Sunteți pe pagina 1din 259

ACADEMIA ROMÂNĂ – FILIALA CLUJ-NAPOCA

INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU”


DEPARTAMENTUL DE CERCETĂRI
SOCIO-UMANE

STUDII ŞI CERCETĂRI
din domeniul ştiinţelor socio-umane

Volumul 26

LIMES & ARGONAUT


Cluj-Napoca
2014
Volumul apare sub egida Departamentului de Cercetări Socio-Umane,
Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române –
Filiala Cluj-Napoca

Cluj-Napoca, str. M. Kogălniceanu, nr. 8


Tel.: +40-264-597343; Fax: +40-264-592783
E-mail: dcsu@academia-cj.ro

Referenţi ştiinţifici:
Monica ALBU, Ionuţ ISAC, Călina JUGASTRU,
Andrei NEGRU şi Silviu G. TOTELECAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STUDII ŞI CERCETĂRI din domeniul ştiinţelor socio-umane / referenţi ştiinţifici:


Monica Albu, Ionuţ Isac, Călina Jugastru, Andrei Negru, Silviu G. Totelecan. –
Cluj-Napoca: LIMES & Argonaut, 2014. – 259 p.; 14,5x20,5 cm.
Constituie volumul 26 al lucrării cu acelaşi titlu
Academia Română - Filiala Cluj-Napoca
Institutul de Istorie „George Bariţiu”
Departamentul de Cercetări Socio-Umane
ISBN 978-973-726-860-0
ISBN 978-973-109-503-5

3(082)
1(082)

© Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin Departamentului de Cercetări


Socio-Umane al Institutului de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca şi
autorilor.

Tehnoredactare computerizată: Adriana Gorea


CUPRINS

DREPT ................................................................................................................. 5
PRINCIPIILE CONSTRUITE ŞI PRINCIPIILE METAFIZICE
ALE DREPTULUI ............................................................................................ 5
Marius Andreescu
CONSIDERAŢII ASUPRA TRATAMENTULUI MINORULUI
INFRACTOR ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE ......................... 25
Versavia Brutaru
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII PARTIDELOR
POLITICE. STUDIU BIBLIOGRAFIC.......................................................... 47
Ion Ciobanu
ACTUALITATEA PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE A FORŢEI
DE MUNCĂ ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR EUROPENE............... 56
Horea Crişan
CONFLICTELE DE LEGI ŞI CONFLICTELE DE JURISDICŢII –
COMPLEMENTARITATE ÎN DIVERSITATE ............................................ 63
Călina Jugastru
RELAŢIA DINTRE BINE, DREPT ŞI ADEVĂR DIN
PERSPECTIVA PROFESORULUI LIVIU STAN......................................... 89
Emanuel Tăvală

FILOSOFIE ....................................................................................................... 96
CONSTANTIN NOICA DESPRE CUM E CU PUTINŢĂ
CEVA NOU. FILOSOFIA LUI „INGENIUM PERENNE”........................... 96
Ionuţ Isac
FILOSOFÍA IBÉRICA Y LA GUERRA CIVIL ESPAÑOLA .................... 109
Vasile-Flaviu Rus

PSIHOLOGIE – ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI................................................ 128


POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A VALIDITĂŢII PREDICTIVE
A UNOR SCALE DIN CHESTIONARUL DE EVALUARE A
SIMPTOMELOR ADOLESCENTULUI-4 (ASI-4) ........................................ 128
Monica Albu
ANALIZA RELAŢIILOR DINTRE STRATEGIILE DE COPING ŞI
ACTIVITATEA ŞCOLARĂ A STUDENŢILOR ........................................ 142
Bócsa Eva
COMPETENŢĂ MORALĂ ŞI PERFORMANŢĂ DEDUCTIVĂ .............. 157
Lucia Faiciuc
ASPECTE PRIVIND AGRESIVITATEA LA MINORI INTERNAŢI
ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE....................................................... 176
Carina Herbei, Eugeniu Ladari
EVALUAREA INFLUENŢEI EXTRACTELOR DIN MUGURI DE TEI
ARGINTIU ŞI SEMINŢE DE MESTEACĂN ASUPRA FRECVENŢEI
CARDIACE ŞI ANXIETĂŢII, ÎN STRESUL DE EXAMEN .................... 191
Ramona Jurcău, Ioana Jurcău
PRINCIPALELE ORIENTĂRI, RESPECTIV DIRECŢII DE STUDIU
(CERCETARE) ŞI ACŢIUNE ÎN DIDACTICA MODERNĂ..................... 200
Mariana Marinescu
FORMAREA IDENTITĂŢII ÎN ADOLESCENŢĂ:
O ABORDARE PROCESUALĂ .................................................................. 213
Eleonora Ioana Pop, Ionel Blaga, Oana Negru

SOCIOLOGIE – ANTROPOLOGIE............................................................ 227


STRATIFICARE SOCIALĂ ŞI CLASE SOCIALE.
O PERSPECTIVĂ TEORETIC-METODOLOGICĂ ................................... 227
Cristian Pop
PERCEPŢIA ŞI CONTURAREA GRUPULUI DE
RELAŢIONARE PREFERENŢIALĂ ÎN ADOLESCENŢĂ....................... 241
Salánki Zoltán
GENERATIVE DIALOGUE @ GREEN HOURS....................................... 249
Silviu G. Totelecan

LISTA AUTORILOR.................................................................................. 258


DREPT

PRINCIPIILE CONSTRUITE ŞI PRINCIPIILE METAFIZICE


ALE DREPTULUI

Marius Andreescu

The constructed principles and the methaphysical principles of law.


Any scientific intercession that has as objective, the understanding of the
significances of the “principle of law” needs to have an interdisciplinary
character, the basis for the ap.roach being the philosophy of the law. In
this study we fulfill such an analysis with the purpose to underline the
multiple theoretical significances due to this concept, but also the
relationship between the juridical principles and norms, respectively the
normative value of the principle of the law. Thus are being materialized
extensive references to the philosophical and juridical doctrine in the
matter. This study is a pleading to refer to the principles, in the work for
the law’s creation and ap.lying. Starting with the difference between
“given” and ‘constructed” we propose the distinction between the
“metaphysical principles” outside the law, which by their contents have
philosophical significances, and the “constructed principles” elaborated
inside the law. We emphasize the obligation of the law maker, but also of
the expert to refer to the principles in the work of legislation,
interpretation and ap.lying of the law. Arguments are brought for the
updating, in certain limits, the justice – naturalistic concepts in the law.

Key words: principles of the law, essence and phenomenon like


aspect of the law, “given” and “constructed” in the law, significances

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 5-24
of the principles of law, moral value, juridical value, metaphysical
principles, constructed principles

1. Consideraţii generale despre principii în ştiinţă şi filosofie


În filosofie şi, în general, în ştiinţă, principiul are o valoare teoretică
şi explicativă, deoarece este menit a sintetiza şi exprima bazele şi
unitatea existenţei umane, a existenţei în general şi a cunoaşterii în
diversitatea lor de manifestare. Descoperirea şi afirmarea principiilor
în orice ştiinţă conferă certitudine cunoaşterii, atât prin exprimarea
elementului prim, care există prin el însuşi, fără a avea nevoie de a fi
dedus sau demonstrat, cât şi prin realizarea coeziunii de sistem, fără
de care cunoaşterea şi creaţia ştiinţifică nu ar putea exista.
Principiul are multiple semnificaţii în filosofie şi ştiinţă, dar pentru
demersul nostru ştiinţific reţinem pe acela de: „element fundamental,
idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem
politic, juridic, o normă de conduită sau totalitatea legilor şi a
noţiunilor de bază ale unei discipline”1. Locul comun al sensurilor
termenului de principiu îl formează esenţa, o categorie importantă
pentru filosofie, ca şi pentru drept.
Principiul reprezintă datul ca atare, ce poate avea o dublă
semnificaţie: a) ceea ce există înainte de orice cunoaştere ca factor
aprioric şi temei pentru ştiinţă; b) element teoretic şi rezultant de
sinteză a diversităţii fenomenale pentru realitatea de orice fel.
Distincţia dar şi relaţia dintre „dat” şi „construit” sunt importante
pentru a înţelege natura principiilor în ştiinţă şi, în special, în drept.
În lucrarea Science et tehnique en droit positif, publicată la începutul
secolului al XX-lea, François Geny2 analizează pentru prima dată
raportul dintre ştiinţa şi tehnica juridică, pornind de la două concepte:
„datul” şi „construitul”. În opinia lui Geny, un lucru este „dat” atunci
când el există ca obiect în afara activităţii productive a omului. În
acest sens, autorul distinge patru categorii: datul real, datul istoric,
datul raţional, datul ideal. Din perspectiva temei noastre de cercetare,
interesează două dintre aceste categorii, şi anume: „datul raţional”,
care constă în acele principii ce decurg din consideraţia care trebuie
1
Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Edit. Academiei, 1975, p. 744.
2
Autor citat de Ion Craiovan, în Introducere în filosofia dreptului, Bucureşti,
Edit. All Beck, 1998, p. 63.

6
arătată omului şi relaţiilor umane, şi „datul ideal”, prin care se
instituie un element dinamic, respectiv aspiraţiile morale şi spirituale
ale unei civilizaţii particulare.
Un lucru este „construit” atunci când este realizat de om, ca de pildă un
raţionament, o normă juridică etc. „Datul” este relativ, în sensul că el este
influenţat de „construit”, de activitatea umană. În ceea ce priveşte „datul”,
atitudinea omului constă în a-l cunoaşte cu ajutorul ştiinţei. În ceea ce
priveşte „construitul”, omul este prin ipoteză constructorul, el poate să
facă în acest sens artă sau tehnică. Sfera construitului se întinde şi asupra
ordinii sociale şi politice. Se pune întrebarea dacă dreptul este „dat”,
obiect de ştiinţă, altfel spus de constatare şi înregistrare, sau este
„construit“, operă tehnică? Din perspectivă istorică, dreptul este evident
„dat”, obiect de ştiinţă, aşa cum apare vechiul drept, dreptul contemporan
naţional sau internaţional. Elaborarea dreptului pozitiv presupune însă „o
construcţie” şi în acest sens regulile juridice sunt opera tehnicii.
În literatura juridică s-a reţinut această distincţie, în conformitate cu
care ştiinţa cercetează climatul social care solicită o anumită
normativitate juridică, iar tehnica vizează modalităţile prin care
legiuitorul transpune în practică, „construieşte” regulile juridice. S-a
subliniat, totodată, relativitatea acestei distincţii, avându-se în vedere
că tehnica juridică presupune şi ea o creaţie, o activitate ştiinţifică3.
Prin urmare, principiile reprezintă „datul”, ca ideal sau temei pentru
ştiinţă, şi „construitul”, în situaţia în care sunt elaborate sau transpuse
într-o construcţie umană, inclusiv prin norme juridice.
O bună sistematizare a sensurilor pe care le are noţiunea de principiu
este realizată într-o monografie4: „a) principiul întemeietor al unui
domeniu al existenţei; b) ceea ce ar fi ascuns cunoaşterii directe şi
necesită prelucrări logico-epistemologice; c) concept logic ce ar permite
cunoaşterea fenomenului particular.” Această sistematizare, aplicată la
drept înseamnă: „a) discuţia referitoare la esenţa dreptului; b) dacă şi
cum am cunoaşte esenţa; c) operativitatea aşezării în fenomenalitatea
dreptului, corelată sau nu cu esenţa”5.

3
J. Dabin, Théorie générale du Droit, Bruxelles, 1953, p. 118-159.
4
Gh.C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia
dreptului, Bucureşti, Edit. All Beck, 1997, p. 19.
5
Ibidem, p. 20.

7
Nevoia spiritului de a urca până la principii este naturală şi deosebit
de persistentă. Orice construcţie ştiinţifică sau sistem normativ trebuie
să se raporteze la principii care să le fundamenteze. Această mişcare
regresivă către necondiţionat, către ceea ce este prim în mod absolut
este, de exemplu, mişcarea pe care o urmează Platon în Cartea a VII-a
a Republicii6, atunci când pune existenţa „Binelui” ca principiu prim şi
neipotetic. În acelaşi sens, un alt mare gânditor7 vorbeşte de „primele
principii” sau principiile eterne ale „Fiinţei” nedemonstrabile, temei al
oricărei cunoaşteri şi al oricărui existent, dincolo de care nu se află
decât ignoranţa.
Întrebarea este atunci de a şti dacă ceea ce pare necesar, în virtutea
logică a cunoaşterii, este necesar şi în ordinea ontologică a existenţei.
În Critica raţiunii pure8, Kant va arăta că o astfel de trecere de la
logică la existenţă (argumentul ontologic) nu este legitimă. Dacă
necondiţionatul, ca principiu, este pus în mod necesar de către raţiunea
noastră, acest lucru nu poate şi nici nu trebuie să ne conducă la
concluzia că acest necondiţionat există în afara ei şi independent de
orice realitate. În consecinţă, principiile, întrucât vizează existenţa în
toate domeniile ei, nu pot şi nu trebuie să fie imuabile, ci sunt
rezultatul devenirii. Ele sunt un „dat”, dar numai ca rezultat al
dialecticii existenţiale sau ca reflectare a devenirii în lumea
fenomenală şi a esenţei.

2. Principiile şi normele dreptului


Dreptul, deoarece presupune raportul deosebit de complex între
esenţă şi fenomene, precum şi o dialectică specifică fiecăreia dintre
cele două categorii în planul realităţii teoretice, normative dar şi
sociale, nu poate fi în afara principiilor.
Problema statutului principiilor dreptului şi explicarea acestora a
preocupat mereu teoreticienii. Şcoala dreptului natural a argumentat
că sursa, originea, deci temeiul principiilor juridice este natura umană.
Şcoala istorică a dreptului, sub influenţa kantianismului, deschide o
nouă perspectivă în cercetarea genezei principiilor juridice, prezentându-le

6
Platon, Opere, vol. V, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
p. 401-402.
7
Aristotel, Metafizica, Cartea I, Bucureşti, Edit. IRI, 1996, nr. 9-69.
8
I. Kant, Critica raţiunii pure, Bucureşti, Edit. IRI, 1994, p. 270-273.

8
ca produse ale spiritului popular (Volkgeist), ceea ce deplasează
temeiul dreptului din universul raţiunii pure, la confluenţa unor origini
istorice disipate într-o multitudine de forme trecătoare. Variantele
şcolii pozitiviste susţin că principiile dreptului sunt generalizări induse
din experienţa socială. Când generalizarea acoperă o serie suficient de
mare de fapte sociale, suntem în prezenţa unor principii. Există şi
autori, precum Rudolf Stammler, care neagă temeinicia oricărui
principiu juridic, considerând conţinutul dreptului diversificat în
spaţiu şi timp lipsit de universalitate. În concepţia acestuia, dreptul ar
fi o categorie culturală9.
Referindu-se la aceeaşi problemă, Mircea Djuvara afirma: „Toată
ştiinţa dreptului nu consistă în realitate, pentru o cercetare serioasă şi
metodică, decât în a degaja din multitudinea dispoziţiilor de lege
esenţialul lor, adică tocmai aceste principii ultime de justiţie din care
derivă toate celelalte dispoziţii. În felul acesta, întreaga legislaţie devine
de o mare claritate şi se prinde ceea ce se cheamă spiritul juridic. Numai
astfel se face elaborarea ştiinţifică a unei legi”10. În opinia noastră, acesta
este punctul de plecare pentru înţelegerea principiilor dreptului.
În literatura de specialitate nu există o opinie unanimă cu privire la
definirea şi semnificaţiile principiilor dreptului11. Pot fi identificate o
serie de elemente comune, pe care le subliniem în cele ce urmează:
• principiile de drept sunt idei generale, postulate călăuzitoare,
prescripţii fundamentale sau fundamente ale sistemului de drept.
Ele caracterizează întregul sistem al dreptului, constituind, în
acelaşi timp, trăsături specifice ale unui tip de drept;

9
R. Stammler, Theorie der Recktswissenschaft, University of Chicago Press,
1989, p. 24-25.
10
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept
pozitiv, Bucureşti, Edit. All Beck, 1999, p. 265.
11
Vezi: I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului,
Bucureşti, Edit. All, 1993, p. 30; Gh. Boboş, Teoria generală a statului şi
dreptului, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 186; N. Popa,
Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Edit. Actami, 1999, p. 112-114; I.
Craiovan, Tratat elementar de teorie generală a dreptului, Bucureşti, Edit. All
Beck, 2001, p. 209; R. Motica, Gh. Mihai, Teoria generală a dreptului,
Timişoara, Edit. Alma Mater, 1999, p. 75.

9
• principiile generale ale dreptului configurează structura şi
dezvoltarea sistemului de drept, asigură unitatea, omogenitatea,
echilibrul, coerenţa şi capacitatea dezvoltării acestuia;
• autorii disting între principii fundamentale ale dreptului, ce
caracterizează întregul sistem de drept şi care reflectă ceea ce
este esenţial în cadrul tipului de drept respectiv şi principii
valabile pentru anumite ramuri de drept sau instituţii juridice.
Astfel, în doctrină au fost identificate şi analizate următoarele
principii generale ale dreptului: 1) asigurarea bazelor legale de
funcţionare a statului; 2) principiul libertăţii şi egalităţii; 3) principiul
responsabilităţii; 4) principiul echităţii şi justiţiei12. În opinia
menţionată, se consideră că principiile generale ale dreptului au o
importanţă teoretică şi practică, ce constă în: a) principiile dreptului
trasează linia directoare pentru sistemul juridic şi orientează
activitatea legiuitorului; b) aceste principii sunt importante şi pentru
administrarea justiţiei, deoarece „Omul de drept trebuie să constate nu
numai pozitivitatea legii, el trebuie să-şi explice şi raţiunea existenţei
sale sociale, suportul social al dreptului, legătura sa cu valorile
sociale”; c) principiile generale ale dreptului pot ţine loc de norme de
reglementare, atunci când judecătorul, în tăcerea legii, soluţionează
cauza în baza principiilor generale de drept13.
Una dintre marile probleme ale doctrinei juridice o reprezintă raportul
dintre principiile dreptului, normele de drept şi valorile sociale. Opiniile
exprimate nu sunt unitare, ele diferă în funcţie de concepţia juridică.
Şcoala dreptului natural, raţionaliştii, filosofia kantiană şi hegeliană a
dreptului admit existenţa unor principii, în afara normelor pozitive şi
superioare acestora. Principiile dreptului se întemeiază pe raţiunea
umană şi configurează valoric întreaga ordine juridică. Spre deosebire,
şcoala pozitivistă a dreptului, normativismul kelsian apreciază că
principiile sunt exprimate prin normele dreptului şi, în consecinţă, nu
există principii de drept în afara sistemului de norme juridice.
Eugeniu Sperantia stabilea o corespondenţă între drept şi principiile
dreptului: „Dacă dreptul apare ca un total de norme sociale,
obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor

12
N. Popa, op. cit., p. 120-130.
13
Ibidem, p. 119.

10
normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale, ele însele
prezentând un maximum de afinitate logică între ele”14.
În legătură cu această problemă, în literatura română de specialitate
s-a exprimat ideea că principiile de drept sunt prescripţii fundamentale
ale tuturor normelor juridice15. Într-o altă opinie, se consideră că
principiile de drept orientează elaborarea şi aplicarea normelor
juridice, ele au forţa unor norme superioare, regăsite în textele actelor
normative, dar pot fi şi deduse din „valorile sociale permanente”
atunci când nu sunt formulate expres prin normele dreptului pozitiv16.
Considerăm că principiile generale de drept se delimitează de normele
pozitive ale dreptului, dar, indiscutabil, există o relaţie între cele două
valori. De exemplu, egalitatea şi libertatea sau echitatea şi justiţia sunt
fundamente valorice (valori) ale vieţii sociale. Ele trebuie să-şi găsească
expresia juridică. În acest fel, apar conceptele juridice care exprimă
aceste valori, concepte care devin fundamente (principii) ale dreptului.
Din aceste principii derivă apoi normele juridice. Spre deosebire de
norme, principiile generale ale dreptului au valoare explicativă, deoarece
conţin temeiurile existenţei şi evoluţiei dreptului17.
Alături de alţi autori18, considerăm că normele juridice se raportează
la principiile dreptului în două sensuri: normele conţin şi descriu cele
mai multe din principiile lor; funcţionarea principiilor se realizează
apoi prin aplicarea în practică a conduitei prescrise de norme. În raport
cu principiile, normele juridice au valoare explicativă, teleologică mai
restrânsă, scopul normelor fiind să conserve valorile sociale, nu să-şi
explice raţiunea cauzală a existenţei lor. Principiile dreptului sunt
expresia valorilor promovate şi apărate de drept. Am putea spune că
cele mai generale principii ale dreptului coincid cu valorile sociale
promovate de drept.
Pentru o înţelegere corectă a problematicii valorilor în drept şi a
exprimării lor prin principiile dreptului, se impun unele succinte precizări
în contextul temei noastre de cercetare. Diferitele curente şi şcoli juridice,
14
E. Sperantia, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 8.
Vezi: N. Popa, op. cit., p. 114.
15
N. Popa, op. cit., p. 114.
16
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 30.
17
N. Popa, op. cit., p. 116-117.
18
N. Popa, op. cit., p. 116-117; R.I. Motica, Gh. C. Mihai, Teoria generală a
dreptului, ed. cit., p. 78.

11
din antichitate şi până în prezent, au căutat să explice şi să fundamenteze
reglementările şi instituţiile juridice prin unele concepte generale
apreciate ca fiind valori deosebite pentru societate. Dreptul se întemeiază
pe judecăţi de valoare. Într-adevăr, prin natura sa, dreptul implică o
apreciere, o valorizare a conduitei umane în funcţie de anumite valori,
reprezentând finalitatea ordinii juridice, cum ar fi: justiţia, binele comun,
libertatea etc.19 Valorile nu sunt de natură strict şi exclusiv juridică.
Dimpotrivă, ele au o dimensiune mai largă, de natură morală, politică,
socială, filosofică, în general. Aceste valori trebuie înţelese în dinamica
lor istorico-socială. Deşi unele dintre ele pot fi regăsite în toate sistemele
de drept, ca de exemplu justiţia, totuşi, specificul şi particularităţile
istorice ale societăţii îşi pun amprenta asupra lor. Valorile unei societăţi
trebuie deduse primordial din filosofia (socială, morală, politică, juridică)
ce prezidează şi orientează forţele sociale din societatea respectivă.
Legiuitorul se orientează după aceste valori, exprimate în special de
principiile generale ale dreptului, şi le transpune în norme juridice, iar,
pe de altă parte, o dată „legiferate”, aceste valori sunt apărate şi
promovate în forma specifică reglementării juridice. Norma juridică
devine atât un etalon de apreciere a conduitei în funcţie de valoarea
socială respectivă, cât şi un mijloc de asigurare a realizării exigenţelor
acestei valori şi de predicţie a evoluţiei viitoare a societăţii. Mai
trebuie adăugat că normele juridice substanţializează valorile juridice
în chip relativ, deoarece nici în ansamblu şi nici individual nu indică
total o valoare juridică, nu-i epuizează bogăţia de conţinut.
În ce priveşte identificarea valorilor promovate de drept, părerile
autorilor nu coincid, deşi ele se cantonează în sfere apropiate. Astfel, Paul
Roubier enumeră valori ca: justiţia, securitatea juridică şi progresul
social20. Michel Villey menţionează patru mari finalităţi ale dreptului:
justiţia, buna conduită, servirea oamenilor şi servirea societăţii21.
François Rigaux vorbeşte de două categorii, şi anume: cele primordiale,
denumite de el formale, ordinea, pacea şi securitatea juridică, şi cele
materiale, egalitatea şi justiţia22.

19
P. Roubier, Théorie générale du Droit, L.G.D.J., Paris, 1986, p. 267.
20
Ibidem, p. 268.
21
Citat de J.-L. Bergel în Théorie générale du droit, Dalloz, Paris, 1989, p. 29.
22
Citat de Ioan Ceterchi şi Ion Craiovan în Introducere în teoria generală a
dreptului, ed. cit., p. 27.

12
Valoarea incontestabilă ce defineşte finalitatea dreptului, în
concepţia celor mai de seamă gânditori, este justiţia. Conceptul
deosebit de complex justiţie a fost abordat, explicat şi definit de
numeroşi gânditori – moralişti, filosofi, jurişti, sociologi, teologi –
care pornesc în definirea acestuia de la ideile de just, echitabil, în
sensul de a-i da fiecăruia ceea ce i se cuvine. Principiul general al
dreptului, al echităţii şi justiţiei este expresia justiţiei, ca valoare
socială. Multe concepţii despre drept s-ar putea situa fie într-o linie
raţionalistă, fie într-una realistă. Raţionaliştii argumentează că
principiul justiţiei e înnăscut omului, ţine de raţiunea noastră în
eternitatea ei. Realiştii argumentează că justiţia e un elaborat al istoriei
şi experienţei general umane.
Indiferent de orientarea teoretică, justiţia constituie neîndoielnic un
temei complex al universului juridic. Giorgio del Vecchio afirma că
justiţia e conformare la legea juridică, legea juridică fiind ceea ce
cuprinde justiţia. După Lalande, justiţia e proprietatea a tot ceea ce
este just; Faberquetes consideră dreptul ca expresia unică a
principiului justiţiei, iar justiţia ca şi conţinut unic al expresiei
dreptului. S-a mai spus că justiţia e voinţa de a da fiecăruia ce e al său;
este echilibru sau proporţia raporturilor dintre oameni, este iubirea
socială sau este realizarea armonioasă a esenţei fiinţei umane23.
Justiţia, ca valoare şi principiu al dreptului, există prin normele
juridice cuprinse în constituţii, legi etc. Aceasta nu înseamnă că
dreptul obiectiv, cu exprimările lui, poartă în întregime şi inevitabil
„justiţia”: nu tot ceea ce e drept în vigoare este just. Pe de altă parte,
există norme juridice, ca de pildă cele tehnice, care sunt indiferente
ideii de justiţie. După cum există împrejurări când dreptul pozitiv se
inspiră mai mult din considerente de utilitate decât de justiţie, pentru a
menţine ordinea şi stabilitatea în societate.
În opinia noastră, justiţia, ca valoare socială şi, totodată, ca principiu
general al dreptului, se dimensionează în ideile de justă măsură, echitate,
legalitate şi bună-credinţă. Cu deosebire, conceptele de justă măsură şi
echitate exprimă proporţionalitatea. Principiul justiţiei are acest conţinut
călăuzitor în linie cognitiv-acţională: a da fiecăruia ce i se cuvine. Un
sistem de drept este unitar, omogen, echilibrat şi coerent, dacă în toate

23
Pentru dezvoltări, vezi: Gh.C. Mihai, R.I. Motica Fundamentele dreptului.
Teoria şi filozofia dreptului, ed. cit., p. 128.

13
componentele sale „asigură, ocroteşte, consacră”, în aşa fel, încât fiecare
persoană fizică şi juridică să fie ceea ce este, să aibă ceea ce i se cuvine,
fără a se leza reciproc sau fără a leza sistemul social.
Echitatea este o dimensiune a principiului justiţiei în consensua-
litatea acestuia cu binele moralei. Acest concept mlădiază egalitatea
juridică formală, o umanizează, introducând în sistemele de drept în
vigoare categoriile moralei, din perspectiva cărora îndreptăţirea este şi
o facere întru bine şi întru libertate. „Considerată astfel, echitatea se
propagă până în cele mai îndepărtate sfere ale sistemului de norme
juridice, fructificând chiar şi domenii strict tehnice sau formale,
aparent indiferente faţă de preocupările axiologice”24.
Înţeleasă prin ideea de proporţionalitate, echitatea priveşte dimi-
nuarea inegalităţii, acolo unde stabilirea unei egalităţi perfecte (numită
şi dreptate formală) este imposibilă datorită particularităţilor situaţiei
de fapt. Altfel spus, în raport cu generalitatea normei juridice, echita-
tea sugerează să luăm în seamă situaţiile de fapt, circumstanţele perso-
nale, unicitatea cauzei, fără a se cădea în extremă.
Ideea de justiţie evoluează sub influenţa transformărilor social-
politice din societate. Astfel, în statele democratice contemporane,
pentru a se sublinia realizările politicii sociale privind condiţiile de
viaţă şi de muncă, drepturile economice, sociale, culturale, se vorbeşte
de justiţie socială. Realizarea justiţiei sociale este înscrisă ca o cerinţă
a statului de drept în documentul adoptat la Conferinţa pentru Securitate
şi Cooperare Europeană (Copenhaga, 1990).
O altă problemă a doctrinei juridice este de a stabili raportul dintre
principiile dreptului şi cele ale moralei. Christian Thomasius, în
lucrarea sa Fundamenta juris naturae et gentium ex sensu comuni
deducta (1705)25, distingea între misiunea dreptului de a ocroti
raporturile exterioare ale indivizilor umani prin prescripţii ce formează
obligaţii perfecte şi sancţionabile şi misiunea moralei de a ocroti viaţa
interioară a indivizilor numai prin prescripţii ce formează obligaţii
imperfecte şi nesancţionabile. Această deosebire dintre morală şi drept
a devenit clasică.

24
Ibidem, p. 133.
25
Citat de Ion Dobrinescu în Dreptatea şi valorile culturii, Bucureşti, Edit.
Academiei Române, 1992, p. 95.

14
Fără îndoială, dreptul nu poate fi confundat cu morala, pentru mai
multe considerente analizate în literatura de specialitate26. Totuşi, dreptul
şi morala se află din cele mai vechi timpuri într-o strânsă relaţie care nu
poate fi considerată ca întâmplătoare. Relaţia respectivă este de natură
axiologică. Valorile juridice şi etice au o origine comună, respectiv
conştiinţa indivizilor care trăiesc în aceeaşi comunitate. Teoria jusra-
ţionalismului – formă modernă a jusnaturalismului – a încercat să argu-
menteze că există un fond de principii ale dreptăţii universale şi eterne,
deoarece sunt înscrise în raţiunea umană, unde se împletesc cu
principiile binelui şi adevărului. Aşadar, dreptul întrucât e raţional, e
natural şi întrucât e natural, este şi moral.
Desigur, dreptul reglementează eminamente conduita exterioară a
individului uman. Cu toate acestea, dreptul nu se dezinteresează de
morală, „prin aceea că prin intermediul echităţii caută binele acţionând
spre concordarea exteriorului cu interiorul, pe când morala acţionează
spre concordarea interiorului cu exteriorul individului, întru aceeaşi
echitate”27.
Noi considerăm că, într-adevăr, morala şi dreptul au o structură
valorică comună şi aceasta se poate deduce nu numai din afirmaţia
destul de frecvent întâlnită, potrivit căreia „dreptul este un minim de
morală”, dar şi din constatarea că nu există enunţ moral care să fie
denunţat ca nedrept, deşi uneori sunt descoperite enunţuri juridice în
dezacord cu principiile morale. Se observă tendinţa dreptului de a face
apel la valori cu caracter moral pentru ca acestea să fie introduse în
reglementări juridice. În acest sens, Ioan Muraru afirma că: „Regulile
morale, deşi de obicei sunt mult mai apropiate de dreptul natural şi de
cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii.
Regulile morale, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de
nevoie prin forţa coercitivă a statului trebuie sprijinite juridic în
realizarea lor atunci când apără viaţa, libertatea şi fericirea oamenilor.
De aceea în Constituţia României referirile la ipostazele moralei nu
lipsesc. Aceste referiri constituţionale asigură moralei eficienţă,
validitate. Astfel, spre exemplificare, art.26, art.30, ocrotesc «bunele

26
Vezi: G. del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Bucureşti, Edit. Europa
Nova, 1995, p. 192-202; I. Dobrinescu, op. cit., p. 95-99; Gh.Mihai, R.I. Motica,
op. cit., p. 81-86; I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 39-42.
27
Gh.C. Mihai, R.I. Motica, op. cit., p. 84.

15
moravuri», art. 53 menţionează «morala publică». De asemenea
«buna-credinţă» care evident este mai întâi un concept moral este
consacrată prin art. 11 şi art. 57”28.
Prin urmare, principiile generale ale dreptului şi cele ale moralei au
un fond valoric comun. Normele dreptului pot exprima valori care la
origine sunt morale şi care se regăsesc şi în conţinutul principiilor
generale ale dreptului, aşa cum este de exemplu echitatea sau forma sa
particulară, proporţionalitatea.
Principiile dreptului au aceleaşi trăsături şi semnificaţii logico-
filosofice ca şi ale principiilor în general. Particularităţile lor sunt
determinate de existenţa a două sisteme de raporturi dialectice
specifice dreptului:
• principii – categorii – norme;
• principii – dreptul ca realitate socială.
Pot fi identificate câteva trăsături importante ale principiilor
dreptului, utile pentru a stabili dacă proporţionalitatea poate fi
considerată un principiu de drept:
A) Orice principiu de drept trebuie să fie de ordinul esenţei. El nu
se poate identifica cu un caz concret sau cu o apreciere individuală a
relaţiilor juridice. Principiul trebuie să reprezinte stabilitatea şi
echilibrul raporturilor juridice, indiferent de varietatea reglementărilor
normative sau ale aspectelor particulare specifice realităţii juridice. În
consecinţă, principiul de drept trebuie să fie opus aleatoriului şi să
exprime necesitatea ca esenţă.
Cu toate acestea, principiul nu poate fi o creaţie pură a raţiunii. El
are o dimensiune raţională, abstractă de maximă generalitate, dar nu
este o creaţie metafizică. Deşi de ordinul esenţei, principiile de drept
nu pot fi eterne şi absolute, ci reflectă transformările sociale, exprimă
particularităţile istorice, economice, geografice, politice ale sistemului
care le conţine şi la rândul lor pe care îl fundamentează29. Principiile
dreptului evoluează, pentru că realităţile pe care le reflectă şi le
explică sunt supuse perfecţionării. „În drept fiecare relaţie juridică este
susceptibilă – la fel de perfecţionare. Niciodată nu se va putea termina

28
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, vol.I,
Bucureşti, Edit. All Beck, 2003, p. 8.
29
Vezi: Mircea Djuvara, Drept şi sociologie, Bucureşti, I.S.D., 1936, p. 52-56;
N. Popa, op. cit., p. 113-114.

16
perfecţionarea ştiinţifică a analizei juridice. Dar, în drept trebuie să
dăm imediat soluţii, pentru că viaţa practică nu aşteaptă”30.
Fiind de ordinul esenţei, principiile dreptului au caracter genera-
lizator, atât pentru varietatea raporturilor juridice, cât şi pentru
normele dreptului. În acelaşi timp, exprimând esenţialul şi generalul
realităţii juridice, principiile dreptului sunt temei pentru toate celelalte
reglementări normative.
Există mari principii ale dreptului care nu depind de consacrarea lor
prin norme juridice, dar norma de drept le determină conţinutul
concret, în raport cu timpul istoric de referinţă.
B) Principiile dreptului sunt consacrate şi recunoscute prin
constituţii, legi, cutumă, jurisprudenţă, documente internaţionale sau
formulate în doctrina juridică.
Principiile trebuie să fie acceptate pe plan intern şi să facă parte din
dreptul fiecărui stat. Principiile generale ale dreptului sunt consacrate
în constituţii. Caracterele sistemului juridic ale unui stat influenţează
şi chiar determină consacrarea şi recunoaşterea principiilor dreptului.
Opera de consacrare în documentele politice şi juridice a
principiilor dreptului este în plină desfăşurare.
Astfel, în documente internaţionale, precum Carta O.N.U. sau
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U din 1970, sunt consacrate
principii31 ce caracterizează ordinea de drept internaţională democratică.
Sistemele regionale de drept au cunoscut şi recunoscut propriile lor
principii. De exemplu, sistemul dreptului comunitar consacră urmă-
toarele principii mai importante: principiul egalităţii, protecţia
drepturilor fundamentale ale omului, principiul certitudinii juridice,
principiul subsidiarităţii, principiul autorităţii de lucru judecat şi
principiul proporţionalităţii32. Majoritatea constituţiilor democratice
consacră principii precum: principiul suveranităţii, principiul legalităţii
şi al supremaţiei, constituţiei, principiul democraţiei, principiul plura-
lismului, principiul reprezentării, principiul egalităţii etc.

30
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept
pozitiv, ed. cit., p. 265.
31
Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan,
Bucureşti, Edit. All Beck, 2000, p. 52-71. Carta O.N.U. menţionează ca sursă a
dreptului „principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate”.
32
I. Craiovan, op. cit., p. 211.

17
Jurisprudenţa are un rol însemnat în consacrarea şi aplicarea
principiilor dreptului. Sunt situaţii în care principiile de drept sunt
recunoscute pe cale jurisprudenţială, fără a fi formulate în textul actelor
normative. Astfel, Codul civil italian recomandă judecătorilor de a statua
în absenţa unor texte, în lumina principiilor generale ale dreptului.
Există sisteme de drept în care nu toate principiile au o consacrare
normativă. Ne referim în mod special la marele sistem cunoscut sub
denumirea de common law, care constă în existenţa a trei subsisteme
normative, autonome şi paralele: common law (în sens restrâns); equity;
şi statute-law. Equity reprezintă un ansamblu de principii desprinse din
practica instanţei şi care sunt un corectiv adus regulilor de common law.
Cu toată varietatea modului de consacrare şi recunoaştere a
principiilor dreptului, se desprinde necesitatea cel puţin a recunoaşterii
lor, pentru a putea fi caracterizate şi aplicate în sistemul de drept.
Această consacrare sau recunoaştere nu este suficient să fie doctrinară,
ci trebuie să se realizeze prin norme sau jurisprudenţă. Trebuie totuşi
realizată o distincţie între consacrarea sau recunoaşterea principiilor
dreptului, iar pe de altă parte, aplicarea lor.
C) Principiile de drept reprezintă valori pentru sistemul de drept,
deoarece exprimă atât idealul juridic, cât şi cerinţe obiective ale
societăţii, au rol de reglare a relaţiilor sociale. În situaţia în care norma
este neclară sau nu există, soluţionarea litigiilor se poate realiza direct
în baza principiilor generale sau speciale ale dreptului. Ca ideal, ele
reprezintă un temei coordonator pentru opera de legiferare.
D) În clasificarea principiilor dreptului se porneşte de la
considerentul că între ele există o ierarhizare sau un raport de la
general la particular33. Pornind de la această constatare, putem distinge:
1. Principii generale ale dreptului, care formează conţinutul unor
norme de aplicaţie universală cu nivel maxim de generalitate. Acestea
sunt recunoscute de doctrină şi exprimate de acte normative interne sau
internaţionale de importanţă deosebită. De regulă, aceste principii sunt
înscrise în constituţii, având astfel şi o forţă juridică superioară faţă de
toate celelalte legi. Referindu-se la importanţa teoretică şi practică a
studierii principiilor dreptului, Nicolae Popa remarca: „principiile
generale de drept sunt prescripţiile fundamentale care cumulează crearea

33
I. Ceterchi, I. Craiovan, op. cit., p. 31. Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Teoria
generală a dreptului, ed. cit., p. 77.

18
dreptului şi aplicarea sa […]. În concluzie acţiunea principiilor dreptului
are ca rezultat conferirea certitudinii dreptului – garanţia acordată
indivizilor contra imprevizibilităţii normelor coercitive – şi a congruenţei
sistemului legislativ, adică concordanţa legilor, caracterul lor social,
verosimilul, oportunitatea lor”34.
Principiile generale au un rol şi în administrarea justiţiei, pentru că
cei însărcinaţi cu aplicarea dreptului trebuie să cunoască nu numai
litera legii, dar şi spiritul ei, iar principiile generale constituie acest
spirit. În cadrul acestora putem include: principiul legalităţii,
principiul consacrării, respectării şi garantării drepturilor omului,
principiul egalităţii, principiul justiţiei şi echităţii etc.
2. Principii specifice, care exprimă valori particulare şi care de regulă
au acţiunea limitată la una sau mai multe ramuri de drept. Ele sunt
înscrise în coduri sau alte legi. Pot fi incluse în această categorie
principiul legalităţii pedepselor, al forţei obligatorii a contractelor,
prezumţia de nevinovăţie, principiul respectării tratatelor internaţionale
etc. Principiile speciale îşi au sursa valorică în principiile fundamentale
ale dreptului.
De exemplu, proporţionalitatea este unul din vechile şi clasicele principii
ale dreptului, redescoperit în epoca modernă. Semnificaţia acestui
principiu, în sens general, este aceea de relaţie echivalentă, echilibru între
fenomene, situaţii, persoane etc., dar şi ideea de justă măsură.
Ion Deleanu precizează că: „La origine, conceptul de proporţionalitate
este exterior dreptului”; el evocă ideea de corespondenţă şi echilibru, chiar
de armonie. Apărut ca principiu matematic, principiul proporţionalităţii s-a
dezvoltat şi ca idee fundamentală în filosofie şi drept, primind forme şi
accepţiuni diferite: „rezonabil”, „raţional”, „echilibru”, „admisibil”,
„tolerabil” etc.35. Prin urmare, proporţionalitatea face parte din conţinutul
principiului echităţii şi al justiţiei, considerat ca fiind un principiu general
al dreptului. Totodată, prin consacrarea sa normativă, explicită sau
implicită, şi prin aplicarea jurisprudenţială, proporţionalitatea are
semnificaţii particulare în diferite ramuri de drept: dreptul constituţional,
dreptul administrativ, dreptul comunitar, dreptul penal etc. Definiţia,

34
N. Popa, op. cit., p. 117.
35
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Europa
Nova, 1996, vol.I, p. 264.

19
înţelegerea şi aplicarea acestui principiu, în semnificaţiile mai sus arătate,
rezultă din analiza doctrinară şi interpretarea jurisprudenţială36.

3. Fundamentarea filosofică a principiilor dreptului


Un argument pentru care filosofia dreptului trebuie să fie o realitate
prezentă nu numai în sfera teoreticului, dar şi în activitatea practică de
elaborare a actelor normative sau de înfăptuire a justiţiei, îl reprezintă
existenţa principiilor generale şi de ramură ale dreptului, unele fiind
consacrate şi în Constituţie.
Principiile dreptului, prin natura, generalitatea şi profunzimea lor,
sunt teme de reflecţie, în primul rând, pentru filosofia dreptului.
Numai după construcţia lor în sfera metafizicii dreptului, aceste
principii pot fi transpuse în teoria generală a dreptului, pot fi
consacrate normativ şi aplicate în jurisprudenţă. Mai mult, există un
cerc dialectic, deoarece „înţelesurile” principiilor dreptului, după
consacrarea normativă şi elaborarea jurisprudenţială, urmează a fi
elucidate tot în sfera filosofiei dreptului. O asemenea constatare
impune totuşi distincţia între ceea ce am putea numi: principii
construite ale dreptului, iar, pe de altă parte, principii metafizice ale
dreptului. Distincţia pe care o propunem are ca temei filosofic
deosebirea mai sus arătată dintre „construit” şi „dat” în drept.
Principiile construite ale dreptului sunt, prin natura lor, reguli
juridice de maximă generalitate, elaborate de doctrina juridică sau de
către legiuitor, în toate situaţiile consacrate explicit de normele
dreptului. Aceste principii pot constitui structura internă a unui grup
de raporturi juridice, a unei ramuri sau chiar a sistemului unitar al
dreptului. Pot fi identificate următoarele trăsături: 1) sunt elaborate în
interiorul dreptului, fiind de regulă, expresia manifestării de voinţă a
legiuitorului, consacrată în norme de drept; 2) sunt exprimate
întotdeauna explicit prin normele juridice; 3) opera de interpretare şi
aplicare a dreptului este în măsură să descopere sensurile şi
determinaţiile principiilor construite ale dreptului care, evident, nu pot
depăşi limitele conceptuale ale acestora stabilite de norma juridică. În
această categorie regăsim principii precum: publicitatea şedinţei de

36
Pentru dezvoltări, vezi: M. Andreescu, Principiul proporţionalităţii în dreptul
constituţional, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

20
judecată, principiul contradictorialităţii, al supremaţiei legii şi
Constituţiei, principiul neretroactivităţii legii etc.
Prin urmare, principiile construite ale dreptului au, prin natura lor, în
primul rând, o conotaţie juridică şi, numai în subsidiar, una metafizică.
Fiind rezultatul unei elaborări în interiorul dreptului, eventualele
semnificaţii şi înţelesuri metafizice urmează a fi, ulterior consacrării lor,
stabilite de metafizica dreptului. Totodată, fiind norme de drept, au
caracter obligatoriu şi produc efecte juridice la fel ca orice altă
reglementare normativă. Este necesar a menţiona că normele juridice
care consacră astfel de principii sunt superioare ca forţă juridică faţă de
reglementările obişnuite ale dreptului, deoarece vizează, în mod
obişnuit, relaţii sociale considerate a fi esenţiale, atât pentru respectarea
drepturilor fundamentale şi ale intereselor legitime recunoscute
subiectelor de drept, cât şi pentru stabilitatea şi desfăşurarea echitabilă,
previzibilă, transparentă a procedurilor judiciare.
În cazul acestei categorii de principii, cercul dialectic amintit mai sus
are următoarea înfăţişare: 1) principiile construite sunt elaborate şi
consacrate normativ de legiuitor; 2) interpretarea acestora se realizează
în opera de aplicare a dreptului; 3) semnificaţiile valorice ale acestor
principii sunt ulterior exprimate în sfera metafizicii dreptului; 4)
„înţelesurile” metafizice pot constitui baza teoretică necesară lărgirii
conotaţiei şi denotaţiei principiilor sau elaborării normative a unor noi
astfel de principii.
Numărul principiilor construite ale dreptului poate fi determinat la un
anumit moment al realităţii juridice, dar nu există o limită preconstituită
a acestora. Evoluţia dreptului se manifestă şi prin elaborarea normativă a
unor noi astfel de principii. Ca exemplu, menţionăm „principiul
subsidiarităţii”, o construcţie în dreptul Uniunii Europene, preluată în
legislaţia statelor europene, inclusiv în dreptul român.
Principiile metafizice ale dreptului pot fi considerate ca un „dat”
faţă de realitatea juridică şi, prin natura lor, sunt exterioare dreptului.
La originea lor nu stă o elaborare juridică, normativă, respectiv
jurisprudenţială. Ele sunt un „dat” transcendental şi nu transcendent al
dreptului, prin urmare nu sunt „dincolo” de sfera dreptului, dar sunt
„altceva” în sistemul juridic. Altfel spus, reprezintă esenţa valorică a
dreptului, fără de care această realitate construită nu ar putea avea
dimensiune ontologică.

21
Nefiind construite, ci reprezentând un „dat” transcendental, metafizic
al dreptului, nu este necesar să fie exprimate explicit prin normele
juridice. Principiile metafizice pot avea şi o existenţă implicită,
descoperită sau valorificată în opera de interpretare a dreptului. Ca dat
implicit şi, totodată, ca esenţă transcendentală a dreptului, aceste
principii trebuie să se regăsească, până la urmă, în conţinutul oricărei
norme juridice şi în orice act sau manifestare ce reprezintă, după caz,
interpretarea ori aplicarea normei juridice. Trebuie subliniat că existenţa
principiilor metafizice fundamentează şi natura teleologică a dreptului,
deoarece orice manifestare în sfera juridicului, pentru a fi legitimă,
trebuie să fie adecvată unor astfel de principii.
În literatura de specialitate juridică, astfel de principii, fără a fi
numite metafizice, sunt identificate prin generalitatea lor şi de aceea
au fost denumite „principii generale ale dreptului”. Noi preferăm să
subliniem dimensiunea metafizică, valorică şi transcendentală a
acestora, fapt pentru care le şi considerăm principii metafizice ale
realităţii juridice. Ca „dat” transcendental şi nu construit al dreptului,
principiile în cauză sunt permanente, limitate, dar cu determinaţii şi
înţelesuri ce pot fi diversificate în cercul dialectic ce le cuprinde.
În opinia noastră, principiile metafizice ale dreptului sunt: principiul
dreptăţii; principiul adevărului; principiul echităţii şi al justiţiei;
principiul proporţionalităţii; principiul libertăţii.
Dimensiunea metafizică a acestor principii este de necontestat, dar
rămâne în discuţie dimensiunea normativă.
O analiză mai amplă a acestei probleme excede obiectului acestui studiu,
care s-a dorit a fi un excurs larg asupra dimensiunii filosofice a principiilor
dreptului. Totuşi, câteva consideraţii se impun. Ontologia contemporană nu
mai consideră realitatea prin referire la conceptele clasice, de substanţă sau
materie. În opera sa, Substamzbegriff und Funktionsbegriff (1910), Ernest
Cassirer opune conceptul modern de funcţiune celui antic de substanţă. Nu
ce este „lucrul” sau realitatea concretă, ci felul lor de a fi, ţesătura lor
lăuntrică, structura, interesează pe moderni. Nu mai există în faţa
cunoaşterii obiecte concrete, ci doar „relaţii” şi „funcţiuni”. Într-un
fel, pentru cunoaşterea ştiinţifică, dar nu şi pentru ontologie, lucrurile
dispar şi fac loc relaţiilor şi funcţiunilor. O astfel de abordare este

22
operaţională cognitiv pentru realitatea materială, nu şi pentru realitatea
ideală, acea „lume a Ideilor” de care vorbea Platon37.
Dimensiunea normativă a realităţii juridice pare să corespundă
foarte bine constatărilor formulate de Ernest Cassirer. Ce altceva este
realitatea juridică decât un ansamblu de relaţii sociale şi funcţiuni care
sunt transpuse în noua dimensiune ontologică de „raporturi juridice”,
prin aplicarea normelor dreptului. Principiile construite, aplicându-se
unei sfere de relaţii sociale prin intermediul normei juridice, le
transformă în raporturi juridice, deci aceste principii corespund unei
realităţi a juridicului, înţeleasă ca structură relaţională şi funcţională.
Există însă o ordine de realitate mai profundă decât relaţiile şi
funcţiunile. Constantin Noica spunea că trebuie să numim „element”
această ordine de realitate, în care sunt împlinite lucrurile şi care le
face să fie. Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune sau relaţie
se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi fără a
se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate38.
Preluând această idee a marelui filosof român, putem afirma că
principiile metafizice ale dreptului evocă nu numai raporturi juridice
sau funcţiuni, ci şi „elemente valorice” ale realităţii juridice, fără de
care aceasta nu ar avea fiinţă.
Principiile metafizice ale dreptului au valoare normativă, chiar dacă
nu sunt explicit exprimate prin norme de drept. Mai mult, aşa cum
rezultă din interpretările jurisprudenţiale, ele pot avea chiar o
semnificaţie supranormativă şi, în acest fel, pot legitima concepţiile
jusnaturaliste în drept. Aceste concepţii şi doctrina supralegalităţii,
susţinute de Francaise Geny, Leon Duguit şi Maurice Duverger,
consideră că justiţia şi, în mod deosebit, justiţia constituţională,
trebuie să se raporteze la reguli şi principii supra-constituţionale. În
opinia noastră, astfel de standarde sunt exprimate tocmai de principiile
metafizice la care am făcut referire. Concepţiile jusnaturaliste au fost
aplicate şi de unele instanţe constituţionale. Este celebră, în acest sens,
decizia din 16 ianuarie 1957 a Curţii Constituţionale Federale a R.F.
Germania, cu privire la libertatea de a ieşi de pe teritoriul federal.
Curtea declară: „Legile nu sunt constituţionale decât dacă ele au fost

37
Pentru dezvoltări, vezi: C. Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Edit.
Humanitas, 1998, p. 332-334.
38
Ibidem, p. 327-367.

23
edictate cu respectarea formelor prevăzute. Substanţa lor trebuie să fie
în acord cu valorile supreme ale ordinii democratice şi liberale în
calitate de sistem de valori stabilite de către Constituţie, dar mai
trebuie să fie în conformitate cu principiile elementare nescrise (s. n.) şi
cu principiile fundamentale ale Legii fundamentale, mai ales cu
principiile statului de drept şi ale statului social”39.
Un ultim aspect pe care dorim să îl subliniem se referă la rolul
judecătorului în aplicarea principiilor construite, dar în special a
principiilor metafizice ale dreptului. Considerăm că regula fundamentală
este aceea a interpretării şi, implicit, a aplicării oricărei reglementări
juridice în spiritul şi cu respectarea conţinutului valoric al principiilor
metafizice şi construite ale dreptului. O altă regulă se referă la situaţia în
care există neconcordanţă între reglementările juridice obişnuite, iar, pe
de altă parte, principiile construite şi cele metafizice ale dreptului. Într-o
astfel de situaţie, apreciem, în lumina jurisprudenţei instanţei
constituţionale germane, că principiile metafizice vor trebui aplicate cu
prioritate, chiar şi în detrimentul unei norme concrete. În acest fel,
judecătorul respectă caracterul fiinţial al sistemului juridic şi nu numai
funcţiile sau relaţiile juridice.

39
Pentru dezvoltări, vezi: M. Andreescu, op. cit., p. 34-38.

24
CONSIDERAŢII ASUPRA TRATAMENTULUI
MINORULUI INFRACTOR
ÎN DOCUMENTELE INTERNAŢIONALE

Versavia Brutaru

Observations Regarding the Treatment of Minor Offender in


International Documents. The process of harmonization of the
national legislation with the requirements developed by the European
Union exigencies in this field of law implies systematization and a
bringing up to date of the institutions of control, prevention and
juridical and social treatment of the minor, and their adaptation to the
modern needs, conditions and aspirations. The main international
provisions that regulate the penal treatment of the minor offender are
Riyadh Directives, Beijing Rules, United Nations Convention on the
Rights of the Child and the Punishment of Children, The United
Nation Regulations regarding the Protection of the Young Imprisoned
Offenders.

Key words: European Union legislation, harmonization, young


offenders, Riyadh Directives, Beijing Rules, United Nations
Convention on the Rights of the Child and the Punishment of
Children, The United Nation Regulations regarding the Protection of
the Young Imprisoned Offenders

Procesul de compatibilizare a legislaţiilor naţionale cu cerinţele care


decurg din exigenţele Uniunii Europene în domeniu implică
sistematizarea şi actualizarea instituţiilor de control, prevenire şi
tratament juridic şi social a minorului, precum şi adaptarea lor la

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 25-46
condiţiile, nevoile şi aspiraţiile moderne1.
Principalele norme internaţionale care reglementează tratamentul
penal al minorului infractor sunt cuprinse în: A) Convenţia asupra
Drepturilor Copilului; B) Regulile Minime Standard ale Naţiunilor
Unite în Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile Beijing)2; C)
Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia Tinerilor privaţi de libertate;
D) Directivele Naţiunilor Unite pentru prevenirea Delincvenţei
Juvenile (Directivele Riyadh).

A) Convenţia cu privire la Drepturile Copilului a intrat în vigoare la


2.09.1990, fiind semnată de România în acelaşi an, iar până în 1997 a
fost ratificată de aproape toate statele lumii.
În raport cu prevederile acestei Convenţii, toate statele care au
ratificat-o (191 de state) s-au angajat să adopte măsurile necesare
pentru a se asigura că minorii se bucură de toate drepturile recunoscute
în ea. Totodată, Convenţia a pretins ţărilor să-şi armonizeze propriile
legi, proceduri şi practici cu prevederile sale.
Potrivit Convenţiei, sunt protejate drepturile cetăţeneşti, politice,
economice, sociale şi culturale ale copilului pe timp de pace şi de
conflict armat. Drepturile consfinţite de Convenţie vizează, mutatis
mutandis, şi drepturile omului şi constau în participarea copiilor
(minorilor) la deciziile care le afectează propriul destin, protejarea lor
împotriva discriminării şi a tuturor formelor de neglijenţă şi exploatare,
prevenirea rănirii de orice fel a copiilor, acordarea de ajutor pentru
satisfacerea nevoilor de bază ale acestora.
1
Aceasta este şi sensul în care a fost abordată politica penală la Conferinţele
ţinute la Strasbourg, la fiecare cinci ani începând cu anul 1975. Conferinţele de
politică penală au, în plus, scopul de a pregăti şi coordona contribuţiile
participanţilor din statele membre ale Consiliului Europei la Congresele
cincinale ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delincvenţilor (au loc la câteva luni după Conferinţele Europei notate mai sus);
C. Lazerges, Les problèmes actuels de politique criminelle, raport prezentat la a
IV-a Conferinţă de Politică Criminală a Consiliului Europei (Strasbourg, 9-11
mai 1990) – Doc.C.D.P.C. (90)4; P.H. Boolf, La politique criminelle européene:
fusion ou confusion, în Cahiers de defense sociale, 1990/1991, p. 195-207.
2
Recomandat în vederea adoptării, de către cel de al VII-lea Congres al
Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor, care a
avut loc la Milano în perioada 26 august-6 septembrie 1985 şi adoptat de
Adunarea generală în Rezoluţia nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985.

26
Convenţia pune accentul pe o abordare de ansamblu a drepturilor
copilului (minorilor), toate drepturile fiind indivizibile. Ca urmare, toate
drepturile copilului trebuie luate în considerare în sistemul de justiţie
penală, începând cu dreptul la libertatea de exprimare, până la dreptul la
sănătate, care trebuie asigurat la cel mai înalt standard posibil.
Convenţia la care ne referim a introdus în legislaţia internaţionala noi
drepturi care nu existau, incluzând dreptul copiilor de a-si păstra
propria cetăţenie, numele şi relaţiile familiale, precum şi dreptul
copiilor localnici de a-şi menţine propria cultură (art. 8 şi 30).
Pe de altă parte, Convenţia consfinţeşte într-un tratat global drepturi
care până la adoptarea ei fuseseră doar recunoscute sau prevăzute în
legi speciale, adoptate sub incidenta tratatelor regionale asupra
drepturilor omului, ca de exemplu, dreptul copilului de a fi audiat fie
direct, fie indirect în orice procedură judiciară sau administrativă care-l
afectează, precum şi dreptul ca părerile sale să fie luate în considerare.
Totodată, Convenţia consacră standarde obligatorii care, până la
intrarea sa în vigoare, fuseseră doar recomandări cu caracter orientativ,
cum ar fi măsurile de siguranţă în procedurile de adopţie şi recunoaşterea
drepturilor copiilor cu handicap fizic sau psihic (art. 21 şi 23).

B) Prin Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985, Adunarea Generală


a adoptat Regulile Standard Minimale ale Naţiunilor Unite în
Administrarea Justiţiei Juvenile, cunoscute sub numele de Regulile de
la Beijing3, reprezentând cadrul general în care un sistem naţional de
justiţie juvenilă ar trebui să funcţioneze şi un model pentru toate ţările
în vederea asigurării unui răspuns just şi uman problemelor legate de
conflictul copilului (minorului) cu legea penală.
Potrivit acestor reguli, în soluţionarea cauzelor cu infractori minori
trebuie să se recurgă cu prioritate la mijloace extrajudiciare, apelându-se,
cât mai mult posibil, la serviciile comunitare ori la alte servicii
competente, prin a căror activitate se pot evita efectele negative ale
3
Ansamblul de Reguli Minime cu privire la Administrarea Justiţiei pentru
Minori – cunoscut sub denumirea de „Regulile de la Beijing”, adoptat în anul
1985 (26 august-6 septembrie 1985), la Milano (Italia), de către al VII-lea
Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentului
delincvenţilor şi aprobat de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite prin Rezoluţia nr.40/43, în cea de a 96-a sesiune plenară din 29 noiembrie
1985.

27
unei proceduri judiciare. O asemenea protecţie se extinde şi asupra
minorilor răspunzători de fapte care nu ar fi pedepsite dacă ar fi
comise de un adult (de pildă, indisciplina în şcoală, în familie, absenţa
de la ore, neglijarea altor obligaţii), precum şi asupra minorilor
implicaţi în programe de tratament şi asistenţă socială şi a tinerilor
adulţi delincvenţi, potrivit limitei de vârstă fixată de fiecare legislaţie
naţională. Protecţia vieţii private a minorilor, ca şi protejarea tinerilor
de efectele nocive ale publicării în presă a unor date despre situaţia lor
ocupă, de asemenea, un loc important în cuprinsul documentului
susmenţionat4.
În esenţă, Ansamblul de Reguli Minime este destinat, potrivit
principiilor fundamentale care stau la baza sa, să redreseze şi să
unifice sistemele de justiţie penală pentru minori, sisteme care se
dovedesc incapabile în prezent să facă faţă, pe de o parte, noilor forme
şi dimensiuni ale delincvenţei juvenile, raportate şi la modul de
gândire al delincventului şi de acceptare de către acesta a realităţii, iar,
pe de altă parte, inerţiei sistemului punitiv, care are nevoie de un nou
impuls spre a deveni mai adecvat situaţiilor şi stărilor de fapt reale.
Regulile de la Beijing sunt împărţite în şase secţiuni, acoperind o serie
de aspecte ale justiţiei juvenile, cum ar fi: principii generale, cercetare şi
rechizitoriu, judecare şi soluţionare, tratament neinstituţionalizat,
tratament instituţionalizat, cercetare şi planificare, formularea de politici,
evaluare. Chiar dacă Regulile de la Beijing nu au statut de tratat şi, deci,
nu sunt obligatorii pentru state, având doar un caracter de recomandare,
unele dintre ele au devenit obligatorii, fiind încorporate în Convenţia
asupra Drepturilor Copilului.
Potrivit Regulilor de la Beijing, principiile fundamentale generale
au legătură cu politica socială globală, în general, şi urmăresc
favorizarea, pe cât posibil, a protecţiei sociale a minorilor în vederea
evitării intervenţiei sistemului de justiţie pentru minori, precum şi a
prejudiciului cauzat adesea de această intervenţie. Aceste măsuri de
protecţie socială a minorilor, înainte de trecerea la delincvenţă, sunt
absolut indispensabile pentru evitarea aplicării prevederilor judiciare.

4
Règles de Beijing, Ensemble de Règles Minime des Nationes Unies concernant
l’administration de la justice pour mineurs, Nations Unies, Départment de
l’information, New York, 1986.

