidiene, respectiv : auto-servirea,
deplasarea în interiorul locuinţei, deplasarea în exterior cu diferite vehicule, etc.
Pentru rezolvarea acestor probleme este necesară o aparatură specială, diverse mijloace tehnice corective adăugate uneltelor
şi instrumentelor utilizate de pacient, adaptări ale mijloacelor de transport, etc.
La rezolvarea acestor probleme participă tehnicieni specializaţi, în colaborare cu personalul medico-sanitar.

7.Afecțiuni neuropsihologice frecvente și actuale:paraliziile cerebrale:

Definitie:
Paralizia cerebrala (CP) este o tulburare cronica de postura si de miscare provocata de leziunea sistemului nervos central.

CP consta in miscari reflexe involuntare si contractii (spasme) musculare care pot afecta o regiune, jumatate de corp sau
corpul in totalitate.

O+ serie de afectiuni ca retardarea mintala, crizele convulsive sau disfunctii vizuale si auditive sunt frecvent asociate cu
paralizia cerebrala.
7.1.Cauze:
Paralizia cerebrala este consecinta lezarii sau dezvoltarii anormale a sistemului nervos (creierului). In majoritatea cazurilor
nu se cunoaste cauza.

Cauza nr:1-Sarcina ,la naștere

Leziunea sau disfunctia poate surveni in timpul sarcinii, in timpul nasterii sau in primii 2-3 ani de viata.Cauzele de CP
survenita in timpul sarcinii sau al nasterii pot fi anomalii genetice sau cromozomiale, infectii sau alte boli ale mamei sau
fatului survenite in timpul sarcinii sau complicatii peripartum (in timpul travaliului). Oricare dintre acestea pot afecta
cresterea si dezvoltarea normala a fatului sau pot lipsi fatul sau nou-nascutul de nevoile de sange, oxigen sau substante
nutritive.

Cauza nr 2:- Hipoglicemia

Afectiuni ale nou-nascutului ca hipoglicemia netratata pot de asemenea determina leziuni cerebrale care pot cauza CP.

Cauza nr 3: nasterii premature

CP datorata nasterii premature este legata de dezvoltarea insuficienta a creierului. Copii nascuti prematur au risc crescut de
hemoragii cerebrale (hemoragie intraventriculara sau IVH). Leucomalacia periventriculara (LPV), o afectiune a substantei
albe a creierului, este mai frecventa la copii nascuti prematur decat la cei nascuti la termen. Ambele, IVH si LPV, cresc
riscul aparitiei CP.

Cauza nr 4: meningita, traumatism cranian.

Cauzele care pot determina CP in primii doi sau trei ani de viata sunt legate de lezarea creierului in urma unei boli grave
ca meningita, in urma unei leziuni cerebrale consecutive unui accident sau traumatism cranian sau in urma unei lipse
temporare de oxigen la tesuturi ca in cazul unui eveniment de inec.

Concluzie : Cauzele paraliziei cerebrale pot surveni in timpul sarcinii sau al nasterii, pot fi anomalii genetice sau
cromozomiale, infectii sau alte boli ale mamei sau fatului survenite in timpul sarcinii sau complicatii in timpul travaliului. De
asemenea, acestea ar putea aparea in timpul nasterii sau la scurt timp dupa aceasta. Adesea, cauza este necunoscuta.

In multe cazuri declansatorul exact nu este cunoscut.

7.2.Tipuri:

Tipuri de paralizie
Exista multe forme de paralizie deoarece sunt multe forme in care corpul poate fi lezat. Cu toate acestea, exista insa patru
categorii principale de paralizie.

Monoplegia
Monoplegia este reprezentata prin paralizia unei singure zone din corp cel mai adesea un membru inferior sau superior.
Persoanele cu monoplegie isi retin mobilitatea si senzatia in restul corpului dar nu si in membrul afectat.
Cu toate ca paralizia cerebrala este cauza principala a monoplegiei, exista insa si alte cauze cum ar fi accidentul vascular
cerebral, tumori, leziuni nervoase provocate de accidente sau boli, leziuni cerebrale.

In unele cazuri monoplegia este o conditie temporara si apare de obicei in urma unui accident vascular cerebral sau leziune
cerebrala. Atunci cand nervii care afecteaza regiunea paralizata nu sunt retezati complet, se poate redobandi functionalitate
semnificativa cu ajutorul fizioterapiei.

Hemiplegia
Hemiplegia afecteaza atat bratul cat si piciorul de pe aceeasi parte a corpului, la fel ca si monoplegia, aceasta este provocata
cel mai adesea de o leziune cerebrala.

In cazul hemiplegiei, gradul de paralizie variaza de la persoana la persoana si se poate schimba odata cu trecerea timpului.
Hemiplegia debuteaza de obicei cu o senzatie de “furnicaturi”, mici intepaturi la nivelul mainilor sau picioarelor si
progreseaza in slabirea masei muscularare si apoi paralizie completa.

Cu toate acestea, persoanele cu hemiplegie marturisesc ca gradul de mobilitate difera de la o zi la alta, acest lucru fiind
afectat si de starea generala de sanatate, nivelul de activitate si alti factori.

Hemiplegia nu trebuie sa fie confundata cu hemipareza. Hemipareaza reprezinta slabirea usor-moderata a functiilor pe o
parte a corpului in timp ce hemiplegia reprezinta slabirea severa sau pierderea completa a functiilor motorii pe o parte a
corpului.

Hemipareza este totusi un precursor al hemiplegiei mai ales la persoanele cu probleme neurologice. In unele cazuri
hemiplegia este temporara.

Paraplegia
Paraplegia este reprezentata de paraliza zonei situate sub talie, adica membrele inferioare, soldurile cat si alte functii cum ar
fi cea sexuala. Cu toate ca stereotipul legat de paraplegie este acela ca persoana afectata nu isi poate misca membrele
inferioare, nu poate simti si nu se poate deplasa, adevarul este ca aceasta conditie difera de la persoana la persoana si in
unele cazuri, de la o zi la alta.
Astfel paraplegia se refera la dificultatea substantiala de functionalitate si miscare a zonei afectate si nu neaparat la o
paralizie permanenta si totala. In cazuri rare persoanele cu paraplegie isi revin spontan, acest lucru fiind datorat probabil
unor functii inca necunoscute ale creierului si maduvei spinarii cum ar fi regenerarea de neuroni.

Cel mai adesea persoanele cu paraplegie pot redobandi un anumit nivel de functionalitate prin fizioterapie.

Leziuni la nivelul maduvei spinarii sunt cele mai intalnite cauze de paraplegie deoarece aceste leziuni impiedica creierul sa
trimita si sa primeasca semnale din zona afectata. Alte cauze pot fi:

– Infectii la nivelul maduvei spinarii.

– Tumori cerebrale.

– Infectii cerebrale.

– Accident vascular cerebral.

– Malformatii congenitale la nivelul creierului sau a maduvei spinarii.

– Privarea de oxigen a creierului sau maduvei spinarii datorata sufocarii, accidentelor chirurgicale, violentei sau alte cauze
similare.
Tetraplegie
Tetraplegia este paralizia sub zona gatului, aceasta afecteaza toate cele patru membre si trunchiul. Ca si in cazul paraplegiei,
nivelul de pierdere a functionalitatii difera de la persoana la persoana.

De asemenea unele persoane isi pot redobandi spontan functionalitatea completa sau partiala in timp ce alte persoane vad
progrese cu ajutorul fizioterapiei.
In unele cazuri tetraplegia este o conditie temporara provocata de accidentul vascular cerebral, leziuni cerebrale sau
compresie temporara a nervilor maduvei spinarii.

Persoanele care au suferit un accident la nivelul maduvei spinarii prezinta tetraplegie temporara imediata, apoi cu trecerea
timpului acestea isi recapata o parte din functionalitate in timp ce inflamarea si compresia de nervi scade sau este corectata
prin operatie chirurgicala.

Cauza principala a tetraplegiei sunt leziunile la nivelul maduvei spinarii produce cel mai des de accidente rutiere, acte de
violenta, activitati sportive, cazaturi, alte cauze pot fi:

– Leziuni cerebrale traumatice.

– Leziuni cerebrale datorate infectiilor in urma unui accident vascular cerebral, sau a altor procese de acest tip.

– Privarea de oxigen a creierului si a maduvei spinarii datorate sufocarii, accidente legate de anestezie, soc anafilactic, sau
alte cauze.

– Leziuni la nivelul creierului sau a maduvei spinarii.

– Tumori la nivelul creierului sau a maduvei spinarii.

– Infectii la nivelul creierului sau a maduvei spinarii.

– Supradoza de alcool sau droguri.

7.3.Semne clinice:Paralizia cerebrala poate deveni evidenta abia intre unu si trei ani de viata. Acest lucru se datoreaza
modalitatii de crestere si dezvoltare a copiilor. Acesti bebelusi si copii tineri pot pastra reflexe de nou-nascut si pot intarzia
in atingerea dezvoltarii normale varstei lor.
 Semne de paralizie cerebrala severa pot fi observate insa imediat dupa nastere, incepand cu dificultati la supt si inghitit sau
pozitii anormale, fie corpul este foarte relaxat si moale, fie prea rigid.

Unele probleme legate de paralizia cerebrala pot aparea sau deveni mai evidente odata cu cresterea copilului cum ar fi atrofie
musculara la nivelul membrelor afectate. Afectarea sistemului nervos determina limitarea miscarilor la nivelul membrelor
afectate. Limitarea miscarilor afecteaza dezvoltarea normala a muschilor. Chiar si activitatile zilnice, ca spalatul pe dinti, pot
cauza durere dintilor si creste riscul de aparitie al cariilor si al gingivitelor (inflamatia gingiei). Senzatiile anormale pot
ingreuna identificarea obiectelor obisnuite prin atingere, de exemplu sesizarea diferentei dintre un balon de sapun moale si o
minge de ping-pong.

Pot aparea iritatii ale pielii. Salivatia abundenta este frecventa atunci cand sunt afectati muschii faciali si cei ai gatului.
Salivatia abundenta irita pielea, mai ales cea din jurul gurii, barbiei si toracelui anterior.

