Roșcan Cosmin Ștefan, MAP, an I

Examen Drept și Afaceri Publice

Tema 3: Utilizări privative ale bunurilor domeniului public
Bunurile publice sunt obiecte care ne înconjoară, pe care nu le deținem, dar cu toate
acestea, sunt obiecte de care ne folosim zilnic. Motivul pentru care cu toții le folosim este faptul
că sunt imperios necesare oamenilor care trăiesc într-o societate modernă, pentru ca societatea să
funcționeze și să se poată dezvolta normal, nivelul de trai urmând să crească. Ele sunt publice,
adică puse la îndemâna oricui.
Ele sunt definite juridic ca fiind ,, bunurile ce aparțin domeniului public și sunt de uz sau
de interes public, declarate ca atare prin acte normative. Dreptul de proprietate asupra acestor
bunuri aparține statului și unităților administrativ-teritoriale, care exercita posesia, folosința și
dispoziția asupra lor, în limitele și în condițiile prevăzute de lege.”1
În schimb cărțile de specialitate economică susțin faptul că sunt bunurile care îndeplinesc
concomitent următoarele principii:
 non-exclusivitatea consumului
 non-rivalitatea consumului
Non-exclusivitatea consumului dintr-un bun public înseamnă ca nu se pot impune
restricții la consumul din acel bun, restricții care să împartă consumatorii în cei care îndeplinesc
condițiile impuse și cei care nu îndeplinesc condițiile și nu se pot folosi de acel bun.
Non-rivalitatea consumului presupune faptul că în același timp mai multe persoane se pot
folosi de capacitatea maximă a acelui bun, cu alte cuvinte, aceasta se referă la imposibilitatea
frânării consumului prin excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.
Chiar dacă ne confruntăm în fiecare zi cu bunurile publice, nu putem afirma că singurele bunuri
existente sunt publice. Acestea, pentru a fi mai bine înțelese, sunt puse, de cele mai multe ori, în
comparație cu bunurile private. Dar, bazându-ne pe principiile de bază ale bunurilor publice (non-
exclusivitatea și non-rivalitatea), putem observa că există mai multe categorii de bunuri:

1. non-rivalitate şi non-exclusivitate, reprezentate de bunurile publice pure;

1
http://www.advocate.ro/cabinet_avocat_cuvant_Bunuri_publice_, accesat la data de 22.01.2020
 2. rivalitate şi exclusivitate, reprezentate de bunurile private pure
3. non-rivalitate şi exclusivitate, reprezentând o aşa-numită categorie de bunuri publice
care pot fi oferite pe piaţa liberă şi de întreprinzători privaţi;
4. rivalitate şi non-exclusivitate, reprezentând o categorie de bunuri cu un regim de
consum caracterizat de rivalitate, dar excluderea nu este fezabilă din punct de vedere economic.
Bunurile de mijloc prezentate în ultimele două alineate de mai sus se mai numesc și bunuri
mixte.

În următorul tabel sunt prezentate exemple de bunuri, pe categorii, în funcție de principiile

pe care le respectă.

Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul la bunurile

publice este gratuit și nediscriminatoriu, dar aceasta nu înseamnă că producerea și eventual
întreținerea ofertei de bunuri publice se realizează cu costuri zero.
Există două modalități prin care se obțin fonduri pentru producția de bunuri publice.
Prima modalitate o reprezintă acordul voluntar, ca o cale de susținere materială a
producției de bunuri publice, nu foarte frecventă. Dificultatea acestei soluții constă în tendința
unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi considerați
nonbeneficiari și de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceștia reușesc să evite contribuția
de plată, ei se numesc beneficiari clandestini.
 Din modelul de schimb voluntar reiese că fiecare individ consumă cel mai preferat bun
public sau cantitatea optimă de bun public la o cotă fiscală dată. În practică, realizarea unui acord
voluntar este îngreunată de posibilitatea ca indivizii să nu-și exprime preferințele reale și să
devină beneficiari clandestini ai bunului public.

B. Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susținere materială a producției de

bunuri publice.
Nivelul optim al producției de bun public se înregistrează atunci când cererea agregată
coincide cu costul marginal. La acest nivel al producției, costul societății necesar pentru
suplimentarea bunului public cu o unitate este egal cu suma pe care societatea este dispusă să o
plătească pentru aceasta. Desigur, echilibrul este o tendință pe care realitatea o urmărește
permanent. În general, atingerea acestui nivel este dificilă, mai ales în acest domeniu în care
cererea agregată nu poate să exprime cererile reale ale indivizilor. De aceea, cererea totală este
pseudocerere agregată. Cu toate acestea, în privința unor bunuri publice pure, acordul indivizilor
în legătură cu producția lor este total; este vorba despre bunuri publice cum ar fi apărarea
națională, iluminatul străzilor, protecția mediului.