28
Art. 1.1 şi 1.3 se referă la rolul important pe care-l poate juca o
politică socială constructivă în favoarea tinerilor, în special, pentru
prevenirea crimei şi pentru lupta împotriva delincvenţei, Art. 1.4
defineşte justiţia pentru minori ca fiind parte integrantă din justiţia
socială pentru tineret, în timp ce art.1.6 tratează necesitatea ameliorării
constante a justiţiei pentru minori, fără a se lăsa depăşită de
dezvoltarea politicii sociale progresiste elaborată în favoarea
tineretului în general şi păstrând în concepţia sa necesitatea
ameliorării constante a calităţii serviciilor privitoare la tratamentul
minorului. În cadrul art.1.5, se propune a se ţine seama de condiţiile
existente în statele membre, condiţii care ar putea avea ca efect
diferenţierea esenţială a modalităţilor de aplicare a regulilor generale
în raport cu modalităţile adoptate în alte state. Ansamblul de reguli
minimale este în mod deliberat formulat în aşa fel încât să fie aplicabil
în raport cu diferite sisteme juridice, fixând normele minimale pentru
tratamentul delincvenţilor juvenili, oricare ar fi definirea lor şi oricare
ar fi sistemul care li se aplică.
Art. 2.1 subliniază necesitatea ca Ansamblul de reguli minimale să
fie întotdeauna aplicat imparţial şi fără nici un fel de deosebire. În art.
2.2 sunt definiţi termenii „minori” şi „delict” ca fiind elemente ale
noţiunii de „delincvent juvenil”, care este obiectul principal al
Ansamblului de reguli minimale (a se vedea de asemenea, art. 3 şi 4).
Trebuie observat că limitele de vârstă depind în mod deosebit de
fiecare sistem juridic şi ţin seama foarte mult de sistemele economice,
sociale, politice şi culturale ale statelor membre. Art. 2.3 din acest
Ansamblu de reguli prevede necesitatea de a adopta legi naţionale
destinate cu precădere asigurării unei optime înţelegeri şi aplicări a
Ansamblului de reguli, atât pe plan teoretic cât şi pe plan practic. Art. 3
extinde protecţia asigurată de Ansamblul de reguli minimale privind
administrarea justiţiei la minori:
• la toate sistemele juridice naţionale care reglementează
atitudinile comportamentale considerate delictuale la tineri şi
care pot fi mai numeroase decât la adulţi (de exemplu absenţa
de la şcoală, indisciplina la şcoală şi în familie, tulburări
publice etc.) art. 3.1;
• la măsurile de protecţie şi de ajutor social privitoare la tineri
(art. 3.2);

29
• la tratamentul tinerilor delincvenţi adulţi, conform limitei de
vârstă fixată de fiecare legislaţie naţională (art. 3.3). Extinderea
Ansamblului de reguli la aceste trei domenii pare a fi justificată.
Art. 3.1 prevede garanţii minimale în aceste domenii, iar art. 3.2
proclamă necesitatea unei justiţii penale mai juste, mai
echitabile şi mai umane pentru minorii care au intrat în conflict
cu legea. Limita răspunderii penale variază destul de mult după
epoci şi culturi. În stabilirea vârstei răspunderii penale se ţine
seama de limitele în care un copil poate suporta consecinţele
morale şi psihologice ale răspunderii penale, adică dacă un
copil, ţinându-se seama de capacitatea sa de discernământ şi de
înţelegere, poate fi făcut responsabil de un comportament
esenţial antisocial. Dacă vârsta răspunderii penale este fixată
prea jos sau dacă nu există deloc o vârstă – limită, atunci
noţiunea nu mai are sens.
În general, există o relaţie strânsă între noţiunea de răspundere
pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi
responsabilităţi sociale (de exemplu, situaţia matrimonială, majoratul
civil etc.). Pe drept cuvânt s-a propus să se ajungă la o limită joasă
rezonabilă care ar putea fi aplicată în toate ţările (propunere de lege
ferenda).
Art. 5 se referă la două dintre obiectivele cele mai importante ale
justiţiei pentru minori. Primul este asigurarea unui sistem sancţionator
adecvat minorilor, care să ţină seama nu numai de gravitatea faptei, ci
şi de circumstanţele personale. Acestea din urmă urmând să intervină
pentru proporţionarea pedepsei (de exemplu, ţinând seama de efortul
delincventului pentru despăgubirea victimei sau de dorinţa sa de a
reveni la o viaţă sănătoasă şi utilă).
În al doilea rând, sistemul de pedepse trebuie să fie o reacţie justă la
toate cazurile de delincvenţă şi de criminalitate juvenilă. Cele două
aspecte expuse în articolul menţionat ar putea contribui la aplicarea
unor măsuri de un tip nou şi original, fără să promoveze ideea măririi
excesive a reţelei de control social în ceea ce-i priveşte pe minori.
Art. 6.1, 6.2 şi 6.3 se referă la necesitatea unei justiţii eficiente, juste
şi umane pentru minori, astfel încât să limiteze orice abuz şi să asigure
o protecţie reală a drepturilor delincventului juvenil. Responsabilitatea
şi profesionalismul sunt calităţi care apar ca cele mai adecvate pentru

30
evitarea unei libertăţi de apreciere excesive. De asemenea, calificarea
profesională şi formarea specializată sunt mijloace adecvate de a
asigura rezolvarea judicioasă a problemelor privind pe delincvenţii
juvenili.
Art.7.1 enumeră câteva din principiile importante, esenţiale, ale unei
judecăţi echitabile şi care sunt recunoscute pe plan internaţional, ca şi
în documentele privitoare la drepturile omului, între care prezumţia de
nevinovăţie, care figurează şi în art. 11 al Declaraţiei universale a
drepturilor omului, precum şi în paragraful 2 al art. 14 din Tratatul
internaţional referitor la drepturile civile şi politice, ca şi principiul
dreptului minorilor la o viaţă particulară şi la o viaţă intimă. Tinerii
sunt deosebit de sensibili în această privinţă. Cercetările criminologice
din acest domeniu au demonstrat efectele periculoase (de toate
felurile) rezultând din faptul că tinerii sunt o dată pentru totdeauna
stigmatizaţi ca „delincvenţi” sau „criminali”. În art. 8.2 se arată că
tinerii trebuie protejaţi şi împotriva efectelor nocive ale publicării în
presă a unor informaţii exagerate referitoare la problemele acestora
(publicarea, de exemplu, a numelor delincvenţilor aflaţi în prevenţie
sau condamnaţi).
Art. 9 sugerează evitarea oricăror confuzii în interpretarea şi
aplicarea Ansamblului de reguli în raport şi cu celelalte norme şi
documente internaţionale existente sau a căror elaborare este în curs.
Se subliniază că aplicarea Ansamblului de reguli trebuie să se facă în
aşa fel încât să nu provoace vreun prejudiciu altor documente
internaţionale conţinând dispoziţii de aplicare mai extinsă.
Chestiunea eliberării din locurile de detenţie trebuie să fie examinată
fără întârziere de către judecător sau de un alt funcţionar competent (prin
acest termen se înţelege orice persoană sau instituţie, în cel mai larg
înţeles al acestui cuvânt, inclusiv consiliile comunitare sau autorităţile
poliţieneşti cu drept de eliberare a persoanelor arestate).
Art. 10.3 tratează aspectele fundamentale referitoare la comportamentul
poliţiştilor sau al celorlalţi agenţi din serviciile de represiune în cazurile
de delincvenţă juvenilă. Expresia „evitarea producerii de vătămări”, deşi
destul de vagă şi generală, acoperă cele mai multe din formele de
agresiune posibilă (agresiune prin cuvinte, prin violenţe fizice, psihice
etc.). A avea de-a face cu justiţia pentru minori nu ar trebui să fie
interpretat ca ceva nociv de tineri, ci expresia ar trebui să fie înţeleasă în
sensul unui organ care încearcă să facă dreptate şi cât mai puţin rău

31
posibil minorilor şi totodată să evite orice prejudiciu suplimentar sau
contrar regulilor; primul contact cu organele de reprimare poate influenţa
profund atitudinea minorului faţă de stat şi societate.
Recurgerea la mijloace extrajudiciare care să permită evitarea
justiţiei penale şi să faciliteze trimiterea către serviciile comunitare
este promovată în mod frecvent în numeroase sisteme juridice. Prin
aceste mijloace se evită consecinţele negative ale unor practici dificil
de înţeles în administrarea justiţiei la minori. În multe din cazuri,
refuzul de a apela la organele justiţiei este cea mai bună soluţie. Altfel
zis, recurgerea la mijloace extrajudiciare şi fără trimitere la alte
servicii (sociale) poate fi cea mai bună măsură, mai ales când delictul
nu este grav şi când familia, şcoala sau alte instituţii proprii exercitării
unui control social au reacţionat deja aşa cum trebuiau să o facă sau au
fost gata să o facă.
Potrivit art. 11.2, recurgerea la mijloace extrajudiciare poate să
intervină în orice stadiu al luării deciziei – de către poliţie, parchet sau de
către alte instituţii cum ar fi curţi, tribunale, comisii sau consilii, conform
reglementărilor în vigoare în diferite sisteme sau în spiritul Ansamblului
de reguli. Tot astfel, recurgerea la mijloace extrajudiciare este posibilă şi
necesară în cazul oricărui infractor şi nu trebuie să fie rezervată neapărat
numai infractorilor care au comis fapte mărunte.
Art. 11.3 prevede că delincventul juvenil sau părintele (ori tutorele)
trebuie să-şi dea acordul pentru serviciile comunitare, fără acest
consimţământ hotărârea fiind contrară Convenţiei. Textul subliniază,
totodată, că trebuie făcute eforturi de minimalizare a posibilităţilor de
coerciţie şi de intimidare la toate nivelurile în procesul de folosire a
mijloacelor extra-judiciare; minorii nu trebuie să fie constrânşi să-şi
dea consimţământul. Se impune o evaluare obiectivă a caracterului
dispoziţiilor referitoare la delincvenţa juvenilă de către „o autoritate
competentă, dacă aceasta este cerută” (autoritatea competentă poate fi
diferită de cea vizată în art. 14).
Art. 11.4 recomandă identificarea de soluţii procedurale viabile în
legătură cu realizarea atribuţiilor justiţiei pentru minori, prin folosirea
programelor de tip comunitar în special, a acelor soluţii care prevăd
restituirea bunurilor victimelor sau care permit evitarea pe viitor a
intrării în conflict a minorilor cu legea, datorită unei supravegheri sau
orientări excesive. În anumite circumstanţe particulare fiecărei cauze,

32
recurgerea la mijloace extrajudiciare ar putea fi justificată chiar dacă
au fost comise delicte mai grave.
Art. 12 prevede necesitatea unei pregătiri specializate pentru toţi cei
care participă la administrarea justiţiei pentru minori. Cum poliţia este
întotdeauna primul organ sesizat în cadrul justiţiei pentru minori, agenţii
săi trebuie să acţioneze corespunzător situaţiei speciale în care se află
subiectul. În măsura în care raportul dintre mediul urban şi criminalitate
este foarte complex (adeseori se explică creşterea delincvenţei juvenile
ca efect al dezvoltării marilor oraşe, mai ales dacă acest fenomen este
rapid şi anarhic), în acest caz devine indispensabil un număr mare de
servicii specializate de poliţie, atât pentru a aplica principiile anunţate în
documentul menţionat (de exemplu în art. 1.6), dar şi pentru a spori
eficienţa prevenţiei şi a reprimării prompte a delincvenţei minorilor, ca şi
a tinerilor delincvenţi.
Nu trebuie să se subestimeze pericolul de „contaminare criminală”
pentru tinerii aflaţi în detenţie preventivă. În acest caz, este important
să se insiste şi asupra prevederii altor soluţii. În această privinţă, art.
13.1 sugerează adoptarea unor măsuri noi pentru evitarea detenţiei
preventive, măsuri în interesul şi pentru binele minorului. Minorii în
detenţie preventivă beneficiază de toate drepturile şi garanţiile
prevăzute în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul
deţinuţilor, ca şi în Tratatul internaţional referitor la drepturile civile şi
politice în special, în art. 9, alineat b, paragraful 3 al art. 10. Aceste
documente nu interzic statelor să ia şi alte măsuri de protecţie împotriva
influenţei nefaste asupra delincvenţilor juvenili a unor situaţii şi
împrejurări, măsuri care să fie mai eficiente decât cele menţionate până
acum. Aşa, de pildă, s-a propus folosirea unor forme de asistenţă care
să satisfacă eventualele nevoi particulare ale tinerilor deţinuţi (de
exemplu, o asistenţă diferită pentru bărbaţi şi pentru femei, pentru
drogaţi, pentru alcoolici, pentru tinerii bolnavi mintal, pentru tinerii
suferind de reumatism, mai ales după arestarea acestora etc.).
Trăsăturile fizice şi psihice particulare ale tinerilor deţinuţi pot
justifica măsuri care să permită separarea celor care se află în detenţie
preventivă, pentru a se evita situaţiile nedorite şi pentru ca minorii să
beneficieze de o asistenţă cât mai adaptabilă situaţiei lor particulare.
Deşi este dificil de dat o definiţie a organismului competent sau a
persoanei competente să dispună aceste măsuri, în documentul
menţionat se consideră că prin expresia „autoritate competentă” sunt

33
denumiţi preşedinţii de curţi sau de tribunale sau alţi magistraţi cu
experienţă, comisiile administrative (sistemul scoţian şi scandinav, de
exemplu) sau alte organisme comunitare, specializate în soluţionarea
problemelor pe care le ridică minorii delincvenţi.
Procedura de judecată a tinerilor delincvenţi trebuie, de asemenea,
să se conformeze normelor minimale, asigurându-se realizarea unui
proces „just şi echitabil”, cu respectarea garanţiilor fundamentale şi a
dispoziţiilor legale privind prezumţia de nevinovăţie, înfăţişarea şi
depoziţia martorilor, respectarea dreptului de apărare, dreptul la
tăcere, dreptul la ultimul cuvânt al inculpatului, dreptul de a folosi
căile de atac etc.
Pentru asigurarea imparţialităţii în administrarea justiţiei pentru
minori de către autoritatea competentă, trebuie evitată orice
discriminare de ordin politic, social, de sex, de rasă, religie, nivel de
cultură, cu prilejul recrutării şi avansării profesionale a personalului
implicat în activitatea justiţiei pentru minori. În acest sens este şi
recomandarea Congresului al VI-lea al Naţiunilor Unite. Congresul a
solicitat totodată statelor membre să asigure un tratament just şi
echitabil femeilor din personalul justiţiei penale şi să se adopte măsuri
speciale pentru recrutarea, formarea şi facilitarea avansării profesionale
a personalului feminin care administrează justiţia pentru minori.
De asemenea, serviciile consilierului sau ale avocatului din oficiu
sunt necesare pentru asigurarea unei asistenţe juridice eficiente pentru
minor, incluzând şi dreptul de participare a părinţilor sau a tutorelui la
proces, drept prevăzut în art. 15.2, care trebuie considerat ca o
asistenţă generală psihologică şi afectivă a minorului, asistenţă care
trebuie realizată pe tot parcursul procesului.
Identificarea unor soluţii adecvate de către autoritatea competentă
va fi, fireşte, facilitată prin cooperarea reprezentanţilor legali ai
minorului (sau a unei alte persoane în care minorul poate avea sau are
efectiv încredere). În cazurile mai rare, când părinţii sau tutorele joacă
un rol negativ în timpul audierii (de exemplu, manifestă o atitudine
ostilă la adresa minorului), autoritatea competentă are posibilitatea
îndepărtării acestor persoane de la proces.
Rapoartele de anchetă socială (de regulă, prealabile pronunţării
sentinţei) constituie un ajutor indispensabil în majoritatea cazurilor de
urmărire judiciară a tinerilor delincvenţi. Prin aceste rapoarte, autoritatea
competentă este informată asupra unor elemente importante privitoare la

34
minor, cum ar fi antecedentele sale sociale şi familiale, situaţia
şcolară, experienţele sale în materie de educaţie. Anumite jurisdicţii
fac apel, în acest sens, şi la anumite servicii sociale speciale sau la
unele persoane care pot fi folositoare în activitatea tribunalului sau
comisiei. Aşa, de pildă, pot fi folosiţi ofiţerii din serviciile de
probaţiune.
Principala dificultate pe care o prezintă formularea unor principii
generale directoare care să se aplice în cazul judecării minorului o
prezintă faptul că în această materie există multiple situaţii particulare
a căror reglementare nu ar putea fi realizată în cadrul şi pe baza unor
principii de largă generalitate.
Această problematică specifică s-ar referi la următoarele aspecte:
• reintegrare socială sau sancţiunea meritată;
• asistenţă sau reprimare şi pedepsire;
• reacţia societăţii adaptată la caracteristicile unui caz particular
sau reacţia inspirată de necesitatea de protejare a societăţii în
ansamblul său;
• o apărare globală a minorului sau o apărare individuală (ţinând
seama de particularităţile fiecărui delincvent minor).
Conflictul între aceste opţiuni este mai grav în cazul minorilor decât
în cazul adulţilor, datorită marii diversităţi de situaţii şi reacţii care
caracterizează chestiunile privind pe minori.
Ansamblul de reguli minime privind administrarea justiţiei în cazul
minorilor nu conţine dispoziţii referitoare la procedura de urmărire, ci
au în vedere acea procedură care corespunde regulilor generale
acceptate în acest domeniu. Ca urmare, principiile enunţate în
documentul analizat (art. 17.1, alin. b şi c) trebuie să fie considerate şi
ca directive practice reprezentând un punct comun de plecare. În
măsura în care autorităţile interesate ţin seama de ele, aceste directive
ar putea contribui totodată la asigurarea unei ocrotiri eficiente a
drepturilor fundamentale ale tinerilor, în special în materie de
dezvoltare personală şi de educaţie.
De observat că, potrivit documentului analizat, soluţiile strict
punitive nu sunt recomandate în cazul minorilor. Dacă atunci când
este vorba de adulţi sau de tineri noţiunile de pedeapsă meritată şi de
sancţiuni adaptate gravităţii delictului îşi au o relativă justificare, în

35
cazul minorilor, tratamentul penal trebuie să aibă în vedere, în primul
rând, interesul şi viitorul minorului.
Conform rezoluţiei a 8-a a celui de-al VI-lea Congres al Naţiunilor
Unite (alin. 6, art. 17.1), autorităţile sunt îndreptăţite să recurgă, pe cât
posibil, la alte soluţii substitutive şi să ţină seama de nevoile specifice
ale tinerilor, eventual făcându-se apel şi la tipuri noi de sancţiuni, fără
însă să se omită obligaţiile privitoare la securitatea publică. Se
sugerează aplicarea, pe cât posibil, a regimului de probaţiune, precum
şi amânarea pronunţării pedepsei de către instanţa care soluţionează
cauzele privitoare pe minori şi tineri.
Litera c din art. 17.1 formulează unul dintre principiile directoare
care este cuprins şi în Rezoluţia a 4-a a celui de-al VI-lea Congres,
anume că pedeapsa cu închisoarea pentru tinerii delincvenţi să se
aplice numai în cazul în care nu există alt mijloc mai potrivit de a
asigura securitatea publică.
Dispoziţia referitoare la interzicerea pedepsei capitale face obiectul
art. 17.2 şi reproduce paragraful 5 din art. 6 al Tratatului internaţional
referitor la drepturile civile şi politice. Dispoziţia care prevede
pedepsele corporale reproduce art. 7 din Tratatul internaţional referitor
la drepturile civile şi politice, precum şi prevederile din Declaraţia
asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a altor
pedepse sau tratamente dure, inumane sau degradante. De asemenea,
este conformă cu proiectul de Convenţie asupra drepturilor copilului.
Posibilitatea de a întrerupe în orice moment procedura (art. 17.4)
este caracteristică tratamentului penal al tinerilor delincvenţi, spre
deosebire de tratamentul penal al adulţilor. Circumstanţele care pot
justifica întreruperea procedurii pot fi făcute cunoscute în orice
moment autorităţii competente.
În cuprinsul art. 18.1 sunt enumerate sancţiunile mai importante care
au fost aplicate până acum cu succes de către diferite sisteme judiciare.
Această prezentare oferă opţiuni interesante, care merită să fie urmate şi
îmbunătăţite. Ideea de bază a acestui text este aceea conform căreia
comunitatea trebuie să aibă un rol important în punerea în practică a
unora dintre sancţiunile prevăzute. Comunităţile trebuie să fie încurajate
să-şi manifeste disponibilităţile şi să participe activ la activitatea de
reeducare şi de reintegrare a minorilor şi tinerilor.
Art. 18.2 subliniază importanţa familiei, care, potrivit paragrafului 1
din art. 10 al Tratatului internaţional referitor la drepturile economice,

36
sociale şi culturale, este „elementul natural şi fundamental al
societăţii”. În interiorul familiei, părinţii au nu numai dreptul, ci şi
datoria de a participa la supravegherea şi educarea copiilor. Art. 18.2
prevede că separarea copiilor de părinţii lor este o măsură gravă, care
nu se adoptă decât în ultimă instanţă, şi anume când faptele (de pildă,
maltratarea copiilor) o justifică.
Criminologia modernă recomandă tratamentul penal în mediu
deschis, preferându-l plasării în instituţii sau altor modalităţi de
educare a minorului, cum ar fi mediul închis. Sunt consemnate
multiplele influenţe negative care se exercită asupra individului şi care
par a fi inevitabile în mediul instituţional închis. Tot astfel, când
măsurile executate într-un asemenea mediu se dispun cu privire la
tinerii delincvenţi. De remarcat însă că măsurile la care ne referim,
conducând nu numai la pierderea libertăţii, ci şi la separarea de mediul
social obişnuit, sunt mult mai grave la minori decât la tineri, din cauza
lipsei lor de maturitate şi a capacităţii insuficiente de a se sustrage
acestor influenţe negative a mediului închis.
Potrivit art. 19, plasarea minorilor în instituţii privative de libertate,
în mediu închis, poate să fie dispusă cu două condiţii: a) măsura să se
ia în cazuri excepţionale şi pe o durată cât mai scurtă. Se reproduce
astfel unul din principiile fundamentale ale Rezoluţiei a 4-a a celui de-
al VI-lea Congres al Naţiunilor Unite, potrivit căruia nici un tânăr
delincvent nu ar trebui să fie închis într-un penitenciar, decât dacă nu
există alt mijloc corespunzător. Aceasta înseamnă că ori de câte ori un
tânăr delincvent ar trebui să fie închis, privarea de libertate să fie cât
mai limitată, iar aranjamente speciale să fie prevăzute în timpul
detenţiei, astfel încât să se ţină seama de tipul de delincvent, de tipul
infracţiunii şi al instituţiei. În concluzie, ar trebui folosite cu prioritate
instituţiile „deschise” faţă de instituţiile „închise”.
Rapiditatea procedurilor în chestiunile privitoare la tinerii
delincvenţi este de importanţă majoră. În caz contrar, orice soluţie,
chiar satisfăcătoare, la care ar conduce o procedură şi judecată excesiv
de lungă ar fi dăunătoare minorului. Cu cât va trece un timp mai
îndelungat între momentele săvârşirii faptei şi soluţia instanţei de
judecată, cu atât minorul va face mai greu legătura intelectuală şi
psihologică dintre fapta comisă şi procedura care a condus la
sancţionarea sa.

37
În cazul minorilor delincvenţi, o anume importanţă o are şi executarea
hotărârii judecătoreşti, această fază procesuală putând avea o influenţă
mai mare decât în cazul condamnaţilor majori. Ca urmare, autoritatea
competentă, de pildă, comisia pentru acordarea libertăţii condiţionate sau
supravegheate, serviciul de probaţiune, instituţia însărcinată cu protecţia
tineretului etc., trebuie să acţioneze prompt şi competent în legătură cu
executarea hotărârii. În unele ţări, există un judecător anume desemnat
care urmăreşte executarea pedepsei de către minori.
Toate activităţile care îi privesc pe delincvenţii minori şi tineri
trebuie orientate spre scopul urmărit şi anume reintegrarea în societate
a celor condamnaţi. Cooperarea cu comunitatea locală este indis-
pensabilă în aplicarea efectivă şi eficientă a directivelor autorităţii
competente. Voluntarii şi serviciile care desfăşoară gratuit aceste
activităţi ar putea constitui resurse foarte importante, insuficient
folosite până în prezent. În anumite cazuri, cooperarea cu vechii
delincvenţi care s-au reeducat (mai ales în cazul toxicomanilor) poate
fi foarte utilă. Asistenţa medicală şi psihologică, în special, este
extrem de importantă mai ales în cazul tinerilor drogaţi, violenţi sau
bolnavi mintal aflaţi în instituţiile corespunzătoare.
Preocuparea de a evita influenţele negative ale delincvenţilor adulţi
şi de a garanta reintegrarea socială a minorilor plasaţi în instituţii, la
care se referă art. 26.3 este conformă cu unul din principiile de bază
ale Ansamblului de reguli fixate de Congresul al VI-lea al Naţiunilor
Unite în Rezoluţia nr. 4. Acest articol sugerează statelor să ia şi alte
măsuri împotriva influenţelor negative ale delincvenţilor adulţi, care
să fie cel puţin la fel de eficace ca măsurile enunţate în sus-
menţionatul articol (a se vedea, de asemenea, art. 13.4).
Rezoluţia nr. 9 a Congresului al VI-lea recomandă statelor să
asigure delincventelor un tratament echitabil în toate stadiile de
procedură de justiţie penală şi să acorde o atenţie specială problemelor
şi nevoilor particulare ale acestei categorii de delincvenţi. Acest
articol reproduce sub un anumit aspect şi recomandarea cuprinsă în
Declaraţia de la Caracas, prin care s-a cerut în mod explicit asigurarea
egalităţii de tratament în administrarea justiţiei penale, şi cea cuprinsă
în Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare la
adresa femeilor.
De menţionat şi art. 27, care face referire la condiţiile care trebuie
create minorilor plasaţi în instituţii (art. 2.7), în raport cu diferitele

38
nevoi proprii vârstei, sexului şi personalităţii lor (art. 27.2).
Obiectivele şi conţinutul acestui articol se află în raport direct cu
dispoziţiile pertinente ale Ansamblului de reguli minime pentru
tratamentul deţinuţilor.
În măsura în care circumstanţele permit (există perspective serioase de
reintegrare), se va da prioritate liberării condiţionate în loc de a-l lăsa pe
tânărul delincvent să-şi ispăşească întreaga pedeapsă, chiar acelor
delincvenţi care păreau a fi periculoşi în momentul internării lor. Ca şi
probaţiunea, liberarea condiţionată poate fi acordată sub rezerva
îndeplinirii satisfăcătoare a unor condiţii cerute de autorităţile interesate
şi verificate printr-o perioadă de probă prevăzută de hotărâre.
Atunci când delincvenţii minori sau tineri plasaţi în instituţii sunt
eliberaţi condiţionat, un agent de probaţiune sau un alt funcţionar (mai
ales acolo unde regimul de probaţiune nu a fost adoptat) va trebui să-i
ajute, iar în procesul de resocializare comunitatea ar trebui să fie
solicitată să susţină activitatea acestora.
Art. 30 stabileşte normele care permit integrarea cercetării ştiinţifice în
procesul de elaborare şi de aplicare a strategiilor în administrarea justiţiei
pentru minori. Se cere o atenţie deosebită asupra revederii şi evaluării
programelor şi măsurilor existente spre a integra justiţia pentru minori în
contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale a societăţii.
O evaluare fără întârziere a nevoilor tinerilor, ca şi a tendinţelor şi
problemelor delincvenţei, este o condiţie indispensabilă pentru
îmbunătăţirea formulării strategiilor corespunzătoare şi conceperii de
intervenţii satisfăcătoare, cu caracter formal şi neformal. În acest
context, organismele responsabile ar trebui să înlesnească cercetările
ştiinţifice în acest domeniu, efectuate de diverse persoane şi de
organismele independente.

C) Prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990, Adunarea


Generală a ONU a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru
Prevenirea Delincvenţei juvenile, cunoscute şi sub denumirea de
Principiile ori Directivele de la Riyadh. Acestea au în vedere
necesitatea prevenirii şi protecţiei în faze incipiente, acordând o
atenţie specială copiilor aflaţi în situaţii de risc social.
Principiile recomandă ca toate ţările să acorde o atenţie specială
minorilor şi familiilor afectate de schimbări economico-sociale rapide
şi neuniforme, deoarece astfel de schimbări pot să micşoreze

39
capacitatea familiilor de a-şi îngriji copiii, iar ţărilor li se recomandă
să realizeze modele de prevenire şi să acorde prioritate minorilor care
prezintă risc din cauza abandonului, neglijării, exploatării ori
abuzului. Pentru ca prevenirea infracţionalităţii juvenile să fie
eficientă, se propune atragerea în această activitate a familiei, a şcolii,
a comunităţii etc., ajutând astfel la reintegrarea mai rapidă a minorilor
şi tinerilor în societate.
În spiritul universalităţii şi indivizibilităţii Drepturilor Omului,
Principiile subliniază (Partea a II-a: Scopul Măsurilor) necesitatea
interpretării şi aplicării dispoziţiilor sale în contextul mai larg al
drepturilor reglementate de documentele fundamentale în materie:
Declaraţia Universală, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile
şi Politice, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice
Sociale şi Culturale, Declaraţia şi Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului, Regulile şi Standardele Minime al Naţiunilor Unite cu privire
la Administrarea Justiţiei Juvenile (Regulile de la Beijing) etc.
Prevenirea delincvenţei juvenile este concepută ca parte integrantă a
procesului mai larg de prevenire a infracţionalităţii în societate. Ea
presupune un ansamblu de principii care condiţionează eficienţa
prevenirii delincvenţei juvenile, prevăzute în secţiunea I-a a Principiilor
de la Riadh (Principii Fundamentale). Aceste principii propun:
1. interpretarea normelor să se realizeze dintr-o perspectivă care are în
centrul preocupărilor pe minor şi nevoile sale. Minorii şi tinerii vor
avea un rol activ şi vor fi consideraţi parteneri şi nu obiect al
resocializării sau controlului (Principii generale, §. 3);
2. implementarea Principiilor se va face în consens cu principiul
asigurării bunăstării minorului (Principii generale, §. 4);
3. politicile de prevenire a delincvenţei juvenile se vor realiza
progresiv, prin dezincriminarea acelor comportamente ale
minorului care nu prejudiciază dezvoltarea sa şi nici nu produc
daune altora (Principii generale, §. 5).
Politicile recomandate în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile
reflectă schimbările intervenite în filosofia sistemelor penale şi în
criminologie în ultimii 10-15 ani. Comportamentul minorului care nu
respectă normele şi valorile sociale, apreciază legiuitorul
internaţional, trebuie tratat în contextul proceselor de creştere şi
maturizare. El tinde să dispară în mod spontan, la cei mai mulţi
indivizi, odată cu tranziţia la vârsta adultă. Etichetarea acestor

40
comportamente ale minorului drept „devianţă”, „delincvenţă” sau
„pre-delincvenţă” are un efect negativ, contribuind, la întărirea lor.
O atenţie specială se acordă socializării copilului, rolului pe care îl
au, în cadrul acestui proces, familia, educaţia, comunitatea şi
mijloacele de comunicare în masă în direcţia prevenirii delincvenţei
(Secţiunea a IV-a, Procesele de Socializare).
Liniile directoare de acţiune privind minorii implicaţi în sistemul de
justiţie penală au fost schiţate în urma unei întâlniri a unui grup de
experţi, care s-a desfăşurat la Viena în anul 1997, pentru a ajuta statele
în procesul de implementare în legislaţia naţională a prevederilor
Convenţiei asupra Drepturilor Copilului, a Regulilor de Beijing, a
Regulilor Naţiunilor Unite pentru protejarea minorilor privaţi de
libertate şi a Directivelor de la Riyadh5.
Concluziile acestui grup de experţi subliniază importanţa principiului
nondiscriminării, punând pe primul plan atât interesele minorului, cât şi
datoria ţărilor de a respecta principiile generale de comportament social.
De asemenea, se subliniază necesitatea unui parteneriat între guverne,
instituţiile Naţiunilor Unite, organizaţiile non-guvernamentale, grupurile
profesionale, mass-media, instituţiile de învăţământ etc., în direcţia
reintegrării sociale a minorilor şi tinerilor.
Se mai recunoaşte, de asemenea, că, dacă un stat etichetează un copil
ca fiind delincvent sau având o conduită deviantă, etichetarea poate
contribui neintenţionat la comportamentul antisocial al unui copil
(directiva nr. 5 lit. f). În felul acesta se urmăreşte prevenirea stigma-
tizării şi marginalizării minorilor a căror comportare nu se conformează
cu normele sociale.
Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de
libertate au fost adoptate de Adunarea Generala a ONU, fără vot, prin
Rezoluţia 45/113 din decembrie 1990 şi se aplică tuturor minorilor
privaţi de libertate în orice situaţie, inclusiv în instituţiile de protecţie a
copiilor. Regulile expun principii care definesc în mod universal
circumstanţele specifice în care minorii pot fi privaţi de libertate,
subliniind că privarea de libertate este o măsură la care se recurge în
ultimă instanţă, şi specifică condiţiile în care un minor poate fi reţinut.

5
O. Brezeanu, Justiţia pentru minori în context european, în Delincvenţa
juvenilă, Culegere de articole şi studii, material editat de Ministerul Public -
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Bucureşti, p. 103.

41
În conformitate cu dispoziţiile art. 37 alineatul 1 lit. (b) din
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, minorii nu trebuie să
fie privaţi de libertate în mod ilegal sau arbitrar, iar dacă se află în
arest, ei trebuie să fie separaţi de adulţi, cu excepţia cazurilor în care
se consideră că este în interesul minorului să nu se procedeze altfel.
Toţi minorii privaţi de libertate vor fi trataţi uman şi cu respect şi
într-un mod care să ţină seama de nevoile lor specifice.
Conform prevederilor Convenţiei, orice minor are dreptul să
conteste legalitatea măsurii privative de libertate, adresându-se
autorităţii competente, independente şi imparţiale şi să primească o
soluţionare promptă a cauzei.
Documentele Naţiunilor Unite recomandă să se excludă recurgerea la
detenţia preventivă pentru minori, cu excepţia cazurilor de infracţiuni
deosebit de grave comise de minori cu vârste mai mari, iar în acest caz să
se limiteze durata detenţiei preventive; minorii să fie separaţi de
adulţi şi hotărârile de acest gen să fie, în principiu, ordonate, după
consultări prealabile cu un serviciu social, în vederea alegerii unor
măsuri alternative.
Regulile Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate
definesc privarea de libertate ca fiind o formă de detenţie sau încarcerare
ori plasarea într-un aşezământ securizat public sau privat, în virtutea unui
ordin emis de orice autoritate judiciară, pe care o persoană cu vârsta mai
mică de 18 ani nu-l poate părăsi când doreşte.
Referitor la arestul preventiv, Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului menţionează în art. 5 alineatul 1 că: orice persoană are dreptul
la libertate şi siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertate, cu
excepţia cazurilor expres prevăzute de normele legale şi în confor-
mitate cu căile legale; orice persoană arestată, inclusiv minorii, trebuie
fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limba pe care o
înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa; orice persoana arestată sau reţinută trebuie adusă de
îndată înaintea unui judecător într-un termen rezonabil sau eliberat în
cursul procedurii, iar punerea în libertate poate fi subordonată unei
garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.
Regulile europene în materia măsurilor comunitare se întemeiază, de
asemenea, pe valorile şi principiile justiţiei restitutive. Opţiunea pentru
termenul de „măsuri şi sancţiuni comunitare” a fost considerată mai
adecvată în comparaţie cu aceea de „măsuri alternative” sau „măsuri

42
neprivative de libertate” şi mult mai sugestivă cu privire la natura
lor,diferită, opusă faţă de sancţiunilor privative de libertate. Prin elaborarea
lor, sublinia W. Rau6, Consiliul Europei a intenţionat să contribuie la
reconstrucţia sistemelor penale ale ţărilor membre, să promoveze un
echilibru între drepturile societăţii, ale victimei şi ale infractorului.
Obiectivele şi scopurile urmărite de Consiliului Europei prin
elaborarea regulilor sunt exprimate în Recomandarea Nr. (92)17
adoptată în aceeaşi zi. Această recomandare precizează că sancţiunile
privative de libertate vor fi considerate ca măsuri de ultimă instanţă şi
numai în acele cazuri în care orice altă pedeapsă este în mod evident
neadecvată. În scopul promovării sancţiunilor şi măsurilor comunitare,
instanţa va pronunţa o sancţiune sau măsură comunitară în locul
pedepsei privative de libertate pentru anumite infracţiuni. Recomandarea
precizează că sancţiunile neprivative de libertate trebuie înţelese ca
adevărate pedepse, nu numai de către legea penală, dar şi de către opinia
publică, care ar trebui să sprijine şi să participe la implementarea lor.
Se ştie că justiţia juvenilă constituie o reacţie în baza legii faţă de
delincvenţa juvenilă, urmărind să realizeze un proces de schimbare
comportamentală a minorului, determinându-l pe acesta să se simtă
răspunzător pentru acţiunile sale şi să înţeleagă impactul lor asupra
celorlalţi, să promoveze integrarea sa socială mai curând decât
înstrăinarea şi să evite implicarea sistemului judiciar, îndeosebi a
reacţiilor pur punitive, cum ar fi privarea de libertate, acordând o
importanţă specială soluţiilor constructive.
Ca urmare, perfecţionarea legislaţiei privitoare la minori reprezintă
o cerinţă care se adresează nu numai organelor legislative, ci şi întregii
societăţi, şi, ca atare, armonizarea legislaţiei în această materie ar
trebui asigurată mai întâi în interiorul societăţii, astfel încât
reglementările juridice să se coreleze între ele şi să se complinească
reciproc, atât în interesul reintegrării minorului, cât şi al consolidării
statului de drept7.

6
W. Rau, European Standards in the Area of Community Sanctions and
Measures, în R. Ville, U. Zvekic, J. Klaus, Promoting Probation Internationally,
Rome/ London, 2007, p.182.
7
Gh.C. Mihai, R.I. Motica, Fundamentele dreptului, Teoria şi filosofia
dreptului, Bucureşti, Edit. All, 1997, p. 243.

43
De altfel, chiar Consiliul Europei priveşte armonizarea legislaţiilor şi
a practicilor naţionale ca un mijloc de apropiere între state, în vederea
creării unui patrimoniu comun de idealuri şi de tradiţie, de respectare a
libertăţii dreptului şi nicidecum ca un mijloc de unificare artificială a
lor, fără a se ţine seama de diversitatea istorică a credinţelor, politicilor
naţional, şi de resursele de care dispune fiecare ţară.
La reunirea interregională de la Beijing, din 14 – 18.05.1984, ca şi
la cea de la Tokio, organizată în 1989, care s-a ocupat de pregătirea
celui de al VII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea
crimei şi tratamentului delincvenţelor şi, respectiv, al IX-lea Congres,
s-a subliniat, de asemenea, că sistemul de justiţie criminală, atât
pentru minori, cât şi pentru adulţi, este legat de istoria şi cultura
fiecărei ţări8.

D) Consacrarea expresă a sancţiunilor şi măsurilor comunitare în


legislaţia internaţională a Drepturilor Omului s-a realizat prin
adoptarea de către al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la
Prevenirea Infracţionalităţii şi Tratamentul Infractorilor, a Regulilor şi
Standardelor Minime pentru Măsurile Neprivative de Libertate,
numite, la recomandarea Comitetului pentru Prevenirea şi Controlul
Infracţionalităţii, Regulile de la Tokyo9. Ele reprezintă cadrul
normativ-juridic internaţional al reglementării:
• sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate;
• al implementării şi administrării măsurilor comunitare;
• al standardelor de pregătire a personalului abilitat să lucreze în
acest domeniu;
• al politicilor de implementare a acestor sancţiuni;
• al cooperării internaţionale în materia prevenirii
infracţionalităţii şi a tratamentului infractorilor.
Regulile de la Tokyo, reprezintă nu numai o nouă reglementare
internaţională, ci reflectă totodată mutaţiile majore intervenite la nivelul

8
Anexa la Rezoluţia nr. 40/33 din 29.11.1985 a Adunării Generale a Naţiunilor
Unite, în care a fost adoptat Ansamblul de reguli minime ale Naţiunilor Unite,
cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), în
„Revista de Ştiinţă Penitenciară”, Supliment, nr. 1/1995, p. 66-87.
9
Adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 45/110 la
cea de a 68-a sesiune plenară din 16 decembrie 1990; www.un.org/recs/45/110.

44
filosofiei penale şi criminologiei. Ele transpun sub forma normativităţii
juridice de Drept Internaţional al Drepturilor Omului principiile şi valorile
paradigmei justiţiei restitutive. Această corespondenţă – între filosofia
penală restitutivă şi reglementarea de Drept internaţional al Drepturilor
Omului – se evidenţiază cu precădere la nivelul obiectivelor şi scopurilor
urmărite prin elaborarea regulilor:
• de a pune la dispoziţie un set de principii fundamentale în
scopul promovării sancţiunilor neprivative de libertate, precum
şi un minimum de garanţii asigurate persoanelor care ispăşesc o
sancţiune neprivativă de libertate (regula 1.1);
• de a promova o implicare mai activă a comunităţii în
managementul justiţiei penale, în special în tratamentul
infractorilor, precum şi de a dezvolta la infractori un sentiment de
răspundere faţă de societate (regula 1.2);
• în procesul implementării regulilor, statele membre se vor
strădui să asigure un echilibru între drepturile infractorilor,
drepturile victimelor şi grija societăţii pentru securitatea publică
şi prevenirea infracţionalităţii (regula 1.4);
• statele membre vor reglementa şi implementa măsurile
neprivative de libertate în sistemul legislaţiei naţionale în scopul
reducerii încarcerării, al raţionalizării politicilor justiţiei penale,
luând în considerare respectarea Drepturilor Omului, cerinţele
dreptăţii sociale precum şi nevoile de reabilitare ale infractorului
(regula 1.5);
• în scopul realizării unei flexibilităţi sporite, proporţionale cu
gravitatea şi natura infracţiunii, cu antecedentele infractorului şi
protecţia societăţii, precum şi în acela al evitării utilizării
încarcerării ori de câte ori nu este nevoie, sistemul justiţiei
penale va reglementa o paletă largă de măsuri neprivative de
libertate, atât în etapele pre-procesuale cât şi în cele procesuale
şi post-procesuale (regula 2.3).
Implementarea Regulilor de la Tokyo în legislaţiile naţionale a condus
la generalizarea măsurilor şi sancţiunilor comunitare neprivative de
libertate în majoritatea legislaţiilor penale. De asemenea, ele constituie
premisa armonizării legislaţiilor naţionale penale în materia sancţiunilor
neprivative de libertate (prevăzută de regula 23.2). Regulile de la Tokyo
sunt structurate în opt secţiuni care reglementează un set de drepturi,

45
valori, norme şi proceduri ce vizează menţinerea persoanei în stare de
libertate, ori de câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi
procesului penal, respectarea demnităţii sale (Secţiunea I a Principii
Generale).
Capitolul V, referitor la implementarea măsurilor neprivative de
libertate, prevede obiective, proceduri, strategii de intervenţie în raport cu
nevoile infractorului şi cu înlăturarea cauzelor care au condus la
comportamentul infracţional. Ele îşi pun amprenta asupra strategiilor şi
planurilor de intervenţie ale consilierului de probaţiune, care vor fi strict
legate de cauzele în curs de rezolvare. Durata măsurilor, ca şi condiţiile pe
care trebuie să le îndeplinească infractorul sunt de asemenea adaptate
comportamentului său, eforturilor sale de reintegrare.
Scopul supravegherii infractorului în comunitate (regula 10.1) este
reducerea riscului de recidivă, precum şi reintegrarea sa în modalităţi
care previn reîntoarcerea la un comportament antisocial. În această
direcţie, regula 10.3 prevede adaptarea supravegherii şi a tratamentului
la fiecare caz în parte, precum şi revizuirea periodică a acestora în
funcţie de progresele înregistrate de infractor. Răspunsul favorabil la
aceste măsuri poate să conducă la scurtarea duratei de supraveghere.
Regula 11.2 reglementează posibilitatea reducerii termenului de aplicare
a măsurii de supraveghere dacă infractorul răspunde favorabil la măsura
aplicată.
Asemenea cerinţe nu exclud însă necesitatea unificării europene a
legislaţiei penale, unificare ce vizează o mai bună cooperare
internaţională în lupta contra infracţionalităţii10.
Oricât de mult s-ar insista pe ideile umanitare în sfera reformei
dreptului penal şi a aplicării acestuia, vor apărea din ce în ce tot mai
multe voci în direcţia dezvoltării laturii represive a dreptului penal.
Faptul că şi în prezent, sau mai ales în prezent, se reiterează chiar în
mass-media din ţara noastră sugestiile de reintroducere a pedepsei cu
moartea în Codul penal, cel puţin pentru fapte penale deosebite, este o
dovadă a acestei evoluţii11.

10
G. Antoniu, Reflecţii asupra viitoarei reforme penale, în „Revista de drept
penal”, nr. 4/1995, p. 33; Idem, Reforma penală şi ocrotirea valorilor
fundamentale ale societăţii, în „Revista de drept penal”, nr. 2/1996, p. 9.
11
O. Brezeanu, op. cit., p. 105.

46
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII
PARTIDELOR POLITICE. STUDIU BIBLIOGRAFIC

Ion Ciobanu

Legal rules for the activity of the political parties. Bibliographical


study. The political parties imposed in modern society as complex
institutions immutable to representative democracy and rule of law.
We can say with certainty that this domain isn’t static at all, but is
continually changing. The researchers’ predilection for this theme of
research is due to multidisciplinary State of political parties, and
especially to their role in political regime. The ap.earance and the
assertion of parties in political life is closely linked to the
modernization of the society and the strengthening of democratic
system, being the factor of political systems and actions that ap.ear in
its concrete forms under different and original guises. Following its
objective and subjective determinations, any party ap.ears in court of
history and public opinion as a positive or negative agent on the field
of social existence, on the road of humanity’s evolution.

Fiecare partid politic poartă în mod evident marca unei identităţi


distincte, individualizate prin valoarea moral-politică şi comportamentul
social-istoric. Sub atare aspect, partidul politic poate fi considerat
factor responsabil pentru acţiunile în care se cuprind faptele şi ideile
sale şi rezultatele politice ale militanţilor şi aderenţilor săi, ale forţelor
sociale pe care le reprezintă şi le animă.
Actualmente, partidele politice sunt organizaţii ce exprimă într-o
formă explicită valorile, interesele şi opţiunile diferite ale cetăţenilor
în privinţa scopurilor şi mijloacelor pe care ar trebui să le urmeze
sistemul politic pentru a concilia conflictele şi a asigura libertatea şi
ordinea în societate.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 47-55
Primele cercetări privind partidele politice pot fi regăsite în lucrările
fundamentale ale unor autorilor străini, printre care îi menţionăm pe
M. Ostrogorski şi R. Michels, M. Weiner şi La Palombara, Maurice
Duverger, P.P. Negulescu1 etc.
La fel de relevante sunt lucrările unor autori, precum J. Orren, Ch.
Baudoin, A. Panebianco, D. Seiler şi M. Weiner2, în care sunt
analizate anumite aspecte particulare ale statutului, funcţiilor,
activităţii, manifestărilor partidelor etc.
Partidele politice sunt abordate şi în cadrul unor fenomene, instituţii,
procese cu care acestea se află într-o interdependenţă şi corelaţie
strânsă, cum ar fi democraţia, alegerile, guvernarea etc., în lucrările
cercetătorilor: J.-L. Quermonne, G. Sartori, Y. Meny, A. Lijphard, Ch.
Cadoux3 şi alţii. În lucrarea lui Arend Lijphard au fost analizate
sistemele de partid din 36 de ţări.
Sub aspectul juridic, problematica privind activitatea partidelor
politice şi mecanismele de control sunt analizate în lucrările mai multor
cercetători, precum I. Muraru, Simina Tănăsescu, V. Duculescu,

1
Ostrogorski M., Democracy and the Party System in the United States, New York,
Macmillan, 1910; Weiner M., The origin and development of political parties, în
Political Parties and Political Development, LaPalombara D., Weiner M. (eds.),
Princeton, 1966; M. Duverger, Les parties politiques, Paris, Armand Colin, 1976;
P. P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Edit. Garamond, 1994.
2
Orren J., The Changing Styles of American Party Politics. The Future of
American Political Parties. The Challenge of Governance, New Jersey,
Englwood Cliffs, 1982; Ch. Baudouin, Introducere în sociologia politică,
Timişoara, Edit. Amarcord, 1999; Panebianco A., Political Parties: Organisation
and Power, Cambridge, 1988; D-L. Seiler, Partidele politice din Europa, Iaşi,
Institutul European, 1999; Weiner M., The origin and development of political
parties, în: Political Parties and Political Development”, LaPalombara D.,
Weiner M. (eds.), Princeton, 1966.
3
Jean-Louis Quermonne, Les Regimes politiques occidentaux, Paris, 2006; G.
Sartori, Parties and Party Systems: A Framework for Analysis, Cambridge,
Cambridge University Press, 1976; Meny Y., Government and politics in
Western Europe (Britain, France, Italy, West Germany), New York, Oxford
University Press, 1991; A. Lijphard, Modele ale democraţiei. Forme de
guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări, Iaşi, Edit. Polirom, 2000; Ch.
Cadoux, Droit constitutionel et institutions politiques, Paris, Cujas, 1973.

48
Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, I. Deleanu, T. Drăganu, Cr.
Ionescu, I. Guceac şi D. Baltag4.
În Republica Moldova, tematica partidelor politice constituie o
direcţie importantă a ştiinţelor juridice şi politice, însă până în prezent
nu au fost realizate lucrări fundamentale în acest domeniu, continuând
să rămână elaborate vag principiile teoretico-metodologice ale
reglementării juridice a partidelor politice.
Au fost analizate lucrările constituţionaliştilor autohtoni care
abordează problemele legate de sistemele pluripartidiste, electorale,
organizarea şi funcţionare puterilor în stat în baza pluralismului
politic. Printre acestea vom nominaliza lucrările autorilor V. Popa, Al.
Arseni, I. Guceac5 etc.
Situaţia partidelor politice în ipostaza de concurenţi electorali este
analizată în lucrările lui P. Midrigan şi V. Juc6, iar activitatea
formaţiunilor politice în structurile puterii de stat a fost reflectată în
lucrările autorilor V. Moşneaga, Gh. Rusnac şi I. Ciocan7.
4
I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, Edit. Actami, 1995;
I. Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti,
Edit. Lumina Lex, 2001; V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Drept
Constituţional Comparat, vol II, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1999; I. Deleanu,
Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Iaşi, Edit. Chemarea, 1996; T.
Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, vol. II.
Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2000; Cr. Ionescu, Drept Constituţional şi
Instituţii Politice, vol. I, Bucureşti, Edit. Lumina Lex. 2001; I. Guceac, Drept
electoral, Chişinău, USM, 2005; D. Baltag, Teoria răspunderii şi
responsabilităţii juridice, Chişinău, ULIM, 2007.
5
V. Popa, Drept public, Chişinău, Edit. Acad. de Administrare Publică de pe
lângă Guvernul Rep. Moldova, 1998; Al. Arseni, Drept constituţional şi
instituţii politice. Note de curs, vol. II, ed. a II-a, Chişinău, Tipografia Print
Color, 1997; 5 I. Guceac, op. cit.
6
P. Midrigan, Partidele în sistemul politic al Republicii Moldova, Chişinău,
Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, 2006, http://www.scribd.com/doc
/6708780/ Pavel-Midrigan-Thesis (vizitat la 21.03.2009); V. Juc, Problemele
sociale în programele partidelor politice, în Politica socială şi problemele
ameliorării calităţii vieţii, Chişinău, Tipografia Centrală, 2002.
7
V. Moşneaga, Gh. Rusnac, Pluripartidismul în Moldova: etapele şi tendinţele
de bază ale consolidării, în Pluripartidismul în Moldova: esenţa şi specificul
formării, Chişinău, CAPTES, USM, 2000; I. Ciocan, Partidele politice în
sistemul relaţiilor de putere (cazul Republicii Moldova), http://www.
cnaa.md/thesis/7548/ (vizitat la 14.10.2009).

49
În ceea ce priveşte evoluţia legislaţiei privind activitatea partidelor
politice, putem afirma cu certitudine că procesul său de reglementare
juridică a demarat la sfârşitul anilor ‘80, ca efect al slăbirii regimului
totalitar şi afirmării valorilor statului democratic şi de drept în tot spaţiul
post-sovietic. În alte state, procesul instituţionalizării formaţiunilor
politice a fost completat de cadrul normativ privind activitatea acestora.
Spre exemplu, reglementarea juridică privind finanţarea partidelor
politice este specificată în legislaţia Suediei (1965), Finlandei (1969) şi
SUA (1974).
Cercetătorii ruşi M.V. Baglai, Iu.I. Leibo şi L.M. Entin8 au realizat o
succintă analiză privind evoluţia legislaţiei a partidelor politice în
diferite state şi au ajuns la următoarea clasificare:
– prima etapă (anii ‘50) constituie perioada „pătrunderii partidelor
politice în constituţii.” Astfel, a început instituţionalizarea
partidelor politice;
– a doua etapă începe în anii ‘60 şi se afirmă prin apariţia
legilor privind activitatea partidelor politice. Altfel spus,
partidele politice au devenit „instituţie/persoană juridică.”
– a treia etapă cuprinde perioada anilor ‘70-‘80 şi constă în
susţinerea de către state a partidelor politice prin finanţarea
activităţilor acestora.
Republica Moldova, în acest sens, s-a afirmat ca fiind un stat post-
totalitar, alături de majoritatea ţărilor est-europene, precum Federaţia
Rusă, Bielorusia, Ucraina, România, Ţările Baltice, Bulgaria, Ungaria etc.
În acest context, putem stabili asemănări în orientările ideologice,
programele şi doctrinele, structura normativă a legilor privind partidele
politice a acestor state, fapt care le-au determinat să stabilească
parteneriate politice bilaterale şi în cadrul organismelor internaţionale.
Bineînţeles că o analiză multidimensională impune şi stabilirea
locului şi rolului partidelor politice autohtone în raport cu formaţiuni
social-politice din alte state. În acest sens, numeroase cercetări au
efectuat autorii constituţionalişti, precum M. Bârgău, V. Gureu, Al.
Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, T.K. Baikova, B.A. Strashun9 etc.

8
Constituţionoe pravo zarubejnîh stran: Ucebnic dlia vizov, M.V. Baglai, Iu.I.
Leibo şi L.M. Entin (eds.), Моscova, Norma, 2000.
9
M. Bârgău, V. Gureu, Drept Constituţional Comparat. Curs universitar,
Chişinău, CEP USM, 2009; A. Arseni, V. Ivanov, L. Suholitco, Dreptul

50
N. A. Mihaleva şi-a propus să cerceteze fenomenul pluralismului
politic în tot spaţiul Comunităţii Statelor Independente (CSI) şi a ajuns la
concluzia că „în Statele – membre CSI dictatura şi totalitarismul sunt
respinse10.” Mai mult, trecutul istoric comun al acestor ţări a determinat
acceptarea valorilor democratice, cel puţin la nivel normativ (legislativ)
şi cu aspecte specifice pentru fiecare din ele.
Actualmente însă, în procesul de reglementare juridică a activităţii
partidelor politice se impune o nouă tendinţă – extinderea formelor
răspunderii juridice.
Particularităţile răspunderii juridice a partidelor politice prevăd
analiza diferitor forme ale răspunderii asociaţiilor politice în stat.
Însuşi denumirea este semnificativă, întrucât se are în vedere
examinarea acţiunilor sau inacţiunilor ilegale ale asociaţiilor şi nu a
membrilor în parte.
Răspunderea juridică este noţiunea ce impune un comportament
specific membrilor societăţii în care este aplicată, în caz contrar fiind
impuse constrângeri sub formă de sancţiuni. În opinia lui I. Guceac,
până în prezent este cunoscută doar o singură modalitate de respingere
legală a violării dreptului – răspunderea juridică11.
Astăzi putem constata că răspunderea constituţională este recunoscută
ca formă a răspunderii juridice doar de către unii autori, fără a exista însă
o analiză ştiinţifică detaliată care ar argumenta existenţa ei. Mai mulţi
autori remarcabili au cercetat problema în cauză şi şi-au adus aportul în
acest domeniu. Printre ei îi putem menţiona pe D. Baltag, M. Bădescu,
B. Ţonea, I. Deleanu, I. Muraru, Simina Tănăsescu12 etc.
Comentarii privind definirea, clasificarea şi tragerea la răspundere
constituţională a partidelor politice face şi A.N. Cocotov, care, pe
lângă faptul definirii asociaţiilor politice, menţionează că partidele

Constituţional Comparat, Chişinău, CEP USM, 2003; T.K. Baikova,


Constituţiono-pravovoi status politiceskih partii v Rossiskoi federaţii:, Москва,
МГЮА, 2002; B. А. Strashun, Constituţionoe (gosudarctvenoe) pravo zarubejnâh
ctran, 3-е izd., vol. 1-2, Москва: BЕК, 1999.
10
N. A. Mihaleva, Constituţionalnoe pravo zarubejnâh ctran СНГ ,Моsкvа,
Jurist, 1999, p. 81.
11
I. Guceac, op. cit., p. 195.
12
D. Baltag, op. cit; M. Bădescu, B. Ţonea, Drept Constituţional şi instituţii
politice, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2006; I. Deleanu, op. cit.; I. Muraru,
S. Tănăsescu, op. cit.

51
politice se creează în mod liber şi fără aprobarea unor organe de stat
sau persoane cu funcţii de răspundere13.
Scopul răspunderii juridice constituţionale este de a ocroti şi garanta
exercitarea eficientă a puterii publice de către autorităţile împuternicite
în conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale legilor constituţionale.
Răspunderea contravenţională constituie o varietate a răspunderii
juridice, care apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei
şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice
corespunzătoare, în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională14.
Analizând contravenţiile electorale, V. Guţuleac enunţă relaţiile
sociale ce ţin de protecţia drepturilor politice ale persoanei fizice şi
constituie obiectul generic pentru următoarele contravenţii15.
În procesul cercetării şi comparaţiei legislaţiei electorale a
Republicii Moldova în raport cu cele ale Federaţiei Ruse, României şi
altor state, am observat că cadrul legal naţional corespunde rigorilor
internaţionale, dar Codul Electoral al R.M. a fost formulat mai curând
ca un ghid cu titlu de recomandare pentru partide politic şi
administraţia publică centrală şi cele locale, deoarece în prevederile
sale nu se regăsesc restricţii clare şi explicite în Codul contravenţional
şi Penal al Republicii Moldova. Făcând trimiteri la legislaţia
Federaţiei Ruse şi României, am observat în ambele cazuri cât de
exigentă şi cuprinzătoare este legislaţiei statelor menţionate.
În concluzie, considerăm necesară şi oportună revizuirea
prevederilor Codului Contravenţional al Republicii Moldova în acest
domeniu şi includerea de diverse sancţiuni în vederea garantării
respectării drepturilor constituţionale ale asociaţiilor social-politice şi
ale cetăţenilor de rând.
Tratarea ştiinţifică a fenomenului răspunderii penale a partidelor
politice, ca subiecte colective de drept, implică mai multe controverse
în doctrina juridică contemporană.
Pe de o parte, este necesară abordarea generală a principiului
răspunderii penale a partidelor politice şi membrilor săi, iar, pe de altă

13
A.N. Cocotov, Constituţionoe pravo Rossii. Curs lecţii: Uceb. posobne,
Моsкvа, Prospekt, 2008, p. 111.
14
V. Guţuleac, Tratat de drept contravenţional, Chişinău, S. n., 2009. p. 134.
15
Ibidem, p. 165.

52
parte, este imperativă stabilirea co-raportului dintre răspunderea partidelor
politice, ca persoane juridice şi membrii săi, ca persoane fizice.
Un loc aparte în această abordare ştiinţifică rezidă în posibilitatea de
a implementa răspunderea penală a partidelor politice în Republica
Moldova – subiect aparte al răspunderii juridice.
În acest context, este necesar de menţionat că, în diferite state,
răspunderea (penală) juridică este tratată în mod diferit, în dependenţă
de statutul juridic acordat persoanelor juridice şi gravitatea acţiunilor
săvârşite de acestea.
Astfel, în Statele Unite al Americii există răspunderea penală a
persoanelor juridice. Iniţial, era prevăzută sancţiunea penală a
persoanelor juridice în cazul sindicatelor şi trusturilor. În cazul lor se
aplica amenda. Mai târziu, aceste sancţiuni au fost extinse şi asupra
altor asociaţii obşteşti.
În opinia constituţionaliştilor ruşi, această practică era considerată
ca fiind antidemocratică. Însă, pe parcursul anilor ‘80, problema
tragerii la răspundere a persoanelor juridice a devenit evidentă. În
1978, Comitetul European pentru Probleme Criminale (CDPC) a
recomandat statelor europene să recunoască subiectele de drept
colectiv ca fiind pasibile de răspundere penală16.
Actualmente, mai multe state occidentale, precum S.U.A., Australia,
Belgia, Norvegia, Danemarca, România şi altele, prevăd răspunderea
penală a persoanelor juridice, iar unele, precum Franţa şi Germania,
includ expres şi partidele politice. Iniţial, era prevăzută răspunderea
penală a persoanelor juridice în cazul sindicatelor, corporaţiilor şi
trusturilor. Mai târziu însă, instituţia răspunderii penale a fost extinsă
şi asupra altor asociaţii obşteşti.
O categorie aparte o constituie cazul Federaţiei Ruse, Bulgariei,
Turciei, Australiei, Cârgâstan şi alte state CSI, care prevăd doar
răspunderea penală a persoanei fizice, excluzând totalmente subiectele
colective de drept.
Sub aspect teoretic, există mai multe opinii ale cercetătorilor în
acest sens. Spre exemplu, T.K. Baikova analizează răspunderea
partidelor politice sub trei aspecte: răspunderea penală a partidelor ca
reprezentante ale puterii, răspunderea partidelor politice ca organizaţii
şi a partidelor politice ca forme de realizare a indivizilor. Din acestea,
16
V. Naumov, Rossiikoe ugolovnoe pravo, Моsкvа, 1997, р. 179-180.

53
autoarea afirmă că doar cel de al treilea aspect – partidul politic ca
formă de realizare a individului – presupune posibilitatea tragerii la
răspundere penală17.
În urma cercetării acestui domeniu, se pot detaşa următoarele concluzii:
1) Deşi tratarea răspunderii juridice a partidelor politice a constituit
subiectul predilect al multor cercetători, totuşi problema nu a fost
studiată suficient de către autorii autohtoni în ceea ce priveşte
răspunderea constituţională, civilă, penală şi contravenţională a
partidelor politice şi a reprezentanţilor lor. Astfel, considerăm că
partidele politice contemporane nu mai sunt doar subiecte ale
raporturilor de drept constituţional, ci au evoluat, astfel că raporturile
acestei instituţii complexe sânt reglementate de norme ale dreptului
contravenţional, penal, civil etc.
2) Este necesar a defini răspunderea constituţională şi a include în
legislaţia în vigoare principiile aplicării acestei forme a răspunderii
juridice, care decurge din caracterul faptelor pentru care se aplică şi
statutul juridic al subiectelor cărora li se incumbă.
3) Legiuitorul a restrâns cercul infracţiunilor săvârşite de persoanele
juridice şi, implicit, a limitat instituţia răspunderii juridice penale la
imposibilitatea de a se manifesta la justa valoare şi de a cuprinde un
spectru cât mai larg al persoanelor juridice, printre care regăsim şi
partidele politice.
4) Pentru a ameliora legislaţia naţională privind reglementarea juridică
a organizării şi funcţionării partidelor politice şi a conforma răspunderea
penală standardelor internaţionale, a garanta legalitatea şi legitimitatea
partidelor politice ca expresie a voinţei poporului, propunem:
– includerea în Legea nr. 294-XIV privind partidele politice a
noţiunii de răspundere constituţională a partidelor politice;
– revizuirea art. 25 al Legii nr. 317-XIII cu privire la Curtea
Constituţională din R.M. preluând experienţa statelor europene,
care prevede dreptul cetăţenilor şi asociaţiilor lor de a sesiza
Curtea Constituţională, inclusiv în cazul neconstituţionalităţii
prevederilor legislative sau acţiunilor/inacţiunilor partidelor
politice;
– atribuirea de mai multe competenţe autorităţii electorale
centrale în vederea sancţionării concurenţilor electorali şi
17
T. K. Baikova, op. cit., p. 20-21.

54
garantării respectării drepturilor constituţionale ale asociaţiilor
social-politice şi cetăţenilor de rând;
– persoanele juridice să fie pasibile de sancţiuni penale pentru
încălcarea art. 181, referitor la împiedicarea exercitării libere
a dreptului electoral sau a activităţii organelor electorale, şi a
art. 182, privind falsificarea rezultatelor votării prevăzute de
Codul Penal al R.M.;
– extinderea ariei răspunderii penale asupra mai multor
categorii de entităţi colective, inclusiv asupra partidelor
politice, prin includerea sancţiunilor prevăzute de Codul
Penal al R.M. la art. 63 alin. (1) lit. a), c) pentru acţiuni sau
inacţiuni comise de acestea.

55
ACTUALITATEA PRIVIND LIBERA CIRCULAŢIE
A FORŢEI DE MUNCĂ ÎN LUMINA
REGLEMENTĂRILOR EUROPENE

Horea Crişan

The current status regarding the free movement of labor force


from the perspective of the European rules. The emphasis on free
movement of workers since the beginning of the European Economic
Community distinguished labour regulation in the Community from
national labour laws of the Member States, where free movement was
not of concern, as well as from international labour standards.
Labour standards focused on employment protection and industrial
relations were not a primary concern of an EC aiming at free
movement of workers, certainly in the earlier stages of the
Community, but even later in the EU. The primary objective of
establishing free movement of workers in a labour market was for
long the dominant feature of EU regulation of employment and
industrial relations.

Key words: labour law, EU regulation, movement of workers

Libera circulaţie a persoanelor şi totodată a forţei de muncă este una


din cele patru libertăţi fundamentale consacrate prin articolele 45 şi 48
din Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (alături de libera
circulaţie a capitalurilor, a serviciilor şi a bunurilor). Art. 45 prevede
garantarea dreptului de şedere şi a liberei circulaţii a lucrătorilor pe
întreg teritoriul Uniunii, eliminarea oricărei discriminări pe bază de
cetăţenie cu privire la încadrarea în muncă, remuneraţie sau condiţii
de muncă.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 56-62
Articolul prevede două excepţii cu privire la libera circulaţie a forţei
de muncă, şi anume: „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică
încadrării în administraţia publică” şi prevederile articolului se aplică
„sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică,
siguranţă publică şi sănătate publică”. Articolul 48 consacră dreptul
lucrătorilor, în mod special al lucrătorilor migranţi şi al celor care
desfăşoară o activitate independentă, de a fi asiguraţi în ceea ce
priveşte domeniul securităţii sociale, prin instituirea unui sistem care
să permită acest lucru. Totuşi, statele membre nu sunt obligate să
acorde prestaţii de securitate socială altor persoane decât lucrătorilor
salariaţi, lucrătorilor care desfăşoară o activitate independentă şi
membrilor familiilor acestora.
Lucrătorul comunitar trebuie să aibă şi are acces liber la angajare şi
egalitate de tratament. Lucrătorul comunitar este liber să îşi caute un
loc de muncă pe teritoriul oricărui stat membru, fără discriminare.
Lucrătorii comunitari vor avea prioritate în faţa lucrătorilor din statele
terţe. Principiul nediscriminării, însă, nu va avea ca rezultat
discriminarea inversă, adică discriminarea propriilor cetăţeni în
favoarea lucrătorilor comunitari.
Rolul agenţiilor specializate în domeniul liberei circulaţii a forţei de
muncă, publice sau private, ar trebui să fie acela de a fluidiza piaţa
forţei de muncă şi de a crea puntea de legătură între angajat şi
angajator sau beneficiarul prestaţiei de servicii. Conform Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, agenţiile de recrutare şi plasare de personal,
fie că au activitate în interiorul statului membru unde îşi au sediul, fie
că îşi desfăşoară activitatea pe piaţa forţei de muncă externă, ar trebui:
„1) să asigure informarea eficientă despre piaţa forţei de muncă, 2) să
asigure asistenţă în căutarea locurilor de muncă şi în serviciile de
plasare, 3) să administreze fondurile de şomaj, şi 4) să administreze
diverse programe pentru piaţa forţei de muncă”1. Organizaţia
Internaţională a Muncii consideră că o bună cooperare între guverne şi
agenţiile de recrutare şi plasare de personal are rezultate pozitive pe
piaţa forţei de muncă internaţională, mai ales în situaţii de criză.
Agenţiile publice de recrutare sau plasare a forţei de muncă [e.g.
Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă, DIRECCTE

1
Jobs Pact Policy Brief, Dosar 5, Organizaţia Internaţională a Muncii,
noiembrie 2010.

57
(Franţa), Jobcenter plus (Marea Britanie)] au obligaţia de a pune la
dispoziţia tuturor cetăţenilor comunitari, indiferent de cetăţenie,
informaţii cu privire la locurile de muncă disponibile pe teritoriul
statului membru. Accesul la informaţie este liber, dar, de cele mai
multe ori, căutarea unui loc de muncă pe teritoriul altui stat membru
decât cel de origine este mult mai dificilă decât am crede la o prima
vedere. Cele mai des întâlnite bariere în căutarea unui loc de muncă
sunt: bariera de limbă, bariera de distanţă între ţara de reşedinţă şi cea
în care se găsesc locurile de muncă, bariera de calificare ş.a.2
Pentru o mai bună informare cu privire la piaţa muncii din statele
membre a tuturor lucrătorilor comunitari, furnizorii publici de servicii
specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă publici sunt
obligaţi să trimită informări periodice despre piaţa muncii din
respectivul stat membru către furnizorii de servicii specializate pentru
stimularea ocupării forţei de muncă a celorlalte state membre. Pentru
aceste informări s-a înfiinţat, prin dispoziţiile art. 15 al
Regulamentului 1612/68, Biroul de coordonare EURES, care are rolul
de a face publice ofertele de locuri de muncă din statele membre,
precum şi cererile de locuri de muncă depuse de lucrătorii statelor
membre. Biroul de coordonare EURES facilitează colaborarea între
membri săi, şi anume între: serviciile naţionale şi locale de ocupare a
forţei de muncă, serviciile de ocupare a forţei de muncă competente
pentru regiunile transfrontaliere, celelalte servicii specializate de
ocupare a forţei de muncă comunicate Comisiei, organizaţii sindicale
şi patronale desemnate de către membri. Membrii şi partenerii
Biroului de coordonare EURES vor dezvolta parteneriate durabile în
regiunile transfrontaliere. Biroul va fi coordonat de către Comisia
Europeană, iar în ceea ce priveşte coordonarea strategiei, aceasta se va
consulta cu directorii membrilor reţelei.
Activitatea agenţiilor private de ocupare a forţei de muncă are rolul
de a veni în ajutorul serviciului public de ocupare a forţei de muncă.
De obicei, pentru o primă experienţă, lucrătorii români apelează la
agenţiile de ocupare a forţei de muncă: fie furnizorii de servicii
specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, fie agenţiile

2
N. Ouali, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights,
Belgian Case Study Final Report, Working Lives Research Institute, februarie
2012, p. 7.

58
de muncă temporară. În general, lucrătorii români care doresc să
muncească în Marea Britanie apelează la furnizorii de servicii
specializate pentru stimularea ocupării forţei de muncă, deoarece cea
mai răspândită metodă de a pătrunde pe piaţa forţei de muncă din
această ţară pentru lucrătorii români este în calitate de liber
profesionist. Agenţiile desfăşoară activităţi de mediere între angajator
şi angajat, dar şi activităţi de consultanţă cu privire la formalităţile
prealabile angajării lucrătorului român în Marea Britanie. De
asemenea, agenţiile de recrutare şi plasare de forţă de muncă joacă un
rol important în medierea între lucrătorii români şi angajatorii din
ţările care au ridicat restricţiile pe piaţa forţei de muncă pentru
lucrătorii români. Acestea, în schimbul unui comision, vor media forţa
de muncă românească către angajatorii aflaţi în nevoie.
Datorită faptului că în Franţa „există o atitudine ambivalentă în ceea
ce priveşte opţiunea de a fi liber profesionist, deoarece aceasta este
considerată o formă nesigură de angajare datorită relativei lipse de
protecţie socială şi sustenabilitate a afacerii”3, această modalitate nu
este foarte răspândită nici în rândul lucrătorilor români. Agenţiile
private de ocupare a forţei de muncă din România nu au arătat interes
în această direcţie, tocmai datorită acestei lipse de sustenabilitate.
În ultimii ani, agenţiile de recrutare şi plasare de personal au un rol
activ în recrutarea şi plasarea de personal medical în aproape toate
ţările europene. Resurse financiare importante sunt cheltuite pentru
organizarea de târguri de forţă de muncă în vederea recrutării de
personal calificat pentru : Suedia, Marea Britanie, Franţa, Spania,
Belgia.
În ceea ce priveşte forţa de muncă necalificată sau calificată în
domenii cum ar fi construcţiile, turismul, industriile, agenţiile de
muncă temporară joacă în continuare un rol important în ceea ce
priveşte detaşarea transfrontalieră a forţei de muncă din statele
membre în care aceasta există în surplus înspre state membre unde
există penurie de forţă de muncă în diferite domenii. Principiul liberei
circulaţii a serviciilor ajută la fluidizarea pieţei de forţă de muncă din
Uniunea Europeană. Toate tipurile de agenţii de plasare şi recrutare de

3
European Employment Observatory Review. Self-Employment in Europe 2010,
Comisia Europeană, Directoratul general pentru ocuparea forţei de muncă,
afaceri sociale si incluziune, Unitatea D2, septembrie 2010, p. 10.

59
personal, fie că sunt furnizori de servicii specializate pentru stimularea
ocupării forţei de muncă, fie că sunt agenţi de muncă temporară, fie că
sunt publice, fie că sunt private ar trebui să ajute la protejarea unor
principii esenţiale, cum ar fi: egalitatea de tratament între bărbaţi şi
femei şi nediscriminarea la locul de muncă. De asemenea, acestea ar
trebui să vegheze asupra respectării condiţiilor de muncă şi a
securităţii în muncă.
În ceea ce priveşte detaşarea transfrontalieră, agentul de muncă
temporară ar trebui să vegheze şi la respectarea principiilor de
egalitate de tratament în regimurile profesionale de securitate socială,
la respectarea principiului de nediscriminare şi tratament egal între
persoane indiferent de originea lor etnică sau rasială, egalitatea de
remunerare şi apartenenţa la un sistem de securitate socială. Dacă la
nivel naţional agenţiile de plasare şi recrutare de forţă de muncă pot fi
cu uşurinţă monitorizate şi controlate, în ceea ce priveşte activitatea
agenţiilor de muncă temporară pe piaţa forţei de muncă europene
există dificultăţi în a controla şi monitoriza corect, datorită
neconcordanţelor dintre legislaţiile interne ale fiecărui stat în parte.
Deşi la nivel european Directiva 2008/CE/104 pare a fi foarte clară, ea
permite statelor membre o mare libertate în transpunerea prevederilor
sale în dreptul intern al fiecăruia. De aceea, în practică, pare adesea că
dreptul intern nu încurajează, ci, dimpotrivă, stopează libera circulaţie
a serviciilor prin detaşare transnaţională. Controlul riguros al
activităţii agenţilor de muncă temporară este uneori dificil, datorită
acestor neconcordanţe şi se creează, astfel, o nişă pentru eludarea
legislaţiei aplicabile. S-a constatat exploatarea forţei de muncă
provenită din ţări mai puţin dezvoltate ale Uniunii în alte state
membre4. Uneori există înţelegeri între agenţii de muncă temporară,
beneficiarii serviciilor şi lucrătorii români detaşaţi. Aceştia se
protejează reciproc pentru a evita amenzile ca urmare a nerespectării
prevederilor legale în domeniu cu privire la condiţiile de muncă,
salariu minim aplicabil sau condiţiile de cazare sau masă5.

4
N. Clark, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights,
Final Report, Working Lives Research Institute, mai 2012, p. 3.
5
N. Ouali, Regulation And Enforcement Of Posted Workers Employment Rights,
Belgian Case Study Final Report, Working Lives Research Institute, februarie
2012, p. 7.

60
Ca urmare a numeroaselor cazuri din jurisprudenţa Curţii de Justiţie
Europene6, au existat cereri de revizuire a Directivei 96/CE/71, în
scopul stopării situaţiilor în care munca temporară a servit ca paravan
pentru munca ilegală, nerespectarea condiţiilor de muncă, de plată a
salariului minim sau a orelor suplimentare, de concedieri nejustificate
în scopul înlocuirii unui lucrător salariat cu un lucrător detaşat.
În concluzie, este de remarcat faptul că noţiunea de „lucrător” a fost
definită dintr-o necesitate de către Curtea de Justiţie Europeană.
Aceasta nu a apelat la niciuna din legislaţiile naţionale ale statelor
membre, ci a atribuit acestui termen un sens în concordanţă cu
interesul comunitar. „Lucrătorul” este cetăţean al unui stat membru
care prestează o muncă ce constituie o activitate economică în
schimbul unei remuneraţii şi se află într-o relaţie de subordonare care
trebuie să existe între angajator şi angajat şi este asigurată conform
legislaţiei în vigoare.
Aderarea unor noi membri şi-a pus amprenta şi asupra principiului
liberei circulaţii a lucrătorilor. Tratatele de aderare încearcă să înceti-
nească imigraţia şi, în acest sens, instituie perioade de regim
tranzitoriu pentru noile state membre. Pentru ţările care au aderat în
2004 şi 2007, fiecare stat membru a putut decide diferenţiat dacă
acceptă admiterea forţei de muncă a noilor state membre după o
perioadă de doi ani de la aderare sau prelungeşte perioada tranzitorie
pentru încă trei ani sau încă şi mai mult pentru o perioadă
suplimentară de încă doi ani. La mai bine de şapte ani de la aderare,
Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia,
Slovenia, Suedia, Ungaria au ridicat toate restricţiile în ceea ce
priveşte libera circulaţie a forţei de muncă a cetăţenilor români.
Statele care menţin încă restricţiile sunt Austria, Belgia, Franţa,
Germania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda şi Spania.
Temerile principale ale Marii Britanii, exprimate atât de vehement,
atât de guvernarea laburistă a primului ministru Tony Blair, cât şi de
guvernarea democrată a primului ministru David Cameron, sunt că,

6
Vezi: cauza C-341/05 - Laval; C. Woolfson şi alţii, Posted Workers in Sweden.
The case of male, Polish construction workers, Universitatea Linköping, iunie
2010, p. 2; cauza C-346/06 Dirk Rüffert c/a Land Niedersachsen sau Cauza C-
319/06 Commission c/a Luxembourg.

61
odată cu ridicarea restricţiilor cu privire la libera circulaţie a forţei de
muncă, piaţa muncii britanică va fi invadată de forţa de muncă
românească. Ceea ce îngrijorează guvernele britanice, indiferent de
partidul aflat la guvernare, este faptul ca piaţa muncii britanică să nu
fie invadată de forţa de muncă necalificată.
Ca şi actualitate, restricţiile de muncă pentru cetăţenii români şi
bulgari se extind până la sfârşitul anului 2013 – anunţ care aparţine
ministrului britanic al imigraţiei, Damian Green, citat de un comunicat
al Ambasadei U.K. la Bucureşti. Cetăţenii români şi bulgari care
intenţionează să muncească în Marea Britanie vor trebui, ca şi până
acum, să obţină în prealabil un permis de muncă de la Agenţia
britanică pentru Frontieră (U.K. Border Agency):
„Prin menţinerea restricţiilor dorim să ne asigurăm că migraţia
aduce beneficii Regatului Unit şi nu are un impact negativ asupra
pieţei britanice a muncii. Guvernul reformează radical sistemul de
imigraţie; a anunţat deja plafonul anual pentru vize de muncă şi noi
reguli stricte pentru studenţi, astfel încât migraţia netă să fie redusă
de la sute de mii la zeci de mii”.

62
CONFLICTELE DE LEGI ŞI CONFLICTELE DE
JURISDICŢII – COMPLEMENTARITATE ÎN DIVERSITATE

Călina Jugastru

Les conflits de loi et les conflits de jurisdiction – complémentarité


dans la diversité. Le nouveau contencieux privé international est
determiné par les nouvelles règles issues des réglementations
européennes. Le droit de l’Union Européenne impose une nouvelle
hiérarchie des normes juridiques. Le Code roumain de procédure civile
prévoit que ses dispositions s’ap.liquent lorsque les traités
internationales, le droit de l’Union ou les lois spéciales ne contiennent
pas des provisions contraires. Le législateur national devient un
législateur européen, car il doit ap.liquer, avec priorité, les instruments
normatifs directes et obligatoires. Le procès civil avec élément
d’extraneité „souffre”, car les conflits de lois et les conflits de
jurisdictions, connaissent un nouvel enjeu qu’avant. Les conflits de lois et
les conflits de jurisdictions sont intégrés dans les réglements
européennes. Il y on a des différences mais, aussi, des points communs
entre les deux catégories juridiques. C’est normal, car la compétence
jurisdictionnelle et la compétence législative ne se supraposent pas.

Mots clé: conflits de lois, conflits de jurisdictions, compétence


jurisdictionnelle, compétence législative, nouveau Code de procédure
civile.

