UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ CREDIS

MASTER INTERDISCIPLINAR

DAN BĂLTEANU MIHAELA SIMA

MODIFICĂRILE GLOBALE ALE MEDIULUI

HAZARDE NATURALE ŞI TEHNOLOGICE
ediţia a IV-a

BUCUREŞTI
2007
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ CREDIS
MASTER INTERDISCIPLINAR

DAN BĂLTEANU MIHAELA SIMA

MODIFICĂRILE GLOBALE ALE MEDIULUI

HAZARDE NATURALE ŞI TEHNOLOGICE
ediţia a IV-a

BUCUREŞTI
2007
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Mihai Ielenicz
Prof. univ. dr. Ileana Pătru
Prof. univ. dr. Liliana Zaharia
 CUPRINS

Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .3
1. Ştiinţa Sistemului Terestru Global (STG). Cadrul teoretic şi conceptual . . . . . . . . .5
1.1. Orientări prioritare în cercetarea mediului. Programe globale de cercetare a
modificărilor globale ale mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5

2. Trăsăturile Sistemului Terestru Global . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13

2.1. Elemente dimensionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
2.2. Variabilitatea temporală şi spaţială a surselor de energie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.3. Relieful terestru . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.3.1. Relieful continentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .18
2.3.2. Relieful oceanelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .19
2.4. Atmosfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20
2.4.1. Structură, evoluţie, dinamică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .20
2.4.2. Diferenţierea pe Glob a temperaturii şi a precipitaţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.4.3. Masele de aer şi circulaţia atmosferică globală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
2.4.4. Diferenţierea zonală a climei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .27
2.5. Hidrosfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
2.5.1. Diferenţieri regionale ale resurselor de apă regenerabile . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.6. Biosfera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32
2.7. Tipuri de modificări globale ale mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .34

3. Modificările globale sistemice ale mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36

3.1. Ciclul carbonului şi efectul de seră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
3.2. Schimbările globale ale climei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .42
3.2.1. Încălzirea climei în secolul al XX-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .42
3.2.2. Modificările posibile ale climei în secolul al XXI-lea . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
3.2.3. Modificările climei în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .46
3.3. Ridicarea nivelului Oceanului Planetar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
3.3.1. Consecinţele globale şi regionale ale ridicării nivelului Oceanului Planetar . . . 53
3.4. Intensificarea fenomenului EL NIÑO . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
3.5. Reducerea stratului de ozon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56

4. Modificările globale cumulative ale mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60

4.1. Modificările cuverturii terestre şi ale utilizării terenurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60
4.2. Despăduririle şi efectele acestora asupra mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .63
4.3. Seceta şi deşertificarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
4.4. Reducerea biodiversităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
4.5. Degradarea solurilor şi poluarea mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
4.6. Legături conective şi procese de tip teleconectiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .85

5. Hazarde şi riscuri locale, regionale şi globale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89

5.1. Definirea unor termeni şi clasificarea hazardelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89
5.2. Diferenţieri regionale ale hazardelor naturale şi antropice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .95
5.3. O strategie internaţională pentru reducerea efectelor dezastrelor . . . . . . . . . . . . . . 96

1
 6. Prevenirea şi atenuarea impactului hazardelor asupra societăţii. Aspecte globale . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
6.1. Succesiunea activităţilor de prevenire şi atenuare a efectelor hazardelor asupra
societăţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .100
6.2. Hazarde globale, praguri şi salturi în evoluţia Sistemului Terestru . . . . . . . . . . . .104
6.3. Încălzirea climei şi intensificarea fenomenelor hidrometeorologice . . . . . . . . . . . 108
6.4. Tendinţele actuale ale fenomenelor extreme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112

7. Presiunea umană asupra Terrei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .116

7.1. Relaţiile om-mediu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .116
7.2. Etapele de globalizare ale activităţilor umane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
7.3. Perioada Antropocenă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
7.4. Diferenţieri spaţiale ale modificărilor mediului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .119

8. Dezvoltarea durabilă în context global . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122

8.1. Noţiunea de dezvoltare durabilă. Aspecte interdisciplinare . . . . . . . . . . . . . . . . . .123
8.2. Evaluări cantitative. Niveluri de dezvoltare durabilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .125

Referate şi comunicări ştiinţifice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .129

Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130

2
 INTRODUCERE

Modificările globale ale mediului integrează preocupările a numeroase discipline

ştiinţifice care studiază componentele fizice, chimice, biologice şi umane ale Terrei.
Cercetările în curs de derulare pe plan internaţional sunt structurate în patru programe de
cercetare ample, cu numeroase proiecte interdisciplinare referitoare la geosfere.
Aceste cercetări au conturat un domeniu interdisciplinar nou, „Ştiinţa Sistemului
Terestru”, în care geografia, ca unică ştiinţă care integrează preocupări din domeniul
ştiinţelor naturii şi al celor sociale, are un rol semnificativ. În acest context definiţia
geografiei din cursul inaugural susţinut de Simion Mehedinţi la 3 noiembrie 1900 în
cadrul primei catedre de geografie de la Universitatea din Bucureşti - „Geografia este
ştiinţa evoluţiunii Pământului considerat în relaţiunea reciprocă a celor patru învelişuri
atât din punctul de vedere static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punct de vedere
dinamic (al transformării în timp)” - , este actuală şi în prezent.
Tematica acestui curs universitar referitor la „Modificările Globale ale
Mediului”, prezentat pentru prima dată tot în cadrul Universităţii din Bucureşti, este
inclusă în programele majorităţii universităţilor europene şi ale celor din SUA, Canada şi
Japonia cu scopul de a familiariza studenţii Facultăţilor de Geografie cu problematica
actuală a cercetărilor globale interdisciplinare şi transdisciplinare.
Creşterea populaţiei globului, urbanizarea tot mai accentuată, modificările
cuverturii terestre şi ale utilizării terenurilor, creşterea emisiilor de CO 2 şi de numeroase
substanţe poluante în atmosferă generează transformări de amploare ale Sistemului
Terestru Global, existând riscul de a fi atinse anumite praguri imprevizibile. Modificările
globale ale mediului afectează, la rândul lor, totalitatea activităţilor umane fiind necesare
strategii precise de cunoaştere, de adaptare şi de prevenire a efectelor dăunătoare.
Creşterea totală a temperaturii din 1850 până în 2005 a fost de 0,76 0 C (IPCC,
2007). Fenomenele extreme, cum sunt precipitaţiile abundente şi inundaţiile, ciclonii
tropicali, secetele, valurile de căldură, furtunile de praf, etc., afectează anual milioane de
oameni şi provoacă pagube imense. Practic, în ultimul secol, activităţile umane au
modificat cu precădere toate geosferele şi relaţiile dintre acestea. Simion Mehedinţi
considera, încă din 1909, în cursul său de Antropogeografie, că omul poate să fie
considerat „ca unul din agenţii cei mai activi în modificarea raportului sferelor şi prin
urmare ca unul din factorii geografici de căpetenie”.
Cursul este structurat în opt capitole care sintetizează principalele modificări ale
mediului, metodele utilizate în cercetarea lor, cauzele care le generează şi implicaţiile pe
care acestea le au pentru societate. O atenţie specială se acordă în ultimele patru

3
prelegeri hazardelor locale, regionale şi globale care derivă din aceste modificări şi este
definit conceptul de dezvoltare durabilă. O astfel de dezvoltare bazată pe respectul
pentru drepturile şi şansele generaţiilor viitoare are posibilitatea atenuării consecinţelor
nedorite ale modificărilor globale ale mediului.
Majoritatea hărţilor şi graficelor sunt realizate cu ajutorul datelor sintetizate de
UNEP (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu) pe baza studiilor efectuate de peste
1000 de specialişti din 40 de instituţii de profil. În aceste studii, încadrate în proiectul
internaţional GEO-3, Terra este împărţită în şapte regiuni: Africa, Asia şi Pacific,
Europa, America Latină şi Caraibe, America de Nord, Asia de Vest, Regiunile Polare.
Lucrarea reia sintetic, cu actualizări, unele aspecte din volumul „Modificările
globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor”, publicat în anul
2005 la Editura Coresi.

4
 1. ŞTIINŢA SISTEMULUI TERESTRU GLOBAL (STG).
CADRUL TEORETIC ŞI CONCEPTUAL

OBIECTIVE:
Informaţiile prezentate în capitolele care alcătuiesc această temă familiarizează studenţii cu elementele pe
care le implică Ştiinţa Sistemului Terestru Global (STG), care are ca scop cercetarea interdisciplinară a
modificărilor globale ale mediului, prin intermediul programelor globale de cercetare ale mediului.

1.1. Orientări prioritare în cercetarea mediului. Programe globale de

cercetare a mediului

Sistemul Terestru este într-o continuă transformare, relaţiile dintre geosfere fiind
reflectate în trăsăturile regionale ale mediului şi în dinamica unor circuite planetare, cum
sunt circuitele biogeochimice (mai ales ciclul carbonului), circulaţia termohalină,
circuitele atmosferice etc. Spre exemplu, atmosfera este esenţială pentru existenţa vieţii
şi în acelaşi timp compoziţia ei este modificată profund de biosferă. Ciclul hidrologic
asigură legături complexe între atmosferă, oceanul planetar şi apele continentale. În
acelaşi timp ciclul hidrologic este puternic modificat de schimbările utilizării terenurilor,
de despăduriri şi de deşertificare. Oceanul Planetar are un rol deosebit în modificarea
ciclurilor biogeochimice, între ocean, atmosferă şi criosferă existând legături de tip
conectiv şi teleconectiv. Cele mai complexe interacţiuni se produc în zonele de coastă
unde se înregistrează şi cea mai accentuată presiune antropică asupra mediului.

Modificările globale ale mediului sunt studiate în cadrul următoarelor programe

internaţionale: Programul Internaţional Geosferă-Biosferă; Programul „Dimensiunea
Umană a Modificărilor Globale ale Mediului“; Programul Mondial de Cercetări
Climatice şi DIVERSITAS. Cercetările efectuate în cadrul acestor programe sunt
integrate într-o serie de proiecte comune care sunt reunite în cadrul unui program numit
Parteneriatul pentru Ştiinţa Sistemului Terestru (Earth Science System Partenership,
ESSP).

Programul Internaţional Geosferă-Biosferă. Studiul Modificărilor Globale

(The International Geosphere-Biosphere Programme: A study of Global Change –
IGBP) a fost fondat în anul 1986 de ICSU, România devenind membră începând cu anul
1992.
Obiectivele programului constau în „descrierea şi înţelegerea proceselor
interactive fizice, chimice şi biologice care reglează Sistemul Terestru Global, unicul
mediu favorabil vieţii, modificările care se produc în acest sistem şi nivelul în care
acestea sunt influenţate de activităţile umane“ (IGBP Directory, 2004). Noua structură a
acestui program denumită IGBP II este construită în jurul celor trei componente majore
ale Sistemului Terestru (ocean, uscat terestru şi atmosferă), precum şi la interfaţa dintre
ele (Fig. 1.1.).

5
 Fig. 1.1. Domeniile prioritare de studiu şi tendinţele recente de integrare ale
cercetărilor globale (Global Change Newsletter, 2002).

Activităţile IGBP se concentrează asupra a opt teme majore care sunt studiate în
cadrul unor proiecte interdisciplinare, numite „proiecte nucleu“:

1. „Proiectul Internaţional pentru studiul Chimiei Atmosferei Terestre“

(International Global Atmospheric Chemistry Project – IGAC) studiază relaţia dintre
componentele atmosferice, procesele fizice, chimice şi biologice şi climă. Obiectivele
principale ale proiectului constau în înţelegerea rolului chimiei atmosferice în sistemul
climatic, determinarea efectelor modificărilor în emisiile şi depunerile regionale ale unor
constituenţi atmosferici care controlează climatul global (gaze cu efect de seră, metan şi
oxizi de azot, aerosoli şi nuclei de condensare a norilor, ozon şi alte „gaze urmă“).
Pentru rezolvarea acestor aspecte cercetările se concentrează asupra inventarierii
emisiilor de gaze prin reţele de monitorizare, modelării matematice a unor sisteme
globale şi precizării unor particularităţi ale troposferei şi stratosferei. Studiile asupra
troposferei înalte sunt legate de cele ale proiectului referitor la procesele stratosferice şi
la rolul lor în climă (Stratospheric Processes and their Role in Climate - SPARC) din
cadrul Programului Climatic Mondial (WCRP).
2. Proiectul „Ocean“ este organizat pentru cercetarea interdisciplinară a unor
obiective comune din cadrul proiectelor „Dinamica Globală a Ecosistemelor Oceanice“
(Global Ocean Ecosystem Dymanics - GLOBEC) şi „Proiectul privind biogeochimia
marină integrată şi cercetarea ecosistemelor“ (Integrated Marine Biogeochemistry and
Ecosystem Research - IMBER). Proiectul GLOBEC este unul dintre cele mai vechi
proiecte nucleu IGBP, adoptat în 1995, având ca scop înţelegerea în detaliu a structurii şi
funcţionării ecosistemului oceanic la nivel global, a subsistemelor sale majore şi a
modului în care schimbările ecosistemelor marine vor afecta sistemul terestru global prin
identificarea şi cuantificarea mecanisemelor de răspuns. Proiectul înrudit IMBER a fost
iniţiat în 2001 cu scopul înţelegerii modului în care interacţiunile dintre ciclurile
biogeochimice şi ecosistemele maritime răspund la modificările globale şi modul în care
se reflectă asupra Sistemului Terestru.
3. „Proiectul Internaţional al Uscatului Terestru“ (Global Land Project - GLP)
înglobează cercetările referitoare la interacţiunea dintre societate şi resursele naturale ale
ecosistemelor terestre şi acvatice. Strategia proiectului se axează pe modificarea
relaţiilor om-mediu la scară locală şi regională, deoarece modificările în starea şi

6
funcţionarea ecosistemelor şi activităţilor umane legate de ele tind să aibă efecte majore
la aceste scări. Strategia de cercetare asigură cadrul pentru studii detaliate privind
vulnerabilitatea şi dezvoltarea durabilă a sistemului terestru în diferite regiuni ale lumii.
Proiectul înrudit „Modificarea Utilizării Terenurilor şi a Cuverturii Terestre“ (Land Use
/ Cover Change - LUCC) a completat, în octombrie 2005, cercetarea în cadrul acestui
proiect.
4. „Interacţiunea Uscat-Ocean în Zonele de Coastă“ (Land-Ocean Interactions
in the Coastal Zone - LOICZ) se concentrează asupra fluxurilor de materie şi energie
dintre uscat, mare şi atmosferă, fiind urmărite efectele globale ale ridicării nivelului
Oceanului Planetar. În cadrul acestui proiect se realizează evaluarea, modelarea şi
predicţia modificărilor globale ale zonelor costiere sub presiuni multiple şi ca o parte
integrală a Sistemului Terestru.
În zonele de coastă, care ocupă circa 18% din suprafaţa uscatului terestru, este
concentrată 60% din populaţia Globului şi 2/3 dintre oraşele cu o populaţie de peste 1,6
milioane locuitori. Partea submersă a acestor zone furnizează circa 90% din producţia de
peşte şi importante resurse de petrol şi gaze.
5. „Studiul suprafeţei oceanului şi a atmosferei joase“ (Surface Ocean-Lower
Atmosphere Study - SOLAS) are ca scop înţelegerea interacţiunilor biochimice şi fizice
dintre ocean şi atmosferă şi modul în care acest cuplu este influenţat sau influenţează
modificările globale ale mediului. Cercetările interdisciplinare au început din anul 2001
asupra următoarelor aspecte: interacţiunile biogeochimice dintre ocean şi atmosferă,
procesele de schimb la interfaţa aer-ocean, rolul transportului şi transferului de materie
şi energie în stratele atmosferice şi oceanice de limită, fluxurile de CO 2 şi de alte gaze
active dintre aer şi apa marină.
6. „Studiul integrat al ecosistemelor terestre şi al proceselor atmosferice“
(Integrated Land Ecoystems-Atmosphere Processes Study - iLEAPS). Progresele
ştiinţifice recente au condus la conştientizarea importanţei interconexiunilor dintre
procesele biosferice, compoziţia atmosferei, utilizarea terenurilor şi schimbul de energie
şi apă la nivelul suprafeţei terestre în funcţionarea sistemului climatic. Obiectivele
acestui proiect cuprind înţelegerea modului în care interacţiunea dintre procesele fizice,
chimice şi biologice transferă şi transformă energia şi materia la interfaţa pământ-
atmosferă; determinarea implicaţiilor acestor procese pentru Sistemul Terestru şi
determinarea modului în care activităţile umane sunt influenţate sau infleunţează acest
sistem integrat.
7. „Modificările Globale din Trecut“ (Past Global Changes-PAGES). Acest
proiect urmăreşte evaluarea modificărilor climei din trecut pentru elaborarea unor
modele predictive şi precizarea cauzelor acestor modificări, precum şi aspectele
referitoare la interacţiunile din trecut dintre activităţile umane şi modificările mediului.
8. „Proiectul privind analiza, integrarea şi modelarea la nivel global“ (Global
Analysis, Integration and Modelling - GAIM) a fost înlocuit, în anul 2005, de „Analiza,
integrarea şi modelarea Sistemului Terestru“ (Analysis, Integration and Modelling of
the Earth System - AIMES). În cadrul celor două proiecte se preconizează dezvoltarea
unor serii de modele bazate pe relaţia dintre sistemele biogeochimice, climă şi
perturbaţiile antropogene, precum şi realizarea de experimente virtuale la scară globală
privind modificările trecute, prezente şi viitoare ale Sistemului Terestru. Proiectul se
desfăşoară în colaborare cu grupurile de modelare ale Programului Climatic Mondial
(WCRP) şi ale Programului Internaţional „Dimensiunea Umană a Modificărilor Globale
ale Mediului“ (IHDP).

7
 Corelarea activităţilor complexe din cadrul celor 8 proiecte - nucleu ale
Programului Internaţional Geosferă-Biosferă este asigurată prin existenţa unor baze de
date comune, prin analize globale însoţite de elaborarea unor modele în comun şi prin
dezvoltarea unor iniţiative regionale însoţite de activităţi legate de pregătirea
specialiştilor.

Programul Internaţional „Dimensiunea Umană a Modificărilor Globale ale

Mediului“ (International Human Dimensions Programme of Global Environmental
Change - IHDP) a fost lansat oficial în 1990 şi are ca obiectiv studierea relaţiilor
complexe dintre activităţile umane şi procesele naturale.
Schimbările climatice, reducerea stratului protector de ozon, tendinţa de ridicare
a nivelului Oceanului Planetar, extinderea deşerturilor şi a suprafeţelor despădurite,
intensificarea dezastrelor naturale, reducerea biodiversităţii sunt numai o parte dintre
cele mai importante modificări legate de accentuarea presiunii umane asupra mediului.
Acestea au pătruns din domeniul ştiinţific în sfera politică şi în conştiinţa publică fiind
solicitate politici noi de mediu pentru atenuarea efectelor în adaptarea la modificările
globale ale mediului.
Dimensiunile umane ale modificărilor globale ale mediului cuprind atât cauzele,
cât şi consecinţele acţiunilor individuale şi colective ale oamenilor care determină
modificarea sistemelor fizice şi biologice şi afectează calitatea vieţii şi dezvoltarea
durabilă în diferite părţi ale globului (IHDP Annual Report, 2000).
Principalele probleme care sunt în curs de evaluare în cadrul acestui program
răspund următoarelor întrebări:
- cum contribuie activităţile umane la modificările globale ale mediului?
- de ce sunt întreprinse aceste activităţi?
- cum influenţează modificările globale viaţa oamenilor?
- ce acţiuni pot să fie întreprinse pentru a răspunde acestor modificări, pentru a le
atenua efectele şi pentru a le reduce? (IHDP Briefing Note, April 1999).
Activităţile desfăşurate în cadrul acestui program sunt structurate în patru proiecte
majore: Dimensiunea Instituţională a Modificărilor Globale ale Mediului (Institutional
Dimensions of Global Environmental Change-IDGEC); Modificările Globale ale
Mediului şi Securitatea Umană (Global Environmental and Human Security - GECHS);
Transformările Industriale (Industrial Transformation - IT) şi Modificările Utilizării
Terenurilor şi ale Cuverturii Terestre (Land Use / Cover Change - LUCC) proiect comun
cu IGBP, înlocuit în octombrie 2005 cu Proiectul Terestru Global (Global Land Project
– GLP).
Cercetările din cadrul acestor proiecte contribuie la dezvoltarea unor colaborări
internaţionale interdisciplinare ample şi la formularea unor concluzii utile pentru
fundamentarea ştiinţifică a deciziilor politice legate de numeroase aspecte cum sunt:
resursele alimentare şi foametea, calitatea resurselor de apă, starea de sănătate a
populaţiei.

Programul Mondial de Cercetări Climatice (World Climate Research

Programme - WCRP) a fost iniţiat în 1979 pentru studierea sistemului climatic fizic al
Terrei cu scopul prognozării modificărilor climatice regionale şi globale şi al impactului
activităţilor antropice asupra climatului.
În cadrul programului sunt studiate cantitativ cele patru componente fizice ale
sistemului climatic: atmosfera globală, suprafaţa uscatului, Oceanul Planetar, Criosfera
(calotele glaciare, gheţarii şi învelişul de zăpadă). Datele obţinute din măsurători au

8
permis o mai bună înţelegere a unor procese esenţiale atmosferice hidrologice şi
oceanografice fiind realizate modele operaţionale care permit prognozele pe termen
scurt şi mediu.
S-au făcut studii aprofundate asupra relaţiilor ocean-atmosferă în zonele tropicale
ale Oceanului Pacific fiind precizate particularităţile fenomenului ENSO (El Niño -
Southern Oscillation) şi au fost puse bazele Sistemului global de observare a Oceanului
Planetar.
Proiectul experimental referitor la energia globală şi la circuitul hidrologic
(Global Energy and Water Cycle Experiment - GEWEX) oferă date esenţiale referitoare
la radiaţie, nori, aerosoli, precipitaţii şi temperaturi iar proiectul „Procese Stratosferice şi
rolul lor în climat“ (Stratospheric Processes and Their Role in Climate - SPARC)
integrează studiile asupra mecanismelor modificării temperaturii în stratosferă.
Pentru investigarea oceanelor a fost iniţiat proiectul „Experimentul asupra
Circulaţiei Apelor în Oceanul Planetar“ (World Ocean Circulation Experiment -
WOCE), considerat printre cele mai ample studii asupra relaţiilor ocean / atmosferă.
Un alt proiect cu implicaţii majore pentru modificările climei este „Climatul şi
Criosfera“ (Climate and Criosphere-CliC), care se referă la efectele schimbării climei
asupra covorului sezonier de zăpadă, asupra permafrostului, a gheţarilor continentali şi a
banchizei care la rândul lor exercită influenţe ireversibile asupra climei. Criosfera este în
acelaşi timp un indicator sensibil al tendinţelor de încălzire a climei şi prezintă
interacţiuni globale cu oceanul şi cu atmosfera (WCRP, 2001).
Posibilităţile de predicţie ale schimbărilor climei la diferite scări temporale şi
spaţiale formează obiectul de studiu al proiectului „Variabilitatea şi posibilităţile de
predicţie ale climei“ (Climate Variability and Predictability - CLIVAR). Acest proiect se
concentrează asupra colectării şi analizării datelor referitoare la paleoclima.
O atenţie deosebită se acordă elaborării unor modele globale care permit simulări
ale schimbărilor climei în relaţie cu creşterea conţinutului de dioxid de carbon în
atmosferă bazate pe prelucrarea datelor cu ajutorul unor computere performante.

Programul Internaţional DIVERSITAS a fost înfiinţat în 1991 şi este finanţat

de şase organizaţii ştiinţifice şi culturale internaţionale între care UNESCO şi ICSU
(International Council for Science). Programul are ca obiectiv principal unificarea şi
corelarea diferitelor studii asupra biodiversităţii într-un sistem unitar de cooperare
internatională.
Elementele esenţiale ale programului (Core Programme Elements - CPE)
cuprind: efectele biodiversităţii asupra funcţionării ecosistemelor; originile, menţinerea
şi modificarea biodiversităţii; sistematica, inventarierea şi clasificarea biodiversităţii;
monitorizarea biodiversităţii; conservarea şi restaurarea durabilă a biodiversităţii. Aceste
proiecte cuprind o serie de teme prioritare, semnificative pentru cercetarea
interdisciplinară a mediului: biodiversitatea legată de soluri şi sedimente; biodiversitatea
marină; biodiversitatea microbiană; biodiversitatea apelor continentale; dimensiunea
umană a biodiversităţii; speciile invadatoarea şi efectele lor asupra biodiversităţii;
evaluarea biodiversităţii montane (IGBP Directory 2000-2001).
Anul 2002 a fost declarat „Anul Internaţional al Observării Biodiversităţii“
urmând să fie accentuate legăturile cu organismele politice şi de decizie pentru a sprijini
mai eficient „Convenţia privind Diversitatea Biologică“.
În anul 2003 a fost stabilită o nouă etapă de cercetare bazată pe trei proiecte
nucleu cu obiective distincte.

9
  Proiectul referitor la descoperirea biodiversităţii (bioDiscovery), urmăreşte
evaluarea biodiversităţii pe glob şi dezvoltarea bazei ştiinţifice pentru
monitorizarea biodiversităţii prin înfiinţarea unor observatoare;
 Proiectul privind serviciile ecologice (ecoServices), urmăreşte extinderea
ştiinţei biodiversităţii şi funcţionării ecosistemelor la o scară mai largă,
dezvoltarea unor mijloace efective pentru corelarea modificărilor în structura şi
funcţionarea ecosistemelor, evaluarea răspunsului populaţiei la modificările în
serviciile ecositemelor, precum şi impactul modificărilor biodiversităţii asupra
sănătăţii populaţiei.
 Proiectul referitor la dezvoltarea durabilă a biodiversităţii (bioSustainability),
urmăreşte elaborarea unor reguli pentru a fi folosite de factorii politici şi
decizionali. Obiectivele sale cuprind evaluarea eficienţei măsurilor curente
întreprinse pentru conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii, studiul
factorilor sociali, politici şi economici care determină pierderea biodiversităţii,
studiul interacţiuni dintre populaţie şi biodiversitate în cadrul ecosistemelor
urbane.
În cadrul acestui program internaţional îşi desfăşoară activitatea trei reţele
internaţionale interdisciplinare care se referă la diferite aspecte legate de ecosisteme.
 Evaluarea biodiversităţii montane la nivel global, înfiinţată în 2002, desfăşoară
cercetări pe terenurile accidentate, cu climat extrem şi presiune severă în
utilizarea terenurilor, condiţii care fac ecosistemele montane printre cele mai
vulnerabile de pe glob.
 Studiul biodiversităţii agricole examinează sistemele agricole şi plantaţiile prin
efectuarea de cercetări privind utilizarea terenurilor şi modul în care afectează
biodiversitatea şi economia ecologică.
 Biodiversitatea apelor dulci, reţea de cercetare care urmăreşte identificarea şi
monitorizarea biodiversităţii apelor dulci şi rolul în funcţionarea ecosistemelor,
precum şi interacţiunea dintre procesele biologice şi sociale.

Pentru o mai bună integrare a cercetărilor referitoare la Sistemul Terestru Global,

în anul 2001 a fost organizată o nouă structură denumită Parteneriatul pentru Ştiinţa
Sistemului Terestru (Earth Science System Partenership, ESSP), în cadrul căreia cele
patru programe globale (IGBP, IHDP, WCRP, Diversitas) sunt reunite pentru a
desfăşura cinci proiecte comune.
 „Proiectul Global al Carbonului“ (Global Carbon Project – GCP), având ca scop
înţelegerea ciclului global al carbonului, include dimensiunile biofizice şi
antropice ale acestuia, ca şi interacţiunile dintre ele.
 „Modificările globale ale mediului şi sistemul hranei“ (Global Environmental
Change and Food Systems - GEOCAFS), pune în evidenţă aspectele referitoare
la vulnerabilitatea activităţilor de asigurare a hranei în raport cu modificările
globale ale mediului. În cadrul acestui proiect se elaborează strategii pentru
diminuarea impactului modificărilor globale asupra sistemului de hrană.
 „Proiectul privind sistemul global al apei“ (Global Water System Project –
GWSP) studiază modul în care activităţile umane modifică sistemul hidrologic
global, precum şi implicaţiile socio-economice şi de mediu rezultate din
modificările antropogene ale sistemului hidrologic global.
 Proiectul „Modificările globale ale mediului şi sănătatea umană“ (Global
Environmental Change and Human Helath), în parteneriat cu Organizaţia

10
 Mondială a Sănătăţii, evaluează impactul trecut, prezent şi viitor al modificărilor
globale ale mediului asupra sănătăţii populaţiei şi urmăreşte introducerea în
agenda politică a măsurilor de diminuare a hazardului şi de adaptare.
 Proiectul „Sistemul Modificărilor Globale pentru Analiză, Cercetare şi Instruire“
(Global Change System for Analysis, Research and Training - START) grupează
un sistem de reţele regionale de cercetare cu scopul de a asigura colaborarea
dintre instituţii şi specialişti în vederea cercetării aspectelor regionale ale
modificărilor globale, evaluării impactului rezultatelor la nivel regional,
asigurarării unei informări regionale adecvate a factorilor de decizie şi
guvernelor. De asemenea, se urmăreşte mărirea capacităţilor ştiinţifice în ţările în
curs de dezvoltare în domeniul modificărilor globale ale mediului.
Aceste proiecte reflectă o etapă nouă de cercetare care pune în evidenţă progresele
realizate în acest domeniu în ultimele două decenii şi necesitatea elaborării unor sinteze
interdisciplinare cuprinzătoare.

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu, D. (1994), IGBP, WCRP, IHDP – Related activities in Romania, Proceedings
of the ENRICH Seminar, Budapesta, Ungaria
Bălteanu, D. (2002), Cercetarea interdisciplinară a modificărilor globale ale mediului,
Modificările globale ale mediului. Contribuţii ştiinţifice româneşti, Editura ASE
Bălteanu, D., Mihaela Şerban (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare
interdisciplinară a incertitudinilor, Editura Coresi, Bucureşti.
Bloom, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice Hall Inc., New Jersey
Constantinescu, L. (1991), O „Mare Aventură Ştiinţifică”, Academica, an I, nr. 7,
Bucureşti
Mehedinţi, S. (1967), Opere Alese, sub redacţia V.Mihăilescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Roberts, N. (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational
Strahler, A. (1963), The earth sciences, New York, HarperRow
* * * (1968), The Enciclopaedia of Geomorphology, Ed. by R.W. Fairbridge, New York
* * * (1997), A synthesis of GCTE and related research, IGBP Science, no. 1
*** (2000), IGBP Directory 2000/2001, The International Geosphere-Bisphere
Programme: A study of Global Change of the ICSU, Stockholm, Suedia
* * * (2001), International Human Dimensions Programme on Global Environmental
Change (IHDP), Annual Report 2000, Bonn, Germania
* * * (2001), Global change and the Earth System: a planet under pressure, IGBP
Science, 4
*** (2004), IGBP Directory 2004/2005, The International Geosphere-Biosphere
Programme: A study of Global Change of the ICSU, Stockholm, Suedia
www.igbp.kva.se

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

11
1. Menţionaţi principalele programe internaţionale de cercetare a modificărilor globale
ale mediului
2. Care sunt temele majore studiate în cadrul programului IGBP?
3. Enumeraţi proiectele importante iniţiate în cadrul programului WCRP.
4. Ce implică Parteneriatul pentru Ştiinţa Sistemului Terestru?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Ştiinţa Sistemului Terestru Global, programe globale de cercetare (Programul
Internaţional Geosferă-Biosferă – IGBP, Programul Dimensiunea Umană a
Modificărilor Globale ale Mediului – IHDP, Programul Mondial de Cercetări Climatice
– WCRP, Diversitas), Parteneriatul pentru Ştiinţa Sistemului Terestru (Earth Science
System Partenership, ESSP).

12
 2. TRĂSĂTURILE SISTEMULUI TERESTRU GLOBAL

OBIECTIVE:
În acest capitol sunt prezentate date referitoare la elementele dimensionale ale Terrei, caracteristcile
geosferelor şi relaţiile dintre acestea, sursele de materie şi energie, precum şi la procesele interactive
fizice, chimice şi biologice şi relaţiile lor cu activităţile umane. În ultima parte a acestui capitol sunt
enumerate principalele tipuri de modificări globale ale mediului (sistemice şi cumulative) din cadrul STG.

2.1. Elemente dimensionale

Pământul este o planetă de mărime medie din Sistemul Solar, situată la 149 500
000 km distanţă faţă de Soare (Fig. 2.1.). Această poziţie în Univers şi mişcările de
rotaţie şi de revoluţie asigură Terrei recepţionarea unei cantităţi optime de energie solară
necesară pentru existenţa unor relaţii echilibrate dintre geosfere şi pentru perpetuarea
vieţii.
Pământul este un elipsoid de rotaţie cu o turtire la poli de 1: 298 255. Corpul
geometric a cărui suprafaţă de referinţă coincide, în linii mari, cu nivelul oceanului
planetar, prelungit şi sub continente, poartă numele de geoid. Suprafaţa geoidului este
esenţială pentru desfăşurarea tuturor proceselor de transformare a mediului fiind şi
principalul reper de referinţă pentru mişcările de ridicare sau de coborâre ale uscatului.

Fig. 2.1. Sistemul Terestru Global. Imagine satelitară (NASA, 1999).

Prin măsurători geodezice de precizie au fost stabilite dimensiunile standard ale

Pământului, care se utilizează în diferite calcule (Tabelul 2.1.). Altitudinea medie a
reliefului planetar este de 2 430 m sub nivelul actual al mării. Continentele au o
altitudine medie de 840 m, iar adâncimea medie a oceanelor este apreciată la – 3 800 m.
Diferenţa de nivel dintre punctul cel mai înalt de pe Terra (Vârful Everest 8 848 m) şi

13
cea mai mare adâncime a Oceanului Planetar (Groapa Marianelor, -11 034 m) este de 19
874 m.

Tabelul 2.1. Mărimi caracteristice ale Pământului (Airinei, 1982).

Suprafaţa Planetei 5,101x108 km2

Volumul planetei 1,083x1012 km3
Masa planetei 5,978x1024 kg
Densitatea medie a planetei 5,517 g/cm3
Acceleraţia greutăţii la Ecuator 9,780032 m/s2
Viteza de rotaţie ecuatorială 0,465 km/s
Circumferinţa ecuatorială 40 075,24 km
a (semiaxa mare a globului terestru) 6 378,160 km
b (semiaxa mică a globului terestru) 6 356,774 km
a – b (umflătura zonei ecuatoriale) 21,5 km
Turtirea Pământului a-b / a 1 / 288,24

2.2.Variabilitatea temporală şi spaţială a surselor de energie

În ansamblu Terra este un sistem deschis care se autoreglează în timp şi spaţiu,
oferind condiţii favorabile de existenţă şi dezvoltare celui mai sensibil înveliş – biosfera.
În acelaşi timp componentele fizice, chimice, biologice şi umane ale Sistemului Terestru
Global sunt vulnerabile şi reacţionează, adeseori, imprevizibil la cele mai sensibile
schimbări ale fluxurilor de energie şi materie care se produc la suprafaţa geoidului.
Radiaţia solară este sursa cea mai importantă de energie pentru evoluţia şi
interacţiunea învelişurilor terestre. Interiorul globului terestru influenţează permanent
exteriorul său prin mişcările tectonice, prin vulcanism şi prin fluxul de căldură internă
orientat spre suprafaţă. Procesele geomorfologice de la suprafaţa Terrei influenţează, la
rândul lor, interiorul globului terestru prin redistribuirea materiei la suprafaţa
continentelor şi în bazinele oceanice.
Energia care afectează Sistemul Terestru Global este datorată radiaţiei solare,
căldurii interne a Pământului, forţelor de atracţie exercitate de Soare şi de planetele
sistemului solar, la care se adaugă, într-o măsură infimă sursele din afara sistemului
solar. Cantitatea de energie ieşită din sistem este egală cu întreaga cantitate de energie
pătrunsă în sistem din diverse surse. Cantităţi mici de materie pătrund în Sistemul
Terestru prin căderile de meteoriţi şi ies sub forma hidrogenului molecular (Bloom,
1978).
Activităţile antropice influenţează semnificativ echilibrul energetic al Terrei
modificând mediul într-un ritm care schimbă variabilitatea sa naturală. Aceste modificări
datorate omului cuprind atât suprafaţa continentelor, cât şi oceanele şi afectează
totalitatea învelişurilor terestre fiind egale cu unele dintre cele mai mari forţe ale naturii
(The Amsterdam Declaration on Global Change, 2001).
Referindu-se la aceste aspecte încă de la începutul secolului trecut, Simion
Mehedinţi sublinia că „...în evoluţia planetei el (omul) intervine nu numai ca o putere
fizică (apă, vânt etc.), ci mai ales cu inteligenţa sa, o forţă incomensurabilă“ (Mehedinţi,
1909). Autorul citat sublinia cu un secol în urmă capacitatea omului de a influenţa toate
învelişurile terestre şi în mod deosebit biosfera: „Recapitulând cele spuse mai sus cu
privire la modificarea litosferei, hidrosferei şi atmosferei, vedem că mai ales când e
vorba de biosferă, rolul omului e în adevăr de o foarte mare însemnătate; privind statica

14
şi dinamica sferelor planetei, poate că nici nu este un alt agent a cărui influenţă să fie -
dacă nu mai mare cel puţin - mai felurită decât a omului“ (Mehedinţi, 1909).
 Radiaţia solară
Soarele, care este o stea de mărime mijlocie, cu o masă de 330 000 de ori mai
mare decât a Pământului, emite în spaţiu cantităţi mari de energie (evaluate la 5,2 ×10 24
cal/minut) din care Terra preia numai 0,5 ×10-9. Această cantitate recepţionată de Terra,
evaluată la 17,6 × 1016W, reprezintă principala sursă de energie a învelişurilor terestre
având un rol esenţial în geneza tuturor fenomenelor meteorologice, geomorfologice şi
biologice. La partea superioară a atmosferei fiecare metru pătrat primeşte în medie
349 W/m². Această energie, provenită de la Soare, furnizează suprafeţei Pământului de
7 000 de ori mai multă căldură decât energia provenită din interiorul planetei noastre.
Din cantitatea totală de energie recepţionată circa 30% este reflectată de partea
superioară a atmosferei înapoi în spaţiu. Energia absorbită este utilizată pentru încălzirea
atmosferei şi a solului, pentru desfăşurarea proceselor de fotosinteză şi a tuturor
ciclurilor biogeochimice.
Suprafaţa terestră radiază o parte a energiei primite sub formă de unde lungi
încălzind partea inferioară a atmosferei, bogată în vapori de apă şi dioxid de carbon, care
absoarbe o cantitate mare de energie şi o retransmite pe suprafaţa Pământului.
Cantitatea de energie ajunsă pe suprafaţa terestră diferă în raport cu distanţa
străbătută de radiaţia solară în funcţie de poziţia Soarelui în raport cu Pământul şi de
mărimea unghiului de incidenţă al razelor solare pe suprafaţa solului. Cantitatea cea mai
mare de energie solară este recepţionată de regiunile intertropicale, cea mai redusă
cantitate ajungând în regiunile polare. Diferenţierile corespund zonalităţii bioclimatice şi
determină circulaţia generală atmosferică, circuitul apei în natură şi dispunerea zonală a
vegetaţiei, faunei şi solurilor. Pentru totalitatea proceselor care se desfăşoară la suprafaţa
terestră sunt importante şi diferenţierile anotimpuale, cele dintre suprafaţa oceanului şi a
uscatului şi cele diurne. Diferenţierile de temperatură înregistrate pe verticală au un ecart
mediu anual de 6,4ºC la 1 000 m fiind importante pentru etajarea bioclimatică din spaţiul
montan.
Pământul radiază în spaţiu o cantitate de energie egală cu cea primită din diferite
surse. Dacă nu s-ar desfăşura permanent acest fenomen, acumularea energiei solare ar
determina o creştere accentuată a temperaturii atmosferei şi suprafeţei solului, care ar
genera distrugerea vieţii, evaporarea apei oceanelor, topirea calotelor glaciare etc.
(Strahler, 1963). Activităţile umane perturbă din ce în ce mai accentuat acest echilibru şi
generează modificări de amploare ale mediului pe Terra.
 Energia gravitaţională
Acţionează asupra tuturor corpurilor de la suprafaţa Pământului. A fost explicată
pentru prima dată de J. Newton, în secolul al XVII-lea, care a arătat că atracţia dintre
două corpuri variază în funcţie de masa lor şi de pătratul distanţei dintre ele. În natură,
orice corp este atras pe verticală cu o forţă potenţială proporţională cu masa şi cu poziţia
sa faţă de centrul Pământului. Pentru procesele de modelare a reliefului este importantă
poziţia corpului faţă de nivelul mării. Relieful mai înalt dispune de o energie potenţială
mai mare şi există posibilitatea de a fi afectat de procese geomorfologice mai intense.
Sub acţiunea gravitaţiei, apa căzută pe continente, sub formă de precipitaţii, dispune de o
energie potenţială uriaşă, care este utilizată pentru desfăşurarea ciclului hidrologic şi
pentru modelarea reliefului.
Mişcarea de rotaţie a Pământului generează o forţă centrifugă, care reprezintă
0,4% din forţa gravitaţională. Datorită acestei forţe, orice corp care se mişcă orizontal
tinde să fie abătut spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică.

15
Această deviere este numită „efectul Coriolis“, după numele descoperitorului ei, la
începutul secolului al XIX-lea.
 Gravitaţia extraterestră
Este datorată forţei gravitaţionale a Lunii, Soarelui şi a altor planete. Aceste forţe
la un loc nu reprezintă decât 0,00001 din forţa gravitaţională a Pământului. Mai
importante sunt forţele gravitaţionale ale Lunii şi Soarelui, care generează deformări ale
atmosferei, hidrosferei şi litosferei, cunoscute sub numele de maree.
Mareele Oceanului Planetar acţionează eficient asupra ţărmurilor, cu o putere de
2,4×10¹² W. Efectele atracţiei Lunii şi Soarelui asupra litosferei sunt încă în curs de
elucidare. Unii autori au corelat producerea mai fracventă a cutremurelor cu perioadele
de lună plină şi lună nouă, când forţele de atracţie ale Lunii şi Soarelui se însumează.
 Energia geotermală
Este datorată căldurii interne a Pământului şi a fost evaluată la 30×10¹² W. Încă
incomplet cunoscută, această energie se află la originea forţelor endogene de ridicare şi
de coborâre a reliefului, de producere a cutremurelor şi a fenomenelor vulcanice. O mare
parte a energiei geotermale este eliberată sub formă de căldură difuză la suprafaţa
Pământului. Câmpul magnetic al Pământului este datorat tot conversiei energiei
geotermale.

2.3. Relieful terestru

Continentele şi bazinele oceanice sunt formele de relief cele mai mari şi mai
complexe de pe Terra, cadru relativ stabil pentru desfăşurarea tuturor fenomenelor
naturale. La nivelul globului, continentele ocupă 29% din suprafaţă, iar oceanele 71%
(Planşa 1.2.). Extinderea uscatului şi a apei este inegală pe cele două emisfere: în
emisfera nordică uscatul reprezintă 39% din suprafaţă, iar în emisfera sudică numai
19%.
Continentele sudice (America de Sud, Africa, India, Australia şi Antarctica) au
făcut parte din continentul unic Gondwana, care s-a dezmembrat în mezozoic şi terţiar.
Această situaţie a fost dovedită prin asemănările existente în privinţa structurii
geologice, a depozitelor şi a resturilor fosile de plante şi animale. Continentele nordice
(America de Nord, Europa şi Asia) formau împreună continentul numit Laurasia. Între
cele două continente vechi exista o mare adâncă şi îngustă, numită Marea Tethys. Pe
locul acesteia s-a format prin încreţire, la sfârşitul mezozoicului şi începutul neozoicului,
cel mai impunător lanţ de munţi de pe planeta noastră.
Mişcarea continentelor şi evoluţia de ansamblu a reliefului pot să fie explicate cu
ajutorul teoriei tectonicii globale sau a tectonicii plăcilor. Conform acestei teorii, scoarţa
terestră este alcătuită din 10-12 plăci litosferice care poartă bazinele oceanice şi
continentele.
La baza teoriei tectonicii plăcilor stă fenomenul de expansiune continuă a fundului
Oceanului Planetar. Această expansiune îşi are originea în partea axială a dorsalelor
oceanice, unde magma bazaltică, provenită din manta, străpunge scoarţa generând o
crustă oceanică nouă care, pe măsură ce se formează, se depărteză de sectorul de
apariţie. Canalul adânc prin care magma iese la suprafaţă poartă numele de rift. Scoarţa
oceanică are o vechime din ce în ce mai mare pe măsură ce se depărtează de rift. Aceste
plăci sunt într-o continuă mişcare în raport cu axa de rotaţie a Pământului şi se
influenţează între ele. Cea mai mare parte a activităţii tectonice, vulcanice şi seismice a
Pământului este asociată cu mişcările care se produc la contactul a două plăci apropiate
(Summerfield, 1991).

16
 Expansiunea fundurilor oceanice a fost dovedită şi prin evidenţierea unor
alternanţe de fâşii cu o magnetizare normală şi inversă. S-a calculat că rifturile
dorsalelor oceanice produc anual 12 km3 de crustă oceanică, corespunzătoare unei
suprafeţe de 13 km2 de litosferă nouă. Viteza expansiunii fundurilor oceanice este
cuprinsă între 1,5 şi 2 cm pentru „dorsalele lente“ cum este, spre exemplu, Dorsala
Nord-Atlantică, şi 10-18 cm pe an în cazul „dorsalelor rapide“ ca cele din Oceanul
Pacific de Est. Rifturile prin care apare lava la suprafaţă sunt flancate de areale tectonice
foarte active cu fisuri şi falii. Lava are o temperatură de 1 2000C şi în contact cu apa
oceanului (20C) se solidifică brusc generând anumite forme caracteristice.
Scoarţa oceanică, pe măsură ce se depărtează de rift, devine din ce în ce mai grea
şi se reîntoarce în manta prin fenomenul de subducţie. Durata unui astfel de ciclu de
formare a scoarţei oceanice şi de subducţie este de 150-200 milioane de ani.
Fenomenul de subducţie are loc în fosele oceanice corespunzătoare contactului a
două plăci litosferice. Crusta oceanică este astfel resorbită de manta şi retopită la
adâncimi de 100-300 km. Materialul crustal topit, având o densitate mai redusă decât a
mantalei, erupe la suprafaţă formând unele insule vulcanice în formă de arc, cum sunt,
spre exemplu, Arhipelagul Kurilelor, Arhipelagul Japonez sau Arhipelagul Insulelor
Mariane. Sectoarele de subducţie sunt puse în evidenţă şi prin cutremure puternice
datorate frecării plăcilor. Toate aceste procese sunt generate de curenţii de convecţie din
partea superioară a mantalei care poartă plăcile litosferice.
Fenomenul de subducţie este însoţit de formarea unor lanţuri montane, cum sunt
cele încadrate în sistemul muntos din jurul Oceanului Pacific.
Continentele au o suprafaţă totală de 149 285 565 km 2 şi cuprind forme de relief
variate – munţi, dealuri, podişuri şi câmpii - , diferenţiate prin formă, mărime şi geneză.
Suprafaţa continentelor reprezintă teritoriile situate în prezent deasupra nivelului mediul
al oceanului.
Majoritatea continentelor au o formă triunghiulară şi au cea mai mare extindere în
Emisfera Nordică. Continentele cuprind scuturi continentale vechi, platforme stabile
acoperite cu roci sedimentare şi munţi de cutare cu înălţimi diferite.
Din punct de vedere geologic şi geofizic scoarţa continentală se întinde şi sub
nivelul oceanului prin platformele continentale şi o parte a abruptului continental. Astfel,
în sens geologic şi geofizic, toate continentele sunt legate între ele.
Altitudinile medii ale continentelor prezintă diferenţieri destul de mici: între 960 şi
340 m (Tabelul 2.2.). Face excepţie Antarctica cu 2 600 m, datorită grosimii calotei
galciare care acoperă relieful.

Tabelul 2.2. Suprafaţa, altitudinea minimă, altitudinea maximă şi altitudinea medie a continentelor.
Suprafaţa Altitudinea Altitudinea Altitudinea
Continentul
(km2) minimă (m) maximă (m) medie (m)
Europa 10 521 476 - 28 4 810 340
Asia 44 311 110 -395 8 848 960
Africa 30 288 064 -150 5 895 750
Antarctica 13 176 727 5 140 2 600
America de Nord 24 196 507 -86 6 194 720
America de Sud 17 846 017 - 42 6 959 590
Australia şi
8 945 664 -12 2 230 340
Oceania
Terra (teritorii
149 285 565 840
emerse)

17
 Cel mai mare şi mai înalt continent este Asia. Australia este continentul cu
suprafaţa şi înălţimea cea mai redusă. Majoritatea autorilor au diferenţiat, la nivelul
continentelor, trei categorii de forme de relief: munţi, podişuri şi câmpii. Suprafeţele
cele mai mari sunt deţinute de câmpii şi podişuri (54%), comparativ cu dealurile şi
munţii (46%) (Tabelul 2.3.).

Tabelul 2.3. Arealul ocupat de diferite forme de relief pe continente (%).

Câmpii netede şi larg ondulate 36

Podişuri şi câmpii înalte fragmentate 18
Dealuri cu versanţi mediu şi puternic înclinaţi 8
Munţi cu înălţime mică, medie şi mare 28
Relief acoperit de calote şi de platouri glaciare 10

Alţi autori clasifică formele de relief în funcţie de mărimea acestora:

 forme de relief de ordinul I, reprezentate prin continente şi bazine oceanice;
 forme de relief de ordinul II – lanţurile montane, platformele, câmpiile;
 forme de relief de ordinul III – munţii sculptaţi de procesele de eroziune,
dealurile şi văile, munţii vulcanici.
În lucrările unor comisii de specialitate din Uniunea Geografică Internaţională,
formele de relief au fost diferenţiate în funcţie de amplitudinea reliefului în: câmpii (0-
30 m); dealuri domoale (30-75 m); dealuri fragmentate (75-150 m); ţinuturi înalte
(highlands) domoale (150-200 m); ţinuturi înalte fragmentate (200-300 m); munţi slab
fragmentaţi (300-450 m) şi munţi fragmentaţi (400-600 m).

2.3.1. Relieful continentelor

 Munţii şi dealurile ocupă 36% din suprafaţa continentelor şi determină existenţa
unor diferenţieri mari ale peisajelor. În cuprinsul lor, procesele de modelare a reliefului
sunt mult mai intense decât în câmpii şi generează modificări de amploare. Clima,
vegetaţia, fauna şi solurile se dispun etajat, iar versanţii cu orientări variate amplifică
această diversitate a condiţiilor fizico-geografice. Munţii au ponderea cea mai mare în
Asia, unde ocupă 50% din suprafaţa continentului şi în America de Nord (33%). În
Australia munţii deţin numai 20% din suprafaţă.
În proporţie de peste 90% munţii de pe Terra se grupează în două sisteme montane
proeminente: sistemul Alpino-Himalayano-Indonezian şi sistemul Circumpacific. Sunt
munţi tineri, formaţi prin cutări în ultimii 120 milioane de ani, urmate de înălţări
puternice în ultimele 20 milioane de ani. Aceste sisteme sunt alcătuite din lanţuri
montane formate la rândul lor din grupe de munţi cu diferite conformaţii.
Munţii pot să fie clasificaţi în funcţie de numeroase criterii: vârstă, mod de
formare, altitudine etc. După modul de formare, munţii pot să fie:
- munţi de cutare, alcătuiţi din strate încreţite ca urmare a presiunilor tangenţiale
care se exercită asupra lor. În partea centrală a acestor munţi, rocile sunt puternic
metamorfozate;
- munţi-bloc, numiţi şi horsturi, formaţi prin înălţarea unitară a întregului edificiu
muntos. Sunt înconjuraţi din linii tectonice (falii) care-i separă de regiunile mai coborâte
din jur. Printre cele mai cunoscute exemple de munţi-bloc pe glob sunt Munţii Harz
(Germania) şi Masivul Central Francez;
- munţii vulcanici, formaţi prin acumularea şi solidificarea lavelor vulcanice, pot
să apară ca lanţuri montane cu dimensiuni apreciabile sau ca simple conuri izolate. Un

18
exemplu de munţi vulcanici este lanţul vulcanic neogen al Munţilor Căliman-Harghita
din vestul Carpaţilor Orientali.
 Podişurile sunt forme de relief relativ netede, cu întinderi mari, situate la diferite
altitudini. Unele podişuri se formează prin nivelarea munţilor, altele sunt dezvoltate pe
strate orizontale sau monoclinale, iar o altă categorie de podişuri poate să fie alcătuită
din lave vulcanice. Unele podişuri sunt situate în interiorul sistemelor muntoase (Podişul
Transilvaniei, Podişul Colorado, Podişul Tibet), iar altele se dezvoltă la exteriorul lor
sau corespund unor platforme continentale vechi (Podişul Moldovei).
Printre cele mai cunoscute podişuri din lume sunt: Podişul Tibet (cel mai înalt: 4
800 m altitudine medie, 2 milioane km2); Podişul Pamir (4 000 m altitudine, 100 000 km2);
Podişul Iranian (1 300 m altitudine, 2,5 milioane km2); Podişul Bolivian – sau Alti Plano
(3 800 m altitudine, 350 000 km2) etc.
 Câmpiile sunt forme de relief majore, de ordinul II, ca şi sistemele montane,
caracterizate prin relief neted, altitudini scăzute şi prin întinderi foarte mari. Spre
deosebire de munţi, câmpiile ocupă regiunile continentale stabile, cu deformări tectonice
reduse.
Câmpiile ocupă 54% din întinderea continentelor şi au o distribuţie relativ
simetrică faţă de Ecuator. Astfel, preerile întinse de pe continentul nord-american îşi au
perechea în pampasul argentinian. Marea Câmpie Rusă corespunde în sud Câmpiilor
Africane cu pustiuri şi savane. Câmpia Siberiei de Est este simetrică cu Câmpia
Australiei (Encyclopaedia of Geomorphology, 1968).
Toate aceste întinderi de pământ de talie continentală cuprind numeroase
subunităţi care pot să aibă diferite origini.
Deşi atât de diferite în privinţa întinderii şi a conformaţiei, continentele cuprind
forme mari de relief asemănătoare:
- resturi ale unor munţi vechi de 2-3 miliarde de ani, tociţi prin acţiunea agenţilor
externi;
- bazine sedimentare care reprezintă arii de puternică lăsare a scoarţei, umplute pe
grosimi de mii de metri cu depozite. În aceste bazine se găsesc şi se exploatează
zăcăminte bogate de petrol, gaze naturale şi cărbune;
- arcuri montane, care sunt fâşii alungite şi înguste alcătuite din structuri
sedimentare cutate sau din roci cristaline;
- lanţuri şi platouri vulcanice, formate din lave andezitice şi bazaltice, apărute la
suprafaţă în lungul unor linii de ruptură ale scoarţei (The Encyclopaedia of
Geomorphology, 1968). Aceste forme de relief se îmbină în diferite proporţii, alcătuind
ansambluri armonioase şi variate, care determină, de fapt, specificul fiecărui continent în
parte.

