SEMINAR - PEDAGOGIE I, 2012-2013

Maja Bâldea

TEMA:
Necesitatea educației permanente – o cerință imperioasă a societății contemporane. Autoeducația –
formă eficientă de realizare a educației permanente.

TITLU:
EDUCAȚIA PERMANENTĂ DIN PERSPECTIVA CUNOAȘTERII ÎN SENSUL LARG

Educația din prisma pedagogiei contemporane a dobândit un caracter permanent, prin relația
cu contextul contemporan – dinamismul schimbărilor petrecute în evoluția globală, progresul
științelor, multiplicarea și supra-specializarea profesiilor în raport cu creșterea numărului populației,
creșterea duratei vieții și a timpului liber precum și democratizarea vieții sociale [1]. Previziunile despre
creșterea populației estimează că în următorii 30 de ani, 2 din 3 persoane vor trăi în orașe [2].
Multitudinea fațetelor și solicitărilor vieții urbane, combinate cu cantitatea de informație cu care o
persoană se confruntă în prezent, prin prisma dezvoltării rețelelor și tehnologiilor informaționale și
computaționale, este o provocare în sine. Rețeaua globală de informație (world wide web/www) tinde
să înlocuiască formele clasice de suport informațional (ziare, reviste, televiziune) și prezintă un caracter
special, respectiv accesul liber și nemijlocit la informație. Devine astfel evident faptul că formarea unui
individ ca o personalitate complexă și autonomă nu poate fi identificat cu un moment anume din
evoluția vieții acestuia, ci este un proces care se derulează pe parcursul întregii sale vieți.

Necesitatea educației permanente este relevată de două aspecte de bază. Pe de-o parte,
dinamismul unei lumi într-o permanentă și rapidă transformare solicită învățarea de moduri noi de a
face față unor situații noi, educația fiind sinonimă cu adaptarea la un context în continuă schimbare. Pe
de altă parte, schimbările esențiale apărute în tiparele vieții de zi cu zi solicită necesitatea unei
înțelegeri mai bune a lumii ca un întreg și a celorlalți oameni, bazată pe nevoile de înțelegere mutuală
și armonie. Educația permanentă este în acest context atât un scop individual, legat de progresul și
formarea individuală, cât și un scop al societății în ansamblu, în relație cu realizarea progresului social.
Un alt aspect al societății contemporane este acela că ea tinde să fie una a învățării, bazată pe achiziția,
reînnoirea și utilizarea cunoașterii. Această caracteristică ar trebui întărite prin educație, astfel încât
prin educație fiecare individ să fie capabil să strângă, să selecteze, să ordoneze și să gestioneze
informații [3].

Educația permanentă este un concept complex, definit de activități cu caracter educațional

explicit sau nu, ceea ce conduce spre definiții variate. În prezent, conceptul educației permanente
depășește limitele acțiunilor pedagogice explicite, și este definit ca un proces continuu de acumulare
de informații din toate formele de contact și interacțiune cu mediul înconjurător. Astfel, educația
permanentă reprezintă toate formele educației – formală, non-formală și informală.
Din punctul de vedere pedagogic, educația permanentă este o formă de instruire pusă la
dispoziție de organismele centrale de educație sau de diferite organizații sau societăți, care oferă
adulților cursuri de perfecționare sau instruire în anumite domenii. Ea este definită ca un ansamblu de
mijloace pus la dispoziția persoanelor adulte cu scopul de a asigura dezvoltarea deplină a personalității
acestora, pentru a-i putea antrena să se adapteze la contextul aflat în continuă schimbare. Această
direcție educațională reprezintă însă doar o fracțiune din totalul de activități, contacte și interacțiuni
care pot determina formarea individului în sensul extins al educației, cea a educației continue pe tot
parcursul vieții. Acest fapt este justificat de trăsătura umană de educabilitate, și de nevoia în fapt de
educare pe tot parcursul vieții, care studiile actuale o relevă ca o nevoie reală și esențială.