Exista riscul de cadere si alte accidente, in functie de controlul muscular, de rigiditatea (mobilitate ingreunata) articulara si
de tonusul muscular global. Crizele asociate pot cauza de asemenea contuzii accidentale.

Unii copii cu paralizie cerebrala prezinta o serie de tulburari de comportament precum somnolenta excesiva, iritabilitate si
scaderea interesului pentru lumea din jur.

Simptomele paraliziei cerebraleSemnele si simptomele pot varia foarte mult. Problemele de miscare si coordonare asociate
cu paralizia cerebrala pot include:

 Variatii ale tonusului muscular;

 Muschi rigid si reflexe exagerate (spasticitate);
 Muschi rigid cu reflexe normale (rigiditate);
 Lipsa coordonarii musculare (ataxie);
 Tremurari sau miscari involuntare;
 Miscari lente, zgaltaitoare (atoza);
 Intarzieri in atingerea reperelor de abilitati motorii, cum ar fi impingerea in sus a bratelor, asezarea singura sau tararea;
 Favorizarea unei parti a corpului, cum ar fi atingerea cu o singura mana sau tararea unui picior in timp ce mergeti;
 Dificultate de mers, cum ar fi mersul pe degetele de la picioare, un mers ghemuit, un mers asemanatoare cu foarfeca cu
incrucisarea genunchilor sau un mers asimetric;
 Inabusire excesiva sau probleme cu inghitirea;
 Dificultate in a suge sau a manca;
 Intarzieri in dezvoltarea vorbirii sau dificultati in vorbire;
 Dificultate cu miscari precise, cum ar fi sa ridicati un creion sau o lingura;
 Convulsii.

Dizabilitatea asociata cu paralizia cerebrala poate fi limitata in primul rand la un membru sau la o parte a corpului sau poate
afecta intregul corp. Tulburarea creierului care provoaca paralizie cerebrala nu se schimba cu timpul, astfel incat simptomele
de obicei nu se agraveaza odata cu varsta. Cu toate acestea, rigiditatea musculara se poate agrava daca nu este tratata.

Anomaliile cerebrale asociate paraliziei cerebrale pot contribui si la alte probleme neurologice. Persoanele cu paralizie
cerebrala pot avea, de asemenea:

 Dificultate cu vederea si auzul;

 Dizabilitati intelectuale;
 Perceptie anormala la atingere sau durere;
 Boli orale;
 Conditii de sanatate mintala (psihiatrice);
 Incontinenta urinara.

7.4.Diagnostic:
 Diagnosticarea paraliziei cerebrale Exista un numar de sub-tipuri clasificate in functie de problemele specifice prezente. De
exemplu, persoanele cu rigiditate musculara prezinta paralizie cerebrala spastica, persoanele ce au o coordonare slaba prezinta
paralizie cerebrala ataxica, iar persoanele cu probleme de scriere prezinta paralizie cerebrala atetoida. Diagnosticarea se face
in functie de dezvoltarea copilului in timp.

Se recomanda ca medicul sa monitorizeze atent semnele de paralizie cerebrala ale nou-nascutului sau copilului in cazul in
care acesta prezinta factori de risc.

Diagnosticul paraliziei cerebrale este pus pe baza observarii intarzierii in dezvoltarea fizica a copilului mic, pe baza istoricului
bolii (anamneza), examenului clinic, teste de screening si alte teste ca RMN (care se face pentru a exclude alte cauze organice)

7.5.Tratament:Tratamentul specific variaza de la un pacient la altul si se poate modifica la acelasi pacient daca apar alte
tulburari noi. In general, tratamentul se bazeaza pe masuri care imbunatatesc calitatea vietii si sanatatea.
Se recomanda de asemenea evaluarea periodica a vazului, auzului si limbajului.
Alte teste pot fi facute pentru a stabili daca s-au dezvoltat afectiunile asociate de obicei cu CP. Aceste probleme pot fi
tratate inca din momentul aparitiei.

Tratamentul de intretinere pentru CP poate include:

 terapia fizica. Aceasta este o parte importanta a tratamentului de intretinere si poate ajuta copilul sa prezinte mobilitate
normala. De asemenea poate preveni necesitatea unei interventii chirurgicale. In cazul unei interventii chirurgicale este
necesara terapia fizica intensa pentru cel putin sase luni sau mai mult.
 monitorizarea oricarei medicatii luata pentru controlul simptomelor si prevenirea complicatiilor. Medicamentele pot
include antispastice orale sau injectabile pentru relaxarea musculara si reducerea spasmelor, anticonvulsivantele pentru
tratamentul crizelor convulsive sau anticolinergicele pentru controlul miscarilor involuntare ale corpului (paralizie cerebrala
distonica) sau a salivatiei abundente
 chirurgia ortopedica (pentru muschi, tendoane si articulatii) sau rizotomia selectiva posterioara (sectionarea radacinilor
nervilor spinali) pentru prevenirea afectarilor osoase si ale muschilor, tendoanelor si ligamentelor asociate. Se vor folosi
echipamente si dispozitive speciale ca aparat ortopedic (corset, dispozitiv fixator), aparate gipsate si altele.Tipul specific
folosit depinde de necesitatile copilului. De exemplu, un copil poate purta aparat gipsat dupa o interventie chirurgicala sau
in vederea diminuarii miscarilor pe o anumita parte cu scopul de a intari muschii si tendoanele din partea opusa a corpului.

Tratamentul de intretinere pentru CP mai poate include:

exercitii de respiratie. Acestea pot fi asociate terapiei fizice sau pot fi facute separat. Pe parcursul lor pacientii sunt invatati
tehnici de control al musculaturii afectate, fiind utile pentru reducerea tensiunii musculare. Nu sunt eficiente in cazul
oricarui pacient.
masajul terapeutic si yoga hatha. Aceste terapii sunt recomandate pentru relaxarea musculaturii tensionate, pentru
intarirea musculaturii si mentinerea articulatiilor flexibile.
terapii pentru stimularea dezvoltarii senzitive si a invatarii. Nou-nascutii si copiii mici pot beneficia de aceste terapii de
stimulare si de neurodezvoltare. O parte din aceste terapii sunt utile si pacientilor de varste mai mari. Aceste terapii nu pot
corecta partile lezate ale creierului, dar pot stimula partile neafectate ale acestuia.
exista o multitudine de tratamente controversate, unele dintre ele pot avea efecte nocive.
Se recomanda consultarea unui medic specialist pentru fiecare tratament care se doreste aplicat copilului. Fiecare pacient cu
CP prezinta afectari si posibilitati de raspuns la tratament diferite.

Majoritatea pacientilor cu CP necesita ajutor pentru:

 hranire. CP poate afecta controlul maxilarului si poate interfera abilitatea de a mesteca, a suge si a inghiti. Pot fi utile
folosirea de ustensile speciale ca farfurii care se lipesc pe fund, pozitionarea corespunzatoare a copilului la masa si servirea
de alimente moi sau semisolide ca terciul de ovaz.
 folosirea toaletei. Unii pacienti cu CP prezinta anchiloze ale articulatiei coxofemurale (sold) sau afectari asemanatoare care
pot ingreuna folosirea toaletei. Altii prezinta tulburari de mictiune (la urinat). Este recomandat ajutorul din partea unui
specialist in terapie ocupationala si folosirea unor haine speciale pentru controlul acestora.
 tranzitul intestinal. Majoritatea pacientilor cu CP sufera de constipatie cronica cu tulburari de tranzit intestinal. Se
folosesc de obicei laxative si stimulente ale tranzitului intestinal pentru controlul lor.
 spalatul si ingrijitul. Pacientii cu CP nu au control asupra mainilor si bratelor si de aceea nu se pot ingriji singuri. Unii
dintre ei pot fi invatati cateva tehnici de autoingrijire prin exercitii zilnice.
 imbracatul. Se recomanda folosirea de haine si pantofi care pot fi usor imbracate si dezbracate ca cele cu fermoare sau
Velcro.
 ingrijirea dintilor. Paralizia cerebrala poate afecta muschii maxilari, dintii pot creste in pozitie anormala si pot fi
predispusi la stricare (cadere) si poate aparea senzitivitate la nivelul limbii si cavitatii bucale. De asemenea multi dintre
pacienti nu pot folosi periuta de dinti. Se recomanda folosirea unor dispozitive speciale ca periuta de dinti electrica sau un
dispozitiv electric pentru curatarea dintilor; folosirea de pasta de dinti pentru gingii sensibile si curatarea regulata a dintilor
 ingrijirea pielii. Salivatia abundenta este frecvent intalnita la pacientii cu CP, care poate provoca iritatii in jurul barbiei,
gurii si la nivelul toracelui. Se recomanda mai ales absorbirea secretiilor decat stergerea lor prin folosirea de haine
absorbante care acopera toracele copilului si aplicarea pe zonele predispuse la iritatii de lotiuni sau amidon de porum.
 vorbirea. Unii pacienti cu CP prezinta afectarea musculaturii maxilare, bucale si diminuarea auzului. Aceste probleme,
singure sau asociate, pot determina dificultati de pronuntie a cuvintelor. Pentru imbunatatirea comunicarii specialistii vor
pronunta cuvintele lent privind copilul direct in fata in timpul conversatiei si folosind desene sau obiecte in timpul
conversatiei. Cititul este de asemenea important, utilizarea de carti cu desene clare poate fi de ajutor.
 siguranta. Pacientii cu CP sunt predispusi la caderi si alte accidente mai ales daca au crize convulsive. Se recomanda luarea
unor masuri de siguranta acasa pentru prevenirea accidentelor ca mobila solida sau nelustruirea podelelor. De asemenea se
recomanda evitarea obiectelor ascutite si supravegherea copiilor cu CP atunci cand sunt la baie.
Terapia comportamentala in cursul careia copilul este invatat modalitati de comunicare, iar in cazul copiilor de
varsta scolara deprinderea unor cai de comunicare cu ceilalti, mai ales cu cei de aceeasi varsta.
O parte importanta a tratamentului de intretinere o constituie cooperarea cu persoanele specializate in ingrijirea copiilor cu
CP, intelegerea nevoilor si drepturilor copilului, ingrijirea proprie si a celorlalti membri ai familiei.
Aceste strategii cuprind:
- identificarea si intelegerea drepturilor educationale ale copilului dumneavoastra;
- suportul emotional. Nevoile copilului se modifica odata cu cresterea. El devine mai constient de limitarile fizice, are
nevoie sa vorbeasca despre ceea ce simte si despre posibilitatile terapeutice. Este mai usor sa vorbeasca despre toate aceste
lucruri cu cineva strain (cineva care nu face parte din familie). Medicul specialist este cel care poate recomanda eventuala
consiliere emotionala de care poate beneficia copilul. De asemenea se recomanda implicarea cat mai activa a copilului in
luarea deciziilor asupra sanatatii proprii.
Se recomanda odihna, hrana sanatoasa, exercitii si invatarea unor cai de a depasi piedicile care apar in cazul ingrijirii unui
copil cu CP. Parintii dotati cu energie fizica si putere sufleteasca reusesc mai usor sa-si ajute copiii cu CP.
- cooperarea in cadrul unei familii. Intreaga familie este afectata atunci cand unul din membrii prezinta CP. Este
important sa ajutam membrii familiei sa faca fata situatiei, mai ales in cazul fratilor. Se recomanda prevenirea dezvoltarii de
catre ceilalti frati a unor temeri si griji nerealiste, de a se simti ignorati sau coplesiti.
Dintre toti copiii cu CP , 90% au atins varsta adulta (in jurul varstei de 20 de ani). Majoritatea adultilor cu CP au un loc de
munca, in ciuda disfunctiilor fizice de la moderata la severa. Pe masura atingerii acestui stadiu al vietii se recomanda
integrarea pacientilor cu CP intr-un program de terapie ocupationala in vederea pregatirii pentru o viata independenta. A
ajuta un copil cu CP sa traiasca independent necesita rabdare si inventivitate din partea parintilor, vor trebui sa faca fata
frustrarilor si obstacolelor care apar.
7.6.Prognostic:
PC este prevenibilă parțial prin imunizarea mamei și eforturi de a preveni traumatismele craniene la copii prin
îmbunătățirea siguranței.
Nu există remediu pentru PC; totuși, tratamentele de susținere, medicamentele și chirurgia ar putea ajuta mulți indivizi.
Acestea pot include terapia fizică și terapia vorbirii.
Medicamentele precum diazepam, baclofen și toxina botulimică ar putea ajuta la relaxarea mușchilor rigizi. Chirurgia
poate include alungirea mușchilor și rezecția nervilor hiperactivi. Adesea, protezele externe și alte tehnologii de
asistență sunt de ajutor.