2.3.2. Relieful oceanelor

Deşi omul a ajuns să aibă date amănunţite în legătură cu morfologia altor planete,
2/3 din suprafaţa Pământului, acoperite de apele oceanului, au rămas, în cea mai mare
parte, ascunse observaţiilor directe. Peste 90% din cunoştinţele actuale s-au acumulat
numai în ultimele decenii, odată cu dezvoltarea tehnicilor de înregistrare continuă a
adâncimilor, de pe navele de cercetare şi cu ajutorul sateliţilor. Cercetările au cuprins şi
efectuarea unor foraje de mare adâncime pentru determinarea precisă a alcăturii
fundamentului oceanului.
Un relief uimitor s-a conturat pe benzile înregistratoare ale aparatelor oferind
cercetătorilor un material inedit prin a cărui interpretare s-a emis teoria tectonicii
plăcilor, care a revoluţionat ştiinţele Pământului.

19
 Pe fundul oceanelor au fost puse în evidenţă cele mai mari lanţuri de munţi de pe
Terra, care la un loc au o lungime de peste 70 000 km şi ocupă o suprafaţă echivalentă
cu a tuturor continentelor la un loc. Aceşti munţi alcătuiesc dorsalele oceanice şi sunt
caracterizaţi prin prezenţa, în partea lor axială, a unui şanţ îngust numit rift, cu o lăţime
de 20-50 km şi cu o adâncime de cîteva mii de metri. Aceste lanţuri de munţi au lăţimi
cuprinse între 1 000 şi 7 000 km şi înălţimi de 1 500-2 000 m. Spre deosebire de munţii
de la suprafaţa continentelor, munţii care alcătuiesc partea cea mai tânără a reliefului
submarin sunt alcătuiţi în întregime din lave vulcanice. Uneori vârfurile acestor munţi
apar la suprafaţă ca nişte insule cum sunt Islanda şi Tristan da Cunha. Lanţurile de munţi
submarini sunt fragmentate şi decalate de numeroase falii, numite falii de transformare.
Izolat de lanţurile submarine uriaşe, pe fundul oceanelor se găsesc vulcani cu vârful
nivelat, care ajung la câteva sute de metri de suprafaţa apei.
Lanţurile submarine de munţi sunt mărginite de câmpii şi dealuri abisale, situate
la adâncimi de 4 000-6 000 m, care ocupă circa 40% din întinderea bazinelor oceanice.
Şi ele sunt alcătuite din lave vulcanice, fiind acoperite cu o cuvertură subţire de
sedimente provenită de pe uscat sau din depunerea cochiliilor unor vieţuitoare din ocean.
Cele mai mari adâncimi ale oceanelor nu se întâlnesc, aşa cum ne-am aştepta, în
partea mediană a lor, ci spre margini, în unele depresiuni alungite, numite fose oceanice,
a căror adâncime este dublă faţă de adâncimea medie a oceanelor. Unele fose oceanice
se întâlnesc chiar la marginea continentelor, cum este cazul celor din vestul Americii
Centrale şi de Sud; altele au o formă arcuită şi se asociază la suprafaţă cu grupuri de
insule. Câmpiile şi dealurile abisale sunt mărginite de o fâşie de tranziţie cu o lăţime de
300-600 km, numită taluzul continental, care face trecearea spre abruptul continental.
Abruptul continental este cea mai importantă denivelare morfologică de pe planeta
noastră prin care se face trecerea dintre câmpiile abisale şi platforma continentală.
Acesta are o pantă de 4-200 şi înconjoară Oceanul Planetar, mărginind platforma
continentală, care deşi este acoperită de apele Oceanului, este alcătuită din scoarţă de tip
continental. Platforma continentală deţine circa 15% din suprafaţa bazinelor oceanice şi
are lăţimi variabile.

2.4. Atmosfera
Atmosfera este învelişul gazos al planetei care se află într-o strânsă interacţiune cu
celelalte învelişuri, existând un schimb permanent de materie şi energie cu acestea.
Atmosfera asigură dezvoltarea vieţii pe Terra, are un rol protector pentru biosferă,
asigură dezvoltarea ciclului hidrologic şi favorizează desfăşurarea unor procese esenţiale
în scoarţa terestră, cum sunt meteorizarea, procesele eoliene etc.

2.4.1. Structură, evoluţie, dinamică

Atmosfera se extinde până la înălţimea de 3 000 km, unde este atât de rarefiată
încât are o densitate egală cu cea din spaţiul interplanetar. Spaţiul cuprins între 3 000 şi
10 000 km este considerat ca interval de tranziţie spre spaţiul interplanetar, în cadrul
acestuia fiind înregistrate aurorele polare. În scoarţa terestră aerul poate să pătrundă până
la adâncimi maxime de câteva sute de metri, având însă un rol esenţial în primii doi
metri pentru formarea învelişului de sol.
Învelişul gazos are o masă totală de 5,13×10 15 tone, ceea ce reprezintă mai puţin
decât a milioana parte din masa Terrei. Cea mai mare densitate este înregistrată pe primii
10 km, care corespund şi stratului în care se realizează o strânsă interacţiune cu celelalte
învelişuri planetare.

20
 Atmosfera este supravegheată permanent de o reţea de peste 9 000 de staţii
meteorologice, de sateliţi meteorologici, de sonde şi baloane speciale şi de sisteme de
radare perfecţionate.
În alcătuirea atmosferei, alături de diferite gaze, intră apa în stare de vapori,
diferiţi aerosoli (cenuşi vulcanice, săruri, praf etc) şi diferite organisme microscopice
(spori, polen, microbi). În decursul evoluţiei Pământului compoziţia şi structura
atmosferei s-au modificat neîncetat în strânsă legătură cu o serie de factori interni ai
Sistemului Terestru şi cu factori din afara acestuia. Dacă iniţial în compoziţia
atmosferei dominau unele gaze cum sunt H, He, CO2, NH3, apariţia vieţii pe Pământ şi
procesele complexe legate de aceasta au produs modificări radicale. Se presupune că o
parte importantă a gazelor mai uşoare, cum sunt hidrogenul şi heliul s-au împrăştiat
treptat în spaţiul extraterestru.
Intervenţia vieţuitoarelor în ciclul carbonului a dus la consumul de CO2 şi la
fixarea acestuia în diferite roci carbonatice. În acelaşi timp plantele produc cantităţi mari
de oxigen (O2) prin procesul de fotosinteză. Erupţiile vulcanice elimină în atmosferă
cantităţi mari de pulberi şi de aerosoli. Vânturile desprind cantităţi uriaşe de praf de pe
suprafaţa deşerturilor prin care schimbă compoziţia şi transparenţa atmosferei.
Atmosfera este şi o verigă importantă în cadrul ciclului hidrologic, vaporii de apă
exercitând acţiuni complexe în cadrul învelişului global, gazos. Omul a devenit treptat
unul dintre factorii care modifică atmosfera prin poluare, prin schimbarea albedoului,
prin deterioararea stratului de ozon şi prin emisia gazelor cu efect de seră. Dintre
factorii exteriori sunt importante mecanismele planetare legate de mişcările de rotaţie ale
Pământului, căderile de meteoriţi şi traversarea unor nori de pulberi galactice.

Structura şi compoziţia atmosferei

Până la 100 km, în stratul numit homosferă, două gaze şi anume azotul N2 cu
78,09% şi oxigenul O2 cu 20,95% deţin împreună peste 99% din volumul atmosferei. În
timp ce azotul este un gaz relativ stabil, oxigenul este un gaz extrem de activ şi stă la
baza proceselor de respiraţie, ardere şi oxidare. Se adaugă, în ordine, argonul, dioxidul
de carbon, neonul, heliul, hidrogenul, ozonul şi radonul.
Ponderea actuală a oxigenului, de aproape 21%, reflectă echilibrul existent între
producţia acestuia prin fotosinteză şi consum. În primele faze de existenţă ale planetei
noastre oxigenul se găsea în proporţie foarte redusă. Ulterior, începând cu Proterozoicul,
ponderea oxigenului a ajuns să fie cuprinsă între 15 şi 35%, atingând maximul în urmă
cu 350-250 milioane de ani datorită stocării unor cantităţi mari de carbon în cărbuni (The
Encyclopaedic Dictionary of Environmental Change, 2003).
Stratul următor, numit heterosferă, se extinde între 100 şi 750 km, este mult mai
rarefiat şi este alcătuit preponderent din azot, oxigen şi heliu care tind să se stratifice în
funcţie de greutate. Partea externă, extrem de rarefiată poartă numele de exosferă şi face
trecerea spre vidul interplanetar.
Într-o altă divizare a atmosferei, frecvent utilizată în studiile de climatologie se
disting patru strate care se întrepătrund: troposfera (până la înălţimea de 8 km la poli şi
17 km la Ecuator), stratosfera (până la înălţimea de 50 km), mezosfera (până la 85 km),
termosfera (până la 500-800 km) (Fig. 2.2.).
În troposferă, în care se concentrează peste 80% din masa atmosferei, se
desfăşoară principalele procese de interacţiune cu celelalte geosfere, există o dinamică
activă a maselor de aer în circuite planetare şi se produc diferenţierile esenţiale ale
parametrilor climatici. Scăderea temperaturii se desfăşoară cu un gradient de 6,4 ºC/km,

21
iar a presiunii cu 1 milibar la 8 km. La partea superioară există un strat, numit
tropopauză, cu o turbulenţă redusă.

Fig. 2.2. Structura termică a atmosferei până la înălţimea de 100 km

(Pickering, Owen, 1997).

În stratosferă este localizat un strat protector de ozon (O 3) care reţine o parte

importantă a radiaţiilor ultraviolete dăunătoare vieţii. În partea inferioară temperaturile
sunt de -50ºC, -60ºC, iar în partea superioară, în stratopauză temperaturile tind să
crească, ajungând chiar la valori pozitive. În stratosferă se înregistrează existenţa unor
curenţi puternici de aer numiţi „curenţi - jet“ care au o influenţă semnificativă asupra
schimbării timpului.
Mezosfera se extinde între 50 şi 85 km, are un aer foarte rarefiat şi prezintă
temperaturi foarte scăzute de până la -90ºC. În Termosferă moleculele gazelor extrem de
rarefiate sunt disociate în atomi de către razele ultraviolete, proces care determină o
creştere a temperaturilor până spre 1 000ºC. În ionosferă se desfăşoară procesul de
ionizare puternică a gazelor, pe mai multe nivele, datorită radiaţiilor ultraviolete.

2.4.2. Diferenţierea pe Glob a temperaturii şi a precipitaţiilor

Principalii parametri care definesc trăsăturile atmosferei sunt temperatura,
precipitaţiile şi vântul. Starea lor medie multianuală, diferenţiată zonal şi regional, pune
în evidenţă diferite tipuri de climă.
Un rol esenţial în diferenţierea climei pe glob îl are repartiţia radiaţiei solare pe
Glob. Diferenţierile regionale sunt determinate de poziţia geografică a fiecărei regiuni,
de altitudine, structura şi compoziţia învelişului vegetal şi de albedoul fiecărei suprafeţe.
Repartiţia oceanelor şi caracteristicile acestora au un rol important în diferenţierea
parametrilor climatici şi a zonelor de climă.

22
 Cantitatea totală de energie electromagnetică provenită de la soare are o valoare de
circa 200 calorii/cm²/minut, la partea superioară a atmosferei, şi este denumită
„constantă solară“. Energia primită într-un an pe un plan perpendicular pe direcţia
razelor solare este de 1370 w/m². La suprafaţa terestră ajunge numai o parte a acestei
energii, atmosfera având rolul unui filtru, prin care razele soarelui sunt parţial absorbite,
difuzate şi reflectate:
 30% din energia incidentă este emisă direct în spaţiul extraterestru prin reflectare
şi difuziune;
 23% este absorbită de atmosferă şi transformată în căldură şi în radiaţii directe,
fie prin radiaţii difuze;
 47% este absorbită de suprafaţa continentelor şi a oceanelor prin radiaţii directe
şi difuze.
Ozonul din stratosferă absoarbe cea mai mare parte a radiaţiei ultraviolete. În
partea inferioară a troposferei dioxidul de carbon, alte gaze cu efecte similare şi vaporii
de apă absorb şi reţin cea mai mare parte a radiaţiilor infraroşii, generând efectul de seră.
Radiaţia difuză se adaugă radiaţiei directe pentru a ajunge la suprafaţa solului sub forma
radiaţiei globale.
Albedoul reprezintă procentul de energie reflectată din totalul energiei solare
incidente. O parte a acestei energii este reflectată de nori, în proporţii cuprinse între 10 şi
70%. O altă parte a energiei solare este reflectată de suprafaţa continentelor şi a
oceanelor şi este evident că modificarea utilizării terenului pe cea mai mare parte a
continentelor determină modificări ale bilanţului energetic al Terrei. Suprafaţa terestră
redă atmosferei energia primită de la soare sub formă de radiaţii de undă lungă (radiaţie
terestră), sub formă de căldură latentă înglobată în vapori de apă şi prin conducţie.
Temperatura aerului depinde în primul rând de intensitatea radiaţiei solare, care
variază atât în timpul anului, ca urmare a mişcării de revoluţie a Pământului, cât şi diurn,
datorită mişcării de rotaţie. Diferenţierea latitudinală este în funcţie de înclinarea axei
terestre şi de forma Pământului.
Temperatura medie anuală a aerului pe Terra a fost evaluată la 13°C. Cele mai
ridicate temperaturi se înregistrează în zonele intertropicale deşertice, temperatura
maximă absolută fiind de 58,5°C (în nordul deşertului Sahara). Temperaturile cele mai
scăzute, de circa -90°C, se înregistrează în Antarctica. La staţiunea Vostok a fost
înregistrată temperatura de -88,3°C în 1960. În altitudine temperaturile medii anuale
scad cu un gradient de 6,4°C la 1 000 m. Cele mai mari amplitudini termice diurne se
înregistrează la tropice, unde în timpul zilei temperaturile ating 30-50°C, iar noaptea se
pot înregistra valori negative. La Ecuator, datorită nebulozităţii ridicate, temperaturile
sunt mai scăzute decât în regiunile deşertice. În zona intertropicală se înregistrează
temperaturi medii anuale de 20-30°C, iar în zona polară şi subpolară de 0-10°C.
Precipitaţiile atmosferice în stare lichidă şi solidă au un rol important pentru toate
componentele mediului prin cantitate, durată şi intensitate. Formarea norilor, prin
condensarea vaporilor de apă din atmosferă şi căderea particolelor de apă sub formă de
precipitaţii, alcătuiesc o parte importantă a circuitului hidrologic şi prezintă diferenţieri
semnificative pe Glob. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în regiunile
cu ploi musonice din India şi Indochina, în partea de sud a Munţilor Himalaya unde cad
între 10 000 şi 12 000 mm/an. În zona ecuatorială sunt înregistrate cantităţi de 2 000 – 3
000 mm/an, iar în zona temperată cad cantităţi medii anuale de 500 – 1 000 mm/an. În
general, cantităţile de precipitaţii scad spre interiorul continentelor odată cu accentuarea
gradului de continentalism. Cele mai scăzute cantităţi medii anuale de precipitaţii (300 –
500 mm) se înregistrează în zonele tropicale afectate de vânturile alizee. În aceste zone

23
de deşert şi semideşert orice scădere a cantităţilor de precipitaţii combinată cu
accentuarea presiunii antropice asupra mediului determină o tendinţă de extindere a
deşerturilor.
Teritoriile cu cantităţi reduse de precipitaţii, care au însă un accentuat caracter
torenţial, sunt puternic afectate de procese de eroziune. În regiunile cu climat semiarid
procesele de eroziune sunt mult mai intense decât în regiunile cu climat umed.
Cele mai mari cantităţi de precipitaţii căzute în 24 de ore s-au înregistrat la
Cherapunji, în India, în luna iunie 1974 (974 mm). Ciclonii tropicali pot să producă ploi
intense timp de mai multe zile, generând inundaţii, viituri şi curgeri de noroi.

2.4.3. Masele de aer şi circulaţia atmosferică globală

Atmosfera exercită o presiune permanentă asupra suprafeţei continentelor şi
oceanelor, evoluată la 1 kg/cm² la nivelul mării (1 015 milibari). Presiunea scade
logaritmic cu altitudinea ajungând să aibă valori extrem de reduse în atmosfera înaltă,
rarefiată. Diferenţierile dintre regiunile cu temperaturi scăzute, caracterizate printr-o
presiune atmosferică ridicată şi cele cu temperaturi ridicate şi presiune scăzută,
determină deplasarea maselor de aer dinspre centrele de maximă presiune spre cele de
minimă presiune. Această deplasare atinge valori extreme în cadrul ciclonilor tropicali
caracterizaţi prin valori foarte scăzute ale presiunii atmosferice (900 mbari). În cadrul
ariilor anticiclonale presiunea poate să crească, la nivelul mării până la 1 060 milibari.
Atmosfera este alcătuită din mase de aer caracterizate prin particularităţi distincte,
având anumite valori ale presiunii, temperaturii şi umidităţii. Masele de aer cald de la
tropice şi Ecuator se diferenţiază de cele de aer rece din regiunile polare şi subpolare. În
regiunile temperate se înregistrază mase de aer cu valori de temperatură intermediare.
Contactul dintre diferite mase de aer se realizează prin intermediul fronturilor
atmosferice care pot să fie calde sau reci. În cazul fronturilor calde aerul cald se
deplasează şi are o mişcare ascendentă în raport cu o masă de aer rece staţionară. Frontul
rece include procesul de dislocare a unei mase de aer cald prin extinderea masei active
de aer rece.
Pe suprafaţa Terrei masele de aer sunt într-o permanentă deplasare tinzând să
echilibreze diferenţele de presiune existente între diferite regiuni.
Energia solară primită de Pământ este repartizată diferit, la latitudini mici existând
un surplus energetic, iar în regiunile polare un deficit accentuat. Mişcările maselor de aer
au rolul de a echilibra permanent aceste diferenţieri. Circulaţia maselor de aer depinde
de existenţa şi poziţia centrilor de presiune atmosferică mare, numiţi arii anticiclonale, şi
a centrilor de presiune minimă, numiţi arii ciclonale. Aceste arii generează forţe
orizontale orientate dinspre centrii de presiune mare spre centrii de presiune mică.
Forţele sunt cu atât mai mari cu cât diferenţierile de presiune pe unitatea de distanţă sunt
mai mari. Mişcările aerului datorate acestor forţe sunt modificate de forţa Coriolis, care
tinde să devieze orice mişcare spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în cea
sudică. În zona ecuatorială, forţa Coriolis este extrem de slabă. Astfel, în ariile
anticiclonale aerul tinde să realizeze o mişcare descendentă şi centrifugă, iar în ariile
ciclonale aerul, mai uşor, tinde să se înalţe printr-o mişcare centripetă.
Diferenţierile de temperatură existente pe glob pun în evidenţă o zonalitate a
repartizării presiunii, care, în combinaţie cu mişcările Pământului, determină dinamica
maselor de aer.
În zona ecuatorială, între 5° latitudine nordică şi sudică se remarcă existenţa unei
fâşii de presiune atmosferică joasă, numită „talveg ecuatorial“, caracterizată prin
tendinţa de ridicare a aerului (convecţie), prin vânturi variabile şi prin perioade

24
îndelungate de calm atmosferic. Această fâşie este mărginită de o parte şi de alta de zone
tropicale până la circa 30° latitudine nordică şi sudică, în cadrul cărora se înregistrează
existenţa unor celule cu o presiune atmosferică ridicată, care generează vânturile alizee.
În emisfera sudică urmează o fâşie largă cu presiune joasă, a cărei axă se află în
zona subantarctică, în lungul paralelei de 65° latitudine sudică. Deasupra continentului
antarctic este localizat un centru permanent de presiune atmosferică ridicată.
În emisfera nordică situaţia este mult mai complicată, din cauza existenţei unor
vaste arii continentale care perturbă distribuţia zonală a presiunii atmosferice. În timpul
iernii, deasupra continentelor se formează centri de presiune atmosferică ridicată
(Anticiclonii Siberian şi Canadian), iar deasupra oceanelor există arii ciclonale (de
presiune minimă), cum sunt Ciclonul Aleutinelor şi Ciclonul Islandei. În timpul verii
situaţia se inversează, deasupra oceanelor existând două celule de presiune mare,
centrate pe zona subtropicală, şi doi centri de presiune joasă, situaţi pe continent.
Evaluarea circulaţiei atmosferice cu ajutorul sateliţilor meteorologici şi corelarea
datelor obţinute de la reţeaua meteorologică a pus în evidenţă caracterul global al
mişcărilor aerului. Prin aceste mişcări se realizează o permanentă redistribuire a
surplusului de căldură existent între 35° latitudine nord şi sud spre regiunile situate la
latitudini mari.
Mişcările se desfăşoară pe întreaga înălţime a troposferei, în cadrul unor celule
atmosferice uriaşe, dintre care unele sunt orientate în lungul meridianelor (nord-sud), iar
altele în lungul paralelelor (est-vest). O celulă cuprinde un sector de ascendenţă a aerului
puternic încălzit, prin convecţie, şi un sector de coborâre a acestuia în părţile mai reci.
Celulele atmosferice sunt unite între ele, la altitudine, prin curenţi-jet subtropicali şi
polari, numiţi astfel datorită vitezei mari a aerului din cadrul lor.
Circulaţia meridiană (nord-sud) cuprinde câte trei celule pentru fiecare emisferă:
 Celula Hadley1 determină formarea presiunilor scăzute în talvegul ecuatorial
prin mişcările convective ale aerului şi presiunile ridicate datorate descendenţei
aerului, în zonele subtropicale, unde aerul uscat şi cald este comprimat. Această
celulă asigură transferul de căldură spre latitudinile medii prin curenţii-jet
subtropicali.
 Celula Ferrel2, caracteristică latitudinilor medii este asociată cu fronturile
polare, în lungul cărora aerul tropical ajunge în contact cu aerul rece polar,
generând zone dense noroase. În cadrul ei se manifestă curenţii-jet polari.
 Celula polară se desfăşoară numai la înălţime mare, în tropopauză, şi este
caracterizată prin mişcări predominant orizontale.
Aceste celule sunt afectate de o mişcare de translaţie spre nord şi spre sud, în
relaţie cu mişcarea aparentă a soarelui. Emisfera în care este iarnă se extinde în
detrimentul celei în care este vară pentru a compensa deficitul de căldură existent în
sezonul respectiv.
Circulaţia în celule atmosferice zonale (est-vest) tinde să realizeze o redistribuire a
energiei în lungul paralelelor, mai ales în zona intertropicală. Au fost puse în evidenţă
patru celule zonale: Celula Pacifică (numită şi celula Walker), Celula Atlantică, Celula
Indiană şi Celula Africană. În aceste celule aerul are mişcări ascendente deasupra
continentelor şi în partea vestică a oceanelor şi tinde să coboare deasupra părţii estice a

1
George Hadley (1685-1768), meteorolog britanic care a pus în evidenţă pentru prima dată influenţa rotaţiei
Pământului asupra direcţiei vânturilor alizee.
2
William Ferrel (1817-1891), meteorolog american care a stabilit încă din 1858 sistemul de circulaţie a aerului în
celule.

25
oceanelor. Prin acest tip de circulaţie se explică asimetriile climatice de pe continente.
Spre exemplu, în partea de est a Pacificului se întâlnesc ţinuturile aride din California şi
deşertul Atacama, iar în est, la aceeaşi latitudine sunt localizate insulele din Indonezia şi
Filipine cu un climat umed.
Vânturile sunt rezultanta interacţiunii dintre masele de aer din cadrul diferitelor
celule atmosferice fiind deplasări ale aerului în plan orizontal care tind să echilibreze
diferenţele de presiune existente la suprafaţa Terrei.
Vânturile pot să aibă un caracter regional sau local şi prezintă o mare diversitate de
viteze, durate şi extinderi. În natură există o mare varietate de situaţii, de la calmul
atmosferic până la vitezele de peste 400 km/oră înregistrate în cadrul ciclonilor tropicali.
Principalele sisteme zonale de vânturi cuprind alizeele, vânturile de vest şi
vânturile polare de est (Fig. 2.3.). Alizeele se manifestă între 5 şi 30° latitudine şi bat în
mod regulat dinspre celulele subtropicale cu presiune mare spre Ecuator. Forţa Coriolis
determină orientarea acestora dinspre nord-est în emisfera nordică şi dinspre sud-est în
emisfera sudică. Arealele afectate de alizee corespund ţinuturilor aride fiind caracterizate
prin vreme senină şi uscată.

Fig. 2.3. Circulaţia globală a atmosferei (Pickering, Owen, 1997).

Vânturile de vest se extind între 35 şi 60º latitudine nordică şi sudică şi pun în

mişcare aerul din cadrul celulelor subtropicale cu presiune ridicată fiind orientate spre
ariile cu presiune scăzută de la paralela de 60°.
Vânturile polare de est sunt orientate radiar dinspre arealele cu presiune mare
localizate la poli spre câmpurile cu presiune joasă din jurul paralelei de 60º.
Dintre vânturile regionale au o extindere mare musonii, vânturi care-şi modifică
periodic direcţia datorită diferenţelor de presiune a aerului dintre uscat şi ocean. Musonii
se manifestă în sudul Asiei, în Golful Mexic şi în sud-estul Americii de Nord. Spre
exemplu, formarea centrilor de presiune joasă pe continentul asiatic, în timpul verii,
atrage masele de aer umed şi cald dinspre Oceanul Indian spre India, peninsula

26
Indochina şi sudul R.P. Chineze determinând ploi abundente. În timp direcţia vântului
se inversează determinând o vreme senină şi uscată.
Pe calotele glaciare din Antarctica şi Groelanda se formează vânturi catabatice
numite şi „vânturi de gravitaţie“. În timpul nopţilor senine se înregistrează procese
radiative puternice determinând o răcire accentuată a aerului care coboară divergent
dinspre partea superioară a calotei spre periferia acesteia.
Vânturile locale se manifestă pe spaţii restrânse, în funcţie de diferenţele de
presiune determinate de trăsăturile locale ale suprafeţei terestre, cum sunt existenţa
lanţurilor de munţi, a culoarelor de vale, a zonelor de coastă etc. În categoria acestor
vânturi se încadrează brizele, vânturile de munte-vale, foehnul şi diferitele variante ale
acestora care poartă denumiri locale.

3.4.4. Diferenţierea zonală a climei

Clima rezultă din combinarea de lungă durată a stărilor atmosferei caracterizate
prin temperatură, precipitaţii, umiditatea aerului şi vânturi într-un anumit loc şi pentru o
anumită perioadă.
Diferenţierea zonală a climei este un proces complex, variabil în timp şi spaţiu,
care rezultă din interacţiunea unor factori cosmici, geografici şi a factorilor antropici. În
prima grupă de factori este inclus Soarele ca sursă principală de energie pentru Sistemul
Terestru caracterizat prin formă de geoid şi prin mişcările sale de revoluţie şi de rotaţie.
Factorii geografici includ repartiţia continentelor şi a oceanelor, dispunerea pe
verticală a reliefului, trăsăturile suprafeţei terestre şi curenţii din cadrul oceanelor.
Factorii antropici au o pondere din ce în ce mai mare în modificarea climei prin diferite
emisii care schimbă compoziţia chimică şi poluează atmosfera şi prin modificarea
cuverturii terestre.
Pe glob au fost diferenţiate şapte tipuri principale de climă.
 Clima ecuatorială corespunde zonei de convergenţă intertropicală şi se extinde
pe o fâşie în jurul ecuatorului cuprinsă între 5° latitudine nordică şi sudică fiind
permanent caldă şi umedă. Sunt caracteristice diferenţieri sezoniere reduse,
temperaturi medii anuale de 26-27°C şi precipitaţii de peste 2 000 mm/an, în
condiţiile unei nebulozităţi ridicate cu o atmosferă permanent saturată cu vapori
de apă.
 Clima tropicală cu sezoane alternante este caracteristică zonei tropicale (5-25°
latitudine nordică şi sudică) fiind diferenţiată, în decursul anului, în două sezoane
distincte legate de cele două solstiţii. Sezonul ploios corespunde solstiţiului de
vară, iar cel uscat şi secetos este caracteristic solstiţiului de iarnă. Diferite
particularităţi regionale sunt introduse de existenţa musonilor.
 Clima tropicală aridă şi subaridă (15-35° latitudine nordică şi sudică)
corespunde ariilor cu presiune mare, datorate mişcărilor descendente ale aerului
din cadrul celulelor de circulaţie atmosferică şi vânturilor alizee. Este o climă
caldă şi uscată caracteristică marilor deşerturi tropicale (Sahara, Kalahari, din
Peninsula Arabă, Arizona, New Mexico, Australia Centrală) cu o durată de
strălucire a soarelui de 3 500 - 4 000 de ore pe an şi precipitaţii extrem de reduse
şi neregulate.
 Clima subtropicală corespunde unei zone de tranziţie situată în jurul paralelei de
40°. Sunt caracteristice diferenţieri evidente în timpul anului între două sezoane
datorate extinderii alternante a arealelor cu presiune mare de care sunt legate
perioadele secetoase şi a celor cu presiune redusă caracteristice maselor de aer
umed din vest cu ploi frecvente. Acest tip de climat prezintă o variantă

27
 mediteraneană cu ierni blânde şi ploioase şi veri călduroase şi uscate şi o variantă
de climă subtropicală cu ploi de vară şi invazii de aer rece în timpul iernii.
Aceasta din urmă este denumită şi „climă de tip chinez“ fiind specifică sud-
estului R.P. Chineze şi sudului Japoniei.
 Clima temperată corespunde teritoriilor dominate de circulaţia vestică şi se
desfăşoară între 40 şi 60° latitudine, fiind caracterizată prin existenţa celor patru
anotimpuri. În funcţie de repartiţia suprafeţelor acoperite de continente şi de
oceane se diferenţiază două subtipuri şi anume: climă temperat oceanică cu ierni
blânde şi veri răcoroase (temperaturi medii anuale de 10-15°C, precipitaţii medii
anuale de 1 000 mm) şi climă temperat continentală cu veri călduroase şi uscate
şi ierni extrem de reci. Sunt înregistrate contraste mari de temperatură, iar
precipitaţiile au un caracter predominant torenţial. Clima temperată este
caracterizată prin numeroase diferenţieri regionale şi prin diferite areale de
tranziţie foarte sensibile în relaţie cu modificarea parametrilor cantitativi ai
factorilor genetici.
 Clima subpolară face tranziţia spre zona polară fiind extinsă în partea de nord a
Asiei, Europei şi Americii de Nord, între 50 şi 70° latitudine. Este dominată de
masele de aer polar rece, cu precipitaţii reduse sub formă de zăpadă şi
temperaturi medii anuale în jur de 0°C. Solul veşnic îngheţat pe adâncimi de zeci
sau sute de metri, de tip permafrost nu se dezgheaţă decât la suprafaţă în timpul
verii.
 Clima polară este caracteristică celor două calote polare din Antarctica şi
Groelanda corespunzând celor două maxime de presiune polare. Temperaturile
sunt extrem de scăzute ajungând la -30°C – -60°C cu minime absolute de -90°C
în Antarctica. Temperaturile scăzute sunt accentuate de albedoul puternic şi de
existenţa „nopţilor polare“ în care radiaţia solară este practic inexistentă pentru o
jumătate de an.
Cele şapte tipuri zonale de climă sunt diversificate de factorii geografici locali şi
regionali.
Clima regională corespunde unor areale distincte cu o serie de trăsături comune
impuse de factorii geografici. Lanţurile de munţi delimitează, în multe situaţii, diferite
subtipuri de climat regional şi introduc modificări azonale majore în distribuţia şi
valoarea elementelor climatice.
Etajarea climei nu reprezintă o reproducere pe verticală a zonalităţii climatice
existând însă unele similiarităţi. Scăderea temperaturii, a densităţii aerului, a presiunii
atmosferice şi creşterea ponderii precipitaţiilor sub formă de zăpadă impun o etajare a
tuturor factorilor fizico-geografici.
Clima locală sau topoclima corespunde unui spaţiu restrâns reprezentat printr-un
versant, o vale sau o depresiune; cele mai diverse şi mai nuanţate topoclimate se
înregistrează în spaţiul montan.

2.5. Hidrosfera
Apa are un rol esenţial în dinamica Sistemului Terestru Global având o influenţă
directă atât asupra elementelor abiotice (dinamica sedimentelor şi a unor gaze, inclusiv
CO2) cât şi a celor biotice. Totodată, apa este vitală pentru dezvoltarea societăţii fiind în
acelaşi timp influenţată de activităţile umane.
Resursele de apă ale Terrei sunt estimate la aproximativ 1,4 miliarde m3. Dacă ar fi
repartizată uniform pe suprafaţa planetei, această cantitate de apă ar forma un strat gros
de 2 690 m. Din această cantitate, Oceanul Planetar, care ocupă 71% din suprafaţa

28
planetei, deţine 96,5% (1,37 miliarde m3). Volumul de apă dulce este de 84,3 milioane
m3, adică numai 3,5% din totalul de apă existent pe Terra şi este concentrată în cea mai
mare parte în calotele glaciare şi în gheţari (69%). Restul de apă dulce este cuprins în sol
(ape subterane şi umiditatea solului, 30%); în lacuri şi mlaştini (0,35%), în cursurile de
apă (0,01%) şi în atmosferă (0,04%).
Scurgerea anuală de apă de pe continente către oceane este de circa 41 000 km3,
dintre care 28 000 km3/an se drenează direct din pânza subterană, iar 13 000 km 3 prin
apa subterană către râuri.
Circulaţia permanentă a apei de pe continente, de la suprafaţa oceanelor şi
mărilor şi din atmosferă poartă numele de ciclu hidrologic. Ciclul hidrologic are un rol
esenţial în conversia şi transportul energiei în sistemul climatic global, aproximativ 33%
din energia solară primită de Pământ fiind consumată în desfăşurarea acestor procese.
Sub acţiunea energiei solare şi a gravitaţiei, apa de pe continente şi de la
suprafaţa oceanelor şi mărilor este într-o continuă mişcare, sub forma unor circuite cum
sunt: circuitul global şi circuitele oceanice şi continentale, care cuprind o serie de
circuite locale (pe suprafeţele lacustre, deltaice etc.).
În cadrul circuitului global, apa se evaporă de la suprafaţa oceanelor şi a
continentelor şi apoi se reîntoarce pe suprafaţa lor sub formă de ploi şi ninsori. Cea mai
mare parte a apei din precipitaţii revine pe suprafaţa mărilor şi oceanelor. O altă parte
cade pe uscat în cantităţi mai mari decât pot să se evapore sau să se infiltreze, excedentul
de apă rămas fiind redat oceanului planetar prin râuri şi fluvii. Cantitatea anuală de
precipitaţii este estimată la 550 000 km 3, din care pe suprafaţa continentelor cad
aproximativ 111 100 km3. Peste 60% din această cantitate, respectiv 71 400 km 3 se
evaporă (Fig. 2.4.).
În cadrul circuitelor oceanic şi continental apa evaporată se reîntoarce sub formă
de precipitaţii în acelaşi spaţiu, existând numai un transfer local de materie şi energie.

Fig. 2.4. Reprezentarea schematică a circuitului apei în natură. Valorile sunt redate în mii km3
(Allen, 1997).

Repartiţia apei pe glob şi circuitul acesteia în cadrul diferitelor cicluri (global,

oceanic, continental, local) sunt puternic influenţate şi modificate de activităţile umane

29
şi sunt, în acelaşi timp, în interacţiune cu celelalte componente ale Sistemului Terestru
Global.
În cadrul Conferinţei de la Amsterdam, din 2001, „Challenges of a Changing
Earth“, a fost elaborat conceptul de „Sistem Global al Apei“. Acesta este definit ca
reprezentând totalitatea resurselor de apă şi componentelor umane, fizice, biologice şi
biogeochimice implicate în ciclul hidrologic (GWSP, 2005).
Componentele umane includ totalitatea activităţilor şi instituţiilor implicate în
consumul de apă, în modificarea resurselor de apă şi în managementul lor.
Componentele fizice reprezintă totalitatea proceselor legate de ciclul hidrologic
(precipitaţii, evaporare, sedimentare, relief) atât pe continente, cât şi în cadrul oceanelor.
Componentele biologice şi biogeochimice cuprind totalitatea organismelor acvatice şi
ripariene, inclusiv ecosistemele respective, implicate în ciclurile biogeochimice legate de
apă şi de calitatea acesteia (GWSP, 2005).

2.5.1. Diferenţieri regionale ale resurselor de apă regenerabile

Resursele de apă regenerabile sunt reprezentate prin acele resurse care au
capacitatea de a se reface în fiecare an. Acestea sunt repartizate inegal pe suprafaţa
terestră şi sunt supuse unui stres accentuat din cauza activităţilor umane.
America Latină şi Caraibe deţin cele mai ridicate resurse de apă regenerabilă
(peste 13 000 km3), urmate de regiunea Asia-Pacific (12 974 km3). În America de Nord
şi Europa resursele regenerabile de apă sunt aproximativ egale (peste 5 000 km3), iar
Africa şi Asia de Vest deţin cele mai scăzute resurse de apă.
Resursele de apă ale Africii totalizează peste 4 000 km3/an, având însă o distribuţie
inegală. Cea mai bogată ţară din acest punct de vedere este Republica Congo (935
km3/an), iar cea mai săracă este Mauritania (0,4 km3/an). Multe din marile oraşe sunt
localizate în regiuni cu resurse sărace de apă, situaţie întâlnită în peste 13 ţări (sub 1 700
km3/loc/an sau chiar 1 000 km3/loc/an) apa subterană reprezintă principala sursă de apă,
reprezentând peste 15% din resursele de apă. Cea mai mare parte a precipitaţiilor cad în
regiunile centrale şi sud-vestice, corespunzătoare zonei ecuatoriale umede. Pentru
acoperirea deficitului de apă înregistrat în unele regiuni, s-au adoptat o serie de scheme
de transfer interbazinal, care, pe lângă beneficiul adus au contribuit la accentuarea
presiunii antropice asupra mediului (UNEP, 2002).
Deşi deţine aproximativ 36% din scurgerea globală, regiunea Asia-Pacific dispune
de cantităţi reduse de apă potabilă raportate la numărul de locuitori, respectiv 3 690
m3/loc/an (UNEP, 2002), ca urmare atât a numărului mare de locuitori, cât şi a
deteriorării calităţii apei (Fig. 2.5.).
Asia de Vest şi Peninsula Arabică se caracterizează printr-un climat arid, cu o
medie anuală a precipitaţiilor de sub 100 mm, astfel că resursele de apă de suprafaţă sunt
deficitare. Principalele surse provin din apa subterană şi din cea obţinută prin
desalinizare. Creşterea rapidă a populaţiei a determinat o creştere a cerinţelor de apă,
astfel că în unele regiuni cantitatea de apă disponibilă pentru fiecare locuitor a scăzut
substanţial, de la 6 057 m3 în anul 1950 la 1 574 m3 în 2000.
Ţările europene se bazează mai mult pe resursele de apă de suprafaţă decât pe cele
subterane, acestea din urmă fiind folosite în special pentru consumul casnic. Resursele
de apă sunt distribuite inegal, fiind mai abundente în partea de nord a continentului şi
mai sărace în ţările din Europa mediteraneeană.

30
 Asia de Vest 55

America de Nord 5309

America Latină şi
13429
Caraibe

Europa 6835

Asia + Pacific 12974

Africa 3991

0 2000 4000 6000 8000 10000 12000 14000 16000


Fig. 2.5. Resursele regenerabile de apă (km3) la nivel regional .

America Latină şi Caraibe reprezintă o regiune bogată în resurse de apă, deţinând

peste 30% din resursele regenerabile ale Terrei. Totuşi, în arealele în care se
concentrează un număr mare de locuitori, aceste resurse sunt deficitare. Principalii
factori care afectează calitativ şi cantitativ resursele de apă sunt legaţi de creşterea
populaţiei, urbanizare, despăduriri şi de modificările climatice. De asemenea, cantităţile
ridicate de deşeuri deversate, utilizarea excesivă a îngrăşămintelor şi pesticidelor,
poluarea industrială şi lipsa unui cadru legislativ adecvat contribuie la agravarea acestui
deficit (Fig. 2.6.).
America de Nord deţine 13% din resursele de apă ale Terrei şi este caracterizată
prin cel mai ridicat consum (1 693 m3/loc, în 1990) (Gleick, 1998). Utilizarea echilibrată
a resurselor de apă a determinat o scădere a consumului în S.U.A, cu aproximativ 10%,
deşi populaţia a înregistrat o creştere cu 16%. În Canada, gradul de utilizare al resurselor
de apă a crescut cu până la 80% în perioada 1972-1991, deşi populaţia a crescut cu
numai 3%.


Fig. 2.6. Resursele de apă regenerabile (km3) pe Glob .


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

31
 2.6. Biosfera
Totalitatea vieţuitoarelor – plante şi animale – formează biosfera, un înveliş
terestru complex a cărui existenţă este condiţionată de interacţiunea dintre atmosferă,
hidrosferă şi litosferă. Existenţa biosferei este esenţială pentru celelalte învelişuri
planetare prin influenţa sa directă asupra climei, ciclului hidrologic, solurilor şi
reliefului. Procesele biologice au un rol esenţial în desfăşurarea ciclurilor biogeochimice
care includ mecanisme complexe de combinare şi transfer a unor elemente chimice la
suprafaţa Terrei.
Noţiunea de biosferă a fost utilizată pentru prima dată de Eduard Suess pentru a
desemna totalitatea formelor de viaţă pe Pământ. Pentru acestea este folosit şi termenul
de ecosferă care include însă şi spaţiul ocupat de vieţuitoare. Conform conceptului
GAIA, introdus în ştiinţă de Lovelock (1995), sectorul inferior al atmosferei este o parte
componentă a biosferei fiind reglat de aceasta. Acest concept este diferit de ideile clasice
ale unei simple adaptări a vieţuitoarelor la mediul abiotic accentuând rolul esenţial al
biosferei în controlul factorilor de mediu (The Enciclopaedic Dictionary of
Environmental Change, 2003).
Pe glob au fost inventariate circa 2 milioane de specii de vieţuitoare dintre care 1
500 000 de specii de animale şi circa 500 000 de specii de plante. Numeroase specii nu
au fost încă identificate şi există diferite estimări care indică între 2 milioane şi 50 de
milioane de specii care se aşteaptă să fie descoperite în viitor. Majoritatea specialiştilor
consideră însă cifra de 10 milioane de specii ca fiind cea mai bună aproximaţie,
evaluând masa totală a biosferei. Vieţuitoarele se concentrează într-un spaţiu cuprins
între câţiva metri adâncime în sol, circa 200 m în oceane şi altitudinea de 5 500 m care
este limita zăpezilor veşnice în zona ecuatorială. Diferite forme de viaţă se întâlnesc însă
şi pe zăpadă şi gheaţă, în ţinuturile veşnic îngheţate, în zona abisală din adâncul
oceanelor, în depozitele de petrol situate la 3-4 km adâncime (bacterii anaerobe) şi în
stratosferă, până la înălţimea de 20 km.
Organismele vii şi mediul în care acestea îşi desfăşoară existenţa este diferenţiat în
biomuri şi ecositeme, a căror diversitate este determinată de varietatea factorilor naturali
şi de activităţile umane. Interacţiunea dintre organisme şi mediul lor de viaţă formează
obiectul de studiu al ecologiei. Un ecosistem este alcătuit din biocenoză care reprezintă
totalitatea organismelor vii şi un biotop care este spaţiul în care acestea îşi desfăşoară
existenţa. În cadrul ecosistemelor între biocenoză şi biotop se desfăşoară fluxuri de
materie şi energie care implică principalele substanţe componente ale materiei vii cum
sunt carbonul, hidrogenul, oxigenul şi azotul. Aceste fluxuri generează interacţiuni
complexe cu ecosistemele vecine având, în asamblu, un rol esenţial în stabilirea
trăsăturilor definitorii ale Sistemului Terestru Global.
Cea mai mare parte a energiei necesare pentru desfăşurarea proceselor complexe
din cadrul ecosistemelor este furnizată de radiaţia solară, care, ca şi în cazul desfăşurării
proceselor din celelalte geosfere, determină diferenţierea zonală şi etajarea vegetaţiei şi
faunei. Procesul de fotosinteză şi totalitatea proceselor biotice sunt reglate de durata
perioadei de lumină şi de bilanţul radiativ diferenţiat zonal. Dintre factorii climatici
precipitaţiile, temperatura şi vânturile au un rol esenţial în diversificarea ecosistemelor.
Valorile extreme ale acestor parametri determină limita arealelor pe care se extind
diferite specii de plante şi animale şi este un criteriu esenţial de clasificare a diferitelor
biomuri. Speciile de plante au limite diferite de rezistenţă la temperaturile extreme şi la
nivele diferite de umiditate. Astfel plantele din zona tropicală şi mediteraneană nu


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

32
rezistă îngheţurilor. Unele plante din zona temperată îşi pierd frunzele în timpul iernii
etc. Pentru unele animale sunt specifice formele de hibernare; păsările străbat mii de
kilometri într-o pendulare ciclică în funcţie de anotimpuri, temperatura şi
disponibilitatea resurselor de hrană determinând în fiecare situaţie o multitudine de
reacţii de adaptare.
Plantele au limite diferite de toleranţă faţă de cantitatea disponibilă de apă din
cadrul ecosistemelor. Acestea depind de raportul care există între precipitaţii, scurgere,
evapotranspiraţie şi infiltraţie. Spre exemplu, apa din ploile lente are posibilităţi mai
bune de infiltrare în sol decât cea rezultată din averse care se scurg rapid pe versant
provocând şi fenomene de eroziune. La rândul lor plantele au un rol important în
reducerea scurgerii şi în intensificarea evapotranspiraţiei. Plantele adaptate condiţiilor de
uscăciune poartă numele de plante xerofite, iar cele din mediul acvatic sunt numite
plante hidrofile. Există şi unele categorii intermediare cum sunt plantele higrofile
(iubitoare de umiditate) şi mezofile – cele care preferă condiţii medii de umiditate.
Vântul este un factor limitativ pentru creşterea vegetaţiei în zonele deşertice, în
munţii înalţi şi în zonele litorale. În acelaşi timp vântul are un rol important în
răspândirea seminţelor şi a polenului, contribuind la menţinerea biodiversităţii.
Relieful şi alcătuirea sa litologică formează substratul ecosistemelor având un rol
important în diversificarea condiţiilor de viaţă. Relieful montan este principalul element
azonal care determină etajarea, diferenţierea şi diversificarea ecosistemelor.
Diferenţierile de insolaţie, de expunere la circulaţia maselor de aer, de umiditate,
substrat, soluri sunt factori importanţi pentru distribuţia ecosistemelor. Dezvoltarea
ecosistemelor este strâns legată şi de factorii biologici care includ totalitatea
vieţuitoarelor şi a relaţiilor dintre acestea. Aceste relaţii sunt organizate în diferite lanţuri
trofice care cuprind producătorii primari de materie organică (plantele verzi), diferite
nivele de consumatori (animale ierbivore, animale carnivore) şi bacteriile şi ciupercile
care transformă materia organică în diferite substanţe nutritive care sunt redate solului.
Presiunea antropică asupra mediului are un rol din ce în ce mai important în modificarea
ecosistemelor şi în reducerea biodiversităţii.
Cele două mari domenii de viaţă existente pe Terra – domeniul terestru şi
domeniul acvatic – grupează o mare diversitate de ecosisteme care sunt direct influenţate
de modificările globale ale mediului.
În domeniul terestru sunt grupate biomuri diferenţiate zonal, corespunzând zonelor
polară şi subpolară, zonei boreale, zonei temperate aride şi umede, zonelor aride
tropicale şi subtropicale, zonei subtropicale mediteraneene şi umede, zonei tropicale
sezoniere şi zonei ecuatoriale (tropical umede). Pe fondul acestor zone etajarea este
diferită în cadrul sistemelor montane iar factorii locali de rocă, umiditate etc impun
diferenţieri azonale.
Domeniul de viaţă acvatic marin şi continental are cea mai mare pondere fiind
diferenţiat la rândul lui în mai multe categorii. În domeniul marin cea mai mare
concentrare de vieţuitoare este înregistrată în stratul de la suprafaţa oceanelor cu o
adâncime de până la 100 m numit zonă eufotică. Fitoplanctonul şi zooplanctonul din
acest strat sunt strâns dependente de variaţiile radiaţiei solare şi ale temperaturii apei şi
constituie hrana nectonului (peşti, cetacee, delfini etc). Concentrarea cea mai mare de
organisme se întâlneşte în zonele litorale care însă sunt expuse direct unei presiuni
antropice accentuate. Cea mai mare biodiversitate se întâlneşte în zonele tropicale cu
recifi de corali pe ţărmurile cu mangrove. Circa o pătrime din speciile existente în
oceane sunt concentrate în cadrul ecosistemelor de corali, aici fiind localizate arealele
cele mai bogate în specii endemice. Speciile respective au şi o valoare estetică

33
inestimabilă fiind foarte sensibile şi vulnerabile la creşterea nivelului Oceanului Planetar
şi la creşterea temperaturii apei.

2.7. Tipuri de modificări globale ale mediului

Evoluţia rapidă a transformării globale a mediului în perioada care a urmat celui de-
al doilea război mondial, denumită Antropocen, este generată de următorii factori:
creşterea rapidă a polpulaţiei globului (explozia demografică); creşterea volumului de
resurse consumate de populaţie şi de schimbările de tehnologie şi organizare socio-
politică (IGBP Science, 1, 1997).
Aceste modificări sunt de fapt transformări ale relaţiilor om-natură cu implicaţii
majore la nivel local, regional şi global. În prezent parcurgem o perioadă de schimbări
rapide în dinamica diferitelor componente ale mediului şi societăţii cum nu au mai
existat în ultimii 1000 de ani. În prezent omul exercită o influenţă accentuată asupra
Terrei comparabilă cu acţiunea agenţilor naturali. Această influenţă se manifestă prin
modificarea geosferelor (atmosferă, hidrosferă, relief şi biosferă) şi prin alterarea
relaţiilor dintre acestea.
În funcţie de geneză şi de modul în care este afectat Sistemul Terestru Global
modificările globale ale mediului se diferenţiază în: modificări sistemice şi modificări
cumulative.
Modificările sistemice se manifestă direct prin integrare la nivelul Sistemului
Terestru Global şi cuprind încălzirea climei, reducerea ozonului stratosferic şi ridicarea
nivelului Oceanului Planetar.
Modificările cumulative ajung să aibă un caracter global prin extindere progresivă
sau prin amploarea cumulată a modificărilor – poluarea apelor, reducerea biodiversităţii,
modificările utilizării terenurilor şi ale cuverturii terestre; despăduririle; deşertificarea;
poluarea industrială cu poluanţi toxici; procesele de eroziune şi alunecările.
Societatea exercită şi tot mai multe şi mai complexe influenţe favorabile asupra
geosferelor prin activităţi legate de managementul integrat al mediului: împăduriri,
depoluarea solurilor şi a apelor, lucrările de inginerie a mediului; acţiuni destinate
reducerii emisiilor de CO2 şi de substanţe din grupul cloro-fluorocarburilor.

