Despre scriere şi stilou

Se ştie, în general, ce multe şi radicale transformări poate

aduce o invenţie tehnică. Roata, scrierea, radioul, stiloul sunt
printre acestea. Un gânditor oriental a zis că ar fi destul să se
înlăture roata din civilizaţia Occidentului, pentru ca aceasta să se
schimbe cu desăvârşire - şi, credea el, în bine, din punct de
vedere spiritual. La rândul ei, scrierea a adus foloase imense, dar
tot ea a produs neajunsuri, pe de o parte, unei funcţiuni a
sufletului omenesc, pe de alta, fiinţei omeneşti în ansamblu.
Funcţia este memoria. Odobescu a vorbit odată frumos,
utilizând pe Platon, despre legătura dintre scriere şi memorie.
Astăzi s-a ajuns că, dacă iei erudiţilor fişele şi filologilor
dicţionarele, rişti să- i desfiinţezi. Aşa cum, în aritmetică,
obişnuinţa calculului scris a distrus în mare parte calculul mintal
- toţi pedagogii ştiu ce înseamnă aceasta -, memoria pe bază de
scriere a distrus mult din memoria vie.
Dar mai grav este ceea ce rezultă pentru fiinţa omenească în
întregul ei. Ideile notate, scrise, au ceva defunct, ies din valul viu,
creator, al sufletului şi, în orice caz, nu formează toate o mare
actualitate în regiunile misterioase ale fiinţei trăitoare şi
creatoare. Altădată, ceea ce ştia un om era bunul lui total şi
organic. iar când producea ceva, aceasta era expresia întregului
său; pe când azi, omul trebuie să se adune din note şi cărţi, în
chip, cel puţin în parte, mecanic, fără să reuşească niciodată să
se adune complet.
Cât despre invenţia radioului, ea a adus o împrăştiere, ca
niciodată în lume, a tuturor motivelor de viaţă, dar a adus
totodată şi o superficializare, un fel de ectodermizare a sufletului,
care face din oameni mai mult nişte antene gata să prindă şi să
vibreze la tot ceea ce e în afară şi numai în afară, în cele patru
colţuri ale lumii.
Stiloul, pentru a veni la el, aduce multe foloase şi mare
înlesnire. E deosebire între truda diecilor, cari, mai acum o sută
ani, îşi purtau călimările la brâu şi scriau cu pană de gâscă - şi
eleganţa comodă cu care intelectualul actual aleargă pe hârtie
după ... viteza stiloului. Dar nu e nici un neajuns aici? Mai ales
cine profesează în învăţământ observă mai propriu lucrurile

307
 Vasile Băncilă

acestea. Introducerea stiloului în şcoli a distrus dintr-o dată orice

caligrafie.
Întrebuinţarea acestui instrument ar trebui interzisă cu
hotărâre de către Ministerul Instrucţiunii, în domeniul şcolar. Nu
avem slăbiciuni pentru caligrafie, deşi este şi ea o artă, dar, în
fond, nu e vorba de caligrafie aici! Căci a „scrie" în piatră cu dalta,
a scrie pe pergament, a scrie cu până de gâscă ori cu tocul
tradiţional sau cu stiloul nu înseamnă acelaşi lucru: fiecăreia din
aceste ocupaţii îi corespunde altă atitudine spirituală.
Odinioară scriau puţini oameni, scriau în chip concentrat -
în stil de maximă - şi scriau cu răbdare. Scrisul nu era pentru
oricine şi era ocupaţie de zile mari, când gândul se învrednicea să
stea înfiorat şi calm în faţa eternităţii. O dată cu săparea gândului
în piatră, de exemplu, se săpa şi în adâncimea spiritului: o dată
cu liniştea de ritual a însemnării şi înfloririi literelor, se însenina
şi sufletul, obiectivându-se într-o disciplină care-l cuprindea şi
instalându-se în vaste luminişuri de sens.
O dată cu rezistenţa pe care o opunea piatra, gândul se
întorcea asupra lui însuşi, căpăta densitate şi mister şi se
concentra până la semn, până la simbol, căci piatra nu „suferă
mult", ca hârtia. Rezistenţa aduce disciplină şi sublimare, iar
lipsa ei aduce anarhie şi superflcialitate. Cu cât mijloacele de a
scrie erau mai grele, cu atât erau mai rari scriitorii şi cu atât
gândul era mai ales. Şi invers. De aceea, astăzi scrie toată lumea,
scrie tot ce-i trece prin minte şi scrie la repezeală. Mulţi ajung de
gândesc scriind şi nici nu mai pot gândi dacă nu scriu. Cum
calculul scris a distrus în parte calculul mintal, scrierea a distrus
în parte gândirea însăşi. Oamenii ajung de-şi văd gândul scris în
chiar momentul când s-a născut sau nu-l mai văd deloc, dacă nu
e scris.
Această obişnuinţă de a lega gândul de scrierea lui aduce
prolixitate şi lipsă de dialectică. Sunt_ unii cari recomandă să scrii
cât mai mult, pentru a stimula gândirea. E ceva adevărat aici, dar
acest adevăr e plătit scump. Gândul, când e urmărit liber până la
capăt, fără a fi scris, se organizează mai sistematic, mai logic, mai
concentrat, mai dialectic şi mai obiectiv. Un cap puternic n-are
nevoie să scrie pentru a gândi, dar toţi minorii creaţiei trebuie să
scrie zi şi noapte, ca să gândească. Aceştia ajung astfel că nu se
mai pot descurca din manuscrisele lor, nu mai pot să
deosebească esenţialul de neesenţial, obiectivul de simpla notaţie
subiectivă, ideea adevărată de ceea ce nu-i decât figură de stil,

