Sunteți pe pagina 1din 4

Maria Iacob, PIPP-ID, anul I - grupa 711

Realizați o comparație între teoriile lui J. Piaget, L. Vîgotski și J. Bruner cu privire la


dezvoltarea cognitivă. Evidențiați implicațiile educaționale ale fiecărei teorii.

Jean Piaget a considerat inteligenţa ca fiind o caracteristică generală a fiinţelor vii o


capacitate de adaptare la mediu şi la modificările acestuia. Inteligenţa se dezvoltă în etape bine
definite (stadiile dezvoltării intelectuale) care sunt identice la toţi indivizii. În fiecare stadiu,
copilul învaţă noi forme de comportament şi îşi dezvoltă gândirea. Fiecare stadiu este
caracterizat de capacităţi cognitive diferite ceea ce îi permite să înveţe şi noi forme de
comportament.
Perioadele dezvoltării intelectuale descrise de Piaget sunt următoarele:
1. Inteligenta senzorio-motorie (0-2 ani) - copiii îşi organizează scheme de acţiune
reflexe, ca suptul, lovitul şi apucatul. Acest stadiu corespunde dezvoltării şi coordonării
capacităţilor senzoriale şi motorii ale copilului.
2. Gândirea preoperaţională (2-7/8 ani) – copiii învaţă să gândească, folosind
simboluri şi reprezentări, dar gândirea este ilogica şi nesistematizată. Pentru a ajunge la o
operaţie mintală (acţiune interiorizată, reversibilă, structurată) copilul trebuie să poată să
exprime o realitate semnificată (obiect, persoană, situaţie, etc.) cu ajutorul unui substitut
evocator (semnificantul:cuvânt, desen, imagine mintală).
3. Operaţii concrete (7/8-11/12 ani) – copiii dezvoltă abilitatea de a gândi sistematizat,
dar numai atunci când se referă la obiecte şi activităţi concrete. Operaţiile mintale rămân
dependente şi limitate de conţinutul pe care îl pot prelucra (materialul concret).
4. Operaţii formale (11/12-15/16 ani) – se dezvoltă abilitatea de a gândi sistematizat la
un nivel abstract şi ipotetic. Dacă până acum, drumul cunoaşterii ducea obligatoriu de la real la
posibil, acum posibilul devine categoria supraordonată.
O programă care se bazează pe teoria piagetiană pune accentul pe o filozofie
educațională centrată pe copil. Metodele de predare cu care majoritatea copiilor din școală sunt
familiarizați-expuneri, demonstrații, prezentări audio-video și instrucția programată -nu
corespund în general ideilor lui Piaget cu privire la achiziționarea de noi cunoștințe. Piaget a
subliniat importantă învățării prin descoperire la nivelul școlii. Inteligență se dezvoltă prin
procesele de asimilare și acomodare; prin urmare, experiențele ar trebui planificate, de așa
natură încât să faciliteze procesele de asimilare și acomodare. Copiii au nevoie să exploreze, să
manipuleze, să experimenteze, să adreseze întrebări și să caute singuri răspunsurile.
În acest context rolul profesorului devine acela de facilitator al învățării în funcție de
nivelul cognitiv prezent al elevului, și de punctele slabe și tari ale acestuia. Instrucția, în
consecință ar trebui individualizată pe cât posibil, iar elevii ar trebui să aibă posibilitatea de a
comunica unul cu celălalt, de a discuta și dezbate problemele oferite spre rezolvare
Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget are implicații importante. Cea mai evidentă e
acea instrucțiune care trebuie adaptată nivelelor de dezvoltare ale elevilor. De exemplu, devine
lipsit de sens să predai geografia unor elevi de clasă I, cărora le lipsesc noțiuni de bază cum ar
fi de țară, stat sau oraș. Predarea algebrei la clasa a III-a este inutilă, deoarece materia solicită

1
Maria Iacob, PIPP-ID, anul I - grupa 711

abilități de operare cu noțiuni abstracte pe care elevii nu le posedă în acest stadiu operațional
concret.
Aplicând concepțiile lui Piaget în ceea ce privește instruirea înseamnă ca în mod
constant să utilizezi demonstrații concrete și reprezentări practice ale ideilor. Elevilor ar trebui
să le fie permis să facă experimente cu materiale pentru a le permite să se acomodeze cu noile
înțelegeri și să descopere ei înșiși informațiile. Învățarea prin descoperire este una din
modalitățile în care principiile lui Piaget pot fi fost puse în practică în instruirea din clasă.
Învățarea prin descoperire pune accentul pe participarea activă a elevilor la învățarea
principiilor și conceptelor învățării.