1. Perimetrul de gestiune al contenciosului privat internaţional


Realitatea pe care o parcurgem are drept caracteristică unificarea
regulilor aplicabile conflictelor de jurisdicţii. Tendinţa unificării
afectează nu numai conflictele de jurisdicţii, dar şi conflictele de legi.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 63-88
Complementaritatea conflicte de jurisdicţii – conflicte de legi a
apărut imediat după încheierea Convenţiei de la Bruxelles, în anul
1968. Convenţia de la Roma din 1980 reprezintă o replică la opţiunile
de competenţă judiciară prevăzute în Convenţia de la Bruxelles1. În
spiritul continuităţii, dispoziţiile ambelor convenţii au fost reluate în
Regulamentele Bruxelles I şi Roma I, care au marcat o etapă calitativ
superioară în procesul cooperării judiciare în spaţiul european.
Europenizarea şi globalizarea sunt inevitabile. Nu numai la nivelul
raporturilor juridice care conţin element străin, dar şi în mod special, cu
referire la contenciosul privat cu element de extraneitate. Fiecare sistem
juridic naţional vine cu propriile particularităţi, dar se aliniază cerinţelor
dictate de interrelaţionare, liberă circulaţie, cooperare judiciară şi de
dezideratul unificării, într-o anumită măsură, a regulilor de conflict.
Specificul naţional grevează, inevitabil, eforturile de compatibilizare a
ordinilor juridice ale statelor. El are menirea de a îmbogăţi perimetrul
comun de gestiune a contenciosului privat internaţional (cu evitarea
oricărei obstaculări în cooperarea judiciară civilă).
Sistemul normelor conflictuale este impregnat de elementele de
specific naţional. Fiecare stat, în virtutea suveranităţii, are prerogativa
de a adopta un corpus de reguli aplicabile pe propriul teritoriu.
Dreptul internaţional privat (în general) şi normele privind litigiul
civil cu element de extraneitate (în special) reflectă viziunea
legiuitorului naţional. În spiritul pluralismului juridic, fiecare stat are
propriul drept internaţional privat, care operează cu propriul limbaj şi
cu propriile categorii2. S-a afirmat, sugestiv, că statul contemporan nu
mai este expresia unei unice puteri politice, iar procesul de
democratizare este reorganizat pe o bază transversală, care asociază
actori diverşi, la nivel infraetatic şi la nivel supraetatic3. Vorbim astăzi

1
P. Lagarde, L’européanisation du droit international privé – Conflits de lois,
http://www.ejtn.eu/PageFiles/6333/Rapport_Vienne_Lagarde.pdf (pagină
consultată la data de 18 aprilie 2014).
2
D. Boden, Le pluralisme juridique en droit internationale privé, în Le
pluralisme, «Archives de philosophie du droit», Tome 49, 2006, p. 290.
3
D. Mockle, Mondialisation et État de Droit, dans Id. (dir.), Mondialisation et
État de Droit, Bruxelles, Bruylant, 2002, p. 73, citat după V. Petev, Pluralisme
juridique, construction européenne et droits participatifs, în Le pluralisme,
«Archives de philosophie du droit», Tome 49, 2006, p. 15.

64
de o fragmentare a puterii statale şi de o reevaluare a instrumentelor
tradiţionale de reglementare4.
La acest moment, se poate constata existenţa a două realităţi
normative: sistemul naţional al dispoziţiilor de drept internaţional
privat şi dreptul european. Sau, altfel spus, dreptul internaţional privat
naţional şi dreptul internaţional privat european. Acesta din urmă este
interfaţa între dreptul european (ex-comunitar) şi dreptul internaţional
privat „clasic”5. Asistăm, actualmente, la extinderea ariei instituţiilor
juridice „afectate” de europenizare. Drept dovadă, paleta largă de
instrumente europene cu forţă obligatorie şi cu aplicabilitate imediată,
prioritară, în dreptul naţional.
Transpus în planul conflictelor de jurisdicţii, procesul de
europenizare6 are câteva categorii de surse legislative. De regulă,
normele juridice europene7 se juxtapun regulilor naţionale, în anumite
domenii – de exemplu, în materia competenţei internaţionale, precum
şi în ceea ce priveşte recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.
Arbitrajul internaţional se supune dispoziţiilor NCPC şi, în acelaşi
timp, face obiectul Convenţiei de la New York din 1958.
Odată ce o situaţie de drept privat, care a devenit contencioasă, are
legătură cu mai multe sisteme juridice naţionale (prin elementul de
extraneitate), trebuie identificată jurisdicţia care va dezlega cauza. Nu
există o jurisdicţie internaţională care să soluţioneze litigiile private cu
element de extraneitate. Intervine necesitatea de a selecta instanţa
4
C.-A. Morand, Le Droit néomoderne des politiques publiques, Librairie Générale
de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1998, apud V. Petev, Pluralisme juridique,
construction européenne et droits participatifs, în Le pluralisme..., p. 15.
5
Eforturile de multiplicare a instrumentelor de unificare a dreptului internaţional
privat, în plan european, vizează elaborarea unui Cod European de drept
internaţional privat sau chiar a unui “Code of private international law common
to the civilized world” (a se vedea D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul
internaţional privat. Spre un drept internaţional privat european, în „Revista de
Drept Internaţional Privat şi Drept Privat Comparat”, 2007, p. 395).
6
Împărtăşim ideea că europenizarea dreptului internaţional privat „nu este o operă
atât de dificil de conceput şi de implementat precum pare la prima vedere şi,
oricum, ea este mult mai lesnicioasă şi mai viabilă din punct de vedere practic decât
unificarea europeană a instituţiilor dreptului privat” (D.A. Popescu, op. cit., p. 393).
7
A se vedea T. Corlăţean, Izvoare convenţionale ale Uniunii Europene în
domeniul protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, în „Dreptul”, nr.
8/2012, p. 246-251.

65
competentă dintre jurisdicţiile cu care face legătura elementul străin.
Litigiul fiind în relaţie cu mai multe ordini juridice naţionale, se
impune definirea prealabilă şi clară a principiilor care stau la baza
determinării competenţei instanţelor. Hotărârea pronunţată este una
naţională, în sensul că emană de la sistemul judiciar al unui anumit
stat. Dar efectele hotărârii se repercutează asupra mai multor sisteme
de drept, întrucât procesul civil prezintă unul sau mai multe elemente
de extraneitate8.
Toate aceste chestiuni sunt rezolvate în Cartea a VII-a din NCPC,
conform următoarelor prevederi: „Dispoziţiile prezentei cărţi se aplică
proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care
prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul
Uniunii Europene sau prin legi speciale nu se prevede altfel” (art. 1064).
Cu alte cuvinte, ori de câte ori litigiul privat cu element străin intră sub
incidenţa instrumentelor obligatorii de unificare a dreptului internaţional
privat, acestea vor găsi aplicare prioritară faţă de dreptul intern. Noua
soluţie legislativă concretizează asimilarea integrală a consecinţelor
normative ale integrării – împrejurare care se poate observa şi în
sistemele de drept ale altor state europene9. Aplicarea imediată şi
prioritară aparţine dreptului convenţional şi dreptului unional. Dacă
litigiul nu intră sub incidenţa dispoziţiilor amintite, se aplică, în
subsidiar, dreptul intern al statului respectiv. Din această perspectivă,
dreptul naţional apare ca un drept cu vocaţie subsidiară de aplicare.
Recursul la instrumentele de unificare are ca scop crearea spaţiului
judiciar european apt să ofere soluţii în procesele generate de
raporturile de drept civil, comercial sau de alte raporturi de drept
privat cu element de extraneitate.
La momentul actual, atât instrumentele normative europene, cât şi
sistemul legislativ naţional sunt perfectibile. Este esenţială
armonizarea, pe cât posibil, a celor două, prin găsirea soluţiilor care să
acopere ansamblul ipotezele teoretice. Suprapunerea perfectă a
prevederilor legale, la nivel naţional şi la nivel european, este dificilă,
în condiţiile în care specificul naţional are încă un cuvânt de greutate.

8
S. Clavel, Droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris, 2012, p. 175.
9
Pentru un tablou al surselor legislative, interne şi internaţionale, care se aplică
pe teritoriul Franţei în materia conflictelor de jurisdicţii, a se vedea S. Clavel,
Droit international privé, ed. cit., p. 178-217.

66
Este preferabilă corelarea dispoziţiilor legale, pentru evitarea conflictelor
negative de competenţă ori, dimpotrivă, pentru evitarea procedurilor
concurente, pentru uniformizarea criteriilor de determinare a competenţei
internaţionale, pentru conservarea ordinii juridice europene. Un exemplu,
în ceea ce priveşte necesitatea armonizării: unul dintre motivele de refuz
al recunoaşterii hotărârii străine îl constituie, conform art. 1096 NCPC,
faptul că hotărârea este manifest contrară ordinii publice de drept
internaţional privat român; incompatibilitatea se apreciază ţinându-se
seama, în special, de intensitatea legăturii cauzei cu ordinea juridică
română şi de gravitatea efectului astfel produs10. Conţinutul ordinii
publice de drept internaţional privat11 nu se poate determina în mod
abstract, întrucât conţinutul noţiunii de ordine publică este unul dinamic.
Instanţa va stabili, în fiecare caz în parte, dacă se găseşte în prezenţa
motivelor de încălcare a ordinii publice. Ori, încălcarea principiilor de
apărare a drepturilor fundamentale ale omului, promovate în dreptul
Uniunii Europene12, este unul dintre cazurile de încălcare a ordinii
publice. Aceasta întrucât ordinea de drept internaţional privat român
înglobează şi drepturile fundamentale garantate în dreptul european.
Hotărârea pronunţată în străinătate cu încălcarea acestor drepturi nu poate
fi recunoscută pe teritoriul României, întrucât se consideră că încalcă
ordinea publică de drept român.
2. Reglementarea procesului civil internaţional în NCPC
Într-o nouă perspectivă legislativă, procesul civil internaţional este
plasat (topografic) în NCPC. Prezenţa elementului de extraneitate obligă

10
Această din urmă subliniere reprezintă o încercare de redefinire a ordinii
publice în dreptul internaţional privat. Ea se raportează atât la ordinea juridică
română, cât şi la gravitatea consecinţelor negative pe care le produce
nerespectarea ei (cu privire la analiza art. 1096 NCPC, I. Leş, Comentariile
2013, art. 1096.
11
A se vedea, ca lucrări anume destinate acestei teme: P. Lagarde, Recherches
sur l’ordre public en droit international privé, Librairie Générale de Droit et de
Jurisprudence, Paris, 1959; A. Chapelle, Les fonctions de l’ordre public en droit
international privé, Thèse, Université de droit, d'économie et de sciences
sociales de Paris, 1979; O. Căpăţână, Semnificaţia noţiunii de ordine publică în
procedura de exequatur, în „Studii şi cercetări juridice”, nr. 3/1976, p. 277-283.
12
Avem în vedere explicaţia furnizată de art. 2564 alin. 1 C. civ., care reia
prevederea generală din Legea nr. 105/1992 (art. 8).

67
însă la analiza instituţiei într-un limbaj mixt: cel specific dreptului
procesual civil şi cel adaptat / propriu dreptului internaţional privat.
Domeniul de aplicare al Cărţii a VII-a din NCPC îl constituie
procesul civil internaţional. Cele patru titluri ale cărţii reglementează
competenţa internaţională, legea aplicabilă, eficacitatea hotărârilor
străine şi arbitrajul internaţional.
NCPC utilizează sintagma proces civil internaţional pentru a
desemna procesul de drept internaţional privat, adică normele juridice
aplicabile în litigiile de drept privat cu element de extraneitate.
Pentru sinonimie, literatura de specialitate uzează de expresia
„conflict de jurisdicţii”, cu trimitere la sensul larg al acesteia. Lato
sensu, conflictul de jurisdicţii reprezintă o sumă de probleme de drept
internaţional privat: competenţa jurisdicţională; lex causae în litigiul
cu element străin, precum şi eficacitatea hotărârilor străine în statul
forului. Stricto sensu, suntem în prezenţa conflictului de jurisdicţii ori
de câte ori instanţa sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat
trebuie să se pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe13.
În sfera procesului civil internaţional intră litigiile de drept privat
care prezintă element de extraneitate (adică prezintă legături cu mai
multe sisteme de drept) şi care sunt guvernate fie de NCPC, fie de alte
prevederi legale14.
Procesul civil internaţional este litigiul de drept privat, privit în
dimensiunea sa internaţională. Actuala reglementare din dreptul
român intern este expresia a două deziderate: păstrarea unor elemente
de tradiţie şi continuitate, precum şi unificarea regulilor aplicabile
sectorial, pentru evitarea disfuncţiilor în materia competenţei
judiciare, a recunoaşterii şi executării hotărârilor străine.
Obiectul litigiului de drept privat îl constituie situaţia de drept privat;
procesul civil internaţional se circumscrie raporturilor juridice generate
în sfera dreptului civil, dreptului familiei, dreptului muncii, proprietăţii
intelectuale, transporturilor etc. Sunt excluse raporturile juridice care iau
13
Cu privire la relaţia între cele două tipuri de conflicte, a se vedea, D.A.
Popescu, Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, în „Fiat
Justitia”, nr. 1/1999, p. 59-67.
14
În termeni apropiaţi, doctrina de specialitate defineşte procesul civil
internaţional ca fiind procesul civil care are ca obiect soluţionarea unui litigiu ce
derivă dintr-un raport juridic cu element străin (T. Prescure, C.N. Savu, Drept
internaţional privat, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2005, p. 225).

68
naştere în dreptul public. Soluţia este explicabilă, întrucât Codul de
procedură civilă constituie dreptul comun al raporturilor dintre
particulari în relaţiile internaţionale (art. 2 alin. 2 NCPC).
Elementul de extraneitate este un fapt juridic de ataşare care
priveşte elementele raportului juridic şi care are aptitudinea de a
genera conflictul pozitiv de legi, atrăgând incidenţa a două sau mai
multe sisteme de drept sau de a da vocaţie de aplicare normelor
materiale ori celor unificate, după caz15. Prezenţa elementului străin
în contextul raporturilor juridice de drept privat îndreptăţeşte la
aplicarea normelor care reglementează procesul civil internaţional.
Altfel, litigiul rămâne supus reglementărilor interne referitoare la
procesul civil.

3. Conflictul de jurisdicţii şi conflictul de legi16


Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat nu se
suprapune cu competenţa legislativă. Graniţa nu este absolută, întrucât
între conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi există interferenţe.
De altfel, instrumentele de unificare a dreptului internaţional privat (în
special, regulamentele europene) integrează ambele tipuri de conflicte
– de legi şi de jurisdicţii.
Obiectul celor două tipuri de conflicte este diferit. Suntem în
prezenţa conflictului de jurisdicţii ori de câte ori o instanţă, sesizată cu
un litigiu de drept internaţional privat, trebuie să se pronunţe mai întâi
asupra propriei competenţe. Conflictul de legi17 presupune situaţia în
care un raport juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi
guvernat de două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept
diferite;

15
Definiţiile oferite în doctrină converg spre ideea că elementul de extraneitate
(element străin, element de extranietate) este o împrejurare de fapt care pune în
relaţie raportul juridic cu unul sau mai multe sisteme de drept, susceptibile a se
aplica (S. Deleanu, Drept internaţional privat. Partea generală, Bucureşti, Edit.
Universul Juridic, 2013, p. 11; D. Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional
privat, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2012, p. 12-13).
16
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ediţie
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2005, p. 424
17
În sintagma „conflict de legi”, prin „lege” înţelegem sistemul de drept al unui
anumit stat. Originea conflictului de legi se găseşte în deosebirile între sistemele
de drept naţionale.

69
Spre deosebire de conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii este
condiţionat, în mod obligatoriu, de existenţa unui litigiu. În absenţa
litigiului, nu se pune problema determinării competenţei. Conflictul de
legi, în schimb, poate să apară şi independent de existenţa unei situaţii
litigioase; el rezolvă problema aplicării lex causae la nivelul dreptului
internaţional privat substanţial;
Determinarea competenţei instanţelor unui anumit stat nu înseamnă,
automat, aplicarea, în calitate de lex causae, a sistemului legislativ al
statului respectiv. Ca efect al stabilirii competenţei instanţei forului, va
deveni aplicabil sistemul conflictual al statului forului, sistem care
operează cu instituţii diverse: calificare, ordine publică, retrimitere, norme
de aplicare imediată18 ş.a. Odată ce se declară competentă, instanţa
sesizată cu un litigiu internaţional va identifica legea aplicabilă: legea
forului sau legea străină. În final, litigiul nu va fi supus neapărat legii
materiale a forului; instanţa forului poate aplica, după caz, norma
substanţială a forului sau norma substanţială străină – după cum indică
propriul sistem conflictual. După ce acceptă soluţionarea litigiului,
instanţa va determina sistemul de drept aplicabil şi apoi, din acest sistem,
va identifica legea materială aplicabilă;
Natura normelor care reglementează conflictul de jurisdicţii
diferă de natura normelor ce reglementează conflictul de legi. Avem
în vedere două aspecte subsumate acestei probleme.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează prin intermediul normelor
de aplicaţie imediată; conflictul de legi se rezolvă prin reguli de
conflict. Conflictul de legi presupune norme conflictuale19, adică
norme care desemnează legea competentă să cârmuiască raportul

18
Normele de aplicaţie imediată nu se suprapun cu excepţia de ordine publică de
drept internaţional privat. Normele de aplicaţie necesară înlătură conflictul de
legi, în vreme ce excepţia de ordine publică presupune existenţa unui conflict de
legi, pentru a cărui rezolvare este determinată norma străină normal competentă;
aceasta este însă înlăturată întrucât încalcă valorile fundamentale ale forului (C.
Dariescu, Conflictul de legi în domeniul regimului matrimonial primar, conform
Codului civil român, în „Dreptul”, nr. 10/2012, p. 37).
19
Norma conflictuală are rolul de a stabili care dintre sistemele de drept în
prezenţă este chemat să se aplice pe parcursul existenţei raportului respectiv.
Din momentul desemnării legii competente, rolul normei conflictuale încetează.
Din acest motiv, norma conflictuală este considerată o normă de trimitere sau o
normă de fixare.

70
juridic cu element străin20 (sistemul de drept astfel determinat poartă
denumirea de „legea cauzei”).
Apoi, trebuie observat că normele care concretizează conflictele de
jurisdicţii sunt unilaterale. Ele indică dacă sunt competente sau nu
instanţele române, fără a se preocupa de situaţia în care acestea nu
sunt competente (cu alte cuvinte, nu reglementează competenţa sau
necompetenţa instanţelor străine). Este firesc, întrucât problemele de
competenţă (inclusiv normele de competenţă internaţională a
jurisdicţiilor naţionale) intră în perimetrul suveranităţii fiecărui stat,
fără posibilităţi de imixtiune.
Aşadar, normele de competenţă internaţională se aplică direct
raportului juridic cu element străin şi aduc lămuriri numai cu privire la
competenţa instanţelor forului21;
Într-o relaţionare strictă, în cazul unui litigiu, conflictul de jurisdicţii
este prealabil conflictului de legi, de aceea soluţia conflictului de
jurisdicţii determină aplicarea unui anumit sistem de soluţionare a
conflictelor de legi. Numai după ce are loc operaţiunea de stabilire a
competenţei jurisdicţionale, conflictul de legi devine o prioritate pentru
organul de jurisdicţie22. Această cronologie este firească, deoarece
organul jurisdicţional nu poate consulta norma conflictuală înainte de a
decide că este competentă în acest sens. Odată ce constată că este
competentă, instanţa va proceda la determinarea legii competente,
pornind de la propriul sistem de norme conflictuale;
20
Normele conflictuale, fiind norme de trimitere, stabilesc competenţa
legislativă, care poate să aparţină legii forului ori legii străine. Chiar dacă nu
este aplicabilă legea proprie, aceste norme indică norma străină competentă.
21
Doctrina franceză a sesizat şi diferenţa de natură între cele două tipuri de norme:
în timp ce conflictele de legi ar prezenta un caracter juridic, conflictele de jurisdicţii
ar avea caracter politic. Cu referire la dreptul francez, s-a precizat că textul Codului
civil (art. 14-15) permite oricărui francez, reclamant sau pârât într-un litigiu cu un
străin, să recurgă la justiţia franceză, instaurându-se astfel un adevărat „privilegiu
de jurisdicţie” fondat pe cetăţenie. Dimpotrivă, în materia conflictelor de legi,
cetăţenii francezi şi străinii sunt trataţi pe picior de egalitate, întrucât nu există două
sisteme diferite, după cum una dintre părţi este francez sau după cum ambele părţi
sunt străini (Y. Loussouarn, P. Bourel, P. De Vareilles-Sommières, Droit
international privé, 10e édition, Dalloz, Paris, 2013, p. 14-15).
22
Pentru aceste probleme, a se vedea, R.-B. Bobei, Repere doctrinare şi
jurisprudenţiale ale instituţiei calificării în dreptul internaţional privat, în
„Curierul Judiciar”, nr. 3/2004, p. 105.

71
Conflictele de legi, la rândul lor, influenţează conflictele de
jurisdicţii, deşi mai puţin evident. Instanţa de judecată priveşte, de la
bun început, litigiul în ansamblu său şi se declară competentă având în
vedere legea pe care o va aplica. Jurisprudenţa atestă şi situaţia în care
soluţia conflictului de jurisdicţii a suportat influenţa soluţiei date
conflictului de legi, de pildă, atunci când instanţele preferă să evite a
se pronunţa asupra situaţiei deduse judecăţii şi invocă propria
necompetenţă. Astfel de situaţii s-au ivit în cazul divorţurilor
confesionale şi în procesele dintre străini. Un exemplu elocvent este
constatarea necompetenţei instanţei forului în procesul de divorţ al
unor cetăţeni evrei, determinat de faptul că legea personală (legea
mozaică) impune intervenţia rabinului; divorţul confesional nu este
recunoscut pe teritoriul Franţei23. Curtea de Casaţie franceză a
contestat tribunalelor franceze competenţa de a se pronunţa cu privire
la divorţul părţilor, întrucât legea personală a acestora atrăgea
competenţa unui rabin. Unele state consacră pentru divorţurile
confesionale procedura religioasă, atât pentru încheierea, cât şi pentru
desfacerea căsătoriei. Procedura care implică prezenţa rabinului nu
produce efecte juridice în ţările în care încheierea şi desfacerea
căsătoriei au caracter laic. Prin urmare, aplicarea legii mozaice ar fi
condus la un divorţ fără valoare în Franţa, iar aplicarea legii franceze
ar fi însemnat pronunţarea unui divorţ civil pe care religia mozaică nu
îl recunoaşte ca valabil24.
Iată cum, pe tărâmul conflictelor de jurisdicţii, apare posibilitatea ca
instanţa să evite soluţionarea unei cauze, prin invocarea propriei
necompetenţe. Această soluţie este preferată de instanţă atunci când,
într-o analiză prealabilă, prefigurează eventualele dificultăţi de

23
Speţa Levinçon s-a aflat pe rolul Curţii de Casaţie franceze în anul 1905. A se
vedea, pentru comentarii ample, Y. Loussouarn, P. Bourel, Droit international
privé, ed. cit., p. 13.
24
O speţă care pune aceeaşi problemă, a influenţei pe care o suportă conflictul
de jurisdicţii din partea conflictului de legi, este Patino, caz care a generat o
bogată jurisprudenţă. A se vedea B. Ancel, Y. Lequette, Grands arrêts de la
jurisprudence française de droit international privé, 3e édition, Dalloz, Paris,
1998, p. 287-304; O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept
internaţional privat, Bucureşti, Edit. Hamangiu, 2008, p. 41. Pentru aspecte ale
relaţiei între conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii, T.R. Popescu, Drept
internaţional privat, Bucureşti, Edit. Romfel, 1994, p. 18.

72
soluţionare a conflictului de legi în cazul dedus judecăţii. Din această
perspectivă, „influenţa” conflictului de legi asupra conflictului de
jurisdicţii are explicaţii care ţin mai curând, de natura umană, mai
precis de „ezitările şi «slăbiciunile» magistratului, decât de rigoarea şi
ordinea logică a soluţionării conflictelor”25;
Este posibil ca soluţia litigiului să difere de la un sistem legislativ
la altul, chiar dacă normele conflictuale la care s-a ajuns, în urma
soluţionării conflictului de jurisdicţii, sunt identice pentru o
anumită materie. Explicaţia rezidă în diferenţele existente între
normele substanţiale, de la un sistem legislativ la altul. Sistemul
normelor conflictuale este expresia concepţiei legiuitorului fiecărui
stat, aşa încât norme similare, care aparţin unor state diferite, pot
conduce la rezolvări diferite ale conflictului de legi.
Chiar în aceeaşi materie, conţinutul normelor conflictuale poate să
difere, întrucât reflectă particularităţile şi tradiţiile naţionale în
domeniu, concepţia legislativă a fiecărui stat, precum şi interesele
proprii ale statului26. De exemplu, dacă normele conflictuale atribuie
competenţa, într-o anumită materie, lui lex fori, fiecare instanţă va
înţelege prin această locuţiune propria lege materială (lex fori este
legea instanţei sesizate cu soluţionarea conflictului de legi, fără a
deosebi după cum soluţionarea se face în cadrul unei proceduri
litigioase sau într-o procedură graţioasă; pentru orice organ de
jurisdicţie cu sediul în România, lex fori este legea română)27.

4. Scurt parcurs normativ al procesului civil internaţional


Momente semnificative ale unificării europene
Prioritatea dreptului unional faţă de aplicarea normelor juridice
naţionale este un factor care generează interogaţii. Densitatea
reglementărilor generează, pe alocuri, concursul de legi şi de jurisdicţii.
Consecutiv, se constată degajarea principiilor de aplicare a dreptului
european. Normele unionale sunt – pentru statele respective – un
supradrept, a cărui prevalenţă este asumată şi este garantată prin
legislaţiile naţionale.

25
D.A. Popescu, M. Harosa, Drept internaţional privat. Tratat elementar, vol. I,
Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 1999, p. 65.
26
Ibidem, p. 62.
27
Ibidem.

73
Nu numai materia conflictelor de legi este atinsă de dispoziţiile legale
menite creării şi consolidării spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Bruxelles, Lugano. Actualul drept european (ex-comunitar),
aplicabil litigiului privat cu element de extraneitate, este rezultatul
unui proces de cristalizare normativă. Convenţia de la Bruxelles
(1968) a fost primul instrument important care a vizat adoptarea unor
dispoziţii uniforme în materia competenţei jurisdicţionale şi a
executării hotărârilor judecătoreşti, prin prisma simplificării
formalităţilor la care acestea din urmă sunt supuse în statele membre.
Prin intermediul Convenţiei de la Lugano (1988), s-a realizat
extinderea regulilor cuprinse în Convenţia de la Bruxelles şi pe
teritoriul unor state nemembre UE, dar ale căror sisteme legislative şi
judiciare au permis punerea pe aceleaşi baze a recunoaşterii şi
executării hotărârilor judecătoreşti străine28.
Ambele convenţii au limitat aplicabilitatea propriilor reguli la
materia civilă şi la cea comercială, cu excluderea expresă a stării şi
capacităţii persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, moştenirii
legale şi testamentare, securităţii sociale şi arbitrajului. Cadrul
legislativ unitar a fost de natură să elimine hotărârile contradictorii
pronunţate în state diferite.
Maastricht, Tampere, Amsterdam. Tratatul de la Maastricht (1992)
a promovat cooperarea judiciară civilă, ca domeniu de interes comun
al statelor membre, în realizarea obiectivelor Uniunii Europene.
Consiliul de la Tampere (1999) a determinat priorităţile cooperării
judiciare în materie civilă29,
28
Cu privire la cooperarea judiciară în materie civilă înainte de Tratatul de la
Amsterdam şi pentru o prezentare a acquis-ului comunitar, a se vedea, T. Ştefan,
B. Andreşan-Grigoriu, Drept comunitar, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2007, p.
617-635.
29
Pentru analize pertinente ale stadiului şi dificultăţilor implementării
instrumentelor europene în dreptul naţional, a se vedea: N. Hesslén,
L’application des instruments communautaires: Règlements 1393, Bruxelles I et
TEE en Suède, în L’Europe judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le
droit de l’exécution: perspectives transnationales. Le droit de l’exécution forcée
en Roumanie, Conférence internationale, 13-15 mai 2009, Sibiu, România,
Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2009, p. 102-113; K. Mátyás, Documents
instituting civil proceedings in Hungary and European Union law, în L’Europe
judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le droit de l’exécution:
perspectives transnationales. Le droit de l’exécution forcée en Roumanie,

74
iar Tratatul de la Amsterdam30 a stabilit că unul dintre obiectivele
fundamentale ale Uniunii este fundamentarea unui spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie.
Lisabona. Tratatul de la Lisabona (2009) prevede că, în realizarea
cooperării în materie civilă, statele au posibilitatea să adopte măsuri de
apropiere a actelor cu putere de lege şi a normelor administrative ale
statelor membre. Prin instrumentele juridice pe care le promovează,
tratatul marchează o nouă etapă în procesul integrării europene şi în
reglementarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.
Carta drepturilor fundamentale a fost anexată Tratatului de la
Lisabona (art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană)31, dobândind
forţă juridică egală cu a tratatelor32. Materia drepturilor şi libertăţilor
cuprinse în Cartă este guvernată de trei valori, care reprezintă şi
dimensiunile intrinseci ale acesteia: universalitatea, indivizibilitatea şi
jurisdicţionalitatea33.
Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene. Versiunea consolidată a celor două
tratate consacră normele dreptului Uniunii Europene ca instrument de
drept internaţional privat de ultimă generaţie34.
După cum s-a observat35, acordul iniţial din 1968 (Convenţia de la
Bruxelles) a fost generat de necesitatea asigurării libertăţii de

Conférence internationale..., p. 178-191; Vl. Yarkov, La Fédération de Russie


aspire-t-elle à se tourner en matière judiciare vers l’Union Européenne?, în
L’Europe judiciare: 10 ans après le Conseil de Tampere. Le droit de
l’exécution: perspectives transnationales. Le droit de l’exécution forcée en
Roumanie, Conférence internationale…, p. 380-397.
30
Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999, se prezintă ca o
revizuire a tratatelor comunitare institutive.
31
S.E. Tănăsescu, Carta drepturilor fundamentale a UE: avantajele şi efectele
ei pentru cetăţenii europeni, în „Revista Română de Drept European”, nr.
4/2010, p. 16.
32
F. Pop, G. Jiglău, S. Gherghina, Tratatul de la Lisabona, în F. Pop, S.
Gherghina, G. Jiglău, Uniunea Europeană: drept, instituţii şi politici
comunitare, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut, 2009, p. 110.
33
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2006, p. 299.
34
M.-L Niboyet., G. de Geouffre de la Pradelle, Droit international privé, 4e
édition, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2013, p. 23.
35
Ibidem, p. 23-24.

75
circulaţie şi a recunoaşterii de plin drept a hotărârilor judecătoreşti în
spaţiul european. La nivel pragmatic, uniformizarea europeană a avut
rolul simplificării accesului la justiţie şi al schimburilor
transfrontaliere. La un nou nivel calitativ, începând cu Tratatul de la
Amsterdam (pe fondul creat de „momentul” Maastricht), conceptul
„spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” a depăşit imperativul
libertăţii de circulaţie a hotărârilor în Europa. Obiectivul spaţiului
judiciar european se traduce ca perimetru al comunităţii de valori, de
drepturi ale omului, de principii de securitate juridică şi de egalitate36.
Gama largă de probleme pe care le cuprind regulamentele este
dovada amplificării demersurilor în direcţia europenizării (desfacerea
căsătoriei, răspunderea părintească, obligaţiile contractuale, obligaţiile
necontractuale, titlu executoriu european pentru creanţele
necontestate, procedura europeană a somaţiei de plată, obligaţiile
alimentare, insolvenţa, succesiunile internaţionale ş.a.). Unele dintre
acestea au deja aplicabilitate, altele au fost revăzute şi îmbunătăţite,
iar altele sunt în curs de negociere (pentru domenii încă neacoperite,
de exemplu, în ceea ce priveşte efectele patrimoniale ale
parteneriatelor înregistrate)37.
Dreptul român
Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 105/1992 nu au existat
dispoziţii exprese în dreptul intern, pentru determinarea jurisdicţiei
competente în procesele civile cu element de extraneitate. Erau
aplicabile normele de competenţă teritorială din vechiul Cod de
procedură civilă, adaptate condiţiilor speciale în care apar şi se
desfăşoară raporturile juridice cu element străin.
Legea nr. 105/1992 a constituit prima reglementare română a litigiilor
private cu element de extraneitate. A avut ca arie de aplicare atât

36
Ibidem, p. 24. Cu privire la tehnicile de lărgire a libertăţilor de circulaţie în
cadrul fostei pieţe comune, prin prisma priorităţii dreptului comunitar faţă de
sistemele legislative naţionale, a se vedea Y.-S. Bergé, Le droit d’une
„communauté de lois”: le front européen, în Le droit international privé: esprit
et méthodes, Mélanges en l’honneur de P. Lagarde, Dalloz, Paris, 2005, p. 113,
citat după M.-L Niboyet., G. de Geouffre de la Pradelle, Droit international
privé..., p. 139.
37
Spaţiul judiciar european are o geometrie variabilă, iar statele membre au
posibilitatea de a subscrie şi unor instrumente opţionale, în scopul unei solide
cooperări.

76
conflictele de legi, cât şi conflictele de jurisdicţii. Normele referitoare la
competenţa jurisdicţională internaţională au consacrat regula de
principiu din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit căreia instanţele
judecătoreşti sunt competente dacă pârâtul sau unul dintre pârâţi
(persoană fizică) are domiciliul, reşedinţa sau fondul de comerţ în
România sau dacă pârâtul (persoană juridică) are sediul în România.
Normele aplicabile în procesele de drept internaţional privat aflate
pe rolul instanţelor române erau cele prevăzute în legea procedurală
română (dacă nu se prevedea expres altfel). Calificarea problemelor ca
fiind de drept material sau de drept procesual a aparţinut tot legii
române (lex fori38). Normele de procedură în materia litigiului de drept
privat cu element de extraneitate, incluse în Legea nr. 105/1992 (art.
148-181), au fost active până la momentul intrării în vigoare a NCPC.
Aceste dispoziţii au constituit, în mare parte, sursa noii reglementări a
procesului civil internaţional în noul Cod de procedură civilă.
În anul 2003, a fost adoptată Legea nr. 187 privind asistenţa judiciară
internaţională în materie civilă şi comercială39. Actul normativ a
prevăzut o serie de măsuri de cooperare judiciară, pentru comunicarea cu
alte state europene, în domeniul informării asupra dreptului străin.
Normele Legii nr. 187/2003 reglementau competenţa de jurisdicţie pentru
procese civile cu element de extraneitate în care erau implicate persoane
fizice sau persoane juridice aparţinând statelor membre ale Uniunii
Europene. Aspectele principale au avut în vedere40 competenţa generală,
competenţa exclusivă a instanţelor române, competenţele speciale
(competenţa în materie de asigurări, competenţa în privinţa contratelor
încheiate cu consumatorii, competenţa în privinţa contractelor individuale
de muncă), litispendenţa şi conexitatea.

38
Lex fori sau legea instanţei sesizate este, de obicei, punct de legătură pentru
problemele de procedură. Pentru explicarea adagiului latin lex fori, a se vedea,
Vl. Hanga, Mic dicţionar juridic, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2005, p. 125.
39
Legea nr. 189/2003 a fost publicată în M. Of. nr. 337/19 mai 2003. A fost
abrogată prin O.U.G. nr. 119/2006 privind unele măsuri necesare pentru
aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderării României la Uniunea
Europeană (M. Of. nr. 1036/28.12.2006).
40
Pentru expunerea în detaliu a competenţei jurisdicţionale reglementate de
Legea nr. 187/2003, N. Diaconu, Drept internaţional privat. Curs universitar,
ed. a III-a, Bucureşti, Edit. Lumina Lex, 2007, p. 295-307.

77
Noul Cod de procedură civilă prevede că dispoziţiile cuprinse în
art. 1064-1132 sunt aplicabile ori de câte ori nu sunt incidente tratatele
internaţionale, dreptul unional sau norme din legi speciale.

5. Norme aplicabile în procesul civil internaţional


Ierarhia normelor aplicabile procesului civil internaţional
Dreptul Uniunii Europene a afectat „ordonanţarea clasică a ierarhiei
izvoarelor dreptului”41 pentru toate ţările Uniunii şi a bulversat
raporturile reciproce între normele adoptate de Parlament şi cele
adoptate la nivelul puterii executive42. Principiul care funcţionează
este aplicarea imediată, directă şi prioritară a dreptului comunitar în
ordinea juridică internă a statelor membre. Operează nu un transfer de
suveranitate, ci un transfer al anumitor competenţe ale suveranităţii
naţionale, mai ales în sfera puterii legislative şi a celei judecătoreşti43.
Prin urmare, vom găsi, ca expresie a metodei supranaţionale, acte
normative europene care se vor aplica prioritar în dreptul intern, în
temeiul dispoziţiilor revizuite ale legii fundamentale române44.
Procesul civil internaţional intră sub incidenţa a două categorii de
norme: dreptul comun (Cartea a VII-a din NCPC) sau dispoziţiile
derogatorii, care se aplică prioritar faţă de prevederile NCPC. Codul
(art. 1064 coroborat cu art.2-4 NCPC) menţionează că, în materiile pe
care le reglementează, normele obligatorii ale dreptului Uniunii
Europene au prioritate faţă de procedura de drept comun, indiferent de
calitatea sau de statutul părţilor. Se exceptează, de asemenea, de la
aplicarea NCPC, litigiile generate de raporturi juridice care fac

41
J. Ziller, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de
l’Europe des Douze, Montchrestien, Paris, 1993, p. 287, citat după M.A.
Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene şi specificitatea acestuia, Bucureşti,
Edit. Universul Juridic, 2012, p. 195.
42
D.A. Tofan, Instituţii administrative europene, Bucureşti, Edit. C.H. Beck,
2006, p. 23.
43
S. Scăunaş, Uniunea Europeană. Construcţie, reformă, instituţii, drept,
Bucureşti, Edit. C.H. Beck, 2008, p. 201.
44
Legea fundamentală română (art. 148) prevede că prevederile tratatelor
constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare
cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, de la momentul aderării şi cu respectarea prevederilor tratatului de
aderare.

78
obiectul unor legi speciale sau al tratatelor internaţionale la care ţara
noastră este parte.
Textul legal valorizează atât internaţionalizarea (tratate bilaterale
sau multilaterale la care ţara noastră este parte), cât şi europenizarea
(instrumentele oferite de dreptul unional).
În interiorul spaţiului european, instanţa naţională cu competenţă
internaţională are la dispoziţie normele propriului sistem de drept şi
normele uniforme europene cuprinse în regulamentele care reglează
probleme de competenţă în diferite materii. În caz de conflict între
normele juridice naţionale şi normele unionale, prevalează acestea din
urmă. Aplicarea imediată şi prioritară faţă de dreptul intern are
susţinere constituţională.
Din această perspectivă şi având în vedere dispoziţiile legii
fundamentale române, puterea de jurisdicţie a judecătorului naţional45
se întemeiază pe art. 11 alin. 2 (care se referă la integrarea tratatelor
ratificate în dreptul intern); art. 20 (pentru tratatele şi pactele în
materia drepturilor omului, care permit aplicarea prioritară a normelor
naţionale); art. 148 alin. 2 şi 3 (care prevăd caracterul obligatoriu şi
prioritar în aplicarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, al
celorlalte reglementări europene, precum şi al actelor de revizuire a
tratatelor constitutive). Funcţia de jurisdicţie europeană a
judecătorului naţional este „un imperativ al ordinii juridice europene
şi una dintre garanţiile autonomiei acesteia, ea trebuie acreditată
grabnic şi fără dubii şi pentru judecătorul român, ca instituţie a unui
stat care, în curând, va fi el însuşi nu numai subiect în raporturile
juridice europene, dar şi producător de asemenea raporturi”46. Instanţa
naţională are vocaţie să aplice normele juridice europene în litigiile cu
a căror rezolvare a fost investită. Aceasta în condiţiile în care normele
europene sunt de aplicaţie imediată, sunt supralegislative şi
supraconstituţionale, având o condiţie juridică privilegiată47.
Principiul aplicării imediate a normelor europene este autonomia

45
A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ediţie revăzută,
completată şi actualizată, Bucureşti, Edit. Universul Juridic, 2013, p. 108.
46
Loc. cit
47
I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi în
dreptul comparat, ed. cit., p. 783-784.

79
validităţii acestora, iar acest principiu preexistă faţă de efectul lor
direct48.
Actualmente, tipologia actelor normative europene49 include acte
obligatorii şi acte neobligatorii: regulamente, directive, decizii,
recomandări, avize şi decizii50. Având în vedere prevederile legii
fundamentale române, precum şi art. 1064 NCPC, ne interesează, în
acest context, actele cu aplicabilitate imediată, directă şi prioritară faţă
de dreptul intern. Dintre actele normative europene cu aplicabilitate
directă, regulamentele sunt de interes deosebit în materia procesului
civil internaţional. Litigiile în care sunt întrunite condiţiile stipulate în
regulamente sunt guvernate de prevederile acestora. Dispoziţiile
NCPC se aplică în situaţiile în care nu sunt aplicabile convenţiile
internaţionale, dreptul unional sau dispoziţiile din legile speciale.
Sursa unională primară este reprezentată de Regulamentul (CE) nr.
44/2001, iar sursa derivată este constituită din ansamblul regulamentelor
care se preocupă de segmente determinate ale cooperării internaţionale.
Fiecare regulament determină aria raporturilor juridice cărora se aplică,
enumeră domeniile excluse, enunţă regulile de competenţă generală şi
normele de competenţă subsidiară şi menţionează condiţiile în care se
realizează recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine.

48
Ibidem, p. 786; O. Dubois, Les jurisdictions nationales, juge communautaire,
Thèse, Dalloz, Paris, 2001, § 29 şi urm., citat după I. Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale – în dreptul român şi în dreptul comparat, ed. cit., p. 786.
49
Aşa cum s-a afirmat, “[...] private international law makes a strong comeback
on the European legal stage, becoming the main instrument of European
unification. Of a unification in throught diversity; it focuses all national legal
systems around the person (the individual), stripping him of his citizenship.
Citizenship thus becomes a connecting factor, with an alternative and residual
character. Belonging via citizenship to a certain Member State no longer seems
to play a major role. The individual can no longer be favoured, nor
discriminated on grounds of citizenship” (D.A. Popescu, The European Space of
Free movement of persons, goods, capitals and services even a space of free
movement of authentic instruments?, în „Revista Română de Drept Privat”, nr.
5/2010, p. 235).
50
A se vedea, M. Georgescu, Actele normative ale Uniunii Europene, în
„Dreptul”, nr. 11/2004, p. 152-161. Cu privire la modul de proclamare a Cartei,
ca document cu forţă juridică obligatorie, a se vedea, J. Pertek, Droits des
institutions de l’Union européenne, 3e édition revue et augmentée, Paris, PUF,
2011, p. 461 şi urm.

80
În raporturile cu state nemembre UE ori în cazul în care nu sunt
incidente prevederile tratatelor internaţionale la care România este
parte, competenţa internaţională va fi guvernată de dispoziţiile NCPC.
Tratate internaţionale la care statul român este parte
Tratatele internaţionale, odată ratificate de ţara noastră, devin parte
integrantă a dreptului intern.
Menţionăm, exemplificativ, câteva convenţii internaţionale ratificate
de ţara noastră.
În raporturile cu statele membre UE:
– Convenţia europeană în domeniul informaţiei asupra
dreptului străin, semnată la Londra la 7 iunie 1968 şi
Protocolul adiţional (15 martie 1978);
– Convenţia Consiliului Europei privind despăgubirea
victimelor infracţiunilor violente, adoptată la Strasbourg, la
24 noiembrie 1983 (ratificată prin Legea nr. 304/2005);
– Convenţia europeană în materia răspunderii părinteşti şi a
adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967
(România a aderat prin Legea nr. 15/1993);
– Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia
adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993
(ratificată de România prin Legea nr. 84/1994);
– Convenţia privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea,
executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi
măsurile pentru protecţia copiilor (Haga, 19 octombrie 1996),
ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 361/2007;
– Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii, adoptată
la Strasbourg, la 15 mai 2003 (ratificată prin Legea nr. 87/2007);
– Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor
în materie de încredinţare a copiilor, adoptată la Luxemburg, la
20 mai 1980 (România a aderat prin Legea nr. 216/2003).
În raporturile cu statele nemembre UE:
– Convenţia privind notificarea şi comunicarea în străinătate a
actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau
comercială, adoptată la Haga la 15 noiembrie 1965 (România
a aderat prin Legea nr. 124/2003);
– Convenţia privind obţinerea de probe în străinătate în
materie civilă sau comercială (Haga, 18 martie 1970,
România a aderat prin Legea nr. 175/2003);

81
– Convenţia privind facilitarea accesului internaţional la
justiţie, Haga, 25 octombrie 1980. România a aderat prin
Legea nr. 215/2003;
– Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra
aspectelor civile asupra răpirii internaţionale de copii
(România a aderat prin Legea nr. 100/1992);
– Tratat între Republica Populară Română şi Republica
Popular Albania privind asistenţa juridică în cauzele civile,
familiale şi penale (ratificat prin Decretul nr. 463/1960;
– Convenţia privind asistenţa judiciară în materie civilă,
comercială şi de statut personal dintre Republica Socialistă
România şi Republica Arabă Egipt (ratificată prin Decretul
nr. 82/1977);
– Convenţia între Republica Socialistă România şi Republica
Tunisiană privind asistenţa juridică în materie civilă şi
penală (ratificată prin Decretul nr. 483/1971).
Dreptul Uniunii Europene este prezent prin normele cu
aplicabilitate directă în dreptul nostru intern. O importanţă deosebită
revine regulamentelor şi deciziilor care se aplică imediat şi direct, faţă
de orice dispoziţie a dreptului naţional în materia vizată.
Principiul care operează este aplicarea prioritară a dreptului unional,
în raport cu dreptul român. Consacrat jurisprudenţial, acest principiu51
semnifică faptul că unei norme obligatorii a dreptului unional nu i se
poate înlătura aplicarea prin norme juridice naţionale, chiar posterioare.
Fără să fie prevăzută în mod expres în tratatele comunitare, regula
aplicării prioritare a dreptului unional este indispensabilă realizării
obiectivelor specifice cooperării juridiciare internaţionale. Prevalenţa
dreptului unional52 a fost subliniată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie
de la Luxembourg. Aceasta a statuat, cu prilejul soluţionării cauzei
Amministrazione delle finanze dello Stato/ Simmenthal – 9 martie
1978, că judecătorul naţional are obligaţia de a nu aplica, din proprie
iniţiativă, orice dispoziţie naţională contrară dreptului comunitar (la
acea epocă era în vigoare dreptul comunitar).

51
Cu privire la aplicarea prioritară a normelor juridice ale Uniunii Europene, a
se vedea, M.A. Dumitraşcu, op. cit., p. 104-106.
52
Ibidem, p. 106.

82
Temeiul adoptării regulamentelor53, ca instrumente europene menite
să unifice dreptul internaţional privat, îl constituie Tratatul de la
Amsterdam, care a introdus articolul 65. Pe drept cuvânt s-a afirmat că
acesta transferă organismelor comunitare esenţialul competenţelor în
materie54. Textul la care facem referire este următorul: „Măsurile din
domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidenţă
transfrontalieră, care vor fi luate în conformitate cu articolul 67 şi în
măsura în care sunt necesare pentru buna funcţionare a pieţei interne,
vor urmări, printre altele:
– să amelioreze şi să simplifice: sistemul notificării trans-frontaliere
a actelor judiciare şi extrajudiciare; cooperarea în domeniul
strângerii probelor; recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială, inclusiv a hotărârilor extrajudiciare;
– să promoveze compatibilitatea regulilor aplicabile în statele
membre în materia conflictelor de legi sau de competenţă;
– să elimine obstacolele din calea bunei desfăşurări a procedurilor
civile, promovând, dacă este necesar, compatibilitatea regulilor
de procedură civilă aplicabile în statele membre”.
În materia procesului civil internaţional, regulamentele europene se
aplică în mod direct – din momentul intrării lor în vigoare – şi
obligatoriu – în toate elementele pe care le cuprind55. Prin „efect direct”
vom înţelege, în materia studiată, aptitudinea prevederilor dreptului
unional de a crea drepturi şi obligaţii în favoarea şi, respectiv, în sarcina
persoanelor fizice şi juridice din statele membre, precum şi posibilitatea
particularilor de a recurge, în faţa instanţelor naţionale, la acele norme
obligatorii ale UE care sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate.

53
Pentru definirea regulamentelor în doctrina străină, L. Cartou, J.-L. Clergerie, A.
Gruber, P. Rambaud, L’Union Européene, 3e édition, Dalloz, Paris, 2000, nr. 213.
54
D.A. Popescu, Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat. Spre un
drept internaţional privat european…, p. 391.
55
Nu este necesară nicio acţiune legislativă de transpunere a regulamentelor în
dreptul intern. Mai mult, este interzisă orice dublare între normele naţionale şi
normele cuprinse în regulamente. Ceea ce se permite este crearea structurilor
necesare punerii în aplicare a regulamentelor, de exemplu, adoptarea unui act
normativ prin care este creată o autoritate prevăzută în textul regulamentului
(M.A. Dumitraşcu, op. cit., p. 201). Cu privire la consacrarea jurisprudenţială a
efectului direct al regulamentelor europene, a se vedea speţele Muñoz, Comisia/
Italia şi Amsterdam Bulb, în M.A. Dumitraşcu, op. cit., p. 89-90.

83
Regulamentul este singurul act unilateral de drept derivat pentru care
tratatul prevede în mod expres efectul direct56.
Mecanismul funcţionării regulamentelor reprezintă contribuţia
metodelor ex-comunitare la rezolvarea dificultăţilor proprii dreptului
conflictual. Utilizarea acestora dă expresie efortului de simplificare a
procesului internaţional şi de previzibilitate a soluţiilor57.
Regulamentele europene58
Regulamentul-cadru este Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului
din 22 decembrie 2000 privind competenţa, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Într-o caracterizare generală, Regulamentul nr. 44/2001 este una
dintre pârghiile principale de realizare a spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie în modalitatea cooperării pe linie civilă şi comercială.
Regulamentul determină explicit materiile cărora se aplică, precum şi
materiile excluse; enunţă principiul de determinare a competenţei
jurisdicţionale teritoriale şi excepţiile de la acest principiu. El
reprezintă un instrument normativ de continuitate, de coerenţă şi de
flexibilitate59, care vizează instituirea unor reguli uniforme pentru
56
F. Pop, Dreptul comunitar, în F. Pop, S. Gherghina, G. Jiglău, Uniunea
Europeană: drept, instituţii şi politici comunitare, Cluj-Napoca, Edit. Argonaut,
2009, p. 29.
57
F. Cadet, La gestion de l’internationalité par les méthodes communautaires:
vers un droit international privé européen?, în «Les Petites Affiches», nr.
157/6.08.2004, p. 3. Cu privire la internaţionalizarea surselor dreptului
internaţional privat, din unghiul de vedere al doctrinei franceze, a se vedea, G.
Bachelier, La norme internationale et le droit interne devant le juge
administratif: où sommes-nous?, în «Revue critique de droit international
privé», nr. 1/2000, p. 1 şi 3.
58
Doleanţe mai vechi au constituit premisa adoptării regulamentelor europene,
ca surse de aplicaţie imediată şi directă şi instrumente ale unificării europene. În
acest sens, F. Caffagi, H. Muir-Watt, Making European Private Law,
Gouvernance Design, 2008; M. van Hoecke, F. Ost, The Harmonisation of
European Private Law, Oxford-Portland Oregon, 2000; P. Stone, EU private
international law: harmonisation of laws, Edward Elgar Publishing, 2006,
lucrări citate după C.-P. Buglea, Noua reglementare de drept internaţional
privat, în „Revista de Ştiinţe Juridice”, nr. 2/2012, p. 42.
59
Dispoziţiile tranzitorii ale Regulamentului nr. 44/2001 au rolul de a asigura
continuitatea în raport cu Convenţia de la Bruxelles din 1968. Ca expresie a
coerenţei, regulamentul nu trebuie să aducă atingere normelor de competenţă şi
de recunoaştere a hotărârilor cuprinse în instrumente comunitare speciale şi nici

84
statele membre ale Uniunii Europene. Este considerat nucleul
cooperării judiciare europene, pe cele două direcţii menţionate –
materia civilă şi materia comercială60.
Domeniul de aplicare se circumscrie următoarelor aspecte: competenţa
judiciară, recunoaşterea şi respectiv, executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială. Prevederile sale sunt menite să înlăture unele
disparităţi între normele naţionale care reglementează competenţa
judiciară şi să unifice normele referitoare la conflictele de competenţă.
De asemenea, ele vizează simplificarea formalităţilor în vederea
recunoaşterii şi executării rapide şi simple a hotărârilor de către statele
membre (efect executoriu direct şi imediat în toate statele europene).
De esenţa regulamentului, ca instrument juridic comunitar, sunt
caracterul imperativ şi aplicarea directă. Forţa obligatorie operează în
raport cu statul şi cu cetăţenii acestuia, care nu se pot sustrage, sub nicio
formă, de la respectarea regulamentului. Autorităţile naţionale au
îndatorirea să aplice, ex officio, prevederile regulamentului.
Aplicabilitatea regulamentului este directă în statele membre, nefiind
necesară o normă de transpunere în dreptul intern. Se abrogă, total sau
parţial, reglementările interne adoptate în scopul aplicării cu titlu anticipat
a regulamentelor comunitare şi al creării cadrului instituţional care să
permită implementarea directă a acestora din urmă la data aderării (având
în vedere că menţinerea normei interne care dublează norma comunitară
este de natură a crea o practică judecătorească şi administrativă neunitară,
în privinţa interpretării şi aplicării regulamentelor comunitare).
Perioada de aplicare a Regulamentul nr. 44/2001 a relevat nu numai
eficienţa, în general, a aplicării dispoziţiilor acestuia. Au fost identificate
însă şi unele neajunsuri61, iar în urma revizuirii a fost adoptat
Regulamentul /CE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

convenţiilor semnate de statele membre. De asemenea, normele regulamentului


trebuie să aibă flexibilitatea necesară, aşa încât să ţină seama de particularităţile
procedurale din anumite state membre.
60
A.S. Orgoan, De la Convenţia de la Bruxelles din 1968 la Regulamentul
european Bruxelles I (articol disponibil pe pagina
http://www.juridice.ro/310100/de-la-conventia-din-bruxelles-1968-la-
regulamentul-european-bruxelles-i.html - informaţii consultate la 20 iunie 2014).
61
Este prevăzut, chiar în preambulul Regulamentului nr. 44/2001, faptul că, în
urma raportului cu privire la aplicarea sa, pot fi înaintate propuneri de adaptare.

85
Începând cu anul 2015, Regulamentul nr. 44/2001 îşi va înceta
aplicabilitatea şi se va aplica Regulamentul nr. 1215/2012.
O serie de regulamente sectoriale reglementează materii determinate,
fără însă a le cuprinde exhaustiv:
– desfacerea căsătoriei şi răspunderea părintească: Regulamentul
(CE) nr. 2201/2003
– obligaţii de întreţinere: Regulamentul (CE) nr. 4/2009
– succesiuni internaţionale: Regulamentul (CE) nr. 650/2012
– obţinerea de probe în materie civilă: Regulamentul (CE) nr.
1206/2001
– procedurile de insolvenţă: Regulamentul (CE) nr. 1346/2000
– titlu executoriu european pentru creanţele necontestate:
Regulamentul (CE) nr. 805/2004
– procedura europeană pentru cererile cu valoare redusă:
Regulamentul (CE) nr. 861/2007
– procedura europeană pentru somaţia de plată: Regulamentul
(CE) nr. 1896/2006
Deciziile se caracterizează prin obligativitatea aplicării, în integralitatea
elementelor pe care le cuprind. Dacă sunt indicaţi destinatarii, decizia este
obligatorie numai pentru aceştia şi act individual62. De exemplu, una dintre
deciziile importante pentru statele-părţi a fost Decizia 2001/470/CE de
creare a unei Reţele Judiciare Europene în materie civilă şi comercială
(JO L 174, 27.06.2001). Această decizie a fost modificată prin Decizia
568/2009/CE a Parlamentului şi a Consiliului din 18 iunie 2009.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene si a Curţii


Europene a Drepturilor Omului
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă, aşa cum s-
a subliniat în doctrină, un „precedent normativ”63 în cadrul sistemului
juridic român, ţinând seama de prevederile legii fundamentale române
(art. 11, art. 20) cu privire la actele internaţionale la care România este
parte şi de faptul că hotărârile acestei instanţe se întemeiază pe Convenţia

62
M.A. Dumitraşcu, op. cit., p. 154.
63
L. Mihai, Izvoarele dreptului civil în reglementarea Noului Cod civil român,
în „Analele Universităţii din Bucureşti”, Supliment, 2012, Conferinţa
„Reglementări fundamentale în Noul Cod civil şi în Noul Cod de procedură
civilă”, 17-18 februarie 2012, p. 258-259.

86
europeană a drepturilor omului (convenţie ratificată de ţara noastră în anul
1994). De altfel, obligativitatea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg a
fost afirmată constant, începând cu 1999, în motivarea deciziilor Curţii
Constituţionale.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 19 alin. 1
din Tratatul privind Uniunea Europeană prevede „Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunale
specializate. Aceasta asigură respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicare tratatelor”. Curtea de Justiţie de la Luxembourg a pronunţat
numeroase hotărâri cu privire la interpretarea şi aplicarea Convenţiei
de la Bruxelles. Explicaţiile oferite de Curte ca urmare a întrebărilor
preliminare pot fi preluate şi pentru interpretarea Regulamentului nr.
44/2001, întrucât regulamentul a păstrat mare parte a dispoziţiilor
convenţiei. Jurisprudenţa Curţii a oferit o interpretare autonomă
prevederilor convenţiei, care trebuie interpretate sistematic, în lumina
scopului convenţiei şi a principiilor generale de drept care rezultă din
ansamblul sistemelor de drept ale statelor părţi64.
În mod asemănător, după momentul aderării României la Uniunea
Europeană, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene are
acelaşi rol: este precedent normativ sau izvor secundar de drept,
întrucât conţine norme general obligatorii65.

6. Etapele soluţionării litigiului civil cu element de extraneitate


Concursul între normele juridice susceptibile de aplicare reclamă o
operaţiune prealabilă soluţionării procesului civil cu element străin66.
Înainte de a determina competenţa jurisdicţională internatională, se
impune calificarea litigiului.

64
Gh.-L. Zidaru, Competenţa internaţională de drept comun şi competenţele
speciale instituite de art. 5 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competenţa
judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială, în „Revista Română de Drept Privat”, nr. 6/2010, p. 125.
65
Ibidem, p. 259.
66
Cu privire la paşii pe care trebuie să îi urmeze justiţiabilul în vederea
soluţionării litigiului de drept privat, a se vedea, C.T. Ungureanu, Aplicarea
regulamentelor europene în dreptul privat. Competenţa jurisdicţională şi
competenţa legislativă, în „Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza»”
Iaşi, Tomul LVI, Ştiinţe Juridice, 2010, p. 6-8.

87
Calificarea litigiului înseamnă încadrarea acestuia în una dintre
categoriile cunoscute, având drept criteriu prezenţa elementului de
extraneitate. Importanţa calificării litigiului rezidă în diferenţa de
regim juridic şi presupune cercetarea a cel puţin două aspecte.
Dacă situaţia de drept privat dedusă judecăţii nu prezintă niciun
element de extraneitate, atunci este în discuţie un process civil intern
şi se vor aplica dispoziţiile procedurale corespunzătoare. Dacă se
constată existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate,
procesul civil este unul international.
În primul rând, se va determina dacă litigiul se plasează în sfera
dreptului intern sau, dimpotrivă, dacă prezintă cel puţin un element de
extraneitate – caz în care sunt aplicabile regulile procesului civil
internaţional. Dacă situaţia juridică astfel determinată nu are element
de extraneitate, este aplicabil dreptul procesual civil român.
Acesta este cel care va indica instanţa competentă, dintre instanţele
statului român. Procesul civil, în această ipoteză, nu depăşeşte sfera
dreptului intern şi nu se circumscrie Cărţii a VII-a NCPC.
În al doilea rând, trebuie căutată sursa legislativă care guvernează
litigiul de drept privat cu element strain.
Procesul civil internaţional se soluţionează în următoarea ordine:
– determinarea instanţei competente să soluţioneze litigiul
– identificarea legii procedurale aplicabile
– identificarea legii aplicabile raportului juridic în discuţie67.
Se remarcă, de altfel, corespondenţa între titlurile Cărţii a VII-a şi
succesiunea problemelor pe care le presupune soluţionarea procesului
civil cu element străin. Primele două titluri reflectă primele două etape
ale procesului civil international – competenţa în dreptul international
privat şi, respectiv, legea aplicabilă în procesele de drept international
privat. Determinarea lex causae pentru un raport juridic cu element de
extraneitate, nu este o chestiune specifică procesului civil international.
Ea are legătură uneori doar cu conflictul de legi, nu neapărat şi cu
conflictul de jurisdicţii.

67
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ed. cit.,
p. 421; T. Prescure, C.N. Savu, Drept internaţional privat, ed. cit., p. 225.

88
RELAŢIA DINTRE BINE, DREPT ŞI ADEVĂR DIN
PERSPECTIVA PROFESORULUI LIVIU STAN

Emanuel Tăvală

The Relation between Good, Right and Truth from Professor


Liviu Stan's Perspective. The activity of Prof. Dr. Liviu Stan on the
filed of Canon Law is well-known. For a better understanding of the
principles of Canon Law inside the principles of general law, he tried
to argue the sources and the beginnings of law in his book Ontologia
Juris. One of its chapters has to do with the relation of Goodness and
Fairness with the Truth. From this perspective I tried to present some
aspects of the Truth, seen from a juridical perspective. Having as a
starting point the two ways of asking something about the concept of
Truth, we should mention thequestion of Pilate from the 18th chapter
of John’s Gospel and the other is the way in which Socrates asks
himself about the truth and which leds to the so called conceptions of
truth.

Key words: Truth, Legal Truth, Ontologia Juris, Liviu Stan, Canon
Law, Philosophy of Law

Dintotdeauna m-am întrebat cum se poziţionează o persoană care


slujeşte justiţia şi înfăptuirea ei, atunci când este nevoită să pronunţe o
soluţie sau să lupte pentru pronunţarea unei soluţii pe baza probelor, şi
numai a lor. De cele mai multe ori, răspunsul este acela că o instanţă
se pronunţă pe baza probelor ce reprezintă de fapt adevărul juridic. De
multe ori fiind în sala de judecată cu studenţii stăm şi analizăm unde
se poate ajunge prin folosirea „dibace” a probelor de la dosar, deşi
evidenţa, neprobată însă, e clară până şi pentru noi.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 89-95
La finalul lucrării sale, Ontologia juris1, profesorul Liviu Stan
abordează această chestiune a raportului dintre Bine, Drept şi Adevăr,
a celui juridic în speţă. Înainte de a prezenta poziţia acestui autor
vizavi de acest raport, considerăm necesare unele precizări cu privire
la problema adevărului în general şi a modului de a ajunge la el.
Ontologia juridică este o inalienabilă a filosofiei dreptului, pentru că
orice sistem ştiinţific de drept se bazează pe o concepţie mai mult sau mai
puţin elaborată despre esenţa sau natura dreptului, din care rezultă limitele
domeniului ştiinţelor juridice. Pentru a înţelege mai bine demersul nostru
asupra conceptului de adevăr şi a relaţiei dintre Bine şi Dreptate cu acesta,
trebuie să spunem că unele variante ale pozitivismului identifică tot
dreptul cu dreptul pozitiv, definindu-l ca ansamblul normelor juridice
existente la un moment dat într-o anumită societate. Pe cale de consecinţă,
dreptul este în întregime făcut şi poate fi stabilit fără controverse. Asta în
vreme ce alţii concep dreptul nu ca ceva gata făcut, ci ca o valoare de
realizat. Aceste puncte de vedere diferite se prelungesc în controversa
privind rolul magistratului, care caută să instituie adevărul, dreptatea şi
binele acolo unde ele au fost alterate: constă acest rol numai în ius dicere
sau implică şi ius dare?
Există cel puţin două căi de a pune o întrebare referitoare la adevăr.
Una dintre acestea este rostită de guvernatorul Pilat din Pont, fiind vorba
de întrebarea pe care acesta i-o adresează lui Iisus atunci când este
chestionat, episod relatat în capitolul 18 al Evangheliei de la Ioan.
Întregul dialog al lui Pilat cu Iisus se încheie cu întrebarea: Ce este
adevărul? (In. 18, 38). Prin această întrebare, guvernatorul Pilat se
întreabă, de fapt, dacă vorbind despre adevăr, există vreo speranţă ca noi
să putem să vorbim despre adevăr, dacă problema este una delicată sau, în
cazul Evangheliei, mai presus de puterea noastră de înţelegere? O altă
modalitate de a pune problema este felul în care Socrate o face,
întrebându-se: Ce e curajul, ce e pietatea, ce e cunoaşterea? Mulţi
filosofi pun problema adevărului într-un mod asemănător lui Socrate şi
răspunsurile pe care ei le formulează nu sunt altceva decât „concepţii
despre adevăr”2.
Între aceste concepţii o putem include şi pe cea a teologului şi
profesorului Liviu Stan, care afirmă că „adevărul, prin tot ce cuprinde şi

1
Liviu Stan, Ontologia Juris, Sibiu, 1943, p. 189–193.
2
Wolfgang Künne, Conceptions of Truth, Oxford University Press, 2003, p. 6.

90
prin rostul său, ne apare ca o imagine a perfecţiunii divine, care se
răsfrânge şi ajunge să constituie în chipul fiecăruia un ideal pentru viaţa
omenească”.3 Adevărul este principiul suprem pozitiv, care nu cuprinde
în sine nicio contradicţie în ordinea faptelor şi relaţiilor libere şi
conştiente ale vieţii omeneşti, realizând astfel o ordine morală perfectă.4
Aceasta fiind perspectiva lui Liviu Stan asupra adevărului, aş vrea să
subliniez în continuare relaţia dintre adevăr şi drept, aşa cum o vedea el,
pentru ca apoi să subliniez o serie de chestiuni ce ţin de dilemele
juristului de azi. Dreptul este o valoare superioară, dependentă de
adevăr, care tinde să înlăture orice contradicţie în ordinea faptelor şi
relaţiilor omeneşti externe, libere şi conştiente, având un caracter social
şi dorind să realizeze astfel o ordine juridică perfectă. Ori, prin aplicarea
dreptului, se realizează binele, sau cel puţin se doreşte acest lucru, binele
fiind de fapt conformitatea cu adevărul în ordinea faptelor şi relaţiilor
libere şi conştiente ale vieţii omeneşti.
Faţă de conceptul de adevăr, atitudinile pot fi diferite. Acceptarea sau
ignorarea adevărului se pot produce în funcţie de interese, nevoi sau
aspiraţii. Rostirea adevărului poate depăşi planul gnoseologic şi poate
primi semnificaţii valorice. Încă de la Platon, unde Binele este o valoare
complexă, supremă, Adevărul este, alături de Frumos, conţinutul parţial
al Binelui.5 După cum am arătat deja, de-a lungul timpului au fost
formulate o serie de întrebări cu privire la adevăr, întrebări care s-au
concretizat apoi în concepte despre acesta. Cu privire la aceste concepte
şi la prejudecăţile celor care le-au formulat, Friedrich Nietsche nota:
„Voinţa de adevăr, cea care ne va ademeni la tot felul de aventuri
periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filosofii au vorbit
până acum cu atâta veneraţie: câte probleme ne-a pus această voinţă de
adevăr! Ce anume din noi năzuieşte de fapt la adevăr? În fond am
zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe, – până când
ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am
cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul:
de ce nu mai degrabă neadevărul, sau incertitudinea sau neştiinţa? Asta
pentru că a admite că neadevărul este o condiţie a vieţii înseamnă,
desigur, a te opune în mod primejdios sentimentului obişnuit al valorilor,

3
Liviu Stan, op.cit., p. 192
4
Ibidem.
5
Platon, Republica, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 296.

91
iar o filosofie care îşi îngăduie această cutezanţă se plasează, prin
aceasta, dincolo de Bine şi de Rău”.6 Trebuie să spunem că adevărul ca
valoare este implicat în lumea morală a individului, în întemeierea
raţională a acţiunii, în continuitatea şi discontinuitatea contradictorie a
vieţii sociale, în umanizarea individului şi a societăţii.
Statutul adevărului este comparabil cu un vârf de munte, care este
întotdeauna sau aproape întotdeauna învăluit în nori. Alpinistul nu va
şti niciodată dacă a ajuns pe vârf: nici când este pe vârf el nu va fi
sigur dacă nu cumva se găseşte pe vreo creastă secundară. Dar că a
ajuns pe vârf, acest lucru îi va fi mult mai uşor să ştie, când vede că în
faţa lui se înalţă un perete de stâncă. Cunoaşterea adevărului este
idealul spre care aspiră omul, dar ceea ce putem şti sigur nu este că am
atins adevărul, ci doar, precum alpinistul în faţa unui perete de stâncă,
faptul că am greşit şi că suntem în situaţia de a elimina o eroare,
acesta fiind un moment esenţial al procesului cunoaşterii.
În materie juridică, aflarea adevărului este încărcată de aspecte
specifice. Amintind aici problematica mărturiei judiciare şi a martorului,
trebuie subliniat că literatura de specialitate avertizează asupra
dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi asupra efectelor de
infidelitate şi nesinceritate a mărturiilor, între care: erorile involuntare pe
care martorii le comit în mod frecvent, reţinerile unor martori de a depune
mărturie de teama consecinţelor, afacerile judiciare aranjate, sistemul
justiţiei tranzacţionale (specific justiţiei penale americane), instrucţiunile
date de avocaţi martorilor pentru ca mărturia să sune într-un anume fel.
Referitor la subiectul nostru şi la ceea ce afirma Liviu Stan, cum că
adevărul este imaginea perfecţiunii divine, trebuie să subliniez că o
mărturie integral fidelă este o excepţie în zilele noastre. Sunt situaţii în
care adevărul rămâne latent, nerelevat, estompat, situaţie în care
legiuitorul acceptă sau chiar impune că ceva există fără să fie nevoie
de a proba o atare situaţie. Cu toate acestea, din punctul de vedere al
filosofiei dreptului, există lucruri care sunt adevărate prin convenţie
legală sau lege, în baza practicii sociale, care se constituie în sursă a
dreptului. Acestea sunt adevărate în baza legii sau, aşa cum afirmă
avocaţii, din perspectiva legii.7

6
Fr. Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1992, p. 7–10.
7
Jack M. Balkin, The Proliferation of Legal Truth, în ”Harvard Journal of Law
and Public Policy”, Harvard University Press, 2003, p. 102.

