Sunteți pe pagina 1din 5

Psihologia varstelor

Subiect 2

Mediul

Cel de-al doilea factor fundamental al dezvoltării psihice este mediul, definit adesea
ca totalitatea influenţelor naturale şi sociale, fizice şi spirituale, directe şi indirecte,
organizate şi neorganizate, voluntare şi involuntare care constituie cadrul în care se
naşte, trăieşte şi se dezvoltă fiinţa umană pentru întreaga sa viaţă. (Golu, P., 1985, apud
Creţu, 2009, p.22).
Mediul este cel care susţine şi creează ocazii de manifestare a particularităţilor
psihocomportamentale.
Sunt numeroase cercetări care demonstrează valoarea acestui factor (Creţu, 2009,
p.22):
● studiul comportamentului copiilor crescuţi de animale;
● urmărirea corelaţiei dintre nivelul inteligenţei copiilor şi calitatea mediului familial sau a
celui instituţionalizat (un mediu bogat în stimulări intelectuale ridică potenţialul mental şi
realizează multe compensări);
● analiza comparativă între gemenii monozigoţi crescuţi de familii cu condiţii socioculturale
diferite;
● cercetări asupra evoluţiei numărului de personalităţi cu activitate ştiinţifică remarcabilă în
corelaţie cu avansul social-economic şi cultural al comunităţii umane;
● investigarea în detaliu a unor particularităţi ale personalităţii şi specificul mediului
familial.
Osterrieth (1976, apud Creţu, 2009, p.23) arată că numeroase particularităţi psihice se
dezvoltă numai dacă sunt susţinute şi solicitate de societate.
Condiţiile de mediu pot fi foarte variate şi pot acţiona asupra tuturor dimensiunilor
fiinţei umane (Golu, P., 1985, apud Creţu, 2009, p.23). Condiţiile geografice şi, îndeosebi,
cele climatice, pot influenţa metabolismul şi alte funcţii ale organismului, de exemplu,
glandele endocrine. Regimul climatic are importanţă pentru dezvoltarea fizică generală şi
pentru activitatea creierului şi, în ultimă instanţă, pentru evoluţia psihică a individului.
De o mare importanţă sunt influenţele următoarelor tipuri de mediu:
a. socio-economic, privind condiţiile materiale, de existenţă a individului;
b. socio-profesional, reprezentat de statusurile şi rolurile profesionale ale individului, ale
membrilor familiei sale şi/sau ale comunităţii căreia îi aparţine;
c. socio-cultural, referitor la mijloacele de instruire, la accesul la cultură şi la nivelul de
şcolarizare şi de pregătire a persoanei şi a apropiaţilor săi;
d. socio-afectiv, referitor la diversitatea şi la calitatea relaţiilor individului cu semenii săi
şi la climatul afectiv care generează procese şi trăiri emoţionale şi contribuie la formarea de
atitudini şi însuşiri de personalitate.
Aceste tipuri de influenţe se exercită în ponderi diferite şi cu grade diferite de
intensitate, în funcţie de fiecare tip de mediu cu care fiinţa umană interacţionează după
naştere.
Cum am spus deja, mediul include toţi factorii naturali, artificiali şi socio-umani care pot
influenţa individul.
Mediul natural, ca şi cel ecologic, poate influenţa în mod direct dezvoltarea şi
sănătatea omului prin climă, relief, radiaţii şi poluare, şi în mod indirect, prin problemele
adaptative pe care le creează, prin ocupaţiile pe care le favorizează, şi care îi obligă pe oameni
să-şi dezvolte anumite capacităţi şi abilităţi. Dacă iniţial, mediul fizic a determinat diviziunea
socială a muncii şi, implicit, influenţele educaţionale derivate, astazi, problemele legate de
degradarea echilibrului ecologic, conduc spre noile educaţii (educaţia ecologică şi pentru
mediu, educaţia nutriţională, etc.).
Mediul socio-cultural permite umanizarea şi socializarea individului prin asigurarea
condiţiilor materiale, de civilizaţie şi cultură, prin relaţiile interumane, instituţii, ideologii,
tradiţii, concepţii, stiluri de viaţă, etc.
Mediul social acţionează prin intermediul diferiţilor factori educaţionali (familie,
şcoală, instituţii şi organizaţii culturale şi educative, mass-media, etc.). Acţiunea are caracter
neomogen. Influenţele pot fi spontane sau organizate.
Mediul familial are o importanţă deosebit de mare pentru dezvoltarea psihosocială a
copilului. Au importanţă: structura familiei, nivelul intelectual, cultural, personalitatea şi
sănătatea membrilor familiei, metodele educative utilizate, etc.
O importanţă deosebită o are relaţia afectivă dintre mamă şi copil, mai ales în primii ani
de viaţă. Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a
copilului.
Un alt factor cu o mare influenţă asupra dezvoltării copilului este atitudinea educativă
adoptată de părinţi în relaţiile cu copilul. Atitudinile educative au fost clasificate în funcţie de
două criterii:
- relaţia afectivă dintre părinţi şi copii (atitudine caldă sau rece);
- gradul de toleranţă (atitudine autoritară sau indulgentă).
Utilizând aceste criterii, W. Becker a descris 4 atitudini educative: protectoare,
democractică, autocrată şi indiferentă.

Copilul crescut într-un mediu educativ protector are tendinţa să devină pasiv, conformist, exagerat
de autocontrolat, prudent, neîncrezător în sine, timid, politicos, serios şi cu o fire dòeschisă.
Dacă părinţii au o atitudine educativă democratică, copilul devine activ, are simţul
realităţii, o fire deschisă, este comunicativ, serviabil, vioi, sociabil, sigur pe sine şi încrezător în
alţii, puţin nepăsător.
Dacă părinţii au o atitudine autocrată, copilul are tendinţa să devină reţinut, retras,
tăcut, rigid, sobru, închis în sine, pesimist, anxios, fără încredere în sine.
Dacă atitudinea educativă este de indiferenţă, copilul devine nonconformist, activ,
neliniştit, instabil, impulsiv, uneori chiar agresiv, cu tensiuni interne şi conflicte emoţionale.
Atitudine educativă caldă

Atitudine Atitudine
educativă educativă
Atitudine protectoare democratică Atitudine
educativă educativă
autoritară indulgentă
Atitudine Atitudine
educativă educativă de
autocrată indiferenţă

Atitudine educativă rece


Colectivităţile în care se încadrează copilul au o influenţă deosebit de mare asupra
dezvoltării psihosociale. Grădiniţa are o mare importanţă pentru pregătirea şcolarizării.
Şcoala, pe lângă rolul de a transmite cunoştinţe şi de a forma deprinderi, are şi rolul de a
forma, de a modela personalitatea elevilor.

Prezentăm în continuare ecologia dezvoltării sau teoria dezvoltării în context, teorie emisă
de psihologul american Urie Bronfenbrenner, în 1979. Bronfenbrenner abordează influenţele
de mediu, le deosebeşte după caracterul direct sau indirect al exercitării lor şi după semnificaţia
pentru dezvoltarea copiilor. Pentru un asemenea demers, se iau în consideraţie cele patru
niveluri de structuri ambientale

Macrosistem
Exosistem
Mezosistem

Microsistem

Microsistemele reprezintă: interacţiunea dintre persoană şi mediul restrâns, apropiat,


experienţe ale individului în situaţii particulare, primele modele de activitate ale copilului,
influenţele cele mai directe şi cele mai frecvente ce se exercită asupra copilului din partea
mediului familial, şcolar, al grupului de joacă, al bisericii, al unor instituţii cu funcţii
educative complementare, care îi includ direct pe copii. Mezosistemul implică legăturile care se
stabilesc între mediile din primul nivel, iar
urmările se exercită direct asupra copilului. El semnifică interrelaţiile dintre anturajele diverse
ale persoanei, diferite de la o vârstă la alta, în şcoală, loc de muncă, grupe de prieteni. De
exemplu, dacă legăturile dintre familie şi şcoală funcţionează bine, ele vor avea efecte
benefice asupra copilului, adică vor asigura o coerenţă a aşteptărilor, cerinţelor, modelelor
adresate copiilor.
Exosistemul se referă la structurile sociale majore, care influenţează individul prin
mass-media, mijloacele de transport, reţele sociale. Influenţa exercitată nu este directă. De
exemplu, serviciul părinţilor poate influenţa concepţia educativă a acestora sau stilul de
îngrijire a copilului lor.
Macrosistemul priveşte toate modelele instituţionale ale culturii sau subculturii,
sistemele economice, sociale, educaţionale, legale şi politice. El exercită influenţe indirecte
asupra copilului.

Dată fiind diversitatea conţinuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor în care acesta se


prezintă, a fost necesară operaţionalizarea unui nou concept: nişa de dezvoltare. Termenul a fost
introdus în 1982 de Super şi Harkness.
Nişa de dezvoltare este definită ca totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie
la o vârstă dată. Fiecare nişă de dezvoltare pe care o asigură un mediu sau altul pentru
dezvoltarea celor care se află în relaţie cu ea, poate fi analizată din punctul de vedere al
structurii, după următorii parametri caracteristici:
● Obiecte şi locuri accesibile copilului la diferite vârste. De exemplu, în mediul familial,
copiii sunt liberi să circule într-o anumită zonă a locuinţei, dar nu li se permite să se joace
în biroul tatălui; au la dispoziţie curtea casei, dar nu şi spaţiul vreunui atelier auto.
Accesibilitatea şi restricţiile de folosire a unor obiecte se modifică odată cu creşterea
copiilor şi sporirea competenţelor lor.
● Răspunsurile şi reacţiile anturajului la ceea ce spune şi face copilul. Când copilul se joacă
liniştit, părinţii îl aprobă şi îl laudă, iar când este zgomotos, îl invită să se liniştească sau
chiar îl pedepsesc.
● Cerinţele adulţilor privind gradul de manifestare a competenţelor şi nivelul
performanţelor care, se asemenea, se pot diferenţia în raport cu vârsta copiilor şi cu
particularităţile personalităţii lor. Faţă de copiii energici şi dotaţi, părinţii pot avea pretenţii
înalte, formulate direct, iar faţă de cei timizi, tonul este blând şi încurajările sunt
permanente. Cu privire la acest aspect, H.R. Schaffer (2005, apud Creţu, 2009, p.27)
subliniază că la toate vârstele se poate diferenţia o nişă de dezvoltare caracteristică.
● Activităţi impuse, propuse sau îngăduite copilului. Sunt familii în care domină impunerea
de către părinţi a ceea ce trebuie să facă obligatoriu copilul, acesta neavând nici un fel de
libertate de alegere. Alţi părinţi, dorind să dirijeze dezvoltarea copiilor lor, le fac propuneri
şi aşteaptă acceptarea din partea lor, iar refuzul acestor propuneri nu este însoţit de blamare
sau chiar de pedeapsă. Preferabil este ca părinţii să facă propuneri privind activităţile ce
pot fi desfăşurate şi să lase libertatea alegerilor, dar să şi îngăduie iniţiative copiilor, pe
care însă să le discute împreună cu aceştia şi să facă alegerile cele mai bune. Alţii pot fi
doar îngăduitori cu ceea ce iniţiază copiii, dar aceasta nu oferă şi garanţia alegerilor
potrivite.

În relaţie cu orice mediu, copilul nu este doar un factor pasiv, care suportă doar
influenţele, ci, încă de la o vârstă fragedă, acesta se manifestă activ, atât în felul în care
recepţionează ceea ce vine din afară, cât şi în provocarea unor împrejurări de viaţă care i se
potrivesc.
Studiind maniera de relaţionări cu ambianţa, cercetătorii au descoperit trei
feluri de interacţiuni (Creţu, 2009, p.28): reactivă, evocativă şi proactivă.
a) interacţiunea reactivă se referă la faptul că, în funcţie de
particularităţile sale,
copilul reacţionează diferit la influenţele mediului. Un copil anxios va
reacţiona intens la
severitatea părinţilor, în timp ce altul mai calm, nu va fi tulburat de exigenţele
acestora.
b) interacţiunea evocativă se referă la faptul că însuşirile
personalităţii copiilor
provoacă anumite răspunsuri din partea celor din jur: de exemplu, un copil care,
atunci când
este luat în braţe, se zbate şi vrea să fie lăsat jos, îl face pe adult să evite în
momentul următor
o asemenea acţiune. La fel, persoanele binevoitoare determină atitudini
binevoitoare din
partea celorlalţi.
c) interacţiunea proactivă exprimă un grad şi mai ridicat de implicare
activă în relaţia cu mediul şi se referă la faptul că, pe măsură ce copiii cresc, ei
îşi multiplică legăturile cu mediile extrafamiliale şi vor selecta acele situaţii şi
acele persoane cu care vor colabora şi care se vor potrivi cel mai bine cu
personalitatea lor. Prin aceasta vor contribui ei înşişi la dezvoltarea
personalităţii lor, la consolidarea însuşirilor acesteia.

Cu privire la rolurile mediului, cercetările au relevat următoarele aspecte:


● mediul este primul mare transformator care acţionează asupra fondului
ereditar al fiecărui
individ, îl activează şi îl face să contribuie la dezvoltarea psihică;
● mediul este factor de socializare, pentru că în mijlocul semenilor, fiecare
individ învaţă să
comunice, să coopereze şi să colaboreze;
● mediul pregăteşte tânăra generaţie pentru accesul la cultura comunităţii în care
s-a născut;
● mediul conferă semnificaţie socială comportamentelor fiecărei persoane şi le
umanizează;
● mediul generează valori şi criterii apreciative care devin factorii principali ai
orientării,
dezvoltării individului;
● mediul poate exercita atât influenţe pozitive, cât şi negative, care trebuie
contracarate de
cel de-al treilea factor fundamental, educaţia;
● mediul este un factor necesar, dar nu suficient pentru dezvoltarea deplină a
fiinţei umane;
● mediul nu acţionează direct asupra dezvoltării individului, ci oferă
circumstanţele şi
oportunităţile pentru dezvoltare (împrejurările şi condiţiile de viaţă,
informaţiile şi
modelele de conduită, prilejurile de comunicare şi schimburile afective cu ceilalţi semeni).