DREPT CIVIL

1. Caracterul normelor juridice care reglementeaza prescriptia extinctiva

În ce privește caracterul normelor care reglementează instituția prescripției extinctive, se admite în

mod unanim că acestea sunt de ordine privată, în principal datorită faptului că prin noile dispoziții
tendința este de a acorda mai multă greutate voinței părților și mai multă libertate deopotrivă, precum
și datorită caracterului preponderent supletiv al normelor. Libertatea părților de care vorbeam reiese
poate cel mai bine din faptul că acestea au acum dreptul de a amenaja după cum le dictează propriile
interese chestiuni ce țin, de pildă, de durata termenelor de prescripție și momentul de la care acestea
încep să curgă.

Aceasta nu înseamnă câtuși de puțin că este total absent caracterul imperativ al acestor norme. Astfel,
deși libere să potrivească anumite chestiuni legate de prescripția dreptului la acțiune după bunul plac,
totuși, sub sanctiunea nulitatii absolute, părțile vor fi oprite de la a face acest lucru dincolo de limitele
expres stabilite. Bunăoară, acolo unde legea prevede că prescripția se suspendă în anumite cazuri,
acestea nu vor putea fi suprimate de către părți prin convenție, tot așa cum părțile nu vor putea declara
imprescriptibile drepturi care sunt prin lege prescriptibile sau invers.

2. Efectul prescripţiei extinctive

În NCC se admite că prescripţia extinctivă stinge numai aşa-numitul „drept la acţiune în sens material”
(acea componentă a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea de a obţine condamnarea pârâtului la
executarea obligaţiei ce îi revine). De aici urmează a se desprinde două importante consecinţe:

- supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative, aceasta din urmă fiind
transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea
dreptului subiectiv civil corelativ obligaţiei civile respective poate fi obţinută numai pe calea
defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat de bunăvoie obligaţia;

- imprescriptibilitatea aşa-numitului „drept la acţiune în sens procesual”, adică imprescriptibilitatea

acelor componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie,
de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de
lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care
alcătuiesc acţiunea civilă.

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii:

-o dată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la
acţiune privind drepturile subiective accesorii;

Cu toate acestea, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală (nu şi drepturile accesorii:
dobânzi etc.) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul
ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în
limita valorii acestor bunuri.

-În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare
dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute
una sau alta dintre prestaţiile datorate.

Această regulă nu este aplicabilă dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din
lege sau convenţie, un tot unitar.
 DREPT CIVIL

Această excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al obligaţiei,
chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor, deoarece această
eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar nu pentru a fi considerată ca
fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare (de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în
rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine
stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Prescripţia nu operează de plin drept. După împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate
să refuze executarea prestaţiei.

Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să
ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul
titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu
ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile privitoare la
renunţarea la prescripţie (art. 2507 şi urm. NCC).

3,4.Prescriptia extinctiva in cadrul drepturilor patrimoniale(drepturi de creanta si

drepturi reale)

Precizari prealabile

Drepturile civile subiective patrimoniale sunt drepturi care se releva in comparatie cu cele personal
nepatrimoniale prin continutul lor economic sau au o valoare economica.

Drepturile civile subiective cu caracter patrimonial se clasifica in doua mari categorii:

1. Drepturi reale

2. Drepturi de creanta

Sub aspectul care ne intereseaza este de mentionat ca in caz de nevoie, protectia juridica a drepturilor
civile subiective cu caracter patrimonial este asigurata prin actiunile civile corespunzatoare:

- actiunile reale pentru drepturile reale;

- actiunile de creanta pentru drepturile de creanta.

Prescriptia extinctiva si drepturile de creanta

In categoria drepturilor la actiune avand un obiect patrimonial prescriptibil din punct de vedere
extinctiv se incadreaza cu pretentii deduse judecatii continutului raporturilor juridice civile formate din
drepturi de creanta si obligatiile corelative.

Drept urmare, actiunile de creanta sunt supuse regulilor generale si de principiu inscrise in Codul civil
„sunt prescriptibile din punct de vedere extinctiv”.

Avand in vedere ca drepturile de creanta sunt nelimitate ca numar, rezulta ca si actiunile de creanta
necesare pentru valorificarea lor sunt nelimitate. Asadar, pentru promovarea cu succes in fata
instantelor judecatoresti a actiunilor de creanta trebuie respectata conditia de timp. Retinem ca in
 DREPT CIVIL

practica judiciara s-au facut numeroase aplicatii a principiului inscris in Codul civil, precizandu-se
astfel diferitele actiuni civile care se incadreaza in categoria actiunilor privind apararea unor drepturi
de creanta supuse unor drepturi de prescriptie extinctiva.

Astfel, au fost considerate prescriptibile urmatoarele:

- actiunea pentru plata contravalorii fructelor percepute fara drept;

- actiunea in rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere;

- actiunea revocatorie sau pauliana provocata de creditorii chirografari ( Cod Civil);

- actiunea oblica sau subrogatorie ( Cod Civil).

Trebuie sa retinem ca prescriptie dreptului la actiune se rasfrange si asupra drepturilor accesorii.

Aplicabilitatea acestui principiu este statornicita in Codul civil : „odata cu stingerea dreptului la
actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii (ex. in
practica judiciara o aplicare a acestui principiu o gasim in privinta platii unor dobanzi). O ultima
precizare se impune a fi facuta in legatura cu dreptul la actiune care se refera la valorificarea pe cale
judiciara a continutului raporturilor juridice civile formate din dreptul subiectiv si obligatia sa
corelativa cu prestatie succesiva. In aceasta privinta, in Codul civil se prevede ca: „in cazul cand un
debitor este obligat la prestatii succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatii se
stinge printr-o prescriptie deosebita”.

Textul enuntat reprezinta o regula de principiu.

De la principiul prescriptibilitatii drepturilor de creanta sunt urmatoarele exceptii:

- actiunea in restituirea depunerilor la Casa de Economii si Consemnatiuni (art. 4 alin. 1 din legea
nr. 66 / 1996 privind neorganizarea Casei de Economii si Consemnatiuni din Romania in societate
bancara pa actiuni.

Potrivit acestui articol, „sumele depuse de persoanele fizice la Casa de Economii si Consemnatiuni pe
instrumente de economisire, precum si dobanzile si castigurile cuvenite pentru acestea sunt garantate
de stat. Acestea se restituie la cererea titularului sau a reprezentantilor legali ai acestora. Drepturile de
creanta asupra sumelor, dobanzilor si castigurilor sunt imprescriptibile”.

- actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de
persoane, mai precis, drepturile asiguratilor asupra sumelor ce rezulta din rezerva de prime care se
constituie la asigurarile de persoane pentru obligatii de plata in viitor, conform art. 40 din Legea nr.
136 / 1995 privind asigurarile si reasigurarile din Romania.

Prescriptia extinctiva si drepturile reale accesorii

Din interpretarea per a contrario a Codului civil care prevede ca „ Dispozitiilor de fata nu se aplica
dreptul la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatiune, servitute si superficie”
reiese ca drepturile reale succesorii sunt supuse prescriptiei extinctive potrivit dispozitiilor Codului
civil.
 DREPT CIVIL

Prescriptia extinctiva si drepturile reale principale

Drepturile reale sunt drepturile civile subiective in virtutea carora titularii lor pot sa-si exercite
atributele asupra unui lucru determinat mobil sau imobil in mod direct si nemijlocit, fara interventia
unei alte persoane.

In ceea ce priveste drepturile reale subiective sub aspectul posibilitatii apararii lor pe cale judiciara,
trebuie avute in vedere dispozitiile Codului civil potrivit caruia „dispozitiile de fata nu se aplica
dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, drepturile de uzufruct, uz, abitatiune, servitute
si superficie”. Avand in vedere ca toate aceste drepturi, daca sunt incalcate sau nerecunoscute,
urmeaza a fi aparate pe calea unei actiuni in revendicare, vom conchide ca aceasta actiune este
imprescriptibila din punct de vedere extinctiv.

Dintre actiunile reale imprescriptibile extinctiv, enumeram:

- actiunea in revendicare imobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate privata (cu exceptia

situatiei in care este paralizata prin invocarea uzucapiunii);

- actiunea in revendicare mobiliara sau imobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate publica;

- actiunea de partaj;

- actiunea confesorie in scopul apararii unui drept de superficie etc.

Regula mentionata (imprescriptibilitatea) comporta insa si unele exceptii, in consecinta actiunile reale
prescriptibile sunt urmatoarele:

- actiunea in revendicare mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata;

- actiunea in revendicare imobiliara, in situatiile prevazute de Cod Civil (avulsiunea) si Codul de

procedura civila privind revendicarea imobilului adjudecat in carul procedurii de urmarire silita
imobiliara;

- actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct ( Cod Civil), a
dreptului de uz sau abitatie ( Cod Civil) si a dreptului de superficie ( Cod Civil).

5. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

Precizari prealabile

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi civile subiective al caror continut nu poate fi
exprimat valoric, in sume de bani, aceasta pe motiv ca aceste drepturi sunt strans legate de existenta si
atributele persoanelor fizice si servesc la individualizarea lor.