Contradicția dintre producerea unui nivel eficient de bunuri și finanțarea, respectiv

suportarea costurilor de producție poate fi rezolvată prin mai multe modalități.

a) în cazul bunurilor care sunt nonrivale și permit excluderea consumatorilor:

1. într-o primă variantă, se poate accepta o implicare a producției private prin care
se permite excluderea nonplătitorilor. În această rezolvare intră concertele, spectacolele și
evenimentele sportive lipsite de aglomerație. Costul marginal al acceptării unui spectator
suplimentar este zero, având în vedere că prețul biletului exclude indivizii cu dorință scăzută de
a plăti.
2. într-o a doua variantă, oferta de bunuri publice revine sectorului public, fără nici
o tentativă de excludere a consumatorilor. Aici se includ parcurile publice, bibliotecile publice.
În aceste situații excluderea este posibilă, iar veniturile necesare producției ar proveni din taxele
de intrare. Producția publică fără costuri nu este eficientă. Utilizarea eficientă a resurselor se
asigură dacă producția permite utilizarea bunurilor de către toți consumatorii care resimt avantaje
suplimentare.
 3. într-o a treia variantă, produsele sunt oferite tot de sectorul public în mod gratuit
doritorilor care plătesc pentru bunuri prin alte căi decât colectarea impozitelor. Un exemplu îl
reprezintă programele de televiziune comercială care sunt oferite gratuit tuturor celor care le
doresc și nu există nici o încercare de excludere a consumatorilor. Producția este posibilă
deoarece se obțin venituri considerabile din reclamele produselor sau firmelor care apar pe post.
Cu acest prilej a apărut și s-a dezvoltat o nouă piață, a vânzării timpului publicitar.

b) în cazul bunurilor rivale care nu permit excluderea de genul străzilor și parcurilor

aglomerate, producția revine sectorului public. Resursele necesare realizării acestei producții se
obțin la fel ca în situația bunurilor publice pure.

c) în cazul bunurilor publice pure caracterizate prin nonexcludere și nonrivalitate oferta

privată este imposibilă. Aici, există o producție colectivă adică resursele necesare provin din
fondurile guvernamentale la nivel central.

d) în cazul bunurilor private, existând rivalitate și excludere în consum, firmele private

pot realiza o activitate eficientă prin limitele evidente ale acestui segment: prețul care face posibil
accesul consumatorilor și cantitatea în care este bunul oferit.

Determinarea nivelului optim al producției de bunuri publice este o problemă dificilă din
mai multe puncte de vedere.
În primul rând, decizia colectivă de producere a bunurilor publice se adoptă în condițiile
lipsei de informații privind disponibilitatea indivizilor de a utiliza și plăti pentru bunurile publice.
În al doilea rând, producția de bunuri publice se desfășoară cu riscul apariției
utilizatorilor sau beneficiarilor "clandestini", adică a celor care pretind utilitate zero pentru bunul
public și manifestă o falsă lipsă de interes pentru a fi nonplătitori pentru această producție.
În al treilea rând, decizia colectivă privind producția publică este îngreunată de
modalitatea în care se face evaluarea bunurilor publice de către indivizi. Dacă în cazul bunurilor
private, se înregistrează un nivel eficient al producției atunci când costul marginal corespunde cu
evaluarea individuală, pentru toți subiecții, în cazul bunurilor publice, indivizii pot avea diferite
aprecieri pentru ultima unitate de bun public, iar costul marginal egalează suma beneficiilor
individuale. De aceea, fiecare individ supraestimează costul ultimei unități de bun public față de
cât exprimă propria apreciere a bunului public.
 În al patrulea rând, decizia privind producția publică se adoptă pe seama corelației dintre
pachetele de servicii publice și cererea indivizilor reflectată practic în migrația indivizilor dintr-
o zonă în alta. Astfel, dacă este mai solicitat un oraș decât altul se presupune că acesta oferă
servicii publice mai atractive, iar celelalte regiuni care înregistrează un declin al cererii, își vor
modifica pachetele de servicii și sistemul de impozitare.

Încadrarea juridică a bunurilor publice de pe teritoriul României;

Legea nr.213 din 17 noiembrie 1998
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de
uz sau de interes public.
Art. 2. - Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile
legii.
Art. 3. - (1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.
(4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege
şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes
public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile
prevăzute de lege.
(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.
(4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz
sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.
(3) Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din
anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin
hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes
public naţional.
(4) Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din
bunurile prevăzute la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local,
declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri
de uz sau de interes public naţional ori judeţean.
 Art. 4. - Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este
alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public.
Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate
privată.
Art. 5. - (1) Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de
prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.
(2) Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept
comun, dacă legea nu dispune altfel.
Art. 6. - (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu
respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor
în vigoare la data preluării lor de către stat.
(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin
vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii
acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

CAPITOLUL II
Regimul juridic al proprietăţii publice

Art. 7. - Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau
de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege.
Art. 8. - (1) Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, potrivit art. 7 lit. e), se face, după
caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti ori a consiliului local.
(2) Hotărârea de trecere a bunurilor poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa
de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul.
(3) Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor
comerciale, la care statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face
numai cu plată şi cu acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale
respective. În lipsa acordului menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi
trecute în domeniul public numai prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate
publică şi după o justă şi prealabilă despăgubire.
Art. 9. - (1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public
al unei unităţi administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a
Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, după caz, prin
hotărâre a Guvernului.
(2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale
în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului
judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.