1
 Procesul de educație de-a lungul vieții, depășind sfera educației permanente în sens
pedagogic, din perspectiva studiilor lui Jacques Delors pentru UNESCO, este mult mai vast și este legat
de cunoaștere în sensul larg.
Educația de-a lungul vieții se bazează pe patru tipuri de cunoaștere, care nu pot fi relaționate
strict cu o anumită fază din viața unei persoane sau de o anumită sursă de educație. Aceste tipuri de
cunoaștere sunt în fapt complementare între ele și inter-relaționate, definind un mediu specific de
educație pentru fiecare individ în parte, de-a lungul întregii vieți a acestuia. Ele sunt principii educative
care prin aplicarea însumată pot genera o strategie educativă care poate la rândul ei determina
adaptarea la un context în schimbare și la solicitările unui viitor tot mai complex.
Cele patru tipuri de cunoaștere sunt:

A ÎNVĂȚA SĂ A ÎNVĂȚA SĂ
A ÎNVĂȚA SĂ FACI A ÎNVĂȚA SĂ FII
CUNOȘTI CONVIEȚUIEȘTI

Prima categorie de cunoaștere, cea a învățării în scopul cunoașterii, reprezintă procesul de

stăpânire instrumentelor de învățare. Educația în direcția cunoașterii presupune a învăța cum să înveți
prin dezvoltarea capacităților de concentrare, a abilităților de memorie și a capacității de gândire.
Acest proces de cunoaștere durează întreaga viață și poate fi augmentat de orice tip de experiență
umană. Ea poate fi considerată atât ca un mijloc cât și ca un scop al existenței umane. Cunoașterea
este un mijloc al vieții în sensul în care oamenii trebuie să învețe să înțeleagă mediul în care trăiesc
pentru a putea trăi o viață echilibrată, iar pe de altă parte este un scop al vieții în sensul în care
generează o plăcere specifică prin înțelegere, cunoaștere și descoperire [4].

A doua categorie de cunoaștere, cea de învățare în scopul de a face, de a întreprinde anumite