308
 Despre scriere şi stilou

ajung să nu mai poată face sistem şi să dea în cele din urmă totul
publicităţii sub formă de jurnal abstract, de impresii fără nici o
gradaţie, de material care trebuie regândit de altul pentru a
scoate operă reală ...
Gândirea sau viziunea despre lume, când nu e scnsa, e
purtată toată cu sine, dar, în liniile ei caracteristice, amănuntele
ce diversifică inutil dispar; de asemenea, dispar contradicţiile -
atât cât e posibil la oameni -, dispar colateralităţile divergente.
Căci concepţia purtată liber, în întregimea şi în esenţele ei, în
persoana gânditoare se structurează armonic şi se rotunjeşte din
ce în ce; se unifică în raport cu ea însăşi, ca fiinţă vitală, şi
totodată se concentrează. Aşa a fost la acei filozofi antici cari îşi
predicau ori îşi discutau ideile cu discipolii, fără a le scrie. Şi de
aceea ajungeau la o doctrină vie, trăind întotdeauna din întreaga
ei prezenţă şi respectându-şi spiritul de ansamblu, fără a se lăsa
Jurată de dezvoltări văzute în fraze şi propoziţii scrise, care
adeseaori se fac spre paguba unităţii gândirii. Şi aşa a fost, desi-
gur, la un Leibniz, care şi-a purtat metafizica prin toate
peregrinările lui, până când i s-a dat prilejul s-o însemne pe scurt
în Monadologia sa.
Modernii au însă la îndemână scrierea uşoară. Ea înlătură
sau face să se realizeze mai greu virtuţile gândirii libere, virile,
echilibrate, sintetice. Unitatea armonică, prescurtarea clasică se
înfăptuiesc mai anevoie sau deloc în regimul consemnării
lesnicioase a tuturor divagaţiilor gândirii. Căci gândirea nu e
totdeauna autentică, fidelă, unitară, ea are trădări de logică,
distracţii şi complicări fără semnificaţie, pe care gânditorul
trebuie să le înlăture. Pentru interesul gândirii şi viziunii proprii,
nu totul trebuie reţinut. Dar aceasta e greu când toate ideile sunt
notate. Gânditorii, deci, trebuie să aibă memorie bună, dar nu
extraordinară. Memorie bună, ca să poată coincide totdeauna cu
ei înşişi, ca să reţină liniile principale ale orientării lor şi tot ce
serveşte aceste linii. Nu extraordinară, ca să nu rişte de a reţine şi
semnificativul şi nesemnificativul pentru propria lor concepţie.
Folclorul ne dă o bună pildă, în acest sens. Unitatea lui de
atmosferă, dacă nu întotdeauna de afrrmaţii, se datoreşte şi
faptului că n-a fost scris şi, din cauza aceasta, ceea ce distona se
uita, rămânând numai produsele spirituale ce se încadrau în
aceeaşi atmosferă generală.
Scrierea prea lesnicioasă are însă neajunsul că, pe de o
parte, slăbeşte memoria, pe de alta, e ca şi când ar face-o

309
 Vasile Băncilă

extraordinară. O slăbeşte, fiindcă cel ce scrie tot nu mai trăieşte,

aşa-zicând, în relief cu ideile lui fundamentale, în plină lumină, se
trădează adesea pe el însuşi, iar uneori se pierde în întreprinderi
discursive, descentrate. Şi e ca şi când ar face-o extraordinară,
fiindcă îi dă putinţa să reţină tot. dar pe hârtie. Nu e de mirare
dacă cei ce înseamnă orice gândesc, întocmind un fel de diagramă
a inteligenţei lor, ajung câteodată ca un trup legat cu zeci şi sute
de frânghii, ca într-o plasă, încât nu se mai pot mişca din loc sau
nu mai pot face decât gesturi mici... Ei pot să scrie mai departe,
dar nu mai pot să meargă.
Mai mult: dacă sunt oameni cari nu mai pot gândi fără a
s crie, sunt şi alţii cari nu mai pot nici vorbi. Astfel, asistăm la
conferinţe pline de preţiozităţi şi peticite, impotente ca elan
oratoric, fiindcă vorbitorii se servesc în tot momentul de hârtiuţe
şi documente. Cuvântarea adevărată stă însă singură în picioare,
fără proptele scriptice, după cum gândul mare trăieşte singur la
înălţimi vultureşti, fără păienjenişul literelor. Gândirea, ca şi
vorbirea, trebuie să se ţină de sine în echilibn1, ca o casă. Scrie-
erea e însă ceva orizontal, fără simţul echilibrului. De aceea, a
baza gândul şi vorba pe scriere e a le distruge echilibrul,
arhitectura. Cine vrea să ţină o cuvântare autentică trebuie să o
gândească astfel, încât să stea singură în picioare, ca o piramidă,
fără să se sprijine pe plan scris; iar cine vrea să gândească
concentrat şi logic trebuie să uite că ştie să scrie. Orizontalitatea
scrierii ameninţă oratoria mare şi gândirea, fiindcă acestea nu
sunt orizontale, ci arhitecturale şi dialectice.
De aceea sunt mulţi vorbitori cari nu pot suferi să scrie şi
sunt mulţi gânditori cari se simt foarte stingheriţi când trebuie
să-şi noteze gândurile. Într-un fel, marii vorbitori sunt analfabeţi,
iar gânditorii recurg uneori la simboluri matematice pentru a
scăpa de prolixitatea unidimensională a scrisului. Dacă oamenii
n -au fost gânditori, dar au fost cu toţii mari oratori, pe vremea
când nu ştiau să scrie. E uşor să clădeşti un sistem pe hârtie.
Întrebarea e dacă se ţine în echilibru, când îl urci în picioare ...
Căci hârtia sau scrierea, fiind orizontale, nu au simţul echili-
brului. ..
Scrierea rapidă, pe care în gradul maxim o realizează stiloul,
trebuie pusă însă în legătură şi cu felul cum modernii trăiesc
t impul. Modernul are şi aici o antinomie structurală, una din
acele antinomii care fac pe unii să se îndoiască de sănătatea
culturii actuale. Omul de azi trăieşte în prezent, de acesta vrea să