Potrivit Codului civil se recunoaste posibilitatea apararii acestor drepturi in cazul incalcarii sau
nesocotirii lor, fara a se fixa o limita de timp in care cei interesati sa se adreseze instantelor
judecatoresti. Retinem, in concluzie, ca apararea pe cale judiciara a acestor drepturi nu este limitata in
timp si, deci, este consacrata imprescriptibilitatea dreptului la actiune in privinta apararii pe cale
judiciara a drepturilor civile subiective.

Principiul imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale

 DREPT CIVIL

Principiul imprescriptibilitatii drepturilor personale nepatrimoniale reprezinta regula de drept potrivit

careia protectia drepturilor nepatrimoniale pe calea actiunii in justitie nu este limitata in timp, putandu-
se obtine oricand.

Acest principiu nu este consacrat in terminis, dar este necunoscut in doctrina si in practica.

Imprescriptibilitatea dreptului la actiune in cazul drepturilor personale nepatrimoniale isi gaseste

justificarea in primul rand prin faptul ca aceste drepturi sunt legate strans de persoana umana ca
subiect de drept si, ca atare, nu pot fi negate sau lipsite de aparare fara a nega sau lipsi de aparare pe
insasi titularul lor.

In al doilea rand, aceste drepturi sunt perpetue si prin urmare netransmisibile ceea ce impune in mod
necesar ca ele sa fie aparate oricand ca durata in timp pentru a le asigura in acest fel finalitatea pentru
care prin lege sunt necunoscute titularilor lor.

In al treilea rand, se poate vorbi si de o justificare legala formulata si dedusa pe baza interpretarii per a
contrario prin Codul civil.

Constituie exceptii de la regula imprescriptibilitatii dreptului la actiune atunci cand are ca obiect un
drept personal nepatrimonial urmatoarele actiuni:

- actiunea in declararea nulitatii relative ;

- actiunea in nulitatea relativa a casatoriei ;

- actiunea in tagada paternitatii ;

- actiunea in cercetarea si stabilirea paternitatii ;

Este de observat ca incalcarea sau nesocotirea unor drepturi civile subiective cu caracter nepatrimonial
pot genera sau pot da nastere unor consecinte cu caracter patrimonial. Avand in vedere obiectul lor,
actiunile in repararea unui asemenea prejudiciu sunt prescriptibile (ex. plata remuneratiei dreptului de
autor, desi acest drept este nepatrimonial, este supusa prescriptiei de drept comun).

6.Ipoteza dreptului de actiune in repararea pagubei cauzate printr-o fapta ilicita si alte
cazuri asimilate

Art. 2528 alin 1:

(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât
paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul acţiunii în restituire
întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
 DREPT CIVIL

7.Ipoteza dreptului de actiune in anularea actului juridic civil

Art. 2529:

1.Prescriptia dreptului la actiunea in anularea unui act juridic incepe sa curga:

a) in caz de violenta, din ziuacand acesta a incetat datorita faptului ca cel indreptatit sa ceara
anularea actului fiindu-i teama, va fi impiedicat sa introduca actiunea si numai dupa
momentul respectiv victima actelor de violenta poate actiona;

b) in cazul dolului, din ziua cand a fost descoperit;

c) in caz de eroare, din ziua cand a fost indreptatit a cunoscut cauza anularii, dar nu mai tarziu
de 18 luni din ziua incheierii actului juridic, distingem doua momente:

-un moment subiectiv(principal) al cunoasterii cauzei de anulare;

-un moment obiectiv(subsidiar) al expirarii celor 18 luni de la incheierea actului juridic.

Aceste doua momente nu se aplica cumulativ, ci fie unu, fie celalalt.

2. in raporturile dintre parti si terti, respectiv in cazurile in care nulitatea relativa poate
fiinvocata de o terta persoana(de ex. printr-un contract de vanzare poate fi incalcat dreptul de
promitiune, al carui titular este o terta persoana, straina de actul in cauza), prescriptia incepe
sa curga, daca prin lege nu se dispune altfel, de la data cand tertul a cunoscut asistenta cauzei
de nulitate.

8. Suspendarea prescripţiei extinctive

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în
oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile, limitativ
prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune.

Raţiunea acestei instituţii este dată de caracterul sancţionator al prescripţiei. Or, în cazurile legale de
suspendare a prescripţiei sancţiunea ar apărea ca nejustificată.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice:

- sunt legale, în sensul că ele sunt stabilite numai prin lege;

- sunt limitative, ceea ce înseamnă că ele sunt de strictă interpretare şi aplicare, nefiind susceptibile de
aplicare prin analogie;

Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;

2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost
date şi aprobate;
 DREPT CIVIL

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic,
administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu
a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are
reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea
acesteia;

Textul citat face aplicatia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescriptie. Suspendarea
prescriptiei opereaza cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al
creantei sau, dupa caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existentei sau modificarii termenului legal
de plata ori renuntarea la beneficiul termenului de catre autorul creditorului actual).

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre
părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie;

Legiuitorul a vrut ca parţile să poarte negocieri cu bună-credinţă şi, în caz de eşec, partea interesată să
aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în justiţie, astfel încât suspendarea repetată a
prescripţiei în cazul unor negocieri succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea
termenului nu justifică suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc
neserioase, iar exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare
sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri,
însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt
termen; Trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabile reglementate de lege, iar nu şi
cele instituite de părţi, pe cale conventională.

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi
persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile
războiului;

În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp forţele armate ale ţării se află în stare de
mobilizare sau de război şi nicidecum în stare de pace. De reţinut totuşi, că, potrivit doctrinei
dominante, textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul sau debitorul este
într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României,
după caz.

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz
de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forţa majoră,
când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în
ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

Forţa majoră este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice eveniment extern, imprevizibil,
absolut invincibil şi inevitabil”.
 DREPT CIVIL

10. în alte cazuri prevăzute de lege.

De asemenea, în materie succesorală, potrivit art. 2533 NCC, dincolo de cazurile generale de
suspendare văzute anterior, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa
acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.

Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a
fost numit un curator care să îi reprezinte.

Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au

asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.

Efectele suspendării prescripţiei. De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea
a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după
expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de
întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în
privinţa amândurora.

9. Întreruperea prescripţiei extinctive

Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând în

înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte
prescripţii extinctive.

Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este

necesar ca împrejurarea ce constituie, potrivit legii, cauză de întrerupere să intervină după ce
prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie
extinctivă.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive prezintă următoarele caractere juridice: sunt

legale; sunt limitative;

Prescripţia se întrerupe:

1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui
acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste
existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata
parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen
de plată şi altele asemenea. Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei
 DREPT CIVIL

prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice
altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu
ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori
personală.

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa
credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite
pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la
începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu,
începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte
civilă;

Prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire
penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori
de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost
respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă
reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas
definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în
judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea
executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. În acest
caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă,
se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia
autorităţii de lucru judecat.

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere; Prescripţia
este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta
este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în întârziere a debitorului este condiţionată de

introducerea cererii de chemare în judecată în termen de 6 luni de la data când a operat punerea în
întârziere pentru a nu da posibilitatea creditorului să abuzeze de acest caz ori doar sa-l şicaneze pe
debitor, fără a avea intenţia de a-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este
socotită neavenită.

Efectele întreruperii prescripţiei. Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza
de întrerupere.După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia
curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare,
noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de
admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.
 DREPT CIVIL

Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite,
prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a
creanţei rămase neacoperite.

Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este vorba de o
prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune. Aceasta, întrucât atât dreptul, la
acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea executorie sunt elemente sau forme ale dreptul
material la acţiune, iar nu ale unui drept procesual la acţiune.

Beneficiul întreruperii prescripţiei. Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul
întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de
cazul în care prin lege se dispune altfel.

Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea,
efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului
recunoaşterii.

Întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în
privinţa amândurora.

10. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate
cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.

În doctrină s-a arătat că prin cauze temeinic justificate trebuie să se înţeleagă doar acele împrejurări
care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este deci vorba de piedici relative,
iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de
piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar
nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului
dreptului la acţiune.

În alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece
cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune
problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi
deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa). Domeniul repunerii în termenul de
prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.

Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat, repunerea în termen nu
poate fi dispusă din oficiu, ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.

Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie facută în termen de 30 de zile,
socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au
justificat depăşirea termenului de prescripţie. Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile,
însă credem că, termenul de 30 de zile este un termen de prescripţie şi nu unul de decădere fiind supus,
prin urmare, regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt
termen de prescripţie.
 DREPT CIVIL

Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522 NCC, repunerea în termen este judiciară,
iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic)
termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta dă posibilitate organului de jurisdicţie sa treacă la
judecarea pe fond a cauzei.

Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de
împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.

11. Notiunea, caracterele juridice si inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice

1.Definitie

Capacitatea civila poate fi definita ca acea parte a capacitatii juridice a persoanei care consta in
capacitatea de a avea si de a-si exercita drepturile civile si de a avea si a-si asuma obligatii civile,prin
incheierea de acte juridice.

Spre deosebire de acesta capacitate de ramura,in doctrina capacitatea civila este privita ca o
capacitatea generala ale carei regului se aplica in toate ramurile dreptului cu unele
particularitati.Potrivit acestei opinii persoana fizica are capacitate de folosinta si de exercitiu,care
impreuna alcatuiesc capacitatea civila in inteles de capacitate in societate si nu de capacitate de drept
civil,.

Pentru a veni in sustinerea primei opinii se pot invoca mai multe argumente:

Un argument de consecventa logico-juridica consta in aceea ca din moment ce se admite autonomia

diferitelor ramuri de drept trebuie sa se admita si consecintele care decurg de aici,adica sub aspectul
examinat recunosterea capacitatii specifice fiecarei ramuri de drept.

Argumentul bazat pe deosebirile dintre capacitatea civila si capacitatea in alte ramuri de drept privesc
structura capacitatii,inceputul,continutul si incetarea acestuia.

Argumentul bazat pe determinarea intelesului rolului dreptului civil de drept comun fata de alte ramuri
de drept invecinate inseamna imprumutul de catre alte ramuri de drept ,de la dreptul civil,de notiuni
ori solutii,dar numai in masura in care,in acele ramuri de drept asemenea elemente lipsesc.Capacitatea
de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si obligatii. In doctrina au fost propuse mai multe
definitii, care, in afara de faptul ca, prin diferite formulari, evidentiaza trasatura capacitatii de folosinta
de a fi parte a capacitatii civile a persoanei fizice, nu aduc alte elemente suplimentare.

Intelegem sa reproducem definitia conform careia capacitatea de folosinta a persoanei fizice este acea
parte a capacitatii civile care consta in aptitudinea omului de a avea drepturi si obligatii
civile.(Gh.Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.a XI-a,
revazuta si adaugita de M.Nicolae si p.Trusca, Ed.Universul Juridic, Bucuresti,2007, pag.310.)

Rezulta ca din aceasta definitie ca raportul dintre capacitatea de folosinta si capacitatea civila este
raportul dintre parte si intreg.

Daca ne raportam la celalalt component al capacitatii civile – capacitatea de exercitiu – capacitatea de

folosinta constituie premisa acesteia din urma. Afirmatia trebuie inteleasa in sensul ca persoana nu ar
putea avea capacitate de exercitiu daca nu ar avea capacitatea de folosinta.
 DREPT CIVIL

2.Caractere juridice

Capacitatea de folosinta a persoanei fizice are sase caractere juridice:

- legalitatea;

- generalitatea;

- inalienabilitatea;

- intangibilitatea;

- egalitatea;

- universalitatea.

Prin legalitatea capacitatii de folosinta persoanei fizice intelegem faptul ca acest caracter consta in
insusirea acestei capacitati de a nu fi reglementata decat prin lege. Legea este cea care reglementeaza
toate aspectele referitoare la aceasta capacitate (instituire, inceput, continut, incetare), manifestarea
vointei individuale fiind exclusa in acest domeniu.Recunoasterea sau instituirea capacitatii de folosinta
a persoanei fizice este realizata , de lege lata, inprincipal, de catre:

- „Capacitatea civila este recunoscuta tututor persoanelor”;

- ”Persoana fizica are capacitate de folosinta, si, in afara de cazurile prevazute de lege,
capacitatea de exercitiu”

Cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au
obligatii prevazute de acestea. Legalitatea –exprima ideea dpa care aceasta capacitate este creatia
legiuitorului,vointa individuala neputand avea nici un rol in privinta recunosterii
capacitatii,determinarii inceputului acesteia,a continutului sau modurilor de incetare etc.

Generalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este acel caracter care consta in faptul ca, prin
capacitatea de folosinta a persoanei fizice, se exprima aptitudinea generala abstracta a omului de a
avea toate drepturile si obligatiile civile.Generalitatea se exprima prin aceea ca suntem in prezenta
unei aptitudini abstracte a oricarei persoane particupante la raporturi de drept civil,ea nefiind niciodata
concretizata ca aptitudinea unei persoane determiante.

Este o vocatie pe care o are fiecare persoana fizica si pe care acesta si-o va valorifica in mod specific,
prin intermediul capacitatii sale de exercitiu. Dupa cum s-a precizat in literatura de specialitate,”in
ultima analiza, capacitatea de folosinta prefigureaza, potential, toate drepturile subiective pe care le
poate dobandi o persoana fizica. Ea nu se confunda cu aceste drepturi ci exprima numai aptitudinea
generala, abstracta, de a le dobandi”. Capacitatea de folosinta este capacitatea de a avea drepturi si
obligatii.

Inalienabilitatea capacitatii de folosinta este un caracter juridic conform caruia “nimeni nu poate
renunta, nici in tot, nici in parte, la capacitatea de folosinta.” Prin acest caracter se intelege insusirea
capacitatii de folosinta a persoanei de a nu putea forma obiect de renuntare, in tot sau in parte, si nici
obiect de instrainare. In explicarea acestui caracter in doctrina s-a precizat ca “…inerenta calitatii de
fiinta umana, capacitatea de folosinta nu poate constitui obiect al unor acte juridice de renuntare din
partea subiectului de drept caruia ea apartine. Vor fi asadar lovite de nulitate absoluta acele acte
 DREPT CIVIL

juridice prin care un subiect de drept renunta partial sau total, temporara sau definitiv, la capacitatea sa
de folosinta.

Inalienabilitatea-este reglementata de legea civila,in sensul imposibilitatii de a renunta la ea.

Nu trebuie sa confundam insa renuntarea la un anume drept subiectiv concret sau instrainarea unui
astfel de drept, operatii pe deplin posibile, cu renuntarea la insasi aptitudinea generala de a dobandi
acel drept sau de a-si asuma o obligatie, aceasta din urma renuntare fiind de naturaa aduce atingere
insasi calitatii de subiect de drept, fiind deci interzisa de lege…”

Daca renuntarea partiala la capacitatea de folosinta nu este permisa, afor-tiori nu este admisa
renuntarea totala, care ar echivala cu o adevarata “moarte civila” a fiintei umane.Inalienabilitatea
impiedica nu numai renuntarile, totale sau partiale, la capacitatea de folosinta dar si orice instrainare a
acesteia.

Prin intangibilitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice se intelege caracteristica acesteia

trasatura acesteia de a nu i se putea aduce limitari,ingradiri decat prin texte exprese de lege.
Intangibilitatea-exprima ideea ca nimeni nu poate fi lipsit sau ingradit de acesra capacitate,decat in
cazurile si conditiile stabilite de lege.

“Nimeni nu poate fi ingradit in capacitatea de folosinta(…) decat in cazurile si conditiile

prevazute de lege.” Respectarea acestei insusiri a capacitatii de folosinta a persoanei fizice este
asigurata atat prin mijloace de drept civil, cat de drept penal. Rezulta ca din prevederea citata ca prin
lege capacitatea de folosinta a persoanei poate fi doar limitata, iar nu suprimata, intrucat lipsa acesteia
ar echivala cu lipsa calitatii de subiect de drept civil.

Egalitatea capacitatii de folosinta a persoanei fizice este o consecinta a egalitatii persoanelor in fata
legii civile.Pe planul capacitatii de folosinta a persoanei fizice, acest principiu se exprima tocmai in
“egalitatea” acesteia.”Sexul , rasa, nationalitate, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o
inraurire asupra capacitatii”. Apoi in Pactul international privind drepturile civile si politice ale
omului: Statele partii la prezentul pact se angajeaza sa asigure dreptul egal al barbatilor si al
femeilor,de a se bucura de toate drepturile civile si politice enuntate in prezentul pact”. De asemenea
in Pact se prevede: “Toate persoanele sunt egale in fata legii si au, fara discriminare, dreptul la o
ocrotire egala din partea legii, in aceasta privinta, legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa
garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari in special de rasa,
culoare, sex,limba,religie, opinie publica, sau orice alta opinie, origine nationala sau sociala, avere,
nastere sau intemeiata pe orice alta imprejurare.”Si respectarea acestui caracter este asigurata atat prin
mijloace de drept civil, cat si de drept penal.

In Conventia cu privire la drepturile copilului: “Statele parti se angajeaza sa respecte si sa garanteze

drepturile stabilite in prezenta conventie a tuturor copiilor din jurisdictia lor, indiferent de rasa,
culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau alta opinie, de nationalitate, apartenenta etnica sau
originea sociala, de situatia materiala, incapcitatea fizica, de statutul la nastere sau de statutul dobandit
al copilului ori al parintilor sau al reprezentantilor legali al acestora.”Deasemenea acest caracter se
reglementeaza si prin Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale care spune: “Execitarea drepturilor si libertatilor recunoscute de prezenta conventie
trebuie sa fie asigurata fara nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala,
avere, nastere, sau orice alta situatie.”
 DREPT CIVIL

Universalitatea este un caracter care consta in insusirea capacitatii de folosinta a persoanei de a fi

recunoscuta, atribuita, tuturor oamenilor. Capacitatea civila este recunoscuta tuturor persoanelor,
respectiv: “Nimeni nu poate fi lipsit de capacitatea de folosinta…”dar si in Pactul international privind
drepturile civile si politice ale omului in art.1care spune ca: “Orice om are dreptul de a i se recunoaste
pretutindeni personalitatea juridica”.Deci, daca persoanei fizice i se pot stabili anumite limite sau
ingradiri ale capacitatii de folosinta prin dispozitii legale exprese, ea nu poate fi lipsita, total de aceasta
capacitate, care exprima, in esenta, calitatea de subiect de drept civil.

3.Inceputul capacitatii de folosinta

Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei fizice – ca regula - este marcat de momentul nasterii
persoanei.Aceasta este enuntata de Codul civil:”Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea
persoanei…”

Deci, ca regula, data nasterii este inceputul capacitatii de folosinta a eprsoanei fizice.

Pana la nastere copilul nu are o individualitate distincta ci este doar o parte a sistemului biologic al
mamei.Embrionul sau fetusul nu au o existenta autonoma, nu sunt fiinte umane desavarsite si ca
urmare, nu au personalitate juridica.

Data nasterii este dovedita prin actul de stare civila care este certificatul de nastere si care cuprinde o
rubrica speciala in acest scop (an, luna, zi ) si care constituie , in general, mijlocul de proba al acestui
fapt generator de stare civila si care se infaptuieste “in termen”.Acesta este eliberat in conditiile legii.

De la aceasta regula exista si o exceptie potrivit caruia “drepturile copilului nu sunt recunoscute de la
conceptiune, insa numai daca el se naste viu.”

Nu intreaga capacitate de folosinta ii este recunoscuta copilului de la data conceptiei, ci numai

aptitudinea de a dobandi drepturi. Este vorba de o capacitate anticipata de folosinta; ea este provizorie.
Este normal ca acesta capacitate sa nu fie plenara deoarece viata intrauterina nu presupune o
personalitate completa: ea urca pana la momentul conceptiei, preexistenta nasterii.Aceasta presupune o
consacrare a venerabilei maxime infas conceptus pro nato habetur, quaties de commodis ejus agitur
(copilul este considerat nascut ori de cate ori este vorba de drepturile sale).

Cu privire la capacitatea succesorala: “Pentru a succede trebuie neaparat ca persoanace succede sa

existe in momentul deschiderii succesiunii. Copilul conceput se considera ca exista.Copilul nascut
mort este considerat ca nu exista.”Astfel legiuitorul considerand ca copilul care nu este conceput este
incapabil de a succede, el admite (per a contrario) ca el este conceput inaintea mortii autorului sau
(deci dace el este postum) va putea totusi sa-l mosteneasca.

Solutia este echitabila caci altfel ar insemna ca in situatia in care tatal copilului ar deceda inaintea
nasterii copilului sau, acesta sa nu se poata bucura de mostenire urmand la succesiune celelalte rude
mai indepartate.

Daca insa copilul se naste viu si moare imediat, el il mosteneste pe tatal sau si va transmite
succesorilor in drept toata mostenirea, in alte cuvinte, copilului ii este suficient sa fie conceput in
momentul donatiei sau sa fie conceput la data decesului testatorului pentru a fi capabil sa primeasca
prin acte intre vii si, respectiv, prin testament. Or, copilul este conceput si
 DREPT CIVIL

la stabilirea momentului conceptiei, respectiv a momentului de la care se considera ca persoana

exista”timpul cuprins intre a treia suta si a o suta optzecea zi dinaintea nasterii copilului este timpul
legal al conceptiunii. El se socoteste de la zi la zi”.

Aceasta ultima dispozitie face sa existe doua prezumtii legale si anume aceea ca prezumtia celei mai
lungi gestatii (300 zile) si a celei mai scurte gestatii (180 zile).Aceasta este prezumtia impotriva careia
nu este permisa dovada contrara. Astfel nu este permis sa se dovedeasca imprejurarea conceptiei
copilului intr-o perioada situata dincolo de limita de 300 de zile inainte de nasterea sa si nici la o data
mai putin de 180 de zile fata de momentul nasterii.

Cealalta prezumtie este aceea ca era posibila conceperea copilului in oricare din zilele intervalului
cuprins intre a 300-a si a 180-a zi inainte de nasterea acestuia.Natura acestei prezumtii este
controversata in literatura de spacialitate. Opinia majoritara este ca aceasta este o prezumtie relativa
astfel ca este permis sa se probeze ca faptul conceptiei a avut loc intr-o anumita perioada a intervalului
de 121 de zile prevazut de lege.Practica judicira este in acelasi sens.

Capacitatea de folosinta a copilului conceput, care se bazeaza pe o fictiune(copilul nu exista ,ci este
considerat ca exista), mai poarta denumirea de capacitate de folosinta anticipata. In doctrina exista insa
controversa in aceasta privinta. Pentru unii autori regula infas conceptus are semnificatia ca, inca de la
conceptia sa, copilul va avea o personalitate conditionala pe care nasterea nu face decat sa o confirme,
ceea ce corespunde teoriei capacitatii de folosinta anticipata. Alti autori sustin insa, ca personalitatea
nu va fi atribuita decat dupa nastere iar regula in discutie o va face sa coboare in mod fictiv pana la
data conceptiei, pentru a proteja astefel interesele minorului. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de
retroactivitatea capacitatii de folosinta a copilului conceput.

Pentru aceasta exceptie de la regula conform careia capacitatea de folosinta a persoanei fizice incepe
de la nastere sa fie operanta trebuiesc indeplinite, cumulativ, doua conditii:

- sa fie vorba despre drepturile copilului iar nu despre obligatiile sale civile;

- copilul sa se nasca viu, legea nu cera ca copilul sa fie si viabil.

Daca in timpul sarcinii mamei,sotul acesteia decedeaza, in lipsa perevederii care ia in considerare, ca
subiect de drept, si pe copilul nenascut dar conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea
tatalui sau, ceea ce ar crea o grava injustitie.

Aplicatiile practice ale regulii infans conceptus sunt reglementate de C.civ. in materie de liberalitati :
“Este capabil de a primi prin donatie intre vii oricine este conceput in momentul donatiunii.Este
capabil a primi prin testament oricine este conceput la epoca mortii testatorului.”

Prima conditie – aceea in care este vorba de dobandirea de catre copil a unor drepturi si nu de
asumarea unor obligatii – a antrenat unele controverse deoarece atunci cand ar fi vorba despre
culegerea unei mosteniri s-ar incalca principiul caracterului universal al trensmiterii succesorale
legale, o mostenire cuprinde o universalitate de bunuri, de drepturi si obligatii; ori copilul sau copilui
numai conceput ar trebui sa primeasca nu numai drepturi, dar si obligatii din acesta universalitate,
adica activ cat si pasiv.(Gheorghe Beleiu – Drept civil Roman, Edit.Universul Juridic, Bucuresti,
2007.p.294) Aceasta aparenta contradictie se rezolva avand in vedere urmatoarele: a) copilul
dobandeste dreptul iar nu obligatia de a mosteni; b) Acceptarea mostenirii cuvenite unui minor,
indiferent de varsta, va fi socotita intotdeauna ca fiind facuta sub beneficiu de inventa.
 DREPT CIVIL

Asta inseamna ca o astfel de acceptare il pune la adapost pe copil de a raspunde pentru pasivul
succesiunii dincolo de limitele activului; dupa cum se pune in termeni consacrati, raspunderea sa va fi
intre vires herditas. Astfel, mostenitorul ( copil nascut sau doar conceput) fie va primi bunuri si
drepturi in cazul in care valoarea activului intrece valoarea pasivului (datoriilor), fie ca nu va primi
nimic daca valoarea pasivului depaseste valoarea activului. In nici un caz copilul nu-si va asuma nici o
obligatie de care sa raspunda cu propriul patrimoniu.

In cea de a doua conditie in care copilul trebuie sa se nasca viu, inseamna ca este suficient ca el sa
traiasca si numai cateva clipe. Copilul este considerat ca s-a nascut viu daca a respirat macar o data.
Respiratia dupa nastere este criteriul vietii extrauterine. Proba acestui fapt se face prin dovada aerului
in plamani – proba docimaziei, dar si prin alte probe medico-legale. Aceasta conditie presupune ca
un copil nascut mort ( adica era deja mort inauntrul mamei sale sau care a murit la nastere) nu a
dobandit niciodata capacitate de folosinta anticipata, in cazul in care copilul a murit imediat dupa
nastere se vor intocmi doua acte de stare civila: actul de nastere si actul de deces.

Se poate observa usor ca aceasta capacitate de folosinta se bazeaza pe retroactivitatea efectelor

nasterii; ea are semnificatia unei conditii rezolutorii. Eficacitatea dobandirii capacitatii de folosinta
este subordonata evenimentului nasterii vii.

Spre deosebire de alte legislatii(exemplu cea franceza) legea noastra nu cere si conditia viabilitatii
copilului. In mod exceptional pot fi considerati apti de a dobandi drepturi copiii neconceputi inca, dar
pe care un cuplu spera sa-I aiba; este vorba despre contractul de asigurare pe viata in profitul copiilor
ce se vor naste. Odata cu taierea cordonului ombilical, pe scena juridica apare un nou individ. Copilul,
pana atunci pars viscerum, devine o persoana distincta intr-un fel vietile noastre sunt “rupte” in doua:
viata intrauterina si cea atmosferica.

Fiecare om dobandeste prin nasterea sa capacitatea de folosinta; orice om venind in acesta lume
devine subiect de drept; are personalitate juridica. Aceasta functioneaza atat in sensul unei excluderi,
cat si in sensul unei extensii a obtinerii capacitatii de folosinta, in adevar, nasterea nu este intotdeauna
in acest sens o conditie suficienta, mai este necesar ca copilul sa se nasca viu, obtinerea capacitatii de
folosinta fiind exclusa, iar invers, nasterea nu este intotdeauna necesara pentru dobandirea capacitatii
de folosinta, cel putin partiala si conditionata; este cazul copilului conceputale carui drepturi vor fi
consolidate in momentul in care el se naste viu.

Motive de ordine publica impun ca aparitia unei noi persoane sa fie adusa imediat la cunostinta
statului si a publicului.De aici deriva obligatia de declarare a nasterii la primaria in circumscriptia
careia a vut loc evenimentul pentru ca aceasta, prin serviciul public comunitar, sa intocmeasca actul de
nastere care va fi primul act de stare civila al noului individ; sau, cum s-a spus, este titlul dat persoanei
la intrarea sa in viata. El are la baza”certificatul constatator al nasteri” care este eliberat de unitatea
sanitara in care a avut loc nasterea si in care se consemneaza locul, anul, luna, ziua, sexul, ora si
minutul in care s-a produs nasterea. Aceste date se trec in actul de nastere al copilului, respectiv in
registrul de stare civila (mai putin ora si minutul).

In situatia in care copilul nascut viu a decedat fara ca nasterea sa fi fost inregistrata, se va inregistra
mai intai nasterea si numai dupa aceea decesul, in situatia in care copilul s-a nascut mort se intocmeste
numai actul de nastere(si nu se completeaza rubricile privind prenumele si cetatenia),iar la rubrica din
care rezulta ca s-a nascut un copil se inscrie cuvantul mort.Aceste doua imprejurari au mare
importanta in materie de succesiune si de aceea persoanele interesate sa demonstreze contrariul pot
 DREPT CIVIL

utiliza toate mijloacele de proba (expertizele in primul rand),in cazul copilului nascut mort nu este
admis a I se stabili maternitatea sau paternitatea; el nu poate fi recunoscut.(Ovidiu Ungureanu, Calina
Jugastru-Drept civil.Persoanele, Editura Hamangiu, Bucuresti 2007pag.68)

“Capacitatea de folosinta incepe de la nasterea persoanei …”. Această data a nasterii, se dovedeşte cu
actul de stare civilă care este “certificatul de nastere.

Termenul pentru declararea si inregistrarea nasterii copilului nascut viu si viabil este de 15 zile de la
data nasterii. Orice declarare a nasterii care a depasit 15 zile este considerata tardiva. Daca
declararea s-a facut dupa 15 zile, dar inainte de a se implini termenul de un an, inregistrarea nasterii se
poate face, dar numai cu aprobarea primarului, in ipoteza in care declararea tardiva a nasterii se face
dupa termenul dupa un an, intocmirea actului de nastere se poate face numai in temeiul unei hotarari
judecatoresti definitive si irevocabile.

Pentru copilul nascut mort nasterea trebuie declarata si inregistrata in termen de 3 zile, iar pentru
copilul nascut viu si decedat inauntrul celor 15 zile, in 24 de ore de la data decesului.

Pierderea unui fetus inaintea nu obliga la o declaratie la serviciul de stare civila; in acest sens
embrionii si fetusii nu exista din punct de vedere juridic. Au obligatia de a face declaratia de nastere
parintii(socotim ca aceasta obligatie revine in primul rand tatalui), iar daca acestia nu o pot face,
aceasta obligatie revine atunci medicului sau personalului din unitatea sanitara, rudelor, vecinilor care
au luat la cunostinta de nastere.

Pentru ca exceptia sa-si gaseasca aplicare, este nevoie sa fie intrunite, cumulativ, doua conditii:

- sa fie vorba de drepturile copilului, iar nu de obligatii pentru acesta;

- copilul sa se nasca viu; legea noastra nu pretinde ca copilul sa fie si viabil.

Cand este vorba de drepturile in favoarea copilului – decurge din insasi natura exceptiei, de a fi o
masura de favoare pentru copilul conceput, dar nenascut inca. Daca in timpul sarcinii mamei, sotul
acesteia decedeaza, in lipsa prevederii care ia in considerare, ca subiect de drept, si pe copilul nenascut
sau conceput, acesta ar fi trebuit sa fie exclus de la mostenirea tatalui sau, ceea ce ar crea o grava
injustitie.

De aici rezulta ca regula priveste aptitudinea de a avea atatea drepturi cat si obligatii civile, capacitatea
de folosinta anticipata avand un continut mai restrans, referindu-se doar la drepturile civile.

Prima conditie este intrunita nu numai atunci cand este vorba de dobandirea, de catre copilul
conceput, a uni drept subiectiv civil determinat, ci si atunci cand el este chemat la o succesiune
intreaga sau fractiune dintr-o mostenire, cu toate ca aceasta inseamna atat activ cat si pasiv succesoral.
Aceasta solutie se intemeiaza pe doua considerente de drept:

- copilul dobandeste dreptul,iar nu obligatia de a mosteni;

- acceptarea mostenirii cuvenite unui minor, indiferent de varsta…va fi socotita totdeauna ca

fiind facuta sub beneficiu de inventar”;ori acceptarea sub beneficiu de inventar prezinta avantajul,
printre altele, ca exclude raspunderea pentru pasiv dincolo de limitele activului.

In legatura cu cea de a doua conditie – copilul sa se nasca viu- trebuie sa stim ca legea romana in
vigoare nu cere si conditia viabilitatii.
 DREPT CIVIL

12.Declararea judecatoreasca a mortii

1.Cazul general si cazuri speciale

Scopul principal al declarării judecatoresti a mortii persoanei fizice constă în apărarea drepturilor şi
lucrurilor acesteia, deoarece lipsa îndelungată şi necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru
acestea. Totodată survin consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru
acele persoane care se află la întreţinerea ei.

Codul civil reglementeaza conditiile, consecintele si anularea declararii judecatoresti a mortii , cu

privire la cazul general si cazurile speciale de declarare a mortii unei persoane.

Cazul general este stipulat in Codul civil, conform caruia:

"(1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi
declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel
puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă.

(2) Dacă data primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu
exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele
informaţii sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului
calendaristic."

Asadar, pentru declararea judecatoreasca a mortii, legea cere indeplinirea unei conditii esentiale,
respectiv, ca de la data ultimilor informatii sau indicii din care rezultă că persoana era în viaţă să fi
trecut cel puţin 2 ani. Expirarea termenului de cel puţin 2 ani din ziua primirii ultimilor ştiri este o
condiţie, în lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată moarta pe baza hotararii judecatoresti.
Dacă se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de doi ani de zile începe să curgă din
acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor informaţii despre dispărut,
termenul pentru declararea disparitiei va începe să curgă din prima zi a lunii următoare celei în care au
fost primite ultimele informaţii despre dispărut, iar în cazul imposibilităţii de a determina această luna,
de la sfarsitul anului calendaristic.

Art 50 din Codul civil prevede cazurile speciale de declarare a mortii persoanei fizice. Potrivit textului
invocat:

(1)Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori
aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce
îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data
împrejurării în care a avut loc dispariţia.

(2)Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt
aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 49 alin. (2).

(3)Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea
poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la
dispariţie.

Din conţinutul art. 50 citat rezultă că trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii pentru a se putea
declara moartea persoanei dispărute, şi anume:
 DREPT CIVIL

1) persoana să fie dispărută într-o împrejurare excepţională care îndreptăţeşte a se presupune decesul,
precum: fapte de război, accidente de cale ferată, naufragiu si altele asemănătoare (accident aviatic,
cutremur, inundaţie, revoluţie)

2) de la data împrejurării dispariţiei persoanei să fi trecut cel puţin sase luni.

Împrejurarea excepţională şi data ei, fiind chestiuni de fapt, pot fi probate cu orice mijloc de probă.

2.Data prezumata a mortii

Textul legal care reglementează declararea judecătorească a morţii persoanei, este art. 52 din Codul
civil ce prevede:

„(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a
stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort
a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima
oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1) şi (2),
dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest
caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare."

Din enunţarea, de mai sus, a dispoziţiilor legale referitoare la data morţii persoanei fizice rezultă că
legiuitorul a avut în vedere, ipoteza dispărutului, a cărui moarte nu poate fi constatată direct, fiind
necesară declararea judecătorească a morţii; este ipoteza morţii declarate pe cale judecătorească.

Este important de reţinut că, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este aceeaşi, si
anume data morţii. Această dată este înscrisă în actul de stare civilă care este actul de deces, pe baza şi
în conformitate cu care se eliberează certificatul de deces. În aceste acte de stare civilă, o rubrică
specială este destinată tocmai datei morţii: an, lună, zi.

Pentru completarea rubricii decesului in actul de stare civila, în ipoteza morţii declarate judecătoreşte,
se va folosi hotărârea judecătoreasca declarativa de moarte, rămasa definitiva şi irevocabila, în sensul
că data morţii, din această hotărâre, este trecută în rubrica corespunzătoare din actul de stare civilă.

Condiţia de fond necesară pentru declararea dispariţiei este ca de la data ultimilor ştiri din care rezultă
că persoana era în viaţă să fi trecut cel putin doi ani. Ea rezultă, cu claritate, din redactarea art. 49 alin
(1)din Codul civil: „În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă,
aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate,
dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era
în viaţă."
În înţelegerea acestei condiţii este necesar de subliniat că, nu orice lipsă de la domiciliul persoanei,
prin ea însăşi, justifică, automat, trecerea la declararea judecătorească a dispariţiei, ci e necesar să fie
vorba de o lipsă calificată de la domiciliu sub dublu aspect: pe de o parte, ea trebuie să aibă o durată
minimă de doi ani şi, pe de altă parte, această lipsă să determine incertitudine asupra existenţei în viaţă
a persoanei.

Data ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă. Art. 49 alin. (2) prevede că termenul de
doi ani se calculează de la data ultimilor ştiri din care rezultă că era în viaţă.
 DREPT CIVIL

Ca o concluzie, termenul de doi ani se calculează, după caz, de la: 1) data stabilită prin probe ca fiind
ziua ultimilor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă; 2) ultima zi a lunii ori 3) ultima zi a anului
calendaristic în care se plasează ştirile din care rezultă că persoana era în viaţă.

Data morţii (an, luna, zi) este un element pe care hotărârea declarativă de moarte trebuie să-l cuprindă,
adică este obligatoriu.

De reţinut că data morţii, aşa cum trebuie stabilită în hotărârea declarativă de moarte, nu trebuie
confundată cu nici una din datele următoare: 1) data ultimilor ştiri; 2) data împrejurării care se
îndreptăţeşte a se presupune decesul; 3) data pronunţării hotărârii declarative a morţii;

Rectificarea datei morţii este reglementată de art.52 alin. final astfel: „Instanţa judecătorească poate
rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin. (1)şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca
persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin
hotărârea de rectificare."

Ţinând seama că suntem pe terenul morţii prezumate, e greu de spus că o dată sau alta a morţii este
adevărată. În realitate, rectificarea datei morţii va interveni atunci când se dovedeşte că acea dată este
inexactă, existând mai multe motive pentru a crede că este mai apropiată de adevăr o altă dată.

După rectificarea datei morţii, toate efectele care se leagă de hotărârea declarativă de moarte se vor
raporta la noua dată a morţii.

Efectele hotărârii judecatoresti de declarare a mortii sunt următoarele:

-persoana fizică va fi considerată moartă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii

judecătoreşti;

-data morţii - cu efect retroactiv - va fi data stabilită de instanţă, în conformitate cu regulile mai sus
enunţate. Efectele acestei hotărâri judecătoreşti sunt în principiu similare cu cele ale morţii fizic
constatate, insa există o serie de particularităţi:

1)deşi succesiunea se deschide teoretic la data morţii stabilite de instanţă, termenul de opţiune
succesorală curge şi implicit dreptul de opţiune succesorală se poate exercita de la data rămânerii
definitive şi irevocabile a sentinţei.

2)copiii născuţi de soţia dispărutului în perioada dispariţiei (când soţul mamei era prezumat a fi şi în
viaţă şi tată al copilului rezultat din căsătorie) poate pierde statutul de copil din căsătorie dacă data
morţii (şi implicit data încetării) căsătoriei se situează în afara timpului legal al concepţiei copilului.
Sub aspect procedural, după rămânerea definitivă şi irevocabilă, hotărârea judecătorească se comunică
serviciului de stare civilă pentru a fi înscrisă în registrul de stare civilă. Intocmirea actului de deces se
face la cererea persoanei interesate sau din oficiu.

Certificatul de deces se va elibera conform art. 42 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civila. Din textele legale menţionate rezultă că eliberarea certificatului de deces nu este facultativă ci
obligatorie, prin urmare funcţionarul public nu are abilitarea legală să sugereze părţii interesate să
prezinte notarului doar hotărârea judecătorească declarativă de moarte cu motivarea că ar fi suficientă
deoarece dovada morţii (chiar dacă moartea este un fapt juridic) se face cu acte de stare civilă cu a
căror întocmire este însărcinat ofiţerul stării civile competent.
 DREPT CIVIL

3.Anularea hotararii de declarare a mortii

Hotărârea declarativă de moarte produce aceleaşi efecte juridice, in principiu, ca şi moartea fizic
constatată: încetarea capacitaţii de folosinţă a persoanei fizice.

Cu referire la acest efect, art. 52 alin. 1 din Codul civil prevede că: „Cel declarat mort este socotit că a
încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii."

Este de observat că deşi constitutivă, hotărârea declarativă de moarte produce efect retroactiv (ex
tunc), iar nu numai pentru viitor (ex nunc), în sensul că persoana dispărută este socotită că a murit pe
data stabilită în hotărâre ca fiind a morţii, care, prin ipoteză, este anterioară datei pronunţării hotărârii
şi rămânerii ei definitive şi irevocabile, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de moarte.

Hotărârea declarativă de moarte produce efectul său de a constata de la ce dată a încetat capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice, nu numai in dreptul civil, ci şi în alte ramuri de drept.

În dreptul civil, însă, de data morţii sunt legate efecte importante precum deschiderea succesiunii,
stingerea drepturilor viagere. De reţinut că deşi succesiunea se deschide pe data morţii, astfel cum a
fost stabilită în hotărârea judecătorească, prescripţia dreptului de opţiune succesorală (de şase luni)
începe să curgă doar de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii.

Reglementând anularea hotararii judecatoresti de declarare a mortii, art. 54 din Codul civil dispune:
„(1) Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat
moartea.

(2)Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate
acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie
că persoana declarată moartă este în viaţă."

Cauza anularii hotărârii declarative de moarte este, aşa cum rezultă din art. 54 alin. 1, una singură:
persoana declarată moartă este în viaţă.

În doctrină s-a precizat, întemeiat, că tot anularea hotărârii declarative de moarte va interveni şi în
ipoteza în care, după data hotărârii declarative de moarte, se constată că există o înregistrare a morţii
persoanei, pe baza morţii fizic constatate. Soluţia se impune pentru identitate de raţiune.

Procedura anulării presupune intentarea unei acţiuni în anulare, care poate fi formulată de orice
persoană interesată şi, cum e firesc, în primul rând de cel declarat mort; prezenţa sa în viaţă este mai
puternică decât prezumţia stabilită prin hotărârea declarativă de moarte.

Efectul esenţial, nepatrimonial, este acela că încetarea capacitaţii de folosinţă este înlăturată.

Aspectul patrimonial, cel mai important, este cel prevăzut de alin. 2 al art. 54: „Cel care a fost declarat
mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar
dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu
oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară,
se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în
viaţă."
 DREPT CIVIL

Pentru materia succesiunilor, in cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte dacă
persoana declarată moartă este în viaţă, firesc ar fi ca această hotărâre să fie comunicată din oficiu atât
camerei notarilor publici de la ultimul domiciliu al fostului defunct cât şi registrului naţional de
evidenţă a opţiunilor succesorale pentru a se face menţiuni corespunzătoare la înregistrările efectuate,
în caz contrar notarii putând fi puşi în situaţia de a dezbate procedura succesorală a unei persoane
aflate în viaţă, dacă succesibilii acesteia sunt de rea-credinţă.

Dacă anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte ar interveni posterior dezbaterii procedurii
succesorle notariale, singura soluţie care ar restabili patrimonial raporturile dintre părţi este aceea a
anulării de către instanţa judecătorească a certificatului de moştenitor. Aceeaşi soluţie, a anulării
hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, se impune şi în cazul în care s-ar constata ulterior că
există o înregistrare a morţii fizic constatate. Şi în acest caz, anularea certificatului de moştenitor s-ar
putea cere dacă data decesului fizic ar fi avut consecinţe asupra capacităţii succesibililor, a vocaţiei
acestora de a moşteni, asupra componenţei masei succesorale.

13. Lipsa capacităţii de exerciţiu

În conformitate cu art. 43 alin. (1) din actualul Cod civil, nu au capacitate de exerciţiu: minorul care nu
a împlinit vârsta de 14 ani şi interzisul judecătoresc.

În concretizarea prevederilor art. 43 alin. (1) şi alin. (2) din noul Cod civil, articolul 143 din Codul
civil în vigoare, menţionează faptul că „tutorele are îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele
juridice, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani". De asemenea, art. 502 alin. (1) din
acelaşi act normativ, stabileşte că „drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului
sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui, dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod
corespunzător".

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 483 din Codul civil, mai sus menţionat, astfel potrivit alin. (1)
„autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi
bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi". Aceasta este exercitată de către părinţi
numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil
la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate [potrivit art. 482
alin. (2).]. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile ultimului alineat al articolului menţionat anterior potrivit
căruia „ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori".

În ceea ce priveşte durata autorităţii părinteşti, art. 484 din actualul Codul civil, stabileşte că,
autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de
exerciţiu.

O precizare importantă: considerăm că, aşa cum statuează şi, art. 485 din noul Cod civil, copilul
datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.

O altă remarcă este aceea că „regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani
se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune
altfel" - art. 171 din noul Cod civil. Aşadar, interzisul judecătoresc este reprezentat de tutore.

În fine arătăm că, lipsa capacităţii de exerciţiu încetează:

 DREPT CIVIL

- pentru minor, prin împlinirea vârstei de paisprezece ani, când dobândeşte capacitate de
exerciţiu restrânsă sau prin decesul minorului;

- în cazul interzisului judecătoresc, prin ridicarea interdicţiei sau prin moartea acestuia. Trebuie
precizat faptul că, incapacitatea acestor persoane fizice poate înceta, atât la moartea constatată fizic,
cât şi la declararea judecătorească a morţii, când încetează însăşi calitatea de subiect de drept civil.

14.Capacitatea de exercitiu restransa a persoanei fizice

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este recunoscută minorului între 14 şi 18 ani, considerat de legiuitor
a avea discernământul în curs de formare.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu este aptitudinea minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani de a
dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile, prin
încheierea, personal, a anumitor acte juridice civile.

Textul, de principiu, care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă, este cel al art. 41 din noul
nostru Cod civil, conform căruia minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani are capacitate de
exerciţiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu
autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul
încheierii actului, - alin. (2).

Articolul 41 din Codul civil actual, în ultimul alineat [în acest alineat se stabileşte că: „minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl
prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data
încheierii lor"] prevede expres şi actele care pot fi făcute de către minor singur. Astfel, în ceea ce
priveşte actele de conservare şi actele de administrare condiţia este să nu îl prejudicieze, iar referitor la
actele de dispoziţie acestea trebuie să fie de mică valoare, să aibă caracter curent şi să se execute la
data încheierii lor, condiţii care sunt cumulative.

Continutul capacitatii de exercitiu restrans

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, adică de trecere de la lipsa capacităţii
de exerciţiu la deplina capacitate de exerciţiu.

În conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse intră două categorii de acte juridice civile, şi anume:

-acte juridice pe care minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani le încheie valabil personal şi sigur,
fără vreo încuviinţare prealabilă;

-acte juridice civile pe care acest minor le încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a
ocrotitorului legal.

Sfarsitul capacitatii de exercitiu restrans

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează când survine una din următoarele situaţii:
 DREPT CIVIL

-când minorul împlineşte vârsta de 18 ani şi dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină;

-când persoana fizică cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pusă sub interdicţie. Un minor între
14 şi 18ani pus sub interdicţie judecătorească îşi pierde capacitatea de exerciţiu restrânsă, devenind
incapabil;

-prin moartea minorului, când încetează calitatea de subiect de drept;

-un caz special de încetare a capacităţii de exerciţiu restrânsă este şi situaţia minorului căsătorit, care
potrivit art. 39 alin. (1) din noul Cod civil, minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de
exerciţiu, dar şi;

-situaţia în care minorului între 16 şi 18 ani îi este recunoscută, pentru motive temeinice şi cu
îndeplinirea anumitor condiţii, de către instanţa de tutelă capacitatea de exerciţiu deplină.

15. Capacitatea deplina de exercitiu a persoanelor fizice

Reglementarea legala

Reguli juridice referitoare la capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice sunt cuprinse în mai
multe dispoziţii ale noului Cod civil, dintre care evocăm art. 37; art. 38 alin. (1) şi alin. (2); art. 39, art.
40 şi art. 272 alin. (1). În acest sens, a se vedea şi situaţia minorului căsătorit, art. 39 din acelaşi act
normativ.

Definitia capacitatii de exercitiu depline

În legislaţia civilă română, capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, principiul, iar lipsa
capacităţii de exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţia de la regulă.

Definiţia legală a capacităţii de exerciţiu este dată de dispoziţiile art. 37 din Codul civil actual, care
prevăd că, aceasta este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. În ceea ce ne
priveşte, definim capacitatea deplină de exerciţiu ca fiind, aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita
drepturile subiective civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile prin încheierea personal şi singur a
tuturor actelor juridice civile îngăduite de lege.

Dobandirea capacitatii de exercitiu depline

Începutul capacităţii de exerciţiu, este dată de dispoziţiile art. 38 alin. (1) din actualul Cod civil, în
temeiul căreia, capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră. Conform
alin. (2) din acelaşi articol, persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Articolul 272 din noul Cod civil, stabileşte că, căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit
vârsta de 18 ani. Iar art. 39 din acelaşi act normativ, arată şi o excepţie, în care se statuează că, minorul
dobândeşte, prin căsătorie, capacitate deplină de exerciţiu.

O reglementare nouă, preluată din legislaţia franceză, este capacitatea de exerciţiu anticipată. În acest
sens, art. 40 din actualul Cod civil, precizează că „pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate
recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop,
vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de
familie". Observăm aşadar faptul că, pentru a putea fi invocată capacitatea de exerciţiu anticipată este
 DREPT CIVIL

necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor motive temeinice; o vârstă a
minorului de minim 16 ani; ascultarea părinţilor sau a tutorelui; iar, dacă este cazul, avizul consiliului
de familie [potrivit art. 124 alin. (19) din noul Cod civil „Consiliul de familie se poate constitui pentru
a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la
persoana şi bunurile minorului". Consiliul de familie este compus dintr-un număr de trei membri,
instanţa de tutelă numind şi doi supleanţi. Instanţa de tutelă va numi membri ai consiliului de familie
cu prioritate, din rândul rudelor sau afinilor minorului. În lipsă de rude sau afini, pot fi numite ca
membri ai consiliului de familie şi alte persoane care au avut relaţii personale cu familia minorului sau
care au manifestat interes pentru situaţia minorului. Nu pot face parte din consiliul de familie tutorele
sau soţul şi soţia împreună., conform, art. 125 alin. (1-4) din noul Cod civil].

Capacitatea de exerciţiu deplină se mai dobândeşte prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti, dacă
persoana în cauză este majoră.

Continutul capacitatii depline de exercitiu

Acest conţinut al capacităţii civile de exerciţiu depline rezultă din aptitudinea generală şi abstractă a
celui în cauză de a încheia, personal şi singur, toate actele juridice prin care dobândeşte sau exercită
drepturi subiective civile ori îşi asumă sau execută obligaţii civile, cu excepţia actelor juridice care
sunt oprite de lege.

Incetarea capacitatii de exercitiu depline

Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină poate înceta definitiv sau
temporar, astfel:

- o dată cu încetarea capacităţii civile de folosinţă, adică prin moartea persoanei fizice;

-prin punerea sub interdicţie judecătorească a persoanei fizice;

-prin anularea căsătoriei, înainte ca soţul să fi împlinit vârsta de 18 ani, dacă acesta a fost de rea-
credinţă la încheierea căsătoriei.

Potrivit art. 304 alin. (1) din noul Cod civil, soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei,
declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

Rezultă, deci, că faţă de soţul de bună-credinţă, efectele nulităţii sau anulării căsătoriei se produc
numai pentru viitor, ca şi în cazul încetării căsătoriei prin moarte sau desfacerii prin divorţ, astfel că
nulitatea sau anularea căsătoriei nu are nici o influenţă asupra capacităţii de exerciţiu deplină,
dobândită prin căsătorie, dacă soţul a fost de bună-credinţă [prin raportare la alin. (2) al art. 39 din
noul Cod civil].

Pe lângă acestea noul Cod civil prevede şi un caz de acoperire a nulităţii ori anulării căsătoriei. Astfel,
potrivit art. 294 [art. 294 din noul Cod civil reglementează lipsa vârstei matrimoniale. Alin. (1)
precizează că „Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate
absolută"] dar şi 303 alin. (3) din noul Cod civil, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp ori
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă
soţia a născut ori a rămas însărcinată.
 DREPT CIVIL

Sanctiunea nerespectarii regulilor referitoare la capacitatea de exercitiu deplina a

persoanei fizice

Noul nostru Cod civil stabileşte în articolul 44 alin. (1) că „actele făcute de persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41
alin. (3) şi la art. 43 alin. (3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de tutelă,
atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu".

Conform teoriei nulităţii, nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de anumite persoane, numai într-
un anumit termen şi ea poate fi acoperită prin confirmarea actului. sfera persoanelor care pot să ceară
anularea actului sunt [7, p. 151]:

-incapabilul personal şi singur, atunci când incapacitatea sa a încetat sau în timpul incapacităţii sale de
către persoanele însărcinate a-l reprezenta;

-în apărare, cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cel cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate
invoca singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate sau din
punerea sub interdicţie judecătorească [art. 22 alin. (2) din noul Cod civil];

-reprezentantul legal, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani [art. 46 alin. (2) din noul Cod civil];

-ocrotitorul legal (adică părintele sau tutorele)-atunci când minorul cu capacitate restrânsă se opune la
anularea actului-cu singura condiţie ca introducerea acţiunii să fie în interesul minorului;

-procurorul [ art. 45 alin. (1) C. proc. civ. si art. 46 alin. (3) din noul Cod civil]

În acest text, se stipulează o excepţie de la prevederile art. 42 Cod proc. civ. [potrivit art. 42din Cod
proc. civ. „persoanele care nu au capacitatea drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt
reprezentate....".], în care, legiuitorul a prevăzut posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă să poată invoca singur, pe cale de excepţie (în apărare)
anulabilitatea actului, în cazurile menţionate anterior.

16. Capacitatea de folosință a persoanei juridice

Definiție

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice : aptitudinea generală şi abstractă a persoanei juridice

de a avea drepturi şi obligaţii care se circumscriu scopului avut în vedere la infiinţarea ei. Este
inalienabilă.

Inalienabilitatea capacității de folosință exprimă ideea că aceasta nu poate fi înstrăinată nici total, nici
parțial.