Subiect nr 8: Afecțiuni neuropsihologice frecvente și actuale:

Epilepsia:

Definitie:
Ce este epilepsia?
Epilepsia reprezinta o afectiune neurologica, cronica, caracterizata de prezenta a cel putin 2 crize epileptice, aparute la un
interval de minim 24 ore intre ele.
 Epilepsia este o afecțiune caracterizată prin repetarea cronică a descărcărilor (activări bruște) celulelor nervoase din
cortexul cerebral.

Epilepsia este o afecțiune neurologică funcțională, caracterizată prin crize convulsive tonico-clonice generalizate sau
localizate, cu caracter brusc și recidivant. Epilepsia poate să fie primară și secundară. Cea primară (sau idiopatică) are cauze
necunoscute, iar cea secundară poate să fie determinată de cauze intracraniene sau extracraniene (metabolice sau toxice).

 Cauze
 Care sunt cauzele?
In ce privesc cauzele acestei afectiuni, trebuie precizat faptul ca epilepsia poate fi idiopatica, atunci cand sunt implicate
anumite anomalii genetice, dar poate fi si secundara unor afectiuni cerebrale cum sunt, accidentul vascular cerebral, tromboza
venoasa cerebrala, traumatisme cranio-cerebrale, infectii cerebrale (meningita, encefalita), tumori cerebrale, consum de toxice
(alcool, droguri), boli neurodegenerative (Boala Alzhemier), etc.

Crizele care debutează înainte de vârsta de 2 ani sunt cauzate de obicei de febră înaltă sau de boli metabolice, cum ar fi
concentraţii anormale ale glucozei sanguine, calciului, magneziului, vitaminei B6 sau sodiului.

În cazul în care crizele sunt recurente, acestea sunt probabil cauzate de o boală cerebrală ereditară (cum este cazul în
epilepsia nocturnă de lob frontal, care se transmite autozomal dominant).

Multe boli convulsive care debutează între 2 şi 14 ani nu au o cauză cunoscută. Crizele care debutează după 25 de ani pot
fi cauzate de leziuni structurale cerebrale, cum sunt cele produse de un traumatism cranian, de un accident vascular cerebral
sau de o tumoră.

Însă la aproximativ jumătate din persoanele care aparţin acestui grup de vârstă cauza este necunoscută. Când nu se poate
identifica nici o cauză crizele sunt denumite idiopatice.

Persoanele cu boală epileptică au risc crescut de a avea o criză atunci când sunt supuse unui stres fizic sau emoţional
intens, sau când nu dorm suficient. Stimulii puternici care irită creierul – cum ar fi leziunile, anumite medicamente,
deficitul de somn, infecţiile, febra, scăderea concentraţiei sanguine a oxigenului, sau scăderea concentraţiei sanguine
a glucozei – pot declanşa o criză indiferent dacă persoana respectivă suferă de o boală convulsivă sau nu. Aceste
crize sunt cunoscute sub denumirea de "crize provocate". Evitarea acestor stimuli poate contribui la prevenirea crizelor.

Rareori, crizele sunt declanşate de sunete repetitive, de lumini intermitente, de jocurile video sau chiar de atingerea
anumitor părţi ale corpului. Această boală este denumită epilepsie reflexă.

La aproximativ 20% dintre persoanele care au o boală convulsivă crizele sunt precedate de senzaţii olfactive, gustative sau
vizuale neobişnuite, sau de o senzaţie intensă care indică debutul unei crize (aură). De obicei aura se asociază cu o senzaţie
neplăcută, cum ar fi mirosul de gunoi care arde sau de carne putrezită.

Aproape toate crizele au durată relativ redusă, între câteva secunde şi câteva minute. Majoritatea durează între 2 şi 5
minute. Atunci când criza încetează persoana poate prezenta dureri de cap, dureri musculare, senzaţii neobişnuite, confuzie
şi oboseală profundă. Aceste urmări sunt denumite efecte postictale.

La anumite persoane o parte a corpului este slăbită, iar starea de slăbiciune persistă mai mult timp decât criza (o situaţie
denumită paralizie Todd). Majoritatea persoanelor care au boală epileptică arată şi se comportă normal între crize şi
pot duce o viaţă normală.

 Tipuri
 Tipuri de crize:
1. Crize comitiale generalizate:
 Petit-mal (absente ) – caracteristice cel mai adesea copiilor, apar intre 5 si 12 ani si se prezinta prin lipsa temporara a
constientei, cateodata persoanele privind in gol. Crizele incep si se incheie brusc;
 Crize atone – produc pierderea brusca si temporara a tonusului muscular;
 Crize mioclonice – sunt reprezentate de contractii rapide si scurte ale muschilor corpului, cel mai adesea avand loc pe
ambele parti ale corpului in acelasi timp;
 Crize tonico-clonice (grand-mal/convulsii) – cel mai cunoscut tip de criza. In timpul fazei tonice, ritmul respiratiei poate
scadea sau poate inceta, ea revenind in timpul fazei clonice la un ritm mai scazut. In timpul fazei clonice au loc convulsiile
propriu-zise. In timpul episodului epileptic, limba si buzele pot fi muscate.
2. Crize comitiale partiale:
 Crize partiale simple: in aceste crize, constienta este mentinuta. Totusi, persoanele care au acest tip de crize isi dau seama
ca nu pot vorbi sau chiar nu se pot misca pana cand criza nu a trecut. Ele isi pot aminti exact ce s-a intamplat in timpul
crizei. Acest tip de criza poate modifica miscarile (prin miscari anormale ale limbii sau clipit des s.a.), senzatiile (se poate
modifica perceptia asupra lucrurilor; persoana poate simti pe piele o briza sau poate auzi diferite sunete s.a.) si emotiile
(poate induce frica, furia, fericire s.a.).
 Crize partiale complexe (epilepsie psihomotorie): in timpul unei astfel de crize persoana are constienta pierduta sau
alterata, putandu-se afla intr-o stare asemanata de experti unei stari de transa sau de vis. Persoana nu poate interactiona cu
ceilalti intr-un mod normal, nu isi poate controla miscarile, vorbirea sau actiunile, nu stie ce face si nu isi va aminti la
sfarsitul crizei ceea ce s-a intamplat.
 Status epilepticus – se caracterizeaza prin crize prelungite sau repetitive, fara o perioada de recuperare intre atacuri. Aceste
atacuri implica riscuri, dintre cele mai grave: obstructia cailor aeriene, acidoza, hipotensiune, hipertermie, edem cerebral,
hipoglicemie, alterarea functiilor SNC.

 Semne clinice
Care sunt semnele si simptomele epilepsiei?
Din punct de vedere clinic, epilepsia se manifesta prin:

 crize epileptice, care au o durata de la cateva secunde pana la 1-2 minute, si care la randul lor, se impart in crize epileptice
partiale (simple sau complexe) si generalizate, acestea din urma implicand si pierderea starii de constienta.

Cum se manifesta?
Simptomele unei crize epileptice variaza ca si manifestare, in functie de aria cerebrala implicata:

 crizele epileptice pot aparea sub diferite forme, cum ar fi,

 unele miscari involuntare (convulsii, contracturi) localizate la nivelul unui membru, a unei jumatati de corp sau a intregului
corp;
 alte crize epileptice pot aparea sub forma de absente (episod scurt, cu durata de cateva secunde, in care pacientul ramane
''blocat'' si inconstient);
 totodata crizele epileptice se pot manifesta si sub forma unor senzatii neplacute (amorteli, intepaturi), sau a unor tulburari
vizuale, auditive, olfactive, gustative, cu durata medie sub 2 minute.