92
De fapt, una dintre caracteristicile cele mai interesante ale legii ca
sistem al convenţiilor sociale este abilitatea / deprinderea sa de a face
lucrurile să fie adevărate sau să le aşeze într-un fel, în aşa măsură,
încât să creeze categorii legale ce permit caracterizarea situaţiilor şi a
evenimentelor ce se întâlnesc în practică de a fi adevărate sau false.
Cu toate acestea, nu putem spune simplu că prevederea legii este
adevărată în virtutea unei convenţii. Putem spune mai degrabă că
legea creează adevărul, ea fiind cea care face lucrurile să fie adevărate,
ca şi chestiuni de drept. Face lucrurile adevărate în faţa legii, şi atunci
când legea face ca lucrurile să fie adevărate în faţa sa, aceasta are
consecinţe importante în lume.
În evoluţia sa, proprietatea a evoluat de la proprietatea devălmaşe până
la ceea ce avem în zilele noastre cu titluri de proprietate şi garduri de
împrejmuire electrificate. În condiţiile impuse de societatea în care
trăim, legea a fost nevoită să instituie, atunci când vorbim despre
proprietate, diferenţierea între un intrus, un concesionar şi un musafir, de
exemplu. Proprietarul are acum alt comportament faţă de diferitele
categorii de persoane care păşesc pe proprietatea lui. Prin realizarea
acestei distincţii, legea îi încadrează pe cei ce intră pe proprietatea cuiva
în categoriile mai sus menţionate, stabilind dacă este sau nu adevărat ca
cineva să facă parte dintr-o categorie sau alta. Acesta este doar un mod
prin care legea face ca lucrurile să fie adevărate.
Uneori dreptul face ca lucrurile să fie adevărate numai prin crearea
de categorii şi diferenţieri care definesc anumite situaţii sau care
facilitează legătura cu alt gen de cazuri care pot fi astfel considerate
echivalente sau diferite din punct de vedere al doctrinei legale. În
unele cazuri, legea face lucrurile să fie adevărate prin crearea de
drepturi, cum ar fi, spre exemplu, mai noul drept al proprietăţii
intelectuale. În acest sens, legea creează în continuu adevărul în lumea
de azi. De aceea, trebuie să spunem că aceste lucruri pot să nu fie
adevărate sau false şi din punct de vedere matematic sau al ştiinţelor
naturii, ci mai degrabă ele sunt false din punct de vedere al legii. Dar
adevărul legii nu este un element benevol, pentru că legea este o
formă de manifestare a puterii, care este întărită de / şi întăreşte la
rândul ei autoritatea instituţiilor statului. De aceea, ceea ce legea
spune este real şi ceea ce aceeaşi lege spune poate fi adevărat sau fals,
acestea având consecinţe importante în lume. Spus într-o altă formă,
capacitatea legii de a crea adevărul şi de a face lucrurile reale este

93
cealaltă latură a puterii sale. Legea are putere pentru că ea poate face
lucrurile adevărate sau false în maniere ce au legătură cu noi, din
moment ce ea are putere asupra noastră.
Dar de ce este răspândirea adevărului juridic şi a realităţii juridice
atât de importantă?
1. Mai întâi, răspândirea adevărului juridic dă formă, orientează şi îi
restrânge pe oameni în comportamentul lor. Legea creează în mod
continuu forme ale cunoaşterii, ale cunoaşterii legale. Atâta vreme cât
legea creează o categorie sau o structură instituţională, este posibil ca
lucrurile să devină adevărate sau false în faţa legii, chiar dacă ele pot
apărea ca adevărate sau false dintr-o altă perspectivă, cum ar fi
medicina, teologia sau filosofia politică. Deci, dacă se creează o
doctrină prin care se recunoaşte la nivel legislativ că banul vorbeşte,
atunci acest lucru este adevărat în faţa legii şi nu contează dacă noi
ştim că acest lucru nu este adevărat. De asemenea, dacă o lege spune
că un copil nenăscut nu poate fi recunoscut drept persoană, nu
contează dacă dreptul religios sau învăţătura Bisericii afirmă
contrariul, şi că, de fapt, legea legitimizează crima.
2. De asemenea, răspândirea adevărului juridic poate constitui un
imbold în comportamentul oamenilor, pentru că legea influenţează şi
imaginaţia acestora şi modul cum gândesc ei cu privire la ceea ce se
întâmplă în lume. Văzută din această perspectivă, legea este mai mult
un set de prevederi sancţionatoare, dacă ne referim la cele afirmate
mai sus, respectiv că legea poate stipula că sunt adevărate lucruri pe
care noi le cunoaştem ca fiind neadevărate. În acest fel, dreptul este un
ansamblu de programe culturale care modifică modul de gândire şi de
percepere a lumii.
3. Apoi, răspândirea adevărului juridic este importantă, pentru că
adevărul legii nu este singurul adevăr, aşa după cum perspectiva legii
asupra realităţii nu este singura realitate. Dreptul adaugă lucruri
realităţii, colonizând prin acestea mintea umană. Aceasta este de fapt
modalitatea prin care îşi răspândeşte puterea asupra lumii.
Am văzut, deci, că dreptul are puterea de a stabili adevărul, dar ne
întrebăm şi noi, precum Pilat din Pont: Ce este adevărul? Dacă dreptul
stabileşte adevărul, acesta din urmă nu trebuie să fie cel care
urmăreşte să coincidă cu binele? De fapt între Drept şi Bine sunt
relaţii constante ce pot fi determinate a priori, întrucât sunt necesităţi
logice.

94
Relaţia fundamentală dintre drept şi bine se exprimă prin această
maximă: Ceea ce e datorie, e întotdeauna drept; şi nu poate fi datorie
ceea ce nu e drept.8 Adevărul acestei aserţiuni se dovedeşte foarte
uşor, arătând că, dacă într-un sistem dat, o acţiune este obligatorie
pentru un anumit subiect, în acelaşi sistem nu trebuie să fie posibilă
împiedicarea acelei acţiuni din partea altora. Dacă o atare împiedicare
ar fi legitimă, sistemul s-ar descompune în maxime incompatibile şi
deci nu ar mai folosi la reglementarea acţiunii, nu ar fi, prin urmare,
un sistem etic. Deci ceea ce este etic necesar pentru un subiect, este
întotdeauna şi etic posibil, în ordinea obiectivă.
Ceea ce s-a remarcat contra acestui principiu logic derivă numai din
echivocuri. S-au invocat cazuri de conştiinţă, şi aici putem să îl
includem şi pe juristul creştin, în cazul căruia dreptul interzice
îndeplinirea propriei datorii morale; sau morala ar impune să se facă
ceva contrar dreptului. Dar în aceste cazuri se confundă, după părerea
mea, sisteme etice diferite. În fiecare sistem etic, unei ordini juridice îi
corespunde o anumită ordine morală, între aceste două existând o
coerenţă necesară. Dacă în contradicţie cu sistemul etic stabilit,
afirmăm o datorie morală nouă, prin însuşi faptul că noi afirmăm acea
datorie, afirmăm tot în ipoteză şi un nou drept.
Pe baza celor puţine afirmate până acum, considerăm că putem
conchide prin a spune că relaţiile între Bine şi Drept sunt atât de
strânse şi necesare, încât ambele aceste categorii au esenţial acelaşi
grad de adevăr, aceeaşi valoare. Atât Binelui, cât şi Dreptului trebuie
să i se atribuie, în mod logic, acelaşi caracter de absolutism sau
relativitate, de naturalitate sau arbitrar. O contradicţie sau nepotrivire
sub acest aspect nu e posibilă, fiindcă în ambele este vorba de norme
ale acţiunii, care se presupun şi se întregesc reciproc şi au într-adevăr
un fundament unic.

8
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, Edit. Europa Nova,
p. 198 şi urm.

95
FILOSOFIE

CONSTANTIN NOICA DESPRE CUM E CU PUTINŢĂ CEVA


NOU. FILOSOFIA LUI „INGENIUM PERENNE”

Ionuţ Isac

Constantin Noica on How is that there is anything New. The


Philosophy of „Ingenium Perenne”. The young nicassian thinking
searched for its theoretical legitimacy on the phenomenology
coordinates. In his book entitled Sketch on the history of How is it that
there is anything new (published in 1940), Noica proposes an original
philosophy reading scale as an innovative way to see the spirit and the
subjectivity. A philosophical issue that overcomes the borders of the
system of certain thinker (for example Plato, Aristotle, Descartes,
Kant etc.), respectively of certain solution given at a certain historical
time, thus becoming part of an “enlarged” history or fragment of a
question that will persist after the formulation of the respective
solution. Thus, the history of philosophy ap.ears as the history of a
spirit that always sends to the present, and not to the past. The
„Philosophia perennis” is denounced as illusive goal of the
philosophers; the only realistic and tangible target remains that of the
subjectivity of “ingenium perenne”, conceived as condition of
possibility of the philosophy making. Those “isles of thinking” to
which Noica refers may be linked with the “isles of rationality” of D.
D. Roşca (The tragic Existence), whose increase in number and
surface is understood as the assumed goal of the human intelligence
at an historical scale; also, it is possible a (partial) parallel with the
waterfall-time from Blaga’s philosophy of culture, in which the
“accent of the supreme value lays on the dimension of the past”. The

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 96-108
conclusion from the end of Noica’s book is a favourable one for the
philosophical spirit, insisting on the life of the philosophy soul or on
the thought that is made and on the dis-mantling of the object in
favour of the subject priority.

Căutările îndelungate ale cercetării filosofice universale în sensul unui


specific al filosofiei – dorit a fi valabil peste timpul istoric, purtător de
obiectivitate trans-generaţională ori trans-metafizică particulară – şi-au
găsit expresia în două sintagme: philosophia perennis şi ingenium
perenne. Dacă adepţii primei direcţii „… concep actul de filosofare în
prelungirea ştiinţei, percepută ca model şi ideal de cunoaştere”, caută
elemente de continuitate şi perenitate a valorilor în cugetarea filosofică,
în cazul celei de a doua direcţii, „… filosofia este chemată să justifice şi
să întemeieze diversitatea cunoaşterii ştiinţifice în unitatea lui ego
cogito. Adepţii acestei direcţii vor să pună ştiinţa însăşi pe fundamente
filosofice şi, pe această bază, militează pentru transformarea filosofiei
într-o cunoaştere «riguroasă» de tip transcendental”1. În esenţa ei, „…
ideea de ingenium perenne se fundează pe o serie de practici reflexive
orientate către subiect, urmând astfel modelul gândirii carteziene ca
exerciţiu critic radical şi întemeietor de demers filosofic riguros şi
consistent”2.
Cunoscuta carte din tinereţe a lui Constantin Noica intitulată Schiţă
pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva nou, aparţine direcţiei a doua.
Introducerea la carte conţine o frază cu iz blagian, care atrage atenţia
cititorului prin ineditul ei: „Este, în filosofii, dincolo de adevărurile şi
erorile lor posibile, o izbucnire de viaţă care nu te poate lăsa
nepăsător. Cine nu simte toată actualitatea doctrinelor trecute, în larga
lor majoritate, nu gândeşte, poate, destul de însufleţit el însuşi”3. În
1
Vezi C. Aslam, Philosophia perennis versus ingenium perenne. Istoricitatea
filosofiei româneşti, în (coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea)
„Studii de istorie a filosofiei româneşti”, vol. IX, Timp şi spaţiu în gândirea
românească, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2013, p. 26.
2
Ibidem, p. 29.
3
Vezi C. Noica, Introducere în Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva
nou, Edit. „Bucovina”, I. E. Torouţiu, Bucureşti, 1940, p. V. Pentru paralela cu
Blaga din punctul de vedere al „perspectivismului” leibnizian şi al „trimiterii
către prezent”, vezi Din duhul eresului, în L. Blaga, Elanul insulei, Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1977, p. 177: „Există o garanţie certă pentru perenitatea filosofiei:

97
mod firesc, apar cel puţin două întrebări: Ce reprezintă „actualitatea”
doctrinelor trecute? Ce este această „însufleţire” la care se referă
Noica? Un răspuns preliminar ar fi acela că (şi) din perspectiva situării
filosofiei sub semnul lui ingenium perenne, al „începutului radical”,
Noica şi Blaga sunt spirite înrudite.
E vorba, aşadar, de spirit, mai precis de acel spirit care conferă
unitate, coerenţă şi inteligibilitate istoriei filosofiei, datorită unui gen
aparte de subiectivism: „Dar subiectivismul nu e întotdeauna cel
superficial, al fiecăruia, ci cufundarea în modurile unei vieţi a spiritului
care e a tuturor. Subiectivismul adevărat nu ne unifică numai între noi,
cum face – şi se laudă că face – obiectivismul. Ne unifică şi cu noi
înşine…”4. În volumul citat (Schiţă pentru istoria lui cum e cu putinţă
ceva nou), Noica ne propune o modalitate inedită de a vedea spiritul şi
subiectivitatea, în încercarea acreditării unei alte grile de lectură a istoriei
filosofiei decât cele uzuale. Astfel, în viziunea sa, istoria filosofiei apare
drept istoria unui spirit care trimite mereu către prezent, nu către trecut.
De fapt, cu cât este el mai autentic la modul trecut (şi numai sub această
condiţie), spiritul filosofic e unul al prezentului, reconfigurând subtil
filosofiile, culturile, în ultimă instanţă însuşi modul de a vedea realitatea
al unui gânditor sau al altuia.
Pornind de la Kant – gânditorul favorit al generaţiei sale –, Noica
generalizează tema condiţiilor de posibilitate a ceva (în sensul că
merge mai departe sau are în vedere mai mult decât doar planul
condiţiilor de posibilitate a experienţei); el introduce tema lui „cum e
cu putinţă ceva nou”, mai precis „… cum face spiritul să nu fie
tautologic, să întâlnească pe altceva, deci să aibă o desfăşurare cu-
adevărat progresivă…”5. Apare astfel perspectiva istorică „lărgită” sau
trans-generaţională, prin care o problemă filosofică aspiră la
nemurirea spirituală prin depăşirea graniţelor sistemului unui anumit
gânditor (de ex. Platon, Aristotel, Descartes, Kant etc.), în fapt ale
unei anumite soluţii care i s-a acordat într-un timp istoric oarecare. Ea

împrejurarea că ea nu poate să dea în niciuna din problemele ei mari o soluţie


definitivă”. La ambii gânditori se simte pulsaţia latentă a unui terţ: daimonul
socratic alias eul fenomenologic transcendental în cazul lui Noica, cel care
reconfigurează nucleele tematice ale diferitelor filosofii, respectiv, pentru Blaga,
Marele Anonim cu strădania sa de cvasi-totală şi permanentă „mutilare” a lumii.
4
C. Noica, op.cit., p. VI.
5
Ibidem, p. VIII.

98
devine astfel parte a unei istorii „lărgite”, fragment al unei întrebări
care va persista după formularea soluţiei respective. Un demers
asemănător întâlnim în lucrarea Cunoaştere şi Transcendenţă a lui
Dumitru Isac – publicată cam în aceeaşi vreme (1943) –, unde se
analizează coordonatele spiritului critic ca „extensie” reconstructivă a
metafizicii criticiste kantiene. Perspectiva trans-generaţională,
apreciată mai ales astăzi, când ne întrebăm, de pildă, cum ar putea fi
dezvoltate idei ale sistemului lui Noica ori ale lui Blaga, odată
desprinse din eşafodajul originar şi integrate altor ipoteze de lucru,
lasă să se înţeleagă că „… formulându-le într-altfel, ele [problemele –
n.n., I.I.] sunt utilizabile şi dincolo de sistemul unde au apărut sau …
că un filosof îţi poate sugera o problemă mai vastă decât graniţele
gândirii lui, e în natura istoriei însăşi s-o presupună”6.
„Punctul de pornire” kantian era ceva de la sine înţeles pentru
generaţiile interbelice, în contextul în care metafizica criticistă
kantiană era socotită o veritabilă „piatră de încercare” a competenţei
profesionale filosofice. Buna cunoaştere a filosofiei lui Kant –
începând, desigur, cu monumentala şi celebra Critica raţiunii pure –,
concretizată în capacitatea confruntării critice cu ideile maestrului de
la Königsberg ori fie numai în putinţa expunerii şi cântăririi lor
corecte constituia semnul distinctiv al talentului şi vocaţiei în acest
domeniu7. De fapt, asemenea altor distinşi congeneri, Noica s-a
concentrat în tinereţea sa asupra „spiritului criticismului kantian”
manifest în prima Critică, dar nu numai pe plan epistemologic – după
cum s-a mai afirmat uneori –, ci mai ales pe planul unei hermeneutici
spiritualiste, cu iz fenomenologic, care să dea seama de subiectul care
face filosofia. Dintr-un asemenea punct de vedere, „despărţirea sa de
Kant” nu putea fi decât plină de consecinţe fecunde şi nebănuite pe
care, din nefericire, generaţiile care i-au urmat nu le-au mai putut
fructifica. Dar este, totodată, şansa celor de astăzi…
Că Noica era pe deplin conştient de pericolul unui ideal donquijotesc,
în lumina căruia spiritul trebuie să fie „bine temperat”, o dovedesc
rândurile de mai jos, unde el operează o binevenită delimitare de

6
Ibidem, p. X.
7
Vezi, în acest sens, aprecierile lui M. Flonta, Cum recunoaştem Pasărea
Minervei? Reflecţii asupra percepţiei filosofiei în cultura românească,
Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 202.

99
asemenea ambiţii deşarte: „Nu ni se pare că recădem, astfel, în nostalgia
acelei «philosophia perennis», zadarnic urmărită de gânditori şi
comentatorii lor. Ceea ce regăsim, ceea ce ni se pare potrivit şi filosofic a
regăsi peste tot, este un ingenium perenne, care face cu putinţă, subteran
ori nu, toate filosofiile”8. Istoricul filosofiei ar reprezenta nimic altceva
decât tocmai inconştientul acesteia, cu rol psihanalitic, de restituire a
problemelor filosofice către filosofia însăşi – idee valorificabilă astăzi mai
ales prin prisma fenomenologiei practicată în cheie psihanalitic-lacaniană,
care chestionează „prea plinul” sistemelor filosofice, la invitaţia acelui
„mai mult decât au vrut gânditorii să spună”.
În această ordine de idei, „philosophia perennis” reprezintă un ţel
iluzoriu al filosofilor; după Noica, singura ţintă realistă şi tangibilă e
aceea a subiectivităţii lui „ingenium perenne”, conceput drept condiţie
de posibilitate a filosofării, a actului prin care filosofia se face, desface
şi reface. Tânărul filosof al noului ne lasă să ni-l reprezentăm pe
ingenium perenne ca parte a „lumii a doua” a lui Popper, dacă dorim –
adică zona ce constituie prin excelenţă scena vieţii reflexive –, în timp
ce philosophia perennis, parte a „lumii a treia”, evocă muzeismul tern,
o lume încremenită, incapabilă să dea seama de fluxul gândirii în
desfăşurare. „O philosophia perennis, scrie el, ţine, până la un punct,
de obiectivism, ea năzuind să determine tabloul adevărurilor pe care,
în decursul desfăşurării sale istorice, spiritul le-ar fi proiectat pe
ecranul eternităţii … ce poate avea un caracter mai muzeal decât o
philosophia perennis? În schimb ingenium perenne, care nu este
numai întâlnit pe căile subiectivităţii dar reprezintă tocmai principiul
subiectivismului autentic, aduce, pe lângă acordul asupra obiectului,
căutata unitate cu sine a spiritului … singur în lumina lui ingenium
perenne e de nădăjduit o istorie vie, nemuzeală”9.
Aprecierea produselor spiritului uman apelează la imaginea „insulei
de gândire”, dat fiind că „ … din perspectiva creaţiilor spiritului iar nu
a acestuia, istoria ar putea fi concepută că urmărind să afle insule de
gândire, mai de grabă decât un întreg continent. Iar în lumina unei
astfel de concepţii, continuitatea dintre gânditori şi sisteme s-ar vădi,
de multe ori, fictivă, ea exprimând numai punţile aruncate de noi între

8
Ibidem, p. XI.
9
Ibidem.

100
insule”10. Aici se pot face cel puţin două paralele: prima, cu „insulele
de raţionalitate” ale lui D. D. Roşca (Existenţa tragică)11, a căror
sporire în număr şi arie este înţeleasă ca dezideratul asumat, însă
niciodată dus până la capăt, al inteligenţei umane la scară istorică; a
doua, cu Trilogia cunoaşterii a lui Lucian Blaga, care intenţionase
legitimarea epistemo-metodologică a noilor teorii ale fizicii secolului
XX. Acceptând supoziţia că fundamentele ştiinţei sunt filosofice,
Blaga introduce şi dezvoltă metoda antinomiei transfigurate, respectiv
ideea minus-cunoaşterii, ca modalităţi de adâncire conştientă a
misterului, pe măsura înaintării cunoaşterii12.
Produsele filosofiei/ filosofării prezintă caracterul înşelător al
discontinuităţii, dacă istoria este privită nu ca „o curgere de la un sistem
la altul”, ci „o cascadă de la o poziţie la alta”13. Evident, fiindcă relaţia
continuu-discontinuu este una interesantă şi spinoasă pentru aprecierea
produselor reflecţiei filosofice, cineva se poate gândi la conceptul de
timp în filosofia culturii a lui Blaga, însă s-ar putea întreba totodată dacă
opţiunea pentru discontinuitate este mai justificată în filosofia ştiinţei
decât în istoria filosofiei; în fond, evoluţia intra-paradigmatică (a
„anomaliei”, spre a prelua limbajul lui Th. Kuhn) nu exclude, ci
presupune „străpungerea” paradigmei şi „saltul” inter-paradigmatic;
altfel spus, „curgerea” nu exclude „cascadele”!
Discontinuitatea aparentă (de formă) a concepţiilor filosofice face
loc unei continuităţi mai profunde (de fond), pe baza aceluiaşi
ingenium perenne: „În orizontul său, înţelegerea atomizatoare şi
insulară a istoriei face loc uneia integratoare … continuitatea de fond
e asigurată prin unitatea aceluiaşi spirit; istorie care, deşi risipită, nu e
decât expresia unei astfel de unităţi, sau mai degrabă a unei astfel de
unificări – e însăşi istoria filosofiei”14. Tema lui „cum e cu putinţă
ceva nou” „… izbuteşte să fie un adevărat factor de integraţie, în
10
Ibidem, p. XII.
11
Vezi D. D. Roşca, Existenţa tragică. Încercare de sinteză filosofică,
Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1968.
12
Vezi C. Aslam, op.cit., p. 36: „În consecinţă, ideea de ingenium perenne este
ilustrată şi susţinută de Blaga pe terenul creaţiei metafizice văzute ca o
încoronare a oricărui act filosofic autentic, supus, ca toate faptele omului,
perisabilităţii timpului…”.
13
Vezi C. Noica, op.cit, p. XIII.
14
Ibidem.

101
istorie. Una din cele mai preţioase verificări ale rodniciei sale este
valorificarea filosofică pe care o poate da empirismului şi
raţionalismului, pe de o parte, ca şi idealismului ori unui anumit
realism, pe de alta”15. În viziunea lui Noica, proba supremă pentru
istoricul filosofiei este înţelegerea tuturor concepţiilor afirmate în
istorie, atât a celor pe care le consideră „juste”, cu care este de acord,
îl satisfac, cât şi a celor pe care le critică, le dezaprobă ori le consideră
neîntemeiate. Atitudinea echidistant-neutră faţă de speciile filosofice
este prima calitate a acestuia pentru reuşita înţelegerii lor autentice –
inclusiv „psihanalitice”, dacă se doreşte –, însă, din punctul nostru de
vedere, toată problema rezidă în dificultatea stabilirii a priori a tipului
sau modalităţii anume de înţelegere a spiritului filosofic care să
întrunească consensul majorităţii gânditorilor. Ce anume vor trebui să
înţeleagă toţi filosofii atunci când se va vorbi despre spirit?
Accepţiunea avansată de Noica acoperă o arie foarte vastă de sisteme
şi interpretări – mai puţin, poate, pozitivismul, pesimismul şi
nihilismul –, în afara zonei (clar decelabile) a fenomenologiei.
Din unghiul expozeului nicasian, ideea centrală este aceea a
devenirii spiritului, ca fenomen sau factor definitoriu al lui „ceva
nou”, răsfrânt atât asupra obiectului de studiu, cât şi a persoanei
cercetătorului. Această dublă precizare îşi are rostul de a preveni
viziunea naivă despre un om care gândeşte critic filosofia (în sensul de
istoria filosofiei) ca unitate în schimbare, fără a se schimba pe el
însuşi. Dar atunci, dacă se acceptă exigenţa schimbării de sine (sau a
sinelui propriu), istoricul „psihanalist” al filosofiei nu mai poate
îndeplini condiţia sine qua non a psihanalistului propriu-zis, aceea de
„receptacul” vid al problemelor („nevrozelor”?) istoriei ei, ci este
obligat să se implice, adică să devină activ şi să-şi proiecteze viziunea
prezentă spre adâncimile trecutului cugetării. Sub rezerva clarificării
acestei condiţii contradictorii, citim rândurile următoare: „Iar oriunde
şi sub orice formă o asemenea devenire e îngăduită, istoria filosofiei
înfăptuieşte încă o cucerire, în elanul ei de a totaliza spiritul pentru
spirit. Aşa înţeles, exerciţiul istoricului filosofiei devine …
proiectarea, peste întinsurile filosofiei, a unui vast intelect
actualizator, care redeşteaptă la viaţă tot ce are cu-adevărat dreptul la
ea. O conştiinţă de cercetător răscolind cu un intelect agens istoria,
15
Ibidem.

102
însuşindu-şi-o, aducând cu sine aer şi însufleţire, e conştiinţa unui
istoric al filosofiei. Exerciţiul nu se întreprinde spre a converti trecutul
la problemele actuale, ci mai degrabă spre a ne întinde propria noastră
actualitate până la dramele trecutului”16. Este o condiţie de probitate
profesională, un veritabil credo al istoricului filosofiei, în concepţia
lui Noica. Dacă istoria, la modul general, este obligată să urmărească
faptele sau evenimentele importante care s-au succedat în decursul
evoluţiei omenirii, istoria filosofiei face o excepţie, fiindcă ea nu poate
urmări decât căile spiritului. Istoria filosofiei, scrie Noica, este una
prin care spiritul a trecut.
Pentru a-şi preciza şi nuanţa punctul de vedere, Noica polemizează
cu Şcoala de la Marburg, insistând asupra deosebirilor dintre metoda
sa şi metoda acesteia: „Ce face istoria lui ceva nou? Pentru ea, nu
problemele lui Kant urmează a fi căutate în istorie, ci problemele unei
istorii care să generalizeze chiar pe Kant. El devine un caz particular
într-o desfăşurare mai vastă, cea a lui «ingenium perenne». Într-un
sens deci, dacă la istoricii de mai sus problemele altora erau ale lui
Kant, aici problemele sale nu sunt … simple probleme ale sale. El ne
învaţă ceva despre ele şi o face, poate, mai bine decât oricare altul.
Dar în timp ce, la neokantieni, obliga să se rămână la el, aici trimite
dincolo de el”17. Deci, Kant nu este punctul terminus al cugetării
omeneşti – aşa cum socoteau unii dintre entuziaştii săi discipoli –, ci
numai un punct sau o cale care deschide spre alte căi! Pentru mulţi
istorici ai filosofiei, concluzia lui Noica (în sensul abandonării „kanto-
centrismului”, să-i spunem aşa) ar fi una radicală şi greu de acceptat;
poate mai uşor le-ar veni filosofilor analişti, pentru care Kant nu
reprezintă „nodul gordian” al cugetării omeneşti.
În ordinea de idei a lui Noica, esenţa problemei este următoarea: „În
definitiv, deosebirea hotărâtoare dintre metoda istorică a Şcolii din
Marburg şi încercarea făcută aici, stă în faptul că prima nu
intenţionează cu-adevărat să fie istorică. În numele lui Kant, idealiştii
aceia pierd istoria; în numele lui Kant, ori pornind de la el, o istorie a
lui ceva nou năzuieşte s-o recucerească. Ceea ce ne îndepărtează de ei
este deci tocmai anistoricismul metodei lor”18. Cu alte cuvinte, ar

16
Ibidem, p. XV.
17
Ibidem, p. XVII-XVIII.
18
Ibidem.

103
trebui să ne ferim a face din metafizica lui Kant o philosophia
perennis (aşa cum trebuie să ne ferim să facem acest lucru cu oricare
altă filosofie), fiindcă atunci ajungem la polul opus străduinţelor ce
merită efortul, îndreptate spre teoretizarea lui ingenium perenne.
Încercarea lui Noica face parte din familia de soluţii alternative la
criticismul kantian (cu toate că revendicate din el!), semnate de
Mircea Florian, Nicolae Bagdasar, Dumitru Isac ş.a., formulate în
spiritul, nu în litera kantianismului, din care se extrage şi se dezvoltă
conceptul de „spirit critic”.
Pretextul căutat îndelung de autorul cărţii este acum explicitat pe de-a
întregul: „Istoria lui cum e cu putinţă ceva nou vrea să fie efectiv o
istorie, să restituie intimităţii lor specifice doctrinele filosofiei. Ea poate
pune accente, poate sublinia preferinţe ori scoate la iveală orientări
adesea tăinuite; îşi va face un titlu însă din a vădi că, proiectând asupra
ei problemele unei filosofii a conştiinţei, istoria, departe de-a ieşi
deformată, capătă un contur mai sigur”19. Ca orice istorie însă, şi cea
propusă de Noica are anumite presupoziţii teoretice aparte, mai precis se
fundamentează pe o teorie a subiectivităţii (teoria lui „ingenium
perenne”) care face inteligibilă obiectivitatea. Altminteri, nu există nicio
istorie a filosofiei „în sine” (ca de altfel, nicio istorie pură şi simplă, ca
istoriografie), ci eventual doar una fără sens, semnificaţii şi valori, o
naraţiune redusă la simpla înşiruire de date, fapte şi evenimente. Istoria
lui „cum e cu putinţă ceva nou” este prin excelenţă una comprehensivă,
şi anume istoria lui „ceea ce face cu putinţă filosofia în desfăşurarea ei în
timp” (de fapt, tocmai „ingenium perenne”).
Or, explicaţia lui Noica ar fi următoarea: tocmai fiindcă obiectivul este
o treaptă (sau un moment) între două praguri (minim şi maxim) de
subiectivitate, subiectivismul lui „ingenium perenne” permite înţelegerea
obiectivă a doctrinelor filosofice. „Am încercat pe cont propriu
experienţa aceasta curioasă, ce ne-a părut până la urmă de esenţa
filosofiei: experienţa de-a ne adânci atât de mult în întrebările noastre,
încât să regăsim căile altora. Şi cine ştie dacă istoria filosofiei e altceva
decât meditaţia interioară a unui cuget care a înţeles că nu e singur?20”.
Concluzia de la finalul cărţii lui Noica revine asupra vieţii spiritului viu,
al filosofării sau al gândului care se face. Ideea extremă, fecundă şi

19
Ibidem, p. XVIII.
20
Ibidem, p. XIX.

104
curajoasă pe care gânditorul o propune în favoarea instituirii primatului
subiectului ar fi aceea a des-fiinţării obiectului: „Şi e curios de constatat
că, la capătul de jos, viaţa spiritului pare tot o formă de subiectivism. Nu
cumva viaţa obişnuită a spiritului, cea în care atitudinea obiectivistă
primează, este susţinută de două subiectivităţi ce se ignoră? Nu cumva
itinerariul oricărei desfăşurări de conştiinţă este (şi lucrul trebuie să fi fost
spus) de la subiectivitatea elementară, a unei conştiinţe quasi-animalice,
ce nu prevede existenţa obiectivă decât prin tropisme şi mişcări de
apărare, la subiectivitatea a toate cuprinzătoare, şi totuşi permanent
deschisă, a unei experienţe spirituale de tipul celei mistice? Nu cumva tot
ceea ce numim valori obiective, izvorând din conştiinţa prezenţei
celuilalt, valorile etice şi juridice, pentru lumea persoanelor, ca şi cele de
cunoaştere ştiinţific raţională, pentru lumea lucrurilor, nu cumva toate
acestea înfăţişează momentele mijlocii între două subiectivisme limită?
Filosofia, care descrie şi reface căile spiritului, ar avea atunci misiunea să
culmineze în luarea de conştiinţă a acelei subiectivităţi de tip superior; cu
alte cuvinte, ar fi sortită – de astă dată iarăşi în chip paradoxal … – să
obiectiveze o subiectivitate” [subl. ns., I.I.]21.
Noica se opune ideii de adevăr obiectiv în sensul de dat, de absolut,
care s-ar impune o dată pentru totdeauna conştiinţei cunoscătoare,
făcând astfel imposibilă şi inutilă căutarea plină de viaţă a noului.
Pentru el, putem spune în termenii filosofiei de astăzi, că „lumea a
treia” a lui Pop.er nu există sau nu ar trebui să fie acceptată: „Nu
implică, într-un fel ori altul, orice gândire o preferinţă pentru viaţa
spiritului, faţă de stabilitatea adevărului în cazul că ar avea de ales
între una şi cealaltă?”22. Iarăşi, este vorba de opţiunea în favoarea
filosofiei care se face, în detrimentul filosofiei gata făcute. E
preferabil să cauţi, să rătăceşti, chiar cu riscul de a te afla în eroare,
decât să fii într-un adevăr care strangulează, mortifică, anihilează. „Iar
cea mai bună dovadă că viaţa spiritului este, nu o temă filosofică
particulară, ci modul filosofiei înseşi, o dă tulburătoarea criză Hume,
în lumina căreia se dovedeşte că filosofia acceptă mai lesne ca să fie
dizolvată, sub flacăra scepticismului, realitatea externă, decât să se
primejduiască, prin risipire în pluralitate, viaţa intimă a conştiinţei”23.

21
Ibidem, p. 306.
22
Ibidem, p. 307.
23
Ibidem, p. 308.

105
Pentru a avansa spre finalul consideraţiilor de faţă, vom schiţa o
posibilă perspectivă de interpretare a viziunii lui Noica., care
regândeşte şi valorifică vederile sale despre ingenium perenne dintr-un
unghi de vedere pe care el nu putea decât să-l întrezărească destul de
vag – ne referim la fenomenologia non-simbolică. Această modalitate
de filosofare, consonantă proiectului nicasian, se derulează de câteva
decenii, preponderent pe planul fenomenologiei de limbă franceză24.
Din punctul nostru de vedere, ea presupune existenţa unor lacune (sau
discontinuităţi) între secvenţele „scriiturii” fenomenelor lumii reale –
unde există un alt fel de fenomene, „secunde”, de o altă natură decât
cele manifeste în experienţa noastră curentă –, lacune pe care le putem
presupune ca existente şi între secvenţele unei filosofii oarecare ori
între diferitele filosofii care s-au succedat în istoria cugetării.
Ar fi atunci logic să afirmăm că acest ingenium perenne, aşa cum îl
înţelege Noica, reprezintă locul situării inconştientului fenomenologic,
precum odinioară era conştiinţa transcendentală la Kant. Noica o şi
spune explicit, la un moment dat: dacă istoricul filosofiei este să
reprezinte chiar inconştientul disciplinei sale, cum oare ar putea-o face
dacă n-ar fi într-adevăr depozitarul inconştientului fenomenologic,
graţie căruia poate să psihanalizeze sistemele şi doctrinele, realizând
acea „restituire a problemelor filosofice” – apărute dintr-un „exces” al
gânditorilor de care ei nu au putut da seama la timpul lor – către
„filosofia însăşi”? Este acesta, credem, un mod mai simplu şi mai
precis de a înţelege teoria nicasiană a lui ingenium perenne, pe de o
parte, respectiv limitele de netrecut ale conceptului de philosophia
perennis, pe de altă parte. Desigur, elementul activităţii şi
contribuţiilor trans-generaţionale rămâne comun celor două paradigme
filosofice, însă fără accentul absolutizant al metodologiei filosofiei
analitice; diferenţa fundamentală constă în următoarele: „[…] de aici
24
Vezi, de pildă, V. Ciomoş, Pentru o filosofie a „misterului cotidian”, studiu
introductiv la Dumitru Isac, Cunoaştere şi Transcendenţă, Edit. „Casa Cărţii de
Ştiinţă”, Cluj-Napoca, 2014, p. 9: „[…] inspirată constant şi profund de clinica
psihanalitică (mai ales de contribuţiile teoretice ale lui Lacan), noua
fenomenologie, cea de după al doilea război mondial – şi ne referim aici cu
predilecţie la cea refondată de Merleau-Ponty – va face din aceste fenomene,
secunde, locul de înscriere a «părţii» noastre cea mai ascunsă, la fel de ascunsă
precum lucrul în sine – analog privilegiat al Transcendenţei. Fie această «parte»
propriul nostru «inconştient fenomenologic»”.

106
urmează că, departe de a ne aştepta cumva la capătul unui parcurs
istoric mai mult sau mai puţin «definit», această nouă experienţă, la
fel de secundă, a propriei noastre Transcendenţe adastă, deja, în
lacunele cunoaşterii şi discursului uman – discontinue prin excelenţă –
şi că Transcendenţa însăşi relevă, cum ţine să conchidă Dumitru Isac,
de însuşi «misterul nostru cotidian»”25.
Or, ce altceva avea Noica în vedere atunci când vorbea despre spiritul
care trimite mereu către prezent, nicidecum către trecut, despre
subiectivismul autentic ori când prefigura acea viziune integratoare şi
valorizantă faţă de diferitele filosofii care s-au succedat în istorie? Pentru
el, „cotidian” era sinonim cu „filosofic” – mai trebuie, oare, să o
spunem? Prin Transcendenţa regăsită, spiritul poate reface din lacunele
discursului filosofic calea spre înţelegerea veritabilă a acestuia,
statornicind primatul adevărului subiectivităţii în dauna exactităţii
obiectivului. Dacă, aşa cum s-a remarcat, aplicarea metodei analitice (ca
apanaj al unei philosophia perennis de astăzi) are un „remarcabil
potenţial eliberator”, atunci, cu atât mai eliberatoare apare perspectiva
metodologică fenomenologic-psihanalitică, cea care conduce intelectul
filosofic spre o înţelegere de sine imediată, nu numai îndepărtată, îl face
să-şi construiască identitatea şi valoarea, adică raţiunea de a fi, hic et
nunc, nu numai ori nu neapărat sub specie aeternitatis.
În mod cert, registrul interpretărilor filosofiei nicasiene nu a fost
epuizat şi nici nu va ajunge prea curând la saturaţie – dacă este să
avem în vedere doar problematica lui ingenium perenne, or, dintr-un
unghi de vedere mai larg, cuplul conceptual ingenium perenne –
philosophia perennis. Acceptarea exigenţei metodologice a
pluralismului filosofic (mai multe teorii, paradigme, tradiţii etc.,
practicate concomitent de diverşi gânditori), inclusiv în cultura
filosofică românească, implică libertatea deciziei în favoarea opţiunii
considerate mai convingătoare prin argumentele care i se pot aduce.
După cum am stăruit şi în alte rânduri26, pluralismul trebuie înţeles
corect, nu numai doar drept coexistenţa acestor puncte de vedere

25
Ibidem, p. 9-10.
26
Vezi I. Isac, Gândire critică şi cultură filosofică. Incursiune în tradiţii
filosofice româneşti, în vol. Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-
umane prezentate la sesiunea ştiinţifică anuală 2000 a ICSU, Cluj-Napoca, Edit.
Argonaut, 2001, p. 226.

107
diferite, uneori chiar opuse – care poate însemna frecvent un monolog
fără consecinţe notabile –, ci mai ales ca dialogul acestora, de dorit a
fi unul constructiv pentru bunul mers al filosofării. Astfel,
„Problematica istoricităţii gândirii, decupată de binomul philosophia
perennis versus ingenium perenne, rezumă un ghem de probleme
filosofice şi metafilosofice atât de complexe, încât o abordare
sistematică a lor îl plasează pe cercetător în domeniul atât de alunecos
al filosofiei comparate şi, deopotrivă, în universul analizelor de
ambianţă general culturală, (ne) filosofică, care fac posibil actul de
filosofare”27. Fiindcă ceea ce devine real nu există în absenţa a ceea ce
îl face posibil, aşa cum obiectivitatea nu există fără cele două
subiectivităţi care se ignoră.

27
C. Aslam, op.cit., p. 40.

108
FILOSOFÍA IBÉRICA Y LA GUERRA CIVIL ESPAÑOLA

Vasile-Flaviu Rus

Filosofia iberíca, diplomacia, relaciones internacionales, Guerra


Civil El reto de cada investigador es de ofrecer una exposición de forma
profesional. Queremos presentar una secuencia de historia diplomática
diseñada para facilitar la percepción de la vida filosofica ibericá, y
algunos eventos que han dominado las relaciones internacionales en el
período 1936-1940. Nos proponemos exponer la manera en que los
líderes ibéricos y europeos han tratado de gestionar la crisis que siguió
conflagración. Esta área han experimentado en la historia guerras muy
sangrientas que se sucedieron hasta el siglo XX. La Guerra Civil
Española (julio 17, 1936 hasta 1 abril 1939), han tenido una presencia
muy fuerte en el mundo editorial internacional, pero limitada en el
espacio rumano. Tratamos a captar tanto las implicaciones filosoficas,
políticas y militares de este conflicto y las relaciones diplomáticas-
culturales ibéricas en conexión con el espacio europeo durante el
período antes mencionado.

Palabras clave: filosofia iberíca, diplomacia, relaciones


internacionales, Guerra Civil.

Atât în Spania cât şi în Portugalia, odată cu instaurarea regimurilor


totalitare, viaţa culturală iberică a suferit un regres deosebit. Războiul
civil spaniol a influenţat decisiv evoluţia acestui spaţiu cultural, mai ales
în raport cu evoluţia filosofică. Naturaliştii erau de părere că zona
Madridului era atât de aridă încât există o varietate mult mai mare de
plante decât în totalitatea insulelor britanice. De aceea ar fi puţin
surprinzător să întâlnim în Spania gândiri mult mai variate decât în restul

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 109-127
Europei, deşi fără îndoială necultivate, iar în cele mai multe cazuri fără
dezvoltare ştiinţifică. Acest polimorfism bogat de doctrine în spaţiul
spaniol este un fenomen uşor de identificat, un argument suficient pentru
a infirma că filosofia spaniolă se limitează doar la o singură tradiţie, cea
scolastică. Dimpotrivă, Spania a fost un creuzet de popoare şi civilizaţii,
întrucât a existat o interconectivitate ridicată între cultura musulmană,
creştină, iudaică vizigotă sau mediteraneană. Aceste elemente au format
un mozaic de provincii ce au fost mereu atrase de autonomie, şi nu este
surprinzător că această eterogenitate geopolitică istorică şi socială este
întâlnită la nivelul speculativ şi practic.
António de Oleveira Salazar (1889-1970), a fost un om cultivat, un
intelectual prestigios1. Francisco Franco (1892-1975) a fost un lider ce
a devenit cel mai tânăr general al Europei după Napoleon. A fost un
general colonial, care şi-a transportat trupele coloniale din Maroc pe
teritoriul spaniol. Aceste forţe au acţionat în cadrul războiului civil
spaniol cu aceeaşi brutalitate manifestată şi pe continentul african2. A
deţinut numeroase atribuţii, titluri şi decoraţii pe măsură ce
oportunităţile i s-au prezentat. António Salazar, profesor al Universităţii
din Coimbra, la vârsta de 39 de ani, devenit în 1926, ministru de
finanţe a dictaturii militare portugheze. Acest intelectual a obţinut într-
un timp relativ scurt puterea absolută3. În perioada în care Franco avea
încă instaurată puterea, Salazar era deja preşedinte al guvernului,
ministru de finanţe, al apărării şi al afacerilor exterioare4. Salazar era
un om retras care se dedica în totalitate serviciului public, şi nu-i
plăcea să participe niciodată la ceremonii oficiale5.
La începutul anului 1936, garnizoana spaniolă din Maroc, a fost
trimisă de Franco pentru a lupta împotriva republicii spaniole. Salazar,
fiind conştient de faptul că Frontul Popular Spaniol intenţiona să îşi
promoveze şi în Spania ideile revoluţionare, a obţinut sprijinul
1
Vezi Franco Nogueira, Salazar, vol. IV, O ataque (1945-1958), Porto, Edit.
Civilização, 1986
2
A se vedea Filipe Ribeiro de Meneses, Franco and the Spanish Civil War,
London and New York, Routledge, 2001
3
A se vedea César de Oliveira, Portugal e a II República de Espanha (1931-
1936), Lisabona, Edit. Perspectivas e Realidades, 1985
4
A se vedea Patricia McGowan, El Portugal de Salazar, Paris, Ruedo Ibérico, 1962
5
Fernando Rosas (edit.), Portugal e o Estado Novo (1930-1960), Lisabona, Edit.
Presença, 1992, p. 308.

110
maselor, consolidându-şi puterea. Frontul Popular Spaniol a iniţiat,
prin intermediul presei, acţiuni împotriva guvernului portughez6.
Statele Unite au iniţiat o politică economică şi diplomatică de
descurajare a acţiunilor generalului Franco7. Ministerul de externe
american a criticat constant acţiunile liderului falangist, aceste acţiuni
reflectându-se în corespondenţa diplomatică a vremii8, dar şi în
sancţiunile economice adoptate de guvernul american împotriva
forţelor naţionaliste.
Relaţiile celor două state iberice cu comunitatea internaţională în
perioada premergătoare războiului civil s-au desfăşurat după tiparul
clasic al relaţiilor internaţionale din perioada interbelică. Schimburile
culturale9, comerciale s-au bucurat de o atenţie deosebită10. Într-o
dezbatere continuă s-au aflat subiectul extinderii drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor portughezi şi spanioli, dar în special aplicarea
acestor drepturi în coloniile celor două state11.
Republicanii portughezi exilaţi în Spania, dar şi membrii unor alte
formaţiuni politice, au beneficiat de sprijinul necondiţionat al populaţiei,
presei şi guvernului spaniol12. Lumea era conştientă de faptul că Frontul
Popular era în favoarea unei schimbări politice în Portugalia.
Catolic practicant, conservator şi autocratic, Salazar era dornic de a
menţine unită în faţa comunismului, peninsula. În 19 februarie 1936,
s-a instalat la Madrid un guvern cu puternice ambiţii revoluţionare.
Acesta era condus de Manuel Azaña (1880-1940), liderul „Frontului
Popular”, ce i-a integrat în guvernul său atât pe socialişti cât şi pe
miniştrii republicani de stânga (nouă din stânga republicană iar trei din

6
A se vedea David Wingeate Pike, Franco and the Axis Stigma, London,
Palgrave Macmillan, 2008
7
FRUS, Vol. II, 1936, p. 447- 451
8
Ibidem, p. 472-789
9
Unided States Department of State, Papers relating to the foreign relations of
the Unided States, 1930, Volume III, Washington, U.S. Government Printing
Office, 1930, p. 780 (în continuare FRUS)
10
A se vedea Pablo La Porte, El Desastre de Annual y la Crisis de la Restauracíon
en España (1921-1923), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad
de Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, 1997
11
FRUS, p. 786-817
12
Juan Carlos Jimenez Redondo, El ocaso de la amistad entre las Dictaduras
ibéricas (1955-1968), Mérida, UNED, 1996, p. 26

111
uniunea republicană)13. Elita Spaniei s-a opus într-un mod evident
republicii, iar marea lor majoritate s-au refugiat în Portugalia, unde au
iniţiat demersurile pentru pregătirea unei lovituri de stat.14 Liderul
acestora era generalul José Sanjurjo (1872-1936), instigatorul primei
lovituri de stat, ce a fost între timp anulată. Acesta a obţinut sprijinul
presei portugheze în cadrul demersurilor sale. Salazar a observat cu
atenţie pregătirile întreprinse de către acest general, însă a amânat să
intervină. Guvernul republican spaniol l-a informat pe liderul
portughez de lovitura de stat ce era în pregătire. La scurt timp după
insurecţia garnizoanei spaniole din Maroc15, guvernul de la Madrid a
cerut ajutorul liderului de la Lisabona. Serviciile secrete portugheze au
răspuns pozitiv acestor solicitări16.
Declanşarea războiului civil spaniol în 1936, a promovat un număr
mare de profesionişti de toate categoriile, printre care şi oameni de
ştiinţă care au părăsit ţara, fără a se mai întoarce. În acest mod, Spania
a fost privată de contribuţiile acestor oameni, care cu siguranţă ar fi
putut contribui vizibil la progresul acestei ţări. Însă au existat şi alte
tipuri de exiluri, cum ar fi întreruperea forţată a muncii, a unor
personaje importante ce un au părăsit ţara, întreruperea forţată
producându-se din motive politice. Acest tip de exil a fost puţin
studiat şi cuantificat, cum ar fi autoexilul, în unele cazuri acesta fiind
foarte important17. Un astfel de exemplu îl reprezintă filosoful
electroscopist Miguel Antonio Catalán Sañudo (1894-1957). Acest
filosof era cunoscut atât în spaţiul spaniol cât şi cel britanic pentru
descoperirile sale în fizicii cuantice, dar şi în astrofizică18.
13
Antony Beevor, La Guerra Civil Española, Barcelona, Critica, 2005, p. 29
14
Herbert R. Souththworth, Conspiracy and the Spanish Civil War. The
brainwashing of Francisco Franco, London and New York, Routledge, 2002, p. 31
15
A se vedea Wayne H. Bowen, José E. Alvarez, A Military History of Modern
Spain. From the Napoleonic Era to the International War on Terror, London,
Praeger Security International, 2007
16
A se vedea Franco Nogueira, A Relação Peninsular na Antecâmara da Guerra
Civil de Espanha (1931-36), Lisabona, Edit. Cosmos, 1998
17
Carlos Forcadell, Pilar Salomón, Izmael Saz, Discursos de España en el siglo
XX, Valencia, Publicación de la Universitat de Valéncia, 2009, p. 147
18
Gabriel Barceló Rico-Avello, Miguel Catalán , La gestión del conocimiento en
el descubrimiento de un nuevo método científico, Madrid, Semana de la Ciencia
XI, Faculdad de Ciencias Físicas de la Universidad Compultense de Madrid,
2012, p. 12

112
La începutul războiului s-a aflat împreună cu familia sa în zona
controlată de rebeli. Într-o scrisoare din 3 septembrie 1936, întrucât
calificările sale ştiinţifice un se potriveau acestei situaţii, a încercat să-
şi schimbe profesia, adresându-i o scrisoare rectorului Universităţii
din Salamanca, filosoful Miguel de Unamundo. În 1937 şi-a schimbat
numele în Ramón Catalá, exprimându-şi entuziazmul faţă de mişcarea
naţionalistă, dar adevărata sa identitate a fost relevată în urma unor
rapoarte militare19. Până în 1946, când i s-a permis să-şi reia
activitatea ştiinţifică la Universitatea Centrală din Madrid, s-a aflat
sub o supravegherea atentă a regimului franchist.
Filosoful socialist José Gaos (1900-1969) a ocupat postul de rector
al Universităţii din Madrid (cel mai tânăr de până atunci la vârsta de
36 de ani, când a fost exilat în Mexic, ca urmare a războiului civil,
unde a avut o carieră universitară prosperă. A fost profund influenţat
de filosofii germani Martin Heideger şi Nicolai Hartmann dar şi de
filosoful spaniol José Ortega y Gasset. De asemenea a fost un
traducător prolific, traducând cărţile lui Heidegger, John Dewey,
Søren Kierkegaard, G. W. F. Hegel, Max Scheler, Immanuel Kant,
Johann Gottlieb Fichte şi Edmund Husserl. În Mexic a realizat o
arhivă complexă, cu numeroase fonduri dedicate istoriei filosofiei, în
special celei spaniole, a monitorizat dea lungul carierei sale exilul
filosofic spaniol spre America Latină20.
Ajutorul oferit de către Portugalia în cadrul războiului civil spaniol
a determinat într-un mod decisiv victoria lui Franco21. Fiind convins
că regimul spaniol nu va supravieţui, Salazar a hotărât să-şi ofere
sprijinul, generalului Franco. A fost mereu precaut, luând în
considerare afirmaţiile, rostite într-un discurs la Academia Militară
din Toledo, unde Franco s-a autointitulat ca fiind „trimisul
Portugaliei”22. Cu toate că nu avea încredere în general, Salazar era
conştient de planurile republicanilor de a integra Portugalia într-o
19
Sánchez Ron, José Manuel, Miguel Catalán. Su obra y su mundo, Madrid,
Consejo Superior de Investigaciones Científicas, 1994, p. 32.
20
Jose Luis Moreno Pestaña, La Norma de la Filosofía, Madrid, Biblioteca
Nueva, 2013.
21
Vezi Juan Carlos Jimenez Redondo, El ocaso de la amistad entre las
Dictaduras ibéricas (1955-1968), Mérida, UNED, 1996.
22
Vezi Manuel Loff, O nosso século é fascista. O Mundo visto por Salazar e
Franco (1936-1945), Porto, Edit. Campo das Letras, 2008.

113
„Spanie Mare”, în schimb, Franco i-a respectat regimul, întrucât avea
nevoie disperată de sprijinul său. Dictatorul portughez a profitat, şi a
răsturnat situaţia în favoarea sa, susţinând luptele generalului pentru
unificarea Spaniei.
Franco a preluat conducerea rebeliunii din Nordul Africii. Aviaţia şi
marina au contribuit la consolidarea regimului, iar republica nu s-a
aflat iniţial într-un pericol iminent. Industria şi principalele zone
strategice s-au aflat sub controlul republican. Franco a apelat la
sprijinul lui Benito Musolini şi Adolf Hitler, şi binenţeles al
dictatorului portughez23. Franţa şi Marea Britanie au optat pentru
neutralitate şi au propus un acord de neintervenţie, adresat tuturor
ţărilor europene. În 9 septembrie 1936, comitetul de neutralitate s-a
întrunit la Londra, dar s-a ajuns la un acord extrem de fragil24.
U.R.S.S., dar şi statele fasciste europene, au profitat de această lacună
şi au înarmat părţile combatante. Portugalia a fost primul stat care a
trimis arme către armata condusă de Franco25. Marea Britanie a optat
în mod deliberat pentru o neutralitate totală, urmărind îndeaproape
livrările de arme spre ambele părţi. Fiind conştient de acest lucru
Mussolini a iniţiat transportul muniţiilor spre Portugalia.
Războiul civil spaniol i-a oferit lui Salazar ocazia pentru a iniţia o
politică nouă, „Estado Novo”, cu Portugalia ca protagonistă, ceea ce i-
a permis să controleze ambiţiile teritoriale spaniole. Salazar a devenit
ulterior principalul aliat al generalului, întrucât s-a confruntat cu
aceeaşi ameninţare, comunismul. Salazar a fost un funcţionar
anticomunist, această caracteristică fundamentală explică viitoarea sa
politică externă26.
Manifestaţiile anticomuniste s-au multiplicat în Portugalia, puterea
poliţiei a fost sporită, fiind înfiinţată organizaţia „Tineretul
Portughez”, iar pentru adulţi, „Legiunea Portugheză”. În lagărul de
23
Vezi Manuel Loff, Salazarismo e Franquismo na Época de Hitler, Porto, Edit.
Campo das Letras, 1996.
24
Richard Wigg, Churchill and Spain. The survival of Franco regime, 1940-
1945, London and New York, Routledge, 2005, p. 4
25
Alberto Pena Rodríguez, El Estado Novo de Oleveira Salazar y la Guerra
Civil española: información, prensa y propaganda (1936-1939), Madrid-
Coimbra-Lisboa, Universidad Compulense de Madrid, 1997, p. 67
26
Vezi Maria da Conceição, A Polícia Política no Estado Novo (1926-1945),
Lisabona, Edit. Estampa. 1995.

114
concentrare de la Tarafal (cunoscut sub denumirea de „Câmpul Morţii
Lente”), acesta şi-a exilat opozanţii săi politici, dar şi unii filosofi27.
Cenzura a fost întărită, foarte mulţi intelectuali atât din Portugalia, cât
şi Spania au fost condamnaţi. Toate ideile filosofice asociate cu
ideologia comunistă au fost cenzurate. Operele unor filosofi
prestigioşi au fost interzise28. A autorizat utilizarea infrastructurii
portuare a Portugaliei pentru convoaiele de arme ale falangei
naţionaliste spaniole. Salazar s-a aflat în centrul negocierilor cu
guvernul nazist29, pentru transportul avioanelor „Junkers Ju 87”
(Stuka), mai apoi utilizate în bombardamentul de la Guernica30. Toate
proviziile destinate armatei naţionaliste în 1936, au tranzitat porturile
şi aeroporturile Portugaliei. Trupele germane staţionate pe teritoriul
portughez au beneficiat de sprijinul necondiţionat al guvernului. În
paralel, o reprezentanţă diplomatică a avut misiunea de a achiziţiona şi
transporta material de război. „Ambasada Neagră”, cum era numită, a
fost condusă de către Nicolás Franco (1891-1977), fratele generalului
spaniol. Acesta a călătorit la Lisabona pentru a obţine sprijin
economic şi pentru a organiza transportul de arme către zonele
naţionaliste31. Acest lucru a determinat existenţa a două ambasade
spaniole în Portugalia. Ambasada republicii spaniole şi-a pierdut orice
legitimitate sau influenţă în raport cu guvernul portughez.
Ambasadorul oficial al Spaniei în acel moment Claudio Sánchez-
Albornoz (1893-1984), a părăsit Lisabona în urma umilinţei create de
guvernul salazarist. În Portugalia, popularitatea lui Franco a continuat
să crească constant, iar autorităţile au continuat să ofere sprijin
forţelor naţionaliste. Arhivele Militare Portugheze dispun de liste
extinse de oameni ce au fost arestaţi şi deportaţi. O mare parte din

27
Vezi Fernando Queiroga ,Portugal Oprimido. Subsídos para a Historía do
Fascismo em Portugal, Lisabona, Edit. O Século, 1974.
28
A se vedea Graça, Franco, A Censura à Impresa (1820-1974), Lisabona, Edit.
Nacional-Casa da Mõeda, 1993.
29
A se vedea Bernadotte Schmitt, Documents on German Foreign Policy, Series
D (1937-1945), vol. III, Germany and the Spanish Civil War 1936-1939,
Washington, Government Printing Office, 1950.
30
Vezi, Stanley Payne, Franco y Hitler. España, Alemania, La Segunda Guerra
Mundial y el Holocausto, Madrid, Esfera de los libros, 2008.
31
A se vedea Pedro de Oleveira, Armindo Monteiro e Oleveira Salazar.
Correspondencia diplomática, Lisabona, Edit. Estampa, 1996.

115
aceştia au fost executaţi de către naţionalişti. Ambasadorul Portugaliei
în Londra a declarat că masacrul din Guernica (26 aprilie 1937)32 a
fost rezultatul acţiunilor de propagandă al guvernului republican. La
cererea guvernului basc a fost demarată o anchetă internaţională33.
Una din cele mai mari dificultăţi pentru recuperarea memoriei
exilului filosofic în perioada de după războiului civil constă în lipsa
documentelor, atât cele bibliografice, arhivistice şi hermeneutice, a
persoanelor ce au părăsit Spania din raţiuni politice. Cenzura
regimului franchist s-a extins asupra tuturor producţiilor culturale.
Informaţiile reduse legate ele acestui exil pot fi găsite doar în ediţiile
publicate după restaurarea democraţiei. Lucrarea lui José Luis Abellán
Filosofia spaniolă în America (1965) a subliniat importanţa filosofilor
ce au părăsit Spania în condiţiile războiului civil. Un proiect de
cercetare al ministerului învăţământului spaniol a identificat 16
filosofi spanioli exilaţi. Printre aceştia putem menţiona pe: José María
Ferrater Mora, José Manuel Gallegos Rocafull, José Gaos, Juan David
García Bacca, Eugenio Imaz, José Medina Echavarría, Eduardo Nicol,
Fernando de los Ríos, Wenceslao Roces, Joan Roura Parella, Adolfo
Sánchez Vázquez, Jaume Serra Hunter, Joaquín Xirau, Ramón Xirau
şi María Zambrano.
„Radio Club Portugues” a devenit un actor politic de o mare
importanţă în evoluţia războiului civil34. Instrumentalizarea sa
propagandistică35 în favoarea părţii franchiste de „Statul Nou” al lui
Salazar, ce pretindea protejarea intereselor sale strategice în numele

32
A se vedea Robert P. Clark, The Basques, the Franco Years and Beyond
Basques Series, Reno, Nevada, University of Nevada Press, 1979.
33
Vezi Manuel Ros Agudo, La guerra secreta de Franco (1939-1945),
Barcelona, Critica, 2002.
34
Vezi Gema Iglesias Rodriguez, La Propaganda Politica durante la Guerra
Civil Española: La España Republicana, Madrid, Universidad Compultense de
Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia
Contemporánea, 1997.
35
A se vedea Alberto Pena Rodríguez, „Tudo Pela Nação, Nada contra a
Nação”. Salazar, La creación del Secretariado de Propaganda Nacional y
Censura, Madrid, Hispania, Revista Española de Historia, 2012, vol. LXXII, nr.
240, p. 177-204

116
relaţiilor politice iberice, a avut un efect cheie în promovarea ideilor
naţionaliste în întreaga peninsulă, dar şi la nivel internaţional36.
În Portugalia filosofia a fost reprezentată de către filosofii: Teixeira
de Pascoaes (1877-1952), Leonardo Coimbra, (1883-1936), António
Sérgio (1883-1969), Raul Proença (1884-1941), José Marinho (1904-
1975), Álvaro Ribeiro (1905-1981), António Quadros (1923-1993),
Agostinho da Silva (1906-1996), Delfim Pinto dos Santos (1907-
1966), Vergílio Ferreira (1916-1997).
În spaţiul spaniol filosofia s-a dezvoltat ca şi „gândire” şi a fost
prezentă nu doar în cărţile filosofilor ci şi în operele literare. În secolul
XX, aceasta a atins un nivel înalt datorită filosofilor Unamuno,
Ortega, Zubiri şi Zambrano. Filosoful din Madrid José Ortega y
Gasset (1883-1955) s-a născut într-o familie burgheză şi liberală ce
deţinea ziarul „El Imparcial”. A studiat dreptul în cadrul Universităţii
Deusto Filosofie şi litere din Madrid. În cadrul doctoratului a studiat
neokantismul. A fost profesor de metafizică al Universităţii Centrale.
A fondat şi condus „Revista Occidentul”. A fost deputat al celei de-a
doua republici, însă a demisionat. La începutul războiului civil spaniol
s-a refugiat în diverse ţări europene. La întoarcerea în ţară a fondat
împreună cu Julián Marías „Instituto de Humanidades”. „Omul este
insuficienţa trăirii, omul trebuie să cunoască, şi să urmărească cu
disperare ceea ce ignoră.” Printre operele sale s-au remarcat:
„Meditaţiile lui Don Quijote”, „Dezumanizarea artei”, „España
invertebrata”, „Tema timpului nostru”, „Rebeliunea maselor”, „Ce
este filosofia?”. În faţa subiectivismului şi al regresului spaniol, a
propus obiectivismul ştiinţific şi raţionalitatea. „Trebuie să salvăm
lucrurile!”. „Toate cunoştinţele fac parte dintr-o circumstanţă.
Realitatea este compusă din multe circumstanţe diferite”.
Circumstanţa este lumea ce înconjoară omul (cultură, societate,
credinţă, corp, caracter, etc.). Omul este un „res dramatica” (o afacere
tragică), unitatea sa şi a lumii fiind o circumstanţă. Filosofia trebuie să
pornească de cât mai aproape, de la circumstanţă. A adoptat o poziţie
intermediară între raţionalism şi vitalism. „Realitatea primează

36
Alberto Pena Rodríguez, La „guerra del éter”. La Campaña radiofonica de
Portugal contra la Segunda República española, Lisabona, Diacronie, Studi de
Storia Contemporanea, Nr. 7, 2007, Spagna Anno Zero: la guerra come
soluzione, p. 18

117
ontologic asupra gândirii”. Viaţa este o realitate radicală. Fiecare
persoană se găseşte într-o viaţă rapidă, ea trebuie să-şi construiască
viaţa ca un aventurier. Viaţa reprezintă punctul de plecare al filosofiei,
cu toate că pozează o dimensiune iraţională de care trebuie să ţinem
cont. Ortega este considerat a fi filosoful spaniol cel mai influent al
secolului XX, atât prin gândire cât şi prin stilul său literar ce a
dominat filosofia spaniolă de după război.
Filosoful basc Xavier Zubiri (1898-1983) a fost discipolul lui
Ortega şi Hidegger. A fost profesor de istoria filosofiei al
universităţilor din Madrid şi Barcelona. Operele sale: „Natura”,
„Istoria”, „Dumnezeu”, „Asupra esenţei”, „Inteligenţa conştientă” au
adus o contribuţie deosebită patrimoniului filosofic spaniol. În
lucrările sale reflectă asupra gândirii ştiinţifice şi asupra religiei
creştine. A abordat temele timpului său, adoptând o „rotire
metafizică” a gândirii aristotelice. A afirmat că raţiunea şi
sensibilitatea nu pot exista separate fără a exista o „inteligenţă
conştientă”. A postulat că realitatea profită de credinţele noastre, ceea
ce ne face să căutăm originile sale şi „chestiunea divinităţii”.
María Zambrano Alarcón (1904-1991) a fost discipola lui Ortega y
Gasset şi Zubiri, s-a remarcat prin lucrările: „Filosofia şi poezia”,
„Omul şi Divinitatea”, „Persoana şi democraţia”. În faţa
raţionalismului a propus o „raţiune poetică”. Operele sale au abordat
teme şi concepte ale misticii neoplatonice şi a evului mediu târziu. Ea
defineşte filosofia ca pe un „delir, o inspiraţie şi o posedare
irepresibilă”. Un filosof este acel care, în disperare, descoperă că are o
„existenţă goală” dar nu se plânge. A examinat „sensibilitatea
rafinată” a viselor, a terorii şi a dorinţelor umane. În perioada celei
de-a doua republici avut colaborări cu personalităţi precum, Luis
Cernuda, Rafael Dieste, Ramón Gaya, Miguel Hernándes, Camilo
José Cela sau Arturo Serrano Plaja. La începutul războiului civil
spaniol a fost numită secretara ambasadei spaniole din Chile37. A
organizat în Havana o conferinţă filosofică despre Ortega y Gasset. La
întoarcerea în ţară a colaborat cu apărarea republicii fiind numită
consilier al propagandei al tineretului evacuat. În 28 ianuarie 1939 a

37
Alain Guy, Historia de la Filosofía Espagñola, Barcelona, Anthropos, 1985,
p. 311

118
părăsit Spania urmând ulterior o prestigioasă carieră didactică în
Statele Unite şi America Latină.
Miguel de Unamuno y Jugo (1964-1936) în itinerariul său
intelectual a surprins două teme, „problema Spaniei” şi „problema
religioasă”. Era de părere că Spania trebuia europenizată fără a-şi
abandona caracteristicile proprii, în special istoria sa. În operele sale,
„Sentimentul tragic al vieţii”, „Întoarcerea castelor”, „Bunul San
Manuel, martir”, a apreciat lupta dintre credinţă şi raţiune motivată
prin „dorinţa imortalităţii”. În perioada celei de a doua republici a fost
numit rector al Universităţii din Madrid. Odată cu instaurarea
regimului franchist a fost arestat la domiciliu unde a şi murit.
Pe fondul exilului său provizoriu în Londra, în 1937, în momentul
în care războiul civil îi distrugea patria, profesorul José Castillejo
Duarte în lucrarea Războiul ideilor în Spania. Filosofie, politică,
educaţie, a subliniat că: evoluţia ideilor în spaţiul iberic reflectă
marea diversitate a elementelor raţionale, fizice şi istorice din
interiorul ţării şi a importurilor străine semnificative38.
Toledo a ocupat o poziţie strategică capitală. Acesta avea şi o
importanţă simbolică, regiunea jucând un rol extrem de important în
timpul „reconquistei” (722-1492). În 1936, oraşul găzduia o academie
militară şi o fabrică de muniţii. În decursul viitoarei săptămâni forţele
falangiste au eliminat rezistenţa republicană din zona palatul fortificat
din Toledo. Franco a vrut să demonstreze întregii lumi, că deţine
controlul absolut al operaţiunilor militare. În Portugalia, posturile de
radio au consacrat un timp considerabil acestui act „eroic” al
generalului spaniol. Au fost organizate numeroase manifestaţii de
susţinere a forţelor rebele. Mii de portughezi s-au înscris în
organizaţiile naţionaliste de pe teritoriul spaniol. Soldaţii portughezi
voluntari în armata lui Franco doreau să „înfrângă comunismul şi să
elibereze Portugalia”, însă familiile celor care refuzau să participe la
acest război au fost afectate de represiunile autorităţilor. Armata
franchistă a utilizat voluntarii portughezi ca şi carne de tun, aceştia
fiind trimişi în cele mai multe cazuri în prima linie a frontului39.
Salazar a autorizat crearea centrului de recrutare şi a încurajat

38
Alain Guy, op. cit., p. 9
39
A se vedea Luís Nuno, A Legião Portuguesa. A milicia do Estado Novo
(1936-1944), Lisabona, Edit. Estampa, 1996.

119
propaganda pro-franchistă40, dar nu a făcut nici un comentariu
personal41. Portugalia făcea parte din „Comitetul de Neinterveţie”.
Abia în 1939, după victoria lui Francisco Franco, Salazar a confirmat
că i-a susţinut pe luptătorii falangişti42. În Spania, António de Oleveira
Salazar a fost omagiat pentru sprijinul acordat pe durata conflictului
militar43. În filmările de propagandă, Franco şi Salazar au fost
prezentaţi uniţi împotriva comunismului imperialist promovat de
Stalin. În Spania a fost elogiat în manifestaţiile publice, trecutul
medieval glorios, iar cei doi lideri fiind înfăţişaţi ca doi adevăraţi
eroi.44 În Lisabona, o atmosferă încărcată de viziune şi admiraţie faţă
de epoca marilor imperii coloniale, a marcat expoziţia „Lumii
portugheze” din 1940. În Spania, s-a menţinut un spirit al onoarei şi al
grandorii. Tineretul spaniol a fost îndoctrinat după modelul statelor
fasciste, în unele cazuri Franco a fost onorat şi comparat cu zeităţile
antice45. Franco a fost considerat ca fiind un „zeu”, şi s-a comportat
după modelul regalităţii spaniole. La sfârşitul războiului civil, Franco
a decis să locuiască în fostul palat regal al regilor Spaniei. Franco a
tins mereu să beneficieze de un tratament regal.
Diferenţele dintre cei doi lideri s-au lărgit la scurt timp. Salazar era
obişnuit cu o viaţă simplă şi provincială, considerându-se un om de o
mare simplitate. Franco a continuat să îşi modifice politica şi
comportamentul. Era un admirator necondiţionat al lui Hitler, fiind
şeful falangei ultranaţionaliste, a preferat să se distanţeze de liderul
portughez. În acelaşi timp Portugalia şi Spania au semnat un Tratat de
neagresiune. Pactul iberic a fost semnat de către Nicolás Franco.
40
Alberto Pena Rodríguez, op.cit., p. 14
41
A se vedea Franco Nogueira, Do “Perigo Espanhol” à amizade Peninsular.
Portugal –Espanha 1919-1930, Lisabona, Edit. Estampa, 1985
42
Alberto Pena Rodríguez, op. cit., p. 18
43
A se vedea Joaquim Veira, Fernanda Bizarro, Franco e Salazar-Iberian
Brothers, Lisabona, Marfilmes, 2004
44
A se vedea Alfonso Vericat Núñez, „El Magisterio Español” 1936-1937-
1938. Un modelo de Prensa Especializada durante la Guerra Civil, Madrid,
Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion,
Departamento de Periodismo II, 1992.
45
Vezi Juan Carlos Mateos Fernández, Bajo el control obrero. La prensa diaria
en Madrid durante la guerra civil, 1936-1939, Madrid, Universidad
Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion, Departamento
de Periodismo, 1996.