BIBLIOGRAFIE
Allen, Ph. (1997), Earth surface processes, Blackwell Science Ltd.
Bălteanu, D. (1984), Relieful – ieri, azi, mâine, Editura Albatros, Bucureşti
Bloom, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice Hall Inc., New Jersey
Constantinescu, L. (1991), O „Mare Aventură Ştiinţifică”, Academica, an I, nr. 7,
Bucureşti.
Gleick, P.H. (1998), The world’s water: the biennial report on freshwater resources
1998-1999, Island Press, San Francisco.
GWSP (2005), The Global Water System Project. Science Framework and
Implementation Activities, ESSP Report No. 3, GWSP Report No. 1.
Mehedinţi, S. (1967), Opere Alese, sub redacţia V.Mihăilescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Pickering, K.T., Owen, L.A. (1997), An introduction to global environmental issues
(second edition), Routlege, London.
Roberts, N. (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational

34
Strahler, A. (1963), The earth sciences, New York, HarperRow
Summerfield, M. (1991), Global Geomorphology. An introduction to the study of
landforms, Pearson Education.
UNEP (2002), Global Environment Outlook 3. Past, present and future perspectives,
Earthscan Publications Ltd., London.
* * * (1968), The Enciclopaedia of Geomorphology, Ed. by R.W. Fairbridge, New York
* * * (1997), A synthesis of GCTE and related research, IGBP Science, no. 1
*** (2001), The Amsterdam Declaration on Global Change, IGBP Conference,
Amsterdam 2001.
*** (2003), The Encyclopaedic Dictionary of Environmental Change, editor: John A.
Matthews, London, Arnold.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Caracterizaţi trăsăturile principale ale Sistemului Terestru Global
2. Precizaţi rolul atmosferei în cadrul STG
3. Precizaţi relaţia dintre geosfere în relaţie cu modificările globale ale mediului.
4. Care este rolul apei în dinamica Sistemului Terestru Global?
5. Care sunt şi prin ce se caracterizează principalele tipuri de modificări globale ale
mediului?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Trăsăturile STG – sursele de materie şi energie; forma şi dimensiunile Pământului;
relieful continentelor şi bazinelor oceanice; atmosfera – structură, evoluţie, dinamică,
circulaţia atmosferică globală, diferenţierea zonală a climei; hidrosfera şi ciclul
hidrologic, resurse de apă regenerabile; biosfera; modificări globale ale mediului
(sistemice şi cumulative).

35
 3. MODIFICĂRILE GLOBALE SISTEMICE ALE MEDIULUI

OBIECTIVE:

Noţiunile prezentate în cadrul acestei teme au drept scop familiarizarea studenţilor cu problematica
modificărilor globale sistemice ale mediului. Se prezintă principalele efecte legate de schimbările
climatice, de efectul de seră şi de modelele posibile de încălzire a climei. În continuare sunt dezbătute
implicaţiile acestor modificări pentru mediu şi sănătatea populaţiei. Tot în categoria modificărilor globale
sistemice se încadrează creşterea nivelului Oceanului Planetar, reducerea stratului de ozon şi fenomenele
El Nino-La Nina. Sunt analizate totodată câteva modele şi scenarii climatice aplicate la nivelul României
şi consecinţele tendinţelor de încălzire a climei pentru teritoriul ţării noastre.

Modificările globale sistemice ale mediului se manifestă în cadrul întregului

Sistem Terestru şi reprezintă efectele globale ale presiunii societăţii asupra mediului.
Aceste modificări cuprind: modificările ciclurilor biogeochimice; schimbările climatice;
tendinţa de ridicare a nivelului Oceanului Planetar; intensificarea fenomenului ENSO
(El Nino-Southern Oscilation), reducerea stratului de ozon, etc.
3.1. Ciclul carbonului şi efectul de seră
Ciclul geochimic al carbonului este important pentru viaţa pe Terra. Acest
ciclu are două componente (terestră şi oceanică) şi cuprinde următoarele secvenţe:
CO2 din atmosferă este fixat de biosferă, soluri şi de oceane. Din aceste medii este
ulterior eliberat în atmosferă cu o întârziere de la câteva ore la câteva mii de ani, în
funcţie de diferite procese. În situaţiile de echilibru, cantitatea de carbon fixată este
aproximativ egală cu cea eliberată în atmosferă. Fără influenţa schimbărilor climatice
cantitatea de CO2 în atmosferă ar fi aproximativ constantă, clima fiind un factor
principal de influenţare a absorbţiei şi eliberarării carbonului. Variaţiile climatice
conduc, implicit, la modificarea balanţei carbonului şi a concentraţiei de CO 2 în
atmosferă.
Cel mai important rezervor de carbon îl reprezintă apele adânci ale oceanelor (34
1
Gt ), ca şi cele de suprafaţă (0,9 Gt). Atmosfera conţine 0,74 Gt, iar cantităţi similare
sunt stocate de biomasa terestră (0,55Gt) şi în sol (1,2 Gt). O cantitate importantă de
carbon este stocată în combustibilii fosili (5 Gt2).
Cu toate că cea mai mare cantitate de carbon este stocată în apele adânci ale
oceanelor, schimbul de carbon cu apele de suprafaţă se realizează foarte lent. Mult mai
rapid este schimbul dintre atmosferă, apele de suprafaţă ale oceanelor, sol şi biosferă.
Carbonul este transferat înspre şi dinspre ocean spre atmosferă prin procesul de difuzie.
De la suprafaţa terestră CO2 este transferat în atmosferă pe mai multe căi: prin
meteorizarea rocilor, prin incendiile de păduri şi ierburi, prin emisii vulcanice, prin
arderea combustibililor fosili şi prin alte activităţi industriale. La suprafaţa terestră, CO2
este consumat prin fotosinteza vegetaţiei terestre, sursa majoră fiind atmosfera.

1
1 Gt (gigatonă) = 109 tone.
2
Date după Allen, 1997.

36
 Deşi este prezent în cantitate redusă (0,03%), CO 2 atmosferic are un rol important
pentru balanţa radiativă a Terrei, absorbind radiaţia terestră cu lungime de undă lungă.
Ciclul oceanic al carbonului. Cercetările şi măsurătorile efectuate în ultimii ani au
putut stabili cu precizie fluxurile anotimpuale de CO2 dintre aer şi apă în fiecare bazin
oceanic. Cel mai puternic flux dintre atmosferă şi ocean se produce în zona ecuatorială a
Pacificului, care eliberează în atmosferă până la 1 Gt C/an. Cauza o reprezină mişcarea
ascendentă a maselor de apă în apropierea ecuatorului, urmată de încălzirea puternică a
acestora. În acest fel, scade solubilitatea CO2 în apă, care se eliberează în atmosferă.
Fluxul este influenţat de lipsa relativă a activităţii planctonice din regiune care ar fi putut
prelua o cantitate suplimentară de CO2. Cea mai importantă sursă marină de
înmagazinare a CO2 este Oceanul Atlantic de Nord, unde apele calde aduse de Curentul
Golfului sunt rapid răcite, permiţând astfel dizolvarea unei cantităţi mari de CO 2, corelat
cu o activitate biologică intensă (Steffen et al., 2004).
Cea mai mare parte a carbonului din apele marine este sub formă de carbon
anorganic dizolvat, care este stocat în stratele intermediare şi de adâncime. Carbonul
fixat în apele de suprafaţă este transportat foarte lent către stratele de adâncime.
Modificarea circulaţiei carbonului între diferite strate oceanice depinde de circulaţia
maselor de apă care conduc la creşterea sau scăderea solubilităţii acestuia şi de
activitatea biologică. Circulaţia termohalină poate modifica semnificativ cantitatea de
carbon stocată, în funcţie de latitudine şi anotimp. CO 2 este mai solubil în apele reci şi
sărate, de aceea o cantitate mai mare este reţinută în apele adânci şi reci de la latitudini
ridicate. În timpul circulaţiei termohaline iniţiate în Atlanticul de Nord, odată cu
pătrunderea în adânc a apelor de suprafaţă, se transportă şi o cantitate semnificativă de
carbon, care rămâne sechestrat la nivelul apelor de adâncime. În lungul ecuatorului,
odată cu încălzirea apelor de adâncime ajunse la suprafaţă, scade solubilitatea CO2 în
apă, care este eliberat în atmosferă. De aceea, modificarea circulaţiei termohaline, ca
urmare a încălzirii climatice, perturbă semnificativ cantitatea de CO 2 stocată de oceane
şi, implicit, ciclul carbonului.
Ciclul terestru al carbonului. Ciclul terestru al carbonului este considerat un
„motor“ care asigură energie şi masă vieţuitoarelor pe Terra. Acest ciclu este strâns
implicat în regularizarea compoziţiei atmosferei la nivel global şi în balanţa energetică a
Sistemului Terestru (Steffen et al., 2004).
Plantele absorb CO2 din atmosferă şi îl transformă în carbohidraţi prin procesul de
fotosinteză. O parte din carbonul absorbit este utilizată în metabolismul propriu
(respiraţie autotrofă), care se soldează cu eliberarea de CO 2 înapoi în atmosferă.
Cantitatea rămasă (denumită productivitate netă primară) este folosită în procesul de
creştere al plantei. Cantitatea globală de biomasă a plantelor (500 PgC) este relativ
scăzută în comparaţie cu cantitatea uriaşă de carbon stocată în oceane şi în combustibilii
fosili, dar este importantă deoarece este foarte sensibilă la modificările climatice şi la
alte influenţe, contibuind semnificativ la creşterea/scăderea cantităţii de carbon din
atmosferă. O parte a carbonului terestru, cuprinsă între 1 500 şi 2 000 PgC, este reţinută
la nivelul materiei organice din sol (Steffen et al., 2004). Din sol carbonul se întoarce
mult mai lent în atmosferă, ceea ce face ca solul să reprezinte un tampon pe termen
mediu foarte important în ciclul global al carbonului. Unele evenimente naturale sau
antropice (furtuni, boli care afectează plantele, despăduriri, recoltarea plantelor, incendii
etc.) accelerează pătrunderea în atmosferă a carbonului. Spre exemplu, savanele
tropicale şi pădurile boreale emit anual în atmosferă 2-5 PgC ca urmare a incendiilor.
Schimbul anual de carbon dintre ecosistemele terestre şi atmosferă este mult mai
mare decât cel dintre ocean şi atmosferă, de 120 PgC, comparativ cu 90 PgC/an. În

37
epoca preindustrială aceste schimburi erau în echilibru şi se compensau în cea mai mare
parte. Uscatul terestru reprezintă o sursă netă de preluare a carbonului atmosferic,
îndepărtând aproximativ 30% din CO2 suplimentar introdus în atmosferă de activităţile
antropice.
În perioada 1700-1960 s-a estimat că uscatul a reprezentat o sursă majoră de
carbon pentru atmosferă, prin emisiile rezultate din conversia vegetaţiei naturale la
utilizări agricole. În prezent, procesul de fotosinteză cu preluare de CO 2 atmosferic a
depăşit respiraţia plantelor (soldată cu eliberarea CO2 în atmosferă), astfel că uscatul a
devenit un rezervor important de preluare a carbonului atmosferic, absorbind
aproximativ 30% din dioxidul de carbon suplimentar introdus în atmosferă de activităţile
antropice.
 Perturbarea ciclului carbonului
Înaintea revoluţiei industriale, în 1750, concentraţia de CO2 în atmosferă era de
280±10 ppm, concentraţie menţinută, cu mici fluctuaţii, timp de mii de ai. De atunci,
concentraţia a crescut continuu, ajungând în 1999 la 367 ppm (IPCC, 2001a) (Fig. 3.1.),
iar în anul 2005 la 379 ppm (IPCC, 2007).

Fig. 3.1. Evoluţia concentraţiei de CO2 (IGBP Science 1, 1997).

O concentraţie crescută de CO2 în atmosferă, cum este concentraţia actuală, nu s-a

înregistrat niciodată în ultimii 420 000 de ani şi nici chiar în ultimele 20 de milioane de
ani (Steffen et al., 2004). Pentru ultimul secol rata de creştere a concentraţiei de CO 2 din
atmosferă este fără precedent şi este datorată emisiilor antropice. Aproximativ trei
pătrimi dintre acestea sunt datorate arderii combustibililor fosili. În perioada 1980-1989
prin arderea combustibililor fosili a fost emisă în atmosferă o cantitate medie de 5,4±0,3
PgC/an, iar în deceniul 1990-1999 această cantitate a fost de 6,3±0,4 PgC/an. Restul
emisiilor sunt datorate modificărilor în utilizarea terenurilor (Tabelul 3.1.). Pentru
ultimele două decenii au fost apreciate rate de creştere ale CO 2 atmosferic de 3,3 PgC/an
(1980-1989) şi de 3,2 PgC/an (1990-1999). Aceste rate sunt mai reduse în comparaţie cu

38
emisiile, ca urmare a faptului că o parte din CO 2 emis în atmosferă este dizolvat în apa
oceanelor şi o parte este preluat de ecosistemele terestre.
Tabelul 3.1. Bugetul anual de CO2 (Gt* an-1) (IGBP Science, 1, 1997).
Gt an-1
**
SURSE DE CO2
Emisii de combustibili fosili şi industria cimentului 5,5±0,5
Emisii nete din modificările utlizării terenurilor în regiunile tropicale 1,6±1,0
Totalul emisiilor antropogene 7,1±1,1
PIERDERI DE CO2*
Stocare în atmosferă 3,2±0,2
Absorbţie în oceane 2,0±0,8
Absorbţie datorită regenerării pădurilor în emisfera nordică 0,5±0,5
Fertilizarea ecosistemelor cu CO2 6,6±0,3
Depozitarea azotului
*
1 Gt (gigatonă) = 109 tone
**
Pe baza datelor IPCC
Cantitatea de CO2 absorbită curent de oceane nu este constantă şi poate fi
modificată de numeroşi factori. Spre exemplu, cantitatea de CO 2 absorbită de Oceanul
Pacific în zona ecuatorială poate fi afectată dramatic de fenomenul El Niño. În timpul
anilor în care se manifestă fenomenul El Niño, fluxul de CO 2 dintre ocean şi atmosferă
poate fi redus cu până la 50%, comparativ cu cel al anilor obişnuiţi, deoarece se reduce
stocarea terestră a carbonului ca urmare a temperaturilor ridicate, secetelor şi incendiilor
forestiere din zonele tropicale. Pentru perioada 1980-1989 fluxul ocean-atmosferă a fost
estimat la -1,9 PgC/an, iar cel dintre uscatul terestru şi atmosferă la -0,2 PgC/an. Pentru
perioada 1990-1999 aceste fluxuri au fost de -1,7, respectiv -1,4 PgC/an. Eliberarea de
CO2 net, ca urmare a modificărilor în utilizarea terenurilor, în anii ’80, a fost estimată la
0,6 – 2,5 PgC/an (în medie 1,7) datorată în principal despăduririlor efectuate în zonele
tropicale.
Între 1992 şi 1993, în emisfera nordică, s-au observat o serie de anomalii în
fluxul carbonului fiind înregistrată o creştere a concentraţiei de CO2 în atmosferă.
Această creştere a fost urmată de o pierdere de aproximativ aceeaşi magnitudine în
perioada 1994-1995. O a doua creştere semnificativă s-a înregistrat în perioada 1995-
1997, atât în America de Nord, cât şi în Eurasia.

Efectul de seră este o trăsătură naturală esenţială a Sistemului Terestru Global,

mecanismele sale fiind înţelese încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea de savantul
suedez Arrhenius. Acest efect şi-a exercitat acţiunea încă din primele ere geologice din
istoria Terrei şi este datorat prezenţei în atmosferă a unor gaze cum sunt dioxidul de
carbon (CO2), oxidul de azot (N2O), metanul (CH4), ozonul (O3) şi vaporii de apă.
Efectul de seră determină, în ansamblu, menţinerea la suprafaţa terestră a unei
temperaturi relativ constante favorabile dezvoltării vieţii, fiind cel mai important factor
de forţare radiativă.
Acest efect constă în reţinerea parţială în atmosferă a radiaţiilor solare de undă
scurtă reflectate de suprafaţa terestră sub formă de radiaţii calorice de undă lungă (Fig.
3.2.). Gazele cu efect de seră menţionate absorb aceste radiaţii şi le retransmit spre
suprafaţa terestră. În acest fel atât atmosfera cât şi suprafaţa terestră devin mai calde
decât în cazul în care nu ar fi existat concentraţia respectivă de gaze cu efect de seră
(Climate Change, 1990). În situaţia în care nu ar fi existat gazele cu efect de seră (în
special vaporii de apă şi dioxidul de carbon) atmosfera terestră ar fi fost cu 33ºC mai

39
rece. Efectul de seră se manifestă şi pe alte planete cum sunt Venus şi Marte. Spre
exemplu, pe planeta Venus, unde predomină CO 2 în proporţie de peste 90%, între gazele
cu efect de seră, încălzirea datorată acestui efect este de 523ºC.

Fig.3.2. Emisia gazelor cu efect de seră

(Global change research in the Netherlands, 2001).

Temperatura pe Terra este strâns legată de conţinutul de gaze cu efect de seră care
s-a modificat permanent în trecutul geologic al planetei datorită unor cauze naturale.
Astfel, evaluările efectuate prin analiza unor carote de gheaţă din Antarctica şi
Groenlanda pentru intervale temporale cuprinse între 100 000 şi 420 000 de ani au pus
în evidenţă că există o bună corelaţie între concentraţia de gaze cu efect de seră şi
temperaturi. Aceste gaze (CO2, N2O şi CH4) prezintă o concentraţie mai scăzută pentru
intervalele glaciare cu temperaturi scăzute şi concentraţii mai ridicate în perioadele
interglaciare mai calde. Cele mai complete date au fost obţinute din profilul realizat la
Staţiunea Vostok (Antarctica), unde au fost puse în evidenţă patru cicluri glaciare-
interglaciare în ultimii 420 000 de ani. Analizele efectuate au arătat concentraţii
maxime de CO2 de 280 ppmv şi de 750 ppbv pentru gazul metan (în prezent
concentraţiile au valori de 360 şi respectiv 1700) (Steffen et al., 2004). S-a dovedit că
efectul de seră are un rol esenţial în autoreglarea sistemului climatic şi în declanşarea
unor mecanisme de feedback. Astfel, încălzirea atmosferei generează o evaporare mai
intensă, vaporii de apă contribuind la rândul lor la o încălzire mai accentuată a climei în
continuare.

 Intensificarea efectului de seră. Pentru ultimii 1 000 de ani dinaintea Revoluţiei

Industriale, ponderea gazelor cu efect de seră a rămas relativ constantă. Creşteri
semnificative au fost înregistrate după 1750 şi mai ales în a doua jumătate a secolului al
XX-lea. O serie de activităţi antropice, cum sunt arderea combustibililor fosili în care
dioxidul de carbon s-a fixat de-a lungul a milioane de ani, defrişarea pădurilor, în special
a celor tropicale şi utilizarea lemnului drept combustibil măresc cantitatea de gaze cu
efect de seră în atmosferă. Alături de dioxidul de carbon în atmosferă pătrund cantităţi
sporite de oxid de azot (N2O), gaz metan (CH4) degajate prin cultivarea intensă a
orezului pe suprafeţe de mii de hectare şi prin diferite activităţi industriale. Utilizarea

40
aparatelor frigorifice, a sprayurilor şi prelucrarea maselor plastice este însoţită de
pierderi de freon, de gaze din grupa clorofluorocarbonului şi de alte gaze care au
proprietatea de a amplifica efectele dioxidului de carbon.
Cel mai important gaz cu efect de seră emis de activităţile umane este dioxidul de
carbon (CO2) a cărui concentraţie a crescut de la circa 280 ppm în perioada
preindustrială la 360 ppm în 1999 cu un ritm mediu de 1,5 ppm/an. Evaluările efectuate
în cadrul profilului Vostok din Antarctica arată că asemenea creşteri nu au fost
înregistrate în ultimii 420 000 de ani şi este probabil că nici în ultimele 20 de milioane
de ani. Această creştere alarmantă pentru echilibrul sistemului climatic global este
consecinţa, în proporţie de 60-70%, a emisiilor de CO2 rezultate din arderea
combustibililor fosili şi a modificării utilizării terenurilor, în special prin despăduriri
(Tabelul 3.2.).

Tabelul 3.2. Emisiile de gaze cu efect de seră (GES) din activităţi naturale şi umane.

GES produse în natură Emisii naturale Activitate umană

Evaporare, erupţii
Vapori de apă
vulcanice
Respiraţie, descompunere
Arderea de combustibili fosili
CO2 – dioxid de carbon a animalelor şi plantelor,
sau de lemn şi deşeuri lemnoase
erupţii vulcanice
Agricultură, activităţi
Evaporare din sol sau din
N2O – oxid de azot industriale, arderea de
oceane
combustibili fosili
Producerea şi transportul
Terenuri umede,
combustibililor fosili,
CH4 - metan descompunerea de
descompunerea deşeurilor
biomasă
organice, creşterea animalelor
GES care nu se produc în
natură:
Hidrocarburi clorofluorurate
Generate în procese industriale
(CFC)
Hidrocarburi fluorurate (HFC)
Perfluoruri (PFC)

Gazul metan (CH4) contribuie cu 20% la accentuarea efectului de seră având un

factor de forţare radiativă de 0,48 Wm -2 şi provine în cea mai mare parte din surse
biologice (extinderea în Asia de SE a culturilor de orez). Comparativ cu situaţia din
1750 s-a înregistrat o creştere de 150%, concentraţia actuală de gaz metan ajungând la 1
745 ppb.
Oxidul de azot (N2O) este un gaz cu diferite concentraţii fluctuante de la an la an.
Comparativ cu 1750, concentraţia de N2O a crescut cu 16% având un factor de forţare
radiativă de 6% din totalul gazelor cu efect de seră. Dintre sursele antropice au o
pondere însemnată activităţile industriale, îngrăşămintele pe bază de azot şi creşterea
animalelor.
Emisiile de gaze din grupa clorofluorocarbonului afectează ozonul stratosferic şi
sunt reglementate prin Protocolul de la Montreal. În prezent se remarcă o uşoară scădere
după un maxim atins în 1994. Au o pondere de 14% între gazele cu efect de seră şi un
factor de forţare radioactivă de 0,34 Wm -2 (IPCC, 2001a).

41
 Există şi unele substanţe care, deşi sunt emise în cantităţi mici în atmosferă, tind să
aibă în viitor un efect de seră tot mai accentuat. Unele dintre acestea, cum este
hidrofluorocarbonul, au început să fie utilizate ca substitute ale celor interzise prin
protocolul de la Montreal. Alte gaze, cum sunt cele din grupa perfluorocarbonului,
rămân în atmosferă pentru perioade de mii de ani, iar sursele antropice emit cantităţi
mult mai mari decât sursele naturale.
O situaţie aparte se înregistrează cu ozonul (O3) care, în cea mai mare parte, nu
este emis direct în atmosferă ci se formează din diferiţi compuşi produşi pe cale naturală
sau antropică. În stratosferă distrugerea stratului de ozon generează o intensificare a
radiaţiilor ultraviolete cu urmări dăunătoare pentru sănătatea oamenilor. Acest fenomen
determină în acelaşi timp o forţare radiativă negativă, deci o tendinţă de răcire a climei.
Efecte total diferite se înregistrează pentru ozonul din troposferă care este un gaz cu
efect de seră considerat pe locul trei ca importanţă după CO2 şi CH4 (IPCC, 2001a).
Acesta se formează prin reacţii fotochimice ca urmare a poluării atmosferice iar
concentraţia sa a crescut cu circa 35% faţă de perioada preindustrială.

3.2. Schimbările globale ale climei

3.2.1. Încălzirea climei în secolul al XX-lea

Intensificarea globală a presiunii antropice asupra sistemului climatic din ultimul
secol a determinat o încălzire fără precedent în ultimii 1 000 de ani a atmosferei din
apropierea suprafeţei terestre. Consecinţele continuării acestei tendinţe sunt greu de
evaluat, numeroşi specialişti considerând că Terra se găseşte într-un moment critic al
existenţei sale.
Problema încălzirii climei este considerată de un grup de 110 laureaţi ai Premiului
Nobel ca fiind una dintre cele mai importante provocări ale societăţii contemporane
pentru securitatea internaţională (Nobel Laureatus, 2001, citat de Mc Bean, 2004).
Al Treilea Raport de Evaluare al Comitetului Interguvernamental pentru
Schimbări Climatice (IPCC) a pus în evidenţă o încălzire a climei în ultimul secol de 0,6
± 0,2ºC. Această încălzire s-a desfăşurat în două intervale, între 1910 şi 1945 şi între
1976 şi 2000. Ultima decadă a secolului trecut este considerată ca fiind cea mai caldă a
perioadei de observaţii instrumentale (din 1861), dar 1998 este anul cel mai călduros al
aceluiaşi interval. Încălzirea din ultimul secol depăşeşte evident modificările climei din
ultimii 1 000 de ani care ţin de variabilitatea naturală a sistemului climatic. Aceste
modificări includ o perioadă caldă corespunzătoare secolelor al XI-lea – al XIV-lea şi un
interval de răcire cunoscut sub denumirea de Mica Glaciaţie, pentru secolele al XV-lea –
al XIX-lea (Fig. 3.3.).
Existenţa unei reţele mondiale de puncte de măsurare a temperaturilor şi
înregistrările satelitare au permis evidenţierea unor diferenţieri regionale semnificative
ale încălzirii globale din secolul al XX-lea. În ansamblu, încălzirea a fost mai accentuată
(cu circa 50%) pe uscat decât pe ocean. Cele mai mari creşteri ale temperaturii s-au
înregistrat în zonele temperate şi la latitudini mai mari de pe continentele din Emisfera
Nordică. Spre exemplu, în Europa Centrală, temperatura medie anuală a crescut în medie
cu 0,8ºC, cele mai importante creşteri fiind înregistrate în primele şi ultimele decenii ale
secolului (Busuioc, 2003). Tendinţa generală de încălzire a climei este pusă în evidenţă
şi de o creştere a frecvenţei temperaturilor extreme coborâte (IPCC, 2001).
Regimul precipitaţiilor este caracterizat în secolul al XX-lea prin diferenţieri
spaţiale semnificative şi prin succesiunea unor intervale critice legate de circulaţia

42
generală a atmosferei şi de episoadele calde El Niño. Creşteri ale precipitaţiilor s-au
înregistrat în zona latitudinilor medii şi mari de pe continentele din Emisfera Nordică
(creşteri de 0,5-1% pe decadă) şi în zona tropicală (0,2-0,3% pe decadă) din ambele
emisfere. Concomitent, s-au înregistrat scăderi ale precipitaţiilor în regiunile
subtropicale din Emisfera Nordică (circa 0,3% pe decadă) (IPCC, 2001). Aceste
fenomene, combinate cu presiunea antropică accentuată asupra mediului, au determinat
o intensificare a fenomenelor de deşertificare. Secetele s-au extins, în special în Asia şi
Africa, fiind însoţite şi de o intensificare a furtunilor de praf.

Fig. 3.3. Evoluţia temperaturii pe Glob în perioada 1860-1980 (IGBP Science, 1, 1997).

3.2.2. Modificările posibile ale climei în secolul al XXI-lea

Evaluarea tendinţelor de evoluţie a climei se bazează pe cunoaşterea şi înţelegerea
balanţei energetice a Terrei la un moment dat şi pe estimarea cantitativă, cu ajutorul unor
modele climatice, a evoluţiei climei în viitor.
Modelele climatice se bazează pe legile fizicii şi simulează, prin ecuaţii
matematice, diferite scenarii de creştere a emisiilor de gaze cu efect de seră la care se
adaugă inputul altor agenţi de forţare radiativă. Modelele climatice descriu starea
fiecărui component al sistemului climatic în parte şi corelaţia dintre două sau mai multe
componente.
Primele modele climatice din anii ’70 ai secolului trecut se refereau numai la
atmosferă, ulterior, în anii ’80, au fost corelate şi cu proprietăţile suprafeţei terestre. La
începutul anilor ’90 au devenit tot mai cunoscute modelele care cuplează componentele
atmosferei şi ale oceanelor.
Ulterior, prin dezvoltarea tehnicilor de calcul, aceste modele au devenit tot mai
complexe şi mai precise reuşind să prezinte şi variantele regionale ale modificărilor
climei în diferite scenarii. Pe plan internaţional sunt utilizate zeci de modele, cele mai
perfecţionate dintre acestea reuşind să coreleze atmosfera, suprafaţa terestră, oceanul şi
banchiza de gheaţă, aerosolii, ciclul carbonului, dinamica vegetaţiei şi chimia
atmosferică (IPCC, 2001a) (Tabelul 3.3.).

43
 Tabelul 3.3. Estimarea modificărilor evenimentelor climatice extreme în a doua jumătate a
secolului al XX-lea şi în secolul al XXI-lea (IPCC, 2001a).
Modificări ale Modificări observate în a doua Modificări estimate pentru
fenomenelor jumătate a secolului al XX-lea (nivel secolul al XXI-lea (nivel de
de încredere) încredere)
Temperaturi maxime mai Posibil Foarte posibil
ridicate şi mai multe zile
toride pe aproape toată
suprafaţa uscatului
Temperaturi minime mai Foarte posibil Foarte posibil
ridicate, mai puţine zile reci
şi geroase pe aproape toată
suprafaţa uscatului
Scăderea ecartului Foarte posibil Foarte posibil
temperaturilor diurne pe cea
mai mare parte a uscatului
Creşterea indicelui de Posibil în multe regiuni Posibil în cele mai multe
căldură pe uscat regiuni
Precipitaţii mai intense Posibil în multe regiuni de la latitudini Posibil în multe regiuni
medii şi mari în emisfera nordică
Creşterea caracterului Posibil în câteva regiuni Posibil în multe regiuni
continental vara şi a riscului de continentale de la latitudini
secetă asociat medii
Creşterea intensităţii De neapreciat ca urmare a evaluărilor Posibil în câteva regiuni
ciclonilor tropicali reduse
Creşterea mediei ciclonilor Date insuficiente pentru evaluare Posibil în câteva regiuni
tropicali şi a intensităţii
maxime a precipitaţiilor
Chiar dacă în prezent persistă unele incertitudini referitoare la variabilitatea internă
a sistemului climatic şi la evaluarea activităţii solare şi a erupţiilor vulcanice din trecut
se poate considera că încălzirea globală înregistrată în ultimii 50 de ani este probabil că
s-a datorat creşterii concentraţiei de gaze cu efect de seră în atmosferă.
Începând cu anul 2000 au fost introduse în cercetare o serie de scenarii noi care
acordă o importanţă deosebită factorului uman şi sunt cunoscute sub denumirea de SRES
(Raportul Special IPCC asupra scenariilor de emisii). Aceste scenarii climatice iau în
considerare două situaţii care presupun dublarea instantanee a concentraţiei de CO 2 în
atmosferă – experiment de echilibru şi dublarea treptată – experiment tranzitoriu.
Au fost elaborate 4 grupe de scenarii cu 40 de variante grupate în familii de
scenarii care se referă la diferite posibilităţi de creştere economică, la dinamica
populaţiei globului şi la dezvoltarea tehnologică legate de factorii de forţare radiativă
(emisii de gaze cu efect de seră, sulfuri, poluare etc.) (IPCC, 2001a).
Scenariul A1 presupune o creştere economică foarte rapidă bazată pe tehnologii
noi mai eficiente. Creşterea populaţiei va atinge un maxim spre mijlocul secolului
urmând să descrească în continuare, în condiţiile atenuării diferenţelor regionale.
Variantele de scenarii A1 cuprind: 1, utilizarea surselor de energie fosile intensive; 2,
utilizarea surselor de energie alternative; 3, un echilibru între cele două tipuri de surse.
Scenariul A2 pune în evidenţă o lume diversificată cu menţinerea particularităţilor
locale şi cu o tendinţă generală de creştere a populaţiei. Are loc o dezvoltare economică
diferenţiată cu accentuarea disparităţilor regionale.

44
 Scenariul B1 pune în evidenţă o lume convergentă cu o evoluţie a populaţiei
similară cu scenariul A1. Acesta se bazează pe o economie eficientă cu o dezvoltare a
tehnologiilor bazate pe energie nepoluantă. Se aplică soluţii globale economice, sociale
şi de mediu.
Scenariul B2 descrie o lume în care predomină soluţiile locale pentru problemele
dezvoltării durabile. Se presupune o creştere continuă a populaţiei şi o grijă specială
pentru aspectele de protecţie a mediului.
Modul în care va evolua clima în secolul al XXI-lea depinde direct de creşterea
concentraţiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă. Conform celui de-al treilea raport
IPCC (2001a) concentraţia de CO2, cel mai important gaz cu efect de seră, va ajunge în
anul 2100 la cantităţi cuprinse între 540 şi 970 ppm, ceea ce reprezintă o creştere de 90%
şi respectiv 230% comparativ cu situaţia din 1750. Dacă se va ajunge, conform unora
dintre scenariile menţionate, la efectuarea unor reîmpăduriri masive va fi posibil ca o
parte (între 40 şi 70 ppm) din concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă să fie
preluată şi stocată de biosferă.
Toate scenariile (A1, A2, B1, B2) prevăd că emisiile provenite din combustibilii
fosili rămân dominante în continuare ajungând să reprezinte în 2100 circa 3/4 dintre
factorii de forţare radiativă (în prezent deţine o pondere de 50%). Rezultatele obţinute cu
ajutorul a 35 de variante de scenarii SRES pun în evidenţă, pentru secolul al XXI-lea, o
creştere mai accentuată a temperaturi decât în secolul al XX-lea, situaţie care este
probabil fără precedent în ultimii 10 000 de ani.
Astfel temperatura globală este posibil să crească cu 1,4 până la 5,8ºC în funcţie de
rezultatele diferite ale scenariilor. Creşterile vor fi diferenţiate având valori mai mari pe
continente şi în Emisfera Nordică. Este posibil ca până spre mijlocul secolului al XXI-
lea ritmul de creştere să fie atenuat de aerosolii emişi în atmosferă. De asemenea vor fi
probabil diferenţieri regionale evidente. Astfel, încălzirile de iarnă din regiunile de nord
ale Emisferei Nordice vor depăşi cu 40% încălzirea medie prognozată. Verile vor fi
extrem de călduroase în partea centrală şi nordică a Asiei (IPCC, 2001a).
Într-o lume viitoare mai caldă se va înregistra o creştere a cantităţii de vapori de
apă din atmosferă şi o mărire, la nivel global a cantităţilor de precipitaţii. Situaţia este
mult mai complicată la nivel regional unde vor fi înregistrate diferenţieri evidente în
funcţie de scenariile avute în vedere. Cele mai semnificative creşteri ale precipitaţiilor,
atât vara cât şi iarna, sunt prevăzute de scenariile SRES A2 şi B2. Pentru regiunile
temperate ale emisferei nordice, pentru Africa Tropicală şi Antarctica creşterile sunt
prevăzute pentru perioada de iarnă spre deosebire de nordul şi estul Asiei unde verile vor
fi mai ploioase. Pentru unele regiuni cum sunt Australia, America Centrală, Africa de
sud vor fi înregistrate scăderi ale precipitaţiilor în timpul iernii (IPCC, 2001). În
ansamblu, este probabil că vor creşte precipitaţiile extreme care vor avea un impact
accentuat asupra societăţii.
Modificările regimului circulaţiei atmosferice, precipitaţiilor şi evapotranspiraţiei
vor influenţa dispunerea zonală a vegetaţiei şi, într-un interval mult mai lung, a solurilor,
având repercusiuni directe şi asupra activităţilor agricole. Astfel plantele vor beneficia
de o creştere mai viguroasă datorită măririi conţinutului de CO 2 din atmosferă.
Totodată se vor înregistra şi modificări ale ecosistemelor, în special în regiunile de
limită cum ar fi limita superioară a pădurii în munţi, limita dintre stepă şi pădure sau cea
dintre tundră şi pădure. In regiunile temperate se prevede posibilitatea unei prelungiri a
sezonului de creştere a plantelor. În teritoriile cu deficit de umiditate din Europa cum
sunt ţinuturile mediteraneene şi cele din estul continentului se apreciază o creştere a
acestui deficit. În aceste condiţii se vor extinde irigaţiile, dar va exista pericolul

45
salinizării solurilor. Pentru nord-vestul Europei cercetările au pus în evidenţă o posibilă
îmbunătăţire a condiţiilor pentru agricultură. Încălzirea climatului şi prelungirea
sezonului de vegetaţie va permite introducerea a noi culturi şi extinderea spre nord a
terenurilor cultivabile cu câte 200 km pentru fiecare grad de creştere a temperaturii
medii anuale. În aceste regiuni solurile reprezintă un factor restrictiv important. De
asemenea se prevede o mărire a ritmului de creştere a pădurilor astfel că productivitatea
lor va spori, spre exemplu, în Peninsula Scandinavă, cu 25-50%.
În munţii zonei temperate se va înregistra o tendinţă de urcare a limitelor etajelor
de vegetaţie. Astfel, pentru Munţii Alpi se apreciază o creştere a altitudinii limitei
pădurii cu 500-600 m (100 m pentu o creştere a temperaturii de 0,6ºC). Tot în Alpi
limita zăpezilor perene va urca probabil cu 300 - 400 m favorizând reducerea
dimensiunilor şi topirea totală a unor gheţari. În condiţiile reducerii stratului de zăpadă
activităţile turistice legate de sporturile de iarnă vor fi afectate în unele staţiuni turistice
montane din zona temperată. Procesele de modelare a reliefului în spaţiul montan se vor
modifica în funcţie de schimbarea regimului hidrologic al râurilor de modificarea
circulaţiei apei în sol şi de posibilităţile diferite de manifestare a fenomenelor extreme
(Bălteanu şi colab., 1987). Activităţile de protecţie a mediului se vor modifica şi ele în
sensul că va fi utilă includerea unor teritorii noi pe lista rezervaţiilor şi a parcurilor
naţionale. Tendinţele de încălzire ale climei generează o intensificare a ciclonilor
tropicali, a tornadelor şi a furtunilor extratropicale, precum şi o tendinţă de extindere a
arealelor afectate (Tabelul 3.4.).

Tabelul 3.4. Implicaţiile schimbărilor climatice asupra mediului şi societăţii (adaptat după Institutul
Pacific de Studii pentru Dezvoltare, Mediu şi Securitate Silver Spring MD., USA, 2000).
Impactul schimbărilor climatice
Modificările de temperatură, precipitaţii şi creşterea nivelului mării vor afecta:
Resursele de apă: Sănătate umană:
Modificarea cantitativă Mortalitate legată de vreme
Modificarea calităţii Boli infecţioase
Creşterea concurenţei pentru apă Boli respiratorii datorate calităţii aerului
Păduri: Agricultură:
Schimbarea compoziţiei pădurilor Schimbări de producţie
Modificarea limitelor geografice Creşterea cererii de irigaţii
Modificări de sănătate şi productivitate Schimbări de productivitate
Zonele de coastă Industrie şi energie:
Eroziune şi inundaţii Modificări hidroenergetice
Inundarea coastelor Schimbarea cererii de energie
Modificarea zonelor umede (impact Modificarea cererii de produse
pescuit)

3.2.3. Modificările climei în România

Schimbările climatice din România se încadrează în tendinţa globală de încălzire,
având însă particularităţi regionale legate de poziţia ţării nostre pe glob la intersecţia
paralelei de 45º latitudine nordică cu meridianul de 25º longitudine estică, în partea sud-
estică a Europei Centrale şi de existenţa lanţului carpatic. Aceste schimbări includ
evoluţia principalilor parametri climatici (temperatura, precipitaţiile, umezeala, regimul
vânturilor), succesiunea sezoanelor şi existenţa unor fenomene extreme şi a tendinţelor
de deşertificare.

46
 Pentru ultimul secol a fost pusă în evidenţă o creştere a temperaturii medii anuale
cu 0,3ºC (Busuioc, 2003), cu o intensificare după 1960. Creşterile sunt diferenţiate fiind
mai accentuate în sud şi sud-est cu valori de 0,8ºC la staţiile Bucureşti-Filaret şi
Constanţa. Dacă se ia în considerare acţiunea moderatoare a Mării Negre, în Dobrogea
aceste creşteri ar fi posibil să fie mai accentuate.
Creşterile sunt mai reduse în partea centrală şi de nord a ţării cu excepţia
depresiunii Baia Mare unde au fost puse în evidenţă valori de 0,7ºC. Datele înregistrate
la cinci staţii meteorologice din Carpaţii Meridionali şi Occidentali, situate la altitudini
cuprinse între 1 090 şi 2 504 m, pentru perioada 1961-2000 pun în evidenţă următoarele:
- o creştere uşoară a temperaturii medii anuale şi o descreştere a cantităţilor de
precipitaţii pentru fiecare staţie analizată;
- o creştere uşoară a temperaturilor medii anuale la staţiile Vf. Omu (2 504 m alt.)
şi o creştere evidentă la Stâna de Vale pentru intervalul 1979-2000;
- o creştere evidentă a cantităţilor de precipitaţii, în special pe versanţii sudici ai
Carpaţilor Meridionali (în apropiere de Sinaia) şi în etajul alpin (staţia Vf. Omu). De
asemenea, se constată concentrarea precipitaţiilor pe perioade scurte de timp şi o creştere
a caracterului torenţial al acestora (Săraru, 2002).
Pentru iarnă au fost puse în evidenţă încălziri semnificative însoţite de topirea
bruscă a zăpezii, trecerea spre primăvară fiind bruscă. Pentru toamnă s-a înregistrat o
uşoară răcire a climei pentru jumătatea de vest a ţării, iar în timpul verii se înregistrează
variaţii de temperatură cu oscilaţii lungi de timp care se încadrează în tendinţa generală
de variaţie (Cuculeanu, Bălteanu, 2005).
În privinţa precipitaţiilor, datele instrumentale pun în evidenţă diferenţieri
regionale semnificative cu o uşoară tendinţă de creştere în sud, vest şi est şi cu scăderi
anuale în restul teritoriului.
Este evidentă accentuarea caracterului torenţial al precipitaţiilor care se manifestă
prin căderea unor cantităţi mari de precipitaţii în perioade scurte de timp urmate de
perioade îndelungate secetoase.
Anul 2000 a fost caracterizat prin temperaturi excesive şi prin secete generalizate.
Înregistrările din reţeaua ANM au pus în evidenţă că vara anului 2000 a fost cea mai
secetoasă din ultimii 100 de ani, fiind precedată de intervalul de primăvară care a fost,
de asemenea extrem de secetos.
Chiar şi în anii secetoşi precipitaţiile produc viituri de amploare în timpul
primăverii când sunt combinate cu topirea zăpezilor şi în timpul verii. Dintre acestea cea
mai distrugătoare a fost viitura de pe un afluent al Râului Mare (Munţii Retezat), din 11
iulie 1999 care s-a soldat cu 13 victime, 21 persoane rănite şi 2 blocuri de locuinţe
distruse.
Anul 2005 se încadrează între anii ploioşi cu precipitaţii abundente care au produs
viituri de amploare în Banat şi Moldova şi numeroase viituri de tip flush-flood (viituri-
fulger) în spaţiul montan şi deluros.
Un alt fenomen extrem înregistrat în ultimii ani este reprezentat de intensificările
accentuate ale vântului uneori însoţite de formarea tornadelor şi a trombelor.
Estimarea evoluţiei climei pentru ţara noastră s-a realizat cu ajutorul modelelor
climatice de circulaţie generală (MCG). Acestea presupun existenţa unor scenarii şi
prezintă diferenţiat modificările regionale posibile ale climei. Pentru ţara noastră a fost
elaborat „Studiul naţional asupra schimbărilor climatice în România. Evaluarea
vulnerabilităţii şi opţiuni de adaptare“, V. Cuculeanu (2003, coordonator), realizat cu
asistenţa financiară şi tehnică a Guvernului S.U.A.

47
 Pentru acest studiu au fost folosite patru modele de echilibru larg utilizate pe plan
internaţional: GISS (Godard Institute for Space Studies), UK (United Kingdom), CCCM
(Canadian Climate Center) şi GFDL R-30 (Geophysical Fluid Dynamics Laboratory) la
care se adaugă un model tranzitoriu GFDL, numit GFD1. Au fost utilizate date
referitoare la temperaturile medii lunare şi la precipitaţii pentru intervalul 1961-1990,
obţinute de la 100 de staţii meteorologice din reţeaua ANM (Administraţia Naţională de
Meteorologie) (Fig. 3.4.). Pentru validarea modelelor la nivel regional s-au utilizat şi
date obţinute pe un spaţiu mai larg cuprins între 13-36º longitudine estică şi între 39-52º
latitudine nordică. Toate aceste date, care corespund situaţiei actuale, au fost simulate pe
modele pentru cazul 1x CO2 (Busuioc et al., 2003).
Temperaturile sunt cel mai bine reproduse de modelele CCCM şi GISS. Celelalte
două modele (UK89 şi GFD3) pun în evidenţă pentru perioada actuală o climă mai rece
decât situaţia reală (Fig. 3.5.). Pentru sezonul cald CFD3 indică însă temperaturi mai
ridicate. Pentru precipitaţii, evaluate pentru acelaşi interval, sunt înregistrate diferenţieri
semnificative între modele. Datele cele mai apropiate de cele înregistrate în reţeaua
meteo sunt furnizate de modelul canadian (CCCM). Modelul UK89 supraestimează
cantităţile de precipitaţii, iar modelul GFD3 le subestimează. Rezultă că, în ansamblu,
pentru temperaturi şi precipitaţii situaţia actuală este cel mai bine reprodusă de modelul
canadian (CCCM).
Pentru analiza modificărilor climei în secolul al XXI-lea au fost utilizate scenarii
climatice pentru cazul 2 x CO2, experiment de echilibru şi tranzitoriu, ceea ce înseamnă
că s-a utilizat ipoteza dublării cantităţilor de CO 2 în atmosferă.
Toate modelele menţionate pun în evidenţă pentru ţara noastră o tendinţă evidentă
de încălzire a climei cuprinsă între 2,4 şi 7,4ºC. Cele mai reduse şi mai plauzibile
creşteri sunt furnizate de modelul canadian care se pare că este cel mai bine adaptat
particularităţilor regionale din Europa Centrală. Acelaşi model prezintă un semnal
climatic care pune în evidenţă posibilitatea creşterii precipitaţiilor în lunile reci şi o
scădere a acestora în intervalul cald (Busuioc et al., 2003).

Fig. 3.4. Staţii meteorologice folosite pentru elaborarea scenariilor climatice pentru România
(Busuioc şi colab., 2003).

48
 Fig. 3.5. Media lunară a temperaturii aerului ( 0C) calculată prin modelul UK89 (1xCO 2)
(Busuioc şi colab., 2003).

Creşteri evidente de temperatură pentru acest secol sunt simulate şi de studiile mai
recente bazate pe scenariile de emisii A2 şi B2. Astfel, modelul regional RegCM pune în
evidenţă, pentru intervalul 2071-2100, o creştere a temperaturilor de 1-4ºC şi o creştere a
precipitaţiilor cu precădere în vestul şi nord-vestul României cu 50 mm (Busuioc, 2004,
citat de Cuculeanu, Bălteanu, 2005) (Fig. 3.6.).

Fig. 3.6. Distribuţia cantităţilor medii lunare multianuale a precipitaţiilor atmosferice pe teritoriul
României (1961-1990) (Busuioc şi colab., 2003).

49
 3.3. Ridicarea nivelului Oceanului Planetar
Una dintre cele mai importante urmări ale încălzirii globale a climei pe Terra este
creşterea nivelului Oceanului Planetar. Tendinţa generală de încălzire a climei datorită
efectului de seră are o influenţă directă asupra ridicării nivelului marin, cu impact pe
termen lung pentru zonele de coastă şi consecinţe grave mai ales pentru ţările insulare şi
pentru cele cu teritorii joase.
Zonele litorale au fost folosite de om din cele mai vechi timpuri, acestea oferind
condiţii bune pentru amplasarea aşezărilor, posibilităţi de transport, hrană şi numeroase
alte resurse. Conform estimărilor Naţiunilor Unite, circa 60% din populaţia globului
trăieşte în zonele de coastă la mai puţin de 60 km de ţărm. În trei decenii această
proporţie va ajunge la circa 75%. Această populaţie exercită o presiune dosebită asupra
mediului costier, fiind în acelaşi timp vulnerabilă în raport cu tendinţa de ridicare a
Oceanului Planetar. În această situaţie se găsesc în special marile aglomerări urbane care
exercită o presiune accentuată pe spaţii largi în jurul lor. Opt din primele zece metropole
ale lumii sunt situate în zonele litorale, tendinţa de migrare a populaţiei spre aceste zone
fiind în continuare accentuată (UN Atlas of Oceans, 2000). Astfel, densitatea populaţiei
în aceste zone creşte mult mai repede decât în ţinuturile situate spre interiorul
continentelor. În spaţiul de 100 km de la ţărm densitatea populaţiei a crescut de la 77
loc./km2 în 1990 la 87 loc./km2 în 2000.
Chiar în condiţiile în care concentraţia de gaze cu efect de seră din atmosferă nu
va mai creşte şi clima nu va mai suferi modificări, nivelul mării va continua să crească în
următoarele sute de ani. De asemenea, va continua topirea gheţarilor, ca şi a calotelor
glaciare.
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar se poate desfăşura treptat sau, mai puţin
probabil, brusc. Ambele variante sunt periculoase şi impun măsuri de adaptare din partea
societăţii. Probabilitatea unei creşteri bruşte a nivelului Oceanului Planetar datorită
topirii calotei antarctice este redusă pentru viitorul apropiat (secolul al XXI-lea) (Fig.
3.7.). Creşterea treptată a nivelului apelor oceanice se resimte mai ales pe ţărmurile joase
unde se înregistrează şi o creştere a vulnerabilităţii faţă de furtuni şi de valurile generate
de acestea. Un alt efect direct corespunde salinizării apelor de suprafaţă şi apelor
subterane din zonele litorale.

Fig. 3.7. Evoluţia nivelului Oceanului Planetar pentru perioada 1940 – 2100 (IPCC 2001a, cu modificări).

50
 Ridicarea nivelului Oceanului Planetar este datorată următoarelor cauze:
 aportul tot mai mare de apă rezultat din topirea calotelor glaciare, din topirea
gheţarilor montani şi din topirea zăpezilor în regiunile polare, aportul
suplimentar de apă dulce de pe continente provenită din utilizarea de către om a
rezervelor subterane, din pânzele freatice şi de adâncime. S-a calculat că, anual,
pătrunde în oceane un volum suplimentar de 2 400 km 3 de apă utilizat în
agricultură pentru irigaţii, în industrie şi în scopuri casnice;
 mărirea volumului apelor oceanice prin încălzire, prin fenomenul cunoscut sub
numele de „expansiune termică“. Acesta se datorează creşterii temperaturii
apei, ceea ce conduce la o scădere a densităţii acestora şi la o creştere a
volumului.
Încălzirea globală a Oceanului Planetar se resimte mai ales în primii 300 m
adâncime. Începând cu anul 1950 s-a înregistrat o rată de creştere a temperaturii apelor
oceanice de 0,040 C/decadă (IPCC, 2001a). De-a lungul perioadelor geologice nivelul
mării s-a modificat de mai multe ori, din cauze tectonice, ca urmare a modificărilor
suprafaţei geoidului şi a glaciaţiunilor. Spre exemplu, în decursul ultimei glaciaţii din
perioada cuaternară au fost identificate între 20 şi 25 de oscilaţii de scurtă durată ale
nivelului mării, corelate cu perioadele glaciare şi interglaciare. Modificările nivelului
mării la scara timpului geologic pun în evidenţă natura ciclică a acestor oscilaţii şi ajută
la înţelegerea şi prognozarea modificărilor actuale.
De la ultimul maxim glaciar (cu 20 000 de ani în urmă) nivelul mării s-a ridicat
cu aproximativ 120 m, cu o creştere rapidă de 10 mm/an în prima parte a intervalului
(cu 15000-6 000 de ani în urmă). În ultimii 6 000 de ani creşterea medie a nivelului
mării a fost de aproximativ 0,5 mm/an, cu o rată medie de 0,1 – 0,2 mm/an în ultimii
3000 de ani. Pentru ultimii 200 de ani a fost înregistrată o rată de creştere de 1,5-3
mm/an, media fiind de 1- 2 mm/an (IPCC, 2001a).
În Strategia Europeană de Dezvoltare Durabilă (2005) se apreciază că nivelul
Oceanului Planetar s-a ridicat cu 8 cm numai în ultimii 20 de ani. Dacă se va menţine
ritmul actual de creştere, până în anul 2030 nivelul ar creşte cu 18 cm, iar până în 2050
cu 35 cm. Până în 2070 se va înregistra o creştere de aproximativ 44 cm, iar până la
sfârşitul secolului cu peste 90 cm. Există şi unele scenarii extreme conform cărora
ridicarea nivelului Oceanului Planetar în următorii 50 de ani va fi de 0,50 – 1 m, dar
până în prezent nu există o certitudine în această privinţă. Pentru perioada 1993-2001,
specialiştii francezi, analizând datele oferite de satelitul Topex-Poseidon, apreciază o
creştere medie a nivelului mării de 2,5±0,2 mm/an. Pentru perioada 1995-1996 s-a
evaluat o creştere generală a nivelului Oceanului Planetar de 0,5±0,05 mm/an (La Lettre
du Changement Global, 2002).
Aproximativ 10 din cei 20 cm, cu cât s-a ridicat nivelul Oceanului Planetar în
ultimii 100-150 de ani, pot fi atribuiţi expansiunii termice din stratele superioare ale
oceanelor şi topirii gheţarilor montani şi de calotă, urmare directă a creşterii globale a
temperaturii aerului. Ceilalţi 10 cm pot fi atribuiţi altor procese, inclusiv intervenţiei
antropice în ciclul hidrologic (Gornitz et al., 1997).
Activităţile antropice care conduc la ridicarea nivelului Oceanului Planetar sunt:
exploatarea apei subterane, creşterea scurgerii de suprafaţă ca urmare a modificărilor în
utilizarea terenurilor, arderea combustibililor fosili şi despăduririle, toate acestea
contribuind la creşterea nivelului marin cu 0,8±0,2 mm/an. Pe de altă parte, stocarea apei
în marile lacuri de acumulare, pierderile provocate de infiltraţii şi evapotranspiraţie şi
irigaţiile împiedică un echivalent de 1,6±0,2 mm/an să ajungă în ocean, rezultând astfel
o scădere a nivelului cu aproximativ 0,8±0,4 mm/an (Gornitz et al., 1997).