Lev S. Vîgotski a trăit în timpul Revoluției Ruse. Acest mediu cultural în schimbare i-
a oferit contextul pentru studiul său asupra dezvoltării proceselor cognitive. Cercetările sale
privind modul cum copiii rezolvau probleme care depășeau nivelul lor curent de dezvoltare l-
au condus pe Vîgotski să dezvolte și să conceptualizeze zona proximei dezvoltări (ZPD).
Zona Proximei Dezvoltări a lui Vîgotski se definește ca “... distanța dintre nivelul de
dezvoltare actual așa cum este determinat de rezolvarea independentă de probleme și nivelul
dezvoltării potențiale așa cum este determinat prin rezolvare de probleme sub îndrumarea
adultului sau în colaborare cu colegi mai capabili”. Pe măsură ce copilul face progrese, zona
devine o arie a dezvoltării actuale înconjurată de o nouă zonă pentru dezvoltări ulterioare. (De
aceea învățarea cooperativă se bazează pe această teorie.)
Vîgotski indică, “În joc, un copil se comportă întotdeauna dincolo de vârsta sa medie,
dincolo de comportamentul său cotidian, în joc este ca și cum ar fi puțin mai înalt decât el
însuși”. Copiii lucrează cu acea zonă a proximei dezvoltări; ei își creează propriile lor concepte.
În timp ce Vîgotski și ZPD pot fi “sinonime” în literatură, este important să notăm teoria
lui Vîgotski privind dezvoltarea cognitivă, care a avut o influență uriașă asupra formării teoriei
ZPD. Mai întâi, Vîgotski credea că dezvoltarea cognitivă se limitează la o anumită întindere la
orice vârstă dată. Apoi, el credea că dezvoltarea cognitivă completă cere interacțiune socială.
Conform lui Vîgotski, copiii și adulții elaborează situații dincolo de înțelegerea lor socială,
astfel participînd proactiv spre o situație dată.
Pentru a înțelege ideile lui Vîgotski despre gândire și limbaj, este importantă înțelegerea
distincției pe care el o face între dezvoltarea naturală și cea culturală. Dezvoltarea culturală se
clădește pe dezvoltarea naturală, genetică, pe măsură ce individul folosește instrumente
culturale și simboluri precum vorbirea și scrisul. Este credința lui Vîgotski că gândirea nu poate
exista fără limbaj.
Vîgotsky și Constructivismul
Pentru a realiza importanța lui Vîgotski la perspectiva constructivistă, trebuie să
înțelegem accentul pe care îl pune Vîgotski pe contextul social în învățare, și mai departe să
înțelegem faptul că el găsește limbajul, gândirea și cultura inseparabile. Teoriile lui Vîgotski
asupra învățării și dezvoltării pot fi grupate în patru idei majore fiecare interconectată și
construită pe cealaltă:

2
Maria Iacob, PIPP-ID, anul I - grupa 711

1. Copiii construiesc cunoașterea. Vîgotski credea că învățarea este mai mult decât
reflectare. El a subscris la situația activă de învățare în care copiii construiesc cunoștințe, creând
reprezentări individuale.
2. Învățarea poate conduce – se poate situa înaintea dezvoltării. ZPD este definită
de Vîgotski ca zona dintre nivelul performanței independente și nivelul performanței asistate.
3. Dezvoltarea nu poate fi separată de contextul său social. În timp ce Vîgotski
credea că instruirea culturală influențează învățarea umană, el credea de asemenea că ZPD se
schimbă pe măsură ce invidul este capabil să învețe concepte și abilități mai complexe.
4. Limbajul joacă un rol central în dezvoltarea mentală. Conform lui Vîgotski,
limbajul este un mecanism pentru gândire. Prin cultură individului și moștenirea imaginilor
culturale, limbajul este mijlocul de exprimare a ceea ce este învățat și înțeles.
Ce implicații au acestea pentru instruire?
Profesorul nu ar trebui doar să simplifice conținutul pentru a-l face mai ușor pentru cel
ce învață, ci în schimb, să faciliteze și să încurajeze elevul să-și extindă cunoașterea dincolo de
cele curente și comune, spre necunoscut; să încurajeze un nivel superior de înțelegere.
(Instruirea este furnizare de informații; învățarea este crearea de cunostere, iar numai cel ce
învață poate face aceasta).
Vîgotski a subliniat valoarea instruirii directe, dar cu elevul că persoană care învață
activ. El a recomandat folosirea copiilor mai avansați dintr-o clasă pentru a-i ajuta pe cei mai
puțin avansați. Pentru a ajuta copilul să-și dezvolte propria sa gândire, Vîgotski sfătuia ca el să
aibă dialoguri cu sine însuși. Un copil își creează concepte spontane proprii care apoi se
confruntă cu cele științifice de la școală. Aceasta creează o ZPD între nivelul său prezent de
înțelegere și nivelul său potențial.

Jerome Seymour Bruner


Dacă Jean Piaget aprecia că dezvoltarea copilului are loc conform unei anumite legităti
căreia trebuie să i se subordoneze invătarea, Jerome S. Bruner susține că învățarea este
dependentă direct de acțiunea educației, că se poate grăbi momentul apariției unei capacități de
asimilare a unor anumite cunoștințe. Principala vocație a psihologului elvețian, aprecia Jerome
S. Bruner, este cea epistemologică, el fiind mai puțin preocupat de procesele care fac posibilă
dezvoltarea. Dintre acestea, instruirea se distinge prin importanță: „În ultima analiză, instruirea
este un efort de ajutare și de modelare a dezvoltării”. Cu toate acestea, adaugă psihologul
american, cercetările lui Jean Piaget, că și ale altora, au condus la concluzii valoroase cu privire
la stadiile dezvoltării ființei umane, chiar dacă dinamica propusă de una sau alta dintre școlile
de psihologie diferă.
Din observațiile făcute, Bruner consideră că există 3 etape în cadrul procesului de
maturizare intelectuală, privite din prisma felului în care copiii pot să-și reprezinte lumea.
Prima etapă e așa-zisa etapă inactivă, în care modul principal prin care copilul ajunge
să-și reprezinte mediul înconjurător este acțiunea. Spre exemplu, un copil învață să meargă pe
bicicletă doar prin intermediul cunoștințelor psihomotorii pe care le posedă. În această fază,
după cum spun Piaget și Bruner, obiectele sunt exclusiv ceea ce face copilul cu ele.

3
Maria Iacob, PIPP-ID, anul I - grupa 711

A doua etapă este cea imagistică. Aici informația este purtată prin intermediul
ilustrării, prin imagini. Copilul e prizonierul propriei sale lumi perceptive: e foarte influențat de
lumini puternice, zgomot, mișcare, cea mai mică trăsătură a mediului îi captează atenția. Acum
se dezvoltă memoria vizuală, însă tot au loc scăpări importante.
Cea de-a treia etapă este cea simbolică, unde acțiunile ce nu necesită gândirea și
înțelegerea bazată pe percepții cedează locul sistemelor de simboluri, de reprezentări. Limbajul
și logica matematică intră în scenă. În această fază, copilul reușește să condenseze întregi
experiențe În formule matematice, sau în propoziții bogate semantic, precum sunt proverbele,
maximele sau cugetările.
Bruner vede copilul parcurgând cronologic aceste 3 faze. Cu toate că cea mai avansată
este cea simbolică, aceasta nu înseamnă că la adulți această etapă le-a suprimat pe celelalte
două, ci este doar predominantă. Există de exemplu, mari artiști la care predomină sistemele de
reprezentare specifice fazei imagistice, sau chirurgi renumiți la care predomină faza inactivă.
Implicațiile cercetărilor lui Bruner la învățarea în școală
Rezultatele atinse de Bruner reflectă faptul că felul în care se schimbă modul de a gândi
al copiilor pe măsură ce cresc ar trebui să afecteze modul în care sunt învățați. Copiii nu sunt
doar tineri adulți în ceea ce privește procesele lor cognitive, ci ei gândesc în moduri de mult
uitate de adulți, fac greșeli greu predictibile de către aceștia. În acest sens, educatorii trebuie să
facă un efort pentru a se pune în locul copilului, de a încerca să gândească cum o face el, lucru
care, odată realizat, este de mare ajutor acestuia.
Teoriile lui Bruner au implicații și în structurarea secvențială a informației de-a lungul
semestrelor. Astfel, învățarea ar trebui să înceapă cu o fază în care să li se prezinte elevilor
obiecte ce au legătură cu materia respectivă. Astfel își vor construi reprezentări specifice fazei
inactive. În continuare, trebuie să li se dezvolte o clarviziune perceptivă, adică educatorul va
reliefa însușiri izbitoare ale obiectelor său evenimentelor prezentate, va folosi din plin imagini
și va pune accentul mai mult pe concret decât pe abstract. Astfel copiii își vor construi o
reprezentare imagistică; și în final, reprezentările concrete și imagistice vor ajuta la trecerea la
următoarea fază, cea verbală.
O secvență de învățare care să conțină experiențe tactile cu obiecte, observații a
însușirilor perceptive a lor, precum și o discuție verbală în final, este metodă ideală de abordare
a copiilor. O concluzie logică ce se trage, e că pentru a putea învață lucruri abstracte și
complexe, copilul trebuie să se rezume pentru început la a-și însuși ceea ce a văzut, a trăit prin
propriile sale experiențe.
Copiii ar trebui lăsați să parcurgă procesul de învățare în propriul lor ritm, și pentru asta
ar trebui să fie lăsați să lucreze individual cât mai mult. Trebuie să li se permită să-și făurească
propriile cunoștințe. Implicația muncii lui Bruner e aceea că pentru a învăța, copiii au nevoie
de momente oportune, de ocazii, producerea acestor oportunități revenind exclusiv
profesorului.