Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d.

3
mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul German[3]) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești,
la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii
Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi
pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format
statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[4] cu capitala la București, cu o
singură adunare și un singur guvern.[5]
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza
să abdice.

Cuprins

 1Primii ani de viață

 2Elena Cuza
 3Înfăptuirea unirii
 4Domnia
o 4.1Alegerea ca domnitor
 5Reformele lui Cuza
o 5.1Secularizarea averilor mănăstirești
o 5.2Reforma fiscală
o 5.3Reforma agrară
o 5.4Alte reforme
 5.4.1Prima linie de cale ferată din România
 5.4.2Spitalul „Noul Pantelimon”, sau „Colentina”
 6Abdicarea și exilul
o 6.1Oferirea Coroanei României
o 6.2Exilul domnitorului
 7Galerie de imagini
 8Notafilie
 9Numismatică
 10Note
 11Bibliografie
 12Bibliografie suplimentară
 13Legături externe
 14Vezi și

Primii ani de viață[modificare | modificare sursă]

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la Bârlad, fiind fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ
în județul Fălciu, și al Sultanei (sau Soltana), membră a familiei de origini fanariote Cozadini.
Aparținând clasei tradiționale de boieri din Moldova, Alexandru primește o educație europeană și
devine ofițer în armata moldovenească, ajungând la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena
Rosetti în 1844.
În anul 1848, precum majoritatea statelor europene, Moldova și Țara Românească au fost cuprinse
de febra revoluțiilor. Revolta moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Țara
Românească revoluționarii au preluat puterea și au guvernat în timpul verii. Tânărul Cuza a
participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea
Principatelor. Urmare înclinațiilor liberale manifestate în timpul episodului moldovenesc, este
transportat ca prizonier la Viena, de aici fiind eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de
război (1858) și a reprezentat orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin toată activitatea sa
politică, Alexandru Ioan Cuza a susținut continuu unirea Moldovei și Țării Românești.
A fost nominalizat în cele două Principate, de către Partida Națională, care milita pentru unire, în
defavoarea unui prinț străin. Ca urmare a contextului politic și a compromisului dintre principalele
partide, este ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) și în
Țara Românească pe 5 februarie 1859 (24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza[modificare | modificare sursă]

Elena Cuza

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa (astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Ioan Cuza”)

Articol principal: Elena Cuza.

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeștilor,[6] al Balșilor și al Cantacuzinilor.[7] Judecând după
portretul realizat de Szathmary, când avea 38 ani, putea fi socotită o femeie foarte mică și subțire,
cu o expresie severă, cu ochi negri și foarte timidă. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă:
guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina
Sturdza, din Iași.
În 1844[necesită citare] ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit și s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. El era o fire
extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, se purta foarte galant cu femeile.[8] Ea
era o introvertită, cu o mulțime de inhibiții. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate
de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile
față de mamă înaintea celor față de soț[necesită citare]. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile
sentimente pe care le am față de soțul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au
căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați.[9]
Deși soția sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuți de soțul ei din
relația cu Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862 (unele surse menționează
anul 1864[formulare evazivă]) - 1889) și Dimitrie Cuza (1865 - 1888), care s-a sinucis.[10]
A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat
memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre
slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și-o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe
lume putea să aibă acest drept.”[11]

Înfăptuirea unirii[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Unirea Principatelor Române.
Portret oficial Alexandru Ioan Cuza

România în timpul domniei lui Cuza

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea
vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui
Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în
Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat
pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu
realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza,
respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a creat un context european
favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-
hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se
accepta o uniune formală între cele două țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune;
principatele trebuiau să se numească Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului
următor, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-
o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după
înlăturarea sa de la putere (1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.[12]

Domnia[modificare | modificare sursă]

Reședință domnească a lui Alexandru Ioan Cuza (astăzi Muzeul Unirii) din Iași

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din
urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența
forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia
lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton,
dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.[13]

Alegerea ca domnitor[modificare | modificare sursă]

Cortegiul domnesc trece pe sub turnul Mitropoliei

După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român în grija
unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuție
a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală din
Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara Românească. Unioniștii moldoveni
au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost
ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17 ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și
la București a fost oficial sugerată muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea
spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea
electivă a fost dominată de conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord
asupra unui candidat propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei
Naționale care a fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești.
Astfel, românii au realizat de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național
modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și
a Austriei față de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor
garante dădea recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[13]Turcia l-a
recunoscut pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.[14]
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la Focșani,
ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a României și
realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituție nu a fost
aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind desființată în februarie 1862.[15]

Reformele lui Cuza[modificare | modificare sursă]

A.I. Cuza în anii 1860
Litografie de August Strixner

Imaginea lui Alexandru Ioan Cuza pe o marcă poștală din Republica Moldova

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail
Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme interne:
secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma învățământului (1864),
reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de dezvoltare al țării.[16]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din reprezentanți
ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează,
în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor
mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În
același an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege
electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea
rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul
penal de inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate
primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea de la
București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.[17]

Secularizarea averilor mănăstirești