Art. 10. - (1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost
trecut în domeniul privat.
(2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se
dispune altfel.
(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile
art. 8 alin. (2).
Art. 11. - (1) Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile, după cum urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau
închiriate, în condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul
posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
 (2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul
juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Art. 12. - (1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea
regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local.
(2) Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau
a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a
consiliului local.
(3) Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să
dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul
de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-
şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
(4) În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui
drept va sta în nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra
bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este
titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă.
Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate
ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii
poate atrage revocarea dreptului de administrare.
(5) În litigiile prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul
Finanţelor, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de Consiliul
General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în
fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un
alt funcţionar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.
(6) Dispoziţiile alin. (4) şi (5) sunt aplicabile şi în litigiile privitoare la dreptul de
concesiune, închiriere sau la dreptul de proprietate asupra bunurilor concesionate sau
închiriate.
Art. 13. - (1) Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai
în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi
sunt destinate bunurile afectate.
(2) Servituţile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se
menţin în condiţiile prevăzute la alin. (1).
Art. 14. - (1) Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului
 judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar
contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului
închiriat, potrivit specificului acestuia.
(2) Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică
sau juridică, română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de
administrare.
Art. 15. - Concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin
licitaţie publică, în condiţiile legii.
Art. 16. - (1) Sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor
proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.
(2) În cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului
de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cotă-parte între 20-50%,
stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea.
Art. 17. - Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul
lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.2
Pentru a-mi putea susține argumentul, voi încerca să analizez chestiunea Rovinietei, o
vinietă ce atestă plata taxei de circulație pe drumurile publice de pe teritoriul României.

Vinieta este o formă de impozit pe vehicule, cu o anumită durată de timp, în detrimentul

vechilor bariere. Acestea unt utilizate frecvent în țările europene. Termenul este originar din
Franța. În Europa, ele sunt folosite în Austria, Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Republica
Moldova, România, Slovacia, Slovenia și Elveția. În mod normal, un abțibild de mărime mică
este aplicat pe parbrizul mașinii. În schimb însă, în România, Slovacia, Ungaria și Bulgaria,
acestea au fost inlocuite cu viniete electrice, pe baza unui sistem de camere ce pot citi numerele
de înmatriculare. În Republice Moldova, vinietele sunt obligatorii pentru toate categoriile de
drumuri, inclusiv cele intra-urbane, în vreme ce în România și Bulgaria, aceasta este necesară
doar pe drumurile extra-urbane. În restul țărilor, ea este obligatorie numai pentru drumurile
expres sau autostrăzi. Aceste este un exemplu perfect pentru bunuri publice privative, întrucât
acestea pot fi folosite numai după plata unei taxe. În caz contrar, șoferul este amendat. Sumele
încasate sunt apoi reutilizate pentru întreținerea și îmbunătățirea periodica a stării drumurilor,

2
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=18357, accesat la data de 23.01.2020
creându-se astfel condiții propice de fluidizare a traficului și a creșterii nivelului de siguranță
rutieră pe drumurile publice. Vinietele pot fi cumpărate pentru perioade mai mici de timp (1 zi, 7
zile, 30 de zile) dar și pe perioade mai lungi (1 an), în funcție de reglementările legale ale fiecărui
stat. Elveția este însă abaterea de la regulă. Întrucât ea este pe continentul european, nu este
membră a Uniunii Europene, nefiind astfel obligată să se așeze în rândul cerințelor Uniunii. Aici,
turiștii și cetățenii sunt obligați să își procure viniete numai de 1 an.

În România, vinietele sunt obligatorii pentru toate tipurile de vehicule, mai puțin
motocicletele. Vinietele fizice au fost înlocuite cu cele digitale în luna Octombrie a anului 2010.
Pot fi achiziționate în stații de alimentare, la graniță sau onlince. În cazul șoferilor care benificiază
de acest bun public privativ sunt ulterior emise de un sistem ce este în concordanță cu camere
amplasate la ieșirile din orașe, care citesc automat numerele de înmatriculare a mașinilor. Mai jos
putem găsi o mostră a unei viniete electrice emise pe teritoriul României:
 De asemenea, și transportul în comun este un bun public privativ. Acesta este organizată
de către Unitățile Administrativ Teritoriale în scopul deservirii cetățenilor, oferindu-le prin
urmare soluții rapide, ieftine și calitative a mobilității urbane. Potrivit legii 15/1990, ”în
exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod
autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea
realizării scopului pentru care a fost constituită.” Astfel, scopul transportului public menționat
mai sus poate fi îndeplinit numai prin culegerea fructelor, adică impunerea unui preț al fiecărei
călătorii. De aceea, au dreptul la transport numai persoanele care și-au achiziționat titluri de
călătorie.

În concluzie, am ales tema pentru că este un subiect ce ne are ca subiecți în viețile

noastre zilnice. În opinia mea, bunurile publice privative oferă șansa de dezvoltare continuă a
bunului respectiv, scopul final fiind schimbarea radicală a serviciilor oferite. Acest lucru poate fi
de bun augur în cursa alinierii României la nivelul celorlalte state europene.