310
 Despre scrtere şi stilou

se bucure, şi totuşi e grăbit, goneşte înfrigurat, aproape bolnav,

clipa prezentă. Trăim, cum se zice, un timp accelerat, trăim în
viteză, şi, cu toate acestea, trăim în prezent. N-avem înţelegere
decât pentru prezent, dar voim mereu alt prezent. Ne grăbim cu
un cuvânt şi în aşa măsură, încât oamenilor vechi, dacă ne-ar
vedea, le-am părea că suntem nebuni.
În aceste condiţii, noi nu mai avem răbdare să păstram
gândirea pentru a o scrie mai târziu, adâncită şi revăzută. Scriem
şi publicăm totul, dar totul e mai mult schiţă, ciornă . must -
impresionism. Stilul impresionist s-a născut doar în vremea
noastră şi el are semnificaţie pentru toată cultura, pentru tot
omul modern, nu numai pentru anume ramuri de creaţie. Cine
mai poate aştepta astăzi? Se scrie deci repede şi tot, mai bine zis,
se grifonează. Apoi se dă la maşina de scris, care, cu dactilo-
grafele respective, a introdus o ortografie barbară, şi se trece la
tipar în cea mai mare iuţeală .
Nu mai putem păstra trecutul şi nu putem calcula pentru
viitorul îndepărtat. Constructorii de locuinţe nu mai pot găsi uşor
materialuri uscate. Sunt palate care, după câţiva ani, trebuie
să-şi înlocuiască lemnăria, fiindcă a fost pusă crudă, verde. Stejar
uscat, de zece, douăzeci de ani, e greu să mai întâlneşti acum.
Sau e preparat artificial, ca şi „vinul vechi", ca şi „ruinile"
artificiale, ca şi „antichităţile" confecţionate astăzi... Omul actual
e „horriblement presse" 1 şi nu mai poate păstra nimic. Mâna
însăşi a devenit nervoasă şie cuprinsă de un fel de isterte grafică.
Nu vrem să ştim nici de trecut. nici de viitor, dar vrem să trăim
iute. Suntem cuprinşi de o dezagregare fiziologică, neliniştită, pe
care o credem „dinamism", ,.trăire intensă", ,,câştigare de timp"!. ..
Stiloul şi maşina de scris servesc de minune această pasiune,
această atitudine.
Omul modern e din ce în ce mai mult un nestăpânit, un
repezit, şi, din cauza aceasta, devine pe zi ce trece mai puţin
consistent şi mai fantezist. În şcoli. acum, când dai un subiect.
elevii nu se mai gândesc. Nici nu l-ai scris bine pe tablă ori nici
n -ai isprăvit să-l pronunţi, şi elevii şi-au şi aliniat stilourile pe
hârtie şi se lasă cu frenezie pe povârniş ... Când întrebi pe câte
unul de ce scrie atât de repede şi de neciteţ, spune cu un firesc
absolut: ,,aşa-i scrisul meu!". Omul actual se crede un fel de
Ludovic al XIV-iea când scrie. Are drepturi absolute!
Dar, fără a fi atât de pesimişti ca alţii, ne întrebăm şi noi: ce
fel de tip de cultură se prepară astfel? Scriem pe hârtie fragilă,
scrtem neciteţ, cu stilou ... aerodinamic, şi mai scriem şi cu

311
 Vasile Băncilă

cerneală care se şterge, cerneală de stilou. Ce ne interesează

viitorul pe noi? Scris de efemere grafice: ce ne pasă dacă se va
şterge în curând?
Dar, dacă ar fi scris tot aşa cei ce ne-au lăsat manuscrise
care se păstrează de sute de ani, şi uneori mai mult, înfruntând
umezeala beciurilor şi toate vicisitudinile? Cineva observa că
şubrezenia culturii noastre se vede din faptul că scriem pe hârtie
uşoară, pe când cei vechi scriau pe piatră, pe pergament. Cărţile
noastre se alterează la propriu, bibliotecile se descompun sin-
gure... Ce-ar fi fost dacă Descartes ar fi scris cu astfel de
cerneală? Mare parte din manuscrisele lui, care, după moartea
sa, cu prilejul unui naufragiu, căzuseră în fundul mării, s-ar fi
şters şi n-ar mai fi putut fi uscate şi cetite!
Cultura noastră, deci, cel puţin în mare parte, n-are viitor. Şi
e interesant că aceasta au simţit-o tocmai acei oameni moderni
cari sunt mai grăbiţi, cari sunt incapabili să compună fără stilou
şi nu mai pot prepara o scrisoare dacă nu au la dispoziţie o
maşină de scris şi o secretară: americanii. Au simţit caducitatea
de care e lovit tot ce e prea grăbit. Şi atunci, s-au pus să fabrice
„capsula timpului". Dacă putem aduce trecutul la noi, fabricând
antichităţi, de ce n-am putea duce şi prezentul în viitor? Închidem
prezentul într-o „capsulă" şi-l trimetem plocon celor de peste cinci
mii de ani. Într-un fel de torpilă metalică cu gaz inert, atemporal,
punem mostre din toate produsele noastre principale, cărţi şi
reviste în microfilme, şi ascundem totul la mare adâncime sub
pavilionul „Westinghouse", al expoziţiei mondiale ce se pregăteşte
la New York! Dar nu e sigur că urmaşii noştri vor găsi această
capsulă sau că ea le va spune mult.
Cei vechi au săpat în piatră, iar monumentele lor rezistă
adesea de mii de ani. Căci cultura lor nu avea microbul prezen-
tului frivol şi nici nu lucra cu fabricaţii atemporale, ci era,
dimpotrivă, îmbibată grav de timp lung, până la a face concurenţă
eternităţii. Nu cu o „capsulă" se schimbă mentalitatea unei epoci,
deşi e bine că ne-am putut gândi şi la atât. Poate că mai târziu,
mult mai târziu, vom trece de la capsule tehnice la capsule vii, în
stare să rodească. Până atunci, suntem însă robiţi momentului,
dar îl biciuim să alerge. Lucrăm iute, începem şi lăsăm totul în
stare de schiţă, scriem vertiginos. Stiloul ne ajută la aceasta. El a
răsturnat vechea caligrafie, a creat un nou fel de a scrie şi e în
legătură cu întreaga atitudine faţă de viaţă a omului modern.
Acest mic, fâşneţ şi simpatic instrumente un simbol al civilizaţiei
şi culturii de astăzi.