acțiuni specifice este asociată cu problema formării profesionale, respectiv a felului în care poate fi
adaptată educația astfel încât oamenii să fie echipați corect pentru tipurile de activități necesare în
viitor.
În contextul contemporan asistăm la o transformare a caracterului ocupării forței de muncă, în
sensul trecerii de la activitățile în regim salarial desfășurate în economiile industriale către activități
auto-susținute sau informale. Regimul de lucru salarial dezvoltat prin industriile secolului XX devine
redundant datorită automatizării proceselor de producție, iar calificarea profesională trebuie să
evolueze de la învățarea unor procese manuale către procese intelectuale superioare, inclusiv inovație.
În economiile avansate munca se îndepărtează de practici fizice, dezvoltându-se în schimb
sectorul de servicii. Sectorul serviciilor este o categorie foarte amplă de activități, care poate fi definit
prin faptul că acoperă activitățile care nu sunt nici industriale, nici agricole și care, în ciuda diversității
lor, nu implică nici un produs tangibil. Multe servicii sunt definite în sens primar de faptul că implică
relații interpersonale, în care informația și comunicarea ocupă poziții cheie și în care atât ofertantul cât
și beneficiarul influențează direct calitatea relației dintre ei. Pentru acest sector oamenii trebuie să
aibă calități de comunicare și aptitudini sociale bune, dar și abilități înnăscute precum intuiție, bun
simț sau calități de leader.
Economiile informale care se dezvoltă în țările în curs de dezvoltare generează locuri de muncă
de subzistență, ne-oficiale, în care nu se cere calificare, iar munca depusă se are o relație strictă cu
nevoile locale, determinată direct de acestea. În acest caz o educație formală care poate presupune
costuri ridicate nu are sens, ci mai degrabă educația ar trebui introdusă în dezvoltarea endogenă prin
întărirea potențialului și a spiritului local.
Problematicile comune legate de viitorul educației, atât pentru ariile dezvoltate cât și pentru
cele sărace țin de felul în care oamenii pot fi educați spre a putea genera răspunsuri și atitudini corecte
în fața unor situații incerte, respectiv spre a inova pentru un viitor viabil. Această educație se poate
reduce la a ști să dezvolți inițiative personale. În plus, noile modele de lucru vor face apel la aplicarea
intensivă de informații, cunoștințe și creativitate. În concluzie, noile forme de competență personală
se bazează pe un corp de cunoștințe teoretice și practice, combinate cu dinamism personal și capacități
bune de rezolvare a problemelor, de luare a deciziilor, inovație și abilități de lucru în echipă [5].
1
 A treia categorie de cunoaștere este reprezentată de învățarea în scopul conviețuirii,
relaționată în principal de educația în scopul de a evita conflicte sau de a le rezolva în mod pașnic.
Istoria omenirii este punctată de conflicte, iar frica de violențe este o constantă a vieții contemporane.
Simpla transmitere a principiilor de non-violență în școli nu poate rezolva riscul apariției
conflictelor, deoarece oamenii au o tendință naturală de a întreține prejudecăți față de alte grupuri,
fiind antrenați spre competitivitate prin climatul general de concurență care tinde să transforme
competitivitatea și succesul personal în valori moderne. Situația poate fi îmbunătățită printr-o educație
cu abordări complementare. Pe de-o parte, în primele etape de învățământ (învățământ preșcolar și
general) educația ar trebui să se centreze pe descoperirea altor persoane, a unor persoane noi și
diferite, iar în a doua etapă a educației și pe parcursul vieții ar trebui să fie încurajată participarea în
proiecte comune, participative.
A descoperi alte persoane presupune recunoașterea diversității umane și conștientizarea
similarităților și a interdependențelor între toți oamenii, și ar trebui să fie unul dintre scopurile
principale educației. Acest tip de educație poate fi integrată în câteva discipline existente, precum
geografia umană, limbile străine, istorie, literatură și altele. În plus, atât educația din școală cât și din
familie ar trebui să întărească spiritul de empatie și înțelegerea reacțiilor altor oameni prin exersarea
punctului de vedere al celuilalt, ceea ce ar conduce la aspecte pozitive ale vieții sociale ulterioare.
Astfel, prin exercițiul de a privi lumea prin ochii unor grupuri diferite, etnice sau religioase, se pot evita
unele neînțelegeri care dau naștere la ură și violență în rândul adulților. De asemenea, recunoașterea
drepturilor altor oameni trebuie să fie transmisă prin educație.
Determinarea de obiective comune și lucrul în echipă pentru atingerea acestora tinde să
atenueze și să anuleze apariția unor potențiale conflicte. Se poate genera o nouă formă identitară a
grupului prin scopuri comune, care pune în lumină trăsăturile comune ale celor implicați, în
detrimentul diferențelor. Educația formală ar trebui să introducă în curriculum proiecte de colaborare
între copii la vârste fragede, atât în sport, în activități culturale cât și în activități sociale care au ca scop
îmbunătățirea anumitor condiții din mediul imediat și nu numai (acțiuni umanitare, ajutorarea
bătrânilor sau a persoanelor dezavantajate) [6].

Ultima categorie de cunoaștere, aceea a învățării de a fi, ține de principiul fundamental al