Simptomele variază în funcţie de aria cerebrală afectată de descărcările electrice anormale. De exemplu, dacă anomaliile
electrice se produc în aria care controlează mirosul (localizată în profunzimea lobului temporal), atunci persoana poate
percepe o senzaţie olfactivă intensă, plăcută sau neplăcută.

Dacă anomalia este localizată într-o altă arie a lobului temporal, atunci pacientul poate percepe o senzaţie de deja vu, în
care locuri necunoscute par foarte familiare. Dacă descărcările anormale afectează lobul frontal, atunci pacientul poate
deveni incapabil să vorbească. Dacă sunt afectate arii întinse, atunci se pot produce convulsii musculare (contracţii
neregulate şi spasme musculare, de obicei la nivelul întregului corp).

Alte simptome includ amorţirea sau furnicături într-o anumită regiune a corpului, perioade scurte de alterare a stării de
conştienţă (de exemplu, somnolenţă), pierderea conştienţei, confuzie şi pierderea controlului sfincterian (incontinenţă).
 Simptomele variză în funcţie de amploarea crizei: parţială (afectează numai o arie cerebrală) sau generalizată (afectează
arii cerebrale întinse, localizate la nivelul ambelor emisfere cerebrale).

Crizele parţiale pot fi simple (persoana este complet conştientă şi percepe mediul înconjurător) sau complexe (starea de
conştienţă este alterată, însă conştinţa nu este complet pierdută). Crizele parţiale pot fi crize parţiale simple, crize parţiale
complexe şi epilepsie parţială continuă.

Crizele generalizate produc pierderea cunoştinţei şi mişcări anormale, care de obicei debutează imediat. Pierderea
cunoştinţei poate fi de scurtă durată sau prelungită. Crizele generalizate pot fi crize tonico-clonice, epilepsie generalizată
primară, crize de absenţă, crize atone, crize mioclonice şi status epileptic.

 Diagnostic
Cum se pune diagonsticul ?
In vederea diagnosticarii epilepsiei, alaturi de tabloul clinic, sunt necesare anumite investigatii paraclinice.

 Investigatia de baza o reprezinta electroencefalografia (EEG), care evalueaza activitatea electrica a creierului. Aceasta poate
fi de tip standard (EEG in stare de veghe – pacient treaz) sau EEG de somn, in cazul tulburarilor de tip epileptic care se
manifesta in timpul somnului (crizele morfeice);
 Se recomanda si examenul RMN cerebral alaturi de EEG, acest examen fiind necesar pentru confirmarea sau excluderea unei
cauze secundare a epilepsiei (accident vascular cerebral, tumora cerebrala, etc);
 In situatii particulare pot fi necesare si anumite teste biochimice pentru evaluarea unei epilepsii. Diagnosticul epilepsiei se
stabileste de catre medicul neurolog, atat pe criterii clinice cat si paraclinice.

 Tratament
 Cum se tratează epilepsia?
Tinand cont de faptul ca epilepsia este o boala cronica, aceasta afectiune necesita tratament cronic. In primul rand tratamentul
vizeaza anumite masuri terapeutice nemedicamentoase, cum ar fi evitarea consumului de substante neurotoxice si
neuroexcitante (alcool, droguri, cafea, bauturi energizante), respectarea orelor de somn, evitarea expunerii prelungite la
calculator sau televizor, evitarea surselor de electricitate, foc, sau orice altceva ar pune in pericol viata pacientului.
Tratamentul de baza al epilepsiei consta in administrarea de medicatie antiepileptica (ex. Acid valproic, Levetiracetam,
Carbamazepina, etc), medicatia fiind aleasa de catre medicul neurolog, in functie de tipul crizei epileptice. De asemenea,
exista si alte optiuni utile in tratamentul epilepsiei, cum ar fi stimularea vagala sau tratament chirurgical, solutii terapeutice
aplicabile 00pacientilor neresponsivi la tratamentul medicamentos.

 Prognostic - Este dificil sa se stabileasca un prognostic general pentru epilepsie, acesta depinzand de existenta sau nu a
unei cauze (in particular, tumora cerebrala la adult), de frecventa crizelor si de tipul lor. Totusi, majoritatea epilcpticilor
sufera de o boala bine controlata prin antiepileptice si pot duce o viata practic normala. Aceasta calitate a vietii este obtinuta
cu pretul urmarii regulate a tratamentului, care uneori trebuie sa fie facut toata viata. speranta de viata nu este nicicum
micsorata de catre aceasta boala.

 Epilepsia are totusi rasunet asupra vietii private si profesionale a pacientilor. Ei trebuie, in fapt, sa respecte o
anumita igiena a vietii: ore de somn suficiente si regulate, evitarea consumului regulat de bauturi alcoolice.In toate cazurile
trebuie excluse activitatile sportive in care o criza poate pune in pericol viata subiectului: plonjare submarina, alpinism,
sporturi aeriene.In plus, unele profesii nu sunt recomandate sau sunt interzise: sofer pe vehicul greu sau de vehicul de
transport in comun, personal navigant al companiilor aeriene, profesiuni in care lucrul la inaltime este frecvent etc. In
sfarsit, copilul epileptic are adesea dificultati scolare, ale caror cauze sunt multiple: tulburari de atentie legate de tratament,
absenteism din cauza crizelor, tulburari de caracter.

Subiect nr 9:
 Afecțiuni neuropsihologice frecvente și actuale:

Tulburările din spectrul autist:

Definitie:
Este o tulburare de origine neurobiologică ce afectează copilul până la vârstă de 3 ani, până la această vârstă deficienţele
sunt evidente şi poate fi stabilit un diagnostic. Autismul implică toate palierele de dezvoltare, cognitiv, comportamental,
motricitate grosieră, motricitate fină, practic sunt afectate toate laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil.
Autismul nu este o boală, ci o tulburare de comportament, din acest motiv diagnosticul nu poate fi pus prin analize de
sânge, analize ADN sau alte investigaţii clinice. Singurul mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de
autism este prin analizarea comportamentului copilului.

Tulburarile din spectrul autist (autism) reprezinta un grup de tulburări de dezvoltare a copilului caracterizate printr-o
deteriorare calitativă, severă şi pervazivă in urmatoarele arii de dezvoltare:

 interacţiune socială reciprocă,

 comunicare,
 comportament.

Deteriorările calitative sunt clar deviante în raport cu nivelul de dezvoltare sau cu vârsta mentală a copilulu si sunt vizibile
de regulă încă din primii ani de viaţă (debut înainte de 3 ani)

 Cauze
De ce apar tulburarile de spectru autist?
Exista nenumarate teorii care incearca sa explice cauzele tulburarilor din spectrul autist: psihosociale, biologice,
genetice, neuroanatomice, neuropsihologice, neurochimice, imunologice, etc.
Chiar dacă specialiştii nu au reuşit să descopere cu exactitate elementele care stau la baza declanşării autismului, printre
cauzele care se presupune că ar fi vinovate de prezenţa tulburărilor din spectrul autismului s-ar putea număra:
 moştenirea unor anomalii cromozomiale şi genetice

 utilizarea de antidepresive în primele 3 luni de sarcină

 deficit nutrițional în prima parte a sarcinii şi lipsa de acid folic

 vârsta înaintată a mamei

 climatul ploios

 greutate scăzută la naştere şi anemie neonatală

 unele infecţii materne în timpul sarcinii (cum ar fi rubeolă)

 expunerea la poluanţi chimici în timpul sarcinii

 poluarea atmosferică accentuată

 privarea de oxigen a creierului copilului la naştere

 naşterea prematură

 Tipuri
 Tipuri de tulburari de spectru autist
 Exita trei tipuri principale de tulburari de spectru autist si doua conditii destul de rare
- sindromul Asperger
- tulburarea pervaziva nespecifica de dezvoltare
- autism (sindormul Kanner)
 - sindromul Rett
- tulburarea dezintegrativa infantila (a copilariei)
 Sindromul Asperger
Cea mai usoara forma de autism este sindromul Asperger. Acesta afecteaza baietii de trei ori mai des decat fetele. Copiii
diagnosticati cu sindromul Asperger pot fi interesati in mod obsesiv de un singur obiect sau subiect.

Acestia invata de multe ori totul despre subiectul lor preferat si discuta incontinuu despre acesta. Totusi, aptitudinile lor
sociale sunt depreciate in mod semnificativ.
Acestia sunt deseori neatenti si intampina dificultati in coordonarea miscarilor fizice. Pe masura ce copiii cu sindromul
Asperger ajung la maturitate, creste riscul aparitiei anxietatii si depresiei.
 Tulburarea pervaziva nespecifica de dezvoltare
Aceasta alternativa de diagnostic se aplica in cazul majoritatii copiilor care au tulburari de spectru autist. Copiii a caror
forma de autism este mai severa decat sindromul Asperger, dar nu la fel de severa ca autismul, vor fi diagnosticati cu
tulburare pervaziva nespecifica de dezvoltare.
 Autism sau sindromul Kanner
Copiii care indeplinesc criteriile specifice diagnosticarii autismului sufera de autism sau de sindromul Kanner. Acestia
inregistreaza multe deficiente severe care implica atat implicarea sociala si limbajul, cat si o serie de comportamente
repetitive. Deseori, acestia au retard mintal si convulsii.
 Sindromul Rett
Este una din cele doua forme severe de tulburari de spectru autist. Aceasta conditie este rar intalnita si afecteaza aproape
exclusiv fetele. Intre varsta de 6 si 18 luni, copilul nu mai interactioneaza social, nu-si mai misca mainile in mod normal si
isi pierde competentele lingvistice.
Apar probleme de coordonare care se pot accenta pe masura trecerii timpului. Sindromul Rett este cauzat, de obicei, de o
mutatie genetica. Mutatia apare la intamplare, nu este neaparat mostenita. Tratamentul se concentreaza pe terapia fizica si
terapie pentru stimularea si dezvoltarea vorbirii in scopul imbunatatirii functiei limbajului.
 Tulburarea dezintegrativa infantila
Aceasta este cea mai grava tulburare de spectru autist. Dupa o perioda de dezvoltare normala, de obicei intre varsta de 2-4
ani, copilul care sufera de aceasta afectiune isi pierde competentele sociale, lingvistice si o serie de abilitatile intelectuale.
Deseori, copilul dezvolta si convulsii. Acesti copiii rareori isi pot recupera functiile pierdute. Baietii sunt afectati mai des
decat fetele.