312
 Scriere, stilou şi timp
Raporturi sociale se pot închipui între oameni şi oameni,
între oameni şi Divinitate, între oameni şi animale . Se mai pot
închipui chiar între oameni şi natură, dacă se dă acesteia un fel
de anonimă însufleţire metafizică, dacă i se acordă un suflu
universal, care să o animeze, iar nouă să ne dea conştiinţa de a
trăi într-o realitate nu neutră, ci intimă pentru noi. Cei ce iubesc
animalele ştiu ce înseamnă societatea cu ele, iar pentru copii şi
ţărani, de exemplu, acestea ţin, uneori perfect, locul de oameni.
Misticii, cari comunică mai mult sau mai puţin cu Dumnezeu,
ştiu ce înseamnă plenitudinea societăţii cu El, chiar dacă ei se
găsesc, ca sihaştri, în mijlocul unui deşert sau al unei păduri. Cei
cari au un adânc sentiment al naturii şi putinţa primordială de a
participa la unitatea ei de ansamblu, simţită ca un fel de vast
organism, oarecum spiritual, ştiu ce înseamnă societatea cu na-
tura.
Dar se mai pot închipui şi altfel de raporturi sociale,
bunăoară între oameni şi lucruri? Se pot socoti obiectele, cum ar
fi cele casnice, ca prilejuri de a concepe faţă de ele un raport
social, fie cât de vag? În gustul pe care-l au unii de a- şi întocmi
un „interior" cât mai bine pus la punct şi cât mai mobilat cu fel de
fel de lucruri rafinate, nu se poate spune că e şi ceva de natură
socială, oricât de superficial ar fi simţit faptul ca atare? Desigur,
nu înţelegem prin aceasta numai că interiorul, pe care şi -l face
fiecare după cum vrea, dacă are mijloacele necesare, seamănă, în
anume privinţe, cu el însuşi, e un fel de proiectare în afară a lui
şi, în acest caz, nu mai e o societate cu alţii, ci una cu sine însuşi.
Acesta ar fi un alt fel de raport social, care poate fi cu gândurile
t ale ori cu o ambianţă formată după chipul şi asemănarea ta, ca
în proiectarea de mai sus. Ci înţelegem posibilitatea unei trăiri de
natură socială, fie şi fugitivă şi minoră, cu obiectele considerate
individual ori că existenţă separată de a ta.
Astăzi, ne-ar fi greu să susţinem această idee, pe care, în
vremea când începeam studiile filozofice şi cu lipsa de răspundere
a vârstei de atunci, o consideram printre posibilităţi. Şi, cu toate
acestea, ne-am amintit de ea în timpul din urmă, când un
romancier a vorbit de automobil considerat ca o fiinţă, cu tre-

431
 Vasile Băncilă

pidaţii capricioase şi pe care trebuie să-l tratezi după „nervii" lui,

ca pe un fel de cal de curse. Dar, mai ales, ne-am amintit de
această idee când am văzut ce importanţă crescândă se dă ...
stiloului. Acesta a devenit pentru intelectualul modern o sculă
foarte preţioasă, iar lipsa lui e suficientă pentru ca să dea
indispoziţie. Sunt unii cari caută mult timp stiloul ce li se
potriveşte, schimbându-l până ajung la cel ideal, ca şi când ar fi
căutat o iubită. Iar după ce îl găsesc, nu se despart de el şi nu-l
împn1mută.
Odinioară se spunea că „papucii şi bărbatul nu se
împrumută" . Azi, în acest proverb, locul papucilor ar trebui să-l ia
stiloul. Natural, fiecare om are alt temperament grafic şi peniţa se
formează după mâna fiecăruia. Altul ar putea, deci, să o strice.
Aceasta e foarte adevărat şi orice proprietar de stilou are dreptul
să te refuze, dacă faci imprudenţa să i-l ceri fie şi pentru câteva
momente. Dar am văzut pe unii cari se uită la acest mic
instrument cu un fel de duioşie, ce s-ar putea transforma în
gelozie când el ar ajunge pe alte mâini. De aceea, fabricanţii
încearcă să-l facă în toate colorile, ca să fie cât mai ispititor, iar
reprezentantele sexului frumos îi asociază creioane împodobite cu
ciucuri, ca la un pechinez. Măcar ca joc literar, se poate relua
deci ideea unui raport de natură socială între oameni şi obiecte.
În acest caz, stiloul ar fi, poate, exemplul cel mai nimerit.
Dar răspândirea stiloului pune altă problemă, mai
însemnată decât aceea a felurilor de raporturi sociale în înţelesul
arătat.
Se ştie, în general, ce multe şi radicale transformări poate
aduce o invenţie tehnică. Roata, scrierea, radioul, stiloul sunt
printre acestea. Un gânditor oriental a zis că ar fi destul să se
înlăture roata din civilizaţia Occidentului, pentru ca aceasta să se
schimbe cu desăvârşire - şi, credea el, în bine, din punct de
vedere spiritual. La rândul ei, scrierea a adus foloase imense, dar
tot ea a produs neajunsuri, pe de o parte, unei funcţiuni a
sufletului omenesc, pe de alta, fiinţei omeneşti în ansamblu.
Funcţia este memoria. Odobescu a vorbit odată frumos,
utilizând pe Platon, despre legătura dintre scriere şi memorie.
Astăzi s-a ajuns că, dacă iei erudiţilor fişele şi filologilor dic-
ţionarele, rişti să-i desfiinţezi. Aşa cum, în aritmetică, obişnuinţa
calculului scris a distrus în mare parte calculul mintal - toţi
pedagogii ştiu ce înseamnă aceasta-, memoria pe bază de scriere
a distrus mult din memoria vie.