educației în accepțiunea contemporană, respectiv acela că educația ar trebui să contribuie la
dezvoltarea completă a fiecărei persoane, în sensul dezvoltării minții, al corpului, al inteligenței, al
sensibilității, al aprecierii estetice și al spiritualității. Toți oamenii ar trebui să fie echipați din copilărie și
tinerețe cu o educație care să le dezvolte propriul simț critic și propriul mod independent de gândire,
astfel încât să poată hotărî pe cont propriu cele mai bune acțiuni în diferitele circumstanțe ale vieții.
Comisia UNESCO consideră ca ipoteză de bază a învățării următoarea afirmație: “scopul
dezvoltării este împlinirea completă a omului, în toată bogăția personalității sale, în complexitatea
formelor sale de exprimare și în angajamentele sale diverse - ca individ, ca membru al unei familii și al
unei comunități, ca cetățean și producător, inventator de tehnici și visător creativ". Această dezvoltare
umană, care debutează la naștere și se continuă pe tot parcursul vieții, este un proces dialectic bazat
atât pe auto-cunoaștere cât și pe relaționarea cu alte persoane. Astfel, ca un mijloc de formare al
personalității, educația trebuie să fie un proces extrem de individualizare și, în același timp, o
experiență socială interactivă.
Scopul declarat al educației prin raportul UNESCO din 1972 în relație cu învățarea de a f era să
permită oricărei persoane să își rezolve singur problemele, să ia propriile sale decizii și să-și asume
propriile responsabilități. În momentul actual, prin prisma globalizării, contextul s-a schimbat și prin
supra-mediatizare și tehnologizare s-a generat o frică legată de dezumanizarea lumii. În acest context,
educarea copiilor pentru o societate dată nu mai este scopul explicit al educației. Provocarea educației
contemporane este de a asigura tuturor resursele personale și instrumentele intelectuale necesare
pentru a înțelege lumea și pentru a se putea comporta rațional și responsabil. Mai mult decât oricând
înainte, sarcina esențială a educației pare a fi aceea de a se asigura că toți oamenii se bucură de
libertate de gândire, de judecată, de sentimente și de imaginație pentru a-și dezvolta talentele și
pentru a putea păstra controlul asupra vieții lor.
1
 Aceste scopuri declarate nu urmăresc cultivarea unui individualism, ci se bazează pe faptul că
experiența recentă a arătat că ceea ce poate părea un mecanism de apărare cu caracter personal
împotriva unui sistem alienant sau perceput ca fiind ostil, a oferit, de asemenea, cea mai bună
oportunitate spre un progres social. Astfel, diferențele de personalitate, independența, inițiativa
personală sunt cele mai bune garanții ale creativității și inovației. Refuzul de a importa modele high-
tech, raportarea la metode tradiționale de cunoaștere implicite și emanciparea sunt toți agenții unei
dezvoltări endogene, și constituie metode recunoscute de reducere a violenței sau de combatere a
diverselor probleme sociale.
Astfel, într-o lume instabilă în care motoarele dezvoltării sunt inovația economică și socială,
imaginația și creativitatea dețin o poziție privilegiată. Ele reprezintă cele mai clare expresii ale libertății
umane, și pot fi amenințate de instaurarea unei anumite uniformități în comportamentul individual.
Pentru secolul 21 este esențial să existe o gamă cât mai variată de personalități creative și talentate,
care trebuie educate prin cultivarea de oportunități estetice, artistice, științifice, culturale și de
experimentare socială. O educație în acest sens ar trebui să vină în completare și să echilibreze
educația actuală din școli, care a devenit mai degrabă utilitară decât culturală [7].

Este evident că simpla urmare a unui program de învățare pentru adulți nu poate pregăti pe
cineva suficient pentru a face față complexității lumii actuale. Miza educației permanente este mare și
are legătură cu realizarea scopurilor globale ale omenirii în perspectiva unui viitor mai bun, prin
reinventarea idealului democratic, prin crearea și menținerea coeziunii sociale [3].

Referințe:

[1] Constantin Cucoş, Pedagogie, POLIROM Iaşi, 1996

[2] By the Editors. Street-Savvy: Meeting the biggest challenges starts with the city. Scientifc
American, Volume 305; pp. 38-41, 2011.

[3] Jacques Delors (chairman), Learning: The Treasure Whithin, Report to UNESCO of the International
Comission of Education for Twenty-first Century, UNESCO PUBLISHING

[4] http://www.unesco.org/delors/ltoknow.htm

[5] http://www.unesco.org/delors/ltodo.htm

[6] http://www.unesco.org/delors/ltolive.htm

[7] http://www.unesco.org/delors/ltobe.htm