120
Tratatul stipula, că în noul conflict european (Al doilea Război
Mondial), Spania şi Portugalia au fost aliaţi neutri.
În perioada 1941-1942 filosoful român Mircea Eliade, a realizat o
biografie a lui Salazar, cu ajutorul istoricilor Alfredo Pimenta (1882-
1950), Murias Manuel (1900-1960), Marques Correira şi John
Armeal46. Mircea Eliade a abordat dintr-o perspectivă hagiografică
viaţa dictatorului portughez, iar după 1946 a devenit mult mai critic cu
privire la Salazar. Această analiză a fost publicată şi în portugheză în
ziarul Acção din 30 septembrie 1943. În volumul şapte al memoriilor
sale Eliade prezintă cu lux de amănunte motivele ce au dus la apariţia
acestei cărţi. Această lucrare l-a ajutat să obţină un interviu cu
António de Oleveira Salazar. În 1938, Lucian Blaga a fost numit
ministru plenipotenţiar al României în Portugalia47. Cei doi prestigioşi
filosofi români au contribuit la reconstituirea tabloului cultural iberic
din această perioadă deosebită.
Pe măsură ce războiul european s-a extins, cele două state iberice şi-
au respectat angajamentele. După capitularea Franţei, Franco a
modificat tratatul de neutralitate în unul de non-beligeranţă, iar mai
apoi şi-a numit fratele în funcţia de ministru de externe, pentru a
negocia cu cel de-al Treilea Reich în numele Spaniei. În Berlin, s-a
invocat pactul semnat de Spania în 1939, ca pretext, pentru ca aceasta
să-şi impună dominaţia asupra vecinilor săi. Acel tratat a anulat
alianţa anglo-portugheză48. Ministrul de externe spaniol fiind extrem
de clar în această privinţă. Portugalia şi-a iniţiat la scurt timp
pregătirile de război49. În raport cu Marea Britanie, a opus o rezistenţă
simbolică pe continent, trimiţându-şi soldaţi în diferite puncte
strategice. Salazar nu dorea să-şi ofenseze aliatul, obiectivele sale
vizau menţinerea insulelor şi a imperiului colonial portughez.
Franco nu şi-a asumat nici un risc. În luna octombrie a anului 1940, i-a
prezentat lui Hitler viitoarele lui proiecte militare şi ambiţii coloniale.
46
Mircea Eliade, Salazar şi Revoluţia în Portugalia, București, Scara, 2002.
47
Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, București, Edit. Sport-Turism,
1982, p. 122.
48
Vezi Amando de Miguel, Sociología del Franquismo, Barcelona, Editorial
Europa, 1975.
49
A se vedea Antonieta Jarne Mòdol, Estratègies de contestació a la Lleida
franquista (1939-1977), Salamanca, Universitat de Lleida, Servei de
Publicacions, 1998.

121
Liderul german şi-a schimbat politica şi se distanţează de Peninsula
Iberică şi s-a focalizat pe invadarea Uniunii Sovietice.
La scurt timp de la atacul japonez asupra bazei militare de la Pearl
Harbor din 7 decembrie 194150, Franco a dezvoltat o politică de apropiere
faţă de puterile occidentale51. În intervalul 11-13 februarie 1942, cei doi
lideri iberici s-au întâlnit pentru prima dată în Sevilla. Această întâlnire a
oficializat uniunea dintre Spania franchistă şi Portugalia salazaristă.
Spania a beneficiat de sprijinul portughez pentru a-şi salva propriul
regim politic. Negocierile între Franco şi guvernul britanic s-au făcut
prin intermediul Portugaliei52. Până în 1943, situaţia era clară, soarta
celor două regimuri dictatoriale iberice era legată în totalitate. În 1945,
după victoria aliaţilor, cei doi dictatori erau aclamaţi pentru că nu au
transformat Peninsula Iberică în teatru de operaţiuni militare pe
perioada desfăşurării celui de-al doilea Război Mondial.
În cadrul Conferinţei de la Potsdam din 1945, Naţiunile Unite au evocat
pentru prima dată situaţia politică din Spania, şi şi-au propus să îl
condamne pe Franco. Democraţiile liberale occidentale, nu puteau să
accepte adeziunea unor dictaturi în noua organizaţie internaţională, iar
Franco s-a aflat în fruntea acestei liste. El era considerat ca fiind ultimul
dictator fascist rămas la putere. Ororile războiului civil spaniol erau încă
vii în opinia publică internaţională, precum şi rolul fascismului în Europa
şi înfrângerea acestuia53. Generalul a încercat să creeze o imagine liberală
a regimului său, permiţându-le democraţilor liberali să facă parte din
guvernul său, un gest simbolic, fiindcă a eliminat fizic două generaţii de
revoluţionari şi democraţi54. Regimul salazarist era în favoarea restituirii
unei monarhii catolice.

50
A se vedea Joan Maria Thomàs, Roosevelt and Franco during the Second
World War. From Spanish Civil War to Pearl Harbor, London, Palgrave
Macmillan, 2008.
51
A se vedea José Antonio Montero Jiménes, El Despliegue de la Potencia
Americana: Las Relaciones entre España y los Estados Unidos, Madrid,
Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia,
Departamento de Historia Contemporánea, 2006.
52
Vezi David J. Dunthorn, Britain and the Spanish Anti-Franco Opposition,
1940-1950, London, Palgrave Macmillan, 2000.
53
A se vedea Jonathan Dimbleby, Franco. Behind the Myth, London, B.B.C., 1992.
54
Vezi Geoffrey Jensen, Franco. Soldier, Commander, Dictator, Washington
D.C., Potomac Books, Inc., 2005.

122
În februarie 1945, Cristino Garcia, un erou al rezistenţei franceze
contra Germaniei naziste şi Spaniei franchiste a fost executat „în
numele anticomunismului”55. Ca urmare, Franţa şi-a închis frontierele.
La recomandarea Naţiunilor Unite, majoritatea statelor europene şi-au
retras ambasadorii din Spania. Excepţie au făcut Elveţia, Irlanda, şi
Portugalia, care şi-au menţinut reprezentanţa diplomatică. Vântul
libertăţii ce sufla asupra Europei era în favoarea abolirii dictaturilor.
Opozanţii spanioli şi portughezi sperau ca aliaţii anglo-americani să
răstoarne aceste regimuri şi să restabilească monarhia. Opoziţia
portugheze era convinsă de faptul că guvernul salazarist nu va putea
supravieţui acestor mişcări. Ambasadele occidentale din Lisabona au
încercat să exercite presiuni împotriva guvernului, în mod direct sau
indirect. Prin simplicitatea sa extraordinară, Salazar a cucerit opinia
publică internaţională. Profitând de acest avantaj a decis să facă câteva
schimbări şi a anunţat în cadrul unei adunări naţionale, desfăşurarea
unor alegeri libere după modelul britanic. Anunţul său a devenit
celebru în acea perioadă: „Este imposibil să guvernezi împotriva
voinţei poporului”. Liderul Portughez nu a mai organizat alegeri
libere, dimpotrivă a consolidat regimul opresiv, iar doar relaţia sa cu
guvernul de la Madrid a evoluat56. Timp de doi ani s-a distanţat de
Franco, iar negocierile acestuia cu fratele lui, Nicólas s-au desfăşurat
în ambasada spaniolă din Lisabona, într-o linişte profundă, fără presă.
Salazar nu vroia să fie asociat cu Franco ci, să fie perceput ca un lider
neutru, favorabil unei restaurări monarhice ce ar putea să prezerve
stabilitatea peninsulei. El a dorit să instaureze, după o perioadă de
tranziţie, o monarhie conservatoare, cu condiţia ca armata să
supravegheze îndeaproape toate procedurile, obţinând acordul lui
Franco în acest demers.
Politicile internaţionale desfăşurate de aceşti conducători au avut un
impact semnificativ în evoluţia Războiului Rece, decolonizării dar şi
asupra evoluţiei celui de-al Doilea Război Mondial. Tranziţia spre
democraţie a celor două ţări iberice s-a produs într-un timp într-un
55
Vezi Julius Ruiz, Franco's Justice. Repression in Madrid after the Spanish
Civil War, Oxford, Oxford Historical Monographs, Clarendon Press, 2005.
56
A se vedea Jose Luis Neila Hernandez, España Republica Mediterranea,
Seguridad Colectiva y Defensa Nacional (1931-1936), Madrid, Universidad
Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de
Historia Contemporánea, 1993.

123
ritm accentuat. Timp de câteva decenii politicile dictatoriale au
dominat acest spaţiu, aceste influenţe s-au diminuat odată cu
prăbuşirea regimului salazarist şi franchist. În perioada acestor
regimuri dictatoriale activitatea filosofică a fost monitorizată, iar în
multe cazuri a fost cenzurată. Cu toate că pe fondul desfăşurării
războiului civil, o mare parte din filosofii iberici au părăsit peninsula,
majoritatea lor, s-au întors şi au fost reintegraţi în viaţa academică. În
această perioadă crucială viaţa filosofică a suferit atât un regres, dar şi
o perioadă de prosperitate, filosofi precum: José Ortega y Gasset,
Xavier Zubiri, María Zambrano Alarcón, Miguel de Unamuno,
Leonardo Coimbra, Álvaro Ribeiro, Agostinho da Silva, etc., au adus
contribuţii inestimabile patrimoniului cultural mondial. Peninsula
Iberică rămâne şi un spaţiu vast în sfera în cercetarea filosofică şi al
istoriei relaţiilor internaţionale.

BIBLIOGRAFIE
Abellán, José, Luis, El exilio filosófico en América, Madrid, FCE., 2000.
Abellán, José, Luis, Ortega y Gasset y los orígenes de la transición española,
Madrid, Espasa Calpe, 2000.
Agudo, Manuel Ros, La guerra secreta de Franco (1939-1945), Barcelona,
Critica, 2002.
Aguinaga, Pablo León, El cine norteamericano y la España franquista, 1939-
1960: Relaciones Internacionales, Comercio y Propaganda, Madrid,
Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia,
Departamento de Historia Contemporánea, 2009.
Ayala, Jorge, Pensadores aragoneses. Historia de las ideas filosóficas en
Aragón, Zaragoza, IFC, 2001.
Beevor, Antony, La Guerra Civil Española, Barcelona, Critica, 2005.
Bowen, H. Wayne, José E. Alvarez, A Military History of Modern Spain. From
the Napoleonic Era to the International War on Terror, London, Praeger
Security International, 2007.
Clark, P. Robert, The Basques, the Franco Years and Beyond Basques Series,
Reno, Nevada, University of Nevada Press, 1979.
Cortada, W. James, (edit.), Spain in the twentieth-century world: essays on
Spanish diplomacy, 1898-1978, Westport, Conn, Greenwood Press, 1980.
Cortada, W. James, Two nations over time: Spain and the United States, 1776-
1977, Westport, Conn, Greenwood Press, 1978.
Cruz, Braga Manuel, O Partido e o Estado no Salazarismo, Lisabona, Editura
Presença, 1988.

124
Da Maria, Conceição, A Polícia Política no Estado Novo (1926-1945),
Lisabona, Editura Estampa 1995.
De Meneses, Ribeiro Filipe, Franco and the Spanish Civil War, London and
New York, Routledge, 2001.
De Miguel, Amando, Sociología del Franquismo, Barcelona, Editorial Europa, 1975.
De Oliveira, César, Portugal e a II República de Espanha (1931-1936),
Lisabona, Editura Perspectivas e Realidades, 1985.
Díaz, José., Un itinerario intelectual. De filosofía jurídica y política, Madrid,
Biblioteca Nueva, 2003.
Dimbleby, Jonathan, Franco. Behind the Myth, London, B.B.C., 1992.
Dunthorn , J. David, Britain and the Spanish Anti-Franco Op.osition, 1940-
1950, London, Palgrave Macmillan, 2000.
Fernández, Mateos Juan Carlos, Bajo el control obrero. La prensa diaria en
Madrid durante la guerra civil, 1936-1939, Madrid, Universidad
Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion,
Departamento de Periodismo, 1996.
Folkart , A. Jessica, Angles on Otherness in Post-Franco Spain, London,
Associated University Presses, 2002.
Gonçalves, Assis, Intimidades de Salazar. O homen e a sua época, Lisabona,
Editura Bertrand, 1972.
Gómez-Escalonilla, Lorenzo Delgado, Accion Cultural y Politica Exterior. La
Configuration de la Diplomacia Cultural Durante El Regimen Franquista.
(1936-1945), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de
Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, 1991.
Graham, S. Lawrence, Portugal: The Decline and Colapse of an Authoritarian
Order, Beverly Hills, Sage Publications, 1975.
Graça, Franco, A Censura à Impresa (1820-1974), Lisabona, Editura Nacional-
Casa da Mõeda, 1993.
Guibernau, Montserrat, Catalan Nationalism. Francoism, transition and
democracy, London and New York, Routledge, 2004.
Guy, Alain, Historia de la Filosofía Espagñola, Barcelona, Anthropos, 1985.
Hernandez, Jose Luis Neila, España Republica Mediterranea, Seguridad
Colectiva y Defensa Nacional (1931-1936), Madrid, Universidad
Compultense de Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de
Historia Contemporánea, 1993.
La Porte, Pablo, El Desastre de Annual y la Crisis de la Restauracíon en España
(1921-1923), Madrid, Universidad Compultense de Madrid, Faculdad de
Geografía e Historia, Departamento de Historia Contemporánea, 1997.
Loff, Manuel, Salazarismo e Franquismo na Época de Hitler, Porto, Editura
Campo das Letras, 1996.
Loff, Manuel,O nosso século é fascista. O Mundo visto por Salazar e Franco
(1936-1945), Porto, Editura Campo das Letras, 2008.

125
López , J. Alfred, Posts and Pasts. A Theory of Postcolonialism, New York,
University Press, 2001.
McGowan, Patricia, El Portugal de Salazar, Paris, Ruedo Ibérico, 1962.
Mòdol, Jarne, Antonieta, Estratègies de contestació a la Lleida franquista
(1939-1977), Salamanca, Universitat de Lleida, Servei de Publicacions, 1998.
Nogueira, Franco, Salazar, vol. IV, O ataque (1945-1958), Porto, Editura
Civilização, 1986.
Nogueira, Franco, Conspiração contra Portugal, Lisabona, Livros Horizonte, 1978.
Nogueira, Franco, Do “Perigo Espanhol” à amizade Peninsular. Portugal –
Espanha 1919-1930, Lisabona, Editura Estampa, 1985.
Nogueira, Franco, A Relação Peninsular na Antecâmara da Guerra Civil de
Espanha (1931-36), Lisabona, Editura Cosmos, 1998.
Nuno, Luís, A Legião Portuguesa. A milicia do Estado Novo (1936-1944),
Lisabona, Editura Estampa, 1996.
Núñez, Vericat Alfonso, „El Magisterio Español” 1936-1937-1938. Un modelo
de Prensa Especializada durante la Guerra Civil, Madrid, Universidad
Compultense de Madrid, Faculdad de Ciencias de la Informacion,
Departamento de Periodismo II, 1992.
Oleveira, César, Salazar e seu tempo, Lisabona, Editura O Jornal, 1991.
Pack , D. Sasha, Tourism and Dictatorship. Europe' s Peaceful Invasion of
Franco' s Spain, London, Palgrave Macmillan, 2006.
Payne, Stanley, Franco y Hitler. España, Alemania, La Segunda Guerra
Mundial y el Holocausto, Madrid, Esfera de los libros, 2008.
Pike, Wingeate David, Franco and the Axis Stigma, London, Palgrave
Macmillan, 2008.
Pires, Luis, Regulación Industrial y Atraso Económico en la Dictatura de Franco,
Madrid, Universidad Rey Juan Carlos, Servicio de Publicaciones, 2003.
Poulantzas, Nicos, The Crisis of the Dictatorship. Portugal, Greece, Spain,
London, Humanities Press, 1976.
Queiroga, Fernando, Portugal Oprimido. Subsídos para a Historía do Fascismo
em Portugal, Lisabona, Editura O Século, 1974.
Redondo, Jimenez Juan Carlos, Franco e Salazar: as relações luso-espanholas
durante a Guerra Fria, Lisabona, Editura Assírio e Alvim, 1995.
Redondo, Jimenez Juan Carlos, El ocaso de la amistad entre las Dictaduras
ibéricas (1955-1968), Mérida, UNED, 1996.
Rodríguez, Alberto Pena, El Estado Novo de Oleveira Salazar y la Guerra Civil
española: información, prensa y propaganda (1936-1939), Madrid-Coimbra-
Lisboa, Universidad Compulense de Madrid, 1997.
Rodriguez, Iglesias Gema, La Propaganda Politica durante la Guerra Civil
Española: La España Republicana, Madrid, Universidad Compultense de
Madrid, Faculdad de Geografía e Historia, Departamento de Historia
Contemporánea, 1997.

126
Rosas, Fernando, Pedro de Oleveira, Armindo Monteiro e Oleveira Salazar.
Correspondencia diplomática, Lisabona, Editura Estampa, 1996.
Rosas, Fernando (edit.), Portugal e o Estado Novo (1930-1960), Lisabona,
Editura Presença, 1992.
Ruiz, Julius, Franco's Justice. Repression in Madrid after the Spanish Civil
War, Oxford, Oxford Historical Monographs, Clarendon Press, 2005.
Schmitt, Bernadotte, Documents on German Foreign Policy, Series D (1937-
1945), vol. III, Germany and the Spanish Civil War 1936-1939, Washington,
Government Printing Office, 1950.
Shubert, Adrian, Social History of Modern Spain, London and New York,
Routledge, 2005.
Stapell, M. Hamilton, Remaking Madrid. Culture, Politics, and Identity after
Franco, London, Palgrave Macmillan, 2010.
Thomàs, Maria Joan, Roosevelt and Franco during the Second World War. From
Spanish Civil War to Pearl Harbor, London, Palgrave Macmillan, 2008.
Veira, Joaquim, Bizarro, Fernanda, Franco e Salazar-Iberian Brothers,
Lisabona, Marfilmes, 2004.

127
PSIHOLOGIE – ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

POSIBILITĂŢI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A VALIDITĂŢII


PREDICTIVE A UNOR SCALE DIN
CHESTIONARUL DE EVALUARE A SIMPTOMELOR
ADOLESCENTULUI-4 (ASI-4)

Monica Albu

Improvement possibilities of the predictive validity of some scales used


in Adolescent Symptom Inventory − 4 (ASI-4).The Adolescent Symptom
Inventory − 4 (ASI-4; Gadow, Sprafkin, 2008) is a screening instrument
for the behavioral, affective, and cognitive symptoms of a variety of
adolescent psychiatric disorders. ASI−4 has been adapted and
standardised for Romanian adolescents between 12 and 18 years old by a
team of researchers from Cognitrom LTD, Cluj-Napoca. ASI-4 has two
checklists: one for teachers and one for parents. Each disorder is rated
using a scale. A Screening Cutoff score is calculated for each scale; a
score of “yes” indicates a risk of the respective disorder, while a score of
“no” indicates no risk. In this study we intended to be able to predict the
presence of the generalized anxiety disorder, the posttraumatic stress
disorder, and depressive disorders with a probability higher than .50,
based on the Screening Cutoff scores of ASI-4 scales. The sample we used
consisted of 455 adolescents between 12 and 18 years old. 41 adolescents
had been diagnosed with generalized anxiety disorder, 51 adolescents had
been diagnosed with posttraumatic stress disorder, and 15 adolescents had
been diagnosed with a depression disorder. For each disorder we found
more groups of ASI-4 scales. Each group predicts the presence of the
disorder with a probability higher than .50 if each scale of the group has a
fixed value of the Screening Cutoff score (”yes” or ”no”).

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 128-141
Descrierea chestionarului ASI-4
Chestionarul de evaluare a simptomelor adolescentului (Adolescent
Symptom Inventory−4; ASI-4) este un instrument de screening, construit
de K.D. Gadow şi J. Sprafkin (2008, 2013), destinat adolescenţilor având
vârsta între 12 şi 18 ani. El evaluează simptome cognitive, emoţionale şi
de comportament ale mai multor tulburări psihiatrice, aşa cum sunt
acestea definite în cea de-a patra ediţie a Manualului de diagnostic şi
statistică pentru tulburări mentale (DSM-IV) al Asociaţiei Americane de
Psihiatrie (1994). ASI−4 a fost adaptat şi etalonat pe populaţia din
România de un colectiv al unităţii de cercetare-dezvoltare Cognitrom din
Cluj-Napoca (David, Miclea, Bălaj, Albu, 2013).
Acest chestionar are două variante: una pentru părinţi şi una pentru
profesori. Varianta pentru profesori diferă de cea pentru părinţi sub trei
aspecte. În primul rând, ea urmăreşte să obţină informaţii despre contextul
educaţional şi performanţa şcolară. În al doilea rând, chestionarul pentru
profesori exclude itemii din varianta pentru părinţi despre care profesorul
ar putea avea informaţii imprecise (de exemplu, probleme de eliminare).
În al treilea rând, chestionarul pentru profesori nu cuprinde acei itemi
prezenţi în chestionarul pentru părinţi care se referă la tulburările
caracterizate prin comportamente care se manifestă în principal în mediul
familial (de exemplu, anxietate de separare). Toţi itemii incluşi în varianta
pentru profesori fac parte şi din varianta pentru părinţi.
Persoana care răspunde la chestionar trebuie să indice, pentru
fiecare item, frecvenţa comportamentului descris de acesta la
adolescentul supus evaluării. Variantele de răspuns sunt: „niciodată”,
„uneori”, „deseori” şi „foarte des”.
Itemii care se referă la aceeaşi tulburare sunt grupaţi într-o scală.
Scalele chestionarului ASI-4 sunt notate în tabelul 1.
Pentru fiecare scală se calculează două scoruri: un scor de severitate
a simptomelor, care este cu atât mai mare, cu cât comportamentele
descrise de itemii care compun scala se manifestă mai frecvent, şi un
scor Cutoff, care are valoarea „da” atunci când există un risc destul de
mare să fie prezentă tulburarea respectivă şi are valoarea „nu” atunci
când riscul prezenţei tulburării este redus. Face excepţie scala Consum
de substanţe, pentru care nu se calculează scorul Cutoff.
Întrucât în cercetarea descrisă în continuare am utilizat doar
scorurile Cutoff ale scalelor, prezentăm modul în care se obţin acestea.

129
Fiecare item este cotat cu 1, dacă frecvenţa de manifestare a
comportamentului pe care îl descrie este considerată semnificativă din
punct de vedere clinic, sau cu 0, în caz contrar. Pentru majoritatea
itemilor cota 1 corespunde răspunsurilor „deseori” şi „foarte des”. Se
însumează cotele itemilor scalei şi se obţine, astfel, scorul numărului de
simptome al scalei Acesta se compară cu scorul simptomelor care
îndeplinesc diagnosticul, care a fost stabilit pe baza DSM−IV şi figurează
în manualul chestionarului ASI−4 (Gadow, Sprafkin, 2008 şi 2013). Dacă
scorul numărului de simptome este cel puţin egal (≥) cu scorul
simptomelor care îndeplinesc diagnosticul şi, pentru câteva scale, dacă
sunt satisfăcute unele cerinţe suplimentare (de exemplu, un anumit item
are cota 1), atunci scorul Cutoff primeşte valoarea „da”, iar în caz contrar,
i se atribuie valoarea „nu”. Algoritmul de calcul al scorului Cutoff nu ia in
considerare nici vârsta şi nici genul adolescentului.
Scorurile Cutoff nu pot fi interpretate ca indicând cu certitudine
prezenţa sau absenţa unor tulburări specifice. Atunci când scorul
Cutoff al unei scale, pentru un adolescent, este „da”, examinatorul va
stabili, pe baza unei evaluări clinice amănunţite (având în vedere nu
doar starea actuală, ci şi istoricul dezvoltării, variabilele de mediu,
istoricul medical, sănătatea fizică şi, adesea, istoricul psihopatologic al
familiei) dacă adolescentul respectiv îndeplineşte criteriile DSM-IV
pentru a fi diagnosticat cu acea tulburare.

Scopul cercetării
Această cercetare constituie o continuare a etapei de adaptare a
chestionarului ASI–4 pe populaţia din România (David şi colab.,
2013) şi utilizează eşantioane de participanţi extrase din eşantioanele
folosite pentru adaptarea chestionarului. Ea a fost iniţiată cu scopul de
a determina condiţii referitoare la scorurile Cutoff ale scalelor din ASI-4
care să permită identificarea prezenţei tulburărilor anxietate genera-
lizată, tulburare de stres posttraumatic şi tulburare depresivă, cu o
probabilitate mai mare decât 0,500.
Au fost alese doar aceste trei tulburări psihiatrice, deoarece în
eşantionul clinic din care au fost selectaţi participanţii la cercetare,
pentru fiecare dintre celelalte tulburări evaluate de scalele din ASI-4
existau puţini adolescenţi (0-10) diagnosticaţi cu tulburarea respectivă.

130
Tabelul 1. Scalele chestionarului ASI-4 şi numărul de itemi
componenţi
Scala din ASI-4 Varianta Varianta
pentru pentru
părinţi profesori
ADHD tipul cu deficit de atenţie 9 9
ADHD tipul cu hiperactivitate – 9 9
impulsivitate
ADHD tipul combinat 18 18
Tulburare de conduită 15 9
Personalitate antisocială 7 –
Opoziţionism provocator 8 8
Anxietate generalizată 8 7
Fobie specifică 1 1
Atacuri de panică 1 1
Obsesii 1 1
Compulsii 1 1
Stres posttraumatic 2 1
Ticuri motorii 1 1
Ticuri vocale 1 1
Somatizare 2 2
Fobie socială 2 2
Anxietate de separare 8 –
Personalitate schizoidă 3 3
Schizofrenie 6 6
Enurezis nocturn 1 −
Enurezis, encoprezis 1 −
Tulburare depresivă majoră 10 7
Tulburare distimică 8 6
Tulburare distimică − criterii alternative 10 10
Tulburare bipolară 9 8
Anorexie nervoasă 4 –
Bulimie nervoasă 4 –
Consum de substanţe 6 –

131
Participanţi, instrument, metodă
Participanţi
Iniţial au fost formate patru eşantioane de participanţi, provenite din
eşantioanele utilizate la analiza calităţilor psihometrice ale scalelor din
ASI-4, atunci când s-a adaptat ASI-4 pe populaţia din România (David
şi colab., 2013): un eşantion non-clinic şi trei eşantioane clinice
(tabelul 2). Au fost incluşi în eşantionul non-clinic numai adolescenţi
pentru care persoanele care i-au evaluat cu ajutorul ASI-4 nu au
menţionat niciun diagnostic psihiatric. Fiecare dintre eşantioanele
clinice a fost compus din adolescenţi care aveau o singură tulburare
psihiatrică (anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi,
respectiv, o tulburare depresivă), diagnosticul fiind stabilit de un
psihiatru ori de un psiholog clinician. Deşi ASI-4 conţine două scale
pentru evaluarea tulburărilor depresive (Depresie majoră şi Tulburare
distimică), nu s-au putut forma eşantioane separate pentru diagnos-
ticele „tulburare depresivă majoră” şi „tulburare distimică”, deoarece
persoanele care au răspuns la chestionar au menţionat ca diagnostic al
adolescentului evaluat doar „tulburare depresivă”.

Tabelul 2. Structura eşantioanelor de adolescenţi


Eşantion clinic
Vârsta în ani

Anxietate Tulburare Tulburare Eşantion


generalizată de stres post- depresivă non-clinic
(N=41) traumatic (N=15) (N=348)
(N=51)
Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete
12 9 7 5 11 47 54
13 5 6 7 11 2 48 55
14 2 2 3 6 2 3 24 34
15 2 3 2 1 4 14 25
16 1 2 1 1 3 6 22
17 1 4 1 4 15
Total 18 23 19 32 3 12 143 205
m 13,51 13,25 14,60 13,56
σ 1,76 1,23 0,99 1,48

132
Adolescenţii care au fost evaluaţi cu ajutorul chestionarului ASI-4 au
fost selectaţi din şcoli şi din centre de sănătate mintală. Administrarea
chestionarului s-a realizat în perioada 2011-2012. Toţi evaluatorii
(părinţi şi profesori) şi-au dat acordul scris pentru a participa la
cercetare.
Instrument
Fiecare adolescent a fost evaluat de un părinte şi de un profesor, cu
ajutorul variantei potrivite a ASI-4.
Au existat adolescenţi pentru care, din cauza absenţei unor
răspunsuri, nu s-au putut calcula scorurile Cutoff ale tuturor scalelor.
Ei au fost incluşi doar în acele prelucrări în care nu erau luate în calcul
scalele pentru care nu aveau scoruri Cutoff.
Metodă
Toate probabilităţile au fost calculate în reuniunea eşantionului non-
clinic cu cele trei eşantioane clinice.
Probabilitatea prezenţei unei tulburări în funcţie de valoarea
scorului Cutoff al unei scale (sau de valorile scorurilor Cutoff ale unui
grup de scale) a fost egală cu frecvenţa relativă a persoanelor care
fuseseră diagnosticate cu tulburarea respectivă în mulţimea
persoanelor pentru care scorul Cutoff al scalei are valoarea „da” (sau
scorurile Cutoff ale grupului de scale au anumite valori).

Rezultate
Formarea eşantioanelor de participanţi care vor fi utilizate
în prelucrări
Am urmărit, în populaţia din care provine eşantionul non-clinic,
dacă frecvenţele scorurilor Cutoff ale scalelor Anxietate generalizată,
Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare
distimică diferă între băieţi şi fete şi dacă variază în funcţie de vârstă.
În tabelul 3 se observă că, pentru toate scalele şi pentru ambele
sexe, frecvenţele relative ale persoanelor care au avut valoarea „da” a
scorului Cutoff sunt mici, cu o singură excepţie (scala Stres
posttraumatic) fiind mai mici decât 5%. În cazul scalei Stres
posttraumatic, în ambele variante ale chestionarului, frecvenţele
relative nu diferă semnificativ între băieţi şi fete, la pragul p=0,05.
Pentru celelalte scale nu a fost posibil să se compare frecvenţele între
băieţi şi fete prin testul χcor2 (deoarece au existat frecvenţe teoretice ale

133
celulelor din tabelul de contingenţă mai mici decât 5), dar frecvenţele
relative au valori apropiate.
Din cauză că, pentru fiecare scală, frecvenţele relative ale valorii
„da” a scorului Cutoff în mulţimea băieţilor şi în mulţimea fetelor au
valori apropiate, nu se justifică efectuarea prelucrărilor statistice
separat pentru băieţi şi pentru fete.

Tabelul 3. Frecvenţele valorilor „da” ale scorurilor Cutoff ale


scalelor din ASI-4, în eşantionul non-clinic
Frecvenţa relativă Compararea
chestionarului
Varianta

Scala (în %) a valorii „da” frecvenţelor între


a scorului Cutoff băieţi şi fete
Băieţi Fete
(N=143) (N=205) χcor2(1) p
Anxietate 0,0 0,0 –
pentru profesori

generalizată
Stres 4,2 5,4 0,065 0,798
posttraumatic
Depresie 0,0 0,0 –
majoră
Tulburare 1,4 0,5 –
distimică
Anxietate 0,0 2,0 –
generalizată
pentru părinţi

Stres 13,3 17,2 0,719 0,397


posttraumatic
Depresie 0,0 2,0 –
majoră
Tulburare 0,0 3,0 –
distimică
Observaţie. S-a notat „–” atunci când nu s-a putut utiliza testul χcor2 deoarece
existau frecvenţe teoretice mai mici decât 5.

Pentru a cerceta variaţia frecvenţelor scorurilor Cutoff în funcţie de


vârstă, s-a calculat, pentru fiecare scală, coeficientul de corelaţie a
rangurilor (Spearman) între vârstă şi scorul Cutoff al scalei (tabelul 4),
scorul Cutoff primind valoarea 1 pentru „da” şi 0 pentru „nu”.

134
Tabelul 4. Coeficienţii de corelaţie a rangurilor (Spearman)
între scorurile Cutoff ale scalelor şi vârstă, în eşantionul non-clinic
Scala Varianta pentru Varianta
profesori pentru părinţi
ρ p ρ p
Anxietate generalizată – 0,169 0,002
Stres post-traumatic 0,106 0,049 0,173 0,001
Depresie majoră – 0,169 0,002
Tulburare distimică -0,001 0,981 0,208 0,000

Din cauza existenţei unor coeficienţi de corelaţie semnificativi la


pragul p=0,05, este necesar ca eşantioanele de participanţi utilizate în
prelucrări să nu difere între ele în ceea ce priveşte structura pe vârste.
Dar, populaţiile din care provin eşantioanele diferă semnificativ între
ele în ceea ce priveşte media de vârstă: F(3, 451)=3,246; p=0,022.
Media este mai mare în eşantionul adolescenţilor diagnosticaţi cu
tulburări depresive, în care nu există nicio persoană cu vârsta de 12
ani (tabelul 2). După eliminarea din celelalte trei eşantioane a
adolescenţilor de 12 ani (tabelul 5), între cele patru populaţii din care
provin eşantioanele mediile vârstei nu diferă semnificativ la pragul
p=0,05: F(3, 318)=1,831; p=0,141.

Tabelul 5. Compararea mediilor vârstei între populaţiile din care


provin eşantioanele formate din adolescenţi
cu vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani
Diagnostic N m σ F(3, p
318)
Fără tulburări psihiatrice 247 14,20 1,30
Anxietate generalizată 25 14,48 1,64 1,831 0,141
Stres posttraumatic 35 13,83 1,07
Tulburări depresive 15 14,60 1,30
S-au calculat frecvenţele relative ale valorilor „da” ale scorurilor
Cutoff în cele trei eşantioane clinice formate din adolescenţi cu vârsta
cuprinsă între 13 şi 17 ani (tabelul 6) şi s-a observat că, pentru fiecare
scală, frecvenţele relative sunt apropiate între ele în cel puţin două

135
dintre eşantioanele clinice. Din acest motiv, rezultatele prelucrărilor
referitoare la probabilitatea de a identifica fiecare tulburare pot fi
denaturate de volumele diferite ale eşantioanelor folosite.

Tabelul 6. Frecvenţa relativă a valorii „da” a scorului Cutoff în


fiecare eşantion clinic
Eşantion clinic
Vari-

Scala Anxietate Stres post- Tulburări


anta

din ASI-4 generalizată traumatic depresive


Anxietate 0,640 0,412 0,667
generalizată
pentru profesori

Stres 0,880 0,943 1,000


posttraumatic
Tulburare 0,160 0,200 0,429
depresivă
majoră
Tulburare 0,880 0,743 0,929
distimică
Anxietate 0,880 0,743 0,867
generalizată
pentru părinţi

Stres 1,000 0,971 1,000


posttraumatic
Tulburare 0,920 0,800 0,800
depresivă
majoră
Tulburare 0,960 0,886 0,933
distimică
Observaţie. Pentru fiecare scală a fost haşurată celula corespunzătoare
tulburării evaluate de scala respectivă

Prin urmare, s-a decis să se utilizeze eşantioane având acelaşi


volum. Au fost extrase din eşantioanele care aveau mai mult de 15
adolescenţi, câte 15 persoane, aşa încât structura pe vârste să nu difere
între eşantioanele care se formează. Eşantioanele rezultate sunt
descrise în tabelul 7.
Eşantioanele sunt asemănătoare între ele în ceea ce priveşte
structura pe sexe (nu s-a putut utiliza testul χ2 pentru a compara

136
frecvenţele din cauza existenţei mai multor frecvenţe teoretice mai
mici decât 5).
Media de vârstă nu diferă semnificativ între populaţiile din care
provin eşantioanele: F(3, 56)=0,147; p=0,931.

Tabelul 7. Structura eşantioanelor de participanţi


utilizate pentru calculul probabilităţilor
Eşantion clinic
Anxietate Tulburare de Tulburare Eşantion non-
Vârsta

generalizată stres post- depresivă clinic (N=15)


(N=15) traumatic (N=15)
(N=15)
Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete Băieţi Fete
13 1 4 2 2 2
14 2 2 2 5 2 3 2 3
15 2 1 2 1 4 1 4
16 1 2 1 1 3 2
17 1 1 1
4 11 4 11 3 12 3 12
Total

m 14,40 14,53 14,60 14,67


σ 1,35 1,13 0,99 1,11

Calculul probabilităţilor de identificare a prezenţei tulburărilor


Mai întâi s-a calculat, pentru fiecare scală, probabilitatea prezenţei
fiecăreia dintre tulburările psihiatrice analizate şi probabilitatea de a
nu exista nicio tulburare psihiatrică, atunci când scorul Cutoff al scalei
are valoarea „da” (tabelul 8).
Pentru fiecare scală, în fiecare variantă a ASI-4, dacă scorul Cutoff are
valoarea „da”, probabilitatea să nu fie prezentă nicio tulburare psihiatrică
este foarte mică (mai mică decât 0,05). Exceptând scala Tulburare
depresivă majoră din varianta pentru profesori, nicio scală nu identifică
tulburarea pe care o evaluează cu o probabilitate mai mare decât 0,500.
Există şi situaţii, în care, dacă scorul Cutoff are valoarea „da”
probabilitatea prezenţei tulburării pe care o evaluează scala este mai mică
decât probabilitatea prezenţei altei tulburări (de exemplu, pentru scalele

137
Tulburare depresivă majoră şi Tulburare distimică din varianta pentru
părinţi, probabilitatea prezenţei anxietăţii generalizate este mai mare decât
probabilitatea prezenţei unei tulburări depresive).

Tabelul 8. Probabilitatea prezenţei fiecărei tulburări


atunci când scorul Cutoff al unei scale are valoarea „da”
Scala Varianta Fără
chestio- Anxietate Stres Tulburare tulburări
narului genera- post- depresivă
lizată traumatic
Anxietate Profesori 0,400 0,200 0,400 0,000
generalizată Părinţi 0,353 0,265 0,382 0,000
Tulburare Profesori 0,295 0,341 0,341 0,023
de stres Părinţi 0,319 0,319 0,319 0,043
post-
traumatic
Tulburare Profesori 0,200 0,200 0,600 0,000
depresivă Părinţi 0,368 0,316 0,316 0,000
majoră
Tulburare Profesori 0,316 0,342 0,342 0,000
distimică Părinţi 0,366 0,293 0,341 0,000
Observaţie. Pentru fiecare scală a fost haşurată celula corespunzătoare tulburării
evaluate de scala respectivă

Se deduce de aici că niciuna dintre scalele Anxietate generalizată, Stres


posttraumatic, Tulburare depresivă majoră (în varianta pentru părinţi) şi
Tulburare distimică nu poate, singură, să identifice cu o probabilitate mai
mare decât 0,500, prezenţa vreuneia dintre tulburările „anxietate
generalizată”, „tulburare de stres posttraumatic” şi „tulburare depresivă”.
S-a investigat, atunci, posibilitatea de a identifica prezenţa celor trei
tulburări, utilizând toate cele patru scale. S-a calculat probabilitatea
prezenţei fiecărei tulburări psihiatrice în funcţie de valorile scorurilor
Cutoff ale tuturor celor patru scale. Cazurile în care s-au obţinut
probabilităţi mai mari decât 0,500 sunt notate în tabelul 9.
În cazul variantei pentru profesori, fiecare dintre cele trei tulburări
poate fi identificată cu o probabilitate mai mare decât 0,500 pe baza
valorilor scorurilor Cutoff ale celor patru scale. Scalele Stres
posttraumatic şi Tulburare distimică trebuie să aibă valoarea „da” a

138
scorului Cutoff pentru ca prezenţa vreuneia dintre tulburări să fie mai
mare decât 0,500. Dacă aceste două scale au scorul Cutoff egal cu
„nu” (situaţie întâlnită la 16 adolescenţi), probabilitatea ca nicio
tulburare psihiatrică să nu fie prezentă este mare, egală cu 0,875.
În cazul variantei pentru părinţi, cele patru scale identifică, cu o
probabilitate mai mare decât 0,500, doar tulburarea depresivă. Mai
mult de jumătate dintre persoane (31 din 60) au avut la toate cele patru
scale scorul Cutoff egal cu „da”. Acestea au provenit, cu frecvenţe
apropiate între ele, din cele trei eşantioane clinice: 11 aveau anxietate
generalizată, 9 aveau tulburare de stres posttraumatic şi 11 aveau o
tulburare depresivă.

Tabelul 9. Situaţiile în care probabilitatea prezenţei unei tulburări


este cel puţin egală cu 0,500
Valoarea scorului Cutoff Probabilitatea de a avea
depre-sivă majoră
Scala Tulbu-rare
Scala Anxi-etate

Scala Tulburare

tulburare de
stres pot-trau-
posttraumatic

generalizată
generalizată

Scala Stres

anxie-tate

depresivă
tulburare
Varianta

distimică

matic

nu da nu da 0,615
(N=13)
profesori
pentru

da da nu da 0,600
(N=15)
da da da da 0,667
(N=9)
nu da da da 0,500
(N=6)
părinţi
pentru

da da nu da 0,667
(N=3)

Legendă. N = numărul de persoane pentru care scorurile Cutoff ale


scalelor Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă
majoră şi Tulburare distimică au valorile notate în tabel pe linia pe care
figurează şi N.
Observaţie. Au fost omise din tabel situaţiile în care N=1.

139
În cazul variantei pentru părinţi, s-a urmărit dacă se pot îmbunătăţi
probabilităţile de identificare a tulburărilor, atunci când cele patru
scale au, toate, valoarea „da” a scorului Cutoff, luând în considerare şi
valoarea scorului Cutoff al altei scale din ASI-4. Au fost depistate
patru astfel de situaţii (tabelul 10).

Tabelul 10. Situaţiile în care probabilitatea prezenţei unei tulburări


este cel puţin egală cu 0,500, în cazul variantei pentru părinţi
Valoa- Probabilitatea de a avea
Scala rea anxietate tulburare de tulburare
scorului generali- stres post- depresivă
Cutoff zată traumatic
ADHD tipul da 0,667 (N=3)
combinat
Schizofrenie da 1,000 (N=2)
Tulburare da 1,000 (N=2)
bipolară
Bulimie da 0,667 (N=3)
nervoasă
Legendă. N = numărul de persoane pentru care scorurile Cutoff ale scalelor
Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi
Tulburare distimică au valoarea „da” şi scala notată în tabel pe linia pe care
figurează şi N are scorul Cutoff egal cu „da”.
Observaţie. Au fost omise din tabel situaţiile în care N=1.

Concluzii
– Exceptând scala Tulburare depresivă majoră din varianta
pentru profesori, niciuna dintre scalele Anxietate generalizată,
Stres posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare
distimică nu poate, singură, să identifice prezenţa tulburărilor
anxietate generalizată, tulburare de stres posttraumatic şi
tulburare depresivă cu o probabilitate mai mare decât 0,500.
– În varianta pentru profesori, dacă se iau în considerare scorurile
Cutoff ale tuturor scalelor Anxietate generalizată, Stres
posttraumatic, Tulburare depresivă majoră şi Tulburare
distimică, atunci prezenţa fiecărei tulburări poate fi identificată
cu o probabilitate cel puţin egală cu 0,600.

140
– În varianta pentru părinţi, dacă scorurile Cutoff ale scalelor
Anxietate generalizată, Stres posttraumatic, Tulburare
depresivă majoră şi Tulburare distimică au, toate, valoarea
„da”, se poate identifica prezenţa fiecărei tulburări cu o
probabilitate mai mare decât 0,666, punând condiţia ca o
anumită scală din ASI-4 să aibă scorul Cutoff egal cu „da”.

Limite ale cercetării


o Numărul de adolescenţi din fiecare eşantion a fost mic
(15).
o Rezultatele sunt corecte doar dacă diagnosticele clinice
stabilite de psihiatru sau de psiholog au fost corecte. Există
şi posibilitatea ca unii dintre adolescenţii din eşantionul
non-clinic să aibă o tulburare psihiatrică, dar aceasta să nu
fi fost diagnosticată sau persoana care a răspuns la
chestionar să fi omis să o menţioneze.

Direcţii de continuare a cercetării


Cercetarea ar trebui reluată folosind eşantioane mai mari şi luând în
considerare şi alte tulburări psihiatrice dintre cele evaluate de ASI-4.

Bibliografie
American Psychiatric Association (1994), Diagnostic and Statistical Manual of
Mental Disorders (4th. ed.). Washington, D.C., American Psychiatric
Association.
Gadow, K.D., Sprafkin, J. (2013). ASI-4. Chestionarul de evaluare a
simptomelor adolescentului − 4. Adolescent Symptom Inventory − 4. Manual
de utilizare; David, C., Miclea, M., Bălaj, A., Albu, M., Adaptarea şi
standardizarea ASI-4 pe populaţia din România, Cluj-Napoca, Edit. ASCR.
Gadow, K.D., Sprafkin, J. (2008), Adolescent Symptom Inventory − 4. Screening
and Norms Manual, Stony Brook, New York, Checkmate Plus, Ltd.

141
ANALIZA RELAŢIILOR DINTRE STRATEGIILE DE
COPING ŞI ACTIVITATEA ŞCOLARĂ A STUDENŢILOR

Bócsa Eva

Analysis of the relationships between coping strategies and students’


school activity. Students’ school activity is influenced, besides a lot of
other factors, by the manner they manage to adapt to the situations
perceived as stressing. The hereby research has started from the
presumption that there is a statistically significant relation between the
coping strategies employed and real school results as well as between the
opinions regarding school’s difficulty and the satisfaction degree that
regard students’ own performance. At the same time, we have analyzed the
relationships between coping strategies and certain convictions about the
perception of self and about world. The main instrument of the research
was COPE questionnaire elaborated by Carver, Scheier, and Weintraub.
The group included 76 students belonging to the University of Petrosani.
Efficient coping strategies comprise active coping and positive
reinterpretation. The students who employ such strategies overrate
difficulties they are going to face in the future; nevertheless, owing to this
over - evaluation, they are prepared for the difficulties to come. They
display positive school results and are content with their own performance.
Positive reinterpretation helps students to overcome failures attaching
positive significance to them. The students who react through denial,
behavioral disengagement, and mental disengagement when confronted
with stressing situations underrate future difficulties. After having faced
failure they deny difficulties and take refuge in activities that are not
related to school. Optimistic individuals displaying a high degree of self-
esteem and who perceive themselves as efficient employ active coping
strategies focused upon settling the issues. Pessimistic individuals
exhibiting a negative self image employ emotional focused strategies.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 142-156
Introducere
Pentru mulţi studenţi perioada studiilor universitare este dificilă,
„stresantă”, din cauza cerinţelor mai mari în raport cu cele de la liceu
şi a unor schimbări în modul de viaţă (de ex., îndepărtarea de familie).
Unii reuşesc să facă faţă fără prea mare greutate solicitărilor, alţii fac
faţă mai greu sau abandonează studiile. Modul în care reacţionează
studenţii la aceste solicitări şi rezultatele şcolare pe care le obţin
depind, pe lângă mulţi alţi factori, de felul în care reuşesc să se
adapteze la situaţiile percepute ca fiind stresante.
Această lucrare reprezintă „a doua parte” a unei cercetări realizate
cu un an în urmă privind relaţiile dintre convingerile studenţilor
despre sine şi lume (autoeficacitatea percepută, stima de sine,
optimismul, locus de control) şi activitatea lor şcolară (Bócsa, 2013).
În cercetarea prezentă am analizat modul în care reacţionează studenţii
în situaţiile stresante şi interacţiunile dintre strategiile de coping
utilizate şi unele aspecte ale activităţii lor şcolare.
Termenul „stres” este foarte mult utilizat în prezent, atât în limbajul
cotidian, cât şi în cel ştiinţific. În ştiinţă, conceptul s-a impus datorită
cercetărilor endocrinologului de origine maghiară Hans Selye. În con-
cepţia sa, stresul este răspunsul nespecific al organismului la solicitările
externe. Selye foloseşte acest termen pentru a denumi modificările fizio-
logice care alcătuiesc „sindromul general de adaptare” (Selye, 1964, p. 61).
Teoria lui Selye a fost dezvoltată şi completată de numeroşi cercetători.
O contribuţie semnificativă este cea a lui Lazarus, prin elaborarea teoriei
tranzacţionale a stresului. Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 43)
definesc stresul ca fiind „o relaţie particulară între persoană şi mediu, în
care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care exced
resursele proprii şi ameninţă starea sa de bine, evaluare ce determină
declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive,
afective şi comportamentale la feed-backurile primite”. Lazarus (după
Carver, Scheier, Weintraub, 1989, p. 267) susţine că stresul implică trei
procese: evaluarea primară, evaluarea secundară şi copingul. Prin
evaluarea primară, persoana percepe ameninţarea, iar prin evaluarea
secundară sunt căutate răspunsurile potenţiale la această ameninţare.
Copingul este procesul de executare a acestor răspunsuri.
Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 49) definesc copingul ca
„efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera
solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale”.

143
Autorii au elaborat o scală, Ways of Coping (Folkman, Lazarus, după
Carver, Scheier, Weintraub, 1989, p. 267), pentru a analiza reacţiile în
situaţiile considerate a fi ameninţătoare. Autorii au identificat două
tipuri generale de coping: coping focalizat pe problemă, orientat spre
rezolvarea problemei sau spre înlăturarea sursei stresului, şi coping
focalizat pe emoţie, orientat spre reducerea emoţiilor neplăcute care
însoţesc situaţia stresantă. Carver, Scheier şi Weintraub (1989)
consideră această clasificare simplistă. Cei trei cercetători au elaborat
chestionarul COPE cu 13 scale, care vizează câte o formă de coping:
• Coping activ se referă la acţiunile efective realizate pentru
înlăturarea stresorului sau ameliorarea efectelor sale.
• Planificarea presupune a ne gândi la modul în care va trebui să
acţionăm când ne vom confrunta cu un factor stresant.
• Eliminarea activităţilor concurente se manifestă prin decizia
individului de a înlătura implicarea în alte activităţi mai puţin
importante şi concentrarea pe problema stresantă.
• Reţinerea de la acţiune se manifestă prin evitarea acţiunilor
impulsive şi aşteptarea momentului potrivit pentru a acţiona.
• Copingul activ, planificarea, eliminarea activităţilor concurente
şi reţinerea de la acţiune sunt strategii focalizate pe problemă.
• Reinterpretarea pozitivă reprezintă încercarea unei persoane de
a găsi semnificaţiile pozitive ale unei situaţii stresante. Lazarus
include această strategia în categoria copingului focalizat pe
emoţie. Carver consideră că reinterpretarea poate conduce
persoana spre iniţierea unor acţiuni orientate spre problemă.
• Acceptarea presupune acceptarea factorului stresant şi a faptului
că nu se poate face nimic pentru ameliorarea situaţiei.
Acceptarea poate fi importantă în situaţiile care într-adevăr nu
pot fi schimbate, dar devine o strategie ineficientă în cazurile
care ar putea fi modificate.
• Orientarea spre religie. În perioadele stresante oamenii se orientează
spre religie din diferite motive: pentru suport emoţional, ca o
modalitate de reinterpretare pozitivă sau ca o formă de coping activ.
• Căutarea suportului social din motive instrumentale este o
strategie focalizată pe problemă, deoarece persoana se adresează
altora cu scopul de a fi informată, sfătuită, ajutată material
pentru a-şi rezolva problema.

144
• Căutarea suportului social din motive emoţionale, adică pentru a
obţine înţelegere, compasiune, susţinere morală, este un coping
focalizat pe emoţie. Cele două forme ale căutării suportului
social de multe ori se asociază.
• Negarea se referă la refuzul de a crede că factorul stresant
există. Negarea uneori poate fi eficientă, deoarece minimalizarea
gravităţii factorului stresant poate favoriza copingul. În multe
cazuri negarea poate avea consecinţe negative pentru că, în timp,
problema poate deveni mai gravă.
• Centrarea pe emoţii şi descărcarea emoţională poate fi eficientă
pe termen scurt în unele situaţii (de exemplu cele de doliu). Pe
termen lung, centrarea pe emoţiile negative agravează situaţia şi
împiedică acţiunile eficiente care ar ameliora şi rezolva situaţia.
• Pasivitatea comportamentală se manifestă prin reducerea
efortului depus sau renunţarea la scopul care este în legătură cu
factorul stresant. Această strategie de coping este asemănătoare
cu neajutorarea (helplessness) şi se produce când persoana
apreciază că sunt puţine şanse de succes.
• Pasivitatea mentală este utilizată de acele persoane care, pentru
a evita confruntarea cu problema, se implică în alte activităţi
prin care evită să se gândească la greutăţile lor (vizionarea unor
filme, reverie, somn). Pasivitatea mentală şi comportamentală în
majoritatea situaţiilor sunt strategii disfuncţionale.
Chestionarul COPE evaluează fiecare formă de coping prin patru itemi.
Recurgerea la alcool şi/sau medicamente în situaţii de stres pentru
a ameliora starea de disconfort psihic este o altă formă de coping,
evaluată cu un singur item.
Pentru fiecare item răspunsul se dă pe o scală de la 1 la 4 (1 reprezintă
„de obicei nu fac acest lucru”, iar 4 – „fac deseori acest lucru”).
Autorii chestionarului arată că strategiile de coping pot fi împărţite în
două grupuri. Primul este alcătuit din strategiile adaptative: copingul
activ, planificarea, eliminarea activităţilor concurente, reţinerea de la
acţiune, reinterpretarea pozitivă, acceptarea. Al doilea grup este alcătuit
din strategiile aparent mai puţin eficiente: negarea, centrarea pe emoţii şi
descărcarea emoţională, pasivitatea comportamentală şi mentală, recurge-
rea la alcool şi medicamente. Căutarea suportului social instrumental şi
emoţional se află între cele două grupuri. Aceste forme de coping au atât

145
aspecte pozitive, cât şi negative, valoarea lor depinde de strategiile cu care
se asociază. Din datele autorilor rezultă că orientarea spre religie
corelează pozitiv cu strategiile din prima categorie.
Lazarus şi Folkman (după Băban, 1998, p. 145) privesc copingul ca
având un caracter situaţional. În concepţia lor răspunsurile de coping
variază nu numai de la o situaţie la alta, dar şi de la un stadiu de con-
fruntare cu stresorul la altul. Datele lui Carver, Scheier şi Weintraub
(1989, p. 275) pun în evidenţă existenţa unor legături semnificative
între unele însuşiri de personalitate (optimismul, stima de sine,
anxietatea etc.) şi strategiile de coping utilizate. Alte cercetări realizate
de aceiaşi autori (Carver, Scheier şi Weintraub, 1989, p. 279) eviden-
ţiază, pentru majoritatea strategiilor de coping, corelaţii semnificative
între utilizarea lor „în general” şi în situaţii concrete. Aceste rezultate
sunt în concordanţă cu cele obţinute de Băban (1998, p. 147).
Autoarea arată că putem vorbi despre un stil coping sau dispoziţii
coping care sunt în relaţie cu însuşirile de personalitate.

Metodologia cercetării
Obiectivele cercetării. În acest studiu mi-am propus să analizez:
• relaţiile dintre strategiile de coping utilizate de studenţi şi unele
aspecte ale activităţii lor şcolare;
• relaţiile dintre strategiile de coping şi unele dimensiuni ale
personalităţii.
Ipotezele cercetării. Am presupus că studenţii care au tendinţa de a
utiliza strategii de coping preponderent active, orientate spre problemă:
• consideră că şcoala va fi / este uşoară, au rezultate şcolare mai
bune şi sunt mai mulţumiţi de propriile rezultate şcolare în
comparaţie cu studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii
pasive, mai puţin eficiente.
• sunt mai optimişti, au o stimă de sine mai ridicată şi se percep ca
fiind mai eficace decât studenţii care au tendinţa de a utiliza
strategii de coping orientate spre emoţie.
Instrumentele cercetării. Studenţii au răspuns la întrebările unui
chestionar prin care:
• au arătat ce au crezut despre dificultatea şcolii înainte de a
începe facultatea şi cât de grea li se pare şcoala în momentul
completării chestionarului;

146
• şi-au prezentat gradul de satisfacţie privind propriile rezultate
şcolare;
• au oferit câteva date despre persoana lor.
Pentru a evalua strategiile de coping utilizate în general a fost aplicat
chestionarul COPE elaborat de Carver, Scheier şi Weintraub (după
A. Băban, 1998). Studenţilor li s-a prezentat o listă alcătuită din 53 de
fraze şi li s-a cerut să arate cum acţionează în general când se simt
stresaţi sau se confruntă cu o problemă gravă. Chestionarul a fost aplicat
în cursul celui de al doilea semestru al anului şcolar 2011/2012.
Participanţi. Lotul a fost alcătuit din 76 studenţi de la Universitatea
din Petroşani, Facultatea de Ştiinţe. La cercetare au participat 15
studenţi (19,7% din lot) şi 61 de studente (80,3%), iar media de vârstă
a fost de 22 ani (σ = 4,33, min = 19, max = 44).
După sesiunea de vară, din documentele şcolare au fost extrase
informaţii privind rezultatele şcolare ale studenţilor. Studenţii au fost
împărţiţi în trei grupuri:
– studenţi buni, care la examenele şi colocviile din anul în curs au
obţinut cel puţin media 8 şi au avut cel mult două restanţe;
– studenţi de nivel mediu, cu media de cel puţin 7 şi 3 − 4 restanţe;
– studenţi slabi, care au avut cel mult media 7 sau au rămas cu
5 sau mai multe restanţe (tabelul 1).

Tabelul 1. Rezultatele şcolare ale studenţilor din lotul studiat


Anul de Slabi Nivel mediu Buni Total
studiu
I 27 5 9 41
II 4 7 7 18
III 3 5 9 17
Total 34 17 25 76

Rezultate şi discuţii
Analiza strategiilor de coping utilizate
Rezultatele obţinute de studenţi la chestionarul COPE sunt
prezentate în tabelul 2.
În lotul studiat nu au fost puse în evidenţă relaţii semnificative între
strategiile de coping şi gen. Vârsta influenţează stilul de coping
utilizat (tabelul 3).

147
Tabelul 2. Rezultatele obţinute de studenţi la chestionarul COPE (N=76)
Scala Medie Abatere Valoare Valoare
standard minimă maximă
Coping activ 12,42 1,71 9 16
Planificare 13,57 1,95 9 16
Eliminarea activităţilor
11,15 2,00 4 15
concurente
Reţinerea de la acţiune 10,86 2,45 4 16
Reinterpretare pozitivă 13,90 1,72 9 16
Acceptare 11,73 2,58 4 16
Orientare spre religie 12,31 2,87 4 16
Căutare suport social
13,15 2,26 6 16
instrumental
Căutare suport social
12,89 2,57 7 16
emoţional
Negare 7,60 2,76 4 16
Centrare pe emoţii 10,30 2,69 5 16
Pasivitate
6,89 2,24 4 13
comportamentală
Pasivitate mentală 9,25 2,34 4 16
Recurgere la alcool,
1,13 0,44 1 3
medicamente

Tabelul 3. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi vârstă


Scala Vârsta Nr. Medie Abatere
subiecţi standard t p
Căutare 19-22 ani 64 13,40 2,24
suport 23 ani şi 2,27 0,02
12 11,83 1,94
instrumental peste
Căutare 19-22 ani 64 13,17 2,45
suport 23 ani şi 2,22 0,02
12 11,41 2,77
emoţional peste
19-22 ani 64 7,96 2,77
Negare 23 ani şi 2,75 0,007
12 5,66 1,77
peste
19-22 ani 64 9,53 2,21
Pasivitate
23 ani şi 2,49 0,01
mentală 12 7,75 2,52
peste

148
Studenţii mai tineri par a fi mai nesiguri. Ei, în situaţiile percepute
ca fiind dificile, au tendinţa de a căuta suport social pentru a fi ajutaţi
cu sfaturi şi înţelegere. Aceşti studenţi, mai frecvent decât cei mai în
vârstă, neagă problema cu care se confruntă şi încearcă să se implice
în alte activităţi pentru a nu se gândi la dificultăţi.
Altfel spus, studenţii mai tineri folosesc strategii de coping mai
puţin eficiente, ceea ce sugerează importanţa experienţei de viaţă în
dezvoltarea unor strategii adaptative, focalizate pe problemă.

Strategiile de coping şi evaluarea dificultăţii activităţii şcolare


Înainte de a iniţia o activitate estimăm greutăţile cu care ne vom
confrunta şi ne planificăm acţiunile în concordanţă cu aceste estimări.
În cursul activităţii ne evaluăm progresele şi ne autoreglăm acţiunile
în funcţie de rezultatele acestor evaluări. Succesele şi eşecurile
depind, pe lângă mulţi alţi factori, de corectitudinea evaluărilor făcute.
Am presupus că studenţii care au tendinţa de a utiliza strategii de coping
orientate spre problemă înainte de a începe, dar şi în cursul desfăşurării
unei activităţi complexe (cum sunt studiile universitare), apreciază că
aceasta va fi/este uşoară. Cei mai pasivi, predominant orientaţi spre utili-
zarea unor strategii de coping focalizate pe emoţie, se aşteaptă la dificultăţi,
respectiv percep activitatea prezentă ca fiind dificilă.
Înainte de a începe studiile, 44,6% dintre studenţi s-au aşteptat ca şcoala
să fie uşoară (fig. 1). Aceşti studenţi, atunci când se confruntă cu dificultăţi,
au tendinţa de a manifesta pasivitate comportamentală, să reducă efortul şi
să abandoneze (tabelul 4). Cei mai mulţi dintre ei (82,4%) şi-au schimbat
părerea pe parcurs, în momentul aplicării chestionarului afirmând că şcoala
li se pare grea sau foarte grea, ceea ce arată că nu au fost (probabil) destul
de bine pregătiţi să facă faţă exigenţelor şcolii. 55,3% dintre viitorii
studenţi au crezut că şcoala va fi grea sau foarte grea. Studenţii pregătiţi
pentru confruntarea cu dificultăţi sunt cei care utilizează preponderent
strategii de coping active. Aceştia dau dovadă de pasivitate comportamen-
tală într-o măsură semnificativ mai mică decât cei care s-au aşteptat ca
şcoala să fie uşoară. După una sau mai multe semestre 35,7% dintre aceşti
studenţi au ajuns la concluzia că şcoala este totuşi uşoară.
Prima ipoteză este parţial confirmată şi arată importanţa formelor de
coping utilizate pentru modul în care sunt resimţite provocările viitoare
şi greutăţile prezente. Cei cu un stil coping activ, orientat spre problemă
au tendinţa de a supraaprecia dificultăţile viitoare şi în acest fel sunt mai

149
80

60

40 usoara
grea
20

0
inainte de a incepe scoala in prezent

Fig. 1. Evaluarea dificultăţii studiilor (%)

Tabelul 4. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi


evaluarea dificultăţii activităţii şcolare
Înainte
de a în-
cepe Nr. Abatere
Medie t p
Scala am cre- subiecţi standard
zut că
şcoala:
Va fi
34 11,88 1,77
uşoară -
Coping activ 0,01
Va fi 2,55
42 12,85 1,55
grea
Va fi
34 7,67 2,30
Pasivitate uşoară
2,86 0,005
comportamentală Va fi
42 6,26 2,00
grea
Acum
şcoala
este:
Uşoară 21 13,09 1,81 -
Coping activ 0,03
Grea 55 12,16 1,61 2,17
Pasivitate Uşoară 21 5,90 1,48 -
1,48
comportamentală Grea 55 7,27 2,37 1,48

bine pregătiţi pentru greutăţi. Probabil din acelaşi motiv, după ce


acţiunea a început, aceasta nu li se mai pare atât de dificilă. Cei care în
general dau dovadă de pasivitate comportamentală tind să subaprecieze

150
greutăţile viitoare, din această cauză sunt „luaţi prin surprindere” de
dificultăţi şi mai târziu activitatea li se pare foarte dificilă.

Strategiile de coping şi rezultatele şcolare


Pentru a obţine rezultate bune în timpul studiilor universitare,
studenţii trebuie să fie bine motivaţi, să se focalizeze pe studiu şi să fie
capabili de un efort cognitiv susţinut. Am presupus că cei activi, care
au tendinţa de a utiliza strategii de coping focalizate pe problemă, au
rezultate şcolare bune. Pentru a verifica ipoteza de cercetare am com-
parat cotele studenţilor cu rezultate şcolare de la extreme (cei slabi şi
cei buni) la scalele chestionarului COPE (tabelul 5).
Studenţii care obţin rezultate şcolare bune au tendinţa de a utiliza
strategii de coping active: ei se concentrează asupra problemei, acţio-
nează în direcţia soluţionării şi sunt dispuşi să se angajeze în activităţi
suplimentare care contribuie la rezolvarea problemei. Studenţii cu rezul-
tate şcolare slabe utilizează într-o măsură semnificativ mai mare decât
cei buni strategii cu un caracter pasiv, ineficient: ei, în loc să depună
efortul necesar pentru a rezolva problemele, au tendinţa de a le nega
existenţa şi îşi orientează atenţia în alte direcţii.

Tabelul 5. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping


şi rezultatele şcolare
Scala Rezultate Nr. Abatere
şcolare Subiecţi Medie standard t p
Coping Slabe 34 11,88 1,80 -
0,02
activ Bune 25 12,88 1,39 2,30
Slabe 34 7,94 2,52
Negare 1,97 0,05
Bune 25 6,64 2,48
Pasivitate Slabe 34 10,08 1,89 ≤0,0
3,69
mentală Bune 25 8,20 2,00 01

Strategiile de coping şi satisfacţia privind propriile rezultate şcolare


Am presupus că sunt mulţumiţi de rezultatele activităţii lor acei
studenţi care, atunci când se confruntă cu dificultăţi, sunt activi şi
utilizează strategii de coping orientate spre problemă. Cei pasivi, care
în situaţii stresante devin neajutoraţi, focalizaţi pe emoţii, sunt mai
puţin satisfăcuţi de rezultatele pe care le obţin.

151
Tabelul 6. Relaţiile semnificative dintre strategiile de coping şi
satisfacţia privind propriile rezultate şcolare
Scala Auto-
apreciere Nr. Abatere
rezultate subiecţi Medie standard t p
şcolare
Nemulţumit 52 12,15 1,75 -
Coping activ 0,04
Mulţumit 24 13,00 1,50 2,04
Reinterpretare Nemulţumit 52 13,59 1,80 -
0,01
pozitivă Mulţumit 24 14,58 1,31 2,39
Pasivitate Nemulţumit 52 7,32 2,20
2,56 0,01
comportamentală Mulţumit 24 5,95 2,07
Pasivitate Nemulţumit 52 9,75 2,23
2,86 0,005
mentală Mulţumit 24 8,16 2,23

Ipoteza formulată s-a confirmat, studenţii care se declară satisfăcuţi de


propriile lor rezultate şcolare utilizează strategii de coping active şi
încearcă să găsească ceva bun chiar şi în situaţiile dificile, să înveţe ceva
din experienţele neplăcute. Cei care în faţa greutăţilor se retrag, nu au
curajul să acţioneze, renunţă la scopurile pe care şi le-au propus anterior
şi se orientează spre activităţi care le abat atenţia de la probleme sunt
mai puţin mulţumiţi de performanţele lor şcolare (tabelul 6).

Strategiile de coping şi convingerile despre sine şi lume


Într-o cercetare anterioară (Bócsa, 2013), realizată cu acelaşi lot de
subiecţi, am analizat relaţiile dintre convingerile despre sine şi lume şi
activitatea şcolară a studenţilor. Am aplicat trei instrumente de
autoevaluare (după A. Băban, 1998): scala Generalized Self-Efficacy
Scale, elaborată de Schwarzer şi Jerusalem, chestionarul Self-Esteem
Scale, elaborat de Rosenberg, şi scala de autoevaluare Life Orientation
Test, construită de Scheier şi Carver. Cercetarea a dovedit faptul că
studenţii care se consideră eficaci, cei optimişti şi cu o stimă de sine
ridicată evaluează şcoala ca fiind uşoară şi sunt mulţumiţi de propriile
rezultate şcolare. Dintre cele trei însuşiri numai optimismul se află într-o
relaţie semnificativă statistic cu rezultatele şcolare reale. În acelaşi timp
rezultatele şcolare bune duc la creşterea gradului de optimism.

152
În cercetarea prezentă am presupus că există o legătură între aceste
însuşiri de personalitate şi modul în care reacţionează studenţii în
situaţiile percepute ca fiind dificile: studenţii care sunt optimişti, au o
stimă de sine ridicată şi se percep ca fiind eficace au tendinţa de a
utiliza strategii de coping preponderent active, orientate spre
problemă. Cei cu tendinţă spre pesimism, stimă de sine scăzută şi care
se consideră mai puţin eficace au tendinţa de a utiliza strategii de
coping orientate spre emoţie.

Tabelul 7. Corelaţiile semnificative între strategiile de coping şi


convingerile despre sine şi lume (N=76)
Scala din COPE Stima de Autoeficacitate Optimism
sine
r 0,305 0,415 0,420
Coping activ
p 0,007 0,001 0,001
Planificare r 0,456 0,461 0,346
p 0,001 0,001 0,002
Reinterpretare r 0,260 0,400 0,387
pozitivă p 0,023 0,001 0,001
Descărcare r -0,276 -0,277
emoţională p 0,016 0,015
Pasivitate r -0,504 -0,299 -0,454
comportamentală p 0,001 0,009 0,001
r -0,293 -0,366
Pasivitate mentală
p 0,010 0,001

Ipoteza propusă s-a confirmat. Persoanele cu o stimă de sine


ridicată, optimiste şi convinse de propria lor eficacitate au abilitatea de
a valorifica chiar şi experienţele de viaţă cu caracter negativ. În
situaţiile dificile aceste persoane se focalizează pe problemă,
elaborează un plan de acţiune pe care apoi îl aplică. Persoanele
pesimiste şi care au tendinţa de a se autoevalua negativ atunci când se
confruntă cu situaţii resimţite ca fiind ameninţătoare sunt copleşite de
emoţiile negative de care doresc să se elibereze prin exteriorizarea lor
şi prin orientarea atenţiei în altă direcţie. Aceste persoane preferă să

153
renunţe la scopurile lor, deoarece nu au curajul să lupte pentru a le
atinge (tabelul 7).
Relaţiile dintre strategiile de coping şi convingerile despre sine şi lume
nu pot fi interpretate simplist. Putem presupune că între strategiile
coping şi aceste trăsături de personalitate este o interacţiune „în spirală”.
O persoană optimistă şi cu încredere în propriile posibilităţi are tendinţa
să devină activă şi astfel va acţiona adecvat în situaţiile provocatoare.
Acţionând astfel, ea va avea rezultate bune, care o vor face să devină şi
mai optimistă şi să aibă şi mai multă încredere în sine.