432
 Scriere, stilou şi timp

Dar mai grav este ceea ce rezultă pentru fiinţa omenească în

întregul ei. Ideile notate, scrise, au ceva defunct, ies din valul viu,
creator, al sufletului şi, în orice caz, nu formează toate o mare
actualitate în regiunile misterioase ale fiinţei trăitoare şi
creatoare. Altădată, ceea ce ştia un om era bunul lui total şi orga-
nic, iar când producea ceva, aceasta era expresia întregului său;
pe când azi, omul trebuie să se adune din note şi cărţi, în chip,
cel puţin în parte, mecanic, fără să reuşească niciodată să se
adune complet.
Cât despre invenţia radioului, ea a adus o împrăştiere, ca
niciodată în lume, a tuturor motivelor de viaţă, dar a adus
totodată şi o superficializare, un fel de ectodermizare a sufletului,
care face din oameni mai mult nişte antene gata să prindă şi să
vibreze la tot ceea ce e în afară şi numai în afară, în cele patru
colţuri ale lumii.
Stiloul, pentru a veni la el, aduce multe foloase şi mare
înlesnire. E deosebire între truda diecilor, cari, mai acum o sută
ani, îşi purtau călimările la brâu şi scriau cu pană de gâscă - şi
eleganţa comodă cu care intelectualul actual aleargă pe hârtie
după ... viteza stiloului. Dar nu e nici un neajuns aici? Mai ales
cine profesează în învăţământ observă mai propriu lucrurile
acestea. Introducerea stiloului în şcoli a distrus dintr-o dată orice
caligrafie.
Întrebuinţarea acestui instrument ar trebui interzisă cu
hotărâre de către Ministerul Instrucţiunii, în domeniul şcolar. Nu
avem slăbiciuni pentru caligrafie, deşi este şi ea o artă, dar, în
fond, nu e vorba de caligrafie aici! Căci a „scrie" în piatră cu dalta,
a scrie pe pergament, a scrie cu pană de gâscă ori cu tocul
tradiţional sau cu stiloul nu înseamnă acelaşi lucru: fiecăreia din
aceste ocupaţii îi corespunde altă atitudine spirituală.
Odinioară s criau puţini oameni, scriau în chip concentrat -
în stil de maximă - şi scriau cu răbdare. Scrisul nu era pentru
oricine şi era ocupaţie de zile mari, când gândul se învrednicea să
stea înfiorat şi calm în faţa eternităţii. O dată cu săparea gândului
în piatră, de exemplu, se săpa şi în adâncimea spiritului: o dată
cu liniştea de ritual a însemnării şi înfloririi literelor, se însenina
şi sufletul, obiectivându-se într-o disciplină care-l cuprindea şi
instalându-se în vaste luminişuri de sens.
O dată cu rezistenţa pe care o opunea piatra, gândul se
întorcea asupra lui însuşi, căpăta densitate şi mister şi se
concentra până la semn, până la simbol, căci piatra nu „suferă

433
 Vasile Băncilă

mult", ca hârtia. Rezistenţa aduce disciplină şi sublimare, iar

lipsa ei aduce anarhie şi superficialitate. Cu cât mijloacele de a
scrie erau mai grele, cu atât erau mai rari scriitorii şi cu atât
gândul era mai ales. Şi invers. De aceea, astăzi scrie toată lumea,
scrie tot ce-i trece prin minte şi scrie la repezeală. Mulţi ajung de
gândesc scriind şi nici nu mai pot gândi dacă nu scriu. Cum
calculul scris a distrus în parte calculul mintal, scrierea a distrus,
în parte, gândirea însăşi. Oamenii ajung de - şi văd gândul scris în
chiar momentul când s-a născut sau nu-l mai văd deloc, dacă nu
e scris.
Această obişnuinţă de a lega gândul de scrierea lui aduce
prolixitate şi lipsă de dialectică. Sunt unii cari recomandă să scrii
cât mai mult, pentru a stimula gândirea. E ceva adevărat aici, dar
acest adevăr e plătit scump. Gândul, când e urmărit liber până la
capăt, fără a fi scris, se organizează mai sistematic, mai logic, mai
concentrat, mai dialectic şi mai obiectiv. Un cap puternic n-are
nevoie să scrie pentru a gândi, dar toţi minorii creaţiei trebuie să
scrie zi şi noapte, ca să gândească . Aceştia ajung astfel că nu se
mai pot descurca din manuscrisele lor, nu mai pot să deo-
sebească esenţialul de neesenţial, obiectivul de simpla notaţie
subiectivă, ideea adevărată de ceea ce nu-i decât figură de stil,
ajung să nu mai poată face sistem şi să dea în cele din urmă totul
publicităţii sub formă de jurnal abstract, de impresii fără nici o
gradaţie, de material care trebuie regândit de altul pentru a
scoate operă reală ...
Gândirea sau viziunea despre lume, când nu e scnsa, e
purtată toată cu sine, dar, în liniile ei caracteristice, amănuntele
c-e diversifică inutil dispar; de asemenea, dispar contradicţiile -
atât cât e posibil la oameni -, dispar colateralităţile divergente.
Căci concepţia purtată liber, în întregimea şi în esenţele ei, în
persoana gânditoare se structurează armonic şi se rotunjeşte din
ce în ce; se unifică în raport cu ea însăşi, ca fiinţă vitală, şi
totodată se concentrează. Aşa a fost la acei filozofi antici cari îşi
predicau ori îşi discutau ideile cu discipolii, fără a le scrie. Şi de
aceea ajungeau la o doctrină vie, trăind întotdeauna din întreaga
ei prezenţă şi respectându-şi spiritul de ansamblu, fără a se lăsa
furată de dezvoltări văzute în fraze şi propoziţii scrise, care
adeseaori se fac spre paguba unităţii gândirii. Şi aşa a fost,
desigur, la un Leibniz, care şi-a purtat metafizica prin toate
peregrinările lui, până când i s-a dat prilejul s-o însemne pe scurt
în Monadologia sa.

434
 Scriere, stilou şi timp

Modernii au însă la îndemână scrierea uşoară. Ea înlătură

sau face să se realizeze mai greu virtuţile gândirii libere, virile,
echilibrate, sintetice. Unitatea armonică, prescurtarea clasică se
înfăptuiesc mai anevoie sau deloc în regimul consemnării
lesnicioase a tuturor divagaţiilor gândirii. Căci gândirea nu e
totdeauna autentică, fidelă, unitară, ea are trădări de logică,
distracţii şi complicări fără semnificaţie, pe care gânditorul
trebuie să le înlăture. Pentru interesul gândirii şi viziunii proprii,
nu totul trebuie reţinut. Dar aceasta e greu când toate ideile sunt
notate. Gânditorii, deci, trebuie să aibă memorie bună, dar nu
extraordinară. Memorie bună, ca să poată coincide totdeauna cu
ei înşişi, ca să reţină liniile principale ale orientării lor şi tot ce
serveşte aceste linii. Nu extraordinară, ca să nu rişte de a reţine şi
semnificativul şi nesemnificativul pentru propria lor concepţie.
Folclorul ne dă o bună pildă, în acest sens. Unitatea lui de
atmosferă, dacă nu întotdeauna de afirmaţii, se datoreşte şi
faptului că n-a fost scris şi, din cauza aceasta, ceea ce distona se
uita, rămânând numai produsele spirituale ce se încadrau în
aceeaşi atmosferă generală.
Scrierea prea lesnicioasă are însă neajunsul că, pe de o
parte, slăbeşte memoria, pe de alta, e ca şi când ar face-o extra-
ordinară. O slăbeşte, fiindcă cel ce scrie tot nu mai trăieşte, aşa­
zicând, în relief cu ideile lui fundamentale, în plină lumină, se
trădează adesea pe el însuşi, iar uneori se pierde în întreprinderi
discursive, descentrate. Şi e ca şi când ar face-o extraordinară,
fiindcă îi dă putinţa să reţină tot, dar pe hârtie. Nu e de mirare
dacă cei ce înseamnă orice gândesc întocmind un fel de diagramă
a inteligenţei lor, ajung câteodată ca un trup legat cu zeci şi sute
de frânghii, ca într-o plasă, încât nu se mai pot mişca din loc sau
nu mai pot face decât gesturi mici. .. Ei pot să scrie mai departe,
dar nu mai pot să meargă.
Mai mult: dacă sunt oameni cari nu mai pot gândi fără a
scrie, sunt şi alţii cari nu mai pot nici vorbi. Astfel, asistăm la
conferinţe pline de preţiozităţi şi peticite, impotente ca elan
oratoric, fiindcă vorbitorii se servesc în tot momentul de hârtiuţe
şi documente. Cuvântarea adevărată stă însă singură în picioare,
fără proptele scriptice, după cum gândul mare trăieşte singur la
înălţimi vultureşti, fără păienjenişul literelor. Gândirea, ca şi
vorbirea, trebuie să se ţină de sine în echilibru, ca o casă.
Scrierea e însă ceva orizontal, fără simţul echilibrului. De aceea, a
baza gândul şi vorba pe scriere e a le distruge echilibrul, arhi-