 Semne clinice
 Semnele tulburarilor din spectrul autismului
S-au identintificat o serie de semnele pentru a emite un diagnostic de autism, care pot varia foarte mult in severitate si sa
afecteze functionalitatea comportmentala copiilor.
A. Dificultati in comunicare sociala si interactiune:
- Dificultati de a schimba ganduri si sentimente in raport cu ceilalti
- Dificultatea de comunicare nonverbala, cum ar fi contactul vizual, intelegerea si folosirea limbajului corpului si a
expresiilor faciale
- Dificultate de dezvoltare, mentinere si intelegere a relatiilor interpersonale
B. existenta unor modele repetitive de comportament in interese sau activitati diverse
- miscari repetate sau repetarea unor cuvinte, propozitii
- adoptarea unor rutine inflexibile si rezistenta la schimbare
- interese foarte restranse, cu caracter intens
- reactie exacerbata sau din contra, nula, la senzatiile fizice, cum ar fi gust, miros, texturi

Simptomele

Copiii cu o tulburare din spectrul autismului pot dezvolta simptome in zona de comunicare sociale si interactiunea cu alte
persoane, precum si la nivel comportamental, interese si diversele activitati uzuale, specifice varstei.
 Simptomele variaza de la formele usoare pana la cele severe, dar majoritatea necesita un anumit nivel de suport si ajutor in
ambele domenii. Capacitatea de a functiona in mod independent, la scoala sau in societate variaza foarte mult, precum si
nevoia lor de a primi suport. In plus, aproximativ 20 pana la 40% dintre copii autism, in special cele cu un IQ mai mic de
50, pot prezenta convulsii inainte de a ajunge la adolescenta.
In aproximativ 25% din copiii afectati, in jurul momentul diagnosticului poate avea loc o regresie in dezvoltare care
aarmeaza parintii si poate reprezenta indicatorul initial al unei tulburari.
Comunicarea sociala si interactiunea
De multe ori, copiii cu autism experimenteaza problema contactului vizual in moduri atipice. De exemplu, cu toate ca unii
copii afectati devin deranjati atunci cand sunt separati de parintii lor, ei au dificulatti in a apela la acestia pentru securitatea
lor, cum ar face alti copii.
Copiii mai mari de multe ori prefera sa se joace singuri si nu formeaza relatii personale apropiate, in afara familiei. In cazul
in care interactioneaza cu alti copii, ei nu pot folosi contact vizual si expresiile faciale pentru a stabili contacte sociale, si au
dificultati in interpretarea starilor sufletesti si expresiile altora. Ei pot avea dificultati in a sti cum si cand sa se alature unei
conversatii si dificultati in recunoasterea vorbirii nepotrivite sau jignitoare. Acesti factori din pacate, ii pot determina pe
ceilalti sa ii priveasca ciudat sau excentric si sa-i evite, contribuind astfel, prin alte mecanisme la accentuarea izolarii
sociale.
Limbajul si vorbirea
Este posibil ca cei mai grav afectati de autism sa nu invete niciodata sa vorbeasca. Cei care invata, o vor face mult mai
tarziu decat ceilalti si este posibil sa foloseasca unele cuvinte normale intr-un mod neobisnuit.
De multe ori ei repeta cuvintele rostite memorate (ecolalie) si pot sa le utilizeze intr-un mod criptat in locul limbajului
spontan, sau sa inverseze utilizarea normala a pronumelor, in special folosind persoana a treia in loc de "eu", atunci cand
fac referire la ei insisi.

De multe ori conversatia cu ei poate sa nu aiba un caracter interactiv, iar atunci cand este prezent, prefera sa eticheteze sau
sa remarce anumite lucruri, decat sa impartaseasca idei sau sentimente. Persoanele care prezinta o tulburare din spectrul
autismului poate vorbi cu un ritm neobisnuit si greoi.
Comportamentul, interesele si activitatile
Persoanele cu aceste tulburari sunt adesea foarte rezistente la schimbare, cum ar fi alimentele noi, jucarii, rearanjarea
mobilierului sau simpla schimbare a imbracamintii. Ei pot deveni atasati excesiv de anumite obiecte neinsufletite si fac de
multe ori gesturi repetitive. Copiii afectati mai sever pot repeta adesea anumite acte, cum ar fi balansarea, fluturarea mainii
sau a degetelor, uneori chiar se pot rani prin aceste comportamente repetitive, cum ar fi lovirea capului sau muscarea unei
parti a corpului.
Persoanele mai putin grav afectate pot viziona acelasi film de mai multe ori sau insista sa manance exact acelasi fel
mancare, la fiecare masa. Persoanele cu autism pot de asemenea, de multe ori sa exercita un interes foarte specializat, si de
multe ori neobisnuit. De exemplu, un copil poate fi excesiv preocupat de aspiratoare.
De asemenea, persoanele cu o tulburare din spectrul autismului au de multe ori supra-reactii sau sub-reactii la senzatii, ar
putea sa fie extrem de atrase de anumite mirosuri respingatoare, ori gusturi sau texturi mai ciudate, ori sa reactioneze
neobisnuit la senzatiile dureroase, prea cald sau rece, pe care alti oameni le gasesc dureroase. Ei pot ignora unele sunete sau
zgomote puternice, dar si sa fie extrem de deranjat de altele, obisnuite.
Inteligenta
Multe persoane cu autism au un anumit grad de handicap intelectual (un IQ mai mic de 70). Performanta lor este insa,
inegala, rezolvand mai bine de exemplu, testele de abilitati motorii si spatiale decat testele verbale. Unele persoane cu
autism au abilitati idiosincratice "ratacite", cum ar fi capacitatea de a efectua exercitii de aritmetica mentala complexa, sa
posede abilitati muzicale avansate, reproducand dupa ureche arii intregi la un instrument sau realizand in detaliu, tablouri
sofisticate. Din pacate, multi dintre acesti oameni nu pot folosi aceste abilitati intr-un mod productiv sau interactiv social.

 Diagnostic
 Diagnosticul se face prin observarea atenta a copilului intr-un cadru si un loc de joaca, dublata de interogarea detaliata a
parintilor si a educatorilor.
Testele de screening standardizate, cum ar fi Chestionarul de Comunicare Sociala si Lista de Verificare Modificata de
Autism la copiii mici (M-CHAT-R), pot ajuta la identificarea copiilor care au nevoie de testare mai in profunzime.
Psihologii si alti specialisti pot utiliza si ate instrumente de diagnosticare mai extinse.
In plus, fata de testele standardizate, medicii ar trebui sa faca anumite teste de sange sau genetice pentru a cauta eventuale
tulburari medicale care pot fi tratate sau pe cele ereditare, cum ar fi afectiunile ereditare metabolice si sindromul
cromozomului X fragil.
Conform Manualului de Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Mintale – DSM V în momentul evaluării,
specialiștii au în vedere următoarele criterii de diagnostic:
A. Deficite persistente în comunicarea și interacțiunea socială ce se întâlnesc în cadrul mai multor contexte,
manifestate în următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul timpului (exemplele de mai jos sunt
ilustrative și nu atotcuprinzătoare):
1. Deficite în reciprocitatea social – emoțională - ce variază de la o inițiere anormală a interacțiunii sociale și
imposibilitatea de a susține o conversație, la o capacitate de împărtășire redusă a intereselor, emoțiilor sau afecțiunii, la
incapacitatea de a iniția sau de a răspunde la interacțiunile sociale.
2. Deficite ale comportamentelor comunicării nonverbale folosite în cadrul interacțiunilor sociale - ce variază de la
comunicarea verbală și nonverbală foarte slab integrate, la anormalități ale contactului vizual și limbajul corpului sau
deficite în înțelegerea și utilizarea de gesturi, la lipsă totală a expresiilor faciale și a comunicării nonverbale.
3. Deficite în dezvoltarea, menținerea și înțelegerea relațiilor - ce variază de la dificultăți în a ajusta comportamentele
pentru a fi potrivite în diverse context sociale, la dificultăți de a se implica în jocuri imaginative sau de a-și face prieteni, la
lipsa interesului vizavi de persoanele de aceeași vârstă.

B. Comportamente, interese sau activități restrictive cu modele repetitive, manifestate în cel puțin două din
următoarele arii în momentul evaluării sau de-a lungul timpului (exemplele de mai jos sunt ilustrative și nu
atotcuprinzătoare):
1. Mișcări motorii, folosirea de obiecte sau limbaj stereotip sau repetitiv (de exemplu: stereotipii motorii simple,
aliniatul jucăriilor sau aruncatul obiectelor, ecolalalia, utilizarea frazelor idiosincratice).
2. Insistență că lucrurile să se întâmple în același fel, o aderare inflexibilă la rutine sau modele ritualizate pentru
comportamente verbale sau nonverbal (de exemplu reacții extreme la schimbări mici, dificultăți în situațiile de tranziție,
modele rigide de gândire, formule de salut, nevoia de a urma aceeași rută sau de a mânca același lucru în fiecare zi).
3. Interese restrictive, fixiste de o intensitateși concentrație anormale (de exemplu atașament puternic sau preocupare
față de un obiect neobișnuit, interese înalt restrictive și manifestate cu perseverență).
4. Hiper sau hipo-reactivitate la stimuli senzoriali sau interes neobișnuit pentru caracteristicile senzoriale ale mediului
(de exemplu aparent indiferenți la durere sau temperatură, reacții nepotrivite la anumite sunete, texturi, mirositul sau
atingerea în mod excesiv a obiectelor, fascinație pentru lumini și mișcare).