51
 Rata de creştere a nivelului mării ca urmare a expansiunii termice s-a estimat la 0,3
– 0,7 mm/an, ajungând în ultimele decenii la 0,6 – 1,1 mm/an. Topirea gheţarilor şi a
calotelor glaciare contribuie la ridicarea nivelului cu 0,2 – 0,4 mm/an (IPCC, 2001a)
(Fig. 3.8.).

Fig. 3.8. Creşterea medie a nivelului Oceanului Planetar în perioada 1990-2100 conform diferitelor
scenarii SRES (IPCC, 2001a).

Creşterea nivelului Oceanului Planetar nu este uniformă pe Terra, la nivel regional

şi local existând o serie de paricularităţi. Modelele şi scenariile climatice prevăd pentru
Antarctica o rată de creştere negativă de -0,2 – 0 mm/an, ca urmare a creşterii cantităţilor
de precipitaţii şi, implicit, a creşterii cantităţii de apă înmagazinate în gheaţă şi zăpadă.
Pentru Groenlanda creşterile sunt estimate la 0 – 0,1 mm/an. Pe parcursul secolului
al XX-lea, Antarctica şi Groenlanda au contribuit la ridicarea nivelului mării cu 0 – 0,5
mm/an, fapt determinat de modificările pe termen lung legate de schimbările climatice
din trecut.
Pe Glob există regiuni cu rate mai mari de creştere a nivelului oceanic, dar şi unele
cu rate de coborâre. Una din cele mai mari rate de ridicare a nivelului mării se
înregistrează pe coasta estică a S.U.A. (Baltimore, Maryland) fiind de 3,5 mm/an, de 2
ori mai mare decât media pe glob. În schimb, pe ţărmurile Suediei şi ale Norvegiei
tendinţa este de scădere a nivelului mării cu 4 mm anual, ca urmare a ridicării uscatului.
Pentru Marea Neagră, studiile efectuate au pus în evidenţă o tendinţă de creştere a
nivelului, de aproximativ 15 cm în ultimii 50 de ani (Stanev et al., 2002). Tendinţa de
creştere anuală a nivelului Mării Negre este de 3 mm, oarecum mai ridicată decât
tendinţa globală, fapt ce poate fi asociat parţial cu circuitul local al apei, dar şi cu
fenomenul general de subsidenţă din regiune, de aproximativ 1 mm/an.

52
 3.3.1. Consecinţele globale şi regionale ale ridicării nivelului Oceanului
Planetar
Tendinţa generală de ridicare a nivelului Oceanului Planetar determină
intensificarea proceselor de abraziune marină, retragerea coastelor şi acoperirea cu apă a
unor suprafeţe joase. Circa 70% din ţărmurile Oceanului Planetar sunt expuse acestui
impact de lungă durată, fiind ameninţate poldere, oraşe, căi de comunicaţii şi instalaţii
portuare. Polderele sunt suprafeţe îndiguite situate sub nivelul Oceanului Planetar,
utilizate de om din cele mai vechi timpuri pentru agricultură şi pentru aşezări. Ruperea
digurilor poate să aibă consecinţe catastrofale şi de aceea sunt necesare măsuri de
supraînălţare şi de consolidare suplimentare. Cele mai grave consecinţe vor fi resimţite
în special de ţările insulare şi de cele cu teritorii sub nivelul mării. Pe Glob, aproximativ
400 de milioane de locuitori trăiesc la distanţe de 20 m faţă de nivelul mării şi 20 km de
ţărm (Small et al., 2000, citat de Gornitz et al., 2002) (Fig. 3.9.).
Ridicarea nivelului Oceanului Planetar cu un ritm de 2 până la 5 ori mai mare faţă
de cel actual poate conduce la inundarea regiunilor costiere joase, la creşterea incidenţei
inundaţiilor şi la eroziunea mai accentuată a plajelor. Aproximativ 70% din plajele
nisipoase ale Oceanului Planetar prezintă tendinţe evidente de retragere şi periclitare a
activităţilor umane din regiunile respective. Eroziunea plajelor este intensificată de
activităţile umane, prin reţinerea sedimentelor fine în lacurile de acumulare din amonte,
modificarea sedimentării în lungul ţărmurilor prin construirea de diguri de protecţie şi
prin extragerea nisipului.

Total 39

Asia de Vest 38,8

America de Nord 41,4

America Latină şi Caraibe 50,7

Europa 41,3

Asia + Pacific 38,1

Africa 28,9

0,0 10,0 20,0 30,0 40,0 50,0 60,0

%

Fig. 3.9. Ponderea populaţiei care locuieşte la până 100 km de ţărm .

Ratele de eroziune ale plajelor vor creşte de 2-3 ori până în anul 2020, de 3-6 ori
până în 2050 şi de 4-10 ori până în 2080, comparativ cu anul 2000 (Gornitz et al., 2002).
Pentru compensarea pierderilor va fi nevoie de o cantitate de nisip de 2,3-11,5% mai
mare până în anul 2020, pentru a acoperi pierderile datorate ridicării nivelului Oceanului
Planetar. De asemenea, va trebui protejată infrastructura costieră cât şi arealele dens
populate.
Un alt impact major va fi resimţit prin distrugerea şi modificarea wetland-urilor
(terenurilor umede) costiere şi a resurselor ecologice asociate. Impactul creşterii


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

53
nivelului mării asupra terenurilor umede este cu atât mai accentuat cu cât se asociază cu
o presiune antropică semnificativă asupra mediului în aceste areale.
Areale extinse cu mangrove au fost defrişate, crescând astfel şi impactul
evenimentelor extreme (furtuni, cicloni, tsunami etc.) asupra ţărmurilor. Pădurile de
mangrove se extind în zonele costiere tropicale şi subtropicale ale Africii, Australiei,
Asiei şi Americii. Ele acoperă aproximativ 25% din lungimea coastelor tropicale şi
conţin o mare diversitate de specii de plante şi animale. Pădurile de mangrove protejează
ţărmurile de eroziune, furtuni, acţiunea valurilor şi tsunami şi furnizează pentru
populaţia locală lemn pentru foc şi material de construcţie. Pădurile de mangrove sunt
ameninţate de defrişare, poluare, inundaţii prelungite, de fluctuaţii de nivel ale mării şi
de dezvoltarea staţiunilor turistice. La nivel mondial apoape jumătate din pădurile de
mangove au fost deja distruse. Thailanda a pierdut peste jumătate din pădurile sale de
mangrove din 1960 până în prezent. În Filipine, mangrovele s-au redus de la 450 000 ha
(în 1920) la numai 110 000 ha (în 1990). În Ecuador peste 90% din pădurile de
mangrove au dispărut (UNEP, 2002). Valurile tsunami devastatoare din Oceanul Indian
din decembrie 2004 au avut un impact mult mai mare asupra populaţiei şi ţărmurilor din
regiune, neexistând o protecţie naturală corespunzătoare a ţărmurilor. Ca urmare a
ridicării nivelului Oceanului Planetar aproape un sfert din terenurile umede ale Terrei ar
putea fi distruse până în 2080 (Nicholls et al., 1999, citat de Steffen et al., 2004).
O altă consecinţă a ridicării nivelului oceanului la nivel global o reprezintă
distrugerea recifilor de corali. Coralii sunt foarte sensibili la modificările de nivel şi de
temperatură ale mării, prin studiul lor existând posibilitatea datării modificărilor
nivelului oceanic. În Insulele Caraibe, aproape 20% din atolii de coral sunt pe cale de
distrugere datorită intensificării uraganelor, poluării, ridicării nivelului oceanului şi
creşterii temperaturii la suprafaţa oceanului. În unele insule atolii de corali au fost
distruşi chiar în proporţie de 80%, ceea ce determină o reducere semnificativă a
biodiversităţii prin dispariţia a numeroase specii de peşti.
Pe Glob au fost efectuate numeroase studii regionale asupra ridicării nivelului
Oceanului Planetar în diferite variante. Astfel, în S.U.A., ridicarea nivelului apelor
marine cu 1 m ar determina inundarea a 35 000 km2, iar cu 0,50 m va avea drept
consecinţă inundarea a 24 000 km2 de plaje. Cele mai afectate vor fi statele de pe
coastele Oceanului Atlantic şi din Golful Mexic. Pe coastele vestice ale Oceanului
Pacific, efectele vor fi mai evidente în Golful San Francisco. Conform estimărilor (Pew
Center on Global Climate Change), oraşe importante ca New York, Miami, New
Orleans, Washington vor cheltui sume mari cu măsurile de protecţie. Ridicarea nivelului
marin cu 0,50 m până în 2100 va necesita cheltuieli suplimentare de protecţie a coastelor
de până la 10 150 miliarde USD.
În Japonia, sunt estimate creşteri ale nivelului marin de 0,80 m până în anul
2100. Luarea în considerare a unui scenariu de creştere cu 1 m a nivelului marin pune în
evidenţă necesitatea luării unor măsuri severe pentru protejarea a circa 15 milioane de
locuitori. Arii metropolitane mari cum sunt Tokyo, Osaka, Nagoya vor avea suprafeţe
mari sub nivelul mării cu implicaţii directe pentru populaţie şi pentru aşezările portuare.
Creşterea nivelului marin va intensifica taifunuri frecvente şi tsunami.
Ridicarea nivelului Mării Caspice în ultimele trei decenii cu 2,25 m este un
exemplu de situaţie extremă cu grave consecinţe pentru regiunile de coastă intens
populate şi pentru platformele marine de extragere a petrolului. Cercetările efectuate sub
egida UNESCO au pus în evidenţă efectele negative ale acestei ridicări accelerate asupra
tuturor componentelor mediului şi costurile mari ale protecţiei localităţilor litorale.

54
Printre cauzele acestei ridicări rapide se numără modificările balanţei hidrologice
regionale, modificările globale ale parametrilor climatici şi unele efecte tectonice.

3.4. Intensificarea fenomenului EL NIÑO

Oscilaţia Sudică – El Niño este unul dintre cele mai complexe fenomene globale
de interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei: atmosfera şi hidrosfera. Acest
fenomen se produce în zona tropicală a Oceanului Pacific şi se manifestă prin două
efecte majore:
- încălzirea la suprafaţă a apelor Oceanului Pacific şi deplasarea acestora dinspre
partea vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în
aceeaşi direcţie, având tendinţa de a perturba şi de a înlocui vânturile alizee;
- modificări anormale ale climei pe întreaga planetă şi, în special, în zonele
tropicale, unde se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloane.
Denumirea „El Niño“ provine din limba spaniolă şi înseamnă „Copilul
Domnului“, fiind utilizată de pescarii din Peru şi Ecuador pentru perioadele din preajma
Crăciunului, în care coastele celor două ţări sunt scăldate de curenţi oceanici anormali de
calzi. Această încălzire a apelor oceanului se produce în fiecare an în preajma
Crăciunului, însă denumirea „El Niño” este folosită atunci când încălzirea durează cel
puţin 6 luni, iar temperatura apei oceanului creşte cu cel puţin 0,5ºC.
Modificările periodice ale temperaturii apei oceanului (ale căror cauze nu sunt
destul de clar înţelese) determină o modificare a temperaturii şi presiunii aerului însoţită
de schimbarea circulaţiei generale a maselor de aer.
Fenomenul El Niño se repetă la intervale neregulate cuprinse între 3 şi 7 ani, iar
încălzirea poate să persiste şi 1-2 ani. Datorită caracterului fluctuant al încălzirilor,
oamenii de ştiinţă au numit fenomenul El Niño „Oscilaţia Sudică“ sau, prescurtat, ENSO
(El Niño Southern Oscilation).
În perioadele de manifestare a fenomenului El Niño producţia de peşte din lungul
coastelor pacifice ale Americii de Sud scade foarte mult, ţărmurile sunt afectate de
furtuni puternice cu precipitaţii abundente, iar păsările care produc guano pe insulele din
apropierea continentului sunt lipsite de hrană.
Studiile întreprinse au arătat că fenomenul El Niño este vechi de mii de ani şi
cuprinde anumite intervale de intensificare, cu manifestări dăunătoare pentru activităţile
umane. Astfel de perioade s-au înregistrat între 1870-1920 şi între 1940-2000.
Consecinţele cele mai evidente, care au determinat şi o extindere a cercetărilor, s-au
produs în intervalul 1982-1983, când fenomenul El Niño a durat aproape 2 ani.
Modificările climatice care însoţesc fenomenul El Niño sunt foarte pronunţate, mai
ales în regiunile intertropicale şi se manifestă printr-o intensificare a perturbaţiilor
atmosferice însoţite de cicloane, tornade şi ploi abundente în unele regiuni şi prin secete
combinate cu fenomene de deşertificare în alte regiuni.
Uraganele violente se înregistrează în Marea Caraibilor, în America Centrală şi
în sud-vestul Americii de Nord. O intensificare a secetelor este evidentă în regiunile
musonice ale Asiei, în special în India, Indonezia, în Australia şi în regiunile
semideşertice din Africa. Spre exemplu, fenomenele de deşertificare din Sahel şi din
Rajahstan (India) au fost strâns legate de intensificarea fenomenului El Niño în
intervalul 1982 – 1983 şi de o creştere a frecvenţei lui după 1960.
Opusul fenomenului El Niño este „La Niña“ (fetiţă în limba spaniolă), fenomen
caracterizat printr-o răcire anormală a apelor din estul Oceanului Pacific. Acest fenomen
este în legătură cu o intensificare a vânturilor de est care împing cantităţi mari de apă

55
caldă de la suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece
provenind din adâncimi.
Fenomenul El Niño, care se manifestă intens din decembrie până în martie,
intensifică, la rândul lui, o serie de fenomene meteorologice extreme, cum sunt: ploile
musonice puternice în India, ploile abundente şi taifunurile în Australia, uraganele
violente în Oceanul Atlantic etc. Fenomenele El Niño şi La Niña au efecte şi asupra
producţiei de orez influenţând sezoanele musonice din Asia. S-a constat că sezonul
ploios debutează mai târziu, iar cel secetos mai devreme în timpul anilor cu El Niño şi
invers în timpul celor cu La Niña. Există diferenţe semnificative şi în distribuţia
cantităţilor de precipitaţii: în timpul fenomenelor El Niño precipitaţiile din sezonul
secetos sunt cu până la 90% sub valoarea normală şi invers în timpul fenomenelor La
Niña. De asemenea, producţia de orez este mult diminuată în timpul perioadelor cu
intensificări ale fenonemului El Niño (Yoshino, 2001).
Fenomenul El Niño are influenţe accentuate şi asupra emisferei nordice, generând
ierni grele în Canada şi SUA datorită înaintării maselor de aer polar spre sud.
Fenomenele El Niño şi la La Niña sunt cunoscute de cel puţin 13000 de ani.
Populaţiile incaşe din America de Sud îşi construiau totdeauna aşezările pe culmi şi mai
departe de râuri pentru a le feri de inundaţii. Măsurătorile anuale asupra creşterii
coralilor au evidenţiat că evenimentele El Niño înainte de secolul XX aveau o frecvenţă
mult mai mică decât în ultimii 100 de ani (IGBP, 3, 2001).
În ultimii 100 de ani s-au înregistrat 23 de fenomene El Niño şi 15 La Niña şi
această frecvenţă sporită este probabil legată de încălzirea globală a climei.

3.5. Reducerea stratului de ozon

Stratul de ozon, situat în stratosferă, este stratul cu o concentraţie ridicată a
moleculelor de ozon la altitudini cuprinse între 15 şi 25 km. Are un rol important în
protejarea suprafeţei terestre contra efectelor negative ale radiaţiilor ultraviolete (UV)
emise de Soare şi a început să fie deteriorat datorită unor activităţi industriale însoţite de
emisii de gaze.
Principalele gaze implicate în reducerea stratului de ozon sunt Cloro-fluoro-
carbonul (CFC) şi halonii. Acestea nu sunt toxice sau inflamabile, fiind folosite la
fabricarea frigiderelor, spray-urilor sau ca solvent de curăţire în fabricile de circuite
electronice. Gazele din grupa CFC pot să persiste în atmosferă până la 150 de ani.
Moleculele de CFC şi haloni trec în atmosfera înaltă unde nivelul radiaţiilor UV
este în mod obişnuit ridicat. Aceste radiaţii contribuie la separarea atomilor de clor din
moleculele de CFC şi a celor de brom din haloni. Odată eliberate, moleculele de clor şi
brom sunt capabile să distrugă continuu moleculele de O 3. Un atom de clor şi de brom
poate reacţiona cu până la 100 000 de molecule de ozon (Fig. 3.10.).
Au fost evidenţiate şi alte tipuri de substanţe chimice înrudite cu CFC, cu efecte
similare. În prezent se încearcă producerea altor substanţe care să înlocuiască CFC în
procesul de producţie, însă cu unele costuri tehnologice mai ridicate. Toate aceste gaze
contribuie la distrugerea moleculelor de ozon şi la rarefierea acestora pe spaţii largi,
acestea fiind numite „găuri în stratul de ozon“.
Primele asemenea „găuri în stratul de ozon“ au fost identificate deasupra
teritoriilor arctice şi antarctice, cu precădere în timpul primăverilor din cele două
emisfere. Măsurătorile au pus în evidenţă că aproximativ 3% din ozonul protector al
Terrei s-a redus în ultimele trei decenii şi deasupra Canadei, S.U.A. şi deasupra altor ţări
situate la latitudini temperate. Deasupra Antarcticii, specialiştii au pus în evidenţă

56
reduceri în stratul de ozon de până la 50-60%, îndeosebi între altitudinile de 12 şi 20 km.
În 1985, deasupra Canadei a fost pusă în evidenţă existenţa unei găuri în stratul de ozon,
care apare îndeosebi în timpul primăverilor polare şi poate să persiste 2-3 luni.
Rarefierea stratului de ozon atingea, în anul 2001, o suprafaţă de 28 milioane km2
deasupra Antarcticii (NASA 2001, citat de UNEP, 2002). Pierderea curentă a ozonului
este estimată la 6% în emisfera nordică în timpul iernii şi a verii, la 5% în emisfera
sudică la latitudini medii în tot timpul anului, la 50% în timpul primăverilor antarctice şi
la 15% în timpul celor arctice. În acest fel, nivelul radiaţiilor ultraviolete creşte în aceste
regiuni cu 7%, 6%, 130% şi respectiv 22% (UNEP, 2000).

Fig. 3.10. Formarea şi descompunerea ozonului (Pickering, Owen, 1997).

Erupţiile vulcanice puternice, cum au fost cele ale vulcanilor Mount Saint Helens
din partea vestică a S.U.A. şi Pinatubo din Filipine (1991) determină o scădere bruscă a
ozonului stratosferic datorită cantităţilor mari şi eterogene de aerosoli care pătrund în
stratosferă.
La nivel mondial există o serie de protocoale pentru protecţia stratului de ozon,
prin reducerea emisiilor de substanţe periculoase (Convenţia de la Viena privind
Protecţia Stratului de Ozon, 1985; Protocolul de la Montreal privind substanţele care
deteriorează stratul de ozon, 1987 şi o serie de alte protocoale ulterioare care au adus
amendamente acestora).
O reducere cu 1% a concentraţiei de O3 din atmosfera înaltă determină o creştere
cu 2% a cantităţii de radiaţii UV care ajunge pe Terra, generând o creştere cu 3% a
cazurilor de cancer de piele şi o creştere a mortalităţii cauzate de afecţiuni maligne ale
pielii.

57
 Expunerea prea îndelungată la radiaţii UV scade imunitatea organismului la
substanţele care pătrund în corp prin piele şi produce o serie de afecţiuni ale ochilor, în
special cataracta, deteriorarea corneei şi a retinei. De asemenea, este afectată şi creşterea
plantelor terestre şi a culturilor agricole, precum şi viaţa acvatică (scade populaţia
piscicolă şi producţia de fitoplancton).

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu D., Ozenda, P., Kuhn, M., Kerschner, H.,Tranquillini, W., Bortenschlager, S.
(1987), Impact analysis of climate change in the Central European mountain
ranges, Volume G. European Workshop on interrelated bioclimatic and land use
changes, Olanda.
Bălteanu, D. (2003), Environmental change and sustainable development in the
Romanian Carpathians, The Journal of the Geographical Society of Hosei
University, no. 35, Japan
Bălteanu, D., Mihaela Şerban (2005), Modificările globale ale mediului. O evaluare
interdisciplinară a incertitudinilor, Editura Coresi, Bucureşti.
Bogdan, Octavian, Niculescu, Elena, Riscurile climatice din România, Institutul de
Geografie, Bucureşti, 1999
Busuioc, Aristiţa, Cuculeanu, V., Tuinea, P., Geicu, A. (2003), Selectarea modelelor de
circulaţie generală a atmosferei pentru analiza schimbării climei în România, în
vol. „Impactul potenţial al schimbării climei în România“ (V. Cuculeanu, coord.),
Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Busuioc, Aristiţa (2003), Schimbări climatice – perspective globale şi regionale,
Sesiunea Ştiinţifică Anuală a INMH, Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (2003), Schimbări climatice globale, Terra, an XXXI (LI),
vol. 12/2001, Bucureşti
Cuculeanu, V., Tuinea, P., Bălteanu, D. (2003, in press), Vulnerability assessment and
adaptation options in Romania, GeoJournal
Cuculeanu, V., ed. (2003), Impactul potenţial al schimbării climei în România, Editura
Ars Docendi, Bucureşti
Cuculeanu, V., Bălteanu, D. (2005), Modificarea climei în România în context global,
sub tipar, Editura Academiei Române.
Fărcaş, I., Croitoru, Adina-Eliza (2003), Poluarea atmosferei şi schimbările climatice,
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Geicu, A., Cuculeanu, V. (2002), Analiza predicţiilor modelelor climatice din
Programul Cosmic pentru parametri climatici globali ai României, Modificările
globale ale mediului. Contribuţii ştiinţifice româneşti, Editura ASE, Bucureşti.
Gornitz, V., Couch, S., Hartig, E. (2002), Impacts of sea level rise in the New York City
metropolitan area, Global and Planetary Change 32, 61-88, Elsevier.
IPCC (2001a), Climate change 2001: The scientific basis, Contribution of Working
Group I to the Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on
Climate Change, Houghton JT, Ding Y, Griggs DJ, Noguer M, van der Linden PJ,
Dai X, Maskell K, Johnson CA (eds), Cambridge University Press, Cambridge and
New York.
IPCC (2001b), Climate change 2001: Impacts, adaptation and vulnerability,
Contribution of Working Group II to the Third Assessment Report of the
Intergovernmental Panel on Climate Change, McCarthy JJ, Canziani, OF, Leary

58
 NA, Dokken DJ, White KS (eds), Cambridge University Press, Cambridge and
New York.
IPCC (2001c), Climate change 2001: Mitigation, Contribution of Working Group III to
the Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change,
Metz B, Davidson O, Swart R, Pan J (eds), Cambridge University Press,
Cambridge and New York.
Jaeger, J. (1988), Developing policies for responding to climatic change, World Climate
Programme Impact Studies, Stockholm.
McBean, G. (2004), Climate change and extreme weather: a basis for action, Natural
Hazards 31, 177-199, Kluwer Academici Publishers.
Pickering, K.T., Owen, L.A. (1997), An introduction to global environmental issues
(second edition), Routlege, London
Săraru, I. (2002), Temperaturile şi precipitaţiile anuale în Carpaţii Româneşti, Referat
pentru doctorat, Institutul de Geografie
Steffen, W., Sanderson, A., Tyson, P.D., Jager, J., Matson, P.A., Moore III, B., Oldfield,
F., Richardson, K., Schellnhuber, H.J., Turner II, B.L., Wasson, R.J. (2004),
Global Change and Earth System. A planet under pressure, Springer.
UNEP (2002), Global Environment Outlook 3. Past, present and future perspectives,
Earthscan Publications Ltd., London
Yoshino, M. (2001), Rice production and climate change in Monsoon Asia: Problem in
the 21st century, Human Ecology Special Issue, no. 10
*** (1986), The Greenhouse Effect, Climatic Change and Ecosystems, B. Bolin, B. R.
Doos, J. Jaeger, R.A. Warrick, editori, Scope 29. J.Wiley and Sons, Chichester.
* * * (1997), A synthesis of GCTE and related research, IGBP Science, no. 1
* * * (2001), Global change research in the Netherlands, Netherlands Committee for the
IGBP and WCRP, Amsterdam
* * * (2001), Environmental variability and climate change, IGBP Science, no. 3
* * * (2002), La Lettre du changement global, French IGBP-WCRP News Letter, no. 14,
octobre
*** (2003), IHDP Update, IHDP 03/2003, Bonn
www.wmo.ch/web/wcrp/wcrp-home.html

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Prezentaţi importanţa ciclului carbonului şi modul în care este perturbat
2. Prezentaţi scenariile climatice conform evaluărilor IPCC
3. Care sunt modificările posibile ale climei în secolul al XXI-lea?
4. Ce este efectul de seră şi ce implicaţii are asupra Terrei?
5. Efectele schimbărilor climatice asupra mediului pe Terra.
6. Care sunt consecinţele ridicării nivelului Oceanului Planetar?
7. Prezentaţi fenomenul El Nino.

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Modificări sistemice ale mediului; cicluri biogeochimice; schimbări climatice; efectul de
seră; modele climatice; ridicarea nivelului Oceanului Planetar; strat de ozon; fenomenele
El Nino-La Nina; modele climatice pentru România

59
 4. MODIFICĂRILE GLOBALE CUMULATIVE
ALE MEDIULUI

Obiective:
Această temă are ca scop familiarizarea studenţilor cu modificările globale cumulative ale mediului. Sunt
precizate tipurile de activităţi antropice care, prin însumare, ajung să influenţeze semnificativ mediul
global. Se analizează detaliat următoare tipuri de modificări cumulative: modificările cuverturii terestre şi
ale utilizării terenurilor, despăduririle, seceta şi deşertificarea, furtunile de praf, biodiversitatea, eroziunea
solurilor şi poluarea mediului. Ultimul capitol este consacrat unei analize la nivel regional privind
degradarea terenurilor prin eroziune şi poluare.

4.1. Modificările cuverturii terestre şi ale utilizării terenurilor

Suprafaţa totală a uscatului planetar cuprinde terenuri arabile (11%), păşuni şi
fâneţe naturale (24%), fond forestier (31%) şi alte suprafeţe (34%). Din totalul de
149,285 milioane km2, reprezentând suprafaţa uscatului terestru, circa 40% a fost
modificată puternic de activităţile umane pentru obţinerea hranei şi pentru extinderea
localităţilor, în timp ce numai 25% a rămas în condiţii apropiate de cele naturale.
Suprafaţa terenurilor agricole a crescut de la 4,55 miliarde hectare în 1996 la
4,93 miliarde hectare în 2002, iar suprafaţa irigată a crescut cu peste 70%. În acelaşi
timp, însă, 40 de milioane de hectare au fost scoase din circuitul agricol, în special în
ţările sărace. Printre cele mai răspândite procese de degradare ale solurilor, care duc la
scăderea productivităţii acestora, sunt procesele de eroziune, sărăturarea, înmlăştinirea şi
deşertificarea (Fig. 4.1.).
Evaluări recente au arătat că circa 40% din terenurile agricole sunt degradate şi
dau recolte mai mici decât capacitatea lor productivă. Situaţia este mai gravă în ţările
sărace, unde ponderea terenurilor agricole degradate este mult mai ridicată (75% în
America Centrală, spre exemplu).

Fig. 4.1. Modificări în utilizarea terenurilor în perioada 1700-1950

(IGBP Science, 1, 1997).

60
 Degradarea continuă a terenurilor reduce foarte mult posibilităţile de obţinere a
unor recolte adecvate care să asigure hrana din diferite regiuni ale globului. Pentru
combaterea degradării terenurilor sunt necesare lucrări de îmbunătăţiri funciare pe mari
întinderi, extinderea irigaţiilor, îndiguiri şi desecări.
Pentru fiecare regiune este util să fie elaborate planuri de utilizare durabilă a
fondului funciar. Astfel, pentru regiunile aride, combaterea deşertificării se poate realiza
prin folosirea raţională a terenurilor, gospodărirea durabilă a resurselor de apă, plantarea
unor perdele forestiere cu arbori rezistenţi la secetă. O atenţie deosebită este necesar să
se acorde fondului funciar din arealele montane, care sunt fragile şi necesită o utilizare
diferenţiată în funcţie de particularităţile fiecărui teren în parte.

 Definirea termenilor utilizaţi

Cuvertura Terestră (Land Cover) şi Utilizarea Terenurilor (Land Use) sunt două
noţiuni cheie care descriu suprafaţa terestră în termeni care se referă atât la cadrul
natural, cât şi la activităţile umane.
Cuvertura terestră reprezintă starea biofizică a suprafeţei terestre, inclusiv a părţii
situate în imediata apropiere a acesteia şi cuprinde învelişul biotic, solurile, conformaţia
microreliefului, apele de suprafaţă, pânza freatică şi structurile antropice. De exemplu,
putem numi cuvertură terestră pădurile, gheţarii, terenurile umede (wetland), terenurile
agricole, aşezările etc.
Utilizarea terenurilor reprezintă modul în care omul foloseşte cuvertura terestră în
anumite scopuri modificând componentele biofizice ale suprafeţei terestre. Utilizarea
terenurilor include, spre exemplu, agricultura, sivicultura şi mineritul. Astfel, terenurile
de cultură (cropland) cuprind un tip de cuvertură terestră cu toate trăsăturile specifice ale
solului, suprafeţei topografice, conţinutului de apă şi cu plantele cultivate; utilizarea
agricolă a terenurilor (agricultura) include activităţi umane şi managementul agricol care
fac să funcţioneze într-un anumit scop această cuvertură terestră. Alte noţiuni pereche
sunt: pajişte/păşune sau fâneaţă; construcţii/oraş etc. (Bălteanu, 1996).
Cuvertura terestră se transformă necontenit, datorită factorilor naturali şi
activităţilor antropice. Aceste transformări includ modificarea biodiversităţii, a
productivităţii actuale şi potenţiale şi a calităţii solurilor şi diferenţierea ratelor de
scurgere, eroziune şi sedimentare (IGBP Report 35, 1995). Schimbările cuverturii
terestre şi ale utilizării terenurilor (despăduriri, extinderea terenurilor arabile,
restrângerea arealului terenurilor umede etc.) sunt considerate modificări cumulative,
influenţând modificările globale prin adiţionare. În acelaşi timp aceste schimbări au o
semnificaţie sistemică prin transformările pe care le produc în compoziţia atmosferei şi
prin modificarea albedoului suprafeţei terestre.
Schimbările în utilizarea terenurilor şi în cuvertura terestră (land use/land cover
change) sunt diferenţiate în două categorii: conversie şi modificare.
Conversia se referă la modificările radicale, care implică înlocuirea unui tip de
cuvertură cu altul. De exemplu, înlocuirea unei păduri cu păşuni, fâneţe şi culturi
agricole sau transformarea în teren de cultură a unor sectoare îndiguite din luncă sunt
printre cele mai răspândite fenomene de conversie cu implicaţii cumulative,
semnificative pentru mediu.
Procesul de modificare a cuverturii terestre implică schimbări mai subtile,
desfăşurate gradual sau în salturi şi având ca rezultat, în cele mai multe situaţii, o
tendinţă de degradare a cuverturii terestre. Astfel, o pădure poate fi menţinută, în timp ce
au loc modificări importante în structura sau funcţiile sale (de biomasă, productivitate,
fenologie); degradarea pajiştilor prin suprapăşunat implică o transformare treptată a

61
ecosistemelor însoţită uneori de intensificarea proceselor de eroziune şi deflaţie. În
aceeaşi categorie sunt incluse şi procesele de deşertificare, acestea având prin amploarea
din ultimele decenii o evidentă semnificaţie globală.
Uneori, datorită schimbărilor rapide care se produc în cuvertura terestră, a relaţiei
din ce în ce mai strânse dintre aceasta şi utilizarea terenurilor şi a lipsei de informaţii se
ajunge la imposibilitatea definirii categoriilor de utilizare a terenurilor. Astfel,
suprafeţele cu vegetaţie sunt adesea descrise în funcţie de fizionomie şi structură
(diferite tipuri de pădure, areale împădurite, pajişti etc) fără să se specifice utilizarea lor
ca areale naturale, plantaţii, regiuni agro-forestiere, habitate naturale protejate,
reconstrucţia ecologică a arealelor miniere etc.
Pe plan internaţional, cercetarea modificărilor cuverturii terestre şi a utilizării
terenurilor se realizează în cadrul proiectului Land Use and Land Cover Changes
(LUCC), proiect coordonat de IGBP şi de IHDP, care urmăreşte obţinerea unei mai bune
înţelegeri a proceselor de degradare, de deşertificare şi a reducerii biodiversităţii. În
cadrul acestui proiect sunt studiate relaţiile dintre schimbările de calitate şi cele de
utilizare a terenurilor, ca şi legăturile cu alte procese relevante pentru modificările
globale ale mediului, ca de exemplu, producţia alimentară, sănătatea populaţiei,
urbanizarea, managementul zonelor costiere, migraţia transfrontalieră, resursele şi
calitatea apei. Proiectul încearcă, de asemenea, să răspundă la o serie de întrebări, cum
sunt: Care sunt cauzele umane care afectează calitatea terenurilor în contexte istorice şi
geografice diferite? Cum vor afecta modificările utilizării terenurilor calitatea acestora în
următorii 50-100 de ani? Cum influenţează dinamica umană şi biofizică utilizarea
durabilă a terenurilor? Cum afectează schimbările globale climatice şi biochimice
calitatea şi utilizarea terenurilor? Care sunt efectele schimbărilor de calitate şi utilizare
asupra societăţii în contextul modificărilor globale de mediu?
Conform cercetărilor efectuate în acest proiect, cele mai multe schimbări globale
din ultimele trei secole au fost cauzate direct de activităţile umane. Omul a afectat
ecosistemele terestre din cele mai vechi timpuri, de când a început să folosească focul,
să practice vânătoarea, să cultive plantele şi să domesticească animalele. Asemenea
schimbări s-au amplificat odată cu defrişarea suprafeţelor forestiere în vederea extinderii
terenurilor agricole. Dezvoltarea industriei are, de asemenea, un impact major asupra
cuverturii terestre sunt cele provocate de.
În ultimele trei secole suprafaţa acoperită cu păduri s-a diminuat cu aproximativ 12
milioane km2 (19%); pajiştile naturale s-au redus cu 5,6 milioane km2 (8%), o parte
dintre acestea au fost transformate în păşuni; în schimb, suprafeţele cultivate au crescut
cu peste 12 milioane km2 (466%), iar păşunile au crescut de la 4-5 milioane în 1700 la
31-33 milioane în 1990 (LUCC, 2000).

 Clasificarea utilizării terenurilor şi a cuverturii terestre

În cadrul proiectului Land Use and Land Cover Changes a fost realizată o
clasificare globală a cuverturii terestre şi a utilizării terenurilor, care permite realizarea
unor hărţi la diferite scări folosind drept bază de date interpretarea imaginilor satelitare.
LCCS cuprinde două faze principale: faza iniţială dihotomică şi faza subsecventă
modular-ierarhică (Fig. 4.2.).
1. În faza iniţială dihotomică sunt definite opt tipuri majore de cuvertură terestră:
- suprafeţe terestre cultivate;
- suprafeţe terestre cu vegetaţie naturală/seminaturală;
- suprafeţe acvatice sau inundabile cultivate;
- suprafeţe acvatice sau inundabile cu vegetaţie naturală/seminaturală;

62
 - suprafeţe artificiale;
- suprafeţe neacoperite de vegetaţie sau diferite construcţii antropice;
- zăpadă, gheaţă şi ape artificiale;
- zăpadă, gheaţă şi ape naturale.
Indicatorii care au stat la baza definirii celor opt tipuri majore de cuvertură au fost:
prezenţa vegetaţiei, condiţiile edafice şi tipurile de inserţii antropice.
2. În faza subsecventă modular-ierarhică sunt formate clasele cuverturii terestre
prin combinarea unor grupuri de indicatori de clasificare predefiniţi rezultaţi din cele opt
tipuri majore de cuvertură. Pentru o mai bună definire a claselor, indicatorii de
clasificare se pot combina cu două tipuri de atribute: atributele de mediu (clima, forma
de relief, altitudinea, solul, litologia şi eroziunea) şi atributele specifice (tipul de cultură
pentru suprafeţele cultivate, tipul de sol, aspectul floristic pentru vegetaţia
naturală/seminaturală).

Tipul de vegetaţie Înălţimea

Tipul de Mărimea suprafeţei şi acoperirea
vegetaţie
cultivată cultivate
Regimul hidrologic al apei
Combinaţii între culturi
şdistribuţia
Tipul frunzei Fenologia frunzei
Practicile agricole utilizate
spaţială Stratificarea vegetaţiei
Forma de Clima
Litologia/
relief
solul Forma de Litologia/ Clima
relief solul
Altitudinea Eroziunea Acoperirea
Altitudinea Eroziunea Calitatea
apei
Tipul de cultură
a. b.
Aspectul floristic

Fig. 4.2. Exemplu de indicatori de clasificare şi de atribute pentru clasele „Suprafeţelor terestre
cultivate“ (a) şi „Suprafeţelor acvatice sau inundabile cu vegetaţie naturală/seminaturală“ (b)
(Georgio şi Jansen, 2000).

4.2. Despăduririle şi efectele acestora asupra mediului

Pădurea are funcţii multiple ecologice, sociale şi economice şi este suportul unui
bogat tezaur de informaţie genetică şi ecologică (Giurgiu, 1995). Activităţile umane
exercită o presiune accentuată asupra fondului forestier prin despăduriri, prin
fragmentarea arealului şi prin conversia utilizării terenurilor spre alte destinaţii.
Conform datelor Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(FAO), suprafaţa acoperită cu păduri la nivel mondial, în anul 2000, era de 3,866
milioane ha, ceea ce reprezintă aproximativ o treime din suprafaţa terestră (Fig. 4.3.).
Dintre acestea, 95% sunt păduri naturale şi 5% sunt plantaţii. Cea mai mare pondere a
suprafeţelor împădurite revine Europei, Americii Latine şi Caraibelor (peste 25%
fiecare), urmate de regiunea Asia-Pacific (19%), Africa (17%) şi America de Nord
(12%). Cele mai extinse sunt pădurile tropicale (47%) şi cele boreale (33%).
Pădurile influenţează modificările globale ale climei şi în acelaşi timp sunt
influenţate de aceste modificări. Tendinţele de încălzire ale climei vor determina
probabil o migrare a limitei pădurii spre poli şi o modificare a ecosistemelor forestiere.
Deşi productivitatea şi capacitatea de absorbţie a CO 2 atmosferic se pare că vor creşte,

63
pădurile vor fi afectate de poluare, de diferite maladii şi de fenomene extreme care vor
contribui la degradarea lor.

4.500.000

4.000.000

3.500.000

3.000.000

2.500.000

2.000.000

1.500.000

1.000.000

500.000

0
Africa Asia + Pacific Europa America Latină America de Total
şi Caraibe Nord

1990 2000


Fig. 4.3. Extinderea pădurilor (mii ha) pe glob în anii 1990 şi 2000 .

Dacă suprafaţa ocupată de pădurile boreale va fi aproximativ aceeaşi în anul 2050,

pentru pădurile tropicale se prevede o reducere drastică a suprafeţelor împădurite şi o
degradare a acestora datorită activităţilor umane. Pentru unele păduri din regiunile
temperat-continentale se prevede o reducere a arealului datorită tendinţelor de aridizare a
climei şi accentuării fenomenului de uscare a pădurii, în special în silvostepă.
Pădurile stochează 40% din carbonul reţinut de ecosistemele terestre, iar
degradarea acestora şi despăduririle generează circa 20% din emisiile anuale de carbon
în atmosferă. De asemenea, incendiile frecvente conduc la eliberarea carbonului
înmagazinat, accelerând creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă (Fig. 4.4.). Astfel,
în perioada 1997-1998 au avut loc numeroase incendii de proporţii, corelate cu anii
secetoşi cauzaţi de El Niño. Incendiile din Brazilia au crescut cu 50% în perioada 1996-
1997 şi cu 86% între 1997-1998. Frecvenţa şi intensitatea incendiilor de păduri vor
creşte în următorii 100 de ani (WMO, 2004). Aproximativ un sfert din suprafaţa
continentelor este acoperită cu păduri, jumătate dintre acestea întâlnindu-se în regiunile
tropicale.
Pădurile tropicale ocupă aproximativ 3 miliarde hectare şi deţin cea mai ridicată
biodiversitate, peste jumătate din suprafaţa pădurilor tropicale fiind distribuită între 3
ţări: Brazilia, Indonezia şi Zair (World Resources, 2000-2001). Pădurile tropicale au un
rol esenţial în desfăşurarea ciclului carbonului prin faptul că absorb CO2 din atmosferă şi
înmagazinează cantităţi ridicate de carbon, ca urmare a regenerării rapide a arborilor şi a
cantităţii ridicate de biomasă. În acest context, despăduririle din zonele tropicale
afectează direct modificările globale ale mediului.
După cel de-al doilea război mondial s-au intensificat despăduririle în zonele
tropicale în legătură cu creşterea rapidă a populaţiei care solicită noi terenuri, cu


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

64
accentuarea sărăciei, distribuţia inegală a terenurilor şi cu modificările în utilizarea
terenurilor. Extinderea terenurilor de cultură în detrimentul pădurilor, forma de
proprietate, precum şi o serie de factori politici au contribuit într-o largă măsură la
despădurirea a mii de hectare.

Fig. 4.4. Arealul pădurii boreale canadiene distrus anual de incendii, insecte sau tăieri de pădure în
perioada 1920-1990 (IGBP Science, 1, 1997).

Acţiunile antropice au redus suprafaţa forestieră în anul 2002 cu 16-20%,

comparativ cu anul 1988. Unele ţări, cum sunt Brazilia, Argentina, India şi Indonezia au
printre cele mai ridicate rate anuale de despădurire (250 000 ha/an). Conform estimărilor
realizate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO)
procentul de împădurire a crescut în ultimii 20 de ani cu aproximativ 3% în ţările
industrializate şi s-a redus cu 10% în ţările în curs de dezvoltare. Estimările efectuate de
FAO (2000) au pus în evidenţă că în deceniul trecut ritmul global de despădurire a fost
de 9 milioane ha/an, cu o pondere mai mare în zona tropicală. Ritmul general de
despădurire s-a redus totuşi în a doua parte a ultimului deceniu, concomitent cu
amenajarea plantaţiilor pentru industrie, cu un ritm anual de 3 milioane ha/an. Pentru
viitor, se estimează că până în anul 2050 vor mai fi transformate 10 miliarde de hectare
de ecosisteme naturale în terenuri agricole (WMO, 2004). Despăduririle vor continua să
reprezinte cel mai semnificativ proces de modificare a utilizării terenurilor în regiunile
tropicale.
În Africa principala cauză a reducerii suprafeţei forestiere o reprezintă agricultura
de subzistenţă practicată sub presiunea creşterii accentuate a populaţiei rurale; în
America Latină despăduririle sunt legate de extinderea fermelor şi a localităţilor şi de
construcţia lacurilor de acumulare.
Experimentele la scară mare referitoare la relaţia biosferă-atmosferă în Amazonia
au pus în evidenţă că despăduririle efectuate până în prezent au produs un dezechilibru
în proporţie de 44% al ciclului apei, influenţând şi transportul umidităţii spre sudul
Braziliei (Busalacchi et al., 2005).

65
  Extinderea suprafeţelor împădurite la nivel regional
Africa deţine 17% din suprafaţa împădurită a globului (650 milioane hectare), în
acest continent fiind înregistrată cea mai mare rată de despădurire, anual fiind defrişate 5
milioane de hectare (UNEP, 2002).
În regiunea Asia-Pacific sunt peste 18% din pădurile globului, cea mai mare
suprafaţă fiind în ţările Pacificului de Nord şi ale Asiei de Est, care deţin împreună peste
30% din suprafaţa totală a acestei regiuni. Rata anuală de despădurire cea mai ridicată se
înregistrează în Asia de Sud (2,3 milioane ha anual). În această regiune o pondere
semnificativă o au mangrovele, cu peste 40% din suprafaţa existentă la nivel mondial.
Acestea sunt afectate de diferite forme de degradare, peste 60% din mangrovele Asiei
fiind deja convertite la alte utilizări (acvacultură, orezării, areale urbane şi industriale).
Studii recente au pus în evidenţă faptul că amploarea pagubelor generate de valurile
devastatoare tsunami, din decembrie 2004, a fost amplificată de distrugerea prealabilă a
mangrovelor din ţările afectate.
Incendiile constitute o altă cauză majoră a reducerii suprafeţelor împădurite, fiind
cauzate de secete şi de incendierea artificială a suprafeţelor pentru curăţirea terenurilor
(Fig. 4.5.).

0,21%
23,74%

49,72%

26,33%

Asia + Pacific Europa America Latină şi Caraibe America de Nord

Fig. 4.5. Extinderea suprafeţelor afectate de incendii (mii ha) în perioada


1990-2000 .

În Europa, pădurile acoperă aproape 45% din suprafaţă, ceea ce reprezintă 27%
din suprafaţa împădurită a Terrei. Suprafaţa acoperită cu păduri este în creştere, în
special în ţările din Uniunea Europeană. În România, pădurile ocupă peste 6,6 milioane
hectare, ceea ce reprezintă 28% din suprafaţa ţării.
Una dintre cele mai importante regiuni forestiere ale globului este America Latină
şi Caraibe, cu peste un sfert din pădurile Terrei, în special păduri tropicale. Bazinul
Amazonului deţine cea mai mare suprafaţă a pădurilor tropicale umede, cu peste 20 de
tipuri, fiind ecosistemul cu biodiversitatea cea mai complexă de pe Terra. Acestea sunt
afectate de despăduriri, cu o rată ridicată (0,48%), în 10 ani (1990-2000) fiind distruse
aproximativ 47 milioane ha.


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

66
 În America de Nord circa un sfert din suprafaţă continentului este acoperită cu
păduri, ceea ce reprezintă 12% din suprafaţa împădurită a globului. Pe acest continent
sunt localizate peste o treime din pădurile boreale ale Terrei, peste 95% dintre acestea
fiind naturale (UNEP, 2002).
Asia de Vest deţine sub 0,1% din suprafaţa pădurilor globului, ceea ce reprezintă
1% din suprafaţa regiunii. Condiţiile climatice limitează creşterea pădurii, astfel că
regenerarea pădurilor degradate este foarte dificilă.

4.3. Seceta şi deşertificarea

Extinderea secetelor şi a deşertificării este în strânsă legătură cu modificările
climatice globale şi cu presiunea tot mai accentuată a societăţii omeneşti asupra
mediului. Deşi sunt strâns corelate cele două hazarde nu trebuiesc confundate.
Deşertificarea este considerată o modificare globală cumulativă a mediului, cu
perioade lungi de instalare, care produce mari pagube, foamete şi boli pe teritorii întinse.
Pe plan internaţional s-au desfăşurat mai multe programe de cercetare a acestor
fenomene şi de ajutorare a ţărilor slab dezvoltate care înregistrează cele mai grave
pagube. Sub egida ONU a fost elaborată ,,Convenţia privind Combaterea Deşertificării”,
adoptată în 1994, la care a aderat şi ţara noastră.
 Seceta
Seceta este fenomenul natural rezultat prin scăderea precipitaţiilor sub nivelul
mediu, ceea ce produce dezechilibre hidrologice majore, influenţând negativ sistemele
de producţie.
Deci, seceta este legată de o scădere a surselor naturale de apă sub nivelul mediu
prin reducerea cantităţilor de precipitaţii şi prin micşorarea debitului râurilor şi a
rezervelor subterane de apă accesibile plantelor. În aceste condiţii, se realizează un
deficit mare de umezeală în aer şi în sol, cu efecte directe asupra culturilor agricole.
Secetele se pot produce în orice regiune a globului, dar cele mai puternice efecte
se înregistrează în regiunile aride, semiaride şi subumede, caracterizate printr-o mare
fragilitate a ecosistemelor (Fig. 4.6.).

Fig. 4.6. Areale afectate de secetă (ianuarie 1982 – august 1983) (WMO, 2003).

67
 Pentru România perioadele secetoase se caracterizează prin lipsa precipitaţiilor
pentru o perioadă de cel puţin 14 zile consecutive în intervalul rece al anului (octombrie
– martie) şi de cel puţin 10 zile în perioada caldă. Durata medie a intervalelor secetoase
este de peste 20 de zile în Bărăgan şi Dobrogea, de 15 – 19 zile în Câmpia Română şi
Podişul Moldovei şi de 17 zile în restul ţării.
Deşi secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase se
produc la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Partea de sud-est a ţării noastre (Dobrogea, Bărăganul, sudul Podişului Moldovei)
este cea mai expusă secetelor. În ultimii 100 de ani s-au înregistrat trei perioade cu
secete mai accentuate şi anume: 1894-1905, cu an foarte secetos 1897; 1972 – 1953 cu
ani extrem de secetoşi 1946 şi 1947 şi 1982 – 1996.
Seceta are efecte negative asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor. În
perioadele secetoase scad resursele de apă din râuri şi din pânzele subterane şi se
înregistrează dificultăţi în funcţionarea hidrocentralelor şi în transportul fluvial.
Pentru atenuarea efectelor secetei în agricultură se utilizează irigaţiile, se cultivă
specii de plante rezistente la uscăciune şi se utilizează diferite sisteme agrotehnice care
reduc pierderile de apă din sol.

 Deşertificarea
Deşertificarea este un hazard ecologic complex de degradare a terenurilor în
zonele aride, semiaride şi subumed-uscate datorită reducerii cantităţilor de precipitaţii
şi a activităţilor umane.
Această definiţie a fost adoptată de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi
Dezvoltare, care a pus în evidenţă necesitatea urgentă de atenuare a impactului acestui
fenomen asupra societăţii.
Deşertificarea este evidentă pe aproape 25% din suprafaţa uscatului terestru şi
afectează peste 110 ţări cu aproape un miliard de locuitori, pe toate continentele,
pagubele anuale fiind evaluate la 42 miliarde de dolari, acest fenomen fiind denumit
„cancerul Pământului“.
Dacă se iau în considerare şi arealele ameninţate cu acest fenomen, suprafaţa totală
afectată de deşertificare este de 39,4 milioane km 2, ceea ce reprezintă 26,3% din
suprafaţa uscatului (Hopkins şi Jones, 1983, citat de Das et al., 2003). Cea mai mare
parte a terenurilor afectate de deşertificare este localizată în ţinuturile semiaride, fiind
considerată una dintre cele mai grave probleme de mediu pentru acest secol. Teritoriile
afectate de deşertificare ocupă 36% (14,2 milioane km 2) în Africa; 25,4% (10,4 milioane
km2) în Africa; 11,8% (4,65 milioane km2) în America Centrală şi de Nord, restul fiind
distribuit în Europa şi Australia.
Deşertificarea afectează ecosistemele fragile şi include un complex de fenomene
de degradare a solurilor, resurselor de apă şi vegetaţiei. Toate aceste fenomene
determină deteriorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei, practicarea unei agriculturi
itinerante, incendieri ale vegetaţiei naturale pentru noi terenuri agricole, migraţii ale
populaţiei şi numeroase stări conflictuale. Cele mai deteriorate areale sunt situate în jurul
localităţilor şi a punctelor de alimentare cu apă.
Principalele fenomene care pun în evidenţă deşertificarea sunt:
 modificarea treptată şi distrugerea covorului vegetal. Înlocuirea asociaţiilor de
plante perene cu cele anuale mai puţin valoroase, restrângerea treptată a arealului
acestora şi reducerea drastică a gradului de acoperire a solului. Vegetaţia rară nu
reuşeşte să asigure o protecţie corespunzătoare solurilor;

68
  reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică
datorită în primul rând reducerii precipitaţiilor şi utilizării în exces a resurselor
de apă pentru irigaţii;
 distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, formarea unor cruste,
aridizare, salinizare şi alcalinizare. În aceste condiţii se reduce cantitatea de apă
care se infiltrează în sol, scurgerea acesteia pe versanţi generând o intensificare a
proceselor de eroziune în suprafaţă şi de ravenare. Eroziunea accelerată a
solurilor generează, la rândul ei, distrugerea mai accentuată a vegetaţiei;
 transformarea dunelor de nisip fixate în dune mobile şi înaintarea acestora.
Fenomenul de deşertificare a atras atenţia opiniei publice mondiale în anii ’70,
când în Sahel – teritoriu semiarid situat în sudul Saharei – s-au înregistrat câteva
perioade cu secete puternice, care au produs numeroase pierderi de vieţi omeneşti,
foamete şi migraţii.
Sahelul se extinde în Africa între Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian sub forma
unei fâşii de 200 – 300 km pe teritoriul mai multor state africane (Ciad, Mali,
Mauritania, Niger, Nigeria, Senegal, Sudan, Volta Superioară), la limita dintre deşert şi
savană, unde precipitaţiile totalizează 100-250 mm/an (Fig. 4.7.). Ecosistemele extrem
de fragile sunt caracterizate prin pajişti xerofile care prin suprapăşunat şi prin utilizarea
ca terenuri agricole pot fi cu uşurinţă distruse.
În ultimele decenii s-au înregistrat câteva perioade secetoase care au avut urmări
extrem de grave. În partea de vest a Africii au pierit de foame 250 000 persoane; lacul
Ciad şi-a restrâns suprafaţa, în 1973, cu 2/3; în Sudan deşertul a înaintat în 7 ani cu 90 –
100 km, iar în Mali s-a extins cu aproape 30% din suprafaţa iniţială.
Fenomene similare s-au înregistrat în nordul şi sudul Africii, în sudul Asiei, în
America de Nord şi în Australia, ceea ce i-a determinat pe specialişti să considere
deşertificarea ca pe un fenomen global de modificare a mediului.

Fig. 4.7. Areale afectate de deşertificare (WMO, 2004).

Deşertificarea este un fenomen complex fiind legat de îmbinarea unor cauze

naturale şi a unei presiuni antropice accentuate asupra unor ecosisteme vulnerabile din
ţinuturile aride, semiaride şi subumed-uscate.

69
 Dintre factorii naturali se detaşează cauzele climatice, care cuprind reducerea
cantităţilor de precipitaţii, modificarea regimului acestora, încălzirea climei şi
intensificarea vânturilor, acestea din urmă mărind evaporaţia şi uscarea plantelor.
Deficitul de umiditate din sol şi radiaţia solară intensă generează un stres puternic asupra
plantelor.
Vânturile puternice care bat din aceeaşi direcţie determină înaintarea dunelor
mobile de nisip şi invadarea terenurilor utilizate de om. Cu ajutorul unor imagini
realizate din sateliţi, în deşertul Libiei au fost identificate dune de nisip care se
deplasează spre Valea Nilului, sub influenţa vânturilor de nord-vest, cu o viteză de 260
m/an, fără a exista posibilitatea de a fi oprite. Dintre factorii pedologici, se detaşează
sărăcia în în substanţe nutritive datorată unor procese lente de formare a solurilor,
conţinutul ridicat de carbonaţi şi existenţa unor procese active de salinizare şi de formare
a crustei. Factorii legaţi de vegetaţie includ reducerea periodică a densităţii plantelor,
productivităţii reduse a biomasei şi creşterii ponderii speciilor xeromorfe şi cu tulpina
suculentă (Das et al., 2003).
Cauzele antropice cuprind suprapoluarea şi utilizarea necorespunzătoare a unor
terenuri mai ales atunci când se înregistrează perioade secetoase prelungite. Astfel
extinderea terenurilor arabile şi suprapăşunatul favorizează spulberarea particulelor fine
şi distrugerea cu rapiditate a pojghiţei fertile de sol. Irigaţiile în exces practicate în
terenurile semiaride produc la rândul lor salinizarea puternică a solurilor. Creşterea unui
număr prea mare de animale provoacă o degradare accentuată a pajiştilor şi instalarea
vegetaţiei xerofile care protejează mai puţin solul. Extinderea deşertului determină şi o
migrare a populaţiei lipsite de hrană spre oraşe care devin suprapopulate. Ca urmare a
deteriorării vegetaţiei din jurul marilor oraşe, acestea sunt invadate de dune mobile de
nisip, cum este, spre exemplu, cazul oraşului Khartoum, capitala Sudanului. Areale
întinse, afectate de o creştere a mobilităţii dunelor, se întâlnesc şi în Irak, Afganistan,
Pakistan şi India, unde se înregistrează şi o intensificare a furtunilor de praf.
Incendierea vegetaţiei naturale, în special a tufărişurilor, distruge şi solul,
accentuând ulterior eroziunea şi deflaţia. Aceste fenomene se combină cu o reducere a
capacităţii de reţinere a apei şi aridizarea topoclimatului. Extinderea irigaţiilor în unele
ţări, cum sunt Egiptul şi Sudanul, a accentuat fenomenele de sărăturare a solurilor şi
secătuirea resurselor subterane de apă.
Pentru explicarea extinderii deşertificării au fost emise diferite ipoteze care pun
accent pe mecanismele de feed-back. Între acestea este ipoteza referitoare la
intensificarea albedoului pe suprafeţele degradate de deşertificare, fenomen care
determină o accentuare a descendenţei aerului şi o accentuare a secetei (Charney, 1975,
citat de Das et al., 2003). Această ipoteză a fost testată în modelele de circulaţie
generală a atmosferei care au confirmat mecanismul respectiv pentru regiunile semiaride
şi aride.
Fenomene alarmante de deşertificare se înregistrează şi pe teritoriul ţării noastre în
Dobrogea, sudul şi sud-estul Câmpiei Române şi în sudul Podişului Moldovei, unde
secetele prelungite se îmbină cu fenomene complexe de degradare a solurilor datorită
uscăciunii. Aceste fenomene cuprind pierderea de humus şi substanţe nutritive prin
deflaţie şi prin eroziune (în Dobrogea), formarea crustei, sărăturarea şi aridizarea
solurilor.
Procesul de deşertificare este diferenţiat regional, în fiecare situaţie în parte fiind
implicate combinaţii diferite ale factorilor care generează fenomenul. În acest context,
sunt necesare studii aprofundate bazate pe monitoringul regiunilor afectate şi pe şiruri
lungi de date climatice.

70
 Măsurile de prevenire a deşertificării includ o atenuarea a presiunii antropice prin
utilizarea echilibrată a terenurilor agricole, prin rotirea culturilor şi prin adoptarea unor
măsuri de protejare a solurilor. În acest context sunt necesare măsuri pentru întărirea
cooperării internaţionale în regiunile respective. Reducerea suprapăşunatului şi
dezvoltarea unor surse alternative de venituri pentru populaţie implică dezvoltarea unor
ferme moderne care se bazează pe introducerea unor metode biologice de fertilizare a
solurilor şi utilizarea echilibrată a surselor de apă. O altă măsură de combatere a
deşertificării constă în protejarea suprafeţelor acoperite în mod natural de ierburi şi
amenajarea unor perdele forestiere de protecţie. Regiunile afectate de deşertificare sunt
caracterizate printr-un spor natural foarte ridicat şi măsurile de control ale creşterii
populaţiei contribuie la reducerea presiunii umane asupra acestor teritorii. Pentru
dezvoltarea durabilă a acestor teritorii este necesară găsirea unor resurse alternative şi
practicarea unei agriculturi adaptate condiţiilor de ariditate (cultura sorgului spre
exemplu, a palmierilor, introducerea unor culturi de plante leguminoase pentru
îmbunătăţirea păşunilor) (Das et al., 2003).

4.4. Reducerea biodiversităţii

Biosfera, în ansamblu, este sensibilă şi reacţionează diferenţiat la modificările
climei. Încălzirea climei influenţează fiziologia plantelor şi animalelor, distribuţia lor,
fenologia şi mecanismele de adaptare (Hughes, 2000). Efectele legate de fiziologie
cuprind totalitatea modificărilor metabolismului animalelor şi proceselor de fotosinteză,
respiraţie şi creştere pentru plante datorate concentraţiei de CO 2 şi a schimbării
parametrilor climatici.
Tendinţa de încălzire implică o extindere a arealului spre poli şi spre altitudini mai
mari. Spre exemplu, o eventuală încălzire a climei cu 30C determină o modificare a
izotermelor cu 300-400 km în latitudine în zona temperată şi o urcare a lor cu 500 m în
spaţiul montan (Hughes, 2000). Ciclurile de viaţă ale diferitelor specii vor fi modificate,
astfel că se va realiza o defazare a legăturilor fenologice dintre specii. Aspectele legate
de adaptare includ reacţii diferenţiate ale speciilor şi ale ecosistemelor faţă de condiţiile
de mediu modificate. Unele ecosisteme, cum sunt cele din regiunile semiaride, cele din
regiunile costiere şi cele acvatice sunt deosebit de vulnerabile şi există perspectivele
unor consecinţe complexe ale încălzirii globale.
În acelaşi timp, presiunea umană în creştere va determina, în continuare, o
degradare a ecosistemelor, mărind vulnerabilitatea acestora. Vulnerabilitatea este
diferenţiată în funcţie de particularităţile ecosistemelor. Agrosistemele şi, în general,
sistemele modificate antropic, au o capacitate mai bună de a se adapta unui spectru larg
de modificări globale. Ecosistemele naturale, în special cele acvatice sau cele situate la
extremitatea arealului lor, sunt mai sensibile.
Activităţile antropice cumulate au determinat modificarea profundă a
ecosistemelor pe cea mai mare parte a continentelor. Extinderea agriculturii în
detrimentul pădurilor şi a pajiştilor exercită din timpuri istorice cea mai accentuată
presiune asupra ecosistemelor terestre. Circa 29% din suprafaţa continentelor (3,8
miliarde hectare) au fost transformate în terenuri arabile şi în terenuri acoperite de clădiri
(World Resources, 2000-2001). Teritoriile urbane şi cele acoperite de clădiri totalizează
471 milioane hectare. În acest secol vor fi transformate în terenuri agricole şi teritorii
urbane circa 33% din terenurile modificate parţial până în prezent. Dintre acestea, 65%
sunt degradate prin eroziune, salinizare, tasare, deşertificare etc.
O parte importantă a ecosistemelor este degradată datorită unei utilizări excesive
(suprapăşunat, pescuit intens, presiune turistică), datorită poluării sau utilizării în exces a

71
îngrăşămintelor chimice şi a insecticidelor. Modificările climatice globale exercită o
presiune diferenţiată regional, iar desecarea şi transformarea terenurilor umede
generează transformări irecuperabile.
Principalele grupe de ecosisteme, cum sunt ecosistemele de pădure şi ecosistemele
de ierburi întrunesc o mare diversitate şi asigură umanităţii resurse importante de materii
primă şi hrană, au un potenţial turistic ridicat şi sunt mari rezervoare de carbon.
Degradarea lor rapidă nu înseamnă numai pierderea acestor bunuri şi servicii, ci şi o
ameninţare gravă pentru echilibrul relaţiilor dintre geosfere.
Ecosistemele de pădure acoperă circa 25% din suprafaţa continentelor (dacă
excludem Antarctica şi Groenlanda). Extinderea lor a fost redusă cu 20-50%, ritmul
actual de defrişare fiind pentru pădurile tropicale de 130 000 km 2/an (World Resources,
2000-2001). Peste 60% dintre păduri sunt modificate în diferite grade de activităţile
umane sau au fost înlocuite de plantaţii. Conform estimărilor FAO, suprafaţa pădurilor
în perioada 1980-1995 a crescut cu aproape 3% în ţările industrializate şi a scăzut cu
10% în ţările în curs de dezvoltare. De asemenea, are loc o fragmentare accentuată a
arealului ocupat de păduri. Incendiile de pădure provocate de om depăşesc cu mult
incendiile naturale care pot să fie fenomene benefice pentru ecosistemele forestiere. În
prezent, circa 8700 de specii de arbori dintre cele 100 000 de specii cunoscute sunt în
pericol de dispariţie (gradul de risc este diferenţiat în acord cu clasificarea IUCN).
Ecosistemele dominate de ierburi se întâlnesc pe toate continentele şi curpind
pajişti şi păşuni de stepă, preerii, pajişti alpine şi subalpine, savane, vegetaţie de tundră
şi acoperă în totalitate circa 40% din suprafaţa uscatului, circa 50 milioane km 2. Cea mai
mare parte a acestor ecosisteme a fost transformată de activităţile umane prin conversie
în agroecosisteme şi în terenuri intraurbane. Spre exemplu, preeria din America de Nord
a fost transformată antropic aproape în totalitate în terenuri agricole (71%) şi terenuri
urbane (19%). În aceeaşi situaţie se găsesc şi pajiştile de stepă şi silvostepă din Câmpia
Română şi Dobrogea, care au rămas numai sub forma unor fragmente izolate.
Biodiversitatea reprezintă varietatea vieţii pe Terra la nivelul genelor, speciilor şi
ecosistemelor. Rata actuală de dispariţie a speciilor de plante şi animale pe Terra atinge
cote fără precedent, ca rezultat direct al presiunii antropice. Principala modificare este
legată de faptul că nu mai există o corelaţie între bogăţia speciilor (un aspect al
diversităţii biologice), productivitatea primară a ecosistemelor şi extinderea habitatului.
Numărul de specii existente pe Terra depăşeşte în prezent 13 milioane, dintre care
sunt cunoscute numai aproximativ 1,3 milioane de specii (UNEP, 1995, citat în World
Resources, 2002). Pădurile tropicale deţin peste jumătate din speciile animale de pe
Terra. Dacă procentul actual de distrugere a pădurilor tropicale va continua în decursul
unui secol se vor pierde inevitabil 12% din cele 704 de specii de păsări din bazinul
Amazonului şi 15% din cele 92 000 de specii de plante din America Centrală şi de Sud.
În prezent, numai 5% din păduri sunt protejate în cadrul parcurilor şi rezervaţiilor: 4% în
Africa, 2% în America Latină şi 6% în Asia.
Principalii factori care determină reducerea biodiversităţii sunt: modificările în
utilizarea terenurilor, însoţite de pierderea şi fragmentarea habitatelor, modificările
climatice, schimbările în depunerea azotului, creşterea concentraţiei de CO 2 în
atmosferă, modificările biotice (introducerea deliberată sau accidentală a unor specii
străine în ecosistem), degradarea peisajelor, deversările de petrol în mare, comerţul
internaţional cu diferite specii şi biotehnologiile.
Modificările utilizării terenurilor reprezintă principalul factor de influenţă asupra
biodiversităţii, în special prin reducerea habitatelor disponibile diferitelor specii. Al
doilea factor este legat de modificările climatice, în special de tendinţele de încălzire a

72
climei la latitudini ridicate. Pădurile tropicale şi cele din zonele temperate sudice vor fi
afectate în special de modificările în utilizarea terenurilor, iar ecosistemele arctice în
special de modificările climatice. În schimb, savanele, terenurile cu ierburi şi
ecosistemele mediteraneene vor fi afectate semnificativ de o combinaţie de factori
antropici de presiune şi ele vor fi afectate de cele mai intense schimbări. Asupra
ecosistemelor acvatice vor exercita presiuni modificările utilizării terenurilor,
schimbările biotice şi modificările climatice. Ecosistemele acvatice vor resimţi mult mai
puternic aceste modificări comparativ cu cele terestre, pentru că în lacuri şi râuri au fost
introduse intenţionat sau accidental specii care periclitează habitatul celor existente în
mod natural (Global Change Newsletter 43, 2000).
Evaluări recente au pus în evidenţă că aproximativ 1 milion de animale sălbatice
din pădurile tropicale umede din Africa Centrală sunt omorâte în fiecare an (UNEP,
2002). În America Latină şi Caraibe se întâlnesc 7 din cele 25 de „areale fierbinţi“ unde
se înregistrează pierderi excepţionale ale habitatului, în special specii endemice. Ţări
precum Brazilia, Columbia şi Peru deţin peste 75% din speciile de păsări periclitate din
America (Fig. 4.8. şi 4.9.).

Reptile

Mamifere

Păsări

Amfibieni

0 100 200 300 400 500 600 700 800 900


Fig. 4.8. Numărul de specii vulnerabile în anul 2002 (conform „Listei roşii” UICN) .

Reptile

Mamifere

Păsări

Amfibieni

0 100 200 300 400 500 600


Fig. 4.9. Numărul de specii periclitate în anul 2002 (conform „Listei roşii” UICN) .


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

73
 Degradarea habitatelor se datorează modificărilor în utilizarea terenurilor,
respectiv procesului de conversie a unor terenuri în clase inferioare de utilizare (de
exemplu, conversia pădurilor în terenuri pentru cultură determină dispariţia unor specii
de plante şi animale. În ultimii 30 de ani o suprafaţă de aproximativ 1,2 milioane km 2 a
fost convertită în terenuri cultivate.
Activităţile antropice manifestate prin despăduriri, extinderea agriculturii, drenarea
terenurilor umede, modificarea liniei de ţărm şi a cursurilor de apă, mineritul, construcţia
de drumuri şi extinderea urbanizării contribuie semnificativ la pierderea biodiversităţii
pe Terra, în special prin reducerea habitatelor naturale şi fragmentarea acestora. În
Marea Britanie, în perioada 1968-1995, se remarcă o scădere semnificativă a unor specii
de păsări în jurul fermelor în special ca urmare a intensificării agriculturii. Pădurea
amazoniană braziliană, cea mai mare dintre pădurile tropicale ale globului, este afectată
de procese intense de despădurire (peste 350 000 km 2 de pădure fiind defrişate în ultimii
20 de ani), astfel că arealul iniţial a fost fragmentat, despăduririle afectând în prezent
peste o treime din suprafaţa iniţială. Despăduririle au fost determinate în special de
creşterea de peste 10 ori a populaţiei din anul 1960, în strâsă legătură cu dezvoltarea
industrială, cu mineritul şi cu extinderea căilor de comunicaţie. În prezent, aproximativ
6% din suprafaţa regiunii este sub un regim strict de protecţie.
Se consideră, de exemplu, că incidenţa mare a mortalităţii în masă a coralilor poate
fi o consecinţă a creşterii temperaturii apelor oceanului. Cea mai ridicată pierdere
înregistrată în rândul coralilor s-a produs în timpul fenomenului El Niño din 1997-1998,
când toate cele zece provincii coraligene ale globului au fost afectate. Cele mai mari
pierderi s-au înregistrat în Oceanul Indian, unde aproape 90% din coralii de pe o
suprafaţă de mii de km2 au fost distruşi.
Creşterea interesului pentru protecţia şi conservarea diversităţii biologice s-a
materializat în ultimele decenii prin adoptarea unor convenţii şi protocoale internaţionale
cum sunt: Convenţia privind comerţul internaţional cu specii periclitate de floră şi faună
(CITES, 1973), Convenţia pentru Conservarea Speciilor Migratoare de Animale
Sălbatice sau Convenţia de la Bonn. Convenţia privind Biodiversitatea (1993) reprezintă
primul acord mondial privind conservarea şi utilizarea durabilă a biodiversităţii. Aceasta
are drept obiective principale conservarea diversităţii biologice, utilizarea durabilă a
componentelor acesteia, împărţirea egală şi echitabilă a beneficiilor obţinute din
utilizarea resurselor genetice.

4.5. Degradarea solurilor şi poluarea mediului

Eroziunea solurilor este un factor major de degradare terenurilor, aceasta afectând
substratul fertil bogat în humus, funcţiile solului de tampon pentru o serie de poluanţi,
rolul său hidrologic, în ciclul azotului, rolul de habitat şi suport al biodiversităţii.
Aproximativ 2 000 milioane ha de terenuri (15% din suprafaţa uscatului terestru) sunt
afectate de: eroziunea cauzată de apă (56%), de vânt (28%), degradarea chimică (12%)
şi fizică (4%) (UNEP, 2002). Principalele activităţi care contribuie la degradarea
terenurilor sunt suprapăşunatul (35%), despăduririle (30%), activităţile agricole (27%),
supraexploatarea vegetaţiei (7%) şi activităţile industriale (1%).
Procesele de eroziune în suprafaţă şi de ravenare se manifestă pe suprafeţe întinse
pe glob şi produc mari pierderi materiale prin îndepărtarea stratului fertil de sol care
asigură existenţa plantelor. Suprafaţa totală afectată de procesele de eroziune
intensificate de activităţile omului, este de 1,1 miliarde hectare, dintre acestea 56% fiind

74
situate în regiunile umede şi 44% în regiunile aride şi semiaride. Intensificarea eroziunii
solurilor este legată direct şi de modificările regimului precipitaţiilor. Accentuarea
caracterului torenţial al ploilor şi prelungirea intervalelor secetoase contribuie
semnificativ la accentuarea proceselor de eroziune.
Conversia ecosistemelor naturale în ecosisteme agricole este urmată de pierderea
prin eroziune a unor cantităţi importante de carbon care ajung până la 50%. Evaluările
efectuate în SUA au pus în evidenţă că, pe cea mai mare parte a teritoriului, solul este
erodat cu o viteză de 170 de ori mai mare decât ritmul de pedogeneză. Valorile vitezei
de eroziune sunt duble pentru Asia şi Africa. Conform estimărilor efectuate de FAO, la
nivel global se pierd anual datorită eroziunii accelerate între 5 şi 7 milioane tone de sol.
Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de
sol prin acţiunea apei ce se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie instabile
care îşi modifică mereu traseul.
Picăturile de apă care ajung pe terenurile neprotejate de vegetaţie exercită o
acţiune puternică de desprindere şi împrăştiere a particulelor de sol (splash). Picăturile
de ploaie se compară cu mici proiectile care în momentul impactului cu suprafaţa solului
fac explozie împroşcând în jur particule fine de apă şi sol. Forţa izbiturii de sol este cu
atât mai mare cu cât mărimea şi viteza picăturii sunt mai mari. Vântul poate să amplifice
această izbitură contribuind la împroşcarea particulelor de sol la distanţe care ajung la 1
m. În acest fel o ploaie obişnuită poate să mobilizeze 2-3 tone la hectar, iar o furtună
ajunge să smulgă cantităţi de zece ori mai mari. În cazul versanţilor particulele de sol
vor fi împrăştiate în cantităţi mai mari în josul pantei, contribuind direct la intensificarea
eroziunii.
Vegetaţia protejează foarte bine solul atenuând aceste procese de împroşcare.
Coroanele arborilor împiedică o parte a picăturilor de ploaie să ajungă pe sol iar litiera,
reprezentată de stratul de frunze aşternute sub copaci, acţionează ca un strat protector.
Apa care se scurge pe versant poate să provină din următoarele surse:
 ploi, atunci când cantitatea de apă căzută este mai mare decât apa infiltrată;
 topirea zăpezii, atunci când solul este îmbibat cu apă sau este îngheţat;
 apele subterane, în locurile în care acestea intersectează suprafaţa versantului.
Scurgerea în pânză a apei provoacă o subţiere relativ uniformă a stratului de sol. În
condiţii naturale procesele de eroziune în suprafaţă înlătură cantităţi mici de sol care sunt
înlocuite prin regenerarea profilului de sol.
Activităţile umane (despăduriri, arături în lungul pantei, suprapăşunat) contribuie
la intensificarea proceselor de eroziune şi la distrugerea stratului fertil de sol bogat în
humus (Fig. 4.43.). Pe versanţii afectaţi de eroziune se constată o scădere accentuată a
recoltelor obţinute. Astfel, eroziunea solului cu o grosime de 50 mm produce o scădere a
recoltei cu 15%, cu 200 mm o scădere de 40% iar cu 300 mm o scădere cu 75%.
În natură sunt rare situaţiile în care scurgerea apei se desfăşoară sub forma unei
pânze uniforme. Apa se concentrează în şiroaie instabile care schimbă mereu traseul şi
sculptează mici canale efemere numite rigole. Acestea au adâncimi reduse de până la 30-
40 cm şi sunt acoperite de lucrările agricole care se realizează anual.
Rigolele au lungimi de câţiva metri şi se dispun pe versant în reţele paralele,
convergente sau divergente în funcţie de conformaţia versantului.
Materialul erodat prin formarea rigolelor se dispune la orice schimbare de pantă
sub forma unor mici conuri sau trene.
Ravenarea este procesul de eroziune în adâncime pe versanţi care determină
formarea ogaşelor, ravenelor şi organismelor torenţiale. Despăduririle efectuate în
ultimii ani au contribuit mult la intensificarea eroziunii pe versanţi şi la concentrarea

75
eroziunii în bazinele hidrofgrafice. Pe versanţii despăduriţi pânzele de apă care se scurg
la suprafaţa versantului se unesc în şuvoie din ce în ce mai puternice care fierăstruiesc
solul adâncindu-se de la o ploaie la alta.
În acest fel, de la rigole se trece la ogaşe, care au adâncime de 0,5-2 m şi la ravene,
când adâncimea şanţului săpat în versant depăşeşte 2 m (Fig. 4.10). Cele mai frecvente
ravene se înregistrează pe versanţii despăduriţi dezvoltaţi pe roci sedimentare
neconsolidate. Unele activităţi ale omului, cum sunt utilizarea ca terenuri arabile a
versanţilor puternic înclinaţi, suprapăşunatul, amplasarea greşită a drumurilor etc.,
contribuie la intensificarea proceselor de ravenare.

Fig. 4.10. Badlands în Depresiunea Cislău, pe valea Buzăului.

Cercetările efectuate în ţara noastră în cadrul Staţiunii pentru Combaterea

Eroziunii Solului Perieni, din Podişul Bârladului, au pus în evidenţă pericolul eroziunii
solului în condiţiile unei climat temperat-continental cu frecvente ploi torenţiale (Ioniţă,
2000). De asemenea, s-a constatat că pădurea şi fâneţele naturale oferă o protecţie
eficientă versanţilor, eroziunea solului fiind de zece ori sau chiar de sute de ori mai mică
decât cea înregistrată pe terenurile lipsite de vegetaţie sau pe cele cu pajişti degradate.
Cercetările efectuate de specialişti în domeniul silviculturii au pus în evidenţă faptul că
lucrările de împădurire reduc foarte mult procesele de eroziune în 2-3 ani în cazul
terenurilor cu eroziune slabă şi moderată, în 3-5 ani în cazul terenurilor cu eroziune
puternică şi în 5-10 ani pentru terenurile cu eroziune foarte puternică şi excesivă.
Prin eroziune este deplasată şi o cantitate mare de carbon organic din sol care la
nivel global poate să fie de 4,0-6,0 Pg/an. Prin mineralizarea acestuia, se eliberează în
atmosferă o cantitate de 0,8 – 1,2 Pg/an care se integrează în ciclul global al carbonului
(Lal, 2003). În acest fel, adoptarea măsurilor corespunzătoare de conservare a solurilor
contribuie direct la reducerea emisiilor de carbon din soluri în atmosferă.
Pentru reducerea proceselor de eroziune sunt necesare măsuri speciale cum sunt
executarea arăturilor în lungul curbelor de nivel, utilizarea unor culturi agricole care
protejează versantul şi alternarea acestora cu benzile înierbate, terasarea versantului şi
acolo unde este necesar reîmpădurirea terenurilor. Reducerea eroziunii pe versanţii
afectaţi de ravenare este mult mai dificilă şi implică amenajarea bazinului de recepţie şi

76
construirea unor baraje în lungul ravenei. În ţara noastră arealele cele mai afectate de
procese de eroziune în suprafaţă şi de ravenare sunt situate în Podişul Moldovei şi în
Subcarpaţi (Fig. 4.11.).
Studiile recente efectuate în Podişul Moldovei (Rădoane, 1999; Ioniţă, 2000) au
pus în evidenţă dinamica proceselor de ravenare în corelaţie cu regimul precipitaţiilor şi
extinderea progresivă a acestor procese.

Fig. 4.11. Eroziune intensă într-o regiune montană afectată de activităţi antropice.

Poluarea mediului
Poluarea este un fenomen dăunător pentru sănătatea omului şi pentru calitatea
mediului, indus de activităţile umane prin introducerea în mediu de substanţe, vibraţii,
căldură şi zgomote. Poluarea poate să producă pagube materiale sau să se interfereze cu
diferite activităţi legitime de utilizare a mediului (EU Directive on Pollution, Prevention
and Control, 1996).
Prin cumulare, poluarea are un impact global asupra mediului şi afectează în
diferite forme ciclurile biogechimice. Spre exemplu, substanţele din grupa
clorofluorocarbonului acţionează direct asupra ozonului stratosferic, generând
modificări globale sistemice. Poluarea pânzelor freatice şi a râurilor, legate de surse
difuze, are un caracter predominant regional şi devine global numai prin cumulare.
Dezvoltarea societăţii umane a fost însoţită de diferite stadii de poluare a mediului
(Mieck, 1990, citat de Goudie, 2000). Iniţial, a existat o poluare microbiană legată legată
de putrezirea resturilor menajere aruncate în jurul aşeşărilor umane; a urmat o poluare
artizanală legată de micile ateliere care prelucrau pieile, metalele, ceramica etc.;
poluarea industrială a atins apogeul în secolul al XIX-lea în areale ca Ruhrul, Londra,

77
etc. Faza următoare, definită de Mieck, este cea de poluare fundamentală în care regiuni
întregi sunt intens poluate; poluarea agricolă cuprinde suprafeţe întinse pe care sunt
împrăştiate îngrăşăminte şi pesticide, precum şi poluarea accidentală legată de diferite
accidente tehnologice.
În prima parte a secolului al XX-lea volumul poluării era limitat şi poluanţii erau
similari substanţelor naturale, impactul asupra mediului se făcea resimţit în imediata
apropiere a sursei. În prezent, scara şi intensitatea poluării ating cote ridicate, fiind
considerate, prin cumulare, fenomen global. De asemenea, dispersia poluanţilor în
mediu se resimte nu numai în imediata vecinătate a sursei, ci pe distanţe apreciabile în
jur. Una din probleme importante în relaţiile dintre state o reprezintă poluarea
transfrontalieră, activităţile desfăşurate pe teritoriul unei ţări având efecte şi pe teritoriile
ţărilor vecine.

 Ploile acide şi poluarea aerului

Ploile acide (cu pH sub 6,5) sunt generate de emisiile de dioxid de sulf şi monoxid
de azot rezultate din arderea combustibililor fosili. Aceste substanţe pătrund în
atmosferă şi sunt transformate în timpul transportului aerian în acid sulfuric şi respectiv
azotic, care este depus ulterior la diferite distanţe. Pe lângă efectul nefavorabil asupra
factorilor de mediu, acestea pot afecta clădiri sau suprafeţe metalice şi reprezintă o
ameninţare directă pentru sănătatea populaţiei. Ploile acide au un efect accentuat asupra
apelor şi solurilor cu un conţinut scăzut în calciu, deci cu o capacitate de tamponare
scăzută.
Una din consecinţele creşterii acidităţii o constituie eliberarea de ioni metalici din
sol şi sedimente în apele de suprafaţă şi în cele subterane (în special Cu, Cd, Pb şi Zn) şi,
deci, o accentuare a poluării. Aria geografică ameninţată de ploile acide cuprinde în
prezent aproape întreaga Europă, Rusia, S.U.A. şi Canada, precum şi R.P. Chineză,
Brazilia sau Nigeria.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit existenţa a 6 poluanţi „clasici“ ai
aerului: monoxidul de carbon (CO), dioxidul de azot (NO2), particule în suspensie,
incluzând praf, fum; dioxidul de sulf (SO2) şi ozon troposferic (O3).
Arderea combustibililor fosili şi a biomasei în cadrul diferitelor activităţi legate de
industria energetică şi industria chimică sunt sursele principalele de poluare cu SO2, CO,
bioxid şi monoxid de azot (NOx), particule în suspensie, compuşi organici volatili şi
anumite metale grele. Combustibilii fosili reprezintă, de asemenea, şi sursa principală de
dioxid de carbon (CO2), cel mai important gaz cu efect de seră.
Ploile acide produc pagube însemnate pădurilor şi generează acidifierea lacurilor şi
a solurilor. Spre exemplu, mii de lacuri din Scandinavia au fost afectate de mortalitate
piscicolă în perioada 1950-1980, ca urmare a procesului de acidifiere. Măsurile luate în
numeroase ţări, în special în cele industrializate, au condus la o stabilizare şi chiar
scădere a emisiilor poluante în atmosferă. Principiul „poluatorul plăteşte“ a devenit un
concept de bază în politicile de mediu.
Poluarea aerului este seminificativă în marile oraşe. Cele mai ridicate concentraţii
de pulberi sedimentabile se găsesc în oraşe precum Beijing, Calcutta, Mexico City şi Rio
de Janeiro (World Bank, 2001, citat de UNEP, 2002). Poluanţii organici persistenţi sunt
foarte toxici şi pot fi transportaţi în atmosferă la distanţe foarte mari. Conveţia de la
Stockholm (2001) privind poluanţii organici persistenţi stipulează o serie de limite
referitoare la concentraţia lor în atmosferă.
În prezent, concentraţia de CO2 în atmosferă este de 370 ppm (părţi pe milion),
ceea ce reprezintă o creştere de peste 30% comparativ cu anul 1750. Creşterea este

78
datorată în special emisiilor de CO2 rezultate din arderea combustibililor fosili,
modificării utilizării terenurilor, producţiei de ciment şi arderii biomasei. Aceeaşi
creştere se remarcă şi în cazul celorlalte gaze: metan (CH4), oxid de azot (N2O),
halocarboni şi haloni. Se consideră că CO 2 contribuie cu peste 60% la efectul de seră,
metanul şi oxidul de azot cu 20%, restul revenind celorlalte gaze (Fig. 4.12. şi 4.13.).
Emisiile de gaze cu efect de seră (reglementate prin Protocolul de la Montreal),
sunt distribuite inegal pe ţări şi regiuni. Ţările industrializate sunt responsabile pentru
cea mai mare parte a emisiilor istorice şi prezente, astfel că protocolul stabileşte grupe
diferite ale emisiilor permise la nivel de ţări şi regiuni

80.000

70.000

60.000

50.000

40.000

30.000

20.000

10.000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Europa America de Nord

Fig. 4.12. Emisiile de metan (gigagrame/an)1 din surse antropogene în Europa şi America de Nord

în perioada 1990-1998 (UNFCCC, United Nations Framework Convention on Climate Change, 2000) .

2.500

2.000

1.500

1.000

500

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Europa America de Nord

Fig. 4.13. Emisiile totale de N2O (gigagrame/an) din surse antropogene în Europa şi America de

Nord în perioada 1990-1998 (UNFCCC, 2000) .

1
1 Gigagram109grame.

Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

79
 Regional, cele mai mari emisii de CO2 revin regiunii Asia-Pacific (peste 2000
milioane tone/an), urmată de Europa şi de America de Nord (fiecare cu peste 1600
milioane tone/an) (Fig. 4.14.). Cele mai mici emisii se înregistrează în Africa şi Asia de
Vest (peste 150 milioane tone anual).
În Africa, datorită subdezvoltării, sunt emise în aer cantităţi reduse de poluanţi şi
de gaze cu efect de seră, contribuind cu sub 3,5% din emisiile globale de CO 2.
9.000.000

8.000.000

7.000.000

6.000.000

5.000.000

4.000.000

3.000.000

2.000.000

1.000.000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Europa America de Nord

Fig. 4.14. Emisiile de CO2 (gigagrame/an) din surse antropogene în Europa şi America de Nord în

perioada 1990-1998 (UNFCCC, 2000) .

În regiunea Asia-Pacific sunt numeroase probleme legate de calitatea precară a

aerului, în special în marile aglomeraţii urbane, unde transportul reprezintă o sursă
principală de poluare. Alte surse de poluare sunt emisiile industriale, arderea
combustibililor lichizi şi solizi şi arderea biomasei. Măsurile luate în unele ţări prin
introducerea de tehnologii avansate şi stabilirea unor standarde stricte pentru industrie au
condus la scăderea emisiilor de SO2, şi de particule în suspensie şi au eliminat emisiile
de Pb din transporturi.
Ca urmare a utilizării cărbunelui în industrie în R.P. Chineză şi India se
înregistrează numeroase ploi acide. Spre exemplu, în provincia Sichuan (R.P. Chineză),
aproximativ 0,28 milioane ha de pădure au fost distruse de ploile acide. Emisiile de SO2
în Asia au crescut în perioada 1985-1997 de la 26,6 la 39,2 milioane tone. India şi China
sunt cei mai mari producători de cloro-fluoro-carburi. India este al doilea producător şi
al patrulea mare consumator de CFC-uri pe glob. Emisiile de metan, legate în mare parte
de culturile de orez, sunt de asemenea ridicate în Asia, reprezentând aproximativ 50%
din emisiile antropogene ale lumii.
În Europa, emisiile de poluanţi au înregistrat o scădere în ultimele două decenii. În
anul 2000, comparativ cu 1980, emisiile de SO2 s-au redus cu o treime în Europa de
Vest şi cu două treimi în Europa Centrală şi de Est. Ca urmare a acestui fapt, fiind
înregistrată şi o restrângere a ploilor acide. Emisiile de CO 2 rezultate din arderea
combustibililor fosili au scăzut cu 2% în perioada 1990-1998, ca urmare a stabilizării
concentraţiei de CO2 şi a reducerii emisiilor de N2O şi CH4.


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

80
 În America Latină şi în Insulele Caraibe se înregistrează o poluare accentuată a
aerului în special datorită urbanizării accentuate. Aproximativ trei pătrimi din populaţia
acestei regiuni este concentrată în oraşe, cu câteva metropole de peste 10 milioane
locuitori (Buenos Aires, Mexico City, Rio de Janeiro şi São Paulo), în care transportul
reprezintă o sursă principală de poluare urbană care ajunge la 70% din emisiile totale în
Buenos Aires şi Mexico City. Dezvoltarea industriei, agriculturii şi transporturilor în
ultimii 30 de ani a fost urmată de o creştere a emisiilor de CO 2 cu 65% (1980-1998). În
perioada 1990-1992 această regiune a generat 11% din emisiile de CO 2: 4,5% emisii din
industrie şi 48,5% rezultate din modificarea utilizării terenurilor. Principala cauză a
acestor creşteri o reprezintă despăduririle, în special în bazinul Amazonului. În schimb,
emisiile de CFC-uri s-au redus cu aproximativ 21% din 1986.
Pe continentul nord-american s-a înregistrat în ultimul deceniu o îmbunătăţire a
calităţii aerului. Scăderea emisiilor de sulfuri din 1995, cu 10-25%, a determinat o
reducere a ploilor acide, însă arderea combustibililor fosili rămâne sursa principală de
oxizi de azot. Aceste emisii din sectorul transporturilor au o pondere de 60% în Canada
şi de 53% în SUA. În anul 1998 America de Nord, care deţine 5% din populaţia Terrei,
genera aproximativ 26% din emisiile globale de CO2 (Fig. 4.15.).
1200000
t/an

1000000

800000

600000

400000

200000

0
1986 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Africa Asia + Pacific Europa America Latină şi Caraibe America de Nord

1200000
t/an

1000000

800000

600000

400000

200000

0
1986 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Asia + Pacific Europa America Latină şi Caraibe America de Nord

Fig. 4.15. Consumul şi producţia (tone/an) de cloro-fluoro-carburi (CFC) la nivel regional (1986, 1989-

1999) .


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

81
 În România, poluarea aerului este evaluată în staţii cu 1 100 de puncte de
prelevare a probelor care monitorizează diferiţi parametri referitori la dioxidul de sulf,
dioxidul de azot, amoniac, pulberi în suspensie şi sedimentabile, precum şi pentru o serie
de poluanţi specifi.
Datorită reducerii în ansamblu a activităţilor industriale, a retehnologizării unor
înteprinderi şi a intensificării controalelor în acord cu legislaţia adaptată normelor UE,
există o tendinţă de ansamblu de îmbunătăţire a calităţii aerului. Depăşirile concentraţiei
maxime admise (CMA) pentru 24 de ore se înregistrează pe perioade scurte la un număr
redus de localităţi în care sunt menţinute utilaje tehnologice vechi. Aşa este cazul
emisiilor de SO2, valorile concentraţiei medii depăşind CMA pe 24 de ore în 4 localităţi.
Creşterile semnificative ale concentraţiilor medii anuale de dioxid de azot sunt
datorate în primul rând intensificării traficului rutier în marile oraşe şi centralelor
termoelectrice. În unele localităţi sunt înregistraţi poluanţi specifici diferitelor activităţi
industriale cum sunt plumbul şi cadmiul dintre metale grele, hidrogenul sulfurat, acidul
clorhidric şi mercaptanii.
În ansamblu, poluarea aerului cu pulberi în suspensie şi sedimentabile este
semnificativă în majoritatea regiunilor având o uşoară tendinţă de creştere pentru
intervalul 1995-2000. Această creştere ar fi posibil să fie corelată cu tendinţele actuale
de deşertificare din sudul şi sud-estul ţării şi cu diversificarea activităţilor industriale
generatoare de pulberi.
Poluarea atmosferei cu pulberi în suspensie este legată de industria metalurgică,
de centralele termice cu combustibili solizi şi de industria cimentului. În ansamblu, se
înregistrează o creştere a nivelului de poluare şi o diversificare de acesteia, cele mai
ridicate valori medii anuale fiind înregistrate la Zlatna – 0,186 mg/m3.
Pulberile sedimentabile prezintă concentraţii destul de mari în atmosferă (17
g/m2/lună) pe teritoriul întregii ţări, nivelul de impurificare fiind mai accentuat în zona
de stepă şi de silvostepă pe teritoriul Bărăganului şi al Dobrogei şi în arealele cu halde
de steril recente.

 Poluarea apelor
Încă din Perioada Romană şi din Evul Mediu exista un interes deosebit pentru
calitatea apelor. Odată cu revoluţia industrială şi cu dezvoltarea actuală a industriei
chimice acest interes a crescut datorită adăugării de noi tipuri de poluanţi foarte
persistenţi: pesticide, metale grele, izotopi radioactivi şi de substanţe patogene şi
paraziţi. Numărul de micropoluanţi organici care pătrund în ecosistemele acvatice ca
rezultat al activităţilor industriale atinge ordinul miilor. Numai în agricultură, spre
exemplu, sunt utilizate aproximativ 10 000 de tipuri diferite de pesticide. Cele mai
frecvente substanţe poluante sunt produsele petroliere.
Evaluările efectuate au pus în evidenţă că în fiecare an se înregistrează 5 milioane
de decese ca urmare a îmoblnăvirilor cauzate de lipsa apei potabile şi a igienei. În ţările
în curs de dezvoltare 90% din deşeurile industriale şi cea mai mare parte din deşeurile
menajere se aruncă direct în râuri, lacuri sau mări, fără a fi epurate.
În ansamblu, ponderea populaţiei globului cu acces la o aprovizionare cu apă
corespunzătoare a crescut de la 79% în 1990 la 82% în anul 2000 (Fig. 4.16.).
Totuşi, la acest început de mileniu, peste 1 miliard de locuitori ai planetei nu au
acces la apă potabilă, în special în ţările din Africa şi Asia. Spre exemplu, în anul 2000,
numai 62% din populaţia Africii avea acces la aprovizionarea cu apă. Acest aspect
rămâne o problemă semnificativă în special în mediul rural din Africa unde se
concentrează peste 28% din populaţia Terrei fără acces la aprovizionarea cu apă. De

82
asemenea, calitatea apei folosită pentru băut este foarte scăzută. În Africa sunt
înregistrate anual 3 milioane de decese ca urmare a unor boli infecţioase legate de apă
(holeră, diaree, dizenterie, infecţii oculare etc.). În anul 1998, 72% din cazurile raportate
de holeră au fost în Africa (UNEP, 2002).

120
%
100

80

60

40

20

0
Africa Asia + Pacific America Latină America de Nord Asia de Vest

1990 2000


Fig. 4.16. Ponderea populaţiei (%) cu acces la alimentarea cu apă (1990, 2000) .

În ţările din America Latină şi Caraibe, în anul 1997, 27% din populaţie nu avea
acces la aprovizionarea cu apă, iar peste 40% din apa utilizată era netratată (Fig. 4.17.).
În regiunea Asia-Pacific, cele mai afectate regiuni de deteriorarea calităţii apei
sunt localizate în sudul şi sud-estul Asiei: Fluviul Galben (China), Gange (India) şi în
Asia Centrală, Amu şi Sâr-Daria, considerate a fi fluviile cele mai poluate din lume
(World Comission on Water, 1999, citat de UNEP, 2002).

100
%
90

80

70

60

50

40

30

20

10

0
Africa Asia + Pacific America Latină America de Nord Asia de Vest

1990 2000

Fig. 4.17. Ponderea populaţiei (%) cu acces la mijloace sanitare îmbunătăţite .


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

83
 Aprovizionarea cu apă potabilă a marilor oraşe ridică numeroase probleme
complexe de mediu. De exemplu, apa subterană în unele districte din Bengal (India) şi
din Bangladesh este contaminată cu arsenic, care depăşeşte de peste 70 de ori nivelurile
admisibile pentru apă potabilă (0,05 mg/l), fapt care se corelează şi cu fondul natural al
regiunii. Peste 5 000 de copii mor anual în această regiune din cauza calităţii
nesatisfăcătoare a apei (UNEP, 1999).
Principalele fenomene care contribuie la deteriorarea calităţii apelor sunt legate de
acidifiere, eutrofizare, salinizare şi de poluare cu diferite substanţe organice sau
anorganice. Studiile efectuate în Suedia şi Norvegia au pus în evidenţă că peste 4 000 de
lacuri şi numeroase râuri sunt afectate de fenomenul de acidifiere, în multe dintre
acestea peştii fiind pe cale de dispariţie.
Eutrofizarea reprezintă una din cauzele principale de deteriorare a calităţii apelor
stătătoare, între 30 şi 40% din lacurile de pe Terra fiind afectate de acest proces.
Principalii nutrienţi implicaţi sunt fosforul şi azotul. Creşterea biomasei de fitoplancton
produce deteriorări în compoziţia speciilor şi determină o scădere a conţinutului de
oxigen dizolvat în apă.
Marile Lacuri din S.U.A., cea mai mare suprafaţă lacustră de pe Terra, sunt
afectate în diferite grade de poluare. Apa potabilă poate fi extrasă pe numai 3% din cei 8
000 km de ţărm. Această acumulare de poluanţi este accentuată şi de gradul scăzut de
circulare şi aerare a apei.
Poluarea cu metale grele reprezintă una din ameninţările pe termen lung privind
calitatea apelor. În mod natural, metalele grele sunt prezente în mediu în concentraţii
reduse, unele dintre acestea fiind esenţiale pentru existenţa vieţii. Totuşi, de la un anumit
nivel, metalele grele devin toxice pentru marea majoritate a organismelor. Una din
principalele surse de contaminare cu metale grele o reprezintă industria minieră şi cea de
prelucrare a metalelor.
Poluanţii şi nutrienţii (metale grele, poluanţi organici şi patogeni, fosfaţi) sunt
absorbiţi la suprafaţa particulelor în suspensie. De aceea, în unele situaţii poluarea
sedimentelor este mult mai ridicată decât poluarea apelor de suprafaţă (de exemplu, în
cazul Elbei sau Rinului). Substaneţele toxice purtate de sedimente sunt transmise în
cadrul lanţului trofic până la consumatorii finali (peşti, foci, balene, păsări de mare,
oameni). Prin absorbţia poluanţilor sedimentele au un rol decisiv în autopurificarea
cursurilor de apă, dar pot contribui şi la creşterea gradului de poluare prin eliberarea
poluanţilor. Acest fapt se realizează în anumite condiţii de mediu: schimbări în regimul
hidrologic al râului, în proprietăţile fizico-chimice ale apei etc. Un rol important revine
şi influenţelor antropice (modificări în utilizarea terenurilor, în conformaţia albiei etc.).
Poluarea radioactivă are, de asemenea, o tendinţă de extindere, chiar în situaţia
luării unor măsuri drastice de protecţie. Spre exemplu, datorită particularităţilor legate de
circulaţia generală a atmosferei expunerea populaţiei arctice la contaminarea radioactivă
este de 5 ori mai ridicată decât nivelurile prognozate pentru regiunile temperate. Sursele
sunt reprezentate de diferitele teste nucelare, de accidentul de la Cernobâl şi de emisiile
centralelor nucleare din Europa.

 Poluarea apelor în România

În ceea ce priveşte calitatea apelor în România, din totalul de 120 000 km de cursuri
de apă existente sunt monitorizate numai râurile principale pe o lungime de 22 000 km.
Apele puternic degradate, în care fauna piscicolă nu se poate dezvolta, reprezintă 8%, iar


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

84
cursurile de apă nepoluate, utilizabile pentru alimentarea cu apă a centrelor populate
deţin o pondere de 61%. Restul de 31% cuprind apele pentru irigaţii, pentru piscicultură,
pentru necesităţile tehnologice şi pentru hidroenergie. Comparativ cu anul 1969, în
prezent se înregistrează o reducere a ponderii râurilor intens poluate de aproape 3 ori şi o
dublare a ponderii apelor din prima categorie. Această situaţie reflectă o reducere
semnificativă a activităţilor economice în perioada de tranziţie şi un început de
structurare a unui control eficient (Sinteza calităţii apelor din România, 2003).
În lungul râurilor sunt o serie de probleme legate de faptul că majoritatea
localităţilor nu deţin gropi ecologice, gunoaiele fiind depozitate în lunci, de persistenţa
unor surse de poluare legate de activităţile industriale şi de o poluare remanentă.
Aceleaşi cauze şi mai ales lipsa unor dotări cu instalaţii edilitare în mediul rural
determină o poluare accentuată a hidrostructurilor cu substanţe organice şi o infestare
bacteriană accentuată.
Poluarea râurilor este accentuată şi datorită faptului că circa 80% din apele uzate
sunt epurate numai în proporţie de 50%. Majoritatea staţiilor de epurare existente
funcţionează necorespunător sau au o capacitate insuficientă. Pe cursul inferior al
Dunării, aferent României, se înregistrează o poluare medie cu fosfaţi şi nitraţi proveniţi
din cursul mijlociu şi inferior.
Unul dintre aspectele importante privind calitatea râurilor în România îl reprezintă
poluarea cu metale grele datorată activităţilor miniere şi a celor din industria
metalurgică. Există şi o poluare remanentă legată de o activitate îndelungată de
exploatare a metalelor neferoase. În sectorul minier din România s-au produs o serie de
accidente tehnologice, respectiv prăbuşiri ale galeriilor de mină, alunecări şi lichefieri
ale haldelor de steril insuficient consolidate şi ruperi ale iazurilor de decantare, care au
generat şi poluarea râurilor.
Alunecările şi lichefierile de depozite din cadrul unui baraj al unui iaz de decantare
de la Certej-Săcărâmb, la 31 octombrie 1971, au generat peste 100 de victime surprinse
în cadrul a două blocuri de locuinţe, care au fost distruse în întregime. Poluarea cu
metale grele generată de acest accident se păstrează şi în prezent la un interval de peste
30 de ani. Cele mai mediatizate accidente cu efecte transfrontaliere s-au produs în
ianuarie şi martie 2000, în judeţul Maramureş, la iazurile de decantare Bozânta şi Novăţ,
care s-au soldat cu poluarea unor afluenţi ai Tisei nu numai pe teritoriul României, ci au
dus la răspândirea poluanţilor (în special cianura), în aval pe Tisa şi Dunăre, cu largi
implicaţii în poluarea transfrontalieră. S-a constatat faptul că valori ridicate ale
concentraţiilor de metale grele în bazinele hidrografice Lăpuş/Someş şi Vişeu/Tisa se
înregistrează în imediata apropiere a centrelor miniere şi industriale, pentru ca în aval,
concentraţiile să înregistreze o scădere, sub limtele maxime admise. Cele mai
contaminate sectoare au fost puse în evidenţă pe râurile Băiuţ, Cavnic, Săsar şi în
bazinul superior al Lăpuşului, aval de confluenţa cu afluenţii menţionaţi (Macklin et al.,
2003).