435
 Vasile Băncilă

tectura. Cine vrea să ţină o cuvântare autentică trebuie să o

gândească astfel, încât să stea singură în picioare, ca o piramidă,
fără să se sprijine pe plan scris; iar cine vrea să gândească
concentrat şi logic trebuie să uite că ştie să scrie. Orizontalitatea
scrierii ameninţă oratoria mare şi gândirea, fiindcă acestea nu
sunt orizontale, ci arhitecturale şi dialectice.
De aceea sunt mulţi vorbitori cari nu pot suferi să scrie şi
sunt mulţi gânditori cari se simt foarte stingheriţi când trebuie
să-şi noteze gândurile. Într-un fel, marii vorbitori sunt analfabeţi,
iar gânditorii recurg uneori la simboluri matematice pentru a
scăpa de prolixitatea unidimensională a scrisului. Dacă oamenii
n-au fost gânditori, dar au fost cu toţii mari oratori, pe vremea
când nu ştiau să scrie. E uşor să clădeşti un sistem pe hârtie.
Întrebarea e dacă se ţine în echilibru, când îl urci m p1c10are .. .
Căci hârtia sau scrierea, fiind orizontale, nu au simţul echili-
brului. ..
Scrierea rapidă, pe care în gradul maxim o realizează stiloul,
trebuie pusă însă în legătură şi cu felul cum modernii trăiesc
timpul. Modernul are şi aici o antinomie structurală, una din
acele antinomii care fac pe unii să se îndoiască de sănătatea
culturii actuale. Omul de azi trăieşte în prezent, de acesta vrea să
se bucure, şi totuşi e grăbit, goneşte înfrigurat, aproape bolnav,
clipa prezentă. Trăim, cum se zice, un timp accelerat, trăim în
viteză, şi, cu toate acestea, trăim în prezent. N-avem înţelegere
decât pentru prezent, dar voim mereu alt prezent. Ne grăbim cu
un cuvânt şi în aşa măsură, încât oamenilor vechi, dacă ne-ar
vedea, le-am părea că suntem nebuni.
În aceste condiţii, noi nu mai avem răbdare să păstrăm
gândirea pentru a o scrie mai târziu, adâncită şi revăzută. Scriem
şi publicăm totul, dar totul e mai mult schiţă, ciornă, must -
impresionism. Stilul impresionist s-a născut doar în vremea
noastră şi el are semnificaţie pentru toată cultura, pentru tot
omul modern, nu numai pentru anume ramuri de creaţie. Cine
mai poate aştepta astăzi? Se scrie deci repede şi tot, mai bine zis,
se grifonează. Apoi se dă la maşina de scris, care, cu dacti-
lografele respective, a introdus o ortografie barbară, şi se trece la
tipar în cea mai mare iuţeală.
Nu mai putem păstra trecutul şi nu putem calcula pentru
viitorul îndepărtat. Constructorii de locuinţe nu mai pot găsi uşor
materialuri uscate. Sunt palate care, după câţiva ani, trebuie să- şi
înlocuiască lemnăria, fiindcă a fost pusă crudă, verde. Stejar

436
 Scriere, stilou şi timp

uscat, de zece, douăzeci de ani, e greu să mai întâlneşti acum.

Sau e preparat artificial, ca şi „vinul vechi", ca şi „ruinile"
artificiale, ca şi „antichităţile" confecţionate astăzi... Omul actual
e „horriblement presse" 1 şi nu mai poate păstra nimic. Mâna
însăşi a devenit nervoasă şi e cuprinsă de un fel de isterie grafică.
Nu vrem să ştim nici de trecut, nici de viitor, dar vrem să trăim
iute. Suntem cuprinşi de o dezagregare fiziologică, neliniştită, pe
care o credem „dinamism", ,,trăire intensă", ,,câştigare de timp"! ...
Stiloul şi maşina de scris servesc de minune această pasiune,
această atitudine.
Omul modern e din ce în ce mai mult un nestăpânit, un
repezit, şi, din cauza aceasta, devine pe zi ce trece mai puţin
consistent şi mai fantezist. În şcoli, acum, când dai un subiect,
elevii nu se mai gândesc. Nici nu l-ai scris bine pe tablă, ori nici
n-ai isprăvit să-l pronunţi, şi elevii şi-au şi aliniat stilourile pe
hârtie şi se lasă cu frenezie pe povârniş. .. Când întrebi pe câte
unul de ce scrie atât de repede şi de neciteţ, spune cu un firesc
absolut: ,,aşa-i scrisul meu!". Omul actual se crede un fel de
Ludovic al XIV-lea când scrie. Are drepturi absolute!
Dar, fără a fi atât de pesimişti ca alţii, ne întrebăm şi noi: ce
fel de tip de cultură se prepară astfel? Scriem pe hârtie fragilă,
scriem neciteţ, cu stilou ... aerodinamic, şi mai scriem şi cu
cerneală care se şterge, cerneală de stilou. Ce ne interesează
viitorul pe noi? Scris de efemere grafice: ce ne pasă dacă se va
şterge în curând?
Dar, dacă ar fi scris tot aşa cei ce ne-au lăsat manuscrise
care se păstrează de sute de ani, şi uneori mai mult, înfruntând
umezeala beciurilor şi toate vicisitudinile? Cineva observa că
şubrezenia culturii noastre se vede din faptul că scriem pe hârtie
uşoară, pe când cei vechi scriau pe piatră, pe pergament. Cărţile
noastre se alterează la propriu, bibliotecile se descompun
singure ... Ce-ar fi fost dacă Descartes ar fi scris cu astfel de
cerneală? Mare parte din manuscrisele lui, care, după moartea
sa, cu prilejul unui naufragiu, căzuseră în fundul mării, s-ar fi
şters şi n-ar mai fi putut fi uscate şi cetite!
Cultura noastră, deci, cel puţin în mare parte, n-are viitor. Şi
e interesant că aceasta au simţit-o tocmai acei oameni moderni
cari sunt mai grăbiţi, cari sunt incapabili să compună fără stilou
şi nu mai pot prepara o scrisoare dacă nu au la dispoziţie o
maşină de scris şi o secretară: americanii. Au simţit caducitatea
de care e lovit tot ce e prea grăbit. Şi atunci, s-au pus să fabrice