Caracteristici

a) legalitate – însușirea acesteia de a fi instruita numai de lege;

b) inalienabilitate - capacitatea de folosință a persoanei juridice nu poate fi înstrainata sau cedata,

nu se poate renunța la ea, nici în totalitate nici în parte;
 DREPT CIVIL

c) intangibilitate – însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngradiri decat în cazurile și

condițiile stabilite de lege;

d) generalitate - însusirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea

drepturi si obligații civile;

e) specialitate – însușirea acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de drept

civil de a avea acele drepturi si obligații civile care se circumscriu principiilor specialității capacității
de folosință a persoanei juridice.

Începutul capacității de folosință

Persoanele juridice înregistrate dobândesc capacitatea de folosință de la data înregistrării

(înmatriculării), indiferent de modul lor de înființare.

-: ”Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care le sunt aplicabile
reglementează această înregistrare sau înscriere.”

-: ”Persoanele juridice care sunt supuse înregistrarii au capacitatea de a avea drepturi si obligații de la
data înregistrării lor.”

Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosință în funcție de înființarea

care li se aplică de la:

1) data actului de dispoziție care le înființează;

2) data recunoașterii actului de înființare;

3) data autorizării înființării;

4) data îndeplinirii altei cerințe pe care legea o prevede, dupa caz.

Începutul capacității de folosință pe categorii de persoane juridice:

a) de la data înregistrării la organul de stat competent, pentru:

-asociațiile de locatari;

-reprezentanțele societăților comerciale și organizatțiilor economice străine care funcționează în

România;

- organizațiile cooperației meșteșugărești;

- organizațiile cooperației de consum și de credit.

b) de la data înscrierii în registrul special destinat, ținut de instanta judecătoreasca, pentru:

- asociațiile și fundațiile fără scop patrimonial;

- societățile agricole.
 DREPT CIVIL

c) de la data înmatriculării în registrul comerțului, pentru:

- regii autonome;

- societăți comerciale.

d) de la data actului de dispoziție care le înființează, începe capacitatea de folosință a persoanelor

juridice de stat: organele de stat ale puterii, instituții de stat si unități administrativ-teritoriale.

e) de la data rămânerii definitive a hotărârii judecatorești de admitere a înregistrării, începe

capacitatea de folosință a persoanelor juridice care sunt partide politice si organizații obștești.

f) de la data recunoașterii, de catre Guvern, a înființării începe capacitatea de folosință a

persoanelor juridice care sunt camere de comerț si industrie.

Capacitatea de folosință restrânsă

Codul civil prevede excepţie de la regulile de mai sus, precizând:

,,Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data
îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitatea chiar de la data
actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a

oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana
juridică să ia fiinţă în mod valabil."

Această capacitate de folosinţă restrânsă (anticipată) rezultă din însăşi scopurile în vederea cărora
aceasta se înfiinţează spre a îngădui persoanei juridice să dobândească drepturile şi să-şi asume
obligaţiile cerute pentru a lua fiinţă în mod valabil.

Conținutul capacității de folosință

Capacitatea de folosinţă cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile care corespund scopului stabilit
de lege, act de înfiinţare sau satut. Conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi disociat în două laturi:

- latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale
şi personal nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale;
- latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligaţii civile patrimoniale şi
nepatrimoniale.

În mod concret, conţinutul capacităţii de folosinţă se sabileşte prin actul de înfiinţare (lege, act
constitutiv, contract, statut) şi este subordonat scopului persoanei juridice înscris în actul de înfiinţare.
Scopul persoanei determină conţinutul capacităţii de folosinţă, scop stabilit prin lege, act de înfiinţare,
statut pentru categorii de persoane juridice sau pentru fiecare persoană juridică.
 DREPT CIVIL

Principiul specialității capacității de folosință

– „Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege,
actul de infiintare sau statut."

Dimensiunile capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sunt determinate de scopul pentru care
aceasta a fost înfiinţată. Deoarece scopul diferă de la o persoană juridică la alta, rezultă că nici
capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, aceasta diferind după
specialitatea fiecăreia. Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este limitată, în temeiul
specialităţii acestei capacităţi. Astfel aceasta cuprinde în sfera sa aptitudinea generală de a avea toate
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, care servesc la realizarea scopului pentru care a fost creată.

Din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice decurge o altă caracteristică a
acesteia, anume diversitatea, prin contrast cu unicitatea şi egalitarismul, existente sub acest aspect între
persoanele fizice.

Pentru societăţile comerciale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă înseamnă, de pe o parte,

că potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1 al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, capacitatea de
folosinţă se limitează la actele de comerţ şi că prin legi speciale, capacitatea unor forme de societăţi
comerciale este restrânsă şi mai mult, comparativ cu alte forme, iar pe de altă parte, că fiecare
societatea comercială poate efectua numai acte juridice care servesc realizării obiectului de activitate
propriu, prevăzut de actul constitutiv.

În condiţiile economico-socile actuale, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei

juridice este exprimat şi concretizat în actul de înfiinţare ori în statutul persoanei juridice prin
stabilirea scopului şi a obiectului de activitate. Pe lângă obiectul de activitate principal se înscriu în
actele de

înfiinţare şi diferite activităţi complementare, secundare, după cum unele societăţi comerciale se
înscriu în actele de înfiinţare două sau mai multe obiecte de activitate complet distincte.

Încetarea capacității de folosință

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei acesteia, care, în
conformitate cu Codul civil, se poate realiza prin trei modalităţi juridice: comasare, divizare sau
dizolvare

Sancțiuni

Nerespectarea normelor legale privitoare la capacitatea de folosinţă a persoanei juridice poate avea loc
în două forme, astfel:

- încheierea actului juridic în lipsa capacităţii de folosinţă. Încheierea unui act juridic civil de către un
element component al structurii organizatorice a persoanei juridice sau de către o unitate care se
 DREPT CIVIL

găseşte în faza dobândirii personalităţii sau a lichidării, va atrage nulitatea absolută a actului juridic
civil;

- încheierea actului juridic civil cu încălcarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice se sancţionează, de asemenea cu nulitatea absolută.

17.Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice

Definiție

Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-și exercita
drepturile civile și a-și îndeplini obligațiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele sale
de conducere.

”Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele
juridice făcute de organele persoanei juridice sunt actele persoanei juridice însăși.”

Caracteristici

Persoanele juridice, prin însăşi natura lor, nu pot încheia acte juridice, în mod direct, ci acţionează
prin intermediul unor „organe" de conducere, care pot fi unipersonale (alcătuite dintr-o singură
persoană fizică), sau colegiale (alcătuite dintr-un număr de persoane fizice, cum este prezidiul
Academiei).

Voinţa persoanei fizice, care este organ de conducere, se manifestă în vederea realizării scopului
persoanei juridice respective şi deci este considerată a fi voinţa acestei persoane juridice; actele pe care
le încheie organul de conducere sunt actele persoanei juridice înseşi.

Organul de conducere nu este un reprezentant al persoanei juridice respec¬tive, ci o parte integrantă

a acesteia. De aceea actele încheiate de organul de conducere obligă însăşi persoana juridică, aşa cum
faptul ilicit săvârşit de organul de conducere obligă, de asemenea, persoana juridică, dacă au fost
săvârşite ( prilejul exercitării funcţiei lor. Bineînţeles, faptele ilicite atrag şi răspunderea per¬sonală a
celui care le-a săvârşit, care va răspunde, atât faţă de cel prejudiciat, cât şi faţă de persoana juridică.
(De cele mai multe ori, însă, cel prejudiciat acţionează persoana juridică, deoarece valorile
patrimoniale însemnate ele acesteia îi oferă o mai mare şansă decât persoana fizică, de a obţine
acoperirea integrală a prejudiciului încercat).

Începutul capacității de exercițiu

În ceea ce privește începutul capacității de exercițiu a persoanei juridice s-au formulat doua opinii:
 DREPT CIVIL

-una potrivit căreia capacitatea de exercițiu se dobândește odată cu capacitatea de folosință;

-alta potrivit căreia capacitatea de exercițiu se dobândește numai odată cu desemnarea organelor de
conducere a persoanei juridice (moment de regulă ulterior dobândirii capacității de folosință).

Pentru că însăși legea nu distinge, „persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de
înființare” , prin interpretare gramaticală se ajunge la concluzia că începutul capacității de exercițiu
este marcat de înființarea ei; dar interpretarea logică obligă adăugarea că realizarea ei efectivă în
practică este condiționată de desemnarea persoanelor investite cu atribuții de organe de conducere.

Încetarea capacității de exercițiu

Încetarea capacității de exercițiu a persoanei juridice este marcată de încetarea capacității de

folosință, adică de încetarea ființei persoanei juridice însăși.

Acest moment însă nu trebuie confundat cu:

-încetarea unei persoanei fizice de a fi organ de conducere a persoanei juridice (vacantă postului
respectiv), capacitatea de exercițiu a persoanei juridice va continua ți pe durata etapei tranzitorii pînă
la numirea altei persoanefizice în funcția respectivă;

-nici cu momentul declanșării procedurii de lichidare a persoanei juridice; capacitatea de exercițiu a

persoanei juridice subzistă până la ultimul act de lichidare (astfel chiar realizarea activului – vânzarea
bunurilor din patrimoniul persoanei juridice și acoperirea pasivului – plata datoriilor existente nu ar fi
posibile dacă ar înceta capacitatea de folosință la declanșarea procedurii de lichidare).

Sancțiuni

Nerespectarea regulilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice atrage sancțiunea

nulității actului juridic civil; această nulitate este virtuală, relativă.