C. Simptomele trebuie să fie prezente în perioada de dezvoltare timpurie (dar este posibil să nu fie identificate în
mod potrivit decât atunci când cererile sociale depășesc capacitățile limitate ale individului, sau pot fi mascate de strategii
învățate de-a lungul vieții).
D. Simptomele cauzează dificultăți semnificative din punct de vedere clinic în aria socială, ocupațională sau alte
arii importante funcționării firești a individului.
E. Aceste deficite nu pot fi explicate de prezența unei dizabilități intelectuale ( întârzierea mintală) sau de
întârziere globală în dezvoltare. Întârzierea mintală și tulburarea de spectru autist apar în mod frecvent împreună, pentru a
pune un diagnostic comorbid al tulburării de spectru autist și întârzierii mintale, comunicarea socială ar trebui să fie sub
ceea ce se așteaptă de la un nivel general de dezvoltare.

 Prognostic și Tratament
Terapia comportamentala si verbala
Simptomele generate de tulburarile din spectrul autismului, in general, persista pe tot parcursul vietii. Prognosticul este
puternic influentata de cat de mult copilul a dobandit limbajul utilizabil la varsta scolara elementara. Copiii cu autism care
au obtinut un scor IQ standard sub 50 sunt susceptibili de a avea nevoie de un sprijin mai intens ca tehnici de modificare a
comportamentului ca adult. cele mai mari beneficii le realizeaza copiii cu un IQ mai mare. in cazul lor se aplica terapiile
care vizeaza dezvoltarea abilitatilor sociale. Educatia speciala individualizata este cruciala si include, de multe ori
imbunatatirea comunicari, activitate fizica si terapie comportamentala in cadrul unui program specializat pentru a gestiona
copii cu autism
 Medicamentele
 Nu exista medicamente care vindeca autismul, insa exista optiuni terapeutice care pot influenta simptomatologia generata
de tulburarea de baza.
 In reducerea comportamentelor ritualice ale persoanelor cu tulburari din spectrul autismului se utilizeaza inhibitori selectivi
ai recaptarii serotoninei (SSRI), cum ar fi fluoxetina, paroxetina, fluvoxamina
 Medicamentele antipsihotice, cum sunt risperidina pot fi utilizate pentru a reduce comportamentul autodistructiv, desi exista
riscul de efecte secundare, cum ar fi cresterea in greutate si tulburarile de miscare, care trebuie luate in considerare.
 Stabilizatorii starii de de dispozitie si psihostimulantele pot fi de ajutor pentru persoanele care sunt neatente, impulsive sau
care sunt hiperactive.
Subiect nr 10:
Afecțiuni neuropsihologice frecvente și actuale:

10 Malformații congenitale cerebrale,retardul mintal:

DEFINITIE :Malformații congenitale cerebrale

Malformatiile congenitale sunt defecte fizice - de structura, functii vitale sau metabolism - cu care un copil se naste. Aceste
malformatii pot fi usoare si tratabile sau pot fi severe si pot pune viata bebelusului in pericol. Malformatiile congenitale pot
avea origine genetica, infectioasa sau de mediu, desi de cele mai multe ori, este foarte dificil de mentionat cauza.
Ce sunt malformatiile congenitale?
Malformatii congenitale sunt cunoscute si sub numele de anomalii congenitale sau tulburari congenitale. Acestea pot fi
definite ca anomalii structurale sau functionale, inclusiv tulburari metabolice, care sunt prezente in momentul nasterii si
care determina handicap fizic sau mental. Unele pot fi fatale.
Cercetatorii au identificat mii de astfel de malformatii congenitale. In prezent, defectele congenitale sunt principala cauza
de deces in randul sugarilor in primul an de viata.

Cauze
Cauze si factori de risc pentru malformatiile congenitale
Peste 50% din totalul malformatiilor congenitale nu au o cauza exacta. Cu toate acestea, exista unele cauze sau factori de
risc care pot fi asociati cu malformatiile congenitale.
Infectii
Infectiile materne cum ar fi sifilisul si rubeola sunt cauze semnificative de malformatii congenitale.
Nutritia mamei
Deficitul de iod, de acid folic, excesul de greutate sau afectiuni cum ar fi diabetul zaharat, sunt legate de unele anomalii
congenitale. De exemplu, insuficienta de acid folic creste riscul de a avea un copil cu defecte de tub neural.
Factorii de mediu
Mamele expuse la pesticide, radiatii mari, medicamente, droguri, alcool, tutun, anumite substante chimice, doze mari de
vitamina A in timpul primului trimestru de sarcina, prezinta un risc crescut de a avea copii cu malformatii congenitale.
Mamele care lucreza sau locuiesc in apropierea unor depozite de deseuri, topitorii sau mine pot fi expuse acestui risc.
Factori de risc socio-economici
Desi poate fi un factor indirect, malformatiile congenitale sunt mai frecvente in randul familiilor care traiesc in tari
subdezvoltate sau familii sarace (peste 94%). Se presupune ca, in aceste cazuri, mamele sunt mai expuse malnutritiei si pot
avea expunere crescuta la orice agent sau factor care creste incidenta dezvoltarii prenatale anormale, in special infectie sau
alcool – 2 factori care pot afecta grav si iremediabil o sarcina. De asemenea, varsta inaintata a mamei creste riscul unor
anomalii cromozomiale, inclusiv a sindromului Down.
Factori genetici
Consangvinitate (relatia de sange – in special la verii primari) creste prevalenta malformatiilor congenitale genetice rare si
aproape dubleaza riscul de deces neonatal, riscul de dizabilitate intelectuala si de anomalii congenitale grave.
 Problemele genetice apar atunci cand una sau mai multe gene nu functioneaza corespunzator sau o parte a unei gene
lipseste.

 Tipuri
Tipuri de malformatii congenitale
Exista dou tipuri principale de defecte congenitale: structurale si functionale/de dezvoltare.
Malformatiile congenitale structurale sunt legate de probleme care apar la anumite parti ale corpului – buza de iepure,
defecte cardiace, membre anormale; sau defecte de tub neural – probleme legate de dezvoltarea creierului si a maduvei
spinarii.
Malformatiile congenitale functionale sunt legate de o problema a modului de functionare a unui sistem sau a unei parti
din corp. Aceste probleme pot duce la handicap de dezvoltare, cum ar fi:
- dificultati de invatare, retard mintal, tulburari de comportament, dificultati de vorbire, convulsii si probleme de circulatie.
Malformatiile congenitale care afecteaza sistemul nervos includ: autism, sindromul Down, sindromul Prader-Willi si
sindromul X fragil ;
- probleme senzoriale: orbire, cataracta si alte probleme de vedere, diferite grade de pierdere a auzului, inclusiv surditate;
- tulburari metabolice, cum ar fi fenilcetonurie (boala ereditara caracterizata printr-o acumulare in organism a unui acid
aminat, fenilalamina si a derivatilor sai) si hipotiroidism;
- tulburarile degenerative sunt afectiuni care ar putea sa nu se evidentieze la nastere, dar care pot fi deosebit de grave:
sindromul Rett , distrofie musculara si tulburari lizozomale.

 Semne clinice

Semne și simptome ale malformațiilor congenitale cardiace

Multe malformații congenitale cardiace dau o simptomatologie săracă. Uneori medicul poate să nu detecteze existența
malformației în timpul unui simplu examen fizic.În funcție de numărul, tipul și gradul de severitate al defectului pot să
apară diverse manifestări. Cu cât un defect este mai sever, cu atât simptomatologia lui o să fie mai pronunțată.

Cele mai frecvente semne și simptome ale malformațiilor congenitale cardiace sunt:

 respirație rapidă
 dispnee
 cianoză
 paloare
 oboseală
 lipotimie
 edeme
 circulație periferică deficitară
 angină pectorală
 tulburări de ritm
 sufluri cardiace patologice
 întârzierea creșterii și dezvoltării
 greutate mică la naştere
 infecții respiratorii recurente
 insuficiență cardiacă (oboseală rapidă în urma activităților fizice ușoare, edem pulmonar, respirație greoaie, edeme ale
membrelor) etc.

 Diagnostic
 Diagnosticul malformatiilor congenitale
Orice gravida trebuie sa-si aleaga un medic specialist care sa-i urmareasca nasterea. Acesta ii va spune ce analize trebuie sa
faca pentru a elimina orice suspiciune de boala care ar putea sa afecteze dezvoltarea fatului.
Multitudinea de analize si teste sunt denumite screening neonatal. Screeningul neonatal arata daca gravida are o infectie sau
o alta afectiune ce i-ar putea pune bebelusul in pericol. Acest sceening presupune analize de sange specifice gravidei,
ecografii intrauterine sau abdominale si daca este cazul si cu permisiunea gravidei, testarea lichidului amniotic prin
amniocenteza (o procedura invaziva cu riscuri mari).
Screeningul neonatal ajuta la diagnosticarea malformatiilor congenitale de tub neural, cardiace, renale, gastrointestinale,
tulburarilor metabolice, sindromului Down; palatoschizis si labioschizis (buza de iepure), defecte ale membrelor si tumori.
Cu toate acestea, nu sunt putine cazurile in care testele (in special cele de sange) au indicat o problema congenitala si
copilul s-a nascut perfect sanatos.

Diagnosticarea
Sus
Screeningul neonatal stabileste daca o mama are o infectie sau alte afectiuni periculoase pentru fat si descopera daca fatul
prezinta anumite malformatii.

Anomaliile congenitale care pot fi detectate prin screening neonatal sunt:

- Defectele de tub neural (spina bifida, anencefalia);
- Sindromul Down;
- Alte aberatii cromozomiale;
- Tulburari metabolice mostenite;
- Defecte cardiace congenitale;
- Malformatii renale si gastrointestinale;
- Palatoschizis si labioschizis;
- Defecte congenitale ale membrelor;
- Tumori congenitale.

Este posibil sa dati nastere unui copil sanatos chiar daca testele de screening arata ca ar avea o malformatie congenitala. Nu
sunteti obligate sa faceti screening-ul neonatal daca nu va doriti acest lucru: discutati cu medicul specialist care sunt testele
pe care acesta considera ca trebuie sa le faceti.