437
 Vasile Băncilă

„capsula timpului". Dacă putem aduce trecutul la noi, fabricând

antichităţi, de ce n -am putea duce şi prezentul în viitor? Închidem
prezentul într-o „capsulă" şi-l trimetem plocon celor de peste cinci
mii de ani. Într-un fel de torpilă metalică cu gaz inert, atemporal,
punem mostre din toate produsele noastre principale, cărţi şi
reviste în microfilme, şi ascundem totul la mare adâncime sub
pavilionul „Westinghouse", al expoziţiei mondiale ce se pregăteşte
la New York! Dar nu e sigur că urmaşii noştri vor găsi această
capsulă sau că ea le va spune mult.
Cei vechi au săpat în piatră, iar monumentele lor rezistă ade-
sea de mii de ani. Căci cultura lor nu avea microbul prezentului
frivol şi nici nu lucra cu fabricaţii atemporale, ci era, dimpotrivă,
îmbibată grav de timp lung, până la a face concurenţă eternităţii.
Nu cu o „capsulă" se schimbă mentalitatea unei epoci, deşi e bine
că ne-am putut gândi şi la atât. Poate că mai târziu, mult mai
târziu, vom trece de la capsule tehnice la capsule vii, în stare să
rodească. Până atunci, suntem însă robiţi momentului, dar îl
biciuim să alerge. Lucrăm iute, începem şi lăsăm totul în stare de
schiţă, scriem vertiginos. Stiloul ne ajută la aceasta. El a răstur­
nat vechea caligrafie, a creat un nou fel de a scrie şi e în legătură
cu întreaga atitudine faţă de viaţă a omului modern. Acest mic,
fâşneţ şi simpatic instrument e un simbol al civilizaţiei şi culturii
de astăzi.
 Crăciunul românesc
Sărbătoarea Crăciunului are multe semnificaţii.
Una, şi cea dintâi este în legătură cu ideea de naştere, de
nouă începătură în lume. Acum s -a născut Iisus Hristos,
Mântuitorul făgăduit omului chiar de la început, de când a căzut
în păcat. În cele trei zile ale Crăciunului, în ajunul şi zilele care îi
urmează, trăim ideea împărătească a naşterii Celui care avea să
introducă în istorie pe noul Adam.
Altă semnificaţie este în legătură cu ideea copilăriei.
Nicicând ca la Crăciun copilul nu tronează mai mult în preo-
cupările, gândurile şi toate trăirile noastre. În aceste zile, de mare
praznic sărbătoresc, se bucură în primul rând copilăretul creştin
din toată lumea. Mai mult: se bucură însuşi copilul care a fost în
noi, adulţii, altădată. Din lumea feerică şi parcă de pe alt tărâm a
copilăriei noastre uitate, încep să învie amintirile, să se legene
ademenitor, ca funigeii de vis, şi să încropească o lume frumoasă,
un paradis pe care l-am pierdut. Cine nu simte mişcând în el, cu
acest prilej, un puşti scump, care a fost acum zece, douăzeci,
treizeci de ani, sau mai mult, şi care, în timp ce i se lipeau nările
de ger, umbla cu Moş Ajunul şi cu alte obiceiuri pe la casele
gospodarilor, ori măcar la unchi şi mătuşe, la cunoscuţi şi
prieteni? Parcă şi acum auzi zăpada scârţâind sub tălpile mici şi
parcă vezi stelele clipind, sus, în seninul atât de înalt şi totuşi
atât de prietenesc, aşa cum el nu se arată decât copiilor.
Crăciunul e şi ziua amintirilor, a ziua când şi adulţii devin, într-o
privinţă, copii.
Dar nu numai atât. Copilul cel mai mare, copilul dum-
nezeiesc al Crăciunului este Hristos însuşi. La Paşti, ne gândim la
Cel ce a murit pe cruce, la jertfa cutremurătoare, la figura
bărbătească şi îndurerată a Mântuitorului. La Crăciun, ne
gândim la copilul Iisus, la Cel din iesle. Şi sufletul nostru se
odihneşte poposind asupra acestei imagini fragede, care ne face
să uităm durerile şi să lăsăm cele mai curate nostalgii spirituale
să bată din aripi, în cea mai discretă şi mai ispititoare dintre
surdine ... Mai ales în Occident, unde mediul burghez îmbătrânit
simte nevoia unui contrast, se vorbeşte la Crăciun de „micul