Concluzii
Aşteptările studenţilor la începutul studiilor universitare, perfor-
manţele obţinute în cei trei ani de şcoală, modul în care sunt resimţite
subiectiv dificultăţile şi satisfacţia privind propriile rezultate depind de
foarte mulţi factori externi (cerinţele profesorilor, situaţia familială etc.)
şi interni (motivaţie, perseverenţă, personalitate, inteligenţă etc.). Dintre
aceşti factori, în această cercetare ne-am orientat atenţia spre modul în
care reacţionează studenţii atunci când se confruntă cu situaţii percepute
ca fiind dificile sau chiar ameninţătoare.
Ipotezele de cercetare au fost parţial confirmate. Strategiile de
coping care „ajută” studenţii să se confrunte cu dificultăţile vieţii de
student sunt copingul activ şi reinterpretarea pozitivă. Studenţii care
în general acţionează cu perseverenţă în direcţia rezolvării proble-
melor şi sunt dispuşi să se angajeze în activităţi suplimentare în acest
sens au tendinţa de a supraaprecia greutăţile cu care se vor confrunta
în viitor, dar astfel ei vor fi pregătiţi pentru dificultăţile care urmează.
Din aceste motive, ei au rezultate şcolare bune şi sunt mulţumiţi de
propriile lor performanţe. Reinterpretarea pozitivă ajută studenţii să
treacă peste eşecuri, acordând chiar şi acestora semnificaţii pozitive
(ei învaţă şi din greşeli).
Strategiile de coping ineficiente în context şcolar sunt pasivitatea
comportamentală, pasivitatea mentală şi negarea. Studenţii pasivi,
care în general îşi abandonează uşor scopurile, reacţionează într-un
mod asemănător şi la şcoală. Înainte de a începe studiile ei au tendinţa
de a crede că şcoala va fi uşoară, astfel ei nu sunt pregătiţi pentru a
face faţă exigenţelor. După ce s-au confruntat cu primele greutăţi şi
eşecuri, ajung la concluzia că şcoala este grea. În loc să încerce să facă
faţă problemelor, ei neagă greutăţile şi, pentru a-şi ameliora starea

154
emoţională, se refugiază în reverii, vizionarea filmelor sau alte
activităţi care nu au legătură cu şcoala. Aceşti studenţi nu sunt
mulţumiţi de propriile rezultate, dar nu fac prea multe pentru a-şi
îmbunătăţi situaţia.
Cercetarea nu a pus în evidenţă relaţii semnificative între activitatea
şcolară şi următoarele strategii de coping măsurate cu chestionarul
COPE: planificarea, eliminarea activităţilor concurente, reţinerea de la
acţiune, acceptarea, orientarea spre religie, căutarea suportului social
instrumental şi emoţional, centrarea pe emoţii şi descărcarea
emoţională, recurgerea la alcool şi medicamente.
De ce sunt unii studenţi activi, cum reuşesc să extragă semnificaţii
pozitive şi din eşecuri, în timp ce alţii rămân pasivi şi nu fac faţă
greutăţilor? O cercetare de mici dimensiuni nu poate să dea răspuns la
o întrebare atât de complexă. Strategiile de coping utilizate
preponderent depind de experienţa de viaţă (din datele cercetării
rezultă că studenţii mai tineri folosesc mai frecvent strategii de coping
mai puţin eficiente), dar şi de însuşirile de personalitate. Stima de sine,
autoeficacitatea percepută şi optimismul sunt trei dimensiuni care sunt
în relaţie cu tendinţa de a utiliza anumite răspunsuri coping în situaţii
de stres. Persoanele caracterizate prin optimism, stimă de sine ridicată
şi sentimentul autoeficacităţii utilizează strategii de coping active,
focalizate pe rezolvarea problemei (coping activ, planificare, rein-
terpretare pozitivă). Persoanele pesimiste şi cu o imagine de sine
negativă utilizează strategii ineficiente, focalizate pe emoţiile negative
(pasivitate comportamentală şi mentală, descărcare emoţională).
Ce pot face cadrele didactice pentru a ajuta studenţii să utilizeze
strategii de coping eficiente în „lupta” cu greutăţile vieţii de student?
Trebuie acordată o atenţie deosebită studenţilor tineri care simt, într-o
mai mare măsură decât cei mai în vârstă, nevoia de a fi susţinuţi
emoţional, de a li se acorda sfaturi, îndrumare, în special la începutul
studiilor universitare. Cadrele didactice trebuie să răspundă acestor
expectanţe prin asigurarea unor relaţii personalizate şi securizante,
prin încurajarea eforturilor depuse de studenţi.
Este important ca studenţii să fie ajutaţi să evalueze corect dificul-
tatea şcolii din primele săptămâni de şcoală, de exemplu prin organi-
zarea unor discuţii cu studenţii din ultimul an sau cu absolvenţi ai
specializării respective. Prin aceste discuţii studenţii pot fi ajutaţi să

155
privească viitorul lor şcolar cu optimism, dar şi să aibă aşteptări
realiste legate de dificultatea şcolii.
Prin cabinetele de consiliere psihologică, studenţii care au o imagine de
sine mai puţin favorabilă pot fi ajutaţi să îşi îmbunătăţească stima de sine,
să devină mai optimişti şi să aibă un nivel mai ridicat al sentimentului de
autoeficacitate. În acest fel ei vor avea şanse mai mari de a deveni activi,
motivaţi, focalizaţi pe problemele legate de studiu.
Nu în ultimul rând are o mare importanţă ajutarea studenţilor să îşi
însuşească tehnici de învăţare eficiente. Obţinerea unor succese va
contribui la formarea unei imagini de sine pozitive şi la adoptarea unei
atitudini active în raport cu activitatea şcolară.

Bibliografie
Băban, A. (1998). Stres şi personalitate, Cluj-Napoca, Edit. Presa Universitară
Clujeană.
Bócsa, E. (2013). Analiza relaţiilor dintre convingerile studenţilor despre sine şi
lume şi rezultatele lor şcolare, în Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor
socio-umane, vol. 25, Cluj-Napoca, Edit. LIMES & Argonaut, p. 236 – 247.
Carver, C.S., Scheier, M.F., Weintraub, J.K. (1989). Assessing Coping
Strategies: A Theoretically Based Ap.roach, Journal of Personality and
Social Psychology, vol. 56, nr. 2, p. 267 – 283, la adresa
http://www.psy.miami.edu/faculty/ccarver/documents/p89COPE.pdf (accesat la
data de 15. 09. 2013).
Selye, J. (1964). Életünk és a stress, Budapest, Akadémiai kiadó.

156
COMPETENŢĂ MORALĂ ŞI PERFORMANŢĂ DEDUCTIVĂ

Lucia Faiciuc

Moral competence and deductive performance. Although, in


general, it is assumed a link between the moral judgment and the
ability to reason deductively, few researches have investigated
empirically this link. Also, no empirical studies have been done to
sup.ort the link between the moral competence as measured with
Moral Judgment Test or MJT (Lind, 2000) and the deductive
reasoning ability, in spite of the fact that the definition given for the
moral competence by Lind (2000) suggests such a relationship. The
present correlational study is a contribution in that direction. Its first
main hypothesis was that there should be a positive correlation
between the index for the moral competence as measured with MJT
and the correctness scores in solving two kinds of syllogistic tasks
(both having 24 syllogisms to be solved). Its second main hypothesis
was that there should be a positive correlation between the score for
the 6th stage of moral orientation at MJT and the correctness scores in
solving the two kinds of syllogistic tasks. A number of 33 students
from the University of Fine Arts and Design from Cluj-Napoca (27
female, 6 males, with a mean age of 20 years) participated at the
study. Its results sup.orted partially only the second main hypothesis.
Several possible interpretations of the obtained results are discussed,
having in view, also, sup.lementary data analyses.

Aşa cum s-a remarcat şi într-un studiu anterior (Faiciuc, 2010), există
puţine cercetări care să investigheze legătura dintre judecata morală şi
abilitatea de a raţiona deductiv, deşi ea este presupusă implicit în general
de către cei care s-au ocupat de dezvoltarea judecăţii morale. Ea este
susţinută în baza faptului că nivelele superioare de argumentare morală

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 157-175
apar relativ concomitent cu abilitatea de a raţiona formal-abstract şi în
virtutea faptului că judecata morală, ca activitate cognitivă complexă, ar
trebui să implice abilităţi cognitive de nivel superior, cum sunt şi cele
deductive. În studiul citat mai sus, s-a început o astfel de investigaţie mai
în detaliu, prin cercetarea legăturii dintre rezultatele participanţilor la o
probă de evaluare a dezvoltării judecăţii morale adaptată după Chestiona-
rul reflecţiei sociale (Gibbs, Basinger şi Fuller, 1992), forma prescurtată,
cu 12 itemi, a probei Raven, care se administrează înaintea probei Raven
pentru avansaţi, o probă silogistică cu 24 de silogisme cu un conţinut
concret nefamiliar şi două scale, una pentru autonomia cognitivă şi alta
pentru autonomia valorică, ale unei probe de evaluare a autonomiei ca
trăsătură de personalitate (Albu, 2007). Un prim scop al studiului de faţă
este acela de a continua investigaţia începută în acest sens, explorând
legătura în discuţie prin utilizarea altei probe de evaluare a nivelului
judecăţii morale şi a altor sarcini de raţionament deductiv silogistic.
Un motiv al acestui demers a fost acela de a afla stabilitatea rezultatelor
obţinute anterior în condiţiile în care se schimbă instrumentele de măsură
pentru nivelul judecăţii morale şi pentru abilitatea de a raţiona deductiv.
Un al doilea motiv a fost acela de a depăşi una din limitele cercetării
anterioare, şi anume utilizarea unei probe de evaluare a judecăţii
morale care nu este folosită pe scară largă, în curs de validare, ale
cărei proprietăţi psihometrice nu au putut fi decât într-o foarte mică
măsură cunoscute, ele limitându-se la datele privind consistenţa
internă a celor şapte scale corespunzătoare unor niveluri diferite de
dezvoltare a judecăţii morale (concepute după modelul teoretic şi
exemplele oferite de Gibbs et al., 1992). Prin urmare, în studiul de faţă
s-a utilizat o probă de evaluare a judecăţii morale care a fost şi este
utilizată pe scală mai largă în Europa şi în întreaga lume, MJT, în
forma adaptată pentru limba română de către Lupu (2009), în
colaborare cu cel care a conceput proba (Lind, 2000). În plus, această
probă se bazează pe un principiu diferit de evaluare a dezvoltării
judecăţii morale, un principiu care are la baza sa ideea de competenţă
morală, aşa cum a fost ea definită de Lind (2000), autorul probei.
Dat fiind că până acum nu au existat studii care să cerceteze legătura
dintre competenţa morală evaluată prin MJT şi abilitatea deductivă, deşi
ideea de competenţă morală ar presupune aparent o abilitate similară celei
deductive, studiul de faţă şi-a propus, ca un al doilea scop, să aducă
clarificări suplimentare în ceea ce priveşte sensul competenţei morale

158
după cum este ea măsurată cu MJT în lumina legăturii sale cu nivelul
performanţei în raţionamentul deductiv silogistic. În acest fel, s-ar obţine
şi date suplimentare în legătură cu validitatea acestei probe.
Un ultim scop a fost acela de a analiza modul în care aspecte diferite
ale raţionamentului deductiv silogistic s-ar putea relaţiona cu nivelul
judecăţii morale, evaluat fie prin intermediul competenţei morale, fie prin
prisma preferinţei exprimate faţă de nivelele de argumentare morală sau
de orientare morală, după cum au fost ele definite de Lind (2000).
În formularea ipotezelor studiului, la fel ca şi în cazul studiului
precedent, s-a plecat de la ideea generală că atât judecata morală de nivel
superior, cât şi raţionamentul silogistic ar implica o abilitate generală de a
gândi decontextualizat, caracteristică unei gândiri abstract formale. Ea ar
favoriza decentrarea în judecata morală sau, corespondent, abilitatea de a
raţiona cu material simbolic, abstract, adică decentrarea de pe raţionarea
bazată pe cunoaşterea unor legături factuale concrete.
În particular, în cazul competenţei morale, aşa cum este ea definită şi
evaluată prin MJT, ea ar presupune o abilitate de decentrare de pe propria
perspectivă dată de preferinţa pentru sau respingerea soluţiilor date
dilemelor morale ale probei de către autorul acesteia, astfel încât
argumentele morale care susţin o poziţie opusă celei preferate de un
subiect să fie judecate pentru calitatea lor şi nu respinse în bloc, numai
pentru că reprezintă argumente pentru o altă soluţie decât cea preferată de
subiect. În cazul orientării morale de nivel superior, adică cea care se
referă la preferinţa pentru argumente morale care fac apel la principii
morale abstracte, decentrarea ar presupune o abilitate de decentrare faţă
de contextul intereselor directe, imediate, personale, corelată cu abilitatea
de a avea în vedere interese pe o scală temporală şi socială mai largă
atunci când se decide moral.
În cazul probelor de raţionament silogistic din acest studiu, decentrarea
implică o abilitate de a opera cu material simbolic, fără vreun conţinut
concret, spre deosebire de proba silogistică din studiul anterior, în care s-a
folosit un conţinut concret nefamiliar, care este de presupus că a solicitat
o abilitate mai scăzută de decentrare. S-au folosit două modalităţi de
formulare la nivel simbolic a silogismelor, corespunzătoare celor două
probe silogistice folosite. Una din ele nu oferea niciun indiciu în legătură
cu sensul şi funcţia logică a termenilor silogistici (care este o formă
clasică a probelor de silogism simbolic). Pentru cealaltă formulare,
propusă de Faiciuc (2009), sensul şi funcţia silogistică a termenilor

159
silogistici a fost specificată prin determinarea lor ca fiind clase sau
proprietăţi. În cazul acestei formulări, s-a plecat de la ideea că, în acest
fel, s-ar facilita activarea unor scheme de raţionare silogistică, caracteris-
tice mai ales silogismelor valide (adică pentru acele silogisme care au o
concluzie necesară) în contrast cu activarea unor scheme de natură combi-
natorică, mai ridicate ca nivel de abstractizare, care ar fi caracteristice mai
ales pentru silogismele nevalide (care nu au o concluzie logică necesară).

Ipoteze
Date fiind cele de mai sus, s-a presupus că ar trebui să apară o corelaţie
pozitivă între performanţa la probele silogistice, atât în ceea ce priveşte
scorul global, cât şi pentru scorurile separat pentru silogismele valide,
respectiv nevalide şi indexul care măsoară nivelul competenţei morale
evaluate cu MJT, precum şi nivelul preferinţei pentru argumentele morale
care fac apel la principii abstracte, care reprezintă stadiul cel mai ridicat al
orientării morale potrivit MJT. O ipoteză de lucru secundară, în afară de
cele două ipoteze primare de lucru formulate mai sus, a fost aceea a unei
corelaţii negative între performanţa la probele silogistice, atât în ceea ce
priveşte scorul global, cât şi pentru scorurile calculate separat pentru
silogismele valide, respectiv nevalide, şi nivelul preferinţei pentru
argumentele morale care fac apel la consecinţele imediate, directe,
personale şi concrete ale unei decizii morale, care reprezintă stadiul cel
mai scăzut al orientării morale potrivit MJT.

Metodă
Cercetarea a fost una de tip corelaţional.
Subiecţi: La studiu au participat 33 de studenţi în anul I la Universitatea
de Artă şi Design din Cluj-Napoca (27 de fete şi 6 băieţi, cu o vârstă
medie de 20 de ani). Datorită faptului că 3 dintre participanţi nu au reuşit
să completeze valid toate cele trei probe, pentru unele calcule nu s-au luat
în considerare toţi cei 33 de participanţi.
Materiale: Pentru evaluarea competenţei morale s-a folosit Testul
pentru Judecată Morală, sau MJT (după numele său în engleză, Moral
Judgment Test), elaborat de Lind în 1978 (Lind, 2000), în varianta sa
adaptată pentru limba română (Lupu, 2009), care este un instrument
despre care există numeroase studii privind validitatea sa (Lind, 2000,
2008). Testul include două dileme morale (Dilema muncitorilor şi
Dilema doctorului) pentru care se dă o soluţie de către autor.

160
Exemplu (Dilema muncitorilor). Datorită unor concedieri, se pare
nefondate, câţiva lucrători din fabrică îi suspectează pe directori că
trag cu urechea la angajaţii lor prin sistemul de interfon şi apoi
folosesc aceste informaţii împotriva lor. Directorii au respins cu tărie
această acuzaţie în mod oficial. Sindicatul muncitorilor a declarat că
va lua măsuri împotriva companiei doar atunci când se vor descoperi
probe care să confirme aceste suspiciuni. Prin urmare, doi muncitori
intră prin efracţie în birourile administraţiei şi iau copii transcrise după
casete, copii care dovedesc acuzaţia de spionaj.
Respondenţii trebuie să aprecieze (pe o scală Likert de 7 puncte) în
ce măsură resping sau sunt de acord cu soluţia dată pentru fiecare
dilemă şi apoi trebuie să evalueze în ce măsură resping sau acceptă (pe
o scală Likert de 9 puncte) şase argumente de tip diferit de susţinere a
soluţiei date pentru o dilemă şi şase argumente de tip diferit pentru
respingerea soluţiei date dilemei în cauză.
Cele şase tipuri de argumente morale reprezintă şase niveluri de
dezvoltare a judecăţii morale, aşa cum sunt ele concepute de autorul
testului după modelul celor şase stadii ale lui Kohlberg.
Stadiul 1 este unul preconvenţional, în care argumentele se referă la
obedienţa faţă de autoritatea unei persoane cu putere sau prestigiu şi
evaluarea a ceea ce e rău şi bine în funcţie de consecinţele directe
neplăcute care urmează o acţiune, cum ar fi pedepsele. Nevoile altor
persoane nu sunt luate în considerare. Un argument de acest tip pentru
Dilema muncitorilor este următorul: „Deoarece concedierea celorlalţi
angajaţi nu i-a afectat şi pe ei şi astfel nu aveau nici un motiv să fure
copiile transcrise după casete”.
Stadiul 2 este unul preconvenţional, în care argumentele sunt de
natură instrumentală (un comportament moral este ales ca mijloc
pentru satisfacerea unui scop individual), urmărindu-se un interes
personal direct, imediat, limitat şi concret, recunoscându-se absenţa
vreunei unice autorităţi personale în domeniul moral, ceea ce conduce
la ideea că ceea ce este moral sau nu depinde de alegerea liberă şi
interesul fiecărei peroane. Nevoile altora sunt luate în considerare, dar
numai în măsura în care se satisface un interes personal prin
reciprocitate, ca urmare a satisfacerii nevoilor altuia. Un exemplu de
astfel de argument pentru Dilema muncitorilor este: „Pentru că nu e
înţelept să rişti să fii dat afară din companie pentru alţii”

161
Stadiul 3 este unul convenţional, în care argumentarea morală se
bazează pe conformarea la norme de grup şi convenţii sociale, care
încep să fie interiorizate. Interesul personal în respectarea acestor
norme este unul conceput într-un sens mai larg, fiind mai degrabă
indirect, referindu-se la aprecierea performanţei în îndeplinirea unui
rol social (de exemplu, reputaţia) şi la sentimente şi emoţii de natură
morală. Apare preocuparea pentru evaluarea intenţiilor din spatele
unui act moral şi nu doar pentru consecinţele sale. Nevoile şi
sentimentele altora sunt luate în considerare, prin adoptarea unei
perspective empatice. Un argument de acest tip pentru Dilema
muncitorilor este: „Pentru că majoritatea colegilor săi ar fi făcut
probabil acelaşi lucru într-o situaţie similară”.
Stadiul 4 este unul convenţional, în care respectarea regulilor
morale şi a legilor este justificată în baza efectelor pe care le-ar avea
asupra societăţii prezente generalizarea încălcării lor, acceptându-se
autoritatea societăţii aşa cum este ea asupra definirii a ceea ce e moral
sau nu. Pentru acest stadiu, un exemplu tipic de argument (pentru
Dilema muncitorilor) este: „Pentru că legea şi ordinea în societate ar fi
puse în pericol dacă toată lumea ar acţiona aşa cum au făcut-o cei doi
muncitori.”
Stadiul 5 este unul post-convenţional, în care este sesizată şi
recunoscută relativitatea legilor morale în funcţie de interesele
particulare prezente ale unei societăţi, ele fiind rezultatul unui contract
social şi putând fi schimbate oricând prin procedee democratice, cu
acordul majorităţii. Un act sau o lege sunt considerate ca morale în
măsura în care sunt instrumentale pentru a servi intereselor unui
număr cât mai mare de membri ai unei comunităţi sau societăţi. Tipul
acesta de argument este ilustrat de următorul exemplu din Dilema
muncitorilor: „Pentru că cei doi ar fi trebuit să parcurgă căile legale pe
care le aveau la dispoziţie şi nu să comită o încălcare serioasă a legii”.
Stadiul 6 este unul postconvenţional, în care acţiunea morală nu mai
este văzută ca fiind instrumentală în atingerea unui scop, ci reprezintă
un scop în sine, luându-se în considerare perspectivele şi interesele
tuturor celor implicaţi într-o situaţie morală şi căutându-se soluţia care
este echitabilă pentru toţi. Un exemplu tipic al acestui tip de
argumentare, în Dilema muncitorilor, este: „Pentru că încrederea între
oameni şi demnitatea fiecăruia contează mai mult decât reglementările
interne ale firmei” Lind (2000) consideră că MJT este o sarcină

162
morală cognitivă şi, de aceea, prin acest test se măsoară, în principal, o
competenţă cognitivă, cea morală. Sarcina cognitivă morală este aceea
a confruntării participanţilor cu contraargumente.
După cum afirmă Lind (2000), reacţiile respondenţilor faţă de
argumentele care susţin propria opinie indică nivelul preferat al
judecăţii morale pentru a găsi o soluţie dilemei, dar reacţiile lor la
contraargumentele care combat soluţia găsită de ei indică abilitatea de
a utiliza un anumit nivel al judecăţii morale într-un mod consecvent şi
coerent atunci când judecă opiniile, argumentele şi comportamentul
altora. Prin urmare, un respondent va fi evaluat ca având un nivel
ridicat al competenţei morale doar dacă manifestă consecvenţă în
nivelul de acceptare sau de respingere a argumentelor apreciate, indi-
ferent dacă ele sunt pro sau contra soluţiei date sau alese de către el. În
schimb, el va fi evaluat ca având un nivel scăzut al competenţei
morale dacă lasă ca opinia sa cu privire la soluţia pe care o consideră
„corectă” pentru o dilemă şi implicarea afectivă în susţinerea sa să
determine evaluarea făcută contra-argumentelor, ignorând calitatea
morală a acestora. Lind (2000) observă că doar consecvenţa în
aplicarea unor principii de evaluare a calităţii morale a unor argu-
mente, indiferent de poziţia şi soluţia morală care se susţine prin
acestea, este cea care indică un nivel ridicat al competenţei morale şi
nu consecvenţa în susţinerea şi protejarea propriei poziţii în faţa
criticilor, acest tip de consecvenţă indicând uneori chiar opusul, adică
o rigiditate morală. Prin urmare, MJT ar reprezenta şi o probă de
evaluare a flexibilităţii morale, a deschiderii spre perspectiva altora şi
a decentrării de pe propria poziţie.
În concluzie, Lind (2000) susţine că scorul C al competenţei morale
care se calculează pentru această probă (sau indexul C) măsoară
gradul în care un respondent lasă ca judecata sa morală să fie
determinată de principii şi consideraţii de ordin moral şi nu de alte
„forţe psihice”, cum ar fi tendinţa umană de a selecta şi accepta doar
argumentele care susţin o opinie sau decizie personală. În afară de
indexul C pentru competenţa morală, sunt calculate şi scoruri pentru
nivelul preferinţei pentru fiecare din cele şase tipuri de argumentare
morală, care sunt utile pentru a evalua orientarea morală a unui
respondent în funcţie de tipul de argumentare care este cel mai mult
acceptat sau respins. Datorită naturii acestei probe, de sarcină

163
cognitivă care evaluează o competenţă care se poate schimba, Lind
(2000) nu recomandă calculul coeficientului de consistenţă internă.
Pentru evaluarea performanţei silogistice s-au folosit două probe,
descrise mai în detaliu într-o cercetare anterioară (Faiciuc, 2009).
Prima dintre ele, proba A, a constat din 24 de silogisme cu o formu-
lare abstract simbolică simplă1, dintre care 12 au fost silogisme valide
(care au cu necesitate o concluzie validă) şi 12 silogisme nevalide
(care nu au cu necesitate o concluzie validă), distribuite în aşa fel încât
silogismele din unul din cele două tipuri să nu fie grupate în mod
compact, ci să alterneze.
A doua probă, proba B, a avut aceleaşi 24 de silogisme, în aceeaşi
ordine de prezentare, dar cu o altă formulare de tip abstract simbolic,
în care sensul şi funcţia silogistică a termenilor silogistici a fost
specificată prin determinarea lor ca fiind clase sau proprietăţi2, astfel
încât să fie facilitată activarea unor presupuse scheme de raţionament

1
Un exemplu de silogism de acest tip este:
Toţi M sunt P. Concluzie: _____________________
Toţi S sunt M.
Participanţii trebuiau să aleagă şi noteze în spaţiul rezervat pentru concluzie
răspunsul considerat corect din 5 variante date:
A. Toţi S sunt P.
B. Toţi S nu sunt P.
C. Unii S sunt P.
D. Unii S nu sunt P.
E. Nu se poate deduce nici o concluzie logic necesară.
2
Un exemplu de silogism de acest tip este:
Toţi membrii clasei M au proprietatea P. Concluzie: ________________
Toţi membrii clasei S sunt membri şi ai clasei M.
Participanţii trebuiau să aleagă şi noteze în spaţiul rezervat pentru concluzie
răspunsul considerat corect din 9 variante date:
A. Toţi membrii clasei S au proprietatea P.
B. Toţi membrii clasei S sunt şi membrii ai clasei P.
C. Toţi membrii clasei S nu au proprietatea P.
D. Toţi membrii clasei S nu sunt şi membrii ai clasei P.
E. Unii membri ai clasei S au proprietatea P.
F. Unii membri ai clasei S sunt şi membri ai clasei P.
G. Unii membri ai clasei S nu au proprietatea P.
H. Unii membri ai clasei S nu sunt şi membri ai clasei P.
I. Nu se poate deduce nici o concluzie logic necesară.

164
silogistic elaborate prin experienţa în argumentare mai ales pentru
silogismele valide.

Procedură
Cele trei probe au fost administrate în colectiv, în formă tipărită, în
cadrul aceleiaşi sesiuni de testare, prima fiind proba MJT, apoi cele
două probe de raţionament. Pentru 16 participanţi s-a administrat mai
întâi proba silogistică cu formulare abstract simbolică fără determinări
ale sensului logic al termenilor silogistici (proba A) şi apoi cea
abstract simbolică în care termenii silogistici au primit determinări ale
sensului lor logic (proba B). Pentru 17 dintre participanţi ordinea de
administrare a probelor de raţionament a fost inversată. Plasarea în
una din cele două grupe diferite ca ordine de administrare a probelor
de raţionament s-a făcut în mod aleator, selecţia făcându-se prin
alternare în funcţie de locurile ocupate în sala de curs. Nu a existat
limită de timp pentru niciuna din probele administrate.
Pentru proba MJT s-a calculat un scor C al competenţei morale şi
şase scoruri corespunzătoare nivelului de preferinţă pentru fiecare din
cele 6 tipuri de argumentare morală, după formula de calcul indicată
de Lind (2000). Pentru probele silogistice s-a calculat câte un scor al
corectitudinii globale, un scor al corectitudinii pentru silogismele
valide şi un scor al corectitudinii pentru silogismele nevalide. S-au
calculat scoruri separate de corectitudine pentru silogismele valide şi
nevalide în baza datelor care sugerează tendinţa unor strategii diferite
de soluţionare a acestora (Faiciuc, 2009): una bazata pe scheme
deductive silogistice care ţin cont de sensul logic general al termenilor
silogistici pentru cele valide şi, respectiv, o strategie de tipul unor
scheme combinatorice pentru silogismele nevalide.

Rezultate
Rezultatele pentru proba MJT se încadrează în general în criteriile
principale stabilite de Lind (2000) pentru aplicarea validă a probei.
Astfel, preferinţa pentru cele 6 tipuri de argumentare morală creşte
progresiv de la tipul inferior la cel superior, corelaţia între scorul C al
competenţei morale şi preferinţa pentru cele 6 tipuri de argumentare se
modifică gradual de la una semnificativ negativă pentru argumentele
morale de tip primitiv până la una semnificativ pozitivă pentru cele de
tip evoluat. Nu a apărut o corelaţie negativă semnificativă între

165
preferinţa pentru argumentele morale de tip primitiv şi cele de tip
evoluat, dar ea nu este, totuşi, nici una semnificativ pozitivă,
intercorelaţiile între preferinţele pentru cele 6 tipuri de argumentare
morală apropiindu-se de o structură quasi-simplex, după cum s-a evi-
denţiat prin reprezentarea grafică a gradului de încărcare pentru cei
doi factori obţinuţi prin aplicarea unei analize factoriale în compo-
nente principale cu o rotaţie varimax simplă în cazul variabilelor
preferinţelor pentru cele şase tipuri de argumentare.
Datorită numărului relativ mic de participanţi şi a distribuţiei
asimetrice care s-a îndepărtat semnificativ de distribuţia normală
pentru o parte din variabilele avute în vedere, s-a folosit coeficientul
neparametric de corelare a rangurilor Spearman unilateral.
În ceea ce priveşte prima dintre ipotezele principale, nu a existat
nicio corelaţie pozitivă semnificativă la un prag statistic de p=0,05
între scorul C al MJT şi vreunul din scorurile de corectitudine
calculate pentru cele două probe silogistice. Se apropie mai mult de
acest prag al semnificaţiei statistice doar corelaţia dintre scorul
corectitudinii pentru silogismele nevalide ale probei A, cu formularea
abstract simbolică fără determinarea sensului logic al termenilor
silogistici: ρ= 0,240, p=0,101, N =30.
Pentru a doua ipoteză principală, datele indică o corelaţie pozitivă
semnificativă la un prag statistic de p=0,05 doar pentru scorurile
corectitudinii pentru silogismele nevalide, indiferent de tipul de probă
silogistică, şi scorul preferinţei pentru cel mai evoluat tip de argumentare
morală al MJT, cel bazat pe principii morale. Astfel, această corelaţie a
fost pentru proba silogistică cu formulare abstract simbolică fără
determinarea sensului logic al termenilor silogistici (proba A) de ρ=0,428,
p=0,007, N=32, iar pentru proba silogistică cu formulare abstract
simbolică în care s-a determinat sensul logic al termenilor silogistici
(proba B) a fost de ρ=0,311, p=0,042, N=32. Corelaţia dintre preferinţa
pentru cel mai evoluat tip de argumentare al MJT şi scorul global al
corectitudinii pentru proba fără determinarea sensului logic al termenilor
silogistici (proba A) s-a apropiat doar de pragul de semnificaţie statistică:
ρ=0,274, p=0,065, N=32, la fel ca şi în cazul celeilalte probe silogistice
(proba B): ρ=0,284, p=0,058, N=32.
În ceea ce priveşte ipoteza de lucru secundară, nu s-a obţinut
niciuna din corelaţiile negative aşteptate între vreun scor de

166
corectitudine calculat pentru probele silogistice şi preferinţa pentru
argumentele morale de tipul cel mai puţin evoluat al MJT.
Ca un rezultat suplimentar, datele au indicat o corelaţie semni-
ficativă negativă care nu a fost anticipată, aceea dintre scorul prefe-
rinţei pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT, bazat pe confor-
marea la normele de grup, şi scorul corectitudinii globale pentru proba
silogistică în care nu s-a făcut determinarea sensului logic al
termenilor silogistici (proba A): ρ=-0,329, p=0,031, N=33.
De asemenea, pentru că în studiul precedent (Faiciuc, 2010) în care
s-a explorat legătura dintre performanţa în raţionamentul deductiv
silogistic şi judecata morală s-au folosit pentru scorurile preferinţei
pentru diferite tipuri de argumentare scoruri ipsitizate (ca diferenţe ale
scorului pentru preferinţa pentru un anumit argument moral şi media
generală individuală a răspunsurilor pentru toate argumentele morale
evaluate) pentru a elimina posibile biasări individuale în răspunsul la
chestionarul de evaluare a preferinţei pentru nivele diferite de judecată
morală, s-au calculat şi în acest studiu astfel de scoruri ipsitizate, care
indică importanţa relativă a preferinţei pentru un anumit tip de argu-
mentare morală. Folosindu-se astfel de scoruri ipsitizate, a apărut, şi în
acest caz, pentru a doua ipoteză principală, o corelaţie pozitivă semni-
ficativă între preferinţa relativă pentru tipul de argumentare cel mai
evoluat al MJT şi scorul corectitudinii pentru silogismele nevalide la
proba silogistică A, cu formulare abstract simbolică fără determina-rea
sensului logic al termenilor silogistici: ρ=0,319, p=0,043, N=30,
unilateral. Ea nu a mai apărut însă pentru cazul silogismelor nevalide
ale probei B, pentru care sensul logic al termenilor silogistici a fost
determinat.
Corelaţiile aşteptate pentru ipoteza secundară nu au apărut nici în
acest caz. Corelaţia negativă neanticipată între scorul preferinţei
relative pentru tipul 3 de argumentare morală a MJT şi scorul
corectitudinii globale pentru proba A (fără determinarea sensului logic
al termenilor silogistici) s-a apropiat doar, de această dată, de pragul
de semnificaţie statistică de p=0,05: ρ=-0,255, p=0,087, N=30. În
schimb, în acest caz, la limita pragului de semnificaţie statistică de
p=0,05 s-a aflat corelaţia negativă între preferinţele relative pentru
tipul 3 de argumentare morală a MJT şi scorul corectitudinii globale pentru
proba B (cu determinarea sensului logic al termenilor silogistic).

167
Discuţii
Datele studiului nu au confirmat corelaţiile anticipate pentru prima
ipoteză principală şi pentru ipoteza secundară, dar au susţinut parţial cea
de-a două ipoteză principală, prin apariţia unei corelaţii semnificative
pozitive între preferinţa pentru tipul cel mai evoluat de dezvoltare morală
al MJT şi corectitudinea în rezolvarea silogismelor nevalide pentru
ambele probe, iar în cazul preferinţei relative cu precădere pentru proba
A, în formatul abstract simbolic simplu. În plus, a apărut o corelaţie
negativă semnificativă neaşteptată între preferinţa pentru tipul 3 de
argumentare morală a MJT şi corecti-tudinea globală la proba A, care,
pentru cazul preferinţei relative corespunzătoare, s-a manifestat ca
tendinţă, corelaţia fiind doar aproape de pragul de semnificaţie statistică.
Rezultate obţinute sugerează posibilitatea ca, după cum este
evaluată competenţa morală prin MJT, aceasta să nu aibă la bază în
primul rând o abilitate cognitivă de gândire abstract simbolică similară
celei necesare în raţionamentul deductiv silogistic, deşi o oarecare
implicarea a unei astfel de abilităţi este sugerată de corelaţia pozitivă
relativ apropiată de pragul de semnificaţie dintre scorul C pentru
competenţa morală şi corectitudinea pentru silogismele nevalide ale
probei A (fără determinarea sensului logic al termenilor silogistici). E
posibil ca scorul C al competenţei morale să reflecte, poate, într-o mai
mare măsură abilităţi auto-reglatorii, prin care, după cum sugerează şi
Lind (2000), implicarea afectivă în susţinerea unui punct de vedere
personal este controlată şi neutralizată pentru a se ajunge la o judecată
obiectivă principială, prin care argumentele morale sunt apreciate în
mod echidistant şi consecvent, după aceleaşi criterii cognitive
raţionale, indiferent de atitudinea personală cu privire la punctele de
vedere pe care acestea le susţin, care pot exprima interese personale
care declanşează emoţii legate de satisfacerea lor. Cu alte cuvinte,
decentrarea necesară faţă de propria opinie în legătură cu soluţia unei
dileme morale ar putea fi una care seamănă într-o mică măsură cu cea
cerută de gândirea abstractă decontextualizată din cadrul proceselor
deductive silogistice cu material simbolic. Pentru că un astfel de
material simbolic este neutru ca şi conţinut, el nu antrenează procese
afectiv-atitudinale care ar putea interfera cu procesele cognitive
implicate în deducţie. Cel mult, astfel de procese de control ar fi
necesare pentru neutralizarea tendinţei de a deduce o concluzie
necesar validă (adică de a deduce ceva, o relaţie necesară între

168
termenii silogistici) pentru silogismele nevalide (Faiciuc, 2009), care nu
au o astfel de concluzie. Poate în acest mod s-ar explica tendinţa asocierii
pozitive între scorul C al competenţei morale şi corectitudinea pentru
silogismele nevalide ale probei A. Ar fi necesare studii suplimentare, care
să implice şi alte probe cognitive, cum ar fi proba de inteligenţă
nonverbală Raven pentru a explora implicarea abilităţilor cognitive în
realizarea unui anumit nivel de competenţă morală.
Susţinerea doar într-o măsură parţială a celei de-a doua ipoteze
principale ar putea fi explicată în mai multe moduri. Unul dintre ele ar
fi acela că abilităţile cognitive cerute pentru formarea unor scheme
deductive pentru silogismele valide în baza experienţei să nu fie
relevante într-o măsură foarte mare pentru trecerea de la un nivel
mediu al argumentării morale la unul superior, de tip principial, odată
ce în baza lor s-a făcut trecerea de la un nivel inferior de argumentare
morală la unul mediu. În schimb, pentru trecerea de la un nivel mediu
de argumentare morală la unul superior, ar fi mai relevante acele
abilităţi cognitive care ar fi similare celor implicate în strategiile
combinatoric analitice de rezolvare a silogismelor nevalide şi care
sunt favorizate de o formulare abstract simbolică. Astfel s-ar explica
de ce a apărut o corelaţie pozitivă semnificativă între preferinţa pentru
nivelul superior al argumentării morale al MJT şi scorul corectitudinii
doar pentru silogismele nevalide. Este de remarcat în acest context, în
sprijinul acestei ipoteze explicative, că în studiul anterior (Faiciuc,
2010), în care s-a folosit o probă silogistică cu o formulare în termenii
unui conţinut concret nefamiliar, care este posibil să fi favorizat
strategiile de soluţionare a silogismelor valide în baza unor scheme
deductive elaborate în baza experienţei, nu a apărut o corelaţie
pozitivă semnificativă între preferinţa pentru nivelul cel mai ridicat de
argumentare morală a probei de judecată morală din acel studiu şi
corectitudinea pentru silogismele nevalide, iar corelaţia dintre pre-
ferinţa pentru acel nivel ridicat de argumentare morală şi corectitu-
dinea pentru silogismele valide a fost doar una relativ apropiată de
pragul de semnificaţie statistică de p=0,05, având o valoare de p=0,14.
Pe de altă parte, absenţa unor corelaţii semnificative statistic între
preferinţa pentru nivelul cel mai ridicat al argumentării morale pentru
proba folosită în studiul anterior (Faiciuc, 2010) şi scorurile calculate
pentru corectitudinea globală şi pentru silogismele valide şi nevalide
la proba silogistică din cadrul acestuia ar putea fi explicată şi prin

169
sensul ambiguu al acestui tip de argumentare morală. El ar fi putut să
faciliteze un răspuns mai degrabă în sensul dezirabilităţii sociale sau
să aibă înţelesuri care se pot confunda cu modalităţi de argumentare
morală pragmatică de un tip mai imatur, dat fiind faptul că, într-o
cercetare precedentă (Faiciuc, cercetare nepublicată), a apărut o
corelaţie pozitivă la limita pragului de semnificaţie dintre preferinţa
pentru acest tip de argumentare morală de nivel superior şi tipul 2 de
argumentare morală al MJT (ρ=0,285, p=0,054, N=33), care semnifică
un mod de argumentare pragmatică de tip imatur. În acest context,
este de remarcat şi de înţeles şi de ce, în cercetarea anterioară (Faiciuc,
2010), au apărut corelaţii semnificative pozitive între scorurile pentru
corectitudinea silogismelor valide şi pentru corectitudinea globală la
proba silogistică folosită în cadrul ei şi preferinţa doar pentru primul
nivel de argumentare morală matură, cel care presupune o concentrare
pe menţinerea şi valoarea în sine a relaţiilor interpersonale, dar nu şi
pentru argumentarea morală matură de nivel superior (care presupune
concentrarea pe interesele grupului şi cele ale societăţii şi o argumen-
tare în baza unor principii morale). Pe de altă parte, şi în cercetarea
anterioară (Faiciuc, 2010), a apărut o corelaţie pozitivă între scorul
corectitudinii pentru silogismele nevalide ale probei de raţionament folosite
în cadrul său şi preferinţa relativă pentru primul nivel al argumentării
morale de tip matur, care s-a manifestat ca o tendinţă (fiind relativ
apropiată de pragul de semnificaţie statistică de p=0,05, fiind semnificativă
la un prag de p=0,15), dar, prin controlul unor variabile ca inteligenţa
nonverbală şi autonomia cognitivă, ea a devenit semnificativă statistic
(r=0,403, p=0,025, N=22). Datele cercetării de faţă sprijină ipoteza
explicativă formulată atunci pentru acest rezultat (Faiciuc, 2010, p. 185),
potrivit căreia „o gândire de tip combinatorial, printr-o componentă a sa
separată de inteligenţa non-verbală şi autonomia cognitivă, care este posibil
să fie necesară pentru rezolvarea silogismelor nevalide (Faiciuc, 2009), ar
putea să nu fie implicată în atribuirea importanţei justificărilor morale de
tip imatur, dar să fie asociată cu importanţa atribuită judecăţilor morale de
tip matur care pun accentul pe funcţionalitatea relaţiilor interumane. Cu
alte cuvinte, o persoană capabilă să gândească reciprocitatea în cadrul
relaţiilor cognitive şi care e capabilă să depăşească centrarea pe schemele
silogismelor valide pentru a da un răspuns corect celor nevalide (Faiciuc,
2009) va fi probabil să o poată face şi în cazul relaţiilor interumane”.

170
Absenţa corelaţiei negative anticipate potrivit ipotezei secundare
între preferinţa pentru tipul de argumentare morală de nivelul cel mai
coborât al MJT şi scorurile de corectitudine calculate pentru cele două
probe silogistice poate ridica semne de întrebare cu privire la înţelesul
atribuit de participanţii din cercetarea de faţă acestui tip de argume-
ntare morală din MJT, acesta putând să fie unul de un nivel mai ridicat
decât cel corespunzător sensului din teoria kohlberghiană asupra
stadiilor morale care indică o absenţă sau un nivel extrem de scăzut al
capacităţii de decentrare şi de a judeca moral în baza unor raţiona-
mente. În sprijinul acestei ipoteze vine, după cum s-a menţionat mai
sus, absenţa unei corelaţii negative între preferinţa pentru nivelul cel
mai puţin evoluat al argumentării morale al MJT şi nivelul 6 al
argumentării morale al MJT, cel mai ridicat, aşa cum ar fi de aşteptat.
Un alt argument în sprijinul acestei posibilităţi este acela al unor
corelaţii pozitive la limita pragului de semnificaţie de p=0,05 care au
apărut într-o altă cercetare (Faiciuc, cercetare nepublicată) între
preferinţa pentru tipul de argumentare morală cel mai puţin evoluat al
MJT şi preferinţa pentru două niveluri de argumentare morală de tip
matur la o probă adaptată după Chestionarul reflecţiei socio-morale
elaborat de Gibbs et al. (1992), care a fost folosit şi în studiul
precedent citat (Faiciuc, 2010) în care s-a explorat legătura dintre
judecata morală şi performanţa în raţionamentul deductiv silogistic.
Aceste corelaţii au fost de ρ=0,283, p=0,055, N =33, pentru cazul
preferinţei pentru argumentele morale ale scalei 5 (semnificând
decentrarea şi mutarea interesului de pe propria persoană pe persoana
altuia, pe relaţia cu aceasta şi pe păstrarea reciprocităţii în cadrul
relaţiei) a probei menţionate, şi de ρ=0,290, p=0,051, N=33, pentru
cazul preferinţei pentru argumentele morale ale scalei 6 (semnificând
un stadiu de tranziţie de la argumentele morale caracteristice scalei 5
la argumentele morale ale scalei 7, cea care cuprinde argumentele
morale de nivelul cel mai ridicat, în care interesul se mută de la relaţia
interpersonală spre grupul social sau societate în întregul său în
aprecierea consecinţelor unei decizii morale) a probei menţionate. Un
alt argument în favoarea ipotezei explicative formulate mai sus este
acela că în studiul precedent (Faiciuc, 2010) a apărut o astfel de
corelaţie negativă semnificativă între preferinţa pentru nivelul de
argumentare morală cel mai scăzut pentru proba de judecată morală
folosită în acel studiu şi scorul pentru corectitudinea globală şi pentru

171
silogismele valide pentru sarcina silogistică din cadrul său. Este de
menţionat însă că probele silogistice din studiul prezent diferă de
proba silogistică din cercetarea anterioară, aceea fiind una în care
formularea era una în termenii unui conţinut concret nefamiliar şi nu
abstract simbolic ca în cazul studiului de faţă. Este posibil ca acest
aspect să fie unul relevant, prin aceea că procesele deductive implicate
pot să difere în cele două cazuri (Faiciuc, 2009), ţinându-se cont şi de
faptul că formularea concretă îmbunătăţeşte în general performanţa
silogistică în comparaţie cu formularea abstract simbolică, oferind
condiţiile unei evidenţieri mai mari a abilităţilor cognitive cerute mai
ales de silogismele valide. Este posibil, la fel cum s-a argumentat şi
mai sus, ca abilităţile cognitive cerute pentru formarea unor scheme
deductive pentru silogismele valide în baza experienţei să fie şi cele
cerute pentru a depăşi un mod de argumentare morală centrat pe
supunerea necondiţioantă în faţa unei autorităţi care îşi exercită
puterea prin mijloace fizice, iar abilităţile cognitive cerute pentru
silogismele nevalide, care implică strategii analitice combinatoriale,
favorizate de o formulare abstract simbolică, să fie cele cerute şi de
înţelegerea şi susţinerea unor nivele superioare de argumentare morală
cum sunt cele de tip principial. Cu alte cuvinte, astfel de abilităţi
cognitive, care ar fi similare celor cerute de strategiile combinatoriale
analitice, pot fi utile doar pentru trecerea de la un nivel mediu de
dezvoltare morală la unul superior, dar nu şi pentru trecerea de la
nivelul inferior la cel mediu. În acelaşi timp, este posibil ca
argumentele morale imature să nu fie înlocuite de argumentele morale
de tip matur, cum se presupune în general în teoria kohlberghiană, ele
coexistând cu acestea din urmă. În acest caz, deşi persoanele au
abilităţile cognitive (care pot să fie similare celor implicate în
procesele deductive) necesare pentru a înţelege şi a aprecia argumente
morale de nivel superior, mature, totuşi, continuă, datorită altor factori
decât cei strict cognitivi (cum ar fi cei privind auto-controlul, de
exemplu), să acorde importanţă şi argumentelor morale de tip imatur,
ceea ce face să nu mai apară corelaţia negativă aşteptată între
performanţa deductivă silogistică şi nivelul preferinţei pentru argu-
mentele morale imature de nivelul cel mai scăzut.
Pentru a vedea în ce măsură se susţin explicaţiile menţionate mai
sus, ar fi necesare noi cercetări în care să se folosească din nou toate
probele din studiul de faţă şi cele din studiul anterior, pe un număr mai

172
mare de participanţi. Astfel s-ar depăşi şi câteva dintre limitele
studiului de faţă, care, în afară de numărul mic de participanţi, nu a
permis compararea pe aceiaşi participanţi a legăturii dintre răspun-
surile la probe diferite de evaluare a judecăţii morale şi răspunsurile la
probe diferite de raţionament silogistic.
Analizând rezultatele obţinute pentru cele două probe silogistice din
acest studiu, se remarcă faptul că deşi, în general, modelul corelaţiilor
a fost similar, au existat diferenţe, mai ales pentru scorurile ipsitizate,
care sunt în acord cu ideea unei posibile diferenţe de strategie în
rezolvarea celor două tipuri de sarcini silogistice care ar putea să se
reflecte într-o legătură diferită cu nivelul judecăţii morale. Dat fiind că
s-a presupus că proba A ar favoriza în general mai mult implicarea
abilităţilor cognitive necesare strategiilor combinatoric-analitice de
rezolvare a silogismelor valide, acest aspect s-a reflectat printr-o
corelaţie mai mare şi o stabilitate mai mare a acestei corelaţii în
varianta ipsitizată între scorul pentru corectitudinea pentru silogismele
nevalide ale acestei probe şi nivelul preferinţei pentru tipul 6 de
argumentare morală al MJT şi prin apariţia unei tendinţe de corelaţie
pozitivă între acest scor numai pentru proba A şi scorul pentru
competenţa morală al MJT.
În ceea ce priveşte rezultatul suplimentar neanticipat al corelaţiei
negative dintre scorul corectitudinii globale al probei A şi preferinţa
pentru tipul 3 de argumentare morală al MJT, el ar putea fi explicat
ţinându-se cont de mai multe aspecte. În primul rând, tipul 3 de
argumentare morală al MJT se referă la o argumentare în baza apelului
la conformarea normelor de grup şi sociale, care ar putea fi înţeleasă şi
ca o preluare în mod necritic a acestor norme, caz în care rolul
abilităţilor cognitive ca cele implicate în raţionamentele deductive
silogistice ar fi unul redus. Dimpotrivă, depăşirea unui astfel de mod
de a gândi conformist, ceea ce ar însemna o preferinţă mai redusă
pentru acest tip de argumentare, ar presupune astfel de abilităţile
cognitive. Cu alte cuvinte, în această chestiune se manifestă cu
pregnanţă abordarea piagetiană a dezvoltării judecăţii morale ca
trecere de la heteronomie la autonomie în gândirea morală, trecere
susţinută de dezvoltarea gândirii abstract formale (Piaget, Inhelder,
1966). În sprijinul acestei explicaţii vin datele cercetării anterioare mai
sus citate (Faiciuc, cercetare nepublicată), care indică un posibil sens
ambiguu al argumentării morale de tip 3 al MJT, preferinţa pentru

173
acest tip de argumentare corelând semnificativ pozitiv cu preferinţa
pentru nivelul cel mai scăzut de argumentare morală al probei de
judecată morală descrise în Faiciuc (2010): ρ=0,290, p=0,048, N=34,
unilateral. Este de menţionat că, preferinţa pentru acest nivel inferior
de argumentare morală de tip imatur a corelat semnificativ negativ în
acel studiu (Faiciuc, 2010) cu două scale pentru autonomia cognitivă
şi cea valorică ale probei AP de evaluare a autonomiei personale
(Albu, 2007). Prin urmare, s-ar putea spune că argumentarea morală în
termenii supunerii în faţa autorităţii unei persoane semnificative din
viaţa copilului caracteristică primului nivel imatur de argumentare
morală se poate extinde sau confunda cu argumentare morală în baza
supunerii şi conformismului faţă de autoritatea unui grup social,
exprimată prin normele susţinute în cadrul acestuia.

Concluzii
Datele au indicat, la fel ca în studiul anterior (Faiciuc, 2010), că
există o legătură între performanţa deductivă silogistică şi nivelul
judecăţii morale, sugerând o anumită stabilitate a rezultatului anterior,
dar această legătură s-a manifestat într-un mod particular, fiind de
presupus că acest mod de manifestare a depins de probele diferite
folosite în studiul de faţă.
În ceea ce priveşte competenţa morală aşa cum este ea măsurată prin
MJT, datele sugerează că ea pare să reflecte într-o măsură mai mică
abilităţi cognitive similare celor implicate în procesele deductive
silogistice, fiind posibil să indice mai mult abilităţi auto-reglatorii.
Rezultatele cercetării evidenţiază şi că abilităţile cognitive diferite
similare celor implicate în rezolvarea silogismelor valide şi în cea a
silogismelor nevalide ar putea să joace un rol diferit şi în judecata
morală. Mai precis, abilităţile cognitive necesare elaborării unor
scheme de raţionament în virtutea experienţei, cum sunt cele implicate
în rezolvarea silogismelor valide, ar putea să fie solicitate mai mult în
trecerea de la nivele inferioare ale argumentării morale la cele de nivel
mediu. În schimb, abilităţile cognitive necesare utilizării unor strategii
de tip combinatorial-analitic, care presupun şi nivelul cel mai ridicat
de abstractizare şi care sunt cele implicate în rezolvarea silogismelor
nevalide, ar putea să fie solicitate mai mult în trecerea de la un nivel
mediu al argumentării morale la unul superior.

174
Este de dorit ca studii suplimentare să exploreze în continuare mai
în detaliu natura relaţiilor dintre abilităţile cognitive implicate în
procesele deductive şi aspectele prin care poate fi evaluat nivelul
judecăţii morale, aducându-se clarificări privind importanţa acestor
abilităţi cognitive în diferite etape ale dezvoltării morale. Informaţiile
obţinute prin astfel de studii ar putea fi utile pentru îmbunătăţirea
programelor educaţionale care îşi propun dezvoltarea nivelului de
judecată morală, stabilind în ce măsură dezvoltarea unor abilităţi de
gândire abstract formală ar putea fi utile în acest sens, prin facilitarea
trecerii la nivele superioare de argumentare morală, nefiind suficientă
doar experienţa obţinută prin confruntarea cu situaţii morale sau
discutarea acestora.

Bibliografie
Albu, M. (2007). Un nou instrument pentru evaluarea autonomiei personale la
adolescenţi. Anuarul Institutului de Istorie George Bariţ din Cluj-Napoca.
Seria Humanistica”, Tom V, p. 99-114.
Faiciuc, L. (2009). Dinamica reprezentărilor mintale în procesele raţionamen-
tului deductiv, teză de doctorat nepublicată, Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Babeş−Bolyai, Cluj−Napoca.
Faiciuc, L.E. (2010). Relaţia dintre nivelul dezvoltării morale şi performanţa în
sarcini silogistice cu conţinut concret nefamiliar, Studii şi cercetări în
domeniul stiinţelor socioumane, 19, p. 176 - 187.
Gibbs, J.C, Basinger, K.S., Fuller D. (1992). Moral maturity: measuring the
development of sociomoral reflection. Hillsdale:Lawrence Erlbaum.
Lind, G. (2000). Review and ap.raisal of the moral judgment test (MJT),
University of Konstanz, la http://www.unikonstanz.de/ag-moral/pdf/Lind-
2000_MJT-Review-and-Ap.raisal.pdf (consultat în 3 aprilie 2013).
Lind, G. (2008). The meaning and measurement of moral judgment competence.
A dual-aspect model. În D. Fasko, Jr., W. Wayne (Ed.), Contemporary
philosophical and psychological perspectives on moral development and
education (p. 185-220), Creskill: Hampton Press.
Lupu, L. (2009). Moral, lernumwelt und religiosität:Die entwicklung moralischer
urteilsfähigkeit bei studierenden in Rumänien in abhängigkeit von
verantwortungsübernahme und religiosität. Teză de doctorat, Universitatea din
Konstanz, Germania. 2009, consultat în 3 aprilie 2013, la http://kops.ub.uni-
konstanz.de/handle/urn:nbn:de:bsz:352-opus-95865
Piaget, J., Inhelder, B. (1966). Psihologia copilului. Bucureşti: Edit. Didactică şi
Pedagogică.

175
ASPECTE PRIVIND AGRESIVITATEA LA MINORI
INTERNAŢI ÎNTR-UN CENTRU DE REEDUCARE

Carina Herbei, Eugeniu Ladari

Aspects regarding aggression at juveniles admitted to a


rehabilitation center. The aim of this study was to reveal from the
whole factors that generate delinquency some aspects regarding
aggression at teenagers who have comitted offenses punishable under
criminal law. The sample was formed by 21 juvenile, with ages
between 15 and 18 years, admitted to a juvenile rehabilitation center
from Romania. As working instruments in this study we used
Aggression Questionnaire (AQ), authors A. H. Buss, M. Perry, Young
cognitive schemas questionnaire – short form 3 (YSQ-S3), authors
Young and Brown, EMBU Inventory, authors Carlo Perris and
collaboratores, NEO – Personality Inventory – Revised, authors Paul
T. Costa and Robert R. McCrae. The results of the study led to
significant positive correlations of some dimensions of aggression
with disfunctional cognitive schemas from the domain of Low
autonomy and performance: Physical aggression and Failure;
Physical aggression and Vulnerability to harm and illness. Anger at
this juvenile correlates positive with the exaggerated fear of imminent
disaster that could hap.en any time and with their conviction that to
fail in crucial areas of life is unavoidable. We remark that the
investigated juveniles that perceived at their parents lack of
availability, of closeness to them and that offered no consolation,
show tendencies to diffuse anxiety, fears, corresponding to a size of
internal conflict.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 176-190
Introducere
Delincvenţa este forma particulară a devianţei, de cea mai mare
periculozitate socială, pentru că atentează la cele mai importante
valori sociale şi încalcă flagrant regulile juridice ce orientează
comportamentele de tip social (Banciu, Rădulescu, 1985).
Delincvenţa se referă la: acele acte minoritare ce presupun o
conduită derogatorie de la prescripţiile normative oficiale ce poate fi
incriminată prin caracterul său ilegal, validată în parte prin arestare ce
are în vedere compararea actorului cu o decizie judiciară, urmată de
posibilitatea de a antrena o încarcerare pentru cazurile de periculo-
zitate socială mare (Neamţu, Cîmpeanu, Ungureanu, 1998).
Se constată în ultimii ani, în majoritatea ţărilor lumii, o creştere
sistematică, de la an la an, a numărului de delincvenţi minori şi a
infracţiunilor comise de aceştia, precum şi scăderea limitei de vârstă sub
14 ani. Acest fenomen se manifestă începând cu anul 1990 şi în România.
Ca formă distinctă de delincvenţă, cea juvenilă constituie un fenomen
complex, ce defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile
ocrotite de norma penală. Din punct de vedere juridic, fenomenul acesta
caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme
de convieţuire umană.
Observăm că perspectiva juridică nu poate opera delimitări
tranşante între specificul conduitei delictuale a minorilor şi comporta-
mentul delictual al adulţilor. Cariera infracţională a unui minor nu este
asemănătoare cu cea a adultului, faptele sale ilegitime fiind cauzate,
de fapt, de greşelile comise de educator şi nu de unele motivaţii
antisociale ale făptuitorului. Legislaţia menţine însă noţiunea de
culpabilitate, în baza aceloraşi criterii care evaluează comportamentul
adultului, deşi scopul este diferit, şi anume nu de a sancţiona, ci de a
reeduca, a trata şi a proteja minorul.
„Delincventul este un individ care aparent are un surplus de experienţe
neplăcute şi care simte că trăieşte într-o lume disconfortantă,
ameninţătoare. Sentimentul lui de autoapreciere pare să fie subminat, de
aceea el nu pierde nimic dacă este criticat sau chiar încarcerat. Neavând
vreun statut social de apărat, teama de a-l pierde nu-l motivează să facă
eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult încă – fie că a
avut prea multe contacte neplăcute cu alţi oameni, fie că pe toţi îi
consideră asemănători –, el nu-i apreciază pe alţii şi din această cauză nici
nu pune prea mult preţ pe opinia lor. Acest set de atitudini face să fie

177
extrem de dificilă stabilirea de contacte cu el în vederea încercării de a-l
reeduca.” (Bogdan, Sântea, Drăgan-Cornianu, 1983).
În general, delincventul este considerat un inadaptat social. Însă, se
observă că delincventul este inadaptat doar în ceea ce priveşte rapor-
tarea la sistemul valoric şi normativ al societăţii din care face parte. În
schimb, el poate fi perfect adaptat grupului delincvenţial din care face
parte şi existenţei marginale marcate de numeroase acte antisociale.
În evaluarea faptelor antisociale comise de minori, precum şi în sta-
bilirea şi individualizarea sancţiunii se au în vedere criterii precum
vârsta, discernământul, gradul de pericol social al faptei săvârşite,
starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi morală, condiţiile de creştere
şi educare, conduita şi comportamentul anterior.
Loeber şi Dishion (1983), care au evaluat 60 de studii privind
delincvenţa juvenilă, au identificat ca predictori semnificativi ai de-
lincvenţei, următoarele aspecte:
1. managementul parental al familiei şi strategiile parentale de
educaţie;
2. problemele de comportament ale copilului;
3. comportamentul delincvent al membrilor familiei în trecut;
4. performanţele şcolare scăzute ale copilului.
Privită din punct de vedere al devianţei sociale, delincvenţa
reprezintă rezultanta interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu.
Manifestările cu aspect infracţional rezultă, de obicei, din interacţiu-
nea unor cauze individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante:
• Cauzele individuale se referă la posibile determinări ereditare şi la
formarea nefavorabilă, la un moment dat, a personalităţii tânărului
sub influenţa unor factori de mediu negativi, ceea ce duce la
imprimarea în comportamentul său a unor orientări antisociale.
• Cauzele sociale vizează, de regulă, influenţele nocive ale
situaţiilor concrete de viaţă în care s-a aflat tânărul înainte de
comiterea conduitei deviante.
• Condiţiile favorizante cuprind acele împrejurări şi situaţii externe
care facilitează comiterea faptei propriu-zise.
Pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii
delincventului minor s-a ajuns la conturarea unui profil psihologic al
acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce este

178
bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente
acceptate (Popescu-Neveanu, 1978, p. 179-181).
Agresivitatea poate fi definită ca „ansamblu de conduite ostile care
se pot manifesta în plan conştient, inconştient sau fantasmatic, în
scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei
persoane, unui obiect investit cu semnificaţie socială sau orientate spre
propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistruc-
tive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul
raţional)” (Gorgoş, 1987, p. 110–111).
Copiii învaţă agresivitatea, încă din primii ani de viaţă, de la părinţi,
persoane apropiate familiei, de la ceilalţi copii cu care interacţionează.
De asemenea, ei învaţă despre agresivitate din filme, de la televiziune,
din cărţi de benzi desenate. Odată ce copilul a învăţat un compor-
tament agresiv şi acesta funcţionează şi aduce beneficii, el devine un
tipar comportamental, care va fi multiplicat atunci când copilul se
confruntă cu evenimente neplăcute, frustrante sau atunci când observă
şi alte persoane acţionând agresiv.
Familia oferă şi transmite modele şi valori morale, orice perturbare
în interiorul structurii familiale având repercusiuni negative asupra
personalităţii şi asupra adaptării copilului la mediu (Nistoreanu,
Păun, 1996).
Stilul parental poate fi considerat o parte a stilului educativ ce se
exercită asupra unei personalităţi în formare. De nenumărate ori, stilul
educativ din familie este identificat cu învăţarea din viaţa reală, deoarece
în familie copilul învaţă ceea ce este esenţial pentru individ şi societate.
Stilurile parentale sunt asimilate cu maniera în care părinţii îşi exprimă
propriile opinii despre ceea ce înseamnă să fii părinte.
Experienţele de învăţare din copilăria mică au efecte puternice asupra
rezultatelor şcolare şi a funcţionării cognitive a copilului mai târziu.
Conform teoriei cognitive asupra personalităţii, termenul de schemă
cognitivă desemnează un set de cogniţii centrale şi intermediare care
se formează în cursul dezvoltării ontogenetice, cu accent pe prima
copilărie, şi care fac parte din structura de personalitate a individului
(Young, Klosko, Weishaar, 2003). Aceste cogniţii generale constituie
o structură pe care individul o impune asupra datelor realităţii şi în
baza căreia filtrează informaţiile percepute, le interpretează, conferind
semnificaţii evenimentelor de viaţă, şi îşi dirijează reacţiile.

179
Depozitate la nivel inconştient, schemele cognitive sunt structuri de
profunzime care există în stare latentă şi sunt reactivate în situaţii
specifice, constituind factori de vulnerabilitate generală în condiţiile în
care ele sunt disfuncţionale (David, Szentagotai, 2006).
Young, Klosko şi Weishaar (2003) consideră că la originea schemelor
disfuncţionale ale unei persoane se află următoarele cinci trebuinţe umane
nesatisfăcute: nevoia de ataşament, nevoia de autonomie, competenţă şi
identitate personală, nevoia de libertate, de a exprima propriile trebuinţe şi
emoţii, nevoia de spontaneitate, trebuinţa ludică şi nevoia de limitări
realiste şi autocontrol. Aceiaşi autori descriu patru tipuri de experienţe
timpurii care conduc la structurarea schemelor cognitive dezadaptative:
• frustrarea nevoilor primare ale subiectului de către părinţi sau
îngrijitori;
• traumatizarea sau victimizarea;
• răsfăţul şi atenţia exagerată;
• internalizarea selectivă sau identificarea cu un părinte semni-
ficativ de la care sunt preluate convingeri, sentimente, trăiri şi
modele de comportament.
Scopul cercetării
Scopul acestei cercetări este acela de a releva, din ansamblul factorilor
care generează delincvenţă, anumite aspecte privind agresivitatea la
adolescenţi care au comis fapte incriminate de legea penală.
Obiectivele cercetării
Prezenta cercetare îşi propune câteva obiective în legătură cu
problematica studiată:
• Evidenţierea unei asocieri între anumite scheme dezadaptative
şi agresivitate la minorii internaţi în centrul de reeducare.
• Identificarea unei legături între modele parentale de educaţie
şi dimensiuni ale agresivităţii la minorii internaţi în centrul de
reeducare.
• Evidenţierea anumitor aspecte ale personalităţii minorilor
internaţi în centrul de reeducare.
Ipoteze
Există corelaţii pozitive semnificative între dimensiunile
agresivităţii şi schemele dezadaptative reprezentative ale Slabei
autonomii şi performanţe la minorii internaţi în centrul de reeducare.

180
Există corelaţii pozitive între dimensiunile agresivităţii şi rejecţia
din partea părinţilor la minorii internaţi în centrul de reeducare.
Există corelaţii pozitive între dimensiunea personalităţii Nevrozism
şi modelele parentale de educaţie Rejecţie, Căldură emoţională şi
Supraprotecţie la minorii internaţi în centrul de reeducare.

Participanţi, instrumente, metode


Participanţi
Eşantionul acestui studiu a fost format din 21 de minori, de sex
bărbătesc, cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani, internaţi într-un centru
de reeducare din România.
Instrumente
Ca instrumente de lucru în această cercetare am utilizat chestionarul
de agresivitate Aggression Questionnaire (AQ), autori A.H. Buss, M.
Perry, Chestionarul schemelor cognitive dezadaptative Young – forma
scurtă (YSQ-S3), autori J. Young şi colaboratorii (Young, Klosko,
Weishaar, 2003; Trip, 2006), Inventarul EMBU, autori C. Perris şi
colaboratorii (Perris şi colab., 1980), Inventarul de Personalitate
Revizuit NEO PI-R, autori P.T. Costa şi R.R. McCrae.
Chestionarul de agresivitate Aggression Questionnaire (AQ) uti-
lizează un model multidimensional de evaluare cu patru scale, repre-
zentând cele patru componente ale comportamentului agresiv: Agresi-
vitatea fizică (PA) – 9 itemi, Agresivitatea Verbală (VA) – 5 itemi, Furie
(A) – 7 itemi şi Ostilitate (H) – 8 itemi. Chestionarul de Agresivitate a
fost preluat din limba engleză, aşa cum a fost construit de către Buss şi
Perry (Buss, Perry, 1992; Sima, 2010). AQ a fost conceput pentru a
determina cât de agresiv este un individ şi cum se poate manifesta
această agresivitate. Fiecare item al chestionarului este cotat pe o scală
Likert de la 1 (foarte necaracteristic mie) la 5 (foarte caracteristic mie).
Scorul fiecărei scale este egal cu suma cotelor itemilor care o compun.
Chestionarul schemelelor cognitive dezadaptative Young – forma
scurtă (YSQ-S3) – termenul scheme dezadaptative timpurii a fost in-
trodus de Young şi reprezintă teme largi cu privire la sine şi propriile
relaţii cu ceilalţi, ce se dezvoltă în copilărie, se elaborează pe
parcursul vieţii şi sunt disfuncţionale – este format din 114 itemi şi
măsoară 18 scheme cognitive disfuncţionale (Young, Klosko,
Weishaar, 2003; Trip, 2006). Cele 18 scheme dezadaptative au fost
grupate in 5 categorii sau domenii reprezentând o componentă impor-

181
tantă a nevoilor pe care un copil le are: Separare şi respingere; Slabă
autonomie şi performanţă; Deficienţa limitelor; Dependenţa de alţii;
Hipervigilenţă şi inhibiţie. Chestionarul presupune ca subiecţii să
evalueze pe o scală Likert de la 1 (total neadevărat) până la 6 (mă
descrie perfect) cât de bine îi descrie fiecare item în parte. Itemii sunt
grupaţi în funcţie de scheme. Pe foaia de cotare, după fiecare item,
apare un cod de două litere indicând schema măsurată. Pentru fiecare
schemă se însumează cotele itemilor care se referă la ea. Scorurile
mari oferă informaţii relevante despre convingerile, schemele persoa-
nei. În ceea ce priveşte cel de-al doilea domeniu, cel al Slabei autono-
mii şi performanţe, acesta se referă la propria capacitate de a supra-
vieţui şi a funcţiona independent. Reprezentative pentru acest dome-
niu sunt următoarele scheme:
Dependenţă/Incompetenţă (DI) – credinţa persoanei că este incapa-
bilă de a-şi îndeplini bine responsabilităţile zilnice fără un sprijin con-
siderabil din partea celorlalţi. Apare senzaţia constantă de neputinţă.
Vulnerabilitatea la rǎu şi boalǎ (VH) – frica exagerată de catastrofe
iminente ce pot să se întâmple oricând şi nu pot fi prevenite. Această
frică poate apărea în legătură cu diferite boli de care persoana s-ar
putea îmbolnăvi, cu diferite probleme emoţionale grave sau alte catas-
trofe externe.
Protecţionism/Sine nedezvoltat (EM) – o relaţie de apropiere şi o
implicaţie emoţională exagerată cu una dintre persoanele apropiate
(deseori cu un părinte), relaţie care împiedică dezvol-tarea propriei
identităţi şi a relaţionării sociale. Se manifestă convingerea că nu va
putea trăi fără cealaltă persoană, nu va putea trăi fericită dacă nu va
avea sprijinul acesteia.
Eşec (FA) – blamarea de sine, convingerea că nu este capabil să facă
ceva bine, că inevitabil va greşi, va eşua în autorealizare, că e prost, cu
un statut social scăzut, mai puţin de succes ca ceilalţi.
Inventarul EMBU (Egna Minnen Betraffande Up.forstran) conceput
de profesorul Carlo Perris şi colaboratorii săi de la Univer-sitatea din
Umea, Suedia (Perris şi colab., 1980), a fost etalonat pe un lot român
de 152 subiecţi sănătoşi de către Radu Vraşti şi colaboratorii de la
Spitalul de Psihiatrie Jebel. Inventarul EMBU măsoară modelele
parentale de educare şi este acronimul suedez pentru Amintiri despre
creşterea mea in copilărie.

182
Scopul chestionarului este de a cuantifica memoria percepţiilor
tinerilor şi adulţilor cu privire la educaţia parentală primită în cursul
copilăriei. Este utilizat pentru diagnosticarea şi evaluarea riscului
comportamentelor disfuncţionale la adolescenţi, tineri, adulţi. La
fiecare din cele 81 de întrebări ale chestionarului se cere câte o
apreciere separată despre comportamentul mamei şi tatălui faţă de
subiect, pe o scală Likert de la 1 (niciodată) la 4 (întotdeauna).
Cotarea se realizează prin însumarea punctelor obţinute la întrebările
fiecărei categorii în parte. La interpretare, cele 81 de intrebări sunt grupate
în 14 subscale ce reprezintă tot atâtea modele educaţionale: Abuziv,
Privativ, Punitiv, Umilitor, Rejectiv, Supraprotectiv, Supraimplicat, Tole-
rant, Afectuos, Orientând performanţa, Generator de culpabilitate,
Stimulativ, Favorizând pe ceilalţi, Favorizând subiectul. Un scor mai mare
decât jumătatea punctajului indică folosirea respectivului stil în educarea
copilului, în timp ce unul inferior arată absenţa folosirii acestuia. Analiza
factorială a dus la identificarea a trei factori principali: Rejecţie, Căldură
emoţională şi Supraprotecţie (Arrindel, 1983). Factorul Rejecţie cuprinde
variabile care se referă la atitudini parentale de tip punitiv, privativ, abuziv,
umilitor şi rejectiv, corespunzând în general unei atidudini autoritare.
Factorul Căldură emoţională include itemi care se referă la atitudini
parentale de tip afectuos, tolerant, stimulator. Factorul Supraprotecţie
include majoritatea itemilor care se referă la atitudini de tip supra-
implicare, orientând performanţele, generator de culpabilitate şi
supraprotecţie.
Inventarul de Personalitate Revizuit NEO PI-R (NEO – Personality
Inventory - Revised) (Costa, McCrae, 1992) şi varianta adaptată la
populaţia autohtonă (Borza, 2000; Todea, 2008) operaţionalizează un
model conceptual, adică explicarea structurii personalităţii prin inter-
mediul analizei factoriale. Inventarul, format din 240 itemi, evaluează
trăsăturile personalităţii normale, având la bază modelul personalităţii
bazat pe cinci factori, şi măsoară cinci domenii: Nevrozism,
Extraversie, Deschidere, Agreabilitate, Conştiinţă, cu câte şase faţete
pentru fiecare domeniu. Tendinţa generală de a resimţi afecte negative
precum cele de teamă, tristeţe, jenă, furie, culpabilitate sau dezgust
constituie însăşi esenţa domeniului Nevrozism. Însă, domeniul
Nevrozism cuprinde mai mult decât această tendinţă spre emoţii şi sen-
zaţii neplăcute din cauza faptului că emoţiile perturbatoare interfe-
rează de cele mai multe ori cu capacitatea de adaptare a persoanei, iar

183
persoanele care au scoruri mari la Nevrozism au, de asemenea,
tendinţa de a dezvolta idei iraţionale, de a-şi controla mai greu
pulsiunile şi de a avea mai mari dificultăţi în a gestiona stresul.
Persoanele care obţin scoruri mici la această scală sunt stabile pe plan
emoţional sunt în general calme, cu dispoziţii egale, sunt destinse şi
sunt capabile să facă faţă situaţiilor stresante, fără a fi neliniştite sau
exaltate. Faţetele Nevrozismului sunt următoarele: Anxietate, Mânie –
Furie – Ostilitate, Depresie, Timiditate socială, Impulsivitate,
Vulnerabilitate (faţă de stres).
Metode
Participanţii au răspuns la toţi itemii celor patru instrumente, deşi din
chestionarele YSQ–S3, EMBU şu NEO PI–R s-au utilizat doar câteva scale.