Bebelsul dvs. va fi testat dupa nastere (cu permisiunea dvs.), pentru a depista prezenta defectelor congenitale care necesita
tratament imediat. Difera de la un caz la altul tipul de teste pentru malformatii, desi majoritatea analizelor dupa nastere
presupun verificarea pentru fenilcetonurie si hipotiroidism congenital.

Alte tulburari pentru care poate fi testat nou-nascutul:

- fibroza chistica;
- hiperplazia suprarenala congenitala - tulburare ereditara a glandei suprarenale, care provoaca complicatii grave daca nu
este tratata si diagnosticata in primele saptamani de viata ale copilului;
- tulburari de auz

 Tratament
Tratamentul malformatiilor congenitale
Malformatiile congenitale structurale pot fi corectate prin chirurgie pediatrica; copiii cu probleme functionale (talasemie,
hipotiroidism congenital etc.) primesc tratament precoce.

 Prognostic
Prevenirea malformatiilor congenitale
Masurile preventive de sanatate publica administrate viitoarei mame, inainte de conceptie, in timpul sarcinii si dupa sarcina,
dar si bebelusului nou-nascut, pot reduce frecventa unor anomalii congenitale.
 Preventia primara a malformatiilor congenitale implica:
Imbunatatirea dietei viitoarei mame prin asigurarea unui aport adecvat de vitamine si minerale, cum ar fi acidul folic si
iodul, dar si prin restrictionarea substantelor nocive, in special a alcoolului.
Controlul diabetului zaharat al mamei prin consiliere, management de greutate, dieta echilibrata si administrarea de insulina
atunci cand este necesar.
Evitarea expunerii la substante periculoase de mediu (metale grele, pesticide, medicamente) in timpul sarcinii.
Vaccinarea mamei si a copiilor, inspecial contra rubeolei. Vaccinarea se poate face cu cel putin 1 luna inainte de sarcina
femeilor care nu sunt deja imune.

10.2. Retardul mintal

Retardul mintal semnifica un coeficient de inteligenta (QI) mai mic de 70.

Retardul mintal nu înseamnă incapacitatea de a invata noi deprinderi si abilitati, mai degraba se refera la realizarea
acestora într-un ritm lent.
Coeficientul de inteligență (IQ-ul) se masoara printr-un test licentiat si acreditat . Coeficientul mediu difera de la din punct
de vedere statistic de la o tara la alta, dar media la nivel mondial este de 100 de puncte.
O persoană se considera ca are un retard mintal dacă are coeficientul de inteligenta este sub pragul de 70-75 puncte.
Specialistii considera că retardul mintal sever afectează aproximativ 1% din populație, iar un procent 4% din populația
intregii lumi are un retard mintal redus, referitor la numarul acestora, un procent de 85% au intarzieri cognitive ușoare.
Gradele retardului mintal

 intelect limitrof (IQ: 71 - 84): copiii cu IQ > 70 pot urma o scoala normala, dar necesita un ajutor adaugitor

 retard mintal usor (educabil) (IQ: 70 - 50): 90% din copii cu retard mintal sunt inclusi in aceasta categorie. Majoritatea
necesita instruire in scoli auxiliare.

 retard mintal moderat (antrenabil) (IQ: 49-36): terapia trebuie sa fie concentrata pe obtinerea abilitatilor de autoingrijire si a
unor achizitii intelectuale.

 retard mintal sever (IQ: 35-20): vor putea invata abilitati minime de autoasistarc si vor putea realiza conversatii simple
Necesita supraveghere indeaproape toata viata.

 retard mintal profund (IQ <20): necesita ingrijire permanenta pe toata viata. Foarte sutini vor obtine controlul sfincterian.
Limbajul este nedezvoltat.

Cauzele retardului mental sunt extrem de diverse, plecand de la cauze genetice (innascute) si pana la factori de
mediu.

1.Factori genetici de multe ori, retardul mental este cauzat de gene anormale mostenite de la unul dintre parinti. Cele mai
frecvente cauze genetice ale retardului mental sunt: sindromul Down, sindromul X fragil, fenilcetonuria
2.Factori care actioneaza in timpul sarcinii deficit de iod al mamei,consumul de alcool, medicamente, infectii cu
citomegalovirus, rubeola etc, HTA, greutate mica la nastere, prematuritate.
3.Factori care actioneaza in timpul nasterii hipoxia fetala ( fatul nu primeste suficient oxigen).

Factori care actioneaza dupa nastere meningita, malnutritie severa, deficit de iod.
 SEMNE

IMPORTANTE ALE RETARDULUI MINTAL LA COPII:

 rostogolirea copilului sau / și mersul cu întârziere;

 vorbitul cu întârziere al copiilor (daca după vârsta de doi ani copilul nu vorbește)

 copilul nu isi dezvolta abilitatile necesare (nu are insusita autonomia, nu reuseste sa se îmbrace, sau sa manance singur –
până in jurul varstei de 4 ani)

 copilul prezinta dificultati in a-si aduce aminte o serie de evenimente (2/3 ani)

 nu intelege sa faca legatura intre efectele si cauzele sactiunilor sale (2/3 ani)

 prezinta o serie de probleme de comportament;

 exista diverse dificultăți în rezolvarea unor probleme logică si imaginatie (4/5 ani)
Simptome ce apar în cazul retardului mintal:
• Menţinerea comportamentului de copil;
• Capacitate scăzută de învăţare;
• Eşecul în dezvoltarea intelectuală;
• Incapacitatea de a face faţă cerinţelor educaţionale la şcoală;
• Lipsa curiozităţii;
• Întârziere a dezvoltării limbajului vorbit;
• Capacitate de memorare deficitară;
• Dificultăţi de învăţare a regulilor sociale;
• Afectarea abilităţilor de rezolvare a problemelor;
• Dificultăţi de dezvoltare a comportamentelor adaptative precum aptitudinile de îngijire proprie;
• Lipsa inhibiţiilor sociale.
Diagnostic
Criterii de diagnostic conform DSM-IV TR:
1. Funcţionare intelectuală semnificativ sub medie ( QI < 70).
2. Deteriorare sau deficite concomitente în funcţionarea adaptativă prezentă în cel puţin două din următoarele domenii:
comunicare, autoîngrijire, viaţă de familie, aptitudini sociale/interpersonale, folosirea resurselor comunităţii, autoconducere,
aptitudini şcolare, muncă, timp liber, sănătate, siguranţă.
3. Debut înaintea varstei de 18 ani.
Clasificarea retardului mental conform DSM-IV TR:
1. Retard mental uşor – QI: 55 – 70
2. Retard mental moderat – QI: 40 – 55
3. Retard mental sever – QI: 25 – 40
4. Retard mental profund – QI: < 25
5. Retard mental de severitate nespecificată – QI nu poate fi testat, insa semnele clinice ovedesc prezenta retardului mental
1. Retardul mental uşor (vârsta mentală 9-12 ani)
QI: 55 – 70
Persoanele cu retard mental uşor reprezintă cel mai mare grup dintre persoanele cu retard mental (85%).

Deficitele motorii sau senzoriale sun greu sesizabile si multi pot termina şcoala generală, majoritatea au loc de muncă,
familii, insa întâmpină dificultăţi în rezolvarea unor probleme complexe. Limbajul şi comportamentul social sunt mai
subdezvoltate.

2. Retardul mental moderat (vârsta mentală 6-9 ani)

QI: 40 – 55
 Apare la 10% dintre persoanele cu retard mental.

Se asociază cu probleme neurologice, motorii, de locomoţie. Persoanele pot desfăşura o activitate rutinieră sub
supravegrere.

3. Retardul mental sever (vârsta mentală 3-6 ani)

QI: 25 – 40
Apare la 3-4% din populaţia cu retard mental.

Persoanele au nevoie de supraveghere atentă şi îngrjirie specializată. D0eficitul de limbaj şi cel motor sunt evidente şi
ireversibile.

4. Retardul mental profund (vârsta mentală sub 3 ani)

QI: < 25
Apare la mai puţin de 1% dintre persoanele cu retard mental.

Implică deficite cognitive, motorii si de comunicare. Persoanele au nevoie de instruire intensivă pentru cele mai rutiniere
activităţi de autoîngrijire. In general, are cauze organice şi necesită îngrjire specializata pe parcursul întregii vieţi.

PROGNOSTIC
Retardul mintal: poate fi asociat cu tulburari emotionale sau comportamentale si poate interfera cu progresul copilului. Cei
mai multi copii cu retard mintal recunosc ca raman in urma fata de ceilalti copii de aceeasi varsta. Unii devin frustrati,
retrasi sau anxiosi, iar altii actioneaza rautacios pentru a primi atentie. Adolescentii si adultii tineri cu retard mental pot
deveni depresivi.
Aceste persoane pot sa nu aiba suficiente abilitati verbale pentru a vorbi despre sentimentele lor, si depresia poate fi aratata
in alte moduri, de exemplu prin comportament, mancat sau dormit.

TRATAMENT SI PSIHOTERAPIE IN RETARDUL MINTAL

Diagnosticul pus de timpuriu la copilul cu retard mental conduce la instituirea in timp util a tratamentului. Medicatia poate
fi utila ca parte a tratamentului global.
Consultatiile periodice la psihiatru/ psihoterapeut pot ajuta familia sa stabileasca expectante adecvate, limite si oportunitati
de succes, si alte masuri care ajuta copilul cu retard mental sa se adapteze stressului reprezentat de avansarea in varsta.

Retardul mintal
Definitie
Retardul sau handicapul mintal este un simptom complex, caracterizat printr-o limitare substantiala a functiilor psihicului,
ce se caracterizeaza printr-un nivel semnificativ scazut al intelectului si coexistenta corelativa a cel putin 2 sau mai multe
deprinderi aplicative limitate: comunicare, autoîngrijire, viata la domiciliu, deprinderi sociale, utilitate în comunitate, auto
directionare, sanatate si securitate, însusita academica, odihna si munca.

Retardul mintal se manifesta sub vârsta de 18 ani.

Clasificare
Retardul mintal, în functie de afectarea intelectului, se divizeaza in 4 grade: usor, moderat, sever, profund si retardul mintal
de severitate nespecificata.

Retardul mintal de severitate nespecificata.

Acest termen este folosit atunci când diagnosticul de retard mintal este prezumtiv, dar o testare standardizata este dificil de
efectuat sau nu este posibila. Poate avea loc când copilul, adolescentul sau adultul nu este cooperant ori este de o gravitate
atât de serioasa, încât nu poate participa la testare. Poate fi folosit si la copilul cu retard la care nu a putut înca fi folosit
testul IQ Cattel or Bailley. În orice caz, cu cât copilul este mai mic, cu atât mai dificila este stabilirea diagnosticului de
retard mintal, cu exceptia retardului profund.

Daca se suspecta un IQ mai mare de 70, termenul de retard mintal nespecificat nu se foloseste. De obicei acest termen este
folosit când testarea nu este posibila din cauza vârstei mici, sau a handicapului fizic si senzorial asociat (tulburari de auz,
vaz).

Gradele de retard mintal

- intelect limitrof (IQ - 71-84), - copiii cu IQ >70 pot urma o scoala normala, dar necesita un ajutor adaugitor
- retard mintal usor (educabil) (IQ - 70-50) - 90% din copii cu retard mintal sunt inclusi în aceasta categorie. Majoritatea
necesita instruire în scoli auxiliare.
- retard mintal moderat (antrenabil) (IQ - 49-36) - terapia trebuie sa fie concentrata pe obtinerea abilitatilor de auloîngrijire
si a unor achizitii intelectuale.
- retard mintal sever (IQ - 35-20) - vor putea învata abilitati minime de autoasistarc si vor putea realiza conversatii simple
Necesita supraveghere îndeaproape toata viata.
- retard mintal profund (IQ <20) - necesita îngrijire permanenta pe toata viata. Foarte sutini vor obtine controlul sfincterian.
Limbajul este nedezvoltat.

Sistemul afectat: nervos.

Ereditatea: Peste 750 de afectiuni genetice asociaza si retard mintal. Exemple: monosomia 5p, trisomia l0p, monosomia
12p partiala, trisomia 18, trisomia 21, deletia 15q.

Incidenta/Prevalenta: 3% din populatie prezinta retard mintal, din care 75% retard mintal usor, 20% cu retard mintal
moderat si 5% cu deficit mintal sever si profund. Incidenta retardului mintal depinde si de factorii de mediu, cum ar fi:
nivelul cultural, stimularea precoce, privarea sociala, accesibilitatea la servicii speciale de instruire. Cauzele socio-culturale
predomina în grupul pacientilor cu retard mintal usor.

Predominanta de varsa: conform definitiei retardul mintal se manifesta în perioada de dezvoltare.

Predominanta de sex: Barbati > Femei

Cauze - nonorganice (factori socio-culturali; factori emotionali), organice, encefalopatii nonprogresive (aberatii
cromozomiale, infectii intrauterine, factori teratogeni; disfunctii placentare; diabet zaharat matern; prematuritate;
traumatisme obstetricale; malnutritie materna; accidente vasculare cerebrale; intoxicatii; traumatisme craniocerebrale);
encefalopatii progresive (metabolice, infectioase).

Factori de risc - riscul de nastere a unui copil cu retard mintal trebuie sa fie apreciat în functie de starea sanatatii cuplului,
antecedentele familiale.

Semne si simptome
- copiilor cu retard mintal grav sau sever diagnosticul li se stabileste înca din perioada de sugar. Copiii cu stigme de
disembriogencza, cu malformatii sunt afectati mai des.
- diagnosticarea retardului mintal usor se realizeaza mai des în perioada scolara.

Diagnostic
- în caz de suspiciune a retardului mintal e necesara o evaluare a pacientului de un grup reunit de specialisti: psiholog,
psihiatru, audiolog, oftalmolog, genetician.
- elementul definitoriu de diagnostic al retardului mintal este IQ sub 70.
- coeficientul de inteligenta (IQ) reprezinta raportul dintre vârsta mintala si vârsta cronologica, înmultit la 100 si este
determinat prin teste "de inteligenta".

Diagnostic diferential - dementa, tumorile SNC, deficientele auditive sau speciale, autismul infantil, paralizia cerebrala,
tulburarile emotionale, lipsa conditiilor adecvate pentru dezvoltare.

Date de laborator - teste specifice pentru unele afectiuni genetice, examenul citogenetic, screening-ul metabolic
 (fenilcetonurie, hipotiroidism, galactozemie), aminoacizii, metabolismul glucidic.

Schimbari morfologice - anomalii structurale cerebrale se întâlnesc la 9-60% din pacientii cu retard mintal.

Teste speciale - teste de stabilire a IQ pentru diferite vârste.

Masuri generale
- terapie, logopedica, fizica individualizata, ocupationala.
- suport educational special.
- terapie si consultare comportamentala.
- terapie psicofarmacologica.

Regim - fara restrictii.

Dieta - e prescrisa doar în unele afectiuni metabolice (exemplu: fenilcetonuria).

Educatia pacientului - parintii trebuie informati despre principiile de educatie a bolnavului cu retard mintal, metodele si
conditiile de realizare a potentialului intelectual al bolnavului, comportamentul corect.

Pronostic si evolutie
- retardul usor: deprinderi sociale si de comunicare suficiente pentru viata în comunitate;
- retardul moderat: deficiente de vorbire si de socializare, poseda abilitati de autoservire, cum ar fi îmbracarca, alimentarea,
spalarea, viata în grup;
- retardul sever: limitare a abilitatilor de comunicare si limbaj, probleme motorii, necesita supraveghere;
- retardul profund: defect neurologic, abilitati cognitiv sociale slabe, lipsa vorbirii, e posibila autovatamarea, necesita
îngrijire;

În unele afectiuni specifice, cum ar fi sindromul Down sau X-fragil, se observa un declin al abilitatilor cognitive si de
adaptare în timp.

Diverse conditii asociate

- probleme de vorbire, convulsii.
- comportament inadecvat.
- deficitul de atentie si tulburari hiperreactive, necesita un tratament deosebit comparativ cu bolnavii fara retard mintal.
- retardul mintal des este întâlnit la bolnavii cu probleme ncuropsihice.
- persoanele ce îngrijesc bolnavi cu retard mintal consuma doze exagerate de medicamente psiholitice.

Sarcina - parintii, fratii si surorile trebuie sa bineficieze de consult genetic.

Sinonime - deficit mintal.

Abrevieri - RM retard mintal

RETARD MINTAL- DEZABILITATE INTELECTUALA
Retardul mintal semnifica un coeficient de inteligenta (QI) mai mic de 70.
Retardul mintal nu înseamnă incapacitatea de a invata noi deprinderi si abilitati, mai degraba se refera la realizarea
acestora într-un ritm lent.
Coeficientul de inteligență (IQ-ul) se masoara printr-un test licentiat si acreditat . Coeficientul mediu difera de la din punct
de vedere statistic de la o tara la alta, dar media la nivel mondial este de 100 de puncte.
O persoană se considera ca are un retard mintal dacă are coeficientul de inteligenta este sub pragul de 70-75 puncte.
Specialistii considera că retardul mintal sever afectează aproximativ 1% din populație, iar un procent 4% din populația
intregii lumi are un retard mintal redus, referitor la numarul acestora, un procent de 85% au intarzieri cognitive ușoare.
Gradele retardului mintal

 intelect limitrof (IQ: 71 - 84): copiii cu IQ > 70 pot urma o scoala normala, dar necesita un ajutor adaugitor
 retard mintal usor (educabil) (IQ: 70 - 50): 90% din copii cu retard mintal sunt inclusi in aceasta categorie. Majoritatea
necesita instruire in scoli auxiliare.

 retard mintal moderat (antrenabil) (IQ: 49-36): terapia trebuie sa fie concentrata pe obtinerea abilitatilor de autoingrijire si a
unor achizitii intelectuale.

 retard mintal sever (IQ: 35-20): vor putea invata abilitati minime de autoasistarc si vor putea realiza conversatii simple
Necesita supraveghere indeaproape toata viata.

 retard mintal profund (IQ <20): necesita ingrijire permanenta pe toata viata. Foarte sutini vor obtine controlul sfincterian.
Limbajul este nedezvoltat.

PROGNOSTIC
Retardul mintal: poate fi asociat cu tulburari emotionale sau comportamentale si poate interfera cu progresul copilului. Cei
mai multi copii cu retard mintal recunosc ca raman in urma fata de ceilalti copii de aceeasi varsta. Unii devin frustrati,
retrasi sau anxiosi, iar altii actioneaza rautacios pentru a primi atentie. Adolescentii si adultii tineri cu retard mental pot
deveni depresivi.
Aceste persoane pot sa nu aiba suficiente abilitati verbale pentru a vorbi despre sentimentele lor, si depresia poate fi aratata
in alte moduri, de exemplu prin comportament, mancat sau dormit.
TRATAMENT SI PSIHOTERAPIE IN RETARDUL MINTAL
Diagnosticul pus de timpuriu la copilul cu retard mental conduce la instituirea in timp util a tratamentului. Medicatia poate
fi utila ca parte a tratamentului global.
Consultatiile periodice la psihiatru/ psihoterapeut pot ajuta familia sa stabileasca expectante adecvate, limite si oportunitati
de succes, si alte masuri care ajuta copilul cu retard mental sa se adapteze stressului reprezentat de avansarea in varsta.
SEMNE IMPORTANTE ALE RETARDULUI MINTAL LA COPII:
 rostogolirea copilului sau / și mersul cu întârziere;

 vorbitul cu întârziere al copiilor (daca după vârsta de doi ani copilul nu vorbește)

 copilul nu isi dezvolta abilitatile necesare (nu are insusita autonomia, nu reuseste sa se îmbrace, sau sa manance singur –
până in jurul varstei de 4 ani)

 copilul prezinta dificultati in a-si aduce aminte o serie de evenimente (2/3 ani)

 nu intelege sa faca legatura intre efectele si cauzele sactiunilor sale (2/3 ani)

 prezinta o serie de probleme de comportament;

 exista diverse dificultăți în rezolvarea unor probleme logică si imaginatie (4/5 ani)