454
 Crăciunul românesc

Iisus". E nevoia de a căuta copilăria, de a trăi ideea copilului, de a

o răsfăţa chiar, de a se extazia în faţa ei. ..
Pe de altă parte, şi în legătură cu aceasta, e la Crăciun o
semnificaţie pedagogică. Acum, copiii sunt sancţionaţi pentru
faptele lor de către cel mai bătrân şi mai popular pedagog al
lumii, care este Moş Crăciun. Un pedagog plin de blândeţe, de
resurse şi de umor, care aduce daruri copiilor buni, dar care,
altădată, ştie să salveze prestigiul pedagogiei şi să fie neîndurat
cu cei răi. Nici la Paşti, nici la Sfântul Neculai, nici chiar la Anul
Nou, nu e atât de accentuată ideea răsplătirii pedagogice a
copiilor prin daruri, cam este la Crăciun ziua cea mai mult dorită
de copii.
Pentru noi, cel mari, şi mai cu seamă pentru ţăranii noştri,
mai e la Crăciun şi ideea odihnei şi a petrecerii. Crăciunul vine în
miez de iarnă, când se spune, cu drept sau fără, <;ă unii ţărani
hibernează , oarecum. Şi, cum tot ei au acum bucatele adunate în
hambare, pot să părăsească asceza alimentară a verii şi a
celorlalte epoci de muncă încordată şi să se sature . Măcar o dată
pe an, ori cu unele excese. E şi acesta un fel de rit, îngăduit foarte
rar şi care aduce oarecare echilibru în higiena ţărănească .
Dar nu e numai atât. Fiindcă am vorbit de ţăranii români, să
spunem că tot acum e pentru ei vremea celor mai multe şi mai
spectaculoase datini. Din ajunul Crăciunului şi până la Sfântul
Ion, e un cortegiu de datini, e, de fapt, un fel de piesă în cadru
cosmic, ce se joacă în timp de două săptămâni. Într-un fel, acum
nu sunt mai multe sărbători, ci e una singură, cu explozii festive
succesive. O singură sărbătoare sau o procesiune de sărbători - şi
de datini.
Aceste datini au o origine foarte îndepărtată. Ele amintesc de
romani, de elini, de daci, de Asia, de Peninsula Balcanică, şi sunt
unele, cum sunt colindele, pentru cari anume cercetători caută
începuturi chiar în preistorie ...
Şi atunci, o altă semnificaţie a Crăciunului e că ne amin-
teşte de ce o mai vechi în noi ca popor, de cea dintâi copilărie a
noastră ca neam şi chiar de vremurile nebuloase, legendare, cari
s-au tors în aceste locuri înainte de a veni noi pe lume. Prin
Crăciun, facem deci o adevărată baie spirituală de istorie, de
arheologie, de etnografie. Dacă vrem să adâncim aceste lucruri,
avem acum prilejul să ne oglindim în începuturile noastre ca
neam şi să înţelegem mai bine misiunea noastră, căci numai cine

455
 Vasile Băncilă

nu uită de unde a plecat nu-şi rătăceşte drumul. Revenirea la

izvor e cea mai bună terapeutică pentru un neam.
Dar, se va spune: aceste datini au venit de pretutindeni, în
foarte mare parte. Legendele, superstiţiile, cultele, obiceiurile,
sărbătorile au călătorit mult în istoria omenirii, s -au atras uşor,
s -au contopit adesea, după o chimie sufletească de ciudate va-
lenţe ... După cum, iarăşi e adevărat că, altădată, produse similare
s-au născut spontan, în regiuni deosebite. În datinile româneşti
putem desluşi influenţe, contaminări aşa de variate, încât multe
din ele formează un adevărat bazar folcloric.
Şi totuşi, aceasta nu infirmă nimic.
Mai întâi, obiceiurile noastre nu sunt şi la apuseni. Acolo,
creştinismul medieval a combătut foarte mult folclorul, iar mai
târziu s-a adăugat viaţa burgheză. Din cauza aceasta, s -a produs
în acele părţi o secetă jalnică de datini. Noi ne individualizăm, ne
specificăm, din acest punct de vedere, faţă de Apus. Tari şi bogaţi
prin sărbătorile şi datinile noastre, avem ce opune acelui Oc-
cident, care ne tiranizează cu prestigiul lui din alte domenii.
Folclorul de Crăciun, ca şi cel din alte epoci, ne dă deci putinţa să
ne afirmăm în direcţia autohtonizării, şi aceasta, tocmai faţă de
principalul agent de înstrăinare a noastră.
Pe urmă, multe din <latinele noastre sunt numai la noi, ele
negăsindu-se şi la popoarele vecine. Deci, alt element de indivi-
dualizare.
Dar, partea cea mai însemnată e că în jurul acestor datini,
chiar dacă odinioară au venit din alte părţi, s -a structurat spiritul
românesc. Ele au fost românizate, adânc şi specific localizate şi
transformate de sufletul nostru.
La Crăciun, în mijlocul obiceiurilor româneşti, ne regăsim
deci pe noi, în ceea ce este mai tipic al nostru.
Şi în acest caz, Crăciunul are sau trebuie să aibă pentru
români mai ales două sensuri precise. Unule cel de naştere, cum
am văzut. Altul e cel de autohtonie sau localism românesc. La un
loc, aceste două sensuri înseamnă naştere întru românism .
Crăciunul capătă, prin urmare, un înţeles misionar pentru
noi. În generala înstrăinare de structură care ne cuprinde - chiar
când avem voinţa formală ori entuziasmată de a fi români -,
sărbătorile Crăciunului ne cheamă la realitatea noastră organică,
la istorie, la miturile originare, în care s-a făcut plămada noastră .
Crăciunul e religie, dar el este încă ceva pentru noi: un
moment de misiune . Din cauza tezaurului de datini, cu cari vine

456
 Crăciunul românesc

el. Aceste datini trebuie să le studiem şi să le păstrăm în forma

lor, pentru interesul şi frumuseţea lor în sine. Dar trebuie să
m ergem mai departe, şi să descifrăm în ele sensuri spirituale,
modalităţi de a fi. Aceste modalităţi de a fi, constitutive sufletului
românesc, ne vor ajuta să înţelegem drumul pe care urmează să
umblăm în viitor. Popoarele, mai mult decât indivizii, trăiesc
printr-un destin spiritual. De fapt, nu trăiesc decât prin acesta.
Sărbătorile bogate ale Crăciunului românesc ne spun şi ele că
avem o personalitate a noastră şi, deci, dreptul la o misiune. Iar
aici, dreptul înseamnă datorie.
Acum, când începe un eon nou în istoria românilor, prin
iruperea lui în existenţă, trebuie să punem la contribuţie săr­
bătorile . E o chemare dinamică la noi înşine. În această chemare,
Crăciunul poate fi un moment, unul din cele mai pline. La
Crăciun s-a născut Mesia. Dar tot Crăciunul cată să fie folosit
într-o pedagogie naţională, ca un prilej de naştere întru româ-
nism. Datinile lui bogate sunt un minereu de preţ, din care se
poate extrage aur pentru sufletul şi rostul românesc.