Rezultate şi discuţii
1. În vederea testării primei ipoteze au fost calculaţi coeficienţii de
corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresivităţii Agresivitate fi-
zică, Agresivitate verbală, Furie, Ostilitate şi schemele dezadaptative
reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe: Eşec (FA),
Dependenţă/Incompetenţă (DI), Vulnerabilitatea la rău şi boală (VH),
Protecţionism/Sine nedezvoltat (EM) (tabelul 1).
Conform tabelului 1 se impune concluzia că ipoteza formulată se
confirmă parţial, existând corelaţii pozitive semnificative între anumi-
te dimensiuni ale agresivităţii şi unele scheme cognitive dezadaptative
reprezentative ale Slabei autonomii şi performanţe la minorii internaţi
în centrul de reeducare:
• Agresivitate fizică şi: Eşec (ρ=0,459; p=0,036); Vulnerabilitatea
la rǎu şi boală (ρ=0,571; p=0,007);
• Furie şi: Dependenţă/Incompetenţă (ρ=0,443; p=0,044); Vuln-
erabilitatea la rǎu şi boală (ρ =0,571; p=0,007);
• Ostilitate şi Vulnerabilitatea la rǎu şi boală (ρ =0,453; p=0,039).
Aceste rezulate semnifică faptul că Agresivitatea fizică, Furia şi
Ostilitatea acestor minori se află în relaţie cu teama lor exagerată de
catastrofe iminente ce pot avea loc oricând şi care nu pot fi prevenite.
Componenta instrumentală, motorie a comportamentului ce implică
a face rău, a răni pe alţii, adică agresivitatea fizică, corelează pozitiv
cu blamarea de sine, convingerea incapacităţii de a realiza ceva bun,
teama că inevitabil vor greşi, vor eşua în autorealizare.

184
La aceşti minori, Furia, componenta afectivă sau emoţională a
comportamentului, corelează pozitiv cu senzaţia lor constantă de neputinţă

Tabelul 1. Coeficienţii de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile


agresivităţii şi schemele dezadaptative reprezentative ale Slabei
autonomii şi performanţe la minorii internaţiîn centrul de reeducare
(N=21)
Scala Scala din AQ
din Agresivita Agresivita
Furie Ostilitate
YSQ–S3 te fizică te verbală
ρ 0,459* 0,130 0,432 0,269
FA
p 0,036 0,575 0,050 0,238
ρ 0,247 0,135 0,443* 0,063
DI
p 0,280 0,560 0,044 0,788
ρ 0,571* 0,258 0,571* 0,453*
VH
p 0,007 0,260 0,007 0,039
ρ 0,302 0,149 0,261 0,016
EM
p 0,183 0,518 0,253 0,944
Legendă. FA = Eşec, DI = Dependenţă/Incompetenţă, VH = Vulnerab-
ilitatea la rău şi boală, EM = Protecţionism/Sine nedezvoltat. * p< 0,05.

2. Testarea celei de-a doua ipoteze s-a realizat prin calcularea


coeficientului de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile agresi-
vităţii Agresivitate fizică, Agresivitate verbală, Furie, Ostilitate şi
rejecţia percepută din partea părinţilor: Rejecţie percepută din partea
tatălui, Rejecţie percepută din partea mamei (tabelul 2).
Analizând tabelul 2, consemnăm corelaţia pozitivă semnificativă
între Rejecţia percepută din partea mamei şi Ostilitate (ρ =0,481;
p=0,027).
În ceea ce priveşte celelalte dimensiuni ale agresivităţii şi Rejecţia
percepută din partea mamei se observă corelaţii pozitive, dar nesem-
nificative.
Se relevă de asemenea, corelaţii pozitive, dar nesemnificative, între cele
patru dimensiuni ale agresivităţii şi Rejecţia percepută din partea tatălui.
În acest sens, confirmarea ipotezei formulate este doar parţială.
Un nivel ridicat al Rejecţiei percepute din partea mamei, caracte-
rizat prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, prin ostilitate şi

185
pedepse se asociază cu un nivel ridicat al ostilităţii la aceşti copii care
au comis fapte incriminate de legea penală pentru care au fost san-
cţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare.

Tabelul 2. Coeficienţii de corelaţie ρ (Spearman) între dimensiunile


agresivităţii (AQ) şi rejecţia din partea părinţilor (EMBU)la minorii
internaţi în centrul de reeducare (N=21)

Rejecţia Scala din AQ


perceput
Agresivitat Agresivitat
ă din Furie Ostilitate
e fizică e verbală
partea
ρ 0,430 0,221 0,185 0,421
tatălui
p 0,052 0,336 0,422 0,058
ρ 0,123 0,092 0,130 0,481*
mamei
p 0,596 0,693 0,576 0,027
Legendă. * p< 0,05

3. Pentru testarea celei de-a treia ipoteze s-a utilizat calculul


coeficientului de ρ (Spearman) între scorul domeniului de persona-
litate Nevrozism şi modelele parentale de educaţie: Căldură emo-
ţională, Supraprotecţie, Rejecţie (tabelul 3).
Analizând tabelul 3, consemnăm o confirmare parţială a celei de-a
treia ipoteze formulate, înregistrându-se corelaţii pozitive semnifica-
tive din punct de vedere statistic doar între Nevrozism şi: Rejecţia
percepută din partea tatălui (ρ=0,602; p=0,004) şi Rejecţia percepută
din partea mamei (ρ=0,529; p=0,014).
Acest lucru semnifică faptul că, între factorul de personalitate
Nevrozism, care este asociat permanent cu un nivel mai înalt de
tensiune/afecte negative precum frică, mânie, tristeţe, jenă, culpabili-
tate, dezgust, care interferează cu adaptarea persoanei, şi Rejecţia
percepută din partea tatălui şi Rejecţia percepută din partea mame,
caracterizate prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, la
minorii internaţi în centrul de reeducare, există o corelaţie pozitivă
semnificativă.

186
Tabelul 3. Coeficienţii de corelaţie lineară ρ (Spearman) între
factorul de personalitate Nevrozism şi modelele parentale de educaţie
(din EMBU) la minorii internaţi în centrul de reeducare (N=21).

Modelul parental de percepută din partea


educaţie tatălui mamei
ρ -0,076 0,075
Căldură emoţională
p 0,745 0,747
ρ -0,083 0,083
Supraprotecţie
p 0,720 0,720
ρ 0,602* 0,529*
Rejecţie
p 0,004 0,014
Legendă. * p< 0,05

Concluzii
Scopul analizei realizate în cadrul acestei cercetări este de a stabili
prin metode statistice relaţii între calitatea experienţei timpurii pe care
copiii o au cu părinţii, temerile cu privire la sine şi la propriile relaţii
cu ceilalţi ce se dezvoltă în copilărie şi sunt disfuncţionale într-o
anumită măsură şi agresivitate, în cazul delincvenţei juvenile, respec-
tiv a categoriei minorilor cu privire la care s-a dispus măsura internării
într-un centru de reeducare şi se află în perioada executării acestei
măsuri educative.
Pornind de la aceste considerente, am urmărit dovedirea existenţei
unor legături de asociere între modele parentale de educaţie şi
dimensiuni ale agresivităţii, între acestea şi nevrozism precum şi între
anumite scheme cognitive dezadaptative şi dimensiunile agresivităţii.
În urma investigării realizate în această cercetare, am remarcat că
apar anumite corelaţii semnificative între dimensiuni ale agresivităţii
şi unele scheme cognitive dezadaptative la minorii internaţi în centrul
de reeducare:
1. Agresivitatea fizică, furia şi ostilitatea acestor minori se află în
relaţie directă cu teama lor exagerată de catastrofe iminente ce
pot avea loc oricând şi care nu pot fi prevenite. Frica poate
apărea în legătură atât cu probleme de natură fizică (de exemplu,
boli), de natură emoţională, cât şi alte evenimente grave externe
care s-ar putea petrece.

187
2. Componenta instrumentală, motorie a comportamentului ce
implică a face rău, a răni pe alţii, adică agresivitatea fizică, se
află în relaţie directă cu blamarea de sine, convingerea incapa-
cităţii de a realiza ceva bun, teama că inevitabil vor greşi, vor
eşua în autorealizare, că deţin un statut social scăzut, mai puţin
de succes decât alţi tineri de vârsta lor.
3. La aceşti minori, furia, care presupune un arousal fiziologic şi
pregătirea pentru agresiune şi reprezintă componenta afectivă
sau emoţională a comportamentului (Berkowitz, 1993), corelea-
ză pozitiv cu senzaţia constantă de neputinţă, convingerea că
sunt incapabili de îndeplinirea responsabilităţilor ce le revin
zilnic fără un sprijin considerabil din partea celorlalţi.
În diverse cercetări realizate privind explorarea impactului pe care
stilurile parentale îl au asupra dezvoltării sănătăţii psihologice a
tinerilor (Meesters, Muris, Esselink, 1995), s-a observat că în mod
special respingerea joacă un rol semnificativ în dezvoltarea percepţiei
stilului parental ca fiind adaptativ sau dezadaptativ. În ceea ce priveşte
comportamentele orientate în sens distructiv, în vederea producerii
unor daune, care pot fi materiale, psihologice, morale sau mixte,
adoptate de către minorii pe care i-am investigat în studiul nostru, am
observat că agresivitatea acestora corelează pozitiv doar cu Rejecţia
percepută din partea mamei nu şi cu cea percepută din partea tatălui.
Aşadar, un nivel ridicat al Rejecţiei percepute din partea mamei,
caracterizat prin lipsa de disponibilitate, apropiere, consolare, prin
ostilitate şi pedepse se asociază cu un nivel ridicat al ostilităţii la aceşti
copii care au comis fapte incriminate de legea penală pentru care au
fost sancţionaţi cu internarea într-un centru de reeducare.
Minorii investigaţi sunt caracterizaţi de o trăire intensă a eve-
nimentelor care pe alţi oameni nu îi afectează, ei reacţionând
emoţional foarte uşor, conform scorurilor ridicate înregistrate la
dimensiunea personalităţii Nevrozism. Această dimensiune a persona-
lităţii corelează pozitiv cu rejecţia percepută de ei din partea ambilor
părinţi. Cu cât rejecţia este percepută ca fiind mai intensă, cu atât
tendinţa lor de a interpreta situaţii obişnuite ca fiind ameninţătoare şi
de a transforma frustrările în dificultăţi fără scăpare creşte, reacţiile lor
emoţionale tinzând să persiste pentru perioade lungi de timp, ceea ce
înseamnă că se află deseori într-o pasă proastă. Toate aceste dificultăţi

188
de control al emoţiilor pot conduce la afectarea abilităţii de gândire, de
luare a deciziilor ori de a face faţă stresului.

Limite ale cercetării şi direcţii noi de cercetare


Limite ale cercetării
Această cercetare fiind realizată la nivelul unui singur centru de
reeducare din ţara noastră, volumul redus al eşantionului poate
constitui una din limitele cercetării.
Cercetarea a cuprins doar minori de gen masculin faţă de care s-a
dispus măsura internării în centrul de reeducare, nu şi minori de gen
feminin sau faţă de care să se dispună alte modalităţi de executare a
pedepsei pentru faptele comise.
Rezultatele acestei cercetări pot fi influenţate de faptul că unii dintre
participanţi au răspuns la chestionare în sensul dezirabilităţii sociale.
Direcţii noi de cercetare
Direcţiile noi de cercetare pe care ni le propunem sunt continuarea
cercetării pe un eşantion reprezentativ, mixt din punct de vedere al
genului şi al modului de executare al pedepsei, şi emiterea unor
predicţii privind comportamentul agresiv, precum şi probabilitatea de
recidivă a minorilor instituţionalizaţi, în condiţiile cunoaşterii unor
modele parentale existente în educaţia acestor.

Bibliografie
Arrindell, W.A., Emmelkamp, P.M., Brilman, E., Monsma, A. (1983).
Psychometric evaluation of an inventory for assessment of parental rearing
practices. A Dutch form of the EMBU, Acta Psychiatrica Scandinavica,
nr. 67 (3), p. 163-77.
Banciu, D., Rădulescu, S. (1985). Introducere în sociologia devianţei, Bucureşti,
Edit. Enciclopedică.
Berkowitz, L. (1993). Agression: its causes, consequenses and control, McGraw
Hill Inc., New-York.
Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R. (1983). Comportamentul uman în
procesul judiciar, Bucureşti, Edit. Ministerului de Interne.
Borza, S. (2000). Adaptarea NEO PI-R la populaţie autohtonă, Lucrare de
licenţă, Facultatea de Psihologie, Universitatea „Tibiscus” din Timişoara.
Buss, A.H., Perry, M. (1992). The Aggression Questionnaire, Journal of
Personality and Social Psychology, nr. 63, p. 452–459.
Costa, T.P., McCrae, R.R. (1992). An introduction to Five-Factor Model and its
ap.lications, Journal of Personality, vol. 60, nr. 2, p. 175–215.

189
David, D., Szentagotai, A. (2006). Cognition in Cognitive Behavior
Psychotherapies, Clinical Psychology Review, 26, p. 284–298.
Gorgoş, C. (1987). Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Bucureşti, Edit. Medicală.
Loeber, R., Dishion, T. (1983). Early predictors of male delinquency: A review,
Psychological Bulletin, vol. 94 (1), p. 68–99.
Meesters, C., Muris, P., Esselink, T. (1995). Hostility and Perceived Parental
RearingBehaviour, Personality and Individual Differences, nr. 18, p. 567–570.
Neamţu, G., Cîmpeanu, I., Ungureanu, C. (1998). Intervenţie şi prevenţie în
delincvenţă, Iaşi, Edit. Fundaţiei Chemarea.
Nistoreanu, G., Păun, C. (1996).Criminologie, Bucureşti, Edit. Europa-Nova.
Perris, C., Jacobsson, L., Lindström, H., Von Knorring, L., Perris, H. (1980).
Development of a New Inventory for Assessing Memories of Parental
Rearing Behaviour, Acta Psychiatrica Scandinavica, nr. 61, p. 265–274.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Edit. Albatros.
Sima, I. (2010). Psihodiagnoza copilului. Note de curs, Sibiu, Edit.
Universitatea „Alma Mater” Sibiu.
Todea, V.G. (2008). Îndreptar pentru laboratoare de psihodiagnostic,
Timişoara, Edit. ArtPress.
Trip, S. (2006). The Romanian version of Young Schema Questionnaire – Short
Form 3 (YSQ-S3), Journal of Cognitive & Behavioral Psychotherapies, vol. 6,
nr. 2, p. 173-181.
Young, J.E., Klosko, J.S., Weishaar, M. (2003). Schema Therapy: A
Practitioner’s Guide, New York, Guilford Publications.

190
EVALUAREA INFLUENŢEI EXTRACTELOR DIN MUGURI
DE TEI ARGINTIU ŞI SEMINŢE DE MESTEACĂN ASUPRA
FRECVENŢEI CARDIACE ŞI ANXIETĂŢII,
ÎN STRESUL DE EXAMEN

Ramona Jurcău, Ioana Jurcău

Evaluation of the influence of linden silvery buds and birch seeds


extracts, on the cardiac frequency and anxiety, in exam stress.
Background. Linden silvery buds (LSE) and birch seeds extracts
(BSE) have beneficial effects on the nervous system and state of
fatigue. Aims. We assess the impact of LSE and BSE, on exams
students session stress. Methods. Chosen subjects were 60 students,
selected according to the requirements of the study, and divided into
three groups, namely: control, untreated (C); treated with LSE (E1);
treated with LSE+BSE (E2). Stress was represented by a difficult
exam of exams students session. Heart rate and anxiety were analyzed.
Statistical evaluation was made on the basis of Student test. Results.
Heart rate and anxiety were significantly reduced immediately pre-
and poststres in treated subjects, the biggest differences being in case
of LSE +BSE combination. Conclusions. 1) Heart rate and anxiety
were significantly reduced immediately pre-and post exam moments,
under the LSE and LSE+BSE influence. 2) There were differences
between E1, respectively E2, and C, for the heart rate and anxiety
dynamic developments. 3) The LSE+BSE influence, on parameters,
was higher compared to LSE, immediately pre-and poststres. 4) The
LSE and BSE gemmotherapy products we used, may represent a
method of stress exam modulation.

Key words: stress, students exams, heart rate, anxiety, linden silvery
buds extract, birch seeds extract.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 191-199
Introducere
Gemoterapia este una dintre metodele de terapie care are la bază
utilizarea extractelor obţinute din ţesuturi vegetale embrionare proaspete
(http://en.wikipedia.org/wiki/Gemmotherapy, http://www.plantextrakt.ro/
produse-gemoterapice). Numeroasele publicații în acest domeniu (Brigo,
1991, 1997; Piterà, 1994, 1995) atestă utilitatea acestei metode. Extractul
din muguri de tei argintiu (EMT) (Campanini, 2005) şi extractul din
seminţe de mesteacăn (ESM) (Campanini, 2005) sunt două preparate utile
pentru efectele asupra sistemului nervos și asupra stărilor de astenie.
Articolul prezent constituie o continuare a unor cercetări anterioare
ale autorilor, referitoare atât la evaluarea frecvenţei cardiace în situaţii
de stres (Jurcău, Jurcău, Bodescu, 2012b), cât şi la relaţia dintre
examene şi stres (Jurcău, Colceriu, Jurcău, 2013; Jurcău, Jurcău,
Colceriu, Hărănguş, 2013), precum şi la modularea anxietăţii prin
plante (Jurcău, Jurcău, Bodescu, 2012a; Jurcău, Jurcău, Ormenişan,
Colceriu, Papuc, 2013) sau prin alte metode (Jurcău, Jurcău, 2012).
Prin acest studiu, ne-am propus să punem în evidenţă modularea
prin EMT și ESM, a unor modificări induse de stresul de examen.

Materiale şi metodă
Studiul, aprobat de către Comisia de Etică a Colegiului Medicilor, a
fost efectuat în luna februarie 2010, la Universitatea Tehnică din Cluj-
Napoca, în colaborare cu Cabinetul de Familie 122 din Cluj-Napoca.
Participanţi
Participarea tuturor subiecţilor la acest studiu a fost voluntară. Din
studiu au fost excluse persoanele cu afecţiuni psihice, terapii
antiinflamatorii sau antialgice de orice fel ori cortizonice, precum şi cele
cu dependenţe de alcool, tutun, droguri, cafea.
Au fost explorate trei loturi supuse aceluiaşi tip de efort:
• lotul martor (M) − nu a beneficiat de nici o terapie;
• lotul experimental (E1) − tratat cu EMT;
• lotul experimental (E2) − tratat cu EMT şi ESM.
Numărul de subiecţi din fiecare lot a fost de 20 (10 bărbaţi, 10 femei).
Media de vârstă a fost de 21,1 ± 2 pentru lotul M, de 22,4 ± 4 pentru lotul
E1 şi de 22,8± 3 pentru lotul E2 (tabelul 1). Participanţilor li s-a cerut să
nu consume alcool, cafea, să nu fumeze şi să nu folosească nici o
medicaţie şi nici un antioxidant pe durata studiului.

192
Tabelul 1. Numărul şi genul subiecţilor din fiecare lot
Lotul
M E1 E2
N 20 20 20
Bărbaţi 10 10 10
Femei 10 10 10
Vârsta 21,1± 2 22,4 ± 4 22,8± 3
medie

a. Design-ul studiului
Modelul de stres ales a fost un examen dificil din sesiunea de examene.
Terapia fitoterapică aleasă a constat în administrarea:
• la lotul E1: a extractului din muguri de tei argintiu (EMT) − 2
ml, în puţină apă, 3x/zi − dimineața, la prânz şi seara − înainte
de mese, 21 de zile;
• la lotul E2: a extractului din muguri de tei argintiu (EMT) − 2
ml, în puţină apă, dimineaţa şi seara, înainte de masă, 21 de zile
şi a extractului din seminţe de mesteacăn (ESM) − 2 ml, în
puţină apă, la prânz, înainte de masă, 21 de zile.
b. Explorări
Determinările au constat în măsurarea frecvenţei cardiace şi a stării
de anxietate.
Frecvenţa cardiacă (FC) a fost determinată concomitent cu efectuarea
efortului fizic, cu ajutorul Stresseraser, valorile parametrului fiind
furnizate electronic de aparat.
Pentru evaluarea anxietăţii ca stare (A) s-a folosit chestionarul de
autoevaluare STAI, forma X1 (Scala A − Stare) (Spielberger, Gorsuch,
Lushene, 1983). Scorurile pentru STAI variază de la un scor minim de 20
la un scor maxim de 80. Subiecţii răspund la fiecare item al STAI,
evaluându-se ei înşişi pe o scală cu 4 puncte. Scala A − Stare este
balansată cu 10 itemi cotaţi direct şi 10 itemi cotaţi invers; itemii cotaţi
invers în scala A − Stare sunt: 1, 2, 5, 8, 10, 11, 15, 16, 19, 20.
Proprietăţile psihometrice la STAI sunt bune, cu un α (Cronbach, 2004)
de 0,84, mai mare decat valoarea de 0,70.

193
Programul de determinare a indicatorilor a fost acelaşi pentru
loturile şi parametrii observaţi, respectiv următorul:
• momentul 1 − prima determinare, bazală (T1): preziua testului, la
ora 8.00 dimineața;
• momentul 2 − a doua determinare (T2): cu 30 de minute înainte
de stres;
• momentul 3 − a treia determinare (T3): la 15 minute după stres;
• momentul 4 − a patra determinare (T4): la 24 de ore după stres.
c. Prelucrări statistice
Datele au fost analizate folosind aplicaţia SPSS 13.0.
Pentru compararea mediilor s-a folosit testul t Student. Pragul de
semnificaţie a fost stabilit la p=0,05.

Rezultate
Menţionăm că momentul de referinţă a fost considerat T2.
Frecvenţa cardiacă a fost semnificativ crescută la momentul T2, la
lotul M, atât faţă de lotul E1 (p<0,03), cât şi faţă de lotul E2
(p<0,004).
Diferențele mediilor au fost semnificative şi la momentul T3, la
lotul M: față de lotul E1 (p<0,04) şi faţă de lotul E2 (p<0,02) (Fig. 1).
Nu au existat diferenţe semnificative ale mediilor valorilor frecvenţei
cardiace, între genuri.
Starea de anxietate. Pentru lotul M, media valorilor scalei A − Stare
a fost semnificativ crescută la momentul T2, atât faţă de lotul E1
(p<0,004), cât şi faţă de lotul E2 (p<0,002).
Pentru lotul M, diferenţele mediilor au fost semnificative şi la
momentul T3: faţță de lotul E1 (p<0,04) şi faţă de lotul E2 (p<0,03).
(Fig. 2). Nu au existat diferenţe semnificative, între genuri, ale
mediilor scorurilor scalei A − Stare.
Compararea evoluţiei peristres a parametrilor analizaţi. Fig. 3 arată
rezultatul terapiilor EMT și EMT+ESM asupra dinamicii valorilor
parametrilor analizaţi, la loturile E1 și E2 faţă de lotul M, pe durata
studiului. Pentru a realiza compararea, au fost calculate, pentru ambii
parametri, diferenţele între 100 şi raportul dintre mediile loturilor E1 şi
M, respectiv dintre mediile loturilor E2 şi M, pentru fiecare dintre
momentele de evaluare. Astfel, s-a constatat ca influenţa cea mai
importantă a fost la lotul E2, asupra stării de anxietate, la momentele T2

194
şi T3. Pentru ambii parametri, influenţa combinaţiei EMT+ESM a fost
mai mare decat cea dată de EMT, la momentele T2 şi T3.

Fig. 1. Modificările frecvenţei cardiace în stresul de examen

Legendă. M = Lotul martor, E1 = Lotul EMT, E2 = Lotul EMT+ESM,


„stres” = momentul examenului,
*p<0,03 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T2,
**p<0,004 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T2,
*** p<0,04 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T3,
****p<0,02 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T3.

Fig. 2. Modificările stării de anxietate în stresul de examen

Legendă. M = Lotul martor, E1 = Lotul EMT, E2 = Lotul EMT+ESM,


„stres” = momentul examenului,
*p<0,004 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T2,
**p<0,002 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T2,
*** p<0,04 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E1, la momentul T3,
****p<0,03 pentru diferenţa mediilor loturilor M şi E2, la momentul T3.

195
Fig. 3. Compararea evoluţiei parametrilor, în stresul de examen

Legendă. Mf = Frecvenţa cardiacă pentru lotul martor,


Ma = Anxietatea pentru lotul martor,
E1f = Frecvenţa cardiacă pentru lotul EMT,
E1a = Anxietatea pentru lotul EMT,
E2f = Frecvenţa cardiacă pentru lotul EMT+ESM, E2f = Anxietatea
pentru lotul EMT+ESM,
„stres” = momentul examenului.

Discuţii
Extractul din muguri de tei argintiu (EMT)
EMT acționează la nivelul sistemului nervos central şi neurovegetativ,
al musculaturii netede şi striate şi al sistemului cardio-vascular. Efectele
asupra sistemului nervos constau în ameliorarea stărilor de nervozitate,
nelinişte şi de stres şi în îmbunătăţirea calităţii somnului (http://www.
plantextrakt.ro/produse-gemoterapice/gemoterapice-unitare/extract-
din-muguri-de-tei-argintiu-tilia-tomentosa-mg-d1). EMT este util în:
sindroame anxioase, spasmofilie, insomnie, eretism cardiac −
palpităţii, tahicardie, dureri precordiale (http://medicinanatu rale.pro/
tilia-tomentosa/).
Enciclopedia Wikipedia oferă câteva informaţii referitoare la utilizările
medicale ale plantei (http://en.wikipedia. org/wiki/Tilia_tomentosa),
folosind unele surse bibliografice în acest sens (Lauriault,1989). În
schimb, informaţiile PubMed referitoare la EMT sunt absente, fiind
doar câteva studii referitoare la Tilia Tomentosa (Boğa,
Hacıbekiroğlu, Kolak, 2011; Butorina, Gavrilov, 2001; Romero-
Jiménez, Campos-Sánchez, Analla, Muñoz-Serrano, Alonso-Moraga,
2005; Popek, Gawrońska, Wrochna, Gawroński, Saebø, 2013; Sargın,
Akçicek, Selvi, 2013; Todorović, Popović, Ajtić, Nikolić, 2013).

196
Extractul din seminţe de mesteacăn (ESM)
ESM acționează la nivelul sistemului nervos central. Efectele principale
sunt: ameliorarea stărilor de astenie psihică; îmbunătăţirea memoriei
(http://www.plantextrakt.ro/produse-gemoterapice/gemoterapice-
unitare/extract-din-seminte-de-mesteacan-betula-verrucosa-semi-mg-d1).
ESM este indicat în neurastenia dată de oboseala intelectuală, dificultăţi
de concentrare, pierderi de memorie şi, mai ales, elevilor şi studenţilor în
perioada de pregătire a examenelor (http://medicinanaturale.pro/betulla-
verrucosa/). Enciclopedia Wikipedia menţionează câteva utilităţi ale
acestei plante (http://en.wikipedia.org/wiki/Betula), folosind câteva
trimiteri bibliografice, cum ar fi History of Fracture Treatment Up to
the Sixteenth Century (Clark, 1937). Site-ul PubMed prezintă studii
puţine referitoare la Betula. Astfel, se arată că, pentru scopuri
medicinale, sunt folosite florile, scoarţa şi ramurile tinere (Hawrył.
Waksmundzka-Hajnos, 2013).
Deşi practica dovedeşte că preparatele gemoterapice sunt deseori
recomandate şi utilizate, studiile referitoare la acestea sunt forte
reduse. Prin studiul prezent, am confirmat efectele EMT şi ESM
asupra frecvenţei cardiace şi a stării de anxietate. Noutatea o
constituie utilizarea lor în cazul unui examen din sesiunea de examene
a studenţilor, precum şi compararea acţiunii EMT administrat singur,
în comparaţie cu administrarea combinată a EMT+ESM, pe durata
terapiei .

Concluzii
Frecvenţa cardiacă şi starea de anxietate au fost semnificativ reduse,
în momentele imediat pre- şi post examen, sub influenţa EMT şi
EMT+ESM.
Pentru evoluţiile dinamice ale frecvenţei cardiace şi anxietăţii, au
existat diferenţe între lotul E1, respectiv lotul E2 şi lotul M.
Imediat pre- şi poststres, influenţa EMT+ESM asupra parametrilor
analizaţi (frecvenţa cardiacă şi anxietatea ca stare) a fost mai
mare, comparativ cu EMT.
Preparatele gemoterapice utilizate, EMT şi ESM, pot reprezenta o
metodă de modulare a stresului de examen.

197
Mulţumiri
Adresam multumirile noastre domnului ing. dr. Nicolae Colceriu,
pentru consilierea botanică de specialitate şi pentru contribuţia la
prelucrarea statistică a datelor.
Finanţarea studiului a fost obţinută din sponsorizări.

Bibliografie
Boğa, M., Hacıbekiroğlu, I., Kolak, U. (2011). Antioxidant and anticholinesterase
activities of eleven edible plants, Pharm Biol., 49(3), p. 290-295.
Brigo, B. (1991). Fitoterapia e Gemmoterapia nella pratica clinica, Como, La
Grafica Briantea.
Brigo, B. (1997). L'uomo, la fitoterapia, la gemmoterapia, Milano, Ed. tecniche
nuove.
Butorina, A.K., Gavrilov, I.A. (2001). Cytogenetic study of some Tilia species,
Tsitologiya. 43(10), p.934-940.
Campanini, E. (2005). Manuale pratico di gemmoterapia, Milano, Ed. Tecniche
Nuove.
Clark, W.A. (1937). History of Fracture Treatment Up to the Sixteenth Century,
The Journal of Bone & Joint Surgery, 19 (1), p. 61–62.
Cronbach, L.J. (2004). My current thoughts on coefficient alpha and successor
procedures, Educational and Psychological Measurement, 64, p.391-418.
Hawrył, M.A., Waksmundzka-Hajnos, M. (2013). Micro 2D-TLC of Selected
Plant Extracts in Screening of Their Composition and Antioxidative
Properties, Chromatographia, 76, p. 1347-1352.
Jurcău, R., Colceriu, N., Jurcău, I. (2013). Influence of a Romanian
phytotherapic produce called „Antistres”, containing Ginseng, on anxiety and
salivary Cortisol, in one exam of exams student stress, International Journal
of Education and Psychology in the Community (IJEPC), 3(2), p. 38-51.
Jurcău, R., Jurcău, I. (2012). Influence of music therapy on anxiety and salivary
cortisol, in stress induced by short term and heavy sport, Palestrica Mileniului
III, 13(3), p. 321-325.
Jurcău, R., Jurcău, I., Bodescu, C. (2012a). Anxiety and salivary cortisol
modulation, in stress sports, by the help of a phytotherapic produce that contains
Rhodiola Rosea, Palestrica Mileniului III, 13 (3), p. 213-218.
Jurcău, R., Jurcău, I., Bodescu, C. (2012b). Heart rate and salivary cortisol
changes in short term and heavy stress sports, to the untrained people,
Palestrica Mileniului III, 13(2), p. 101-105.
Jurcău, R., Jurcău, I., Colceriu, N., Hărănguş, D. (2013). Influence of Stimaral
phytotherapic product, that contains Rhodiola Rosea, on exam stress,

198
Abstracts volum, 34th STAR Conference 2013, Universidade do Algarve,
Faro, Portugal, 1-3 July 2013.
Jurcău, R., Jurcău, I., Ormenişan, S., Colceriu, N., Papuc, P. (2013). Modularea
stresului de efort fizic, printr-un preparat fito-energetic, care conţine
Schisandra Chinensis. Modulation of physical stress, through a phyto
energetical preparation, containing Schisandra Chinensis, Studia Universitatis
Babeş-Bolyai. Bioethica, 1, p. 51-60.
Lauriault, J. (1989). Identification Guide to the Trees of Canada, Ontario,
Fitzhenry and Whiteside.
Piterà, F. (1994). Compendio di Gemmoterapia clinica, Genova, De Ferrari.
Piterà, F. (1995). La corretta prescrizione in Gemmoterapia. "Erboristeria
Domani", Milano, Studio Edizioni.
Popek, R., Gawrońska, H., Wrochna, M., Gawroński, S.W., Saebø, A. (2013).
Particulate matter on foliage of 13 woody species: deposition on surfaces and
phytostabilisation in waxes − a 3-year study, Int. J. Phytoremediation, 15(3),
p. 245-256.
Romero-Jiménez, M., Campos-Sánchez, J., Analla, M., Muñoz-Serrano, A.,
Alonso-Moraga, A. (2005). Genotoxicity and anti-genotoxicity of some
traditional medicinal herbs, Mutat Res., 585(1-2), p. 147-155.
Sargın, S.A., Akçicek, E., Selvi, S. (2013). An ethnobotanical study of
medicinal plants used by the local people of Alaşehir (Manisa) in Turkey, J.
Ethnopharmacol, 150(3), p. 860-874.
Spielberger, C.D., Gorsuch, R.L., Lushene, P.R., Vagg, P.R., Jacobs, A.G.
(1983). Manual for the State-Trait Anxiety Inventory, Palo Alto, Consulting
Psychologists Press. Inc.
Todorović, D., Popović, D., Ajtić, J., Nikolić, J. (2013). Leaves of higher plants
as biomonitors of radionuclides (137Cs, 40K, 210Pb and 7Be) in urban air,
Environ. Sci. Pollut. Res. Int., 20(1), p. 525-532.
http://en.wikipedia.org/wiki/Betula (accesat în septembrie 2013).
http://en.wikipedia.org/wiki/Gemmotherapy (accesat în septembrie 2013).
http://en.wikipedia.org/wiki/Tilia_tomentosa (accesat în septembrie 2013).
http://medicinanaturale.pro/betulla-verrucosa/ (accesat în septembrie 2013).
http://medicinanaturale.pro/tilia-tomentosa/ (accesat în septembrie 2013).
http://www.plantextrakt.ro/produse-gemoterapice (accesat în septembrie 2013).
http://www.plantextrakt.ro/produse-gemoterapice/gemoterapice-unitare/extract-din-
muguri-de-tei-argintiu-tilia-tomentosa-mg-d1 (accesat în septembrie 2013).
http://www.plantextrakt.ro/produse-gemoterapice/gemoterapice-unitare/extract-din-
seminte-de-mesteacan-betula-verrucosa-semi-mg-d1 (accesat în septembrie 2013).

199
PRINCIPALELE ORIENTĂRI, RESPECTIV DIRECŢII DE
STUDIU (CERCETARE) ŞI ACŢIUNE ÎN DIDACTICA
MODERNĂ

Mariana Marinescu

The main guidelines or directions of study (research) and action


in modern teaching. In order to catch teachers’ opinion regarding the
main guidelines or directions of study (research) and action in
modern teaching, indirect written inquiry by self- fill in of the
questionnaire has been used. The sample of the subjects has been the
teachers from the secondary school education. The main guidelines or
directions of study (research) and action in modern teaching are the
following: 1. prospecting; 2. revaluation and selection of education’
content, introducing in the curricula only the inherent values
(knowledge, skills, abilities, competences, attitudes, behaviors etc.),
absolutely necessary to cope with the accelerate pace of science and
technology acquisition in order to prepare the young for the future; 3.
increasing and improving the potent educational of the instruction; 4.
ensuring a teacher-student relation; 5. orientation of lifelong
learning; 6. ensuring a permanent feedback; 7. converting the class
system activity and lessons in groups and mirogropus activity; 8.
capitalizing of the modern technical means, of the New Informational
and Communication Technologies and elaborating the methodologies
of using them for teaching purposes; 9. elaboration of a scientific
research methodology.

În toate timpurile, profesiunea de educator a fost, este şi va fi complexă


şi nobilă, datorită responsabilităţilor faţă de tânăra generaţie: educarea şi
formarea de personalităţi autonome integrabile social, capabile de învăţare

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 200-212
permanentă, cu capacităţi de gândire critică şi creativă, cu o înaltă
profesionalitate şi cu un profil civico-moral autentic.
Conturarea din ce în ce mai evidentă a pedagogiei prospective,
asigurarea unui raport profesor−elev, orientarea spre educaţia
permanentă, asigurarea unui feedback permanent, valorificarea
mijloacelor tehnice moderne, a Noilor Tehnologii de Informare şi
Comunicare şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor în scop
didactic impun preocupări tot mai sistematice din perspectiva noilor
raţiuni ale şcolii contemporane şi, concomitent, un efort de sinteză şi
integrare a rezultatelor cercetării pedagogice.
Se impune acum întrebarea: Activitatea socială, în genere, şi cea
didactică, în speţă, pot constitui obiectul cunoaşterii ştiinţifice, pot
deveni teren al căutărilor care să uşureze formularea principiilor,
tezelor şi normelor necesare organizării şi desfăşurării ştiinţifice a
instruirii şi autoinstruirii? Dacă pornim de la ipoteza că activitatea de
instruire şi autoinstruire este supusă unor legi ale cauzalităţii, că
procesele de predare−învăţare, de instruire şi autoinstruire se
concretizează în forme de comportament previzibile, atunci nu mai
există motive să se nege funcţia de cunoaştere/cercetare a didacticii şi
să i se reducă domeniul de acţiune exclusiv la elaborarea unor norme
(Ionescu, 2011, p. 27).
Orientări, respectiv direcţii de studiu (cercetare) şi acţiune, în
Didactica modernă se referă la (Marinescu, 2009, p. 117-118):
• acţiunea de prospectare;
• reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului tehnologic
adaptat la noile cerinţe ale cuceririlor ştiinţei şi tehnicii;
• intensificarea procesului de învăţare, astfel încât într-un timp
scurt procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie
realizat;
• creşterea şi valorificarea potenţelor educative ale instrucţiei;
• asigurarea unui raport profesor−elev;
• orientarea spre educaţia permanentă;
• asigurarea unui feedback permanent;
• desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri;
• valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea meto-
dologiilor de utilizare a lor în scop didactic;
elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice.

201
Rămânem la ideea potrivit căreia astăzi se cer înmulţite studiile şi
cercetările referitoare la modalităţile concrete de operaţionalizare a
orientărilor, respectiv a direcţiilor de studiu (cercetare) şi acţiune, în
didactica specialităţii, care să vizeze cel puţin următoarele aspecte:
• formarea abilităţilor intelectuale, practice, morale, civice, fizice,
în cadrul grupurilor şi microgrupurilor;
• valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea meto-
dologiilor de utilizare a lor în scop didactic;
• tipuri de relaţii în cadrul binomului educator – educat etc.
Obiectivul principal al cercetării este radiografierea situaţiei
existente la nivelul realităţii educaţionale cu privire la deţinerea unor
informaţii referitoare la orientările, respectiv direcţiile de studiu
(cercetare) şi acţiune, în didactica modernă. Considerăm întreprin-
derea unui asemenea demers ca fiind absolut necesară, deoarece
rezultatele obţinute pe această cale constituie un suport esenţial pentru
organizarea şi desfăşurarea unor cercetări viitoare.

Metode, instrument, participanţi


Sistemul metodelor de colectare a datelor cercetării
a. Metoda anchetei, care va contribui la culegerea datelor şi
informaţiilor, în scopul cunoaşterii cât mai aprofundate a fenomenelor
investigate. Fiind o metodă de tip interactiv, schimbul de informaţii cu
participanţii la studiu va presupune o culegere de date referitoare la:
cunoştinţe, fapte, nevoi educaţionale, comportamente, dorinţe,
aspiraţii etc. Instrumentul specific utilizat este chestionarul.
b. Metoda interviului, fiind tot o metodă interactivă, dar calitativă,
va completa unele date şi informaţii referitoare la participanţii la
studiu. Se va aplica interviul de grup şi focus-group.
Instrument
Chestionarul (prezentat în anexă) are un număr de opt întrebări,
fiind administrat într-o singură întâlnire, timpul alocat fiind o oră.
Motivul pentru care predomină itemii cu răspunsuri deschise este să
ofere libertatea de exprimare privind sondarea unor aspecte în
problematica referitoare la orientări, respectiv direcţii de studiu
(cercetare) şi acţiune în didactica modernă.
Întrebările de cunoştinţe au drept scop evaluarea unor informaţii din
diverse domenii (didactica generală şi didactica specialităţii, pedagogie,

202
practică pedagogică etc.) ale celor chestionaţi, a preocupărilor lor
intelectuale şi profesionale privind lărgirea orizontului de cunoştinţe/
informaţii/abilităţi (şi aplicarea acestora în situaţiile cotidiene) în
activitatea de la clasă.
Participanţi
Chestionarul a fost administrat unui eşantion format din profesori în
învăţământul gimnazial şi liceal.

Rezultate
În urma prelucrării datelor s-a realizat o radiografiere a procesului
instructiv−educativ (s-a realizat o ilustrare a răspunsurilor profesorilor
la problematica privind orientările, respectiv direcţiile de studiu
(cercetare) şi acţiune în didactica modernă, la problematica actuală a
instrucţiei şi educaţiei în comunităţile locale, la statutul profesorului în
societatea românească).
Primul item al chestionarului se referă la enumerarea a trei puncte
tari, a trei puncte slabe şi a trei modalităţi de optimizare a procesului
instructiv-educativ.
Vom reda în ordinea descrescătoare a procentelor trei puncte tari:
• accentuarea caracterului practic-aplicativ al lecţiilor/ activităţilor
didactice (40%);
• folosirea calculatorului în procesul de predare−învăţare−evaluare
(20%);
• preocuparea pentru formarea abilităţilor practice la elevi şi
aplicarea lor în activităţile cotidiene (15%);
• asigurarea unei libertăţi a profesorilor privind alegerea
conţinuturilor ştiinţifice a lecţiilor (10%).
Restul de 15% se referă la preocuparea pentru: formarea unui limbaj al
elevilor, însuşirea limbilor moderne, educaţia pentru carieră, educaţia
antreprenorială, orientarea şcolară şi profesională, educaţia pentru timpul
liber etc.
Punctele slabe se referă la:
• slaba preocupare privind informatizarea învăţământului şi
dotarea şcolilor cu mijloace moderne de învăţământ (47%);
• slaba preocupare pentru formarea continuă a profesorilor, pentru
educaţia permanentă (20%);

203
• neimplicarea profesorilor în realizarea unor proiecte, neimplicarea
lor în activitatea comunităţii locale (18%).
Alte puncte slabe menţionate sunt următoarele: se foloseşte foarte
frecvent în predare tipul de lecţie mixtă, nu se pune bază pe caracterul
formativ, nu se folosesc o gamă largă de mijloace de învăţământ, nu se
pune accent pe lectura elevilor (mai ales literatura română), informaţiile
de pe calculator nu se folosesc în sens instructiv-educativ etc.
Modalităţile de optimizare a procesului instructiv-educativ se referă la
următoarele aspecte (nu redăm procentual acest aspect pentru că paleta
modalităţilor de optimizare a instrucţiei şi educaţiei este foarte largă):
• folosirea unor metode moderne de predare şi evaluare;
• implicarea comunităţii locale şi a factorilor decizionali în
dotarea unităţilor şcolare;
• implicarea tuturor profesorilor în realizarea de proiecte;
• dobândirea de către toţi profesorii de cunoştinţe şi abilităţi de
folosire a computerului şi de învăţare a limbii engleze;
• formarea abilităţilor practice ale elevilor;
• dotarea bibliotecilor şcolare cu cărţi din literatura română şi
străină şi cu reviste;
• perfecţionarea psihopedagogică şi de specialitate a profesorilor;
• acordarea unei atenţii sporite privind tipurile de relaţii:
şcoală−familie−comunitate; şcoală−grup de prieteni−Internet;
şcoală−biserică−comunitate etc.
Al doilea item surprinde răspunsuri care se referă la punctele tari şi
slabe ale programei şcolare, precum şi la modalităţile de optimizare a
conţinuturilor acesteia.
Aşadar, punctele tari sunt:
• noua proiectare curriculară presupune trecerea de la succesiunea
fixă a conţinuturilor existente în manualele unice la autentice
practici reflexive, la demersuri didactice personalizate, la
valorificarea personalizată a programei şcolare, la citirea
personalizată a manualelor şcolare alternative, la selectarea şi
structurarea conţinuturilor de către profesor (prin păstrare,
adaptare, completare, înlocuire sau omitere din manuale);
• fiecărui cadru didactic i se oferă libertatea, dar şi responsabili-
tatea, în conceperea şi organizarea activităţilor instructiv-educative;

204
• profesorul are libertatea de a avea o viziune proprie în ceea ce
priveşte formele de organizare a clasei (tipuri de interacţiuni ale
resurselor umane), mijloacele de învăţământ, alocarea de timp,
precum şi orice alte elemente pe care le consideră utile în
derularea scenariului didactic;
• actualele programe sunt centrate pe obiective/ competenţe şi nu
pe conţinuturi;
• fiecărui cadru didactic i se solicită o imagine sistemică, de ansamblu,
bine construită, asupra întregului curriculum corespunzător unui an
de studiu, pentru a putea realiza corelaţii necesare;
• în viziune modernă, în cadrul proiectării didactice accentul se pune
pe prefigurea şi construirea cât mai atentă a experienţelor de
învăţare şi a situaţiilor educaţionale în care să se realizeze
activităţi cognitive eficiente.
Punctele slabe enumerate sunt următoarele:
• cadrele didactice care au o experienţă la catedră, care au
performanţe şcolare deosebite, nu sunt solicitate în conceperea
programelor şcolare, în coordonarea practicii pedagogice, în
acţiuni de mentorat;
• nu se realizează întâlniri cu profesorii de la catedră pentru a-şi
expune câteva puncte de vedere în legătură cu conţinutul
programelor şcolare, al manualelor şcolare;
• nu se ţine cont la nivel superior de propunerile făcute de
profesori în legătură cu cele expuse mai sus.
Cele trei modalităţi de optimizare se referă la:
• punerea accentului pe formarea la elevi a unor competenţe de tip
funcţional, adică a unor ansambluri structurate de cunoştinţe şi
deprinderi dobândite prin învăţare (60%);
• consultarea unui număr mai mare de profesori în realizarea
programelor şcolare şi a manualelor şcolare (20%);
• introducerea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi
competenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de
achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru
viitor (20%).
La itemul al treilea, care a solicitat un răspuns privind reprezentarea pe
o scală de la 0 la 10 a importanţei pregătirii de specialitate, a pregătirii
psihopedagogice şi a practicii pedagogice pentru un profesor, situaţia se

205
prezintă astfel: majoritatea profesorilor (52%) încadrează pregătirea de
specialitate pe o scală cuprinsă între 7 şi 10; 25% dintre profesori
semnalează importanţa practicii pedagogice, încadrând-o pe scală între 8
şi 10; 10% acordă o atenţie mărită practicii pedagogice, încadrând-o pe
scală între 5 şi 10. Diferenţa de procente se referă la situaţii neclar
exprimate de profesori.
La itemul patru, care solicită marcarea cu „X” a unor orientări în
didactica modernă pe care ar trebui să se pună un accent deosebit,
situaţia se prezintă astfel:
• acţiunea de prospectare: 4%;
• reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introduce-
rea în programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi compe-
tenţelor esenţiale pentru a face faţă ritmului accelerat de
achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru a-l pregăti pe tânăr pentru
viitor: 20%;
• intensificarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp
scurt procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie
realizat: 6%;
• asigurarea unui raport profesor−elev: 23%;
• orientarea spre educaţia permanentă: 5%;
• asigurarea unui feedback permanent: 7%;
• desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri: 15%;
• valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodo-
logiilor de utilizare a lor în scop didactic: 16%;
• elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice: 4%.
Se constată existenţa unei preocupări mari privind relaţionarea în
cadrul binomului profesor – elev (23%), atât în activităţile şcolare, cât
şi în cele extraşcolare, ceea ce duce la creşterea randamentului şcolar.
20% din membrii eşantionului optează pentru introducerea în progra-
mele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale
pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi
pentru a-l pregăti pe tânăr pentru viitor, opţiune legată şi de aspectul de
prospectare, deşi în acest caz procentul este foarte scăzut. Noul
curriculum are drept finalităţi formarea la elevi a unor competenţe de tip
funcţional, adică a unor ansambluri structurate de cunoştinţe şi deprinderi
dobândite prin învăţare, care permit identificare şi rezolvarea în contexte
diverse a unor probleme specifice demersului abordat.

206
În ordine descendentă, următorul procent este 16% − valorificarea
mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor de utilizare a lor
în scop didactic. Calculatorul este un auxiliar şi mediator în cadrul relaţiei
de predare − învăţare − evaluare. Superioritatea calculatorului constă în
virtuţile pe care acesta le are în prelucrarea şi prezentarea informaţiei şi
posibilitatea de stimulare a activităţii de învăţare a elevilor. Atât calitatea
pregătirii de care beneficiază profesorii, cât şi calitatea predării efective
depind în mare măsură de mijloacele tehnice de învăţământ. Integrarea
tehnologiilor computerizate într-o strategie de instruire şi autoinstruire bine
gândită are efecte educative.
La al cincelea item, cel referitor la dificultăţi în relaţia cu elevii, la
principalele cauze ale acestor dificultăţi, răspunsurile membrilor
eşantionului evidenţiază implicarea mică a familiei în educaţia
copiilor lor, lăsând realizarea educaţiei mai mult pe seama şcolii.
Rezultatele slabe la învăţătură se datorează: frecvenţei slabe, fugii de
la unele ore, studiului insuficient, unei lipse de motivaţie din partea
profesorilor şi părinţilor etc.
Răspunsurile la itemul şase − care se referă la identificarea unor
situaţii educaţionale care necesită ameliorare, optimizare etc. − dau un
aer optimist. În cele ce urmează redăm procentual răspunsurile
subiecţilor:
• necesitatea informatizării procesului didactic: 40%;
• folosirea unor metode moderne de predare şi evaluare şi
folosirea mijloacelor de învăţământ: 15%;
• realizarea de activităţi practice cu elevii, în grupuri şi
microgrupuri: 10%;
• reconsiderarea disciplinelor opţionale, realizarea unor programe
şcolare eficiente pentru aceste discipline, bine documentate,
reprezentând efectiv opţiunea elevilor şi nu a profesorilor şi a
altor factori decizionali: 18%.
Restul răspunsurilor se referă la: ameliorarea unor tipuri de relaţii între
şcoală − familie − comunitate, elevi − profesori (în special elevi − profesor
− diriginte), elevi −elevi etc.; consilierea psihopedagogică realizată în şcoli;
educaţia pentru carieră; realizarea de activităţi extraşcolare etc.
Itemul şapte se referă la realizarea unui „profil” al elevului
viitorului. Vom enumera câteva puncte tari referitoare la profilul
elevului viitorului: explorator, bun manager care-şi va gestiona foarte

207
bine activităţile şi timpul liber, „un as în domeniul Noilor Tehnologii
de Informare şi Comunicare”, „tineri cu potenţial genetic crescut care
şi-l vor folosi în activităţi benefice omului” etc. Iată şi câteva puncte
slabe evidenţiate de către membrii eşantionului: insensibili faţă de
semeni, „roboţi teleghidaţi de factori negativi”, „pierde-vară” în faţa
calculatorului (Internet), tineri ce nu au capacitatea să discearnă între
bine şi rău, incapabili să citească proză din literatura română sau
străină, tineri ce vor sfida societatea, nepreocupaţi de cultură şi
tradiţie, necooperanţi etc.
La ultimul item („Cum vedeţi procesul de învăţământ românesc
peste 5 ani/ respectiv peste 10 ani ?”) răspunsurile împart profesorii
din eşantion în două categorii (grupe): grupa profesorilor optimişti şi
grupa profesorilor sceptici. Prima categorie văd următoarele caracte-
ristici ale procesului de învăţământ românesc în viitor:
• competitiv cu cel din statele europene şi din lume;
• flexibil la transformările societăţii, la noile descoperiri din
domeniul ştiinţei şi tehnologiei;
• elevii şi profesorii vor fi bine documentaţi, preocupaţi de
educaţia permanentă;
• informatizat într-un procent de 90%, sau chiar mai mult;
• profesorii şi elevii vor deveni parteneri într-un demers de
învăţare eficientă;
• va avea în dotare mijloace tehnice de învăţământ (calculatoare,
videoproiectoare etc.), laboratoare, cabinete şi biblioteci.
A doua categorie văd procesul de învăţământ românesc peste 5 ani/
respectiv peste 10 ani, în felul următor:
• cu elevi fără abilităţi intelectuale şi practice;
• cu „elevi şi profesori obosiţi şi dezinteresaţi de tot ce se petrece
în societate;
• „elevi şi profesori insensibili faţă de cultura şi tradiţia poporului
român”;
• „elevi ce-şi vor sfida profesorii şi personalul administrativ din şcoli”;
• „elevi ce vor transforma toaletele şcolilor în fumoare şi vor
folosi substanţe psihoactive chiar în incinta şcolilor”;
• numărul absenţelor nemotivate foarte mare, fuga de la ore foarte
frecventă etc.;

208
• profesorii bine pregătiţi vor părăsi sistemul instructiv-educativ,
transferându-se în alte sectoare sau plecând în străinătate;

Concluzii
În contextul actualei reforme curriculare, fiecărui cadru didactic i se
oferă libertatea, dar şi responsabilitatea în conceperea şi organizarea
activităţilor instructiv-educative, având în vedere faptul că actualele
programe sunt centrate pe obiective/ competenţe şi nu pe conţinuturi.
Fiecărui cadru didactic i se solicită o imagine sistemică, de ansamblu,
bine construită, asupra întregului curriculum corespunzător unui an de
studiu, pentru a putea realiza corelaţii necesare. Construirea unei
imagini sistemice şi clare a disciplinelor de învăţământ se realizează şi
prin identificarea unor teme de interes major şi organizarea
conţinuturilor în jurul lor.
În prezent se fac eforturi pentru conceperea de documente de sprijin
pentru educatori, care includ referiri substanţiale la problematica
proiectării demersurilor instructiv-educative la nivel micro. În viziune
modernă, în cadrul proiectării didactice accentul se pune pe prefigurea şi
construirea cât mai atentă a experienţelor de învăţare şi a situaţiilor
educaţionale în care să se realizeze activităţi cognitive eficiente.
Noua proiectare curriculară presupune trecerea de la succesiunea
fixă a conţinuturilor existente în manualele unice la autentice
practici reflexive, la demersuri didactice personalizate, la
valorificarea personalizată a programei şcolare, la citirea persona-
lizată a manualelor şcolare alternative, la selectarea şi structurarea
conţinuturilor de către profesor (prin păstrare, adaptare, completare,
înlocuire sau omitere din manuale).
Conform noului curriculum, profesorul are libertatea de a avea o
viziune proprie în ceea ce priveşte formele de organizare a clasei
(tipuri de interacţiuni ale resurselor umane), mijloacele de învăţământ,
alocarea de timp, precum şi orice alte elemente pe care le consideră
utile în derularea scenariului didactic.
Noul curriculum are drept finalităţi formarea la elevi a unor com-
petenţe de tip funcţional, adică a unor ansambluri structurate de
cunoştinţe şi deprinderi dobândite prin învăţare, care permit identificarea

209
şi rezolvarea în contexte diverse a unor probleme specifice demersului
abordat.
Şcolii, ca principală instituţie instructiv-educativă, îi revine rolul de
a înarma tinerii cu simţ critic, cu capacitatea de a înţelege şi răspunde
adecvat diverselor provocări din partea societăţii, de a deveni tot mai
mult agenţi ai propriei formări, care să-şi organizeze, să-şi structureze
singuri cunoaşterea, să descopere singuri, având formată judecata şi
responsabilitatea viitoare (Marinescu, 2013, p. 20).

Bibliografie
Ionescu, M. (2011). Instrucţie şi educaţie. Paradigme educaţionale moderne,
Cluj-Napoca, Edit. Eikon.
Marinescu, M. (2009). Tendinţe şi orientări în didactica modernă, Bucureşti,
Edit. Didactică şi Pedagogică.
Marinescu, M. (2013). Noile educaţii în societatea cunoaşterii, Bucureşti, Edit.
ProUniversitaria.

210
ANEXĂ
Chestionarul utilizat în cercetare

Nume şi prenume:
Profesor de specialitatea:
Gradul didactic:
Vechime în învăţământ:

Prezentul chestionar îşi propune surprinderea opiniei profesorilor cu privire


la unele tendinţe şi orientări în didactica modernă.
În acest sens vă rugăm să citiţi următoarele întrebări şi să răspundeţi sincer
la fiecare întrebare.
Părerea dvs. deschisă poate contribui la eficientizarea procesului instructiv –
educativ.

Vă mulţumim pentru colaborare.

1. Referitor la procesul de învăţământ din România, vă rugăm să indicaţi:


a. trei puncte tari:
b. trei puncte slabe:
c. trei modalităţi de optimizare:

2. Referitor la programa şcolară a specialităţii pe care o predaţi, vă rugăm să indicaţi:


a. trei puncte tari:
b. trei puncte slabe:
c. trei modalităţi de optimizare:

3. Reprezentaţi pe o scală de la 0 – 10, ce importanţă are pentru un profesor:


a. pregătirea de specialitate:
b. pregătirea psihopedagogică:
c. practica pedagogică:

211
4. Dacă ar fi nevoie să coordonaţi practica pedagogică, pe care din următoarele
orientări din didactica modernă aţi pune un accent deosebit ? Puteţi alege una
sau mai multe orientări, marcând cu „X” în dreptul alegerii dvs.:
acţiunea de prospectare;
reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului, introducerea în
programele şcolare a cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor esenţiale
pentru a face faţă ritmului accelerat de achiziţie al ştiinţei şi tehnicii şi pentru
a-l pregăti pe tânăr pentru viitor;
intensificarea procesului de învăţare astfel încât într-un timp scurt
procesul de asimilare de cunoştinţe şi abilităţi să fie realizat;
accelerarea procesului de informatizare în învăţământ;
orientarea spre educaţia permanentă;
asigurarea unui feedback permanent;
desfăşurarea activităţii pe grupuri şi microgrupuri;
valorificarea mijloacelor tehnice moderne şi elaborarea metodologiilor
de utilizare a lor în scop didactic;
elaborarea unei metodologii a cercetării ştiinţifice.
Argumentaţi răspunsul, respectiv răspunsurile, dvs.:

5. Dacă apar dificultăţi în relaţia cu elevii, care consideraţi că ar fi principalele cauze ?


a.
b.
c.
d.
Propuneţi, soluţii, amendamente, alternative pentru depăşirea acestor cauze:

6. Pe baza experienţei de student (ă), cadru didactic, părinte, manager etc. şi a


experienţei proprii de viaţă, identificaţi situaţii educaţionale care necesită
ameliorare, optimizare etc.:

7. Realizaţi un „profil” al elevului viitorului.

8. Cum vedeţi procesul de învăţământ românesc peste 5 ani/ respectiv peste 10 ani ?

212
FORMAREA IDENTITĂŢII ÎN ADOLESCENŢĂ:
O ABORDARE PROCESUALĂ

Eleonora Ioana Pop, Ionel Blaga, Oana Negru

Identity development in adolescence: a process-oriented ap.roach.


Identity development is considered one of the central developmental
tasks in adolescence. Most of the theoretical and empirical evidence
on identity development is rooted in Erikson’s and Marcia’s
ap.roaches on identity. The present paper focuses on the comparative
analysis of two recent models in identity development research:
Crocetti and Meeus’s identity processes model and Berzonsky’ s
identity styles model. The major aim of this paper is to analyze: (1)
identity formation as a process of continuous interplay between
commitment, in-depth exploration, and reconsideration of commitment
and (2) the connexions between these processes and different
processing styles (informational, normative, diffuse-avoidant) used by
adolescents when dealing with identity related issues.

Formarea identităţii a fost considerată iniţial o sarcină de dezvoltare


specifică adolescenţei. Treptat, studiile din domeniu au relevat faptul că
dobândirea unui sens al propriei identităţi este un proces extins pe
parcursul întregii vieţi (Erikson, 1950, 1968). Acest proces implică
testarea unor oportunităţi şi trecerea gradată spre decizii pe termen lung în
domenii relevante de viaţă (educaţional, vocaţional, interpersonal, intim
etc.). Formarea identităţii se intensifică în adolescenţă şi devine tot mai
dinamică pe măsură ce se înaintează către stadiul adult (Arnett, 2000;
Erikson, 1980; Valde, 1996).
Marcia (1980) consideră că identitatea se constituie într-un set dinamic
de scopuri, abilităţi şi convingeri pe care persoana le identifică, le
selectează şi apoi le internalizează. În funcţie de cât de bine reuşesc să facă

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 213-226
acest lucru, persoanele fie îşi bazează deciziile privind diferite aspecte de
viaţă pe propriile evaluări, fie caută surse externe pe a căror evaluare să-şi
fundamenteze alegerile. În funcţie de demersul parcurs în luarea deciziei,
dar şi de asumarea sau nu a unor alegeri la finalul acestui demers, Marcia
(1980) descrie patru moduri diferite de abordare a problemelor legate de
identitate, pe care le numeşte statusuri identitare. Cele patru statusuri
identitare sunt: identitatea difuză, identitatea amânată (moratorium),
identitatea prescrisă şi identitatea asumată. Ele reflectă măsura în care
persoanele au făcut alegeri într-un domeniu de viaţă şi dacă aceste
angajamente sunt rezultatul unui proces de explorare sau nu.
Persoanele cu o identitate difuză sunt cele care nu au un scop bine
conturat şi nu şi-au asumat angajamente în domenii relevante de viaţă, dar
nici nu au explorat alternative disponibile. Identitatea amânată
(moratorium) indică faptul că persoana este într-o fază de explorare activă
a unor alternative viabile, fără să fi ajuns să opteze pentru o anumită
alternativă. Identitatea prescrisă implică asumarea unor decizii funda-
mentate pe expectanţele celorlalţi semnificativi (părinţi sau alţi agenţi ai
socializării), nu pe explorarea personală. Identitatea asumată survine în
urma unei perioade de explorare intensă şi este caracterizată de asumarea
unor angajamente ferme în domeniul de viaţă explorat (Meeus, van de
Schoot, Keijsers, Schwartz, Branje, 2010).
Cele patru statusuri identitare nu sunt simple stadii ale dezvoltării,
interrelaţionarea lor fiind complexă. Astfel, la începutul adolescenţei
identitatea difuză şi cea prescrisă par a fi cele două statusuri
dominante (Moshman, 2005). Treptat însă, adolescenţii ajung la o
maturizare inclusiv la nivel identitar. O identitate matură, în viziunea
lui Marcia (1966), se referă la asumarea unor angajamente ferme şi
clare în domenii precum: religia, ideologia politică, sexualitata şi
cariera. Tranziţia de la un status la altul este marcată de perioade de
criză identitară, care apar pe fondul unor evenimente personale sau
sociale care impun o schimbare. Tranziţia se produce treptat, lent şi nu
neapărat conştient, în funcţie de natura evenimentelor care generează
schimbarea (Marcia, 1980).
Tranziţia unui adolescent cu o identitate prescrisă către moratorium
este marcată de pierderea siguranţei acestuia în angajamentele
asumate şi căutarea unor alternative, pe când tranziţia spre moratorium
a unui adolescent cu o identitate difuză se va remarca prin angajarea
acestuia în identificarea unor alternative viabile şi asumarea unor

214
angajamente de bază. Moratorium-ul este un status relativ instabil, în
care criza identitară poate fi rezolvată prin asumarea unor angajamente
şi dobândirea identităţii sau revenirea la stadiul difuz. Spre deosebire
de moratorium, identitatea asumată este un status relativ stabil, chiar
dacă adolescentul poate ajunge să pună sub semnul îndoielii
angajamentele sale prezente şi să caute alternative (Moshman, 2005).
Trecerea de la un status la altul trebuie privită pe un continuum, nu
ca o trecere bruscă de la un stadiu de dezvoltare la altul. Din păcate,
modelul statusurilor nu face posibilă surprinderea evoluţiei individului
pe acest continuum, ci mai degrabă surprinde caracteristicile celor
care au un anumit status identitar şi clasifică indivizii în funcţie de
acestea. De asemenea, având în vedere că trecerea de la un status
identitar la altul este foarte lentă (Kroger, Martinussen, Marcia, 2010;
Meeus şi colab. 2010), perspectiva statusurilor se dovedeşte a fi mult
prea grosieră, omiţând identificarea modificărilor de fineţe care se
produc în cadrul fiecărui status identitar şi pe parcursul tranziţiei de la
un status identitar la altul.

Identitatea ca proces
Plecând de la teoria eriksoniană şi de la criticile aduse modelului
statusurilor identitare, au fost dezvoltate mai multe modele teoretice în
încercarea de a surprinde cât mai acurat procesualitatea formării
identităţii. Două dintre aceste modele, cel propus de Luyckx (Luyckx,
Goossens, Soenens, 2006; Luyckx, Goossens, Soenens, & Beyers,
2006; Luyckx, Schwartz, Goossens, Soenens, Beyers, 2008) şi cel
propus de Crocetti şi Meeus (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008; Meeus şi
colab., 2010) s-au impus în literatura de specialitate. Chiar dacă
ambele abordări dezvoltă modelul lui Marcia (1966), ele sunt orientate
spre surprinderea mecanismului de formare al identităţii, nu pe
descrierea unor tipologii identitare.
Conform modelului propus de Luyckx, formarea identităţii implică
următoarea secvenţialitate: explorarea alternativelor disponibile într-un
domeniu relevant de viaţă (exploration in- breadth) – asumarea unui
angajament (commitment making) – explorarea în adâncime a
angajamentului asumat (exploration in-depth) – identificarea cu
angajamentul curent (identification with commitment). În 2008,
Luyckx şi colab. (2008) au adăugată o nouă dimensiune modelului,
cea de ruminaţie (ruminative exploration). Aceasta surprinde aspecte

215
dezadaptative ale procesului de explorare (perioada de explorare este
îndelung extinsă din cauza indeciziei şi a ezitării în asumarea unor
angajamente).
Similar modelului lui Luyckx, Crocetti şi Meeus disting trei procese
identitare a căror dinamică reflectă mecanismul prin care se formează
identitatea. Cele trei procese sunt: angajamentul, explorarea în
adâncime şi reconsiderarea angajamentului.
Angajamentul se referă atât la alegerile pe care persoanele le fac cu
privire la anumite domenii ale identităţii (ex. educaţie, vocaţie,
ideologie politică, religie), cât şi la identificarea cu acele alegeri.
Explorarea în adâncime reprezintă măsura în care oamenii reflectează
asupra angajamentelor asumate, caută noi informaţii cu privire la ele
sau discută despre ele cu ceilalţi. Reconsiderarea anagajamentelor se
referă la compararea angajamentelor actuale cu alte alternative viabile,
deoarece cele prezente sunt considerate nesatisfăcătoare (Crocetti,
Rubini, Meeus, 2008).
Cele trei componente ale modelului sunt relaţionate între ele,
conferind procesului de formare a identităţii un caracter ciclic, iterativ.
Astfel, asumarea unor angajamente se asociază pozitiv cu explorarea
în adâncime, oferind posibilitatea persoanelor care au făcut deja
alegeri să încerce să-şi justifice deciziile, explorându-le în continuare
(Crocetti, Rubini, Meeus, 2008; Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus,
2009). Explorarea în adâncime corelează pozitiv şi cu reconsiderarea
angajamentului. Prin urmare, persoanele care petrec mai mult timp
analizând alegerile asumate au o probabilitate mai ridicată de a
identifica inconveniente în legătură cu acestea, aspect care ar putea să-i
determine să caute alternative mai potrivite (Crocetti, Rubini, Meeus,
2008; Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus, 2009). În concluzie,
explorarea în adâncime poate conduce fie la menţinerea angajamen-
telor curente, fie la reconsiderarea lor, manifestată prin dorinţa şi
efortul de a schimba aceste angajamente. Explorarea în adâncime este
adaptativă atunci când ajută individul să-şi conştientizeze propriile
alegeri, să le consolideze şi să le menţină. Explorarea în adâncime
devine însă dezadaptativă atunci când adolescenţii tind să reflecteze
îndelung şi sunt sceptici cu privire la alegerile lor, amânând decizia
cu privire la menţinerea sau schimbarea angajamentelor curente.
Procesele identitare au fost studiate în relaţie cu diferite corelate, atât în
studii transversale, cât şi în studii longitudinale. Studiile transversale au

216
identificat asocieri pozitive ale angajamentului cu diferite caracteristici de
personalitate (agreabilitate, extraversiune, conştiinciozitate şi deschidere
spre experienţe noi). De asemenea, angajamentul corelează pozitiv cu
claritatea conceptului de sine (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008) şi este
asociat negativ cu comportamentele de internalizare (Crocetti, Scrignaro,
Sica, Magrin, 2012).
Explorarea în adâncime s-a dovedit a fi relaţionată pozitiv cu
dimensiuni ale personalităţii, precum agreabilitatea, conştiinciozitatea,
deschiderea spre experienţe noi (Crocetti, Rubini, Meeus, 2008) şi cu
relaţiile adolescent-părinte de calitate (Crocetti, Klimstra, Keijsers,
Hale, Meeus, 2009), dar şi cu problemele de internalizare (Luyckx,
Soenens, Goossens, 2006; Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008).
Acest proces identitar este negativ relaţionat cu claritatea conceptului
de sine şi stabilitatea emoţională. Atât angajamentul, cât şi explorarea
în adâncime sunt pozitiv relaţionate cu implicarea socială (ex.
activităţi comunitare de voluntariat) (Crocetti, Jahromi, Meeus, 2012).
Reconsiderarea angajamentului a fost negativ asociată cu dimensiu-
nile personalităţii şi cu claritatea conceptului de sine (Crocetti, Rubini,
Meeus, 2008). De asemenea, reconsiderarea angajamentului corelează
pozitiv cu depresia, anxietatea, implicarea în comportamente delinc-
vente şi relaţiile familiale precare (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale,
Meeus, 2009).
Analiza proceselor identitare în funcţie de specificul grupului de
apartenenţă a scos în evidenţă faptul că adolescenţii proveniţi din familii
de migranţi îşi reconsideră angajamentele mai frecvent decât nativii
(Crocetti, Fernani, Pojaghi, Meeus, 2011). Adolescenţii care adoptă
comportamente delincvente nu îşi asumă angajamente educaţionale şi
relaţionale ferme, explorează mai puţin angajamentele educaţionale
curente şi tind să-şi reconsidere frecvent angajamentele relaţionale
(Klimstra, Crocetti, Hale, Colman, Fontanier, Meeus, 2011). Studiile pe
diferite grupuri etnice au scos, de asemenea, în evidenţă o serie de
diferenţe. De exemplu, adolescenţii olandezi îşi asumă mai uşor
angajamente ferme educaţionale şi relaţionale comparativ cu cei italieni,
care tind să-şi reconsidere mai frecvent alegerile în cele două domenii
(Crocetti, Schwartz, Fermani, Meeus, 2010).
Studiile longitudinale au evidenţiat o tendinţă de creştere a angaja-
mentului şi descreştere a reconsiderării angajamentului adolescenţilor
odată cu maturizarea, în timp ce explorarea în adâncime rămâne relativ

217
stabilă. Chiar dacă fetele îşi reconsideră angajamentele mai puţin la
începutul adolescenţei, cu trecerea timpului ele par să înregistreze o rată
mai mare de schimbare decât băieţii. Chiar dacă în adolescenţa timpurie
fetele au un profil identitar mai stabil decât băieţii, odată cu trecerea
înspre adolescenţa de mijloc şi cea târzie fluctuaţiile la nivelul celor trei
procese identitare se diminuează şi în ceea ce-i priveşte pe băieţi
(Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009; Klimstra, Hale,
Raaijmakers, Branje, Meeus, 2009; Meeus şi colab., 2010).
În ceea ce priveşe asocierea longitudinală a proceselor identitare cu
diferite corelate psihosociale, s-a constatat că adolescenţii cu niveluri
ridicate de anxietate devin tot mai sceptici în legătură cu angajamentele
lor cu trecerea timpului, spre deosebire de cei cu niveluri scăzute de
anxietate, ale căror angajamente devin tot mai ferme. Pe măsură ce
adolescenţii se maturizează, apare o tendinţă generală de scădere a
nivelului anxietăţii (Crocetti, Klimstra, Keijsers, Hale, Meeus, 2009).
Stabilitatea relaţiilor romantice este mai puternic afectată de reconsi-
derarea angajamentului relaţional, considerat semn al incertitudinii în
legătură cu a investi sau nu într-o relaţie, decât de lipsa angajamentului
relaţional. În plus, procesele identitare au valoare predictivă mai mare
decât trăsăturile de personalitate în ceea ce priveşte stabilitatea relaţiilor
romantice şi destrămarea lor (Klimstra şi colab. 2013). Atât fetele, cât şi
băieţii cu risc pentru dezvoltarea unor probleme de externalizare prezintă
o descreştere accentuată a angajamentului la începutul adolescenţei
combinată cu o creştere în reconsiderarea angajamentelor la finalul
adolescenţei. Băieţii cu risc ridicat pentru probleme de externalizare au un
profil identitar instabil (Crocetti şi colab., 2013). De asemenea, identitatea
educaţională este un bun predictor al identităţii vocaţionale (Branje,
Laninga-Winjen, Yu, Meeus, 2014).
Având în vedere validitatea factorială dovedită a modelului şi totodată
faptul că are şi o bună validitate trans-culturală, în prezentul studiu am
utilizat modelul lui Crocetti şi Meeus ca reper teoretic şi metodologic.