4.6. Legături conective şi procese de tip teleconectiv

Noţiunea de conectivitate (din latinul connectare - a uni, a lega, a conexa) exprimă
legătura prin care sunt unite lateral (pe orizontală) două sau mai multe componente ale
Sistemului Terestru. În condiţiile modificării unuia dintre componente este evident că se
modifică întregul sistem (Steffen et al., 2004). În funcţie de arealul implicat, legăturile
conective pot să fie locale, regionale, interregionale şi globale. Asemenea legături au
fost sesizate de geograful român Simion Mehedinţi (1930) prin principiul subordonării
cauzale a zonelor geografice (pe orizontală). Conform acestui principiu „alături de

85
subordinea verticală de la atmosferă spre biosferă, trebuie să mai ţinem seama, urmărind
fiind cauzalităţii, şi de o subordonare orizontală, de la Ecuator spre cei doi poli,
deoarece zonele temperate şi polare nu pot fi înţelese fără cunoaşterea prealabilă a unor
fenomene a căror cauză iniţială se află tocmai la Ecuator. Când privim pe hartă marele
arbore fluvial ce se cheamă Gulf Stream, cu ramurile lui care intră unele până în
Oceanul Polar, nu trebuie să pierdem din vedere că rădăcina lui e în apele ecuatoriale ale
Atlanticului. Când urmărim în Oceanul Pacific cele două fluvii uriaşe, curenţii
ecuatoriali, ce merg de la răsărit spre apus, mânaţi de alizee, apucă apoi spre regiunile
temperate şi polare, răsfirându-se ca ramurile unor arbori, avem de asemenea sub ochi
dovada pipăită că ceea ce se pregăteşte în marele ‹centru de acţiune› de la Euator
răspunde până în regiunile polare“ (op. cit. Terra, vol.II, p.545).
În cadrul Oceanului Planetar, legăturile conective sunt asigurate de curenţii marini
şi de circulaţia termohalină. Prin intermediul curenţilor marini se realizează transferul
unor cantităţi uriaşe de apă şi energie între diferite latitudini şi între suprafaţă şi stratele
profunde ale oceanului. Râurile transportă în oceane cantităţi mari de sedimente care
permit dezvoltarea unor forme complexe de viaţă la interfaţa oean-continent. Resursele
de hrană din aceste regiuni se pare că au avut un rol semnificativ pentru dezvoltarea
creierului uman (Crawford et al., 2001, citat de Steffen et al., 2004). Activităţile
antropice contribuie din ce în ce mai mult la perturbarea transferului sedimentelor spre
ocean. Astfel, construirea barajelor pe râurile mari determină o reducere drastică a
fluxului sedimentelor spre oceane. Reducerea cantităţilor de sedimente transportate de
Dunăre şi tendinţa de ridicare a nivelului Mării Negre determină retragerea plajelor şi o
intensificare a abraziunii în sectorul sudic al litoralului românesc.
În cadrul biosferei se desfăşoară transferuri importante de materiale legate de
ciclurile biogeochimice. Spre exemplu, păsările din zona de coastă care se hrănesc cu
peşte, asigură reîntoarcerea unor cantităţi relativ reduse de fosfor şi azot din oceane pe
uscat (Steffen et al., 2004). Guano este un îngrăşământ natural valoros care se
exploatează în diferite insule din Oceanul Pacific. Zooplanctonul deţine un rol major în
cadrul transferului biotic de substanţe în cadrul oceanelor. Astfel, microorganismele
marine asigură transferul carbonului de la suprafaţă în apele de adâncime, fiind o
componentă semnificativă a ciclului carbonului.
Procesele planetare de tip teleconectiv sunt corelaţii între procese specifice pentru
o regiune a globului şi procese din regiuni situate la distanţă şi aparent fără nici o
legătură cu primele (Steffen et al., 2004). Aceste procese reflectă unele trăsături
dominante ale variabilităţii climatice în cadrul unor scări temporale cuprinse între
decenii şi secole şi modificările produse în structura şi magnitudinea fenomenelor
extreme.
Topirea gheţarilor montani datorită încălzirii climei determină o reducere a
resurselor de apă pentru ţările drenate de reţeaua de râuri care provin din gheţari. Spre
exemplu, conform estimărilor IPCC, în 2030 gheţarii din Himalaya vor furniza o
cantitate de apă mult mai redusă, determinând o accentuare a proceselor de deşertificare.
În unele ţări montane aceste fenomene vor genera probleme sociale grave, multă sărăcie,
situaţie care poate să fie favorabilă grupurilor teroriste care acţionează la mari distanţe
de ţara de origine.
Între cele mai cunoscute fenomene de tip teleconvectiv sunt fenomenul ENSO
(El Niño-Southern Oscilation) şi Oscilaţia Atlanticului de Nord.

86
BIBLIOGRAFIE
Bălteanu, Dan, (1996), Semnificaţia geografică a modificării utilizării terenurilor,
Analele Univ. „Ştefan cel Mare” Suceava, secţiunea Geografie-Geologie, anul V.
Bălteanu, Dan, (1993), Dimensiunea umană a modificărilor globale ale mediului.
Repere geografice, Revista Terra, XXV, nr. 1-4.
Busalacchi, A., Legler, D., Cattle, H., Palmer, T., Gould, J. (2005), Evolution et
variabilité du climat: que peut-on prévoir ?, Bulletin, Organisation
Météorologique Mondiale, vol. 54, no. 2, avril 2005.
Das, H.P., Adamenko, T.I., Anaman, K.A., Gommes, R.G., Johnson, G. (2003),
Agrometeorology related to extreme events, World Meteorological Organization,
Technical Note no. 201, Geneva, Switzerland
Di Gregorio, A., J.M. Jansen, L., (2000), Land Cover Classification System, FAO,
Rome.
Giurgiu, V. (1995), Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor, Editura Arta grafică,
Bucureşti.
Goudie, A. (2000), The human impact on the natural environment, Fifth edition,
Blackwell Publ. Oxford, UK.
Hughes, L. (2000), Biological consequences of global warning: is the signal already,
Tree, vol. 15, no. 2, Elsevier.
Ioniţă. I. (2000), Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Lal, R. (2003), Soil erosion and the global carbon budget, Environ. Int. 29(4), 437-50.
Mehedinţi, S., (1967), Locul omului în geografie. Antropogeografia, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, p. 179.
Moţoc, M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului în RSR, Bul. Inf.
ASAS, 2, Bucureşti
Rădoane, Maria, Rădoane, N., Ichim, I., Surdeanu, V. (1999), Ravenele. Forme, procese,
evoluţie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
Steffen, W., Sanderson, A., Tyson, P.D., Jager, J., Matson, P.A., Moore III, B., Oldfield,
F., Richardson, K., Schellnhuber, H.J., Turner II, B.L., Wasson, R.J. (2004),
Global Change and Earth System. A planet under pressure, Springer.
Teodorescu, V., Bălteanu, D., Teodorescu, E. (1998), Denudarea reliefului şi utilizarea
terenurilor în bazinul deluros al Argeşului, Analele Universităţii „Ştefan cel
Mare” Suceava, secţia Geografie-Geologie, an VII
Teodorescu, V. (2001), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
UNEP (1999), GEO-2000, United Nations Environment Programme, London and New
York, Earthscan.
UNEP (2002), Global Environment Outlook 3. Past, present and future perspectives,
Earthscan Publications Ltd., London.
Wood, W. (1990), Tropical deforestation: balancing regional development demands and
global environmental concerns, Global Environmental Change, vol. 1, no. 1
* * * (1995), Land Use and Land Cover Change, Science/Research Plan, IGBP Report
no. 35.
* * * (2000), Land Use and Land Cover Change, Historical Land Use Changes over past
300 years: New Global Data Sets, RIVM, SAGE.
* * * (2000), Global Change Newsletter, IGBP, no. 43

87
 * * * (2002), World Resources 2001-2002. People and ecosystems, World Resources
Institute, Washington
*** (1996), EU Directive on Pollution Prevention and Control, IPPC Directive
96/82/EC.
* * * (2003), Securing protected areas in the face of global change, IUCN - World
Comission on Protected Areas
www.icsu.org/diversitas
www.diversitas-international.org

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi principalele modificări globale cumulative ale mediului
2. În ce constau modificările cuverturii terestre şi ale utilizării terenurilor?
3. Definiţi termenii de cuvertură terestră şi de utilizare a terenurilor.
4. Precizaţi impactul despăduririlor asupra mediului.
5. Seceta şi deşertificarea în contextul modificărilor globale ale mediului
6. Prin ce se caracterizează reducerea biodiversităţii?
7. Procesele de eroziune în suprafaţă şi ravenare. De ce sunt procese cumulative?
8. Precizaţi semnificaţia poluării pentru modificările globale ale mediului
9. Diferenţieri regionale în degradarea terenurilor.
10. Ce implică noţiunea de conectivitate în cadrul Sistemului Terestru?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Modificări globale cumulative: cuvertura terestră şi utilizarea terenurilor, conversie şi
modificare, LUCC (Land Use/Land Cover Changes); despăduriri; secetă şi deşertificare;
reducerea biodiversităţii; eroziunea solurilor (eroziune în suprafaţă şi ravenare); poluarea
mediului (ploi acide, poluarea apelor, aerului şi solului), degradarea terenurilor; legături
conective şi procese de tip teleconectiv.

88
 5. HAZARDE ŞI RISCURI LOCALE,
REGIONALE ŞI GLOBALE

OBIECTIVE:
Această temă are drept scop familiarizarea studenţilor cu problematica hazardelor naturale şi antropice în
contextul modificărilor globale ale mediului. Se definesc termenii de hazard, vulnerabilitate, risc şi
elemente la risc conform noţiunilor utilizate pe plan internaţional. Hazardele naturale sunt clasificate după
diferite citerii (geneză, suprafaţa afectată, mărimea efectelor etc.) şi se realizează o analiză regională a
hazardelor naturale şi tehnologice.

Dezastrele sunt o ameninţare permanentă pentru dezvoltarea durabilă şi

generează anual numeroase victime omeneşti. Evaluările globale ale experţilor O.N.U.
au pus în evidenţă faptul că, în anul 2050, aceste fenomene vor produce anual 100 000
de pierderi de vieţi omeneşti şi pagube care vor atinge 300 miliarde de dolari. În prezent,
97% din victimele produse de dezastrele naturale se înregistrează în ţările în curs de
dezvoltare.
În ultimele trei decenii, diferite calamităţi naturale au generat peste 3 milioane
de victime, au adus boli, sărăcie şi multe suferinţe pentru 1 miliard de oameni şi au
produs pagube materiale de sute de miliarde de dolari. Având în vedere aceste aspecte,
O.N.U., prin rezoluţia 236, din 1989, a hotărât să organizeze un amplu program de
cercetare intitulat ,,Deceniul Internaţional pentru reducerea efectelor dezastrelor
naturale“ (IDNDR). Acest program a avut ca scop o colaborare internaţională efectivă
pentru reducerea pierderilor de vieţi omeneşti, a pierderilor de bunuri materiale şi a
dereglărilor sociale şi economice datorate dezastrelor naturale, în special în ţările în curs
de dezvoltare. Ulterior, începând cu anul 2000, cooperarea internaţională s-a desfăşurat
în cadrul unui alt program internaţional denumit Strategia Internaţională pentru
Reducerea Dezastrelor (International Strategy for Disaster Reduction, ISDR).
În cadrul IDNDR au fost studiate dezastre naturale cum sunt cutremurele,
erupţiile vulcanice, alunecările, ciclonii, tornadele, inundaţiile, seceta. Societatea şi
mediul sunt afectate şi de unele dezastre produse de om, cum sunt accidentele
tehnologice (explozii, emanaţii de gaze toxice, accidente legate de transporturi şi
agricultură etc.) care necesită măsuri speciale de prevenire.
Reducerea efectelor acestor dezastre implică studierea interdisciplinară a
hazardelor, vulnerabilităţii şi riscului şi în mod deosebit informarea şi educarea
populaţiei.

5.1. Definirea unor termeni şi clasificarea hazardelor

Hazardul este un eveniment ameninţător şi reprezintă probabilitatea de apariţie
într-o anumită perioadă a unui fenomen potenţial dăunător pentru om, pentru bunurile
produse de acestea şi pentru mediul înconjurător. În acelaşi timp hazardele pot să
includă condiţii latente care pot să reprezinte ameninţări viitoare (ISDR, 2004).
Deci, hazardul este un fenomen natural sau antropic dăunător omului, ale cărui
consecinţe sunt datorate depăşirii măsurilor de siguranţă pe care orice societate şi le
impune. Hazardele pot să fie simple sau, cel mai adesea, se pot combina rezultând
hazarde complexe sau lanţuri de hazarde, în cascadă cu efecte multiple. Parametrii de

89
evaluare ai hazardelor cuprind: localizarea, magnitudinea, probabilitatea de apariţie şi
frecvenţa.
Hazardele naturale sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii, declanşate de
manifestări extreme ale unor procese din natură. Acestea reprezintă o formă de
interacţiune dintre om şi mediul înconjurător, în cadrul căreia sunt depăşite anumite
praguri de adaptare ale societăţii. Pentru producerea lor este necesară prezenţa societăţii
omeneşti.
Hazardele antropogene sunt fenomene potenţial dăunătoare societăţii declanşate
de activităţile umane. Aceste fenomene sunt legate de dezvoltarea tehnologiilor
moderne, de activităţile agricole şi de amenajarea spaţiului, de transporturi şi de
conflictele militare.
În cele mai multe situaţii, omul ştie unde se pot produce diferite hazarde, dar nu
ştie când.
Vulnerabilitatea reprezintă măsura în care un sistem poate fi afectat în urma
impactului cu un hazard şi cuprinde totalitatea condiţiilor fizice, sociale, economice şi de
mediu care măresc susceptibilitatea sistemului respectiv. Vulnerabilitatea pune în
evidenţă cât de mult este expus omul şi bunurile sale în faţa diferitelor hazarde, indică
nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen şi se exprimă pe o
scară cuprinsă între 0 şi 1, cifra 1 exprimând distrugerea totală a bunurilor şi pierderile
totale de vieţi omeneşti din arealul afectat.
A fi vulnerabil înseamnă a fi expus unor pericole potenţiale care pot să afecteze
sănătatea, să ameninţe viaţa sau să producă pagube. Alterarea mediului determină o
creştere a vulnerabilităţii. Spre exemplu despăduririle determină o intensificare a
eroziunii şi alunecărilor, producerea unor viituri mai rapide şi mai puternice şi o creştere
a vulnerabilităţii aşezărilor şi căilor de comunicaţii. Vulnerabilitatea este diferită în
funcţie de modul de echipare şi de pregătire a populaţiei.
În contextul modificărilor globale ale mediului vulnerabilitatea exprimă măsura în
care un sistem poate să fie afectat de schimbările climatice, care includ variabilitatea
climatică şi extremele climatice (IPCC, 2001b).
Cele mai vulnerabile la acţiunea fenomenelor naturale sunt ţările sărace şi
grupurile sociale fără mijloace materiale pentru a se apăra de diferite evenimente
extreme.
Capacitatea de rezistenţă (coping capacity) reprezintă totalitatea forţelor şi a
resurselor prin care societatea poate să facă faţă unui hazard reuşind să reducă nivelul
riscului prin atenuarea efectelor negative. Capacitatea de rezistenţă creşte atunci când se
asigură dezvoltarea durabilă a regiunii respective, se iau măsuri preventive din timp şi se
organizează sistemele de alarmare a populaţiei.
Rezilienţa exprimă capacitatea unui sistem expus la un hazard de a-şi menţine
structura şi un nivel acceptabil de funcţionalitate.
Riscul reprezintă probabilitatea unor consecinţe dăunătoare sau pierderile posibile
(decese, răniri, proprietăţi, perturbări ale activităţilor economice şi alterări ale mediului)
care rezultă din interacţiunea dintre un hazard şi condiţiile de vulnerabilitate (ISDR,
2004). Riscul reprezintă, deci, probabilitatea de expunere a omului, a bunurilor create
de acesta şi a mediului la acţiunea unui anumit hazard de o anumită mărime şi
vulnerabilitatea acestora. Riscul este redat cu formula:
R = Hazard x Vulnerabilitate.
Hazardele pot să fie clasificate în funcţie de mai multe criterii, cum sunt: modul de
formare (geneza), durata de manifestare, arealul afectat, numărul victimelor,
complexitatea fenomenelor etc.

90
 În funcţie de geneză se disting trei mari categorii:
 hazarde naturale, în care fenomenele respective sunt declanşate de factori de
mediu;
 hazarde antropice, care au la bază diferite activităţi umane;
 hazarde complexe, care reprezintă o înlănţuire de două sau mai multe hazarde
naturale şi antropice

Hazardele naturale cuprind, la rândul lor, două mari grupe de fenomene generate
de factori endogeni şi exogeni.
 Hazardele endogene includ erupţiile vulcanice şi cutremurele, fenomene care
prin amploarea lor generează în cele mai multe situaţii numeroase pierderi de
vieţi omeneşti şi pagube materiale. Acţiunea lor este generată de energia
provenită din interiorul planetei, ca urmare a redistribuirii permanente a căldurii
prin curenţii de convecţie. Hazardele endogene şi în special erupţiile vulcanice
pot să influenţeze global Sistemul Terestru prin cantităţile mari de cenuşi
vulcanice emise în atmosferă.
 Hazardele exogene se diferenţiază în hazarde climatice (ciclonii, tornadele,
furtunile, fulgerele, grindina, poleiul, seceta etc.), hazarde geomorfologice
(deplasări în masă, eroziune), hazarde hidrologice (inundaţiile), hazarde
oceanografice (ridicarea nivelului oceanului planetar, icebergurile, El Niño),
hazarde biologice (epidemii, invazii de insecte şi rozătoare), hazarde biofizice
(focul) şi hazarde astrofizice (căderea meteoriţilor).

Hazardele antropice sunt generate de diferite activităţi umane şi cuprind

accidentele din industrie, agricultură, transporturi şi războaie.
În funcţie de durata de manifestare unele hazarde sunt rapide (cutremure,
tornade, viituri) iar altele se manifestă în perioade îndelungate (secete, ridicarea
nivelului oceanului planetar).
În funcţie de suprafaţa afectată, hazardele se diferenţiază astfel:
 hazarde globale, sistemice, cum sunt: tendinţa de încălzire a climei datorită
efectului de seră, tendinţa de ridicare a Oceanului Planetar, reducerea stratului de
ozon. Acestea se manifestă în cadrul întregului Sistem Terestru şi reprezintă
efecte globale ale presiunii societăţii asupra mediului;
 hazarde globale cu efecte regionale, cum sunt deşertificarea şi eroziunea
solurilor. Aceste hazarde devin globale prin cumulare;
 hazarde regionale, care afectează suprafeţe întinse pe continente şi oceane şi
cuprind ciclonii, furtunile extra tropicale şi poluarea apei aerului şi solului;
 hazarde locale şi punctuale cum sunt alunecările, erupţiile vulcanice,
cutremurele. Deşi se manifestă pe suprafeţe restrânse aceste hazarde pot să aibă
efecte deosebit de puternice.
În funcţie de mărimea efectelor (număr de persoane afectate, pagube economice,
distrugeri ale mediului), hazardele se deferenţiază în :
 hazarde cu efecte reduse, care produc pagube mici ce pot să fie remediate prin
forţe locale;
 hazarde cu efecte severe, care produc perturbări ale funcţionării societăţii,
pagube importante şi răniri de persoane ce necesită intervenţia formaţiunilor de
protecţie civilă şi a altor organisme abilitate;
 dezastre (catastrofe), care produc întreruperea sau perturbarea gravă a
funcţionării societăţii şi generează victime omeneşti, mari pagube materiale şi

91
 distrugeri ale mediului. Aceste efecte depăşesc capacitatea societăţii de a
reacţiona eficient prin folosirea resurselor locale, fiind necesare intervenţii şi
ajutoare pe plan naţional şi internaţional. Un hazard este considerat dezastru dacă
sunt înregistrate cel puţin zece pierderi de vieţi omeneşti sau 50 de persoane
rănite şi pierderi materiale de peste un milion de dolari.
În timp ce numărul dezastrelor de natură geofizică a rămas oarecum acelaşi, se
remarcă o creştere a celor de natură hidrometeorologică (secete, furtuni, inundaţii).
Această situaţie se explică prin creşterea instabilităţii sistemului atmosferic global (Fig.
5.1. şi 5.2.).
450

422
400

350

308
300

250 254 256

238 242
219 213 224
214 217
206 204
200
188
177
166 165 159 164
150 145 147
130 126 129

100 95
78

50

0
75
76
77

78
79
80
81
82

83
84
85
86
87

88
89
90
91
92

93
94
95
96
97

98
99
00
19
19
19

19
19
19
19
19

19
19
19
19
19

19
19
19
19
19

19
19
19
19
19

19
19
20

Fig. 5.1. Numărul total al dezastrelor naturale pe glob (1975-2000) .

450
Milioane loc.

400
385

350

311
300

274 269
250 255
240

205 210
200 198
191
178 173
165
150 150

100
87 85
75
66 63
57
50
33 29 31 27
19 23
0
1975 1977 1979 1981 1983 1985 1987 1989 1991 1993 1995 1997 1999


Fig. 5.2. Persoane afectate de dezastre naturale pe glob (1975-2002) .


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

92
 Cele mai costisitoare dezastre sunt inundaţiile, cutremurele şi furtunile, dar
evenimente extreme precum secetele şi foametea asociată acesteia sunt mult mai
periculoase în ceea ce priveşte impactul asupra populaţiei (Fig. 5.3.).
Pagubele provocate de cutremure reprezintă 30% din valoarea totală a pierderilor
materiale provocate de dezastre, cauzând însă numai 9% din numărul persoanelor
decedate. În schimb, foametea cauzează 42% din numărul persoanelor decedate şi
produce pagube de numai 4%.
450
Mil. loc.

400

350

300

250

200

150

100

50

0
75

77

79

81

83

85

87

89

91

93

95

97

99
19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19

19
Cutremure Inundaţii Temperaturi extreme Secete


Fig. 5.3. Persoane afectate de diferite tipuri de hazarde naturale (1975-2000) .

În anul 1999, pe Glob au fost înregistrate 707 evenimente extreme care au

provocat pierderi de peste 1 miliard USD, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 9 ori
a costului hazardelor naturale comparativ cu anii ’60 (Munich Re, 2001). Spre exemplu,
pierderile economice ale S.U.A. ca urmare a efectelor asociate evenimentului El Niño
din anii 1997-1998 au fost estimate la 1,96 miliarde USD (0,03% din PIB) (Fig. 5.4.).

Fig. 5.4. Costurile economice ale marilor dezastre naturale (miliarde USD) din perioada 1950-2000
(UNEP, 2002).


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

93
 Ecuador a suferit în schimb pagube de 11,4% din PIB. Inundaţiile din R.P.
Chineză din anii 1991, 1994-1995 şi 1998, au cauzat pierderi de 20-35 miliarde USD,
aproximativ 3.9% din PIB (CNR-IDNDR, citat de UNEP, 2002).
Cele mai mari dezastre din secolul trecut sunt cutremurul de la Tangsan
(R.P.Chineză), din 1976 cu 250 000 de victime şi ciclonul şi inundaţiile din Bangladesh,
din 1970, cu 225 000 de victime. Cel mai costisitor dezastru din secolul trecut este
considerat cutremurul de la Kobe, Japonia (ianuarie 1975) cu pagube de peste 100
miliarde dolari. Pentru acest secol, uraganul Katrina (august 2005) din Golful Mexic, a
produs pagube care depăşesc cu mult această cifră. Tot în acest secol, valurile tsunami
din Oceanul Indian (decembrie 2004) s-au dovedit a fi un fenomen global prin
amploarea pagubelor (26 miliarde USD) şi prin numărul de victime (peste 160 000).
Ţările în curs de dezvoltare, cu economie şi infrastructură slabe, au nevoie de un
timp îndelungat pentru a se reface în urma unui dezastru. Cele mai numeroase victime
ale dezastrelor se înregistrează în aceste ţări, respective 2/3 din victimele înregistrate la
nivel mondial.
Dintre dezastrele tehnologice, cele legate materialele chimice şi radioactive, au
avut ecou internaţional deosebit, soldându-se cu modificarea legislaţiei în domeniu sau
cu introducerea de noi reglementări (Fig. 5.5.). Astfel, accidentul chimic de la o
întreprindere din localitatea Seveso (Italia), din 1976, a determinat iniţierea unei
directive europene numită Seveso privind controlul accidentelor majore care implică
substanţe periculoase. Aceasta a fost modificată de mai multe ori, ultima schimbare fiind
legată de accidentele transfrontaliere de la Baia Mare din anul 2000. Accidentul chimic
de la Bhopal, India, din 1984 şi alte accidente similare au impus iniţierea, în 1983, a
Convenţiei privind Prevenirea Accidentelor Industriale Majore.
2000

1998

1996

1994

1992

1990

1988

1986

1984

1982

1980

0 50000 100000 150000 200000 250000 300000 350000 400000


Fig. 5.5. Persoane afectate de accidente industriale pe glob (1980-2000) .

Accidentele nucleare majore (Three Mile Islands, S.U.A., 1972 şi Cernobâl,

Ucraina, 1986) au atras atenţia comunităţii internaţionale pentru luarea unor măsuri
stricte de control şi de limitare severă a construcţiei centralelor nucleare în unele ţări.
După accidentul de la Cernobâl au fost adoptate două tratate internaţionale majore:


Sursa datelor: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, UNEP, 2002.

94
Convenţia privind asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi
Convenţia privind notificarea unui accident nuclear.

5.2. Diferenţieri regionale ale hazardelor naturale şi antropice

În Africa evenimentele extreme comune sunt inundaţiile şi secetele. Aici s-au
înregistrat cele mai grave fenomene de secetă în ceea ce priveşte numărul persoanelor
afectate sau decedate, cu perioade severe între 1972-1973 şi 1984-1985 (Tabelul 5.1.).
De asemenea, extinderea aşezărilor în areale expuse inundaţiilor cauzează pagube
însemnate populaţiei. Secetele şi inundaţiile cauzează foamete şi malnutriţie care,
asociate cu importul de hrană şi dependenţa de ajutoare umanitare externe afectează
sever potenţialul de refacere al ţărilor afectate. Dezastrele determină astfel fenomenul de
migraţie şi existenţa a milioane de refugiaţi. La sfârşitul anului 2000 numărul total al
refugiaţilor în Africa era de 3,6 milioane, 56% dintre aceştia având sub 18 ani (UNHRC,
2001, citat de UNEP, 2002). Aceştia se instalează de obicei în ecosisteme fragile asupra
cărora exercită o presiune ridicată, intrând adeseori în conflict cu populaţiile vecine.
În regiunea Asia-Pacific s-au produs 75% din dezastrele naturale majore de pe
glob din perioada 1970-1997. Cele mai numeroase dezastre şi care înregistrează creşteri
şi în prezent sunt cele de natură hidrometeorologică (cicloni, inundaţii), în timp ce
numărul dezastrelor de natură biofizică (erupţii vulcanice, cutremure, tsunami) a rămas
relativ constant.
Tabelul 5.1. Cele mai grave dezastre din Africa în perioada 1972-2000
(CRED-OFTA, 2002).

Anul Eveniment Ţara Persoane Persoane

decedate afectate
1972 foamete Etiopia 600 000 lipsă date
1973 secetă Etiopia 100 000 lipsă date
1974 secetă Etiopia 200 000 lipsă date
1980 secetă Mozambic lipsă date 6 000 000
1982 foamete Ghana lipsă date 12 500 000
1983 secetă Etiopia lipsă date 7 000 000
1984 secetă Etiopia 300 000 7 750 000
1984 secetă Sudan 150 000 8 400 000
1985 secetă Mozambic 100 000 2 466 000
1987 secetă Etiopia - 7 000 000
1990 secetă Etiopia lipsă date 6 500 000
1991 secetă Etiopia lipsă date 6 160 000
1991 secetă Sudan lipsă date 8 600 000
1993 secetă Malawi lipsă date 7 000 000
1993 foamete Etiopia lipsă date 6 700 000
1999 foamete Etiopia lipsă date 7 767 594
2000 secetă Etiopia lipsă date 10 500 000

În perioada 1972-2000 s-au înregistrat 1,4 milioane persoane decedate, 4 000 de

milioane afectate şi pagube materiale de peste 430 milioane USD. China, India şi
Filipine au fost afectate în ultimele trei decenii de peste 300 de evenimente extreme,
fiecare soldate cu numeroase pierderi şi vieţi omeneşti şi pagube naturale. Cele mai
importante pierderi s-au înregistrat în Asia de Sud. Numeroase ţări sunt afectate de

95
cutremure şi de erupţii vulcanice, mai ales în lungul riftului Pacificului (Indonezia,
Japonia şi Filipine).
În Europa cele mai comune dezastre naturale sunt furtunile şi inundaţiile, urmate
de cutremure. Unele dintre cele mai costisitoare inundaţii din ultimii ani au fost cele din
anul 2000, cu pagube de peste 10,6 miliarde USD (Swiss Re, 2001). Incendiile şi
secetele constituie o problemă a ţărilor mediteraneene (Croaţia, Franţa, Grecia, Italia şi
Spania). În ansamblu, în ultimele decenii se remarcă o creştere a numărului dezastrelor
naturale, cât şi a pagubelor asociate, cu toate că s-au îmbunătăţit măsurile de prevenire şi
de atenuare a efectelor dezastrelor naturale şi tehnologice. În creştere este şi numărul
accidentelor industriale. Astfel, spre exemplu, numai în anul 1997 au fost înregistrate 37
de accidente majore, acesta fiind cel mai mare număr din 1985.
America Latină şi Caraibe sunt afectate în special de secete, furtuni tropicale,
inundaţii, avalanşe, alunecări de teren şi curgeri de noroi, cutremure şi erupţii vulcanice.
Dintre hazardele tehnologice se remarcă accidentele legate de scurgerea de substanţe
poluante.
În anii ’90 hazardele naturale au cauzat moartea a peste 65 000 de persoane, ca
urmare a inundaţiilor (54%), epidemiilor (18,4%), furtunilor, ciclonilor şi uraganelor
(17,7%), cutremurelor (5,2%) şi alunecărilor (3,2%) (CRED-OFTA, 2002, citat de
UNEP, 2002).
În ansamblu, pentru această regiune, se constată o scădere cu o treime a
mortalităţii cauzate de hazardele naturale pentru perioada 1972-1990. În schimb
pagubele asociate dezastrelor au crescut cu aproximativ 230% (1960-1990). Cele mai
cunoscute şi periculoase evenimente care au afectat această regiune sunt evenimentele
legate de fenomenul El Niño. Uraganul Mitch, din anul 1998, care a afectat în special
Honduras şi Nicaragua, a generat peste 17 000 de decese, a lăsat peste 3 milioane fără
locuinţă şi a produs pagube estimate la 3 000 milioane USD. Cutremurele au cauzat
moartea a peste 65 000 de persoane şi au afectat alte 4 milioane (1972-1999).
America de Nord este afectată de cutremure, erupţii vulcanice, tornade, uragane,
furtuni de zăpadă şi de praf, secete şi inundaţii. În perioada anilor ’60 - ’70, peste 90%
din dezastrele naturale ale S.U.A. au fost de natură climatică. Deşi nivelul de pregătire al
populaţiei şi totalitatea măsurilor luate s-au îmbunătătţit, numărul persoanelor afectate
de diferite dezastre a crescut, ca urmare a creşterii populaţiei şi a incidenţei mult mai
ridicate a evenimentelor extreme.
Asia de Vest este vulnerabilă la secete, peste 80% din regiune fiind constituită din
regiuni semideşertice şi deşertice. În ultimii 100 de ani precipitaţiile au scăzut cu peste
5%. Secete foarte severe au fost înregistrate în anii ’30, ’60 şi ’90, acestea devenind în
ulmtii ani mai intense şi mai frecvente. Hazardele tehnologice sunt asociate cu industria
de exploatare a petrolului, care cauzează serioase probleme de poluare a solului şi a
oceanelor. Conflictele armate au determinat deteriorarea mediului prin incendieri
deliberate, prin poluarea resurselor de apă şi de sol şi poluarea marină şi a atmosferei.

5.3. O strategie internaţională pentru reducerea efectelor dezastrelor

Cercetările efectuate în cadrul Programului IDNDR (1990-1999) au pus în
evidenţă complexitatea deosebită a problemei dezastrelor naturale şi necesitatea
continuării eforturilor interdisciplinare internaţionale pentru a se garanta generaţiilor
viitoare o lume mai sigură. Forumul internaţional desfăşurat cu acest prilej, în iulie
1999, la Geneva „Towards Partnerships for Disaster Reduction in the 21st Century“ a
transmis, în primul rând, un mesaj politic precis subliniind necesitatea de a se integra

96
managementul riscului şi reducerea efectelor dezastrelor în politicile guvernamentale ale
fiecărui stat.
Procesul politic derulat la Geneva a inclus adaptarea a două documente şi anume
strategia „A Safer World in the Twenty-First Century: Risk and Disaster Reduction“ şi
„A Geneva Mandate on Disaster Reduction“, care au pus în evidenţă consensul dintre
participanţii din toate sectoarele implicate: guverne, organizaţii internaţionale,
organizaţii non-guvernamentale, comunitatea academică şi sectorul privat, referitor la
necesitatea continuării unor cercetări globale, integrate asupra dezastrelor.
În cuvântarea Secretarului General O.N.U. rostită la acest forum a fost subliniată
importanţa acţiunilor de prevenire a dezastrelor: „Trebuie să trecem, în primul rând, de
la o cultură a reacţiei la o cultură a prevenirii. Prevenirea este nu numai mult mai umană
decât vindecarea; este şi mai ieftină. . .Este necesar să nu uităm că prevenirea dezastrelor
este o obligaţie morală la fel de importantă ca şi reducerea riscului de război“.
Forumul de la Geneva a pus în evidenţă necesitatea continuării, sub egida
Naţiunilor Unite, a eforturilor de reducere a impactului dezastrelor asupra societăţii în
cadrul unui nou program internaţional numit „International Strategy for Disaster
Reduction“, ISDR.
Prin rezoluţia Adunării Generale A/54/219 s-a stabilit că ISDR va continua
programul IDNDR prin intensificarea eforturilor multi-disciplinare şi intersectoriale
pentru cercetarea impactului hazardelor naturale, tehnologice şi environmentale asupra
societăţii moderne. De la alocarea preponderentă a resurselor şi a activităţilor pentru
protecţia faţă de hazarde se va trece, în viitor, la orientarea cu precădere a acestora spre
managementul riscului prin integrarea strategiilor de prevenire a riscului în planurile
de dezvoltare durabilă. Deci, noul program va avea o sferă de preocupări extinsă de la
protecţia faţă de hazarde la acţiuni de prevenire a riscurilor prin integrarea problematicii
acestora în dezvoltarea durabilă. Acest concept nou este semnificativ pentru corelarea
activităţilor referitoare la calitatea mediului cu cele legate de prevenirea riscului în
spiritul Conferinţei de la Rio.
În Declaraţia de intenţii a Forumului de la Geneva a fost subliniat rolul esenţial
al voinţei politice pentru implementarea unei „culturi de prevenire“ la toate nivelele
societăţii.
Principalele obiective ale ISDR constau în: conştientizarea publicului privind
riscurile pe care le implică hazardele naturale, tehnologice şi environmentale pentru
societatea modernă; obţinerea hotărârii autorităţilor publice de a reduce riscurile pentru
populaţie, pentru spaţiul în care trăieşte pentru infrastructura socială şi economică şi
pentru resursele mediului; angajarea participării publice la toate nivelele în scopul de a
forma comunităţi rezistente la dezastre printr-o colaborare mai intensă şi prin crearea
unor reţele de reducere a riscului la toate nivelele; reducerea pierderilor economice şi
sociale generate de dezastre măsurabile, spre exemplu, prin cota parte din Venitul
Naţional Brut (UN Documents on ISDR, 2000).
Este evident interesul ISDR pentru educarea publicului şi pentru o creştere a
colaborării cu autorităţile publice în vederea realizării unor structuri rezistente faţă de
dezastrele potenţiale care le ameninţă. În acelaşi timp, comparativ cu Programul IDNDR
(1990-1999), care s-a concentrat numai asupra dezastrelor naturale, se înregistrează o
lărgire a preocupărilor prin includerea dezastrelor tehnlogice şi environmentale, în
eforturile de reducerea a vulnerabilităţii societăţii moderne faţă de acestea.
Pe baza experienţei acumulate în deceniul trecut, ISDR şi-a propus o serie de
obiective complexe prin care se urmăresc sinergetic colaborări internaţionale majore,
semnificative pentru fiecare comunitate umană în parte:

97
 - stimularea cercetării şi aplicarea rezultatelor în activităţile practice;
cunoştinţelor ştiinţifice şi a experienţei obţinute celor mai vulnerabile grupuri de oameni
prin dezvoltarea capacităţilor locale şi prin alocarea resurselor necesare pentru reducerea
sau prevenirea impactelor severe şi recurente ale hazardelor;
- creşterea rolului organizaţiilor instituţiilor multidisciplinare în furnizarea
informaţiilor ştiinţifice şi tehnice factorilor de decizie pentru probleme referitoare la
prevenirea hazardelor şi dezastrelor;
- formarea unei comunităţi globale cu preocupări pentru a face valori publice din
prevenirea riscurilor şi a dezastrelor; corelarea prevenirii riscurilor şi a competitivităţii
economice pentru a dezvolta un parteneriat economic;
- dezvoltarea şi aplicarea strategiilor de reducere a riscurilor şi de atenuare a
efectelor prin introducerea unor măsuri de obţinere a resurselor pentru prevenirea
dezastrelor la toate nivelele de activitate;
- identificarea şi implicarea autorităţilor specifice a specialiştilor din domenii cât
mai variate şi a liderilor comunităţilor pentru a dezvolta activităţi în sistem de
parteneriat;
- organizarea unor sisteme integrate de monitoring şi de alterare, o atenţie
specială urmând să fie acordată hazardelor cu implicaţii globale;
- dezvoltarea unor programe de informare a publicului şi de instituţionalizare a
educaţiei pentru toate vârstele referitoare la hazardele şi la efectele lor, la managementul
riscului şi la activităţile de prevenire a dezastrelor;
- stabilirea unor standarde şi a unor metodologii acceptate la nivel internaţional
pentru analiza şi exprimarea impactului dezastrelor asupra societăţii;
- identificarea unor mecanisme inovative de finanţare a activităţilor de prevenire
a riscurilor şi a dezastrelor.

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu, D., Alexe, Rădiţa (2000), Hazardele naturale şi antropogene, Institutul de
Geografie, Editura Corint, Bucureşti
Benedek, J. (2002), Riscurile umane, Riscuri şi catastrofe (editor V. Sorocovschi), Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România, Institutul de
Geografie, Bucureşti
Bryant, E.A. (1991), Natural hazards, Cambridge University Press
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1995), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe
climatice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Cornford, S.G., 2003, Consequences socio-economique des phenomenes
meteorologiques en 2002, Bull. OMM, vol. 52, 3
CRED-OFDA (2002), EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database,
Centre for Reasearch of the Epidemiology of Disasters, http://www.cred.be/emdat.
Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc – geologie şi geomorfologie, Editura
Universităţii din Bucureşti
Ielenicz, M. (1998), Sisteme de modelare a versanţilor în Subcarpaţii de Curbură şi
impactul manifestărilor asupra peisajului, Com. Geogr., II, Bucureşti
IPCC (2001b), Climate change 2001: Impacts, adaptation and vulnerability,
Contribution of Working Group II to the Third Assessment Report of the
Intergovernmental Panel on Climate Change, McCarthy JJ, Canziani, OF, Leary

98
 NA, Dokken DJ, White KS (eds), Cambridge University Press, Cambridge and
New York.
ISDR (2004), Livind with risk. A global review of disaster reduction initiatives, United
Nations.
Surdeanu, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
Neil, Roberts (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational
x x x, Protecţia Civilă, Revistă trimestrială, editată de Comandamentul Protecţiei Civile,
Bucureşti, 1995-2000.
www.uni-bonn.de/isdr

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi termenii: hazard, risc şi vulnerabilitate
2. Clasificaţi hazardele în funcţie de diferite criterii
3. Ce prevede Strategia Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor (ISDR)?
5. De ce trebuie privită problematica hazardelor în context global?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

hazarde naturale, antropice şi complexe; hazarde endogene şi exogene; vulnerabilitate,
risc, elemente la risc; International Decade for Natural Disaster Reduction (IDNDR) -
Deceniul Internaţional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale; International
Strategy for Disaster Reduction (ISDR) – Strategia Internaţională pentru Reducerea
Efectelor Dezastrelor

99
 6. PREVENIREA ŞI ATENUAREA IMPACTULUI
HAZARDELOR ASUPRA SOCIETĂŢII. ASPECTE GLOBALE.

OBIECTIVE:
În acest capitol se succesiunea activităţilor de prevenire şi atenuare a efectelor hazardelor asupra societăţii,
conform ISDR, precum şi problematica hazardelor globale, ca praguri şi salturi în evoluţia Sistemului
Terestru. În acest context, sunt analizate consecinţele încălzirii climei în intensificarea fenomenelor
hidrometeorologice, precum şi tendinţele actuale ale fenomenelor extreme.

6.1. Succesiunea activităţilor de prevenire şi atenuare a efectelor

hazardelor asupra societăţii
Hazardele naturale şi antropogene generează în fiecare an numeroase pierderi de
vieţi omeneşti şi pagube materiale uriaşe, care afectează direct procesul de dezvoltare
economică şi socială (Tabelul 6.1., Tabelul 6.2.).

Tabelul 6.1. Dezastrele naturale cu cel mai mare număr de victime în 2002 (OMM, 2003).

Pierderi
Data Ţara / regiunea Fenomenul Victime economice
(mil. dolari
SUA)
25/26/27.3 Afganistan cutremur 2 000
iulie-aug. Nepal, inundaţii 1 200 80
Bangladesh, India
10-22.5 India valuri de căldură 1 100
iunie China inundaţii 500 3 100
3.5 Bangladesh valuri de căldură 270
7-22.8 R.P. Chineză inundaţii 250 1 700
22.6 Iran cutremur 245 300
4-20.8 Europa inundaţii 230 18 500
iulie-oct. Vietnam inundaţii 155 25
11.1-22.2 Indonezia inundaţii 150 350

Tabel 6.2. Dezastrele naturale cu cele mai mari pierderi economice în 2002 (OMM, 2003).

Pierderi
Data Ţara / regiunea Fenomenul Victime economice
(mil. USD)
4-20.8 Europa inundaţii 230 18 500
31.8-6.9 Coreea de N şi de S taifunul Rosa 50 4 500
iulie-aug. S.U.A., special secetă, valuri de 3 300
Nebraska căldură
iunie R.P. Chineză inundaţii 500 3 100
iulie-dec. Australia secetă 3 000
26-28.10 Europa centrală şi furtuna Jeanette 33 2 300

100
 occidentală
23.9-3.10 Caraibe, S.U.A. uraganul Lili 8 2 000
7-22.8 R.P. Chineză inundaţii 250 1 700
8-9.9 Franţa inundaţii 23 1 200
27.4-3.5 S.U.A., 17 state tornade, furtuni 10 2 000
puternice

Uraganele violente, cutremurele puternice distrug numeroase localităţi, devastează

terenuri agricole, avariază şoselele şi căile ferate. Pe lângă aceste efecte negative,
hazardele naturale au uneori şi urmări benefice. Spre exemplu, incendierea savanelor
ajută la creşterea mai viguroasă a ierburilor în anul următor, iar cenuşile vulcanice şi
mâlurile fertile transportate de viituri îmbogăţesc solul şi ajută la obţinerea unor recolte
bogate.
Amploarea şi frecvenţa hazardelor prezintă o evidentă tendinţă de creştere în
legătură cu creşterea rapidă a populaţiei globului, care se extinde tot mai mult în
regiunile nefavorabile, expuse producerii unor fenomene extreme şi cu dezechilibrele
din ce în ce mai accentuate ale mediului.
În ultimele decenii omul a influenţat din ce în ce mai mult mediul Terrei
determinând apariţia unor hazarde care prin amploarea lor au devenit fenomene globale.
În această categorie se încadrează fenomenul de încălzire datorat efectului de seră,
ridicarea nivelului Oceanului Planetar şi reducerea stratului de ozon.
În acelaşi timp, hazardele, cunoscute încă din vechime, şi-au modificat tiparele, s-
au extins şi au devenit mai frecvente fiind din ce în ce mai dificilă prognozarea lor (Fig.
6.1.).

Fig. 6.1. Distribuţia anuală a furtunilor ciclonice în perioada 1891 – 1989:

a) Golful Bengal, b) Marea Arabiei (World Meteorological Organization, 2003).

În aceste condiţii eforturile de prevenire a hazardelor şi de atenuare a impactului

lor asupra societăţii este necesar să devină părţi integrante ale politicilor de dezvoltare
durabilă. Integrarea problematicii hazardelor în procesul de dezvoltare poate să fie

101
diferenţiat în funcţie de tipul de măsuri care se iau înaintea producerii hazardelor, în
timpul acestora şi după producerea lor.
1. Înaintea producerii dezastrelor naturale este necesară luarea din timp a unor
măsuri de atenuare a efectelor.
Astfel, în arealele cu posibilităţi de desfăşurare a diferitelor fenomene periculoase
se efectuează studii pentru evaluarea riscului şi a vulnerabilităţii. Acestea vor fi însoţite
de hărţi speciale pentru delimitarea exactă a arealelor expuse. Spre exemplu, în lungul
râurilor vor fi delimitate arealele inundabile, iar pe versanţi cele afectate de alunecări,
curgeri de noroi sau prăbuşiri. În munţi vor fi cartografiate culoarele de avalanşă şi
arealele cu pericol de declanşare a acestor fenomene. Asemenea hărţi pot să fie realizate
şi de elevi sub îndrumarea profesorului în împrejurimile şcolii, de pe drumurile de acces
spre şcoală şi din locurile de joacă.
Studiile efectuate permit planificarea unor activităţi de prevenire a dezastrelor.
Astfel, în regiunile seismice se iau măsuri de îmbunătăţire a rezistenţei clădirilor şi de
reparare a celor afectate de seisme trecute. În regiunile inundabile vor fi construite diguri
iar versanţii afectaţi de alunecări vor fi amenajaţi corespunzător.
Măsurile de prevenire ale dezastrelor cuprind şi o serie de activităţi de educare şi
informare a populaţiei şi de asigurare a cadrului legislativ.
Atunci când se apreciază că dezastrul este iminent se realizează pregătirea de
urgenţă pentru reducerea pierderilor, se alarmează populaţia şi sunt evacuaţi cei care
sunt în locurile cele mai periculoase.
Prevederea dezastrelor se realizează prin mijloace din ce în ce mai perfecţionate
care includ imagini satelitare, utilizarea unor senzori de mare sensibilitate, radare
performante şi sisteme de alertare rapide.
Prin alertare autorităţile sunt anunţate că fenomenul respectiv se apropie. Acestea,
la rândul lor, alertează instituţiile implicate şi populaţia. Alarmarea, care se realizează de
obicei prin mijloace sonore, semnalează hazardul iminent, în acest moment fiind date şi
sfaturile necesare pentru luarea măsurilor imediate de protecţie.
2. În timpul şi imediat după producerea dezastrului activităţile se concentrează
asupra căutării şi salvării victimelor şi pentru acordarea primului ajutor medical răniţilor.
În aceste momente extrem de dificile formaţiunile de protecţie civilă au un rol
esenţial în organizarea cât mai eficientă a tuturor activităţilor. Este realizată permanent
informarea corectă a populaţiei pentru înlăturarea panicii şi îndepărtarea surselor
neautorizate de zvonuri.
Imediat se trece la stingerea incendiilor, degajarea căilor de acces şi la verificarea
instalaţiilor de apă şi gaz.
Pentru populaţia sinistrată se asigură adăpostirea temporară în tabere de corturi, în
şcoli şi săli de sport neavariate şi se distribuie apă, hrană, îmbrăcăminte şi pături.
În continuare este îndepărtat molozul de la clădirile avariate şi se dau în folosinţă
căile de comunicaţie. Pe parcursul următoarelor săptămâni sau luni se trece la
reabilitarea principalelor funcţiuni ale societăţii pentru a se asigura condiţiile de bază de
adăpostire, hrană şi activităţi pentru populaţie.
3. Reconstrucţia şi redresarea economică pot să dureze mai mulţi ani sau zeci de
ani şi au ca scop reluarea tuturor funcţiilor pe care societatea le-a avut înainte de
dezastru. O atenţie deosebită se acordă măsurilor de prevenire a unui nou dezastru,
modernizării structurilor urbanistice şi căilor de transport, reconstrucţiei obiectivelor
industriale etc.
Progrese semnificative în acest sens s-au realizat în cadrul Conferinţei de la
Yokohama desfăşurată în luna mai 1994, unde s-a subliniat că atenuarea efectelor

102
catastrofelor naturale se înscrie pentru un număr mare de ţări printre obiectivele majore
ale unei dezvoltări durabile. Se are în vedere promovarea acestei idei prin intermediul
Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Durabilă şi prin alte organisme
internaţionale.
Aceste obiective se vor realiza prin evaluarea naţională a riscurilor materiale
pentru integrarea activităţilor de atenuare a acestora în planurile naţionale de dezvoltare.
Se are în vedere şi elaborarea unor planuri naţionale şi locale de prevenire şi planificare
prealabilă a activităţilor pe baza cărora să fie instalate sisteme de alertă la scară globală,
regională, naţională şi locală. Aceste aspecte au fost meţionate şi în Declaraţia de la Rio
(Principiul 18), fiind subliniată necesitatea sprijinului pe care comunitatea internaţională
trebuie să-l acorde ţărilor afectate de catastrofele naturale.
La Yokohama au fost stabilite câteva direcţii importante de acţiune pentru
prevenirea dezastrelor naturale, pentru pregătirea populaţiei pentru catastrofe naturale şi
pentru atenuarea efectelor acestora. Astfel pentru prevenirea eficientă a dezastrelor
naturale este necesară evaluarea exactă a riscurilor. Adoptarea măsurilor necesare înainte
de producerea catastrofelor este esenţială şi pentru reducerea cheltuielilor şi
concentrarea precisă a eforturilor.
Un alt aspect esenţial este legat de alerta în cazul producerii unor catastrofe
iminente. În aceste cazuri se pregătesc programe speciale de difuzare a informaţiilor prin
intermediul telecomunicaţiilor. Sunt în curs de perfectare sisteme de transmitere a
datelor prin satelit. Vulnerabilitatea poate să fie redusă mult prin stabilirea unor
programe de dezvoltare adecvate şi printr-o educaţie continuă. Fiecare ţară are
răspunderea de a asigura protecţia populaţiei, a elementelor de patrimoniu naţional în
activitatea de combatere a catastrofelor naturale.
Strategia de prevenire şi combatere a dezastrelor naturale stabilită la Yokohama
cuprinde următoarele aspecte esenţiale:
- efectele catastrofelor sunt din ce în ce mai grave prin amploarea, complexitatea
şi frecvenţa lor şi prin impactul lor asupra economiei. Fenomenele naturale care sunt la
originea catastrofelor nu pot să fie controlate, însă vulnerabilitatea este, în general, o
rezultantă a activităţilor umane. Este necesar, deci, să fie stabilite de urgenţă măsurile
cele mai eficiente de atenuare a efectelor catastrofelor naturale;
- ţările mai puţin avansate, ţările mici insulare şi ţările fără acces la mare sunt
cele mai vulnerabile pentru că acestea au cele mai reduse mijloace de atenuare a
catastrofelor naturale. Ţările în curs de dezvoltare afectate de deşertificare, secetă şi alte
tipuri de catastrofe naturale sunt în egală măsură vulnerabile şi insuficient echipate
pentru atenuarea efectelor catastrofelor naturale;
- în toate ţările cel mai mult suferă grupurile sărace, datorită faptului că sunt cel
mai puţin echipate pentru a face faţă acestora. De fapt catastrofele naturale sunt o cauză
a dislocărilor sociale, economice, culturale şi politice. Marile aglomerări urbane sunt
deosebit de fragile datorită complexităţii lor şi a concentrării pe spaţii restrânse a unor
grupuri mari de populaţie şi a infrastructurii;
- diferite moduri de producţie, consum şi dezvoltare determină o mărire a
vulnerabilităţii faţă de catastrofele naturale mai ales în cazul grupurilor sociale
defavorizate. În acest context dezvoltarea durabilă poate să contribuie la reducerea
acestei vulnerabilităţi;
- este important ca ţările în curs de dezvoltare să beneficieze de experienţa ţărilor
dezvoltate în atenuarea catastrofelor naturale şi să aibă acces la tehnologia şi
cunoştinţele ştiinţifice ale acestora;

103
 - în ansamblu, stabilitatea socială la nivel mondial a devenit din ce în ce mai
fragilă. Prevenirea catastrofelor naturale ar contribui la ameliorarea acestei situaţii;
- noile strategii de prevenire au ca scop principal salvarea vieţilor omeneşti şi a
bunurilor materiale. În acest sens este necesară conturarea unei culturi mondiale de
prevenire a catastrofelor naturale. Aceasta va contribui la o mai bună sensibilizare a
comunităţilor umane vulnerabile şi la obţinerea unui sprijin eficient din partea
populaţiei.
Un rol important îl vor avea activităţile legate de o mai bună evaluare a riscurilor,
de generalizare a supravegherii regiunilor afectate şi de pregătirea sistemelor de alertă în
situaţia producerii catastrofelor naturale.
În acest context este necesară şi o întărire a măsurilor legislative şi administrative
eficiente pentru îmbunătăţirea mecanismelor existente la nivelul guvernelor. O atenţie
sporită se acordă şi integrării sectorului particular şi a organismelor neguvernamentale în
activităţile de atenuare a efectelor catastrofelor naturale.
La nivel local şi naţional se recomandă o mobilizare mai accentuată a resurselor
pentru desfăşurarea unor activităţi concrete de prevenire în regiunile care vor fi afectate
de catastrofe naturale. Este importantă elaborarea unor planuri globale de gestiune a
dezastrelor naturale. Se vor concentra eforturi pentru realizarea unor studii de impact
asupra mediului în vederea unei înţelegeri mai bune a mijloacelor de prevenire.
O atenţie tot mai mare se va acorda studiilor pe bază de scenarii pentru diferite
tipuri distincte de catastrofe. Se va acorda o pondere mai mare studierii practicilor
tradiţionale pentru prevenirea dezastrelor şi acordării unor competenţe sporite
comunităţilor locale.
La nivel regional şi subregional se are în vedere crearea unor centre regionale
pentru prevenirea catastrofelor naturale care să aibă un rol esenţial în întărirea cooperării
dintre state pentru prevenirea catastrofelor naturale şi pentru reducerea efectelor
acestora. În acest sens se va acorda un sprijin mai susţinut ţărilor în curs de dezvoltare
pentru obţinerea mijloacelor materiale necesare. Se are în vedere continuarea acestor
măsuri şi în secolul al XXI-lea prin definirea unei strategii pentru o lume mai sigură.

6.2. Hazarde globale, praguri şi salturi în evoluţia Sistemului Terestru

Evoluţia Sistemului Terestru Global este caracterizată prin existenţa unor praguri
critice şi prin schimbări rapide, sub formă de salt, care pot să fie periculoase pentru
societate. Activităţile umane sunt în măsură să declanşeze asemenea evoluţii care pot să
reprezinte hazarde globale.
În privinţa multor parametri importanţi Sistemul Terestru a depăşit din
variabilitatea sa naturală caracteristică pentru ultimii 500 000 de ani şi este afectat de
schimbări a căror mărime nu are precedent (The Amsterdam Declaration on Global
Change, 2001). În ultimii 500 000 de ani evoluţia Sistemului Terestru a fost
caracterizată prin perioade mai lungi, relativ stabile care au alternat cu intervale scurte
de schimbări rapide care, de fiecare dată, au realizat un transfer într-un mod de operare
nou (Steffen et al., 2004).
Cercetări recente au pus în evidenţă aspecte noi privind complexitatea Sistemului
Terestru şi evoluţia sa nelineară. Schimbările abrupte pot să fie declanşate de funcţii de
forţare reduse în raport cu efectele şi determină trecerea Sistemului Terestru peste un
anumit prag ajungându-se astfel la un nou mod de operare al întregului sistem (Steffen et
al., 2004). Până la atingerea pragului respectiv aparent sistemul nu reacţionează, însă,
după depăşirea acestuia, sistemul realizează un salt prin care se trece într-o nouă fază,

104
adeseori ireversibilă. Spre exemplu, trecerea bruscă de la o perioadă glaciară la una
interglaciară se datorează unei modificări reduse a radiaţiei solare.
Dacă la nivel local fenomenele pot să fie evaluate direct şi înţelese din ce în ce mai
bine, evoluţia lor fiind în cea mai mare parte previzibilă, la nivel global situaţia este
diferită. Sistemul Terestru Global este caracterizat printr-o multitudine de interacţiuni
ne-lineare interne şi printr-o gamă variată de factori de forţare externi. Peste aceste
interacţiuni se suprapun activităţile umane dintre care unele sunt egale cu forţele naturii
prin extensiune şi impact.
Pentru înţelegerea posibilităţilor actuale şi viitoare de apariţie a unor evoluţii
globale abrupte este utilă studierea situaţiilor similare din trecutul geologic al Terrei şi
realizarea unei tipologii a fenomenelor extreme.
În funcţie de factorii care contribuie la apariţia lor şi de momentul apariţiei,
fenomenele globale extreme se diferenţiază în:
 paleofenomene globale declanşate de factori naturali;
 fenomene extreme globale potenţiale induse de factori antropici şi naturali.

 Paleofenomenele extreme globale cuprind erupţiile vulcanice de amploare,

impactul unor copuri cosmice de mari dimensiuni, modificările climatice rapide,
extincţiile în masă.
Erupţiile vulcanice de amploare pot să producă modificări temporare ale climei
prin cantitatea mare de aerosoli răspândită în stratosferă. Există posibilitatea ca astfel de
erupţii din trecutul geologic, cumulate pe un interval scurt, să fi generat o cantitate atât
de mare de aerosoli încât să determine o scădere a temperaturii medii cu 5-10ºC
(Budyko, 1999). O astfel de scădere a temperaturii poate să iniţieze o nouă glaciaţie.
Coliziunea Pământului cu corpuri cosmice de mari dimensiuni poate să provoace
o creştere bruscă a cantităţilor de aerosoli din atmosferă şi o răcire accentuată a climei.
După explozia unui asteroid de mari dimensiuni se realizează o scădere bruscă a
temperaturii în primele luni, datorită ecranării radiaţiei solare, situaţie care se pare că a
fost înregistrată la limita Cretacic / Paleogen.
Această coliziune a determinat o modificare a ciclului carbonului şi a avut un
impact direct asupra biosferei. Cantitatea de aerosoli ajunsă în stratosferă a fost de trei
ori mai mare decât cea emisă de vulcanul Krakatao în 1883 (Budyko, 1999).
Majoritatea craterelor formate în trecutul geologic în urma coliziunii cu meteoriţii
au fost distruse prin acţiunea proceselor geomorfologice. Dintre craterele care se
păstrează, cel din peninsula Ciukotka are un diametru de 17 km şi o adâncime de câteva
sute de metri iar cel descoperit în statul Ontario (S.U.A.) are diametrul de 3,8 km. În
trecutul geologic se presupune că au existat chiar cratere cu un diametru de peste 1 000
km, coliziunile respective având urmări catastrofale pentru întregul Sistem Terestru.
Modificările climatice rapide s-au produs relativ frecvent în trecut şi au durat
decenii sau secole având urmări pentru toate componentele Sistemului Terestru Global.
Cunoaşterea mecanismelor de producere ale acestor schimbări permite evaluarea
posibilităţilor actuale de înregistrare a unui asemenea fenomen. O astfel de modificare
rapidă, bine studiată, s-a înregistrat pentru trecerea de la ultima perioadă glaciară la
Holocen.
Majoritatea schimbărilor climatice rapide din trecut sunt rezultatul probabil al
combinării unor factori interni ai Sistemului Terestru Global şi al unor impulsuri
externe. Cele mai evidente treceri rapide, care reflectă reorganizarea Sistemului Terestru
Global, se înregistrează în intervalele reci corespunzătoare unor glaciaţii.

105
 În trecutul Pământului sunt cunoscute cinci glaciaţii care au modificat profund
condiţiile de mediu de pe întreaga planetă. Pentru glaciaţiile mai vechi, cum sunt cele
din Proterozoic (acum 2 500-2 300 milioane de ani), Precambrian (acum 670-620
miloane de ani), Cambrian (acum 580-570 milioane de ani) şi Ordovician (acum 450-
440 milioane de ani), urmele au fost deduse pe baza unor morene fosile (tillite) şi pe
baza striaţiilor produse de masele de gheaţă asupra rocilor dure.
Pentru perioadele glaciare mai recente, în special pentru ultima parte a glaciaţiei
cuaternare, se găsesc şi unele resturi fosile de plante şi animale. Cele mai amănunţite
date sunt obţinute din stratele de gheaţă succesive formate în cadrul calotelor glaciare
din Antarctica şi Groenlanda.
Extincţiile în masă sunt fenomene de amploare de dispariţie a speciilor, fiind
cuprinse între câteva mii de ani şi câteva sute de mii de ani şi au drept cauză o
modificare bruscă a condiţiilor de mediu. În trecutul Terrei au existat cinci extincţii
majore între care cea mai puternică este considerată cea de la sfârşitul Permianului
(acum 250 milioane de ani) în urma căreia se estimează că au dispărut 90% dintre toate
speciile marine şi 70% dintre vertebratele terestre (Ward et al., 2000, citat de Steffen et
al., 2004).
Cea mai cunoscută extincţie este cea desfăşurată în urmă cu 65 de milioane de ani,
la sfârşitul Cretacicului şi începutul Terţiarului, şi a determinat dispariţia bruscă a
dinozaurilor. Majoritatea autorilor consideră drept cauză pentru această extincţie
coliziunea Terrei cu un asteroid de mari dimensiuni. Sunt şi puncte de vedere care leagă
extincţiile de existenţa unor erupţii vulcanice de mare amploare.

 Fenomenele extreme globale, potenţiale induse de activităţile antropice

reprezintă schimbări rapide, sub formă de salt, ale unor componente sau părţi ale
acestora cu urmări surprinzătoare pentru societate. Predicţia acestor fenomene este
complicată de suprapunerea activităţilor antropice peste diferite tendinţe naturale de
evoluţie ale unor componente ale Sistemului Terestru în ansamblu. Aceste suprapuneri
includ o multitudine de interacţiuni ne-liniare interne şi o gamă variată de factori de
forţare radiativă externi care pot să declanşeze tranziţii abrupte spre noi moduri de
operare ale Sistemului Terestru. Asemenea salturi în evoluţia Terrei s-au desfăşurat în
trecut datorită unor cauze naturale şi există pericolul apariţiei lor în viitor, fiind
declanşate de factori de forţare datoraţi actitivităţilor umane. Asemenea funcţii de
forţare, chiar reduse ca intensitate, pot să împingă Terra peste anumite praguri, fiind
declanşate în dinamica internă a sistemului o serie de mecanisme de feed-back prin care
se realizează o evoluţie extrem de rapidă cu efecte necunoscute. Recent omenirea chiar a
trecut pe lângă un astfel de pericol legat de extinderea găurilor de ozon.
În categoria fenomenelor globale extreme se includ: găurile în stratul de ozon;
întreruperea circulaţiei termohaline în Atlanticul de Nord; prăbuşirea punctelor de
preluare şi stocare a carbonului; topirea rapidă a gheţurilor polare şi reducerea
biodiversităţii, considerată cea de a şaptea extincţie.
Găurile în stratul de ozon. În anii ’70 umanitatea a trecut pe lângă o catastrofă
legată de distrugerea stratului de ozon. Dacă în acea perioadă în instalaţiile de refrigerare
ar fi fost folosite substanţe din grupa bromofluorcarbonului (similare ca efect
refrigerator) în locul clorofluorohidrocarbonului s-ar fi ajuns la o deteriorare mult mai
rapidă a stratului de ozon, urmată de formarea unor „găuri“ persistente care ar fi permis
pătrunderea prin atmosferă a unor radiaţii periculoase pentru sănătate.
Cercetările realizate de laureatul premiului Nobel, Paul Crutzen, au dovedit că
brominele sunt de 100 de ori mai agresive decât clorinele. Distrugerea stratului de ozon

106
este un exemplu de modificare abruptă a Sistemului Terestru indusă de instabilitatea
chimică provocată de activităţile antropice (Steffen et al., 2004).
Colapsul surselor de preluare şi a locurilor de înmagazinare a carbonului la nivel
global reprezintă o altă perturbaţie majoră la nivelul Sistemului Terestru. În prezent,
uscatul şi oceanul reţin în medie aproape jumătate din cantitatea de CO 2 emisă în
atmosferă prin arderea combustibililor fosili. Fără ajutorul acestor locuri majore de
înmagazinare a carbonului, nivelul de CO2 din atmosferă ar fi fost mult mai ridicat, iar
schimbările climatice asociate ar fi fost mult mai grave decât cele înregistrate în prezent.
Creşterea anuală a cantităţii de CO2 în atmosferă este mult mai redusă decât
emisiile antropice. De exemplu, în anii ’90, din emisiile totale de 8 PgC/an rezultate din
arderea combustibililor fosili, numai 3,2 PgC/an au rămas în atmosferă. Diferenţa este
răspunsului Sistemului terestru la perturbaţiile antropice prin preluarea CO 2 suplimentar
de către uscat şi oceane. Înaintea erei industriale fluxurile nete de carbon dintre ocean,
uscat şi atmosferă erau apropiate de zero. În prezent, fluxul de carbon dintre atmosferă şi
ocean este estimat la 1,7 – 2,3 GtC/an, iar cel dintre uscat şi ocean la 0,4 GtC/an (Steffen
et al., 2004).
Diferitele modele utilizate apreciază că sursele terestre şi oceanice de preluare şi
înmagazinare a carbonului nu vor mai putea fi operaţionale pentru o perioadă lungă,
fiind posibil ca eficienţa lor să scadă sau să înceteze până la sfârşitul secolului al XXI-
lea. Astfel, este posibilă o creştere a eficienţei uscatului în preluarea CO2 suplimentar în
următorii 50 de ani, dar o stabilizare sau chiar scădere până la sfârşitul secolului. Pe
măsură ce cantitatea de CO2 din atmosferă va creşte, va creşte şi cantitatea preluată de
plante şi soluri. Rezervorul terestru de carbon este foarte sensibil la variaţiile climatice,
având o eficienţă mai scăzută în anii căduroşi şi secetoşi şi mai mare în cei reci şi umezi.
Unele scenarii indică o scădere a capacităţii de înmagazinare a uscatului până la sfârşitul
acestui secol, acesta fiind posibil să devină chiar o sursă majoră de emisii de CO2 în
atmosferă până în 2100.
Un scenariu de evoluţie similar este prevăzut şi în cazul oceanelor, cu o creştere
semnificativă a ratei de preluare a CO 2 suplimentar din atmosferă în prima parte a
acestui secol şi o rată de creştere mai redusă în a doua parte a secolului.
Topirea rapidă a banchizei de gheaţă în Arctica reprezintă o ameninţare majoră
pentru viitorul apropiat având o serie de efecte directe asupra întregului sistem climatic
planetar, prin reacţiile de feed-back pe care le poate produce. În acelaşi timp, topirea
gheţarilor în Arctica are o influenţă directă asupra habitatului urşilor polari, focilor şi a
păsărilor din aceste regiuni.
În Arctica, banchiza de gheaţă are o extindere variabilă, fiind cuprinsă între 14 şi
16 milioane de km2, în martie şi 8-9 milioane km2, în septembrie. Măsurătorile efectuate
cu ajutorul scanarelor satelitare cu microunde au pus în evidenţă că banchiza de gheaţă
s-a retras cu circa 3% pe decadă. Concomitent, extinderea zăpezii s-a redus în ultimii 30
de ani cu 10%. Această retragere s-a accentuat în ultimii ani, în 2002 suprafaţa ocupată
de gheaţă fiind mai redusă cu 14% faţă de suprafaţa medie ocupată de banchiză în
intervalul 1978-2000. Această tendinţă s-a menţinut şi în anul 2004, când s-au înregistrat
retrageri mult mai accentuate în extremitatea nordică a peninsulei Alaska şi în Siberia
Orientală. Totodată, s-a înregistrat o reducere a grosimii banchizei cu circa 1,3 m pentru
ultimii 30-40 de ani. Prin restrângerea stratului de gheaţă şi de zăpadă se reduce foarte
mult albedoul acestor ţinuturi fiind absorbită o cantitate mai mare de radiaţie solară la
suprafaţa Oceanului Arctic şi a permafrostului. În acest fel se amplifică tendinţa globală
de încălzire a climei care, la rândul ei, determină o topire mai accentuată a banchizei,
situaţie reflectată de majoritatea scenariilor climatice pentru secolul al XXI-lea.

107
 Cea de-a şaptea extincţie, reducerea actuală a biodiversităţii pe Terra, este
considerată similară cu extincţiile din trecutul geologic şi poate să fie considerată un
hazard major cu impact asupra întregului Sistem Terestru.
Activităţile umane au un impact major asupra biodiversităţii pe Terra. Circa 20%
dintre speciile de mamifere şi 10% din cele de păsări sunt ameninţate fiind înregistrată o
rată de dispariţie a speciilor de 100 până la 1 000 de ori mai ridicată decât în absenţa
presiunii antropice.
Rata actuală de extincţie este de cel puţin 1000 de ori mai mare decât ritmul de
dispariţie al speciilor în trecut. În total, circa 20 000 de specii sunt ameninţate în prezent
cu extincţia, fenomenul fiind diferenţiat în mai multe categorii. Această a şaptea
extincţie majoră este determinată, spre deosebire de celelalte, de o forţă biologică şi
socială – Homo sapiens (Steffen et al., 2004). Această extincţie a început în urmă cu 100
000 de ani când specia umană a început să se răspândească pe glob. Într-o a doua fază,
începută cu 10 000 de ani în urmă, dispariţia speciilor a fost în special legată de
extinderea agriculturii şi de conversia terenurilor. În prezent, Terra se află în mijlocul
acestei extincţii care s-a accelerat după 1990 (Steffen et al., 2004).
Dacă la începutul Holocenului impactul antropic a contribuit la dispariţia
mamuţilor şi a unor carnivore mari, iar în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea a distrus
turmele de bizoni din Lumea Nouă, în prezent, impactul este global, cele mai accentuate
presiuni fiind exercitate în regiunile tropicale. În cadrul oceanelor, extincţia speciilor
este legată de distrugerea atolilor de corali, de suprapescuit, de poluare şi de încălzirea
globală a apelor oceanice.

6.3. Încălzirea climei şi intensificarea fenomenelor

hidrometeorologice extreme
Tendinţa generală de încălzire a climei se manifestă diferenţiat în cele două
emisfere, pe suprafaţa continentelor şi a oceanelor şi determină o tendinţă evidentă
de accentuare a unor fenomene extreme şi de manifestare a lor în afara arealelor
cunoscute. Această tendinţă este legată de mărirea instabilităţii aerului mai cald şi de
existenţa în atmosferă a unor cantităţi sporite de vapori de apă.
În cea de-a doua parte a secolului al XX-lea încălzirea climei a determinat o
creştere a temperaturilor maxime şi o reducere a amplitudinii termice diurne. În
acelaşi timp a fost inregistrată o creştere a indicelui de căldură şi a precipitaţiilor.
Începutul acestui secol este caracterizat prin câteva recorduri, nedorite, de
evenimente extreme cum sunt: inundaţii, secete, valuri de căldură, furtuni de praf
care au afectat milioane de locuitori şi au generat pagube materiale imense.
Cercetările efectuate în cadrul IPCC au pus în evidenţă principalele schimbări
referitoare la fenomenele extreme înregistrate în secolul al XX-lea care probabil se
vor continua în secolul al XXI-lea: existenţa unor temperaturi maxime mai ridicate şi
un număr mai mare de zile călduroase; existenţa unui număr mai mic de zile cu
temperaturi scăzute; perioade cu precipitaţii mai intense; risc de secetă în arealele cu
climat continental; cicloane mai puternice cu precipitaţii mai intense (IPCC, 2001a).
Aceste aspecte pun în evidenţă permisibilitatea intensificării în secolul al XXI-lea a
fenomenelor extreme hidrometeorologice concomitent cu creşterea populaţiei şi cu
accentuarea presiunii asupra mediului.
Evenimentele extreme sunt fenomene meteorologice infrecvente care depăşesc
un anumit prag considerat limită pentru fenomenele desfăşurate în mod obişnuit.

108
Aceste fenomene sunt hazarde naturale, iar impactul lor asupra societăţii depinde de
vulnerabilitatea mediului şi a populaţiei.
Într-un studiu referitor la agrometeorologie al Organizaţiei Meteorologice
Mondiale aceste evenimente au fost diferenţiate în următoarele categorii:
 furtuni tropicale (cicloni, uragane, taifunuri) asociate cu vânturi puternice,
inundaţii şi creşteri ale nivelului mării (storm surges);
 inundaţii (altele decât cele legate de furtuni tropicale şi precipitaţii abundente
musonice);
 furtuni cu trăsnete, grindină şi tornade;
 secete şi valuri de căldură;
 invazii de aer rece, temperaturi scăzute, îngheţ, viscole;
 furtuni de praf şi nisip;
 tipuri de vreme favorabilă incendiilor (cu fulgere); tipuri de vreme care
favorizează proliferarea dăunătorilor şi îmbolnăviri în masă ale culturilor şi
şeptelului (Das, 2003). La acestea se adaugă unele hazarde geologice şi
geofizice cum sunt erupţiile vulcanice, cutremurele şi valurile tsunami,
avalanşele şi deplasările în masă pe versanţi (alunecări, curgeri de noroi).
Valurile de căldură cu temperaturi extreme ridicate sunt periculoase pentru
sănătatea oamenilor şi produc mari pagube în agricultură şi silvicultură. Pentru acest
secol evaluările efectuate de IPCC (2001a) pun în evidenţă mărirea numărului de
perioade foarte călduroase cu zile toride. Aceste zile toride vor fi mai frecvente în
arealele situate la latitudini medii. Spre exemplu, valul de căldură abătut asupra
Europei în iulie 2003 a generat 20 000 de decese în Italia şi 15 000 de decese în
Franţa. Între primele zece ţări cu victime provocate de valuri de căldură în ultimul
secol, opt au fost înregistrate în anii 2002 şi 2003, şapte dintre acestea fiind ţări
europene (Em-Dat, 2005).
Seceta este fenomenul natural de scădere a umidităţii sub un anumit prag ceea
ce provoacă efecte negative asupra vegetaţiei, animalelor şi populaţiei de pe un
anumit teritoriu. Această scădere este legată de micşorarea sau reducerea totală a
cantităţii de precipitaţii de pe un anumit teritoriu. Seceta poate să fie meteorologică,
hidrologică, agricolă şi socio-economică (Das et al., 2003). Dezastrele legate de
secete sunt cunoscute în întreaga istorie a umanităţii şi provoacă foamete, migraţii,
abandonarea unor terenuri, intensificarea furtunilor de praf etc.
Secetele produc numeroase pierderi de vieţi omeneşti prin foametea care se
instalează în regiuni întinse. Cel mai mare număr de victime se înregistrează în Asia
şi în Africa. Spre exemplu, în anul 1900 în India s-au înregistrat 125 milioane de
victime legate de secetă (Tabelul 5.4.). Situaţia s-a repetat în 1942 (1,5 milioane) şi
în perioada 1965-1967 (500 000 de victime anual). Recordul este deţinut de R.P.
Chineză care a înregistrat 3 milioane de victime în 1928. Numărul de persoane
afectate de secetă poate să depăşească 300 milioane (anii 1987 şi 2002 în India) (Em-
Dat, 2005).
În România, secetele au o pondere mai mare în Dobrogea, Bărăgan şi în sudul
Podişului Moldovei. Durata medie a intervalelor secetoase este de peste 20 de zile în
Bărăgan şi Dobrogea, de 15 – 19 zile în Câmpia Română şi Podişul Moldovei şi de
17 zile în restul ţării. În ultimii 100 de ani au fost înregistrate trei perioade de secetă,
anii cei mai secetoşi fiind 1946, 1947, 1982 şi 1996 (Bogdan, Niculescu, 1999).
Seceta din vara anului 2000 a afectat 2,6 milioane hectare şi a produs pagube
evaluate la 6 500 miliarde de lei. Scenariile climatice (SRES) pun în evidenţă

109
posibilitatea intensificării secetelor din timpul verii în regiunile continentale cu
latitudini medii, concomitent cu intensificarea precipitaţiilor cu caracter torenţial.

Tabelul 5.4. Primele 10 ţări afectate de secetă după numărul de persoane expuse şi decedate (EM-
DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, 2005).

Ţara Data Persoane decedate

R.P. Chineză 1928 3 000 000
India 1942 1 500 000
India 1900 1 250 000
Uniunea Sovietică 1921 1 200 000
R.P. Chineză 1920 500 000
India 1965 500 000
India 1966 500 000
India 1967 500 000
Etiopia 14 octombrie 1984 300 000
Etiopia aprilie 1974 200 000

Ţara Data Persoane expuse

India 1987 300 000 000
India iulie 2002 300 000 000
India noiembrie 1979 190 000 000
India 1965 100 000 000
India 1972 100 000 000
India 1973 100 000 000
India iunie 1982 100 000 000
India 11 aprilie 1983 100 000 000
India aprilie 2000 90 000 000
R.P. Chineză iunie 1988 49 000 000

Ciclonii tropicali sunt furtuni tropicale generate de interacţiunea ocean-

atmosferă cu ploi abundente şi viteze ale vântului de peste 118 km/h. Sunt printe cele
mai distructive dezastre naturale şi au un impact puternic asupra regiunilor de coastă
dens populate. Aceste perturbări atmosferice puternice, cu o mişcare circulară a
aerului, poartă denumirea de uragan (hurricane), taifun sau ciclon tropical şi produc,
în medie, 15 000 de victime pe an şi pagube materiale de peste 1,5 miliarde USD.
Amploarea pagubelor este mărită de formarea unor maree de furtună (care se
suprapun peste mareele obişnuite) şi produc ridicări ale nivelului mării cu 6-14 m.
Aşa a fost situaţia din noiembrie 1970, când ciclonii tropicali au generat 300 000 de
victime şi pagube materiale uriaşe în Bangladesh (Em-Dat, 2005). Tot în Asia
ciclonii tropicali din martie 2002 au afectat 100 milioane de persoane în China.
Viteza maximă a vântului în cadrul unui ciclon a fost de 340 km/h. Pentru secolul al
XXI-lea unele modele climatice pun în evidenţă o creştere a intensităţii maxime a
vântului şi a precipitaţiilor.
Tornadele sunt perturbaţii atmosferice cu caracter turbionar, care se produc pe
continente între 20 şi 60º latitudine nordică şi sudică. Au aspectul unor coloane care
se rotesc cu viteză mare sau, uneori, al unor pâlnii întoarse sub un nor
cumulonimbus. Viteza vântului este de peste 60 km/h, iar în situaţii extreme ajunge
la 300-400 km/h.
Fenomenele similare, care se produc deasupra mărilor şi oceanelor, poartă
numele de trombe, masa de aer fiind încărcată cu picături de apă aspirate de curenţii

110
turbionari ascendenţi. Cele mai numeroase tornade se înregistrează în S.U.A. şi în
Australia unde generează pierderi de vieţi omeneşti şi pagube materiale mari. În
1974, spre exemplu, în S.U.A. s-au format 150 de tornade violente care au provocat
moartea a 392 de persoane şi pagube de 1 miliard de dolari.
Încălzirea climei şi accentuarea temperaturilor ridicate în timpul verii, asociate
cu secete frecvente înregistrate în unele areale continentale de la latitudini medii, pot
să genereze o intensificare a tornadelor şi o mărire a frecvenţei lor în unele locuri
afectate întâmplător şi rar de tornade. În această situaţie se află şi România care a
fost afectată în ultimii ani de tornade puternice.
Inundaţiile reprezintă unul dintre hazardele cele mai răspândite pe Terra,
soldate cu numeroase pierderi de vieţi omeneşti şi în pagube de mari proporţii.
Inundaţiile sunt produse de scurgerea unor cantităţi mari de apă, care depăşesc
malurile naturale şi se revarsă în albiile majore ale râurilor utilizate de om. Anual
sunt înregistrate pe glob peste 20 000 de victime fiind afectate circa 100 milioane de
persoane (Planşa 16.2.). Primele zece ţări în această privinţă se află în Asia, R.P.
Chineză fiind înregistrată pentru ultimul secol cu 9 cazuri de inundaţii catastrofale şi
India cu 1 caz. În august 1998, în China, au fost afectate de inundaţii 239 milioane de
locuitori, iar în 1991 210 milioane. Tot în China a fost înregistrat cel mai mare
număr de victime în 1931 (3,7 milioane) şi în 1959 (2 milioane) (Tabelul 5.5.) (Em-
Dat, 2005).

Tabelul 5.5. Primele 10 ţări afectate de inundaţii după numărul de persoane expuse şi decedate
(EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, 2005).

Ţara Data Persoane decedate

R.P. Chineză iulie 1931 3 700 000
R.P. Chineză iulie 1959 2 000 000
R.P. Chineză iulie 1939 500 000
R.P. Chineză 1935 142 000
R.P. Chineză 1911 100 000
R.P Chineză iulie 1949 57 000
Guatemala octombrie 1949 40 000
R.P. Chineză august 1954 30 000
Venezuela 19 decembrie 1999 30 000
Bangladesh iulie 1974 28 700

Ţara Data Persoane expuse

R.P. Chineză 6 august 1998 238 973 000
R.P. Chineză 18 mai 1991 210 232 227
R.P. Chineză iulie 1996 154 634 000
R.P. Chineză 23 iunie 2003 150 146 000
India 7 iulie 1993 128 000 000
R.P. Chineză mai 1995 114 470 249
R.P. Chineză iunie 1999 101 024 000
R.P. Chineză 14 iulie 1989 100 010 000
R.P. Chineză iunie 2002 80 035 257
R.P. Chineză iunie 1994 78 974 400

Cele mai ample inundaţii se produc în lungul râurilor Huanghe şi Yangtze, unde
terenurile inundabile, dens populate, depăşesc 1 milion km2 (de peste 4 ori suprafaţa
României). Majoritatea scenariilor climatice pun în evidenţă pentru secolul al XXI-lea o

111
creştere a cantităţilor de precipitaţii, o instabilitate atmosferică mai accentuată şi o
mărire a frecvenţei precipitaţiilor tropicale care produc viituri.
Aceste situaţii se vor înregistra într-o mare parte a regiunilor corespunzătoare
latitudinilor medii şi mari din emisfera nordică. În zonele calde ciclonii tropicali vor fi
caracterizaţi printr-o creştere a intensităţii precipitaţiilor.
În România sunt 4 000 de râuri cu o suprafaţă a bazinului de peste 10 km 2, afectate
de viituri şi inundaţii datorate precipitaţiilor excedentare, topirii zăpezilor sau acestor
fenomene combinate. Cele mai întinse terenuri inundabile sunt localizate în lungul
Dunării, râurilor principale din Câmpia Română (Siret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu)
şi din Câmpia Banato-Crişană (Someş, Crişuri, Mureş, Timiş) (Tabelul 5.6.).
În munţi sunt frecvente viiturile rapide de tip „flush-flood“. Inundaţiile sunt
favorizate de regimul torenţial al precipitaţiilor, de existenţa unor câmpii joase de
subsidenţă cu lunci largi şi de tendinţele de supraînălţare a albiilor datorită unei denudări
active în spaţiul montan. Factorul antropic accentuează tendinţele naturale prin
despăduriri, amplasarea unor localităţi şi a unor obiective economice în spaţiul inundabil
şi prin neexecutarea unor lucrări de întreţinere a structurilor de protecţie existente (în
special diguri). Se adaugă lipsa unor cercetări interdisciplinare aprofundate pentru
delimitarea precisă a terenurilor inundabile, pentru evaluarea morfodinamică a albiilor
de râu şi pentru conturarea celor mari adecvate strategii de management al inundaţiilor
în condiţiile modificărilor climatice globale.

Tabelul 5.6. Cele mai grave dezastre naturale din România după numărul de persoane decedate şi
afectate (EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, 2005).
Dezastrul Date Persoane decedate
Cutremur 4 martie 1977 1 641
Inundaţii 1926 1 000
Cutremur 10 noiembrie 1940 980
Inundaţii 11 mai 1970 215
Inundaţii 28 iulie 1991 108
Inundaţii iulie 1975 60
Temperaturi
1 iulie 2004 27
extreme
Inundaţii 9 iulie 2005 24
Inundaţii 8 iunie 1998 23

Dezastrul Date Persoane afectate

Inundaţii iulie 1975 1 000 000
Cutremur 4 martie 1977 386 300
Inundaţii 11 mai 1970 238 755
Inundaţii iulie 1997 122 320
Inundaţii aprilie 2000 60 431
Inundaţii 28 iulie 1991 15 000
Inundaţii 9 iulie 2005 14 669
Inundaţii 28 iulie 2004 14 128
Inundaţii 8 iunie 1998 13 000
Inundaţii 19 iunie 2001 10 803

6.4. Tendinţe actuale ale fenomenelor extreme

În ultimele decenii se înregistrează o tendinţă evidentă de intensificare a
impactului fenomenelor extreme asupra societăţii. Această intensificare este legată de
tendinţa de încălzire a climei şi de o creştere a instabilităţii sistemului climatic, precum

112
şi de creşterea explozivă a populaţiei. Creşterea populaţiei împinge din ce în ce mai mult
grupurile defavorizate ale societăţii spre ocuparea unor areale vulnerabile cum sunt
luncile râurilor şi versanţii instabili şi în acelaşi timp constribuie la degradarea mediului
în ansamblu.
Numai în ultima jumătate a secolului al XX-lea numărul dezastrelor majore a
crescut de patru ori de la 20 la 82, iar pagubele s-au mărit de 14 ori ajungând la un total
de 35 miliarde USD. La acestea se adaugă zeci de mii de fenomene extreme care produc
pagube la nivel local şi regional fără să fie înregistrate în statisticile internaţionale.
Cea mai mare parte a acestor fenomene reprezintă o intensificare a hazardelor
hidrometeorologice. O parte dintre aceste fenomene sunt în parte predictibile, cum sunt
spre exemplu cele legate de intensificarea fenomenelor El Niño - La Nina. Într-un astfel
de interval El Niño, spre exemplu, în 1991 a fost înregistrat în Bangladesh un ciclon care
a produs 139 000 de victime, în acelaşi an fiind afectate de inundaţii în R.P. Chineză
peste 200 milioane de persoane (de 10 ori populaţia României).
Peste 90% din numărul total al victimelor dezastrelor naturale aparţin ţărilor
sărace, în curs de dezvoltare, în această privinţă Asia fiind pe primul loc cu peste 70%
din acest total. Pe de altă parte, ţările dezvoltate suportă pagube materiale din ce în ce
mai mari. În total, în perioada 1990-1999 au fost afectate de dezastre 188 de milioane de
persoane pe an faţă de 31 milioane afectate de diferite conflicte (ISDR, 2004).
Creşterea populaţiei, migraţia sat-oraş şi concentrarea populaţiei în mari
aglomerări urbane generează o presiune accentuată asupra mediului. În acelaşi timp se
constată apariţia unor tipuri noi de dezastre: NATECH (Natural Triggering
Technological Hazards, Hazarde Tehnologice induse de Hazarde Naturale) şi biologice,
precum şi o creştere a vulnerabilităţii faţă de acestea. Cresc în special riscurile asociate
cu accidentele tehnologice care persistă pentru perioade îndelungate şi se extind pe
teritorii din ce în ce mai largi. În aceste condiţii, scade resilienţa ecosistemelor din
teritoriile afectate iar capacitatea de adaptare a populaţiei (coping capaciy) este din ce în
ce mai redusă.
O gamă largă de hazarde tehnologice poate fi indusă, în anumite condiţii, de
dezastrele naturale, ele apărând astfel ca evenimente asociate. Cele mai periculoase
pentru sănătatea populaţiei şi pentru calitatea mediului sunt cele în care sunt implicate
substanţe periculoase. Hazardele tehnologice cu frecvenţă mare care pot să fie
declanşate de hazardele naturale se includ în câteva categorii: hazarde de tip HAZMAT
(materiale periculoase), asociate cu diferite tipuri de industrii (soldate cu eliberarea unor
categorii de substanţe periculoase în aer, apă sau sol); ruperi de baraje sau avarierea
construcţiilor hidrotehnice; hazarde nucleare sau radiologice; urgenţele energetice care
implică unul sau mai multe tipuri de resurse energetice (gaz natural, petrol, cărbune sau
furnizarea energiei electrice) şi reprezintă incapacitatea de a produce sau transfera o
cantitate suficientă de resurse către industrie sau populaţie, ceea ce perturbă viaţa de zi
cu zi a cetăţenilor şi activităţile economice; accidente pe căile de transport sau la
conducte; accidente legate de industria mineră (în subteran sau la suprafaţă); incendii şi
explozii legate de accidente industriale.
Materialele periculoase denumite HAZMAT (hazardous materials) sunt acele
materiale care, prin proprietăţile lor chimice, fizice sau biologice reprezintă un risc
potenţial pentru viaţa şi sănătatea populaţiei, pentru proprietăţile acesteia sau pentru
mediu. În această categorie sunt incluse materialele explozive, inflamabile,
combustibile, corosive, reactive, otrăvitoare, radiactive. Hazardele naturale devin astfel
un mecanism important de eliberare directă sau indirectă de substanţe periculoase.

113
 Accidentele industriale care implică substanţe periculoase sunt reglementate la
nivel european prin directiva Seveso II 96/82/EC (On the control of major accidents
involving dangerous substances). În acest cadru sunt reglementate unitar activităţile
legate de producţia, depozitarea, transportul, utilizarea sau deversarea unor substanţe
periculoase, în vederea limitării consecinţelor pentru om şi mediu. Această directivă a
fost iniţiată într-o primă formulare, în anul 1982 (Directiva Seveso I), în urma unui grav
accident chimic din localitatea Seveso, Italia. Ulterior, conţinutul directivei a fost
modificat, sub incidenţa acesteia fiind incluse mai multe tipuri de activităţi şi substanţe
periculoase. Directiva Seveso II exclude totuşi unele categorii de activităţi sau
amplasamente cum ar fi: stabilimentele militare, transportul substanţelor periculoase pe
căi rutiere, feroviare, autostrăzi, transportul în aer sau apă, activităţile de încărcare,
descărcare în interiorul docurilor, transportul substanţelor periculoase prin conducte.
O serie de accidente tehnologice cu implicaţii transfrontaliere şi ecou
internaţional (accidentele de la iazurile de decantare din judeţul Maramureş, România,
anul 2000, accidentul de la Escheden, Olanda din mai 2000 şi accidentul chimic de la
Toulouse, Franţa, din anul 2001, la o fabrică de îngrăşăminte chimice, soldat cu 28 morţi
şi numeroşi răniţi) au condus la modificarea directivei Seveso II prin luarea în
considerare şi a altor activităţi, inclusiv a celor legate de industria minieră. Astfel, noua
directivă Seveso III (2003/105/CE) sau Toulouse I, care în ţările membre a intrat în
vigoare în iunie 2005 modifică sfera de aplicare cu extindere la unele sectoare de
activitate neincluse în directiva precedentă, modifică limitele unor substanţe şi instituie
obligativitatea elaborării unui raport de siguranţă pentru fiecare agent economic şi de
control al urbanizării. În România Directiva Seveso II a fost transpusă prin Decizia
Guvernului 95/2003, intrată în aplicare în august 2003. Inventarierea unităţilor
industriale cu riscuri tehnologice pune în evidenţă existenţa a 336 obiective industriale,
dintre care 248 prezintă risc major şi 88 risc minor. O altă convenţie europeană legată de
impactul transfrontalier al accidentelor tehnologice este Convenţia Helsinki (1992)
privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor
internaţionale. Aceasta urmăreşte întărirea măsurilor naţionale de protecţie în vederea
prevenirii, controlului şi reducerii poluării apei din surse punctuale şi difuze.
Convenţia specifică totodată o serie de definiţii privind noţiunile utilizate pr ecum:
ape transfrontaliere, impact transfrontalier, părţi riverane, substanţe periculoase. În
anul 2001 Comisia Europeană a prezentat un amendament la convenţie, respectiv
Protocolul privind Apa şi Sănătatea care urmăreşte prevenirea, controlul şi reducerea
incidenţei bolilor legate de apă la nivel naţional, transfrontalier şi internaţional.
Acest protocol a intrat în acţiune în anul 2002, o serie de manifestări legate de acesta
desfăşurându-se periodic.

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu, D., Alexe, Rădiţa (2000), Hazardele naturale şi antropogene, Institutul de
Geografie, Editura Corint, Bucureşti
Benedek, J. (2002), Riscurile umane, Riscuri şi catastrofe (editor V. Sorocovschi), Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România, Institutul de
Geografie, Bucureşti
Bryant, E.A. (1991), Natural hazards, Cambridge University Press
Budyko, M. (1999), Climate catastrophes, Global and Planetary Change 20, 281-288,
Elsevier.

114
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1995), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe
climatice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Cornford, S.G., 2003, Consequences socio-economique des phenomenes
meteorologiques en 2002, Bull. OMM, vol. 52, 3
CRED-OFDA (2002), EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database,
Centre for Reasearch of the Epidemiology of Disasters, http://www.cred.be/emdat.
Das, H.P., Adamenko, T.I., Anaman, K.A., Gommes, R.G., Johnson, G. (2003),
Agrometeorology related to extreme events, World Meteorological Organization,
Technical Note no. 201, WMO-No. 943, Geneva, Switzerland.
Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc – geologie şi geomorfologie, Editura
Universităţii din Bucureşti
Ielenicz, M. (1998), Sisteme de modelare a versanţilor în Subcarpaţii de Curbură şi
impactul manifestărilor asupra peisajului, Com. Geogr., II, Bucureşti
IPCC (2001b), Climate change 2001: Impacts, adaptation and vulnerability,
Contribution of Working Group II to the Third Assessment Report of the
Intergovernmental Panel on Climate Change, McCarthy JJ, Canziani, OF, Leary
NA, Dokken DJ, White KS (eds), Cambridge University Press, Cambridge and
New York.
ISDR (2004), Livind with risk. A global review of disaster reduction initiatives, United
Nations.
Surdeanu, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca
Neil, Roberts (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational
x x x, Protecţia Civilă, Revistă trimestrială, editată de Comandamentul Protecţiei Civile,
Bucureşti, 1995-2000.
www.uni-bonn.de/isdr

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Ce măsuri se iau înaintea producerii hazardelor, în timpul acestora şi după producerea
lor?
2. Clasificaţi şi prezentaţi fenomenele extreme în funcţie de factorii declanşatori şi de
momentul apariţiei
3. Prezentaţi relaţia dintre încălzirea climei şi fenomenele extreme.
4. Prezentaţi un eveniment de tip NATECH.

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Activităţi de prevenire şi atenuare; hazarde globale, praguri şi salturi, fenomene extreme,
NATECH (Natural Triggering Technological Hazards)

115
 7. PRESIUNEA UMANĂ ASUPRA TERREI

OBIECTIVE:
În acest capitol sunt analizate aspectele legate de relaţiile om-mediu în perspectivă istorică, etapele de
globalizare ale activităţilor umane asupra mediului, cu accent pe Antropocen, privită ca etapă de
generalizare a impactului global al societăţii asupra Terrei. În ultima parte se realizează o clasificare
spaţială a modificărilor globale ale mediului.

7.1. Relaţiile om – mediu

Activităţile umane au un impact din ce în ce mai accentuat asupra Sistemului
Terestru Global reuşind să modifice toate geosferele şi relaţiile dintre acestea. La rândul
lor aceste modificări influenţează direct dezvoltarea economică, socială şi politică.
Dintre componentele umane care determină cele mai importante modificări
globale ale mediului se detaşează creşterea populaţiei, creşterea necesităţilor de energie,
factorii culturali şi istorici şi dezvoltarea tehnologică. În stadiul actual al cercetărilor este
importantă evaluarea modificărilor datorate omului în raport cu cele care se înscriu în
tendinţele naturale de evoluţie ale Sistemului Terestru.

Tabel 7.1. Modificări în evoluţia populaţiei în 30 de ani: 1972 (Stockholm) –

1992 (Rio de Janeiro) – 2002 (Johannesburg).

1972 1992 1999-2000

Populaţia Terrei 3,84 mld. 5,47 mld. 5.98 mld.
Creşterea anuală a 67 milioane 95 milioane 80 milioane
populaţiei
Populaţia în ţările în curs 72% 77% 85%
de dezvoltare
Populaţia urbană 38% 46% 46,4%

Interesul faţă de posibilităţile multiple ale omului de a influenţa global

desfăşurarea fenomenelor naturale nu este nou în ştiinţă. Spre exemplu, Simion
Mehedinţi, care poate fi considerat un ilustru precursor al cercetărilor globale prin
concepţia sa asupra geografiei ca ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere, a abordat în
numeroase lucrări şi problema influenţei omului asupra naturii. Pe baza unei analize
ample a influenţei complexe a activităţilor antropice asupra Terrei, Simion Mehedinţi
sublinia încă din 1909, în cursul său de Antropogeografie, că omul poate fi considerat
„ca unul din agenţii cei mai activi în modificarea raportului sferelor şi prin urmare ca
unul din factorii geografici de căpetenie“. Concepţia lui V. Mihăilescu (1968) asupra
geografiei ca ştiinţă unitară cu obiect nedisociabil - întregul teritorial de la localitate la
planetă - pune în evidenţă ideea că investigaţia geografică este necesar să sintetizeze
integral raporturile dintre teritoriu şi populaţie la nivel local, regional şi planetar. Aşadar,
contribuţia geografiei în cercetarea Terrei constă în „analiza integrată a elementelor

116
(naturale şi sociale) din conjugarea cărora rezultă echilibrul teritorial existent şi deci
condiţiile utilizării locurilor respective“.
Scări temporale şi spaţiale. Cercetările globale sunt prin definiţie interdisciplinare
şi integrează eforturile conjugate a numeroase domenii ştiinţifice. Se conturează o
colaborare din ce în ce mai strânsă cu factorii de decizie administrativi şi politici şi o
lărgire a interacţiunilor cu populaţia, ceea ce impune o organizare transdisciplinară a
cercetării. În literatura de specialitate sunt numeroase dezbateri asupra mijloacelor de
corelare a metodelor şi a rezultatelor în condiţiile existenţei unor scări spaţiale şi
temporale extrem de variate. Astfel, pentru ştiinţele naturii sunt importante intervale
temporale de mii, sute de mii şi chiar milioane de ani, pe când pentru ştiinţele sociale,
sunt semnificative intervalele de ani, zeci de ani sau secole.
Stabilirea unor corelaţii temporale şi spaţiale între diferite ştiinţe este esenţială
pentru înţelegerea dinamicii interdependenţelor dintre geosferă şi biosferă şi a
influenţelor antropice asupra acestora la nivel local sau planetar. În acelaşi timp este
importantă recunoaşterea incertitudinilor care persistă în această problemă de la nivelul
cercetării până la nivelul acţiunii, situaţie denumită plastic de cercetătorii francezi
„gestionarea imprevizibilului“.

7.2. Etapele de globalizare ale activităţilor umane

Încă de la apariţia sa, în urmă cu 500 000 de ani Homo Sapiens a produs o serie de
modificări ale mediului pădurilor. În urmă cu 10 000 de ani, când se estimează că
existau circa 5 milioane de locuitori ai planetei, oamenii au început să practice
agricultura şi să defrişeze pădurile. Populaţia Terrei a atins 1 miliard de locuitori la
mijlocul secolului al XIX-lea iar în prezent s-a ajuns într-un secol şi jumătate la 6
miliarde de locuitori (Fig. 7.1). Această explozie demografică este dublată de o explozie
urbană, marile aglomerări urbane tinzând să se dezvolte mult mai rapid în ţările în curs
de dezvoltare.

Fig. 7.1. Creşterea populaţiei, factor important de presiune asupra Sistemului Terestru Global
(IGBP Science, 1, 1997)

117
 Începutul globalizării activităţilor umane s-a realizat în jurul anului 1500, odată cu
descoperirea Americii şi cu extinderea la nivelul întregului Glob a practicilor productive
europene.
Biologul american Castri (1989) a identificat patru faze de globalizare a activităţilor
umane care produc modificări ale mediului:
- Prima fază a început în anul 1500 şi a durat până la revoluţia industrială în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Mişcarea masivă a europenilor în Lumea Nouă a fost
însoţită de o modificare a structurilor biogeografice, de modificarea utilizării terenurilor
şi de o extindere rapidă a unor reţele de localităţi şi căi de comunicaţie.
- A doua fază s-a desfăşurat în legătură cu revoluţia industrială când activităţile
industriale şi urbanizarea au început să exercite presiuni majore asupra geosistemelor.
Procesul de poluare industrială a început să fie însoţit de apariţia reliefului antropic în
arealele cu exploatări miniere şi de poluarea râurilor cu metale grele.
- Cea de a treia fază a început în secolul al XX-lea şi corespunde extinderii
interdependenţelor în dezvoltarea economică, accentuării poluării şi degradării mediului
prin transfer transnaţional şi global al poluanţilor (Price, 1990).
- Cea de a patra fază corespunde modificării globale a sistemului atmosferic datorită
activităţilor antropice, rarefierii ozonului stratosferic şi intensificării unor fenomene
atmosferice extreme.
Presiunea umană asupra mediului poate fi pusă în evidenţă printr-o relaţie (Fig.
7.2.) în care cei trei factori determinaţi sunt: a) rata creşterii populaţiei, densitatea şi
structura; b) nivelul şi structura consumului pentru un anumit grup al populaţie; şi c)
impactul producţiei asupra mediului (Moss, 1992).

 impact a sup ra    impact a sup ra 

 mediului  funcţie  populatie   consum   mediului 
     
 sup rafaţa 
  suprafata   populatie   productie 
 
    
Fig. 7.2. Evaluarea presiunii umane asupra mediului (Moss, 1992)

7.3. Perioada Antropocenă

Perioada de după cel de-al doilea război mondial este caracterizată printr-o creştere a
intensităţii şi a complexităţii presiunii antropice asupra mediului, fiind considerată ca o
etapă nouă, de generalizare a impactului global al societăţii asupra Terrei.
Denumirea de „Antropocen” a fost propusă de climatologii Paul Crutzen şi Eugene
Stoermer pentru a pune în evidenţă perioada actuală începută odată cu sfârşitul celui de-
al doilea război mondial, caracterizată prin transformări fără precedent în dinamica
Sistemului Terestru (IGBP Science, 4, 2001).
Activităţile umane sunt în prezent comparabile sau depăşesc ca intensitate
mecanismele naturale care modifică global Sistemul Terestru. Impactul acestor activităţi
a crescut exponenţial şi s-a diversificat începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Argumentele aduse în favoarea acestei afirmaţii cuprind o gamă largă de
aspecte (IGBP Science, 4, 2001):

118
  În numai câteva generaţii vor fi epuizate rezervele de combustibili fosili
acumulate în milioane de ani, cantitatea corespunzătoare de CO 2 fiind
încorporată, în cea mai mare parte, în atmosferă.
 Peste 50% din suprafaţa terestră a fost transformată de om fiind modificat
albedoul, structura solului şi climatul cu efecte directe asupra reducerii
biodiversităţii.
 În prezent este fixat sintetic mai mult azot (aplicat sub formă de îngrăşăminte)
decât reuşesc să îl fixeze natural ecosistemele terestre, în ansamblu.
 O mare parte a resurselor de apă dulce din râuri şi pânze subterane este în curs de
epuizare în numeroase regiuni. Poluarea acestor surse a atins cote alarmante.
 A crescut îngrijorător concentraţia de CO 2, CH4 şi de alte gaze cu efect de seră
care au modificat compoziţia chimică a atmosferei.
 Tendinţele actuale de creştere a nivelului Oceanului Planetar şi poluarea au
determinat o modificare dramatică a habitatelor din zonele litorale. Astfel, s-au
redus la jumătate teritoriile umede (wetlands) şi mangrovele, iar în lungul
coastelor se produc procese intense de distrugere a peisajelor.
 Sunt în curs de epuizare resursele de peşte din oceane, 44% dintre acestea fiind la
limita de exploatare.
 Se înregistrează o reducere drastică a biodiversităţii.

7.4. Diferenţieri spaţiale ale modificărilor mediului

Pentru evaluarea globală a impactului activităţilor umane asupra Terrei este
necesară corelarea investigaţiilor locale întreprinse într-un context spaţio-temporal
determinat cu studiile regionale şi globale care impun utilizarea selectivă a unor
variabile care nu sunt semnificative sau rămân neobservate la nivel local. Cercetătorul
american B.L. Turner II (1990) a identificat trei tipuri de modificări spaţiale ale mediului
datorate activităţilor umane: intraregionale, inter- sau transregionale şi regional-globale.
Modificările intraregionale se produc în interiorul unei regiuni fără a influenţa
direct regiunile vecine. Semnificaţia lor globală rezultă prin cumulare în cadrul mai
multor regiuni. Modificările interregionale se produc într-una sau mai multe regiuni prin
activităţi umane desfăşurate în afara lor. Este cazul, spre exemplu, al ploilor acide sau al
poluării unor fluvii. Modificările regional-globale sunt cele care au un impact de
ansamblu asupra geosferei şi a biosferei, cum sunt emisiile de gaze cu efect de seră sau
de gaze care produc distrugerea stratului de ozon.
Prin activităţile industriale şi dezvoltarea tehnologică omul generează
transformări de amploare în desfăşurarea circuitelor naturale din geosferă şi biosferă.
Industria energetică, industria chimică, industria de prelucrare a unor minerale şi
industriile cu grad înalt de utilizare a energiei (industria aluminiului) au efectele
environmentale cele mai puternice.
Spre exemplu, producţia de energie din combustibili fosili, care reprezintă 85%
din necesităţile energetice ale omenirii, este considerată o cauză principală a modificării
antropice a climatului prin eliberarea în atmosferă a gazelor cu efect de seră.
Combustibilii obişnuiţi din biomasă, deşi reprezintă numai 4% din balanţa energetică
globală, au şi ei o influenţă mare asupra mediului datorită modului ineficient în care sunt
utilizaţi în ţările în curs de dezvoltare din Africa, Asia şi America Latină, unde ajung să
aibă o pondere de peste 66% din totalul energiei utilizate.

119
 Evaluarea impactului global al industriei asupra mediului se poate realiza prin
studiul metabolismului industrial, concept care pune în evidenţă modul în care are loc
redistribuirea energiei şi materialelor începând cu extragerea, prelucrarea şi consumul
lor şi ajungând la faza finală de pătrundere a acestora în mediu (prin emisii de gaze şi
pulberi în atmosferă, prin poluarea apelor, depozitarea deşeurilor etc.).
Strategiile pentru dezvoltarea durabilă a industriei prevăd conturarea în viitor a
unor ecosisteme industriale cu funcţii analoage ecosistemelor naturale. Un ecosistem
industrial are avantajul unei eficienţe mărite a consumului de energie şi materiale şi
asigură reciclarea deşeurilor care devin materie primă pentru noi activităţi industriale.
Modificarea utilizării terenurilor reprezintă un alt element major pentru evoluţia
globală a mediului prin efectele sale cumulative. Utilizarea terenurilor are o influenţă
directă asupra climatului, asupra ciclului hidrologic şi asupra ciclurilor biogeografice.
Extinderea agrosistemelor şi despăduririle determină şi reducerea biodiversităţii prin
dispariţia unor specii şi micşorarea diversităţii genetice. Ratele de extincţie a speciilor
sunt apreciate a fi de 1 000 până la 10 000 de ori mai mari decât înaintea intervenţiei
umane. Transformarea terenurilor cu vegetaţie naturală în agrosisteme, în ultimii 150 de
ani, a determinat un flux net de dioxid de carbon în atmosferă aproximativ egal cu
cantitatea netă eliberată în aceeaşi perioadă prin arderea combustibililor fosili. În acelaşi
timp, oxidul de azot, rezultat în urma înlocuirii vegetaţiei naturale prin culturi, a
reprezentat sursa umană cea mai importantă care a contribuit la accentuarea efectului de
seră.
Prin extinderea culturii orezului în Asia de Sud-Est se înregistrează o creşterte
semnificativă a cantităţii de gaz metan eliberate în atmosferă. Intensificarea eroziunii
solului ca urmare a activităţilor antropice distruge anual productivitatea a 60 000 –
70 000 km2 şi are drept consecinţă extinderea terenurilor agricole pe versanţi în
detrimentul pădurilor şi al pajiştilor.
Fenomenele de defrişare sunt intensificate prin păşunat, desţelenirea terenurilor şi
prin distrugerea vegetaţiei lemnoase în regiunile semideşertice cu ecosisteme extrem de
fragile.

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu D. (1993), Dimensiunea umană a modificărilor globale a mediului. Repere
Geografice, Terra nr. 1-4, Bucureşti
Bălteanu, D., Popescu, Claudia (1996), Dezvoltarea durabilă în context geografic est-
european, Terra XXVI - XXVII
Bălteanu, D., (2002), Cercetarea geografică şi dezvoltarea durabilă, Revista
Geografică, T.VIII
IPCC (2001a), Climate change 2001: The scientific basis, Contribution of Working
Group I to the Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on
Climate Change, Houghton JT, Ding Y, Griggs DJ, Noguer M, van der Linden PJ,
Dai X, Maskell K, Johnson CA (eds), Cambridge University Press, Cambridge and
New York.
Morse, S., McNamara, N., Acholo, M., Okwoli, B. (2001), Sustainability, Indicators:
The problem of integration, Sustainable Development, J.Wiley, Chichester.
Moss, R.H. (1992), Research on Global Change and its Human Dimensions, Global
Change Newsletter, 9, Stockholm.

120
Serageldin, I. (1995), Sustainability and the Wealth of Nations: First Steps in an
Ongoing Journey, Draft, Third Annual World Bank Conference on
Environmentally Sustainable Development, Washington D.C.
* * * (1990), Research Strategies for the U.S., Global Change Research Program,
National Academy Press, Washington D.C.
*** (1997), A synthesis of GCTE and related research, IGBP Science, no. 1.
*** (2002) A European Union Strategy for Sustainable Development, European
Commission
*** (2002), World Summit on Sustainable Development in Johannesburg, South Africa
from 2 – 4 September 2002

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt etapele de globalizare a activităţilor antropice?
2. Menţionaţi caracteristicile perioadei antropocene.
2. Prin ce se particularizează la nivel spaţial modificările mediului?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

Relaţii om-mediu; presiune antropică; etape de globalizare; Perioda Antropocenă

121
 8. DEZVOLTAREA DURABILĂ ÎN CONTEXT GLOBAL

Obiective:
Noţiunile prezentate în cadrul acestei teme se referă la dezvoltarea durabilă, respectiv caracteristicile,
dimensiunile şi nivelele acesteia. În ultima parte a acestui capitol sunt prezentaţi o serie de indicatori pentru
evaluarea cantitativă a dezvoltării durabile, precum şi relaţia acesteia cu schimbările climatice.

8.1. Noţiunea de dezvoltare durabilă. Aspecte interdisciplinare

Conform Raportului Brundtland, prezentat în 1987, în cadrul Comisiei
Internaţionale a Mediului şi Dezvoltării (United Nations Commission on Environment
and Development – UCED), dezvoltarea durabilă este „dezvoltarea care satisface
cerinţele prezentului fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a răspunde
propriilor nevoi“. Rezultă că dezvoltarea durabilă are o dimensiune morală importantă,
asigurând echitatea între generaţii. Prin dezvoltare durabilă se asigură creşterea
economică în strânsă legătură cu menţinerea calităţii mediului înconjurător şi cu
gospodărirea judicioasă a resurselor naturale. În acest context activităţile de prevenire a
degradării mediului se vor împleti cu cele de refacere a arealelor degradate şi de
conservare a resurselor naturale.
Conferinţa de la Rio, din 1992, prin documentele elaborate, a transferat conceptul
de dezvoltare durabilă din domeniul strict al cercetării ştiinţifice în sfera politică, socială
şi economică, urmărind armonizarea activităţilor umane cu problemele globale ale
mediului.
În declaraţia asupra dezvoltării durabile de la Johannesburg (World Summit on
Sustainable Development in Johannesburg, South Africa, September, 2-4, 2002) s-a
stabilit că dezvoltarea durabilă înseamnă perspectivă pe termen lung şi o amplă implicare
la toate nivelele în formularea politicilor, în procesul de luarea a deciziilor şi în
implementarea acestora. Societatea trebuie să ia parte la realizarea parteneriatelor stabile
cu grupurile majore, respectând rolurile independente ale fiecărui partener. Este necesar
să se acorde o atenţie deosebită şi să se ia atitudine asupra condiţiilor globale care
reprezintă ameninţări severe asupra oamenilor şi dezvoltării durabile. Printre aceste
condiţii se numără: lipsa hranei, malnutriţie, conflicte armate, crima organizată, traficul
de droguri, arme şi persoane, corupţia, dezastrele naturale, terorismul, intoleranţa rasială,
etnică şi religioasă etc; bolile cronice şi contagioase, în special HIV/AIDS, malaria şi
tuberculoza.
Pornind de la premisa că încălzirea climei va afecta unele sectoare de bază ale
economiei mondiale, cum sunt energia, producţia de hrană (obţinută din agricultură şi
pescuit), este evident că sunt necesare unele adaptări majore în trei mari domenii: a)
social, b) economic şi c) de mediu (Munasinghe, Swart, 2005).
Într-o lucrare reprezentând o continuare a unui raport către Clubul de la Roma
referitoare la „limitele certitudinii“, Orio Giarini sublinia încă din 1980 că noua creştere
economică va trebui să integreze factori de natură ecologică şi factori economici, riscul şi
incertitudinea fiind considerate „noi domenii ale viitoarelor sfidări“ (Giarini, Stahel,
1996, op. cit., p. 36). În acelaşi studiu este subliniată ideea lui Prigogine (1983)

122
referitoare la un nou dialog între om şi natură în condiţiile în care naturalul conţine
elemente esenţiale de întâmplare şi ireversibilitate.
O primă evaluare a particularităţilor dezvoltării durabile în context geografic est-
european a pus în evidenţă dificultăţile aplicării practice a acestui concept în perioada de
tranziţie şi finanţarea insuficientă a activităţilor legate de mediu (Bălteanu, Popescu,
1996). În acest context au fost analizate două elemente ale activităţilor umane
semnificative pentru asigurarea dezvoltării durabile: agricultura şi industria.
În ultima perioadă conceptul de dezvoltare durabilă a fost conturat mai precis fiind
precizate trăsăturile sale interdisciplinare şi dimensiunea sa economică, socială, politică şi
de mediu (Serageldin, 1995).
 Dimensiunea politică, pusă în evidenţă de Conferinţa de la Rio, este subliniată de
relaţiile politice dintre state, de acordurile dintre acestea şi de acceptarea unor situaţii de
compromis subordonate faţă de interesele politice.
 Dimensiunea economică este reprezentată de creşterea economică, de menţinerea
capitalului, de resurse şi de investiţii. Aceasta este legată de evaluarea precisă a
impactului activităţilor economice asupra mediului şi în special asupra consumului de
resurse. În acest context devin prioritare activităţile de reciclare, de reducere a
consumurilor energetice, de economisire a materiilor prime şi de gestionare
corespunzătoare a deşeurilor rezultate.
 Dimensiunea socială include aspectele morale şi instituţionale, identitatea
culturală şi echitatea socială, care au un rol esenţial în asigurarea unor raporturi
echilibrate dintre activităţile umane şi mediu.
 Dimensiunea de mediu cuprinde totalitatea elementelor care definesc calitatea
componentelor mediului - aer, apă, sol, vieţuitoare şi resursele acestuia utilizate de om.
Geografia ca ştiinţa care realizează cel mai eficient integrarea elementelor fizice
(studiate de ştiinţele naturii) şi a celor sociale şi economice în cercetarea dinamicii
spaţiale şi temporale a modificărilor mediului pe Terra a inclus ca domeniu prioritar de
cercetare conceptul de dezvoltare durabilă începând cu cel de-al 27-lea Congres de la
Washington D.C. În cadrul sesiunilor plenare intitulate „Descoperind viitorul nostru
global comun“, conceptul de dezvoltare durabilă a fost abordat în legatură cu globalizarea
impactului uman asupra mediului. Ulterior, la Haga (1996), în alocuţiunea de deschidere
intitulată „Renaşterea gândirii geografice“ a fost subliniată orientarea preponderentă a
geografiei spre studierea relaţiilor complexe dintre om şi mediul înconjurător, limitele
rigide dintre geografia fizică şi geografia umană tinzând să fie şterse sau atenuate
(Verstappen, 1997). Acelaşi concept de dezvoltare durabilă a fost în atenţia Congreselor
Internaţional de Geografie de la Seul (2000) şi Glasgow (2004).

8.2. Evaluări cantitative. Nivele de dezvoltare durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă are un caracter integrativ şi interdisciplinar,
reuşind să sintetizeze noţiuni din diferite domenii ale ştiinţei. De la nivelul iniţial de
recomandări privind desfăşurarea activităţilor umane în acord cu problemele actuale ale
mediului s-a trecut la abordarea sistemică a dezvoltării durabile, bazată pe cuantificarea
elementelor componente. În acest context „durabilitatea“ este definită ca o proprietate a
sistemului de a exista într-o anume stare preferenţială care permite să-i menţină
capacitatea productivă în decursul timpului (Clayton, Radcliffe, 1996, citaţi de Morse et
al., 2001).
Evaluarea dezvoltării durabile se realizează cu ajutorul a diferite sisteme de
indicatori prin care sunt evaluate componentele principale umane, economice, sociale şi
de mediu specifice pentru un anumit teritoriu.

123
 Comisia Dezvoltării Durabile din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite a elaborat un
sistem de indicatori numiţi „indicatori de presiune – situaţie – răspuns“ (pressure – state -
response framework) (Hens, 1996). Indicatorii de presiune, numiţi şi „driving force“, pun
în evidenţă impactul unor factori sociali, economici şi naturali asupra mediului. Ei au un
rol esenţial în formularea politicilor de dezvoltare durabilă. Indicatorii de stare descriu
situaţia actuală a mediului fiind utili pentru semnalarea problemelor actuale ale mediului.
Indicatorii de răspuns pun în evidenţă măsurile luate pentru rezolvarea problemelor de
mediu (spre exemplu combaterea eroziunii, reducerea poluării etc.) . Aceşti indicatori
„presiune – situaţie – răspuns“ sunt utilizaţi în mod curent pentru evaluarea nivelului de
implementare al prevederilor din „Agenda 21“.
Specialiştii Băncii Mondiale au propus un alt sistem de indicatori bazat pe
evaluarea cantitativă a patru tipuri de capital şi anume: capitalul realizat de om, capital
natural, capital uman şi capital social.
 Capitalul realizat de om este utilizat în evaluările economice şi financiare curente.
 Capitalul natural este reprezentat de totalitatea componentelor naturale – aer, apă,
sol, vieţuitoare – utilizate de om pentru obţinerea de bunuri şi servicii. Utilizarea
capitalului natural (resurse minerale şi energetice, spre exemplu) peste anumite
limite determină epuizarea sau degradarea lui. Dacă nu este evaluat
corespunzător, fiind considerat inepuizabil se ajunge la secătuirea şi la
deteriorarea lui. Prin consumul exagerat de capital natural se ajunge la limitarea
producţiei, fiind necesare măsuri de regenerare (spre exemplu împăduririle). În
acest mod se ajunge la un nou tip de capital numit „capital natural cultivat“
(Serageldin, 1995).
 Capitalul uman este reprezentat de populaţie, de nivelul de pregătire şi de starea
de sănătate ale acesteia. Investiţiile în resursele umane au un rol esenţial pentru
dezvoltarea durabilă.
 Capitalul social este reprezentat în primul rând de componenta instituţională a
cărei funcţionare este vitală pentru implementarea dezvoltării durabile. În acest
context sunt importante valorile democraţiei şi ale societăţii civile.
Nivelul de dezvoltare durabilă se stabileşte prin evaluarea integrată a celor patru
tipuri de capital, pe cap de locuitor. Păstrarea acestora într-o stare cât mai bună şi la un
nivel asemănător cu cel actual (eventual chiar îmbunătăţit) defineşte nivelul de
dezvoltare durabilă.
În funcţie de modul în care sunt menţinute cele patru tipuri de capital au fost
definite trei tipuri de dezvoltare durabilă şi anume: slabă, sensibilă şi puternică (Dally,
Cobb, 1989, citaţi de Serageldin, 1995).
Dezvoltarea durabilă slabă este asigurată atunci când capitalul total format din
cele patru tipuri de capital (natural, realizat de om, social şi uman) este păstrat intact,
indiferent de tipul de capital consumat.
Dezvoltarea durabilă sensibilă se realizează atunci când pe lângă menţinerea
intactă a capitalului total se impun anumite praguri în consumul fiecărui tip de capital.
Odată cu depăşirea acestor praguri se realizează degradarea tipului respectiv de capital.
Prin dezvoltarea durabilă sensibilă se urmăreşte asigurarea unor raporturi armonioase
între diferite tipuri de capital şi asocieri cât mai eficiente ale acestora pentru evitarea
situaţiilor critice.
Dezvoltarea durabilă puternică pune în evidenţă necesitatea păstrării intacte a
fiecărui tip de capital în parte. Astfel, spre exemplu fondurile rezultate din utilizarea
pentru energie a petrolului este necesar să fie investite în producţia de energie
regenerabilă. Conform acestui tip de dezvoltare există raporturi de complementaritate

124
între fiecare tip de capital în toate procesele de producţie având ca scop păstrarea pentru
generaţiile viitoare a unor oportunităţi similare sau mai bune decât cele actuale.
Într-un mesaj adresat oamenilor de ştiinţă (2001), secretarul general al Naţiunilor
Unite, Kofi Annan, a cerut specialiştilor să se ocupe mai mult de modificările
climatului, de degradarea mediului şi de dezvoltarea durabilă. Pentru viitor problemele
mediului vor deveni o parte componentă centrală a procesului politic prin integrarea
acestora în politicile economice şi sociale.
Strategia Uniunii Europene asupra Dezvoltării Durabile are în vedere 6 obiective
prioritare: schimbări climatice şi utilizarea surselor energetice nepoluante; sănătatea
publică; managementul resurselor naturale; combaterea sărăciei şi a excluderii sociale;
procesele demografice şi de îmbătrânire a populaţiei; mobilitate, utilizarea terenului şi
dezvoltare teritorială.

8.3. Încălzirea climei şi dezvoltarea durabilă

În contextul modificărilor globale ale mediului, noţiunea de dezvoltare durabilă
tinde să fie definită tot mai mult în legătură cu necesitatea reducerii emisiilor de gaze cu
efect de seră şi cu păstrarea unui stoc corespunzător de resurse productive pentru
generaţiile viitoare. În aceste condiţii, îmbunătăţirea calităţii vieţii, care constituie unul
din obiectivele esenţiale ale dezvoltării durabile, nu se poate realiza decât printr-o
utilizare mai redusă a unor resurse neregenerabile prin mărirea eficienţei proceselor
productive, prin tehnologii noi, prin extinderea utilizării resurselor regenerabile şi printr-
o grijă mai mare pentru problemele mediului.
Evaluarea dezvoltării durabile viitoare este dificilă datorită atât complexităţii
sistemelor globale de mediu, cât şi incertitudinilor legate de efectele încălzirii globale
într-o lume cu o dezvoltare accelerată a unor tehnologii noi cu impact necunoscut asupra
mediului (Harris, 2004). În aceste condiţii, este evidentă importanţa principiului
precauţiilor pentru evitarea oricărei acţiuni până la momentul în care suntem siguri că nu
are efecte negative asupra mediului.
Pentru evaluarea unor variante posibile de dezvoltare durabilă în viitor, au fost
elaborate atât diferite grupe de scenarii sectoriale referitoare la probleme legate de
resursele de apă, de resursele de hrană, de biodiversitate şi de energie, cât şi la aspectele
complexe ale dezvoltării, în ansamblu, care necesită studii interdisciplinare (Munasinghe,
Swart, 2005). Unele ţări, mai ales cele dezvoltate din grupul OECD, şi-au fixat obiective
precise legate de emisiile de dioxid de carbon, de utilizarea resurselor, de presiunea
asupra ecosistemelor etc.
Problemele de securitate a apei au fost identificate de ediţia a doua a Forumului
Mondial al Apei, desfăşurată la Haga (martie 2000), ca fiind problema cheie a dezvoltării
durabile pentru acest secol, mai ales în condiţiile în care două treimi din populaţia
globului va trăi în condiţii de stres al apei (Iyngararasan et al., 2004). Pentru Europa,
spre exemplu, se prevede o descreştere a apei disponibile pe timpul verii şi dispariţia,
până la sfârşitul acestui secol, a jumătate din gheţarii montani. În zona tropicală şi
temperată a Asiei va creşte riscul de inundaţii datorită unei torenţialităţi mai accentuate a
precipitaţiilor.
Dezvoltarea sectorului energetic va fi, în continuare, una dintre cauzele principale
ale creşterii emisiilor de gaze cu efect de seră. În următorii 25 de ani, conform estimărilor
Agenţiei Internaţionale pentru Energie (IEA), se vor cheltui 16 trilioane USD pentru
energie. În vederea unei dezvoltări durabile a acestui sector se vor realiza investiţii în
tehnologii curate, care vor folosi surse regenerabile şi se vor lua diferite măsuri pentru

(2001), A European Union Strategy for Sustainable Development, European Commission.

125
creşterea eficienţei utilizării energiei. Asigurarea unor surse de energie convenabile este
esenţială pentru dezvoltarea durabilă şi pentru stabilitatea economică.
Specialiştii pentru probleme de mediu din cadrul UNEP au realizat patru scenarii cu
diferite variante regionale referitoare la existenţa unor variante posibile de dezvoltare
durabilă în acest secol. Un prim scenariu, denumit „Economia de piaţă pe primul loc“, ia
în considerare continuarea tendinţelor actuale de globalizare, de extindere a privatizării şi
liberalizării. Un al doilea scenariu, „Securitatea umană pe primul loc“, pune în evidenţă
posibilitatea dezvoltării unei lumi foarte polarizate. În scenariul „Politicul pe primul loc“
se consideră posibilitatea rezolvării preponderente a problemelor negative ale societăţii
prin politici guvernamentale. Cel de-al patrulea scenariu, „Dezvoltarea durabilă pe primul
loc“, pune accentul pe o modificare majoră a atitudinii societăţii faţă de resursele
mediului.
Scenariile menţionate se bazează, într-o largă măsură, pe rezultatele obţinute de
IPCC (2001) şi de Grupul pentru Scenarii Globale, format în anul 1995 în cadrul
Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP). Grupul menţionat din cadrul UNEP
a dezvoltat trei clase de scenarii numite: a) „Lumea Convenţională“; b) „Lumea Barbară“
şi c)„Marea Tranziţie“ (Munasinghe, Swart, 2005). În aceste scenarii sunt luate în
considerare o serie de variabile care reflectă, de fapt, trăsăturile actuale ale dezvoltării în
diferite părţi ale lumii şi renunţă la unele elemente cantitative simplificatoare.
Evaluarea dezvoltării durabile se realizează şi cu ajutorul unor indicatori care pot să
furnizeze şi unele elemente preliminare de alarmare, în condiţiile unor activităţi antropice
care pot să genereze dezechilibre de mediu (UK Department of the Environment, 1996).
Cu ajutorul acestor indicatori se poate măsura care dintre politicile de dezvoltare durabilă
sunt eficiente. În acelaşi timp, cu aceşti indicatori se pot stabili costurile de mediu şi
beneficiile obţinute pentru diferite tipuri de politici. Pentru strategia de dezvoltare
durabilă din Marea Britanie, spre exemplu, a fost stabilit un set de 120 de indicatori
referitori la economie, aspecte sociale şi mediu (UK Department of the Environment,
1996).
În prima clasă de scenarii, „Lumea Convenţională“, se presupune o evoluţie
similară celei din ultimele decenii, în care valorile materiale şi activităţile legate de
economia de piaţă sunt dominante. În aceste condiţii, vor persista decalajele sociale şi
economice, iar în unele regiuni ale globului se vor menţine probleme grave ale mediului.
În clasa de scenarii denumită „Lumea Barbară“ se prevăd o serie de aspecte
alarmante referitoare la adâncirea decalajelor economice şi sociale, care vor submina
reformele şi capacitatea de adaptare a societăţii (Gallopin et al., 1997, citat de
Munasinghe, Swart, 2005). Se vor extinde cartierele luxoase încercuite de ziduri (aşa cum
au apărut în Bucureşti în ultimii ani), pentru a-i proteja pe cei bogaţi de numărul tot mai
mare al săracilor şi vor fi posibile chiar conflicte, în unele părţi ale globului, în condiţiile
accentuării sărăciei.
În ultimul scenariu, „Marea Tranziţie“, sunt aduse argumente pentru o dezvoltare
durabilă bazată pe o creştere a interesului pentru mediu şi pe o încercare de reducere a
inegalităţilor sociale şi a decalajelor dintre diferite regiuni. În acest tip de dezvoltare
societatea civilă va avea un rol tot mai important.
Cercetările efectuate pentru cel de-al patrulea raport IPCC, care va fi publicat în
anul 2007, au pus în evidenţă sectoarele cele mai semnificative pentru schimbările climei
şi pentru dezvoltarea durabilă: resursele de apă, energia, sănătatea, hrana, ecosistemele
(biodiversitatea şi silvicultura), aşezările umane şi pregătirile pentru atenuarea
dezastrelor. De fapt, întărirea capacităţii de adaptare în aceste sectoare, implică măsuri
similare celor necesare pentru asigurarea dezvoltării durabile (IPCC, 2001a). Noul raport

126
IPCC, denumit AR4 (Assessment Report 4) va pune în evidenţă relaţiile schimbări
climatice/dezvoltare durabilă prin diferite variante alternative de evoluţie a societăţii, care
vor include politici economice noi, norme şi tehnologii corelate cu problemele
schimbărilor climatice (Srivastava, Heller, 2003). Aceste activităţi implică, aşa cum a
fost subliniat în ultima întrunire a experţilor IPCC de la Colombo (2003), eforturi
sinergice, interdisciplinare ale unui număr mare de specialişti din mai multe domenii.
Pentru asigurarea dezvoltării durabile în condiţiile încălzirii climei în viitor sunt
posibile cel puţin şase strategii (Munasinghe, Swart, 2005):
 identificarea unor alternative de dezvoltare care să implice atât guvernele, cât şi
sectorul privat şi societatea civilă;
 dezvoltarea unor tehnologii noi, eficiente, care să reducă emisiile de CO 2 şi să ia
în considerare toate criteriile de dezvoltare economică;
 protejarea diversităţii biologice şi mărirea rezilienţei ecosistemelor în vederea
reducerii vulnerabilităţii faţă de modificările climei;
 utilizarea durabilă a resurselor naturale şi reducerea cât mai accentuată a
poluării;
 reducerea decalajelor sociale şi mărirea, în acest fel, a capacităţii de atenuare a
vulnerabilităţii comunităţii internaţionale faţă de hazardele naturale.
Conform datelor IPCC, în unele regiuni ale globului este posibilă o intensificare a
hazardelor hidrometeorologice, legate de variabilitatea climatică. Se vor extinde arealele
afectate de secetă şi deşertificare, se vor intensifica inundaţiile, astfel că în multe ţări
elementele referitoare la dezvoltarea durabilă sunt în legătură cu variabilitatea climatică
(ISDR, 2004).
În concluzie, dezvoltarea actuală a ştiinţei este corelată tot mai mult cu programele
globale de cercetare (IGBP, IHDP, WCRP, DIVERSITAS) printr-o concentrare
interdisciplinară a preocupărilor asupra problemelor globale ale omenirii cum sunt
deşertificarea, poluarea atmosferei şi a Oceanului Planetar, distrugerea solului prin
eroziune şi alunecări, despăduririle. Tendinţele actuale de încălzire a climei şi extinderea
efectelor dezastrelor naturale, mai ales în ţările sărace reprezintă de asemenea, preocupări
majore. În acest context conceptul de dezvoltare durabilă devine esenţial pentru toate
domeniile ştiinţei, pentru viitor fiind necesară o corelare mai strânsă între cercetarea
ştiinţifică şi activităţile politice, sociale şi economice.

BIBLIOGRAFIE
Bălteanu D. (1993), Dimensiunea umană a modificărilor globale a mediului. Repere
Geografice, Terra nr. 1-4, Bucureşti
Bălteanu, D., Popescu, Claudia (1996), Dezvoltarea durabilă în context geografic est-
european, Terra XXVI - XXVII
Bălteanu, D., (2002), Cercetarea geografică şi dezvoltarea durabilă, Revista Geografică,
T.VIII
Giarini, O., Stahel, W. (1996), Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Caro, Bucureşti.
Iyngararasan, M., Tianchi, L., Shrestha, S., Mool, P.K., Yoshino, M., Watanabe, T.
(2004), The challenges of mountain environments: Water, natural resources,
hazards, desertification, and the implications of climate change, în vol. „Key issues
for mountain areas“ (edited by: Price, M., Jansky, L., Iatsenia, A.), United Nations
University.

127
Morse, S., McNamara, N., Acholo, M., Okwoli, B. (2001), Sustainability, Indicators: The
problem of integration, Sustainable Development, J.Wiley, Chichester.
Munasinghe, M., Swart, R. (2005), Primer on climate change and sustainable
development. Facts, policy analysis and applications, Cambridge University Press.
Serageldin, I. (1995), Sustainability and the Wealth of Nations: First Steps in an Ongoing
Journey, Draft, Third Annual World Bank Conference on Environmentally
Sustainable Development, Washington D.C.
Srivastava, L., Heller, T. (2003), Integrating sustainable development and climate change
in AR4, IPCC.
*** (1990), Research Strategies for the U.S., Global Change Research Program, National
Academy Press, Washington D.C.
*** (1996), Indicators of sustainable development for the United Kingdom, UK
Department of the Environment.
*** (2002) A European Union Strategy for Sustainable Development, European
Commission
*** (2002), World Summit on Sustainable Development in Johannesburg, South Africa
from 2 – 4 September 2002

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE
1. Precizaţi noţiunea de dezvoltare durabilă.
2. Dimensiunile şi nivelele de dezvoltare durabilă.
3. Menţionaţi indicatori pentru evaluarea dezvoltării durabile a unei regiuni.
4. Care este relaţia dintre încălzirea climei şi dezvoltare?

SINTEZĂ A NOŢIUNILOR ŞI TERMENILOR IMPORTANŢI

dezvoltare durabilă; dimensiunile dezvoltării durabile (politică, economică, de mediu),
nivele de dezvoltare durabilă, tipuri de capital; indicatori (de presiune, de stare, de
răspuns)

128
 BIBLIOGRAFIE

Airinei, Şt. (1982), Pământul ca planetă, Editura Albatros, Bucureşti.

Allen, Ph. (1997), Earth surface processes, Blackwell Science Ltd.
Bălteanu, D. (1982), Învelişul de gheaţă al Pământului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
Bălteanu, D. (1984), Relieful – ieri, azi, mâine, Editura Albatros, Bucureşti.
Bălteanu D., Ozenda, P., Kuhn, M., Kerschner, H.,Tranquillini, W., Bortenschlager, S. (1987),
Impact analysis of climate change in the Central European mountain ranges, Volume G.
European Workshop on interrelated bioclimatic and land use changes, Olanda.
Bălteanu, D. (1994), IGBP, WCRP, IHDP – Related activities in Romania, Proceedings of the
ENRICH Seminar, Budapesta, Ungaria.
Bălteanu, D., (1996), Semnificaţia geografică a modificării utilizării terenurilor, Analele Univ.
„Ştefan cel Mare” Suceava, secţiunea Geografie-Geologie, anul V.
Bălteanu, D., Popescu, Claudia (1996), Dezvoltarea durabilă în context geografic est-european,
Terra XXVI - XXVII.
Bălteanu, D. (2002a), Cercetarea interdisciplinară a modificărilor globale ale mediului,
Modificările globale ale mediului. Contribuţii ştiinţifice româneşti, Editura ASE.
Bălteanu, D., (2002b), Cercetarea geografică şi dezvoltarea durabilă, Revista Geografică,
T.VIII.
Bălteanu, D., Şerban, Mihaela (2003), Modificările globale ale mediului, Universitatea din
Bucureşti, Centrul de Învăţământ la Distanţă CREDIS.
Bălteanu, D., Şerban, Mihaela (2004), Modificările globale ale mediului (ediţia a II-a),
Universitatea din Bucureşti, Centrul de Învăţământ la Distanţă CREDIS.
Benedek, J. (2002), Riscurile umane, Riscuri şi catastrofe (editor V. Sorocovschi), Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Bloom, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice Hall Inc., New Jersey.
Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1999), Riscurile climatice din România, Institutul de
Geografie, Bucureşti.
Bojariu, Roxana, Gimeno, L. (2003), The role of snow cover fluctuations in multiannual NAO
persistence, Geophysical Research Letters, vol. 30, no. 4.
Brown, L. (1996), Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, Bucureşti.
Bryant, E.A. (1991), Natural hazards, Cambridge University Press.
Budyko, M. (1999), Climate catastrophes, Global and Planetary Change 20, 281-288, Elsevier.
Busalacchi, A., Legler, D., Cattle, H., Palmer, T., Gould, J. (2005), Evolution et variabilité du
climat: que peut-on prévoir ?, Bulletin, Organisation Météorologique Mondiale, vol. 54,
no. 2, avril 2005.
Busuioc, Aristiţa, Cuculeanu, V., Tuinea, P., Geicu, A. (2003), Selectarea modelelor de
circulaţie generală a atmosferei pentru analiza schimbării climei în România, în vol.
„Impactul potenţial al schimbării climei în România“ (V. Cuculeanu, coord.), Editura Ars
Docendi, Bucureşti.
Busuioc, Aristiţa, von Storch, H. (2003), Conditional stochastic model for generating daily
precipitation time series, Clim. Res. 24, 181-195.

130
Busuioc, Aristiţa, Boroneanţ, Constanţa, Matei, Daniela (2003), Scenarii ale schimbărilor în
frecvenţa evenimentelor pluviometrice extreme din România realizate cu modelul
HADCM, Sesiunea Ştiinţifică Anuală a INMH, Bucureşti.
Busuioc, Aristiţa (2003), Schimbări climatice – perspective globale şi regionale, Sesiunea
Ştiinţifică Anuală a INMH, Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (1995), Fenomene atmosferice de risc şi catastrofe climatice,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Ciulache, S., Ionac, Nicoleta (2003), Schimbări climatice globale, Terra, an XXXI (LI), vol.
12/2001, Bucureşti.
Climate Change (1990), Scientific Assessment of Climate change – Report of Working Group I,
JT Houghton, GJ Jenkins and JJ Ephraums (Eds)
Cambridge University Press, UK.
Cocean, P. (2004, coord.), Planul de amenajare a teritoriului regiunii de Nord-Vest (PATR).
Coordonate majore, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Constantinescu, L. (1991), O „Mare Aventură Ştiinţifică”, Academica, an I, nr. 7, Bucureşti.
Consiliul Mondial al Energiei (2003), Trăim pe o singură planetă, Editura Academiei Române,
Bucureşti.
Cornford, S.G. (2003), Consequences socio-economique des phenomenes meteorologiques en
2002, Bull. OMM, vol. 52, 3.
CRED-OFDA (2002), EM-DAT: The OFDA/CRED International Disaster Database, Centre for
Reasearch of the Epidemiology of Disasters, http://www.cred.be/emdat.
Cristea, V., Denayer, S. (2004), De la biodiversitate la OGM-uri?, colecţia Universitas, Editura
Eikon, Cluj-Napoca.
Cuculeanu, V., Tuinea, P., Bălteanu, D. (2002), Climate change impacts in Romania:
Vulnerability and adaptation options, GeoJournal, Kluwer Academic Publishers.
Cuculeanu, V., ed. (2003), Impactul potenţial al schimbării climei în România, Editura Ars
Docendi, Bucureşti.
Cuculeanu, V., Bălteanu, D. (2005), Modificarea climei în România în context global, sub tipar,
Editura Academiei Române.
Das, H.P., Adamenko, T.I., Anaman, K.A., Gommes, R.G., Johnson, G. (2003),
Agrometeorology related to extreme events, World Meteorological Organization,
Technical Note no. 201, WMO-No. 943, Geneva, Switzerland.
Di Gregorio, A., J.M. Jansen, L., (2000), Land Cover Classification System, FAO, Rome.
Duţu, M. (2003), Dreptul mediului: abordare integrată. Tratat, vol. I, Editura Economică,
Bucureşti.
Ehlers, E. (1999), Environment and Geography. International Programmes on Global
Environmental Change, IGU Bulletin 49, 1.
Erdeli, G., Cândea, Melinda (1995), Satul românesc şi populaţia rurală în a doua jumătate a
secolului XX, Calitatea vieţii, VI, Editura Academiei Române.
Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2004), Geografia populaţiei, Editura Corint, Bucureşti.
ESA (2005), Observing the Earth, European Space Agency (www.esa.int).
FAO (2001), Agriculture: Towards 2015/30, Technical Interim Report April 2000, Food and
Agriculture Organisation, www.fao.org/es/ESD/at2015.
Fărcaş, I., Croitoru, Adina-Eliza (2003), Poluarea atmosferei şi schimbările climatice, Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
Geicu, A., Cuculeanu, V. (2002), Analiza predicţiilor modelelor climatice din Programul
Cosmic pentru parametri climatici globali ai României, Modificările globale ale mediului.
Contribuţii ştiinţifice româneşti, Editura ASE, Bucureşti.
Geist, H., Lambin, E. (2001), What drives tropical deforestation?, LUCC Report, Series No. 4.

131
Giarini, O., Stahel, W. (1996), Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Caro, Bucureşti.
Giurgiu, V. (1995), Protejarea şi dezvoltarea durabilă a pădurilor, Editura Arta grafică,
Bucureşti.
Giurgiu, V. (2005, redactor), Pădurea şi modificările de mediu, Silvologie, vol. IVA, Editura
Academiei Române.
Gleick, P.H. (1998), The world’s water: the biennial report on freshwater resources 1998-1999,
Island Press, San Francisco.
Grecu, Florina (1997), Fenomene naturale de risc – geologie şi geomorfologie, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Goodal, B. (1987), Dictionary of Human Geography, Penguin Books.
Gornitz, V., Rosenzweig, C., Hillel, D. (1997), Effects of anthropogenic intervention in the land
hydrologic cycle on global sea level rise, Global and Planetary Change 14, 147-161,
Elsevier.
Gornitz, V., Couch, S., Hartig, E. (2002), Impacts of sea level rise in the New York City
metropolitan area, Global and Planetary Change 32, 61-88, Elsevier.
Goudie, A. (2000), The human impact on the natural environment, Fifth edition, Blackwell Publ.
Oxford, UK.
GWSP (2005), The Global Water System Project. Science Framework and Implementation
Activities, ESSP Report No. 3, GWSP Report No. 1.
Harris, F. (ed., 2004), Global Environmental Issues, John Wiley & Sons, Ltd.
Hens, L. (1996), The Rio Conference and Thereafter, Textbook on Sustainable Development,
London.
Hughes, L. (2000), Biological consequences of global warning: is the signal already, Tree, vol.
15, no. 2, Elsevier.
Ielenicz, M. (1996), Contribuţii la teoria peisajului, Terra, XXVI-XXVII (1994-1995).
Ielenicz, M. (1998), Sisteme de modelare a versanţilor în Subcarpaţii de Curbură şi impactul
manifestărilor asupra peisajului, Com. Geogr., II, Bucureşti.
Ielenicz, M. şi colab. (1999), Dicţionar de Geografie Fizică, Editura Corint, Bucureşti.
Ielenicz, M. (2000), Relieful Munţilor Buzău – factor de intercondiţionare în dezvoltarea
durabilă, Revista de geomorfologie, 2, Editura Corint, Bucureşti.
Ielenicz, M. (2004), Geomorfologie, Editura Universitară, Bucureşti.
IPCC (2001a), Climate change 2001: The scientific basis, Contribution of Working Group I to
the Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change,
Houghton JT, Ding Y, Griggs DJ, Noguer M, van der Linden PJ, Dai X, Maskell K,
Johnson CA (eds), Cambridge University Press, Cambridge and New York.
IPCC (2001b), Climate change 2001: Impacts, adaptation and vulnerability, Contribution of
Working Group II to the Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on
Climate Change, McCarthy JJ, Canziani, OF, Leary NA, Dokken DJ, White KS (eds),
Cambridge University Press, Cambridge and New York.
IPCC (2001c), Climate change 2001: Mitigation, Contribution of Working Group III to the
Third Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change, Metz B,
Davidson O, Swart R, Pan J (eds), Cambridge University Press, Cambridge and New
York.
IPCC (2007), Fourth Assessment Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change,
Solomon S., D. Qin, M. Manning, Z. Chen, M. Marquis, K.B. Averyt, M.Tignor and H.L.
Miller (eds), Cambridge University Press, Cambridge and New York.
Ionaşcu, Ghe. (2003), Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane din România. Perspectivă
ecologică, Editura Tempus.
Ioniţă, I. (2000), Relieful de cueste din Podişul Moldovei, Editura Corson, Iaşi.

132
Ioniţă. I. (2000), Geomorfologie aplicată. Procese de degradare a regiunilor deluroase, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
ISDR (2004), Livind with risk. A global review of disaster reduction initiatives, United Nations.
IUCN (2003), Securing protected areas in the face of global change, World Comission on
Protected Areas.
Iyngararasan, M., Tianchi, L., Shrestha, S., Mool, P.K., Yoshino, M., Watanabe, T. (2004), The
challenges of mountain environments: Water, natural resources, hazards, desertification,
and the implications of climate change, în vol. „Key issues for mountain areas“ (edited
by: Price, M., Jansky, L., Iatsenia, A.), United Nations University.
Jaeger, J. (1988), Developing policies for responding to climatic change, World Climate
Programme Impact Studies, Stockholm.
Jelev, I (2001), Managementul mediului înconjurător, SC F&F International SRL, Gheorgheni.
Kasperson, J.X., Kasperson R.R., Turner B.L. II (eds) (1995), Regions at risk: Comparison of
threatened environments, United Nations University, Tokyo.
Lal, R. (2003), Soil erosion and the global carbon budget, Environ. Int. 29(4), 437-50.
Macklin, M., Brewer, P., Bălteanu, D., Coulthard, T., Driga, B., Howard, A., Zaharia, S., (2003),
The long –term fate and environmental significance of contaminant metals released by the
January and March 2000 mining tailings dam failures in Maramureş county, upper Tisa
Basin, Romania, Applied Geochemistry, 18, 241-247, Elsevier.
Marin I., et al. (2002)., Gestiunea durabilă a peisajelor geografice prin organizare şi amenajare
regională, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
Marinescu Daniela, (1996), Dreptul mediului înconjurător, Casa de Editură şi Presă “Şansa”
S.R.L., Bucureşti.
McBean, G. (2004), Climate change and extreme weather: a basis for action, Natural Hazards
31, 177-199, Kluwer Academici Publishers.
Mehedinţi, S. (1967), Opere Alese, sub redacţia V.Mihăilescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Mehedinţi, S., (1967), Locul omului în geografie. Antropogeografia, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti,
p. 179.
Mieck, I. (1990), Reflections on a typology of historical pollution: complementary conceptions,
în vol. „The silent count down“, Springer Verlag, Berlin.
Mihăilescu, V. (1968), Geografia teoretică, Ed. Academiei, Bucureşti.
Mihăilescu, C. (2004), Clima şi hazardurile Moldovei. Evoluţia, starea, predicţia, Editura
Licorn, Chişinău.
Moldovan, F. (2003), Fenomene climatice de risc, Editura Echinox, Cluj-Napoca.
Morse, S., McNamara, N., Acholo, M., Okwoli, B. (2001), Sustainability, Indicators: The
problem of integration, Sustainable Development, J.Wiley, Chichester.
Moţoc, M. (1982), Ritmul mediu de degradare erozională a solului în RSR, Bul. Inf. ASAS, 2,
Bucureşti.
Moss, R.H. (1992), Research on Global Change and its Human Dimensions, Global Change
Newsletter, 9, Stockholm.
Munasinghe, M., Swart, R. (2005), Primer on climate change and sustainable development.
Facts, policy analysis and applications, Cambridge University Press.
Munich Re (2001), Topics: Natural catastrophes – te current position. Special millenium issue,
Munich, Munich Re Groups.
NASA (2005), Earth Observatory, National Aeronautics and Space Administration
(http://earthobservatory.nasa.gov).
Nunn, P. (2004), Understanding and adapting to sea-level change, Global Environmental Issues,
Frances Harris (editor), John Wiley & Sons, Ltd.

133
Pickering, K.T., Owen, L.A. (1997), An introduction to global environmental issues (second
edition), Routlege, London.
Pătroescu, Maria (1998), On the dynamic of some ecometric indicators in the territory of
Romania, Analele Universitatii Bucureşti.
Pătroescu, Maria, Rozylowicz, L (2000), Natural transborder parks. Biodiversity preserving
direction in Romania, Ecological Integrity, sub red. Laura Westra, Kluwer Academic
Press.
Pătroescu, Maria, Ioja, C. (2002), Zonele umede montane – ecosisteme fragile economic, Analele
Univ. Craiova.
Pătru, Ileana (2002), Indicii de apreciere a dinamicii peisajului în Carpaţii Meridionali,
Comunicări de geografie, p. 565-568.
Petrescu, I. (coord., 2002), Catastrofe geologice, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Popescu, N., Trufaş, V. (1992), The water chemism of rivers and chemical erosion in the area
between the Jiu and Olt rivers, Analele Univ. Bucureşti-Geogr., XL.
Popescu, N., Erdeli, G. (2000), Rural land-use change, slope stability and erosion in the post-
communist period, Communist Romania: Geographical perspectives, Liverpool Hope
Press.
Population Bulletin (2004), Transition in World Population, vol. 59, no. 1, March 2004.
Population Reference Bureau (2004), 2004 World Population Highlights, www.prb.org.
Population Reference Bureau (2005), Human population: fundamentals of growth,
www.prb.org.
Povară, R. (2000), Riscul meteorologic în agricultură, Editura Economică, Bucureşti.
Primack, R.B., Pătroescu, M., Rozylowicz, L., Ioja, C. (2002), Conservarea diversităţii
biologice, Editura Tehnică, Bucureşti.
Prunache, D., Nemeş, L.V., Trandafir, P., Geantă, Ş. (2003), Accidentul nuclear, Bucureşti.
Rădoane, Maria, Rădoane, N., Ichim, I., Surdeanu, V. (1999), Ravenele. Forme, procese,
evoluţie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
Rădulescu, D. (1976), Vulcanii astăzi şi în trecutul geologic, Editura Tehnică, Bucureşti.
Roberts, N. (1998), The Holocene. An environmental histrory, Blackwell Publishers.
Roberts, N. (2002), Schimbările majore ale mediului, Editura All Educational.
Roşu Al., Ungureanu Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Săndulescu, M. (1984), Geotectonica României, Editura Tehnică, Bucureşti
Săraru, I. (2002), Temperaturile şi precipitaţiile anuale în Carpaţii Româneşti, Referat pentru
doctorat, Institutul de Geografie.
Serageldin, I. (1995), Sustainability and the Wealth of Nations: First Steps in an Ongoing
Journey, Draft, Third Annual World Bank Conference on Environmentally Sustainable
Development, Washington D.C.
Slaymaker, O. (2000, ed.), Geomorphology, human activity and global environmental change,
John Wiley and Sons.
Srivastava, L., Heller, T. (2003), Integrating sustainable development and climate change in
AR4, IPCC.
Steffen, W., Jager, J., Carson, D., Bradshaw, C. (2002, eds.), Challenges of a changing Earth,
Springer, Berlin.
Steffen, W., Sanderson, A., Tyson, P.D., Jager, J., Matson, P.A., Moore III, B., Oldfield, F.,
Richardson, K., Schellnhuber, H.J., Turner II, B.L., Wasson, R.J. (2004), Global Change
and Earth System. A planet under pressure, Springer.
Stanev, E., Peneva, E. (2002), Regional sea level response to global climatic change: Black Sea
examples, Global and Planetary Change 32, 33-37, Elsevier

134
Strahler, A. (1963), The earth sciences, New York, HarperRow.
Strahler, A. (1973), Geografia fizică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Summerfield, M. (1991), Global Geomorphology. An introduction to the study of landforms,
Pearson Education.
Surdeanu, V. (1998), Geografia terenurilor degradate, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
Swiss Re (2001), Property claims service, The Economist, 31 March 2001.
Teodorescu, V. (2001), Morfodinamica versanţilor din bazinele hidrografice mici, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
Teodorescu, V., Bălteanu, D., Teodorescu, E. (1998), Denudarea reliefului şi utilizarea
terenurilor în bazinul deluros al Argeşului, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”
Suceava, secţia Geografie-Geologie, an VII.
Turner, II B. L., Kasperson R. E., Meyer, W. B., Dow, K. M., Golding, D.Kasperson, J. X.,
Mitchell, R. C., Ratick, S. J. (1990), Two types of global environmental change:
definitional and spatial-scale issues in their human dimensions, Global Environmental
Change, vol. 1, 1, Butterworth – Heinemann, U.K.
UNAIDS (2003), AIDS Epidemic Update 2003, Joint United Nations Programme on HIV/AIDS
(www.unaids.org).
UNEP (1999), GEO-2000, United Nations Environment Programme, London and New York,
Earthscan.
UNEP (2000), Action on ozone, Nairobi, United Nations Environment Programme.
UNEP (2002), Global Environment Outlook 3. Past, present and future perspectives, Earthscan
Publications Ltd., London.
UNEP (2005), One Planet, Many People: Atlas of Our Changing Environment, Earth Print
(www.unep.org).
Ungureanu, Irina (2005), Geografia Mediului, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
United Nations Population Division (2001), World Population Prospects 1950-2050 (The 2000
Revision), New York, United Nations,
(www.un.org/esa/population/publications/wpp2000/wpp2000h.pdf.)
United Nations Population Division (2003), World Population Policies 2003
(www.un.org/esa/population/unpop).
USDA-NRCS (1999), Risk of human induced desertification, US Departament of Agriculture,
Natural Resources Conservation Service, Soil Survey Division, World Soil Resources,
Washington D.C. (http://soils.usda.gov/).
USDA-NRCS (2002), Water Eosion Vulnerability, Wind Erosion Vulnerability, US Departament
of Agriculture, Natural Resources Conservation Service, Soil Survey Division, World Soil
Resources, Washington D.C. (http://soils.usda.gov/).
Vădineanu A., (1998), Dezvoltarea durabilă. Teorie şi practică, vol. I, Editura Universităţii
Bucureşti.
Verstappen, Th. (1997), The renaissance of geographical thinking, IGU Bulletin, 47 (1).
Vespremeanu, E. (2004), Geografia Mării Negre, Edit. Universităţii din Bucureşti.
Voiculescu, M. (2002), Fenomene geografice de risc în Masivul Făgăraş, Editura Brumar,
Timişoara.
WGBU (1997), World in transition: ways towards sustainable management of freshwater
resources, German Advisory Council on Global Change.
WMO (2004), Management strategies in agriculture and forestry for mitigation of greenhouse
gas emissions and adaptation to climate variability and climate change, Technical Note
No. 202, WMO-No. 969, Geneva, Switzerland.

135
Wood, W. (1990), Tropical deforestation: balancing regional development demands and global
environmental concerns, Global Environmental Change, vol. 1, no. 1.
Yoshino, M. (2001), Rice production and climate change in Monsoon Asia: Problem in the 21st
century, Human Ecology Special Issue, no. 10.
Yoshino, M. (2002), Secular variations of sand-dust storm and blown sand occurence in the
Taklimakan Desert, NW China, Journal of Arid Land Studies, vol. 11, no. 4.
*** (1968), The Encyclopaedia of Geomorphology, Ed. by R.W. Fairbridge, New York.
*** (1986), The Greenhouse Effect, Climatic Change and Ecosystems, B. Bolin, B. R. Doos, J.
Jaeger, R.A. Warrick, editori, Scope 29. J.Wiley and Sons, Chichester.
*** (1987), European Workshop on Interrelated Bioclimatic and Land Use changes, vol. I-X,
Noordwijkerhout, Olanda.
*** (1990), Research Strategies for the U.S., Global Change Research Program, National
Academy Press, Washington D.C.
*** (1992), IGBP report, no. 19.
*** (1995), Land Use and Land Cover Change, Science/Research Plan, IGBP Report no. 35.
*** (1996), EU Directive on Pollution Prevention and Control, IPPC Directive 96/82/EC.
*** (1996), Indicators of sustainable development for the United Kingdom, UK Department of
the Environment.
*** (1997), Fluvial-Marine Interactions, International Workshop, Malnas, Romania, edited by
National Institute of Marine Geology and Geo-Ecology.
*** (1997), A synthesis of GCTE and related research, IGBP Science, no. 1.
*** (1999), IHDP Briefing Note, April, 1999, Bonn, Germany.
*** (1999), IHDP Update, IHDP 4/99, Bonn.
*** (2000), Historical Land Use Changes over past 300 years: New Global Data Sets, RIVM,
SAGE.
*** (2000), Global Change Newsletter, IGBP, no. 43.
*** (2000), IGBP Directory 2000/2001, The International Geosphere-Bisphere Programme: A
study of Global Change of the ICSU, Stockholm, Suedia.
*** (2000), La Lettre du changement global, French IGBP-WCRP News Letter, no. 11,
Novembre.
*** (2000), UN Documents on ISDR.
*** (2000), IHDP Annual Report, Bonn, Germany.
*** (2000), IHDP Update, IHDP 2/00, Bonn.
*** (1995-2000), Protecţia Civilă, Revistă trimestrială, editată de Comandamentul Protecţiei
Civile, Bucureşti, 1995-2000.
*** (2001), The Dictionary of Human Geography (edited by Johnston, R.J., Gregory, D., Pratt,
G., Watts, M.), Blackwell Publishers.
*** (2001), Global change and the Earth System: a planet under pressure, IGBP Science, 4.
*** (2001), International Human Dimensions Programme on Global Environmental Change,
Annual Report 2000, Bonn, Germania.
*** (2001), Environmental variability and climate change, IGBP Science, no. 3.
*** (2001), Global change and the Earth System: a planet under pressure, IGBP Science, 4.
*** (2001), Global change research in the Netherlands, Netherlands Committee for the IGBP
and WCRP, Amsterdam.
*** (2001), Ocean biogeochemistry and global change, IGBP Science, no. 2.
*** (2001), IGBP Report: From Synthesis to the Next Decade of Global Change Research.
*** (2001), IHDP Update, IHDP 4/01, Bonn.
*** (2001), Environmental Change and Security Project Report, Woodrow Wilson Center, issue
no. 7.

136
*** (2001), The Amsterdam Declaration on Global Change, IGBP Conference, Amsterdam
2001.
*** (2002), Global Change Newsletter, IGBP, no. 50.
*** (2002), La Lettre du changement global, French IGBP-WCRP News Letter, no. 14, octobre.
*** (2002), Buletin IGBP – Comitetul Naţional Român pentru Programul Internaţional
Geosferă-Biosferă, 1-3, Academia Română, Bucureşti.
*** (2002), World Resources 2001-2002. People and ecosystems, World Resources Institute,
Washington.
*** (2002), A European Union Strategy for Sustainable Development, European Commission.
*** (2002), World Summit on Sustainable Development in Johannesburg, South Africa, 2 – 4
September 2002.
*** (2002), IHDP Update, IHDP 03/2002, Bonn.
*** (2003), Marine ecosystems and global change, IGBP Science, no. 5.
*** (2003), IHDP Update, IHDP 02/2003, Bonn.
*** (2003), IHDP Update, IHDP 03/2003, Bonn.
*** (2003), Environmental Change and Security Project Report, Woodrow Wilson Center, issue
no. 9.
*** (2003), The Encyclopaedic Dictionary of Environmental Change, editor: John A. Matthews,
London, Arnold.
*** (2003), Sinteza calităţii apelor din România, Administraţia Naţională „Apele Române“.
*** (2004), IHDP Update, IHDP 02/2004, Bonn.
*** (2004), The Surface Ocean – Lower Atmosphere Study, IGBP Report 50.
*** (2004), IGBP Directory 2004/2005, The International Geosphere-Bisphere Programme: A
study of Global Change of the ICSU, Stockholm, Suedia.
*** (2005), Urbanisation and Global Environmental Change, IHDP Report no. 16.
www.diversitas-international.org
www.icsu.org/diversitas
www.igbp.kva.se
www.uni-bonn.de/isdr
www.wmo.ch/web/wcrp/wcrp-home.html
www.undp.org
www.unep.org
www.wri.org
www.uni-bonn.de/ihdp
www.esa.int
www.cred.be
www.swissre.com
www.wmo.ch
http://terra.nasa.gov
http://earthobservatory.nasa.gov
http://soils.usda.gov

137