Integrarea proceselor identitare în analiza dezvoltării identităţii


adolescenţilor din România
Modelul proceselor identitare al lui Crocetti şi Meeus a fost utilizat
în diferite studii (Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008; Crocetti şi
colab., 2010) pentru derivarea statusurilor identitare descrise de
Marcia (1966). S-a constatat că persoanele cu o identitate asumată au

218
scoruri ridicate la nivel de angajament şi explorare în adâncime şi
scoruri scăzute la reconsiderarea angajamentului. Cele cu o identitate
prescrisă au scoruri moderate la scala de angajament şi explorare, şi
scăzute la cea de reconsiderare a angajamentelor. Persoanele cu o
identitate amânată raportează angajament scăzut, explorare în
adâncime de nivel mediu şi reconsiderare crescută a angajamentelor.
Aceasta este forma dezadaptativă a statusului (moratorium). Crocetti,
Meeus şi colaboratorii (Crocetti, Rubini, Luyckx, Meeus, 2008;
Crocetti şi colab., 2010) au identificat şi o formă adaptativă a
moratoriumului (searching moratorium), caracterizat prin niveluri
ridicate ale celor trei procese. Statusul difuz este caracterizat de
scoruri scăzute la nivelul tuturor proceselor identitare.
Având în vedere rezultatele studiilor longitudinale despre identitate,
atragem atenţia asupra următoarelor aspecte:
(a) trecerea de la un status identitar la altul se realizează lent;
(b) în general, tranziţia de la un status la altul este progresivă, de la
statusuri considerate dezadaptative la cele considerate adaptative – de
exemplu, de la difuzie identitară la moratorium sau identitate prescrisă, de
la moratorium la identitate asumată (Kroger, Martinussen, Marcia, 2010;
Meeus şi colab., 2010);
(c) există statusuri identitare pentru care este mai mare
probabilitatea de a tranzita dinspre decât înspre acel status (de
exemplu, identitate difuză, moratorium vs. identitate asumată) (Meeus
şi colab., 2010);
(d) chiar dacă tranziţia la un alt status identitar nu s-a produs,
aceasta nu înseamnă că nu există schimbări în formarea identităţii,
lucru care poate fi verificat prin analiza fluctuaţiilor proceselor
identitare în cadrul fiecărui status identitar;
(e) abordarea procesuală a identităţii permite identificarea nu doar a
schimbărilor care apar la nivel identitar, dar şi cât de mari sunt şi care
este direcţia acestor schimbări;
(f) modelele procesuale ale identităţii ne permit să identificăm în ce
măsură schimbările la nivel identitar sunt caracteristice tuturor
indivizilor dintr-un eşantion dintr-o populaţie şi în ce moment, în
cursul dezvoltării ontogenetice, diferenţele inter-individuale la nivelul
a diferite procese identitare încep să se stabilizeze.

219
În concluzie, considerăm că în studierea modului în care se formează şi
se dezvoltă identitatea adolescenţilor în context românesc, cea mai
potrivită abordare este cea procesuală, întrucât modelele procesuale:
• permit identificarea schimbărilor în formarea identităţii;
• surprind dinamica unor procese distincte, dar inter-relaţionate;
• pot fi utilizate mai flexibil în cercetări centrate pe variabile
(pentru a vedea legătura dintre procese identitare şi diferite
corelate) sau pe indivizi (diferenţe inter-individuale între indivizi
clasificaţi în diferite statusuri identitare).

Formarea identităţii şi stilurile de procesare a informaţiilor


legate de identitate
O serie de studii privind formarea identităţii (Berzonsky, Cieciuch,
Duriez, Soenens, 2011; Berzonsky, Soenens, Luyckx, Smits, Papini,
Goosens, 2013; Crocetti şi colab., 2013; Luyckx, Soenens, Vansteenkiste,
Goossens, Berzonsky, 2007; Zimmermann, Biermann Mahaim,
Mantzouranis, Genoud, Crocetti, 2012) arată că adolescenţii tind să se
raporteze diferit la problemele şi dilemele legate de propria lor identitate.
Astfel, unii sunt autoreflexivi, tind să ia în considerare mai multe scopuri
şi să analizeze cât mai multe informaţii despre sine înainte de a face
alegeri ferme şi stabile cu privire la un domeniu relevant de viaţă
(Berzonsky, 1989). Strategiile pe care ei le folosesc în abordarea
problemelor identitare sunt orientate spre dobândirea de informaţii.
Alţi adolescenţi tind să se conformeze necritic, fără explorare, la
valorile, scopurile şi expectanţele persoanelor semnificative din viaţa
lor (de exemplu, părinţi, prieteni), pe când alţii procrastinează şi evită
luarea unor decizii cu privire la domenii specifice ale identităţii (de
exemplu, şcoală, relaţionare intimă, prieteni). În acest caz se diferen-
ţiază două tipuri de strategii utilizate de adolescenţi: strategiile
orientate spre conformarea la expectanţe normative şi cele orientate
spre evitarea sau amânarea confruntării cu dilemele identitare. În cazul
celor care amână confruntarea cu problemele identitare, asumarea
unor alegeri este adesea influenţată de aspecte ce ţin de situaţiile şi
contextele în care se iau deciziile (Berzonsky, Ferrari, 2009;
Berzonsky, 2011). Din această cauză, comportamentele care rezultă ca
urmare a acestui stil decizional pot fi problematice. Ele pot afecta

220
negativ potenţialul de dezvoltare al persoanei care le manifestă
(Berzonsky, Ferrari, 2009).
Chiar dacă cele trei tipuri de strategii socio-cognitive de raportare la
problemele identitare pot coexista, adolescenţii adoptă cu precădere
un anumit tip de strategii. Strategiile utilizate preferenţial descriu stilul
personal de procesare a aspectelor legate de identitate. Berzonsky
(1989) descrie trei astfel de stiluri: stilul informaţional, stilul normativ
şi cel difuz-evitant. Conform lui Berzonsky (1990), stilurile identitare
sunt orientări/strategii cognitive şi afective utilizate în abordarea unor
problematici specifice legate de dezvoltarea identităţii.
Adolescenţii cu un stil informaţional sunt orientaţi spre explorare,
demonstrează complexitate cognitivă în abordarea problemelor
identitare, folosesc strategii de coping centrate pe problemă şi sunt
deschişi la schimbare. Totodată, aceste persoane iau decizii în cunoş-
tinţă de cauză, având astfel şi o eficacitate ridicată în implementarea
deciziilor respective (Berzonsky, 2011).
Cei care adoptă un stil normativ tratează cu reticenţă informaţiile sau
evenimentele care sunt incongruente cu propriul lor sistem axiologic. Cu
toate acestea, aceşti tineri au un nivel ridicat de conştiinciozitate, îşi
setează scopuri precise şi au abilităţi de organizare bine dezvoltate
(Berzonsky, 2004; Soenens, Duriez, Goosens, 2005). De asemenea,
adolescenţii cu un stil normativ preferă activităţile bine structurate şi
evenimentele predictibile, deoarece au dificultăţi în a gestiona situaţiile
incerte şi nesigure (Berzonsky, 2004; Soenens, Berzonsky, Vaastenkiste,
Beyers, Goosens, 2005).
Adolescenţii care au un stil difuz-evitant, în ciuda procrastinării,
ajung să-şi asume angajamente la un moment dat, dar acestea sunt
volatile, adică se modifică în funcţie de recompensele şi penalizările
venite din mediul social (Berzonsky, Ferrari, 2009). Astfel, ei îşi
orientează comportamentele către câştigarea/menţinerea reputaţiei şi a
popularităţii ţinând cont de faptul că angajamentele pe care le fac
trebuie racordate permanent la aceste scopuri şi că mediul social este
într-o continuă schimbare, adolescenţii cu un stil difuz-evitant îşi
modifică frecvent angajamentele (Berzonsky, Soenens, Luyckx, Smits,
Papini, Goossens, 2013). Această instabilitate este susţinută şi de faptul
că argumentele ce stau la baza alegerilor identitare sunt slabe.
În abordarea problemelor legate de identitate, persoane cu stiluri
diferite de procesare a informaţiilor identitare utilizează tipuri diferite

221
de raţionament. S-a constat că stilul normativ şi cel difuz-evitant
corelează pozitiv cu gândirea intuitivă. Aceasta pentru că efortul pe
care cei cu un stil normativ îl depun în abordarea problemelor
identitare este minim, ei aderând automat la scopurile celorlalţi şi
adoptând strategiile furnizate de aceştia. Astfel, nu mai analizează
situaţiile din mai multe perspective De asemenea, cei cu un stil difuz-
evitant, căutând aprecierea şi aprobarea celorlalţi, nu deliberează prea
mult asupra deciziilor lor, ci acţionează automat, după cum cere
situaţia în care se află. Uneori, pentru că amână frecvent luarea unor
decizii, nu mai dispun de timp pentru a le analiza şi apelează la euristici,
ca, de exemplu, euristica disponibilităţii (Berzonsky şi colab., 2013).
Stilul informaţional se asociază atât cu gândirea intuitivă, cât şi cu cea
analitică (Berzonsky şi colab., 2013). Această dublă asociere este
justificată de faptul că adolescenţii care iau decizii bine fundamentate
fac uneori acest lucru cu efort minim.
Berzonsky şi colaboratorii (2013) au analizat natura relaţiilor dintre
stilurile identitare, pe de o parte şi statusurile identitate descrise de
Marcia (1966) şi alte corelate, pe de altă parte. Rezultatele au
evidenţiat faptul că stilul informaţional este asociat pozitiv cu
identitatea asumată, cu dimensiuni ale eului personal (de exemplu,
scopuri şi valori personale, idei şi standarde morale personale), dar şi
cu asumarea de angajamente. Stilul normativ corelează pozitiv cu
identitatea prescrisă, cu asumarea de angajamente şi cu dimensiuni ale
eului colectiv (de exemplu, apartenenţa la o etnie, familie, religie).
Stilul difuz-evitant corelează pozitiv cu dimensiuni ale eului social (de
exemplu, popularitate, reputaţie, impresia pe care o fac celorlalţi), cu
identitatea difuză şi este negativ asociată cu asumarea de angajamente.
Spre deosebire de alte cercetări, în studiul condus de Berzonsky şi
colaboratorii (2013) nu s-a investigat utilizarea stilurilor într-un
domeniu specific, ci utilizarea stilurilor în general. Pentru aceasta s-au
luat în calcul elemente relevante pentru identitate precum scopuri,
convingeri, probleme personale. Această nouă abordare oferă o mai
mare libertate de alegere respondenţilor la chestionar cu privire la
elementele importante şi domeniul identitar relevant pentru ei. În plus,
această abordare permite o mai bună analiză a stilurilor din
perspectiva dezvoltării, dar şi din perspectivă trans-culturală.
Datele referitoare la modul în care stilurile de procesare identitară
influenţează asumarea, explorarea şi reconsiderarea angajamentelor în

222
general şi în domeniul educaţional în particular sunt inconsistente şi
insuficiente. Singurele date în acest sens arată cum sunt asociate cele
trei stiluri cu cele trei procese identitare. Angajamentul este asociat
pozitiv cu stilul informaţional şi cu cel normativ. Explorarea în
adâncime este asociată pozitiv cu stilul informaţional şi cu cel
normativ şi este negativ asociată cu stilul difuzevitant. Reconsiderarea
angajamentului este relaţionată negativ cu stilul informaţional doar în
unele studii (Crocetti şi colab., 2013) şi este pozitiv relaţionată cu
stilul difuz-evitant (Crocetti, Rubini, Berzonsky, Meeus, 2009;
Crocetti şi colab., 2013; Zimmerman şi colab., 2012).

Integrarea stilurilor identitare în analiza dezvoltării identităţii


adolescenţilor din România
Stilurile identitare reprezintă strategii utilizate de adolescenţi pentru
rezolvarea de probleme în diferite domenii. Identificarea stilurilor
identitare permite identificarea tehnicilor inadecvate şi a consecinţelor
asociate cu utilizarea acelor tehnici. Acest lucru ar permite dezvoltarea
unor intervenţii asupra modalităţilor de luare a deciziilor. Odată cu
îmbunătăţirea strategiile decizionale ale adolescenţilor, se îmbunătăţesc
relaţiile sociale, sunt reglate mai bine emoţiile şi se reduc cogniţiile
iraţionale asociate cu deciziile inadecvate. O abordare generală a
stilurilor este mai benefică decât una domeniu-specifică, deoarece
permite investigarea şi a altor tipuri de probleme cu care se confruntă
adolescenţii, pe lângă cele relaţionate cu anumite domenii identitare.
Prin comparaţie cu procesele identitare, un singur stil poate include mai
multe procese relaţionate cu identitatea, ca de exemplu explorarea şi
angajamentul. Astfel că, utilizând strategiile specifice stilului infor-
maţional sau normativ, adolescenţii pot beneficia atât de consecinţele unei
explorări a alternativelor, cât şi de consecinţele asumării unor
angajamente. Totodată, în funcţie de stil, ponderea celor două procese
este diferită, putându-se identifica diferenţiat consecinţele, în funcţie de
niveluri diferite de explorare sau de asumare a unor angajamente.
Un alt element important este asocierea acestor modalităţi de procesare
a informaţiei cu prestaţia academică a adolescenţilor. Utilizarea pre-
ferenţială a unor strategii dezadaptative (de exemplu, strategiile de evitare)
poate avea consecinţe negative asupra performanţelor academice şi asupra
implicării adolescenţilor în activităţile academice.

223
Bibliografie
Arnett, J.J. (2000). Emerging adulthood: A theory of development from the late
teens through the twenties. American Psychologist, 55, p. 469-480.
Berzonsky, M. (1989). Identity style: Conceptualization and measurement.
Journal of Adolescent Research, 4, p. 268–282.
Berzonsky, M. (1990). Self-construction over the life-span: A process perspective on
identity formation. Advances in Personal construct. Psychology, 1, p. 55–186.
Berzonsky, M. (2004). Identity processing style, self-construction, and personal
epistemic assumptions: A social-cognitive perspective. European Journal of
Developmental Psychology, 1, p. 303–315.
Berzonsky, M. (2011). A social-cognitive perspective on identity construction.
In S. J. Schwartz, K. Luyckx, K.V.L. Vignoles (Eds.), Handbook of identity
theory and research (p. 55–76). New York: Springer.
Berzonsky, M., Cieciuch, J., Duriez, B., Soenens, B. (2011). The how and what
of identity formation: Associations between identity styles and value
orientations. Personality and Individual Differences, 50, p. 295–299.
Berzonsky, M., Ferrari, J. R. (2009). A diffuse-avoidant identity processing
style: Strategic avoidance or self confusion? Identity: An International
Journal of Theory and Research, 9, p. 145–158.
Berzonsky, M., Soenens, B., Luyckx, K., Smits, I., Papini, D.R., Goossens, L.
(2013). Development and Validation of the Revised Style Inventory (Isi -5).
Factor Structure. Reliability and Validity. Psychological Assessment, 25(3),
p. 893-904.
Branje, S., Laninga-Wijnen, L., Yu, R., Meeus, W. (2014). Associations Among
School and Friendship Identity in Adolescence and Romantic Relationships
and Work in Emerging Adulthood. Emerging Adulthood, 2(1), p. 6-16.
Crocetti, E., Fermani, A., Pojaghi, B., Meeus, W. (2011). Identity formation in
adolescents from Italian, mixed, and migrant families. Child and Youth Care
Forum, 40, p. 7–23.
Crocetti, E., Jahromi, P., Meeus, W. (2012). Identity and civic engagement in
adolescence. Journal of Adolescence, 35, p. 521–532.
Crocetti, E., Klimstra, T., Keijsers, L., Hale, W., Meeus, W. (2009). Anxiety
trajectories and identity development in adolescence: A five-wave
longitudinal study. Journal of Youth and Adolescence, 38, p. 839–849.
Crocetti, E., Rubini, M., Berzonsky, M.D., Meeus, W. (2009). The identity style
inventory: Validation in Italian adolescents and college students. Journal of
Adolescence, 32, p. 425–433.
Crocetti, E., Rubini, M., Luyckx, K., Meeus, W. (2008). Identity formation in early
and middle adolescents from various ethnic groups: From three dimensions to
five statuses. Journal of Youth and Adolescence, 37, p. 983–996.
Crocetti, E., Rubini, M., Meeus, W. (2008). Capturing the dynamics of identity
formation in various ethnic groups: Development and validation of a three-
dimensional model. Journal of Adolescence, 31, p. 207 – 222.

224
Crocetti, E., Schwartz, S., Fermani, A., Meeus, W. (2010). The Utrecht
Management of Identity Commitments Scale (U-MICS): Italian validation
and cross-national comparisons. European Journal of Psychological
Assessment, 26, p. 169–183.
Crocetti, E., Scrignaro, M., Sica, L.S., Magrin, M.E. (2012). Correlates of
identity conFig. tions: Three studies with adolescent and emerging adult
cohorts. Journal of Youth and Adolescence, 41, p. 732–748.
Crocetti, E., Sica, L.S., Schwartz, S.J., Serafini, T., Meeus, W. (2013). Identity
styles, dimensions, statuses, and functions: Making connections among identity
conceptualizations. Revue européenne de psychologie ap.liqué, 63, p. 1–13.
Erikson, E. (1950). Childhood and society. New York: Norton.
Erikson, E. (1968). Identity, youth, and crisis. New York: Norton.
Erikson, E.H. (1980). Identity and the life cycle: A reissue. New York: Norton.
Klimstra, T., Crocetti, E., Hale, W.W., Kolman, A., Fortanier, E., Meeus, W.
(2011). Identity formation in juvenile delinquents and clinically referred
youth. European Review of Ap.lied Psychology, 61, p. 123–130.
Klimstra, T., Luyckx, K., Branje, S., Tep.ers, E., Goossens, L., Meeus, W.
(2013). Personality Traits, Interpersonal Identity, and Relationship Stability:
Longitudinal Linkages in Late Adolescence and Young Adulthood, Journal of
Youth and Adolescence, 42, p. 1661–1673.
Klimstra, T.A., Hale, W.W., Raaijmakers, Q.A.W., Branje, S.J.T., Meeus, W.
(2009). Maturation of personality in adolescence. Journal of Personality and
Social Psychology, 96, p. 898–912.
Kroger, J., Martinussen, M., Marcia, J.E. (2010). Identity status change during
adolescence and young adulthood: A meta-analysis. Journal of Adolescence,
33, p. 683–698.
Luyckx, K., Goossens, L., Soenens, B. (2006). A developmental contextual
perspective on identity construction in emerging adulthood: Change dynamics
in commitment formation and commitment evaluation. Developmental
Psychology, 42, p. 366–380.
Luyckx, K., Goossens, L., Soenens, B., Beyers, W. (2006). Unpacking
commitment and exploration: Validation of an integrative model of
adolescent identity formation. Journal of Adolescence, 29, p. 361–378.
Luyckx, K., Schwartz, S.J., Goossens, L., Soenens, B., Beyers, W. (2008).
Developmental typologies of identity formation and adjustment in female
emerging adults: A latent class growth analysis ap.roach. Journal of Research
on Adolescence, 18, p. 595–619.
Luyckx, K., Soenens, B., Goossens, L. (2006). The personality-identity interplay
in emerging adult women: Convergent findings from complementary
analyses. European Journal of Personality, 20, p. 195–215.
Luyckx, K., Soenens, B., Vansteenkiste, M., Goossens, L., Berzonsky, M. D.
(2007). Parental psychological control and dimensions of identity formation
in emerging adulthood. Journal of Family Psychology, 21, p. 546 – 550.

225
Marcia, J.E. (1966). Development and validation of ego-identity status. Journal
of Personality and Social Psychology, 3, p. 551–558.
Marcia, J.E. (1980). Identity in adolescence. În J. Adelson (Ed.), Handbook of
adolescent psychology (p. 159–187). New York: Wiley.
Meeus, W., van de Schoot, R, Keijsers, L., Schwartz, S.J., Branje, S. (2010). On
the Progression and Stability of Adolescent Identity Formation: A Five-Wave
Longitudinal Study in Early-to-Middle and Middle-to-Late Adolescence.
Child Development, 81, p. 1565–1581.
Moshman, D. (2005). Adolescent psychological development. Rationality, morality
and identity. Second edition, Lawrence Erlbaum Associates, New Jersey.
Soenens, B., Berzonsky, M., Vansteenkiste, M., Beyers, W., Goossens, L.
(2005). Identity styles and causality orientations: In search of the motivational
underpinnings of the identity exploration process. European Journal of
Personality, 19, p. 427–442.
Soenens, B., Duriez, B., Goossens, L. (2005). Social–psychological profiles of
identity styles: Attitudinal and social-cognitive correlates in late adolescence.
Journal of Adolescence, 28, p.107–125.
Valde, G.A. (1996). Identity closure: A fifth identity status. Journal of Genetic
Psychology, 157, p. 245-254.
Zimmermann, G., Biermann Mahaim, E., Mantzouranis, G., Genoud, Ph.,
Crocetti, E. (2012). Brief report: The Identity Style Inventory (ISI-3) and the
Utrecht-Management of Identity Commitments Scale (U-MICS): Factor
structure, reliability, and convergent validity in French-speaking university
students. Journal of Adolescence, 35, p. 461–465.

226
SOCIOLOGIE – ANTROPOLOGIE

STRATIFICARE SOCIALĂ ŞI CLASE SOCIALE. O


PERSPECTIVĂ TEORETIC-METODOLOGICĂ

Cristian Pop

The purpose of this paper is to present a general frame for


theoretical and methodological understanding, of the social structure
from a given country. The social structure has two important
components: social class and social stratification. Social class is the
fundamental concept, defined in a relational manner, because it is
related to the political and economical organization of the society.
Throughout this paper I describe the criteria used in constructing
social classes, and the importance of these classes in explaning social
realities. The other important concept is the social stratification - the
hierarchical ordering of the society in terms of power, privileges and
prestige; the analysis of the distribution of commonly desired goods,
shaped by questions related to who gets what, through what channels,
and with what consequences. My aproach is to consider both size of
the phenomenon with a critical eye, which means questioning the
classical construct of social classes in the light of a rather soft
concept such as life style, habitus, well being and the other way
around, having in mind that the Lebenswelt is always guided by
macro-structural categories.

Structura socială şi stratificarea acesteia în clase sociale sunt aspecte


dezbătute şi comentate din perspective diferite, care ţin cel mai adesea de
tradiţiile weberiene şi marxiste de gândire. În rândurile care urmează, îmi

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 227-240
propun să construiesc o imagine generală a acestui fenomen de
stratificare, punctând câteva contribuţii ale unor cercetători preocupaţi de
structura socială a mai multor ţări. Mă interesează, de asemenea, să
descriu modul şi criteriile după care sunt construite clasele sociale, pentru
a înţelege utilitatea acestora în perioada contemporană. În plus, scopul
acestui demers este de a schiţa cadrul general în care putem insera cazul
României, pentru a-l face comparabil din punct de vedere internaţional.
Structura socială poate fi înţeleasă ca „patternuri persistente de
comportament şi interacţiuni între indivizi sau poziţii sociale” (House,
1981 apud Kohn şi Slomczynski, 2006). Structura socială e concepută ca
un model bidimensional compus din clase sociale şi stratificare socială.
Folosesc cartea lui Kohn şi Slomczynski (2006) şi astfel introduc clasele
sociale ca fiind grupuri definite în termenii relaţiilor lor cu proprietatea
şi controlul asupra mijloacelor de producţie, precum şi controlul lor
asupra puterii de muncă a altor indivizi. Stratificarea socială este
ordonarea ierarhică din societate în termeni de putere, privilegii şi
prestigiu. Pentru cei doi autori, clasa este conceptul fundamental, pentru
că face referire la organizarea politică şi economică a societăţii. Mai
mult, clasa este relaţională, deoarece clasele sociale sunt definite şi
indexate în termenii legăturilor lor cu alte clase sociale. Prin urmare,
clasele sunt văzute ca grupuri distincte, nu un continuu, nici doar un set
de categorii care pot fi plasate mai jos sau mai sus pe baza unei singure
dimensiuni de bază. Stratificarea socială, pe de altă parte, e văzută ca un
continuu, o ordonare ierarhică de la poziţia cea mai de jos spre cea mai
de sus (Kohn şi Slomczynski, 2006, p.2). Un alt concept important, legat
de cel anterior este cel de strat social. Aici folosesc o definiţie asupra
căreia au căzut de acord o serie de autori, şi anume: „agregate de indivizi
care ocupă poziţii aproximativ similare într-o ierarhie conturată de
putere, privilegii şi prestigiu” (Williams, 1960; Kohn, 1969; Kohn şi
Schooler, 1983 apud Kohn şi Slomczynski, 2006). Trecând în revistă un
spectru larg de perspective legate de cele mai adecvate definiţii pentru
structura socială, abordarea lui Slomczynski (2002, p. 11) pare a fi cea
mai comprehensivă şi mai largă. Din perspectiva acestui autor, structura
socială este „o compoziţie de grupuri sociale între care există inegalităţi
în oportunităţile de acces la bunuri publice”. Prin urmare, într-un anumit
sens, înglobează inegalităţile sociale.
Wright (1997) arată că analiza claselor sociale nu se bazează pe
asumpţia că toate fenomenele sociale pot fi explicate în primul rând în

228
termeni de clasă, nici că aceste clase sunt mereu un determinant
important. Mai degrabă, analiza de clasă se bazează pe convingerea că
putem vedea în clasă o cauză socială universală şi din această perspectivă
are sens să explorăm ramificaţiile acesteia pentru o diversitate de
fenomene sociale. Văzută în aceşti termeni, clasa este „variabila
independentă” responsabilă de explicarea mai multor fenomene sociale.
Pentru a înţelege clasele sociale, trebuie să avem în vedere diferitele
conceptualizări care conturează acest concept în ştiinţele sociale. În acest
sens, voi folosi demersul lui Wright (2006) pentru a putea cartografia
diferitele sensuri ale clasei, dar şi înţelesurile lor în tradiţiile weberiene şi
marxiste. Primul concept important este cel de relaţii de clasă. Pentru ca
un sistem economic să poată funcţiona, este necesară desfăşurarea unei
întregi game de resurse utile în producţie: unelte, maşinării, teren, materie
primă, forţă de muncă, abilităţi şi aşa mai departe. Această desfăşurare
poate fi descrisă in termeni de relaţii sociale, urmărind actorii individuali
care participă la producţie cu drepturi diferite şi de pe poziţii de putere
diferite, relativ la intrările şi rezultatele procesului de producţie. „Puterea”
face referire la capacitatea efectivă a indivizilor de a controla utilizarea
mijloacelor de producţie, incluzând capacitatea de a îşi apropia rezultatele
acestei folosinţe; „drepturi” se referă la aplicarea legii de către terţi din
cadrul puterii (Wight, 2006). Acelaşi autor continuă susţinând că, în
momentul în care drepturile şi puterea indivizilor asupra resurselor de
producţie sunt inegal distribuite, relaţiile pot fi descrise ca şi relaţii de
clasă. Acestea sunt criterii importante, utile pentru a distinge între diverse
clase sociale din România contemporană. În plus, atât Marx cât şi Weber
înţeleg relaţiile de clasă în societăţile capitaliste gravitând în jurul relaţiei
centrale dintre proprietarii mijloacelor de producţie şi cei care deţin
puterea de muncă.
Un alt concept important în viziunea lui Wright (2006) este cel de
locaţie de clasă, care se referă la locaţiile indivizilor (şi uneori ale
familiilor acestora) în interiorul relaţiilor de clasă. Dacă relaţiile şi
locaţiile de clasă operează mai degrabă la nivel micro, structura de clasă
este un concept de nivel macro care marchează organizarea generală a
relaţiilor de clasă în interiorul unei unităţi mari de analiză (Wright, 2006).
El vorbeşte şi despre interese de clasă, pe care indivizii le au în virtutea
acestor alternative strategice determinate de clase sau despre conştiinţă de
clasă, care se referă la ceea ce cred actorii despre relaţiile de clasă,
structura de clasă precum şi propriul interes de clasă. Atât timp cât

229
indivizii au păreri greşite legate de natura structurii de clasă în cadrul
căreia trăiesc sau despre locaţia lor în interiorul acelei structuri şi asupra
strategiilor care le-ar reprezenta cel mai bine interesele de clasă, se poate
vorbi despre conştiinţa de clasă ca fiind „falsă” (Wright, 2006). Există şi
concepte mult mai volatile şi mai greu de suprins cu ajutorul datelor.
Pentru Wright (2006), practicile de clasă sunt activităţile în care indivizii
se angajează în urmărirea intereselor lor de clasă, pe baza înţelegerii
proprii a relaţiilor de clasă. Formarea clasei se referă la formarea unor
actori organizaţi colectiv în vederea atingerii intereselor de clasă.
Conceptul de clasă în tradiţiile teoretice marxiste şi weberiene are o
serie de aspecte comune: ambele tradiţii resping definiţiile simple,
graduale pentru clase; amândouă sunt ancorate în relaţiile sociale care
leagă oamenii cu diverse tipuri de resurse economice; ambele văd
aceste relaţii sociale ca influenţe pentru interesele materiale ale
indivizilor şi văd relaţiile de clasă ca potenţial pentru solidarităţi şi
conflict (Wright, 2006). Intuiţia din spatele idei weberiene de şanse de
viaţă este clară: tipul şi cantitatea de resurse pe care cineva le deţine
au un impact asupra venitului în schimburile de pe piaţă (Weber
[1922]1978 apud Wright, 2006). Preluând din ideile lui Marx, Wright
îşi continuă argumentarea arătând că:
„Într-un context marxist, trăsătura relaţiei dintre oameni şi resursele
economice, care este şi centrul analizei de clasă, este exploatarea. (...) Ce
aduce în plus exploatarea este o revendicare conform căreia conflictele de
interese dintre clase sunt generate nu doar de ceea ce oamenii au, dar şi
de ceea ce oamenii fac cu ce au. Conceptul de exploatare evidenţiază
conflictele din interiorul procesului de producţie, nu doar a conflictelor de
pe piaţă. (...) Exploatare este prin urmare un diagnostic a procesului prin
care inegalităţile de venit sunt generate de inegalităţile în drepturi şi
putere asupra resurselor de producţie: inegalităţile apar, cel puţin parţial,
datorită modurilor în care exploatatorii - în baza drepturilor şi puterilor
lor exclusive asupra resurselor - sunt capabili să îşi însuşească surplusul
generat de efortul exploataţilor. Dacă primele două dintre aceste principii
sunt prezente, dar nu şi cel de al treilea, avem de-a face cu opresiune, dar
nu exploatare” (Wright, 2006, p. 65-66).
Aceste „inegalităţi în drepturi şi putere” pot fi analizate în două
moduri diferite. În primul rând, utilizând o perspectivă obiectivă,
bazată pe câteva variabile bine-cunoscute care acţionează ca şi proxy-uri
de încredere pentru modus operandi al inegalităţilor; în cel de al

230
doilea rând, într-o manierea subiectivă, folosind auto-poziţionarea
indivizilor în diverse clase sociale, la diferite niveluri.
În încercarea de a înţelege cum sunt construite categoriile sociale,
putem identifica diferenţe între clasele sociale din societăţile capitaliste
(ex. SUA) şi din cele socialiste (ex. Polonia) şi procesul de stratificare
socială emergent în acestea. Pentru clasele sociale din societăţile
capitaliste, Wright (1978, p. 30-110) descrie trei locaţii de clasă de bază:
• burghezie – ai cărei membri controlează investiţiile şi procesul
de acumulare, mijloacele fizice de producţie şi puterea de muncă
a altora;
• mică burghezie – ai cărei membri controlează investiţiile şi
mijloacele de producţie, dar nu şi puterea de muncă a altora;
• Un proletariat – ai cărui membri nu controlează niciunul dintre
aceste elemente esenţiale de producţie.
Wright (1978, p. 31) menţionează, pentru SUA, o serie de grupuri
care ocupă „locaţii contradictorii”, numind managerii şi supervizorii
care nu deţin mijloacele de producţie, dar în mod cert controlează atât
mijloacele de producţie cât şi puterea de muncă a altor indivizi. O altă
distincţie importantă este între muncitorii manuali şi non-manuali.
Bazându-se pe aceste diferenţieri, dar având în vedere şi contextul
social polonez (un context oarecum similar cu cel din România), Kohn
şi Slomczynsky (2006, p. 30-55) propun un set de criterii pentru
construirea claselor sociale în Polonia socialistă:
• Controlul asupra mijloacelor de producţie – managerii formează
cel mai influent grup în procesul de planificare economică, fiind
o extensie a aparatului de putere statal;
• Controlul imediat asupra muncii – acesta separă supervizorii nu
doar de supervizaţi, ci şi de poziţiile înalte de management
deoarece în fabrica socialistă coordonarea muncii este delegată
la supervizorii de linie, dar le este dată foarte puţină autoritate;
• Munca manuală e distinctă de cea non-manuală
• Locaţia în economia centralizată – muncitorii manuali care sunt
angajaţi în fabricile mari şi în industriile extractive ale economiei
centralizate şi cei care sunt angajaţi în industrii secundare sau în
industrii de suport şi în servicii. Ca un rezultat, autorii au găsit
„muncitori productivi” (centrul clasei muncitoare) şi „muncitori
neproductivi” (periferia clasei muncitoare);

231
• Deţinerea mijloacelor de producţie – angajaţi pe cont propriu sau
mica burghezie.
Astfel, Kohn şi Slomczynski (2006) au identificat distincţiile majore
între SUA şi Polonia ca fiind date de lipsa unei clase de anga-
jatori/antreprenori în Polonia. Autorii au avut în vedere şi distincţia
dintre două clase de muncitori manuali. Pentru aceeaşi perioadă, în
Statele Unite ale Americii se folosesc şase clase sociale: 1. Angajatori;
2. Angajaţi pe cont propriu (sau mica burghezie); 3. Manageri; 4.
Supervizori; 5. Muncitori non-manuali; 6. Muncitori manuali. În
Polonia găsim, de asemenea, şase categorii, dar diferite faţă de cele
din SUA: 1. Manageri; 2. Supervizori; 3. Muncitori non-manuali
(intelighentia: profesionişti, tehnicieni şi personal administrativ); 4.
Muncitori în producţie; 5. Muncitori în domeniul non-productiv.
Pentru Kohn şi Slomczynski (2006) componentele majore ale
stratificării sociale, atât în Polonia, cât şi în SUA, sunt educaţia,
statusul ocupaţional şi venitul rezultat din muncă. De asemenea,
autorii sunt conştienţi de faptul că modelele lor exagerează importanţa
statusului ocupaţional relativ la importanţa educaţiei şi a venitului,
deoarece toţi indicatorii de status ocupaţional, implicit sau explicit, au
în compoziţia lor cerinţele educaţionale, dar şi nivelurile de venit ale
ocupaţiilor.
Un an mai târziu, Slomczynski şi Marquart-Pyatt (2007) evidenţiază
nevoia de a integra două abordări ale structurii sociale pentru a o putea
înţelege: una relaţională şi una distributivă. Aceştia identifică analiza
structurii sociale în termeni de relaţii sociale ca fiind abordarea în
termeni de clasă şi analiza distribuţiei bunurilor dorite public, pentru care
care întrebarea centrală este cine primeşte, ce primeşte, prin ce canale şi
cu ce consecinţe, ca fiind abordarea în termeni de stratificare. Pentru a
înţelege structura de clasă din Polonia, Slomczynski şi Marquart-Pyatt
(2007) aplică o schemă de clasă ajustată la transformările din perioada
post-comunistă, făcând astfel distincţia între nouă clase sociale: 1.
Angajatori; 2. Manageri; 3. Experţi; 4. Supervizori; 5. Angajaţi pe cont
propriu; 6. Tehnicieni şi funcţionari; 7. Muncitori manuali calificaţi; 8.
Muncitori manuali necalificaţi şi 9. Fermieri. În constinuare Slomczynski,
Janicka, Shabad şi Tomescu-Dubrow (2007, p. 26), pentru a diferenţia
între câştigătorii şi perdanţii tranziţiei post-comuniste (a distincţie
începută încă din perioada socialistă), explică faptul că:

232
„Clasele sociale sunt definite prin puterea economică care, în
schimb, implică funcţii specifice de natură politică şi ideologică în
societate. (...) Proprietatea asupra mijloacelor de producţie, controlul
asupra procesului de muncă şi asupra resurselor economice sunt
constitutive ale relaţiilor de clasă. Acestea formează baza pe care sunt
construite identitatea politică şi culturală a claselor sociale. (...)
Stratificarea socială înseamnă existenţa inegalităţilor între persoane
relativ la bunuri publice. Educaţia formală, rangul ocupaţional şi venitul
sunt dimensiunile de bază ale stratificării sociale. Gradul de inegalitate
socială este, în sens statistic, puternic determinat de poziţia de clasă.”
Folosind aceste două concepte, autorii reuşesc să demonstreze că în
termeni de stratificare socială, pentru Polonia, clasele privilegiate sunt
compuse din angajatori/antreprenori, manageri şi experţi, pe când clasele
dezavantajate sunt compuse din muncitori manuali calificaţi, muncitori
manuali necalificaţi şi fermieri. De asemenea, folosind modele de
regresie, demonstrează că există o distanţă importantă (măsurată prin
educaţia formală, rang ocupaţional şi venit) între indivizii aparţinând
celor două clase opuse.
Cu toate aceste clasificări şi criterii, rămân o serie de întrebări care
trebuie clarificate. Acestea se referă la identificarea posibilităţilor menite
să măsoare stratificarea socială şi căile potrivite de a construi clase
sociale. Pentru a răspunde la aceste întrebări, un prim pas este să
înţelegem cum sunt construite scalele ocupaţionale, care, de cele mai
multe ori, stau la baza claselor sociale. În acest sens, e nevoie să
respectăm anumite condiţii. Patru dintre aceste condiţii, identificate de
Domanski's et al. (2009, p. 18-19) sunt esenţiale: 1. Precizia – a defini cu
o precizie rezonabilă ce vrem să măsurăm; 2. Fiabilitatea – o caracte-
ristică a stabilităţii a indicatorilor sociali care indică problematica
standardizării în codarea ocupaţiilor şi validitatea – măsura în care
categoriile din CSO (Clasificarea Socială a Ocupaţiilor) identifică cele
mai importante diviziuni şi distanţe sociale; 3. CSO operaţionalizat în
termeni de roluri ocupaţionale, şi 4. CSO trebuie să fie o schemă
prietenoasă cu utilizatorul (user-friendly) – categoriile trebuie să fie uşor
traduse în limbajul în care se colectează şi codează informaţiile rezultate
din cercetări. Dincolo de scopul lor funcţional, toate aceste condiţii, dacă
nu sunt respectate, devin motive pentru a construi noi clasificări.
Aceiaşi autori identifică două motive importante în virtutea cărora
sunt folosite clasificările ocupaţionale. Primul motiv scot în evidenţă

233
faptul că aceste clasificări sunt nişte instrumente utile în codarea
informaţiei colectată din cercetări. Cel mai bun mod de a colecta date
ocupaţionale este prin intermediul întrebărilor deschise. Al doilea motiv
este legat de aplicabilitatea lor pentru operaţionalizarea claselor sau
poziţiilor sociale definite în termeni de variabile categoriale. Clasificarea
ocupaţiilor are în vedere aspecte legate de cel mai bun mod prin care
putem reflecta distanţe, clivaje şi bariere, dar şi modul în care
identificăm locaţiile indivizilor în spaţiul social (Domanski et. al, 2009).
Cea mai folosită schemă este Standardul Internaţional de Clasificare
a Ocupaţiilor (ISCO – 88). Acesta grupează locurile de muncă în
ocupaţii utilizând, cel mai adesea, similaritatea abilităţilor necesare
pentru a îndeplini îndatoririle şi sarcinile de la locul de muncă. ISCO
– 88 foloseşte două dimensiuni ale conceptului de abilitate pentru a
construi grupuri: 1. Nivel al abilităţilor (skill level), care depinde de
complecsi-tatea sarcinilor de rezolvat, unde această complexitate a
sarcinii are prioritate asupra gamei/multitudinii de sarcini; şi 2.
Abilităţi-specializate (skill-specialization), care reflectă tipul de
cunoştinţe aplicate, instrumentele şi echipamentele folosite, materia-
lele pe care sau cu care se lucrează şi natura bunurilor şi a serviciilor
produse. Trebuie evidenţiat faptul că în ISCO – 88 se pune accentul pe
abilităţile necesare pentru a îndeplini îndatoririle şi sarcinile de la
locul de muncă şi nu pe faptul că un muncitor cu o ocupaţie oarecare
este mai mult sau mai puţin calificat comparabil cu un alt muncitor
dintr-o ocupaţie similară sau dintr-un alt domeniu.
O clasificare a ocupaţiilor este un instrument pentru organizarea
tuturor muncilor dintr-un anumit cadru, industrie sau ţară, într-un set de
grupuri clar definite, în funcţie de sarcinile şi îndatoririle de la locul de
muncă. Este formată, în mod normal, din două componente: 1. sistemul
de clasificare în sine, care orientează felul în care locurile de muncă
urmează să fie clasificate în cele mai detaliate grupuri şi cum aceste
grupuri vor fi agregate în altele mai restrânse. Include titlurile şi codurile
ocupaţionale şi reprezintă un set de valori pentru variabila ocupaţie, o
variabilă ce descrie diferitele sarcini şi îndatoriri. 2. o componentă
descriptivă care are rolul de a descrie îndatoririle şi sarcinile, dar şi alte
aspecte ale ocupaţiilor care aparţin fiecărui grup definit, incluzând
bunurile şi serviciile produse, nivelul abilităţilor şi specializarea
necesară, ocupaţiile incluse şi excluse, restricţiile de ocupare a unui

234
anumit loc de muncă etc. Aceste descrieri constituie un „dicţionar al
ocupaţiilor”1. ISCO este alcătuit din 10 grupe mari:
1. Membri ai corpului legislativ, ai executivului, înalţi conducători
ai administraţiei publice, conducători şi funcţionari superiori;
2. Specialişti în diverse domenii de activitate;
3. Tehnicieni şi alţi specialişti în domeniul tehnic;
4. Funcţionari administrativi;
5. Lucrători în domeniul serviciilor;
6. Lucrători calificaţi în agricultură, silvicultură şi pescuit;
7. Muncitori calificaţi şi asimilaţi;
8. Operatori la instalaţii şi maşini;
9. Muncitori necalificaţi
10. Forţe armate
Domanski et al. (2009) identifică limita cea mai importantă a acestei
clasificări ca nefiind una de natură strict sociologică, deoarece a fost
construită iniţial de Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) în interesul
studiilor economice şi pentru politici sociale. Conform ILO, ISCO este
bazat în special pe conţinutul rolurilor ocupaţionale şi locaţia lor în
diviziunile tehnice ale muncii şi nu pe deţinerea mijloacelor de producţie,
autoritate şi alte criterii sociologice. Prin urmare, autorii subliniază
diferenţele dintre clasificările sociologice şi ne-sociologice:
„Într-o clasificare sociologică, segmentul de bază al structurii
sociale poate fi direct derivat prin agregarea unor categorii detaliate,
deoarece definiţia sociologică a ocupaţiilor ţine cont de caracteristicile
esenţiale ale locaţiei individului în structura socială. În cazul utilizării
unei clasificări ne-sociologice a ocupaţiilor, este necesară o abordare
multidimensională.” (Domanski et al., 2009, p.31)
Un exemplu de clasificare sociologică este schema EGP, propusă de
Robert Erikson, John Goldthorpe şi Lucienne Portocarero (Erikson,
Goldthorpe, Portocarero, 1979; Erikson, Goldthorpe, 1992). Domanski
et al. (2009) arată că scopul primar al schemei EGP este de a captura
poziţiile de clasă determinate de apectele relaţionale şi distributive alte
inegalităţilor sociale. Conceptual, schema EGP diferenţiază poziţii din
interiorul pieţei muncii şi a unităţilor de producţie în termeni de relaţii
tipice de angajare. Clasele EGP sunt un rezultat bazat pe trei variabile

1 Pentru mai multe informaţii despre ISCO – 88:


http://www.ilo.org/public/english/bureau/stat/isco/isco88/index.htm

235
proxy: 1. Ocupaţia codată conform ISCO – 88; 2. Poziţia de supervizor
în unitatea organizatorică este definită în termeni de număr de
subordonaţi şi 3. Se face o distincţie între angajatori şi angajaţi.
Cu toate că au fost dezvoltate şi elaborate un număr important de alte
scale ocupaţionale, încă întâlnim o serie de limitări. Domanski et al.
(2009) scot în evidenţă o problemă legată de identificarea indivizilor
care nu fac parte din forţa de muncă activă: persoane retrase din muncă,
pensionari, şomeri, studenţi, copii, persoane casnice şi persoane care nu
au fost niciodată angajate. Totuşi, soluţia lor pragmatică este de a plasa
aceşti indivizi în roluri ocupaţionale, în diverse modalităţi, dar cel mai
adesea folosind informaţii despre rolurile lor ocupaţionale din trecut.
Autorii sugerează ca este important, de asemenea, să testăm dacă există
diferenţe între oamenii activi şi cei inactivi. Aceste clasificările
ocupaţiionale sunt create pentru a identifica diviziunile cele mai
pregnante ale stratificării sociale şi sunt bazate pe criterii ce ţin de
diviziunea socială a muncii, precum:
1. Caracterul muncii. Determinantul principal este gradul în care
acţiunile întreprinse necesită contact cu lucruri şi date;
2. Complexitatea muncii. Unii dintre muncitori au sarcini complexe
şi alţii au sarcini simple.
3. Poziţia în organizarea formală a muncii. Diferenţiază între cei
care supervizează sau direcţionează munca altor indivizi şi cei
care nu au astfel de obligaţii.
4. Tipul de activitate economică. Modul în care echipamentul, munca şi
produsele sunt combinate pentru a crea bunuri şi servicii specifice.
5. Deţinerea locului de muncă. Putem face distincţia între deţinătorii
mijloacelor de producţie (angajatori) şi muncitori angajaţi.
6. Sectorul economic. Privat, public (sector de stat), sector cooperativ.
7. Principiile organizării muncii. Aici găsim câteva elemente im-
portante, precum regimul organizatoric şi tehnologic, cât de îndea-
proape se face supravegherea şi cât de rutiniere sunt sarcinile.
8. Abilităţile necesare. Tipul specific de diplomă necesar pentru o
anumită ocupaţie. (Domanski et al. 2009, p.49-50).
Acestea sunt o parte din criteriile utile în evaluarea claselor sociale din
România, considerând ocupaţia unul dintre criteriile de bază. În plus,
criteriile menţionate anterior sunt utile în compararea diferitelor tipuri de
clasificări sociale ale ocupaţiilor.

236
Pentru a înţelege modul în care sunt stratificate clasele sociale folosesc
din nou lucrarea lui Domanski, Sawinski şi Slomczynski’s (2009).
Aceşti autori caracterizează poziţiile ocupaţionale cu ajutorul a patru
dimensiuni: abilităţile necesare, complexitatea muncii, remunerarea
materială şi prestigiul ocupaţional. Acestea sunt tratate ca şi variabile
sintetice inferate dintr-un set de indicatori potriviţi sau din măsurători
agregate. Vorbind de rolul fiecărei dimensiuni, autorii explică:
„Scalele abilităţilor necesare şi a complexităţii muncii reflectă
investiţiile făcute de indivizi în procesul de pregătire pentru rolurile lor
ocupaţionale în timp ce sunt activi în aceste roluri. (...) Într-o manieră
similară, remuneraţia materială şi prestigiul ocupaţional sunt variabile
care dau seama de beneficiile rezultate în urma ocupării unor roluri
ocupaţionale.” (Domanski et al., 2009, p. 137)
Pentru prima dimensiune, Domanski et al. (2009) folosesc trei
variabile pentru a construi o scală de abilităţilor necesare: 1. Nivelul
general de educaţie; 2. Abilităţile ocupaţionale speciale, şi 3. Nivelul
necesar de educaţie formală. Primul element este măsurat folosind
indexul dezvoltării educaţionale generale (GED), care măsoară nivelul
de complexitate – pe o scală de zece puncte – conform căreia muncitorii
dintr-o ocupaţie dată trebuie să folosească logica şi operaţiile aritmetice,
precum şi limbajul (scris şi citit). Abilităţile ocupaţionale speciale sunt
măsurate cu ajutorul scalei de Pregătire Vocaţională Specială (SVT),
care are zece puncte şi are la bază timpul necesar pregătirii pentru a
putea îndeplini sarcinile unei anumite ocupaţii, incluzând timpul de
pregătire pentru un rol ocupaţional pe parcursul şcolarizării formale.
Autorii au generat cea de a treia variabilă (nivelul dorit educaţie formală
– DES pe o scală cu patru puncte), utilizând o versiune îmbunătăţită a
clasificării folosite '70 de Oficiul Central de Statistică. Aceste liste
prezintă grupuri ocupaţionale care au nevoie de niveluri diferite de
educaţie. Cu ajutorul acestor trei variabile, au construit o variabilă de
sinteză (SREQ – valorile estimate ale scalei abilităţilor necesare)
folosind următoarea ecuaţie de regresie (p. 139):
SREQ = -16.4 + 4.1 GED + 4.0 SVT + 6.1 DES
Valorile teoretice ale SREQ variază între -2 şi 89. În general, la
nivelurile de sus vom găsi poziţii înalte de management din diferite
domenii, pe când la nivelurile cele mai de jos vom găsi muncitorii
necalificaţi.

237
Următorul criteriu folosit pentru a stratifica poziţiile de clasă este scală
complexităţii muncii. Distincţiile făcute aici sunt între munca cu date,
oameni şi obiecte. Domanski et al. (2009) consideră că tot ceea ce fac
muncitorii în timp ce lucrează poate fi descris în categorii comporta-
mentale care se referă la date, oameni şi obiecte. Cu alte cuvinte, a descrie
o ocupaţie înseamnă a identifica acţiunile elementare referitoare la
contactele interpersonale, procesarea informaţiei şi efortul fizic. Pentru
aceşti cercetători, indexul de muncă cu datele e bazat pe o scală cu nouă
puncte, unde 1 reprezintă efortul minim depus în această acţiune, 9 efortul
maxim, iar 0 înseamnă aproape nici un fel de contact cu date. Următoarea
dimensiune a complexităţii muncii este cea a interacţiunii cu oamenii,
măsurată din nou pe o scală cu 9 nivele. La primul nivel avem indivizii
care înţeleg şi execută instrucţiuni simple, iar la ultimul nivel avem
instrucţiuni care afectează trăsăturile de personalitate ale individului. Cea
de a treia dimensiune – complexitatea muncii cu obiecte – are ca prim
nivel ridicarea şi deplasarea greutăţilor iar la ultimul nivel (nouă) un
contact minim cu obiectele, acţiune ce este delegată către subordonaţi. Aici
ecuaţia de regresie este:
COM = 4.95 SYM + 2.33 P.L + 1.43 THI + 13.71 (p. 145).
COM este complexitatea muncii, SYM prezintă complexitate muncii
cu date, P.L denotă complexitatea muncii cu oameni şi THI are în vedere
complexitatea muncii cu lucruri. Coeficienţii acestei ecuaţii au rezultat
dintr-un model pentru 30 de ocupaţii alese, unde valorile pentru SYM,
P.L şi THI pentru o anumită ocupaţie sunt variabile independente.
Domanski et al. (2009) sumarizează complexitatea muncii prezentând
şapte dimensiuni care o caracterizează: 1. Complexitatea muncii cu date;
2. Complexitatea muncii cu oameni; 3. Complexitatea muncii cu obiecte;
4. Timpul necesar muncii cu date; 5. Timpul necesar muncii cu oameni;
6. Timpul necesar muncii cu obiecte, şi 7. Complexitatea generală a
muncii, care este măsura în care problemele de la muncă necesită
originalitate, idei noi şi intuiţie pentru a fi rezolvate.
Pentru scala remunerării materiale, Domanski et al. (2009) au folosit
două variabile: educaţia medie şi veniturile medii. Totuşi, autorii discută
limitările teoretice şi metodologice ale acestei opţiuni, arătând că, din
punct de vedere teoretic, ocupaţia este o variabilă care mediază între
educaţie şi venit. Caracterizând o ocupaţie pe baza educaţiei şi venitului,
ei estimează poziţia socială şi economică a indivizilor care ocupă aceste
poziţii. De asemenea, ei descriu una dintre cauzele principale şi, totodată,

238
una dintre consecinţele principale a activităţii pe piaţa muncii a
indivizilor. Dintr-un punct de vedere metodologic, problemele pot să
apară într-un model explicativ, în care cercetătorii folosesc educaţia şi
poziţia respondentului pe o scală de status socio-economic când una
dintre componentele acestei scale e valoarea medie a educaţiei dintr-o
ocupaţie oarecare. Pentru scala remunerării materiale (MRE) ecuaţia este:
MRE = Z *15 +30 (p.151). Z = (Ui – Ū) /δu unde Ui este suma veniturilor
în a i-a ocupaţie, iar Ū este nivelul mediu de venit pentru toate ocupaţiile
iar δu este abaterea standard a veniturilor.
Pentru scala de prestigiu ocupaţional, în Polonia (şi nu numai) s-a
pregătit o listă de 500 de ocupaţii din Clasificarea Socială a Ocupaţiilor
(SCO). Domanski et al. (2009) arată că aceste ocupaţii au fost evaluate de
experţi folosind un sistem de dublă poziţionare: în prima etapă au împărţit
lista de 500 de ocupaţii în zece grupuri; în cea de a doua etapă au împărţit
fiecare grup în subgrupuri şi mai detaliate. S-a demonstrat că există o
corelaţie mare şi puternică între evaluările medii făcute de experţi şi
evaluările medii făcute de respondenţii dintr-un eşantion reprezentativ de
adulţi. Astfel a fost creată o nouă scală de prestigiu, folosind răspunsurile
experţilor din diferite domenii ale muncii din întreaga Polonie.2
Pornind de la criteriile şi conceptele descrise, putem construi scheme de
clase sociale bazate pe ocupaţii, care pot să descrie situaţia din România
contemporană. În mod evident, acestea trebuie să ţină totuşi cont de
realitatea actuală în care sistemul de clase sociale din România este încă
tributar organizării socialiste, bazată pe o economie planificată şi
centralizată. Mai mult, pentru a putea descrie cu succes structura socială a
României, este nevoie de un sistem nou de clase sociale ancorate teoretic,
dar, în acelaşi timp, şi empiric, în realităţile cotidiene (Pop, 2013a). Aceste
clase sociale au un impact semnificativ asupra felului în care indivizii
percep societatea şi poziţia lor în aceasta. Se poate demonstra că
apartenenţa la o anumită clasă socială crează şanse diferite pentru indivizi
de a avea traiectorii de mobilitate ascendente sau descendente. Totodată,
procesul de dobândire de status este puternic legat de clasa socială, fiind
influenţat de aceasta (Pop, 2013b). Suplimentar apar o serie de alte noi
întrebări: 1. Vorbim într-adevăr de clase sociale în sensul descris de Wright
şi alţi gânditori de orientare marxistă sau avem de fapt o serie de categorii
socio-ocupaţionale care influenţează comportamentul şi luările de poziţie

2
Mai multe detalii se pot găsi în Domanski et al.(2009), p. 152-156.

239
ale indivizilor? 2. Sunt aceste clase/categorii bazate doar pe criterii hard,
precum cele descrise în text (legate de educaţie, venit şi ocupaţie) sau
putem să includem aici şi aspecte mai soft, cum sunt variabilele de natură
culturală (stil de viaţă, habitusuri etc.) după cum sugerează şi Savage
(2005, 2013)? Aceste întrebări pot să fie şi direcţii de cercetare mari care să
nuanţeze poziţii mai tradiţionale asupra ceea ce înseamnă structura socială
într-o societate dată.

Bibliografie:
Domanski, H., Sawinski, Z., Slomczynski, K.M. (2009). Sociological Tools
Measuring Occupations. New Classification and Scales. Warsaw: IFIS Publishers.
Erikson, R., Goldthorpe, J.H. and Portocarero, L. (1979) Intergenerational Class
Mobility in Three Western European Societies: England, France and Sweden.
British Journal of Sociology, 30(4): 415—441.
Erikson, R. and J. H. Goldthorpe (1992) The Constant Flux. A Study of Class
Mobility in Industrial Societies. Oxford: Oxford University Press.
Kohn, M.L. and Slomczynski, K.M. (2006). Social Structure and Self-Direction. A
Comparative Analysis of the United States and Poland Warsaw: IFIS Publishers
Pop, C. (2013a) „Social Classes in Romania. A New Class Schema”, In
Romanian Journal of Population Studies,Vol. VII, No. 2, p. 75-102
Pop, C. (2013b) Social Classes in Romania. A Cohort Analysis, teza de doctorat
în manuscris la Univesritatea Babeş-Bolyai.
Savage, M., Warde A., Devine, F. (2005) Capitals, assets, and resources: some
critical issues. In The British Journal of Sociology, vol. 56, issue 1, p. 31 -47, LSE
Savage, M., et. al. (2013) A new Model of Social Class: Findings from the
BBC's Great British Class Survey Experimen.t Sociology, 0(0), p. 1-32, Sage
Slomczynski, K.M. (ed.) (2002). Social Structure. Changes and Linkages.
Warsaw: IFIS Publishers
Slomczynski, K.M, S. T. Marquart-Pyatt (eds.) (2007) Continuity and Change in
Social Life. Structural and Psychological Adjustment in Poland. Warsaw:
IFIS Publishers
Wright, E.O (1978) Class, Crisis and the State. London: New Left Books
Wright, E.O (1997) Class counts: comparative studies in class analysis.
Cambridge: Cambridge University Press
Wright, E.O. (2006) Class. In Jens Beckert and Milan Zafirovsky (eds.)
International Encyclopedia of Economic Sociology, Routledge, p. 62-68
Web:
International Standard Classification of Occupations (ISCO-08) accesat ultima
oară în data de 01.07.2014 http://www.ilo.org/public/english/bureau/stat/isco/

240
PERCEPŢIA ŞI CONTURAREA GRUPULUI DE
RELAŢIONARE PREFERENŢIALĂ ÎN ADOLESCENŢĂ

Salánki Zoltán

Perceiving and contouring the group of interpersonal attraction in


adolescence. In the field of social sciences, friendship and close
relationships are held as basic characteristics of adolescent
experience. In adulthood the experience of affiliation based on
interpersonal attraction is mostly identified with issues regarding
family/couple formation and friendship as help or carrying for each
other, reflection of dyadic relations. Even if in the adolescence
friendship and love is reflected also as an extension of dyadic
relations and more diffuse relation within peers, the core of this
behaviors stands as a slightly different pieces, on learning and
including the other in the self strongly linked in a group experience as
a whole. Based on our inquiry, on college and high school students,
this paper will outline these group identities.

În limbajul curent, termenii cei mai frecvent utilizaţi pentru a


desemna cele două tipuri distincte de relaţionare bazată pe atracţia
interpersonală şi alegerea liberă a partenerului sunt prietenia şi iubirea.
Abilităţile de relaţionare preferenţială dobândesc o semnificaţie
deosebită în adolescenţă şi tinereţe, când prieteniile şi relaţiile de
dragoste devin repere centrale ale existenţei.1 Apreciată din perspectiva
bugetului de timp alocat în perioada adolescenţei, relaţia cu prietenii
reprezintă una dintre cele mai grăitoare experienţe de viaţă.
1
Laursen, B., Furman, W. & Mooney, K. S., Predicting interpersonal
competence and self-worth from adolescent relationships and relationship
networks: Variable-centered and person-centered perspectives, “Merrill-Palmer
Quarterly”, Vol. 52, 2006, p. 572–600.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 241-248
De asemenea, relaţia romantică se situează pe primul loc în viaţa
unui adolescent sau tânăr, constituind o sursa de emoţii puternice.
Prietenia şi dragostea au o bază valorică, atitudinală şi comporta-
mentală comună, sunt comportamente generice care răspund nevoilor
de experimentare, de întovărăşire şi împărtăşire a experien-ţelor
personale cu cei de vârstă similară. Oamenii de ştiinţă au subliniat
rolul acestora în dezvoltarea unei personalităţii sănătoase, echilibrate
şi a capacităţii de relaţionare interpersonală în general. În această
etapă de viaţă, cel mai important mediu de socializare îl reprezintă
grupul de prieteni. Grupurile de referinţă cărora le aparţinem se numesc
grupuri de egali. Prin compararea cu persoanele din grupul de referinţă
sau grupul de egali stabilim valoarea sau dezirabilitatea ţinutei, a
gândurilor, a sentimentelor şi comportamentelor. Persoanele cu care ne
comparăm constituie o sursă de modele pe care adesea le imităm,
anticipând că vom deveni membri ai unui grup.1
Probabil fără a fi pe deplin conştienţi de efectele sociale ale alegerii
educaţionale, liceenii şi studenţii vor intra în etapa adolescenţei
prelungite, care favorizează atât social, cât şi instituţional, o mai
bogată experienţă de interacţiune cu congenerii, cu grupul de egali, cu
prietenii. De regulă, indivizii se asociază în cadrul grupului social de
provenienţă (endogamie) pe baza asemănărilor dintre ei (homofilie).
Termenul homofilie, în sens de atracţie faţă de cei asemănători, a fost
introdus în ştiinţele sociale de către P. Lazersfeld şi R. K. Merton, care
au observat şi studiat aceste tendinţe de asociere. Ei au definit două
tipuri de tendinţe. Homofilia de status se referă la asocierea în funcţie de
caracteristici prescrise, precum: rasa, etnia, sexul, genul şi vârsta, şi
caracteristici dobândite, precum: educaţia, statusul profesional şi
ocupaţia. Homofilia valorică se referă la tendinţa asocierii în funcţie de
asemănarea în gândire, concepţii de viaţă, atitudini, comportamente.2
Cercetările referitoare la tendinţele de asociere au relevat rolul
determinant al asemănărilor după caracteristicile de status socio-
economic (vârstă, gen, etnie, bunuri materiale şi status financiar).

1
Johnson, Allan G., Dicţionarul Blackwell de sociologie, Bucureşti, Edit.
Humanitas, (c) 2007, p. 178.
2
Furman, W., Simon, Valerie. A., Homophily in adolescent romantic
relationships, in: Prinstein, M., Dodge, K. A. (eds.) Peer contagion processes
among youth, New York, Edit. Guilford Press, 2008, p. 203–224.

242
Acestea sunt dublate de asemănările în termeni de valori, atitudini şi
credinţe. Asemănările în caracteristici de personalitate sunt modeste.3
Alegerea de către tineri a profilurilor educaţionale similare se bazează,
de regulă, pe interese şi abilităţi asemănătoare sau cel puţin pe capacităţi,
performanţe şi deprinderi de învăţare asemănătoare. Aceasta duce la
integrarea lor într-un mediu de socializare caracterizat prin similaritatea
atitudinal-valorică. Instituţiile şcolare grupează anterior tinerii după
variabile de vârstă, status socio-economic, etnie, oferind totodată sfera de
interese şi preocupări comune. Fără suportul instituţional al şcolii,
prieteniile adolescenţilor devin instabile.4 Educaţia şcolară şi universitară
asigură, totodată, şi un grad sporit de proximitate fizico-geografică,
furnizată de frecventarea instituţiilor de învăţământ.
Bazat pe o anchetă efectuată, în anul 2013, într-un centru universitar,
studiul prezent oferă o descriere sintetică a relaţionării preferenţiale în
cadrul grupurilor de liceeni şi studenţi din perspectiva structurii
grupurilor şi a caracteristicilor sociale ce determină relaţiile dintre
tineri. Urmând principiile eşantionării teoretice, s-a realizat o selecţie
intenţionată orientată spre scop, după criteriul variabilităţii maxime a
caracteristicilor definitorii ale populaţiei: ocupaţie, vârstă, gen şi etnie,
astfel încât în eşantion să se realizeze o reprezentare fidelă a
structurilor din populaţie. Din totalul de 339 chestionare valabile au
putut fi constituite şase clase de subpopulaţii (liceeni şi studenţi, fete
şi băieţi, români şi maghiari). În prelucrarea datelor au fost utilizate
analiza agregată a frecvenţelor unor indicatori care evidenţiază
principalii factori de influenţă socială şi analiza cluster de grupare a
populaţiei, metodă exploratorie pentru identificarea unor grupări ce
prezintă practici comportamentale comune. Ancheta pilot derulată
anterior investigaţiei propriu-zise a relevat faptul că cele mai
consistente tipuri de relaţii preferenţiale, atât din punctul de vedere al
haloului afectiv, cât şi din cel al configurării grupului, sunt cele de
prietenie, bună prietenie şi parteneriat romantic.
Întâlnirile între potenţialii prieteni sunt determinate de structurile
instituţionale. De regulă, ei frecventează aceleaşi şcoli, aceleaşi locuri

3
Ibidem
4
McPherson, M., Smith-Lovin, L., Cook, James M., Birds of a Feather:
Homophily in Social Networks, “Annual Review of Sociology”, Vol. 27, 2001,
p. 415–444

243
de petrecere a timpului liber, locuiesc în acelaşi cartier. În acest sens,
cea mai relevantă dovadă a furnizat-o cercetarea întreprinsă, în 1950,
de către L. Festinger, S. Schachter şi K.W. Back, care a demonstrat
asocierea dintre proximitatea fizică şi alegerea prietenilor.5
Pentru populaţia investigată, compararea celor mai relevante spaţii
de proximitate în care tinerii s-au cunoscut sau care se suprapun
identificării cu grupul de prieteni relevă prevalenţa statistic semni-
ficativă a instituţiilor de învăţământ faţă de zona rezidenţială,
localitatea de studiu sau altă localitate. În cazul relaţionării romantice,
apare o tendinţă aproape opusă, respectiv scăderea frecvenţelor de
grupare odată cu distanţarea spaţială. Această tendinţă se datorează unor
diferenţe la nivel ocupaţional. În cazul elevilor, majoritatea partenerilor
sunt din localitatea de studiu care este, totodată, şi cea rezidenţială. În
rândul studenţilor, localitatea de provenienţă a partenerului este de
regulă altă localitate, pentru că 80% dintre studenţi sunt din alte localităţi
decât cea în care studiază. Ei vin în localitatea de studiu nu numai cu un
„bagaj” educaţional. ci şi cu unul relaţional, format în localităţile de
provenienţă. Însă, în cazul relaţionării romantice, la nivelul întregului
eşantion, diferenţele dintre locaţii nu sunt statistic semnificative. În toate
tipurile de relaţionare preferenţială modelul cel mai comun de
interacţiune este cel al contactelor zilnice.
Ca frecvenţă a întâlnirilor, interacţiunea cu prietenii buni este cea
mai consistentă relaţie, diferită de celelalte două, relaţia cu prietenii
sau cu partenerul romantic, în care, chiar dacă întâlnirile zilnice
constituie regula, există un echilibru mai pronunţat între cei ce se
întâlnesc zilnic, de 2-3 ori pe săptămână sau mai rar.
Referitor la timpul alocat interacţiunii cu prietenii, evaluarea este
mai dificilă, datorită subiectivităţii în declaraţii. O primă prelucrare în
funcţie de mai multe variabile urmărite ce privesc atât bugetul de timp
alocat interacţiunii cu grupul, cât şi frecvenţa întâlnirilor săptămânale
indică faptul că tinerii investigaţi petrec zilnic în mod direct, faţă în
faţă, cu prietenii în medie 30 de minute, tot atât timp cu prietenii buni,
iar cei care au partener romantic alocă suplimentar faţă de aceşti timpi,
circa 1 oră. Aceştia sunt timpii în care ei au un contact direct cu

5
Christopher P. Roberts-Griffin, What Is a Good Friend: A Qualitative Analysis
of Desired Friendship Qualities, “Penn McNair Research Journal”, Vol. 3, 2011,
p. 2, http://repository.upenn.edu/cgi/viewcontent.

244
grupul, la aceasta adăugându-se timpul petrecut indirect, prin
intermediul telefoniei sau internetului. Datele referitoare la timpul
indirect de interacţiune exprimă o valoare mai mică, dar apropiată de
cel direct. În consecinţă, conform declaraţiilor celor investigaţi, putem
estima faptul că liceenii şi studenţii alocă relaţiei cu grupul, direct şi
indirect în medie 2 ore zilnic dacă nu sunt implicaţi într-o relaţie
romantică şi cca. 4 ore în caz contrar. Studii efectuate arată că elevii
petrec 5-8 ore gândindu-se la actuali sau potenţiali iubiţi, iar cei care
sunt implicaţi într-o astfel de relaţie petrec mai mult timp în compania
partenerului romantic decât în cea a prietenilor.6 De asemenea, datele
obţinute sunt convergente cu cele din literatura de specialitate, care
indică faptul că, în condiţiile slăbirii determinărilor de proximitate
fizică, datorită tehnologizării care fără efort suplimentar poate extinde
spaţiul fizic al socializării la cel virtual, cel mai bun predictor al
frecvenţei întâlnirilor dintre prieteni rămâne proximitatea ocupaţională
şi cea rezidenţială.7
În ceea ce priveşte structura grupului de relaţionare preferenţială, în
baza datelor obţinute putem afirma că în cazul populaţiei investigate
cel mai important mediu de socializare îl constituie grupul de relaţionare
preferenţială. Nu au fost cazuri în care persoanele investigate au declarat
că nu au prieten sau prieten bun şi extrem de rare cazurile celor care
au numai un prieten sau prieten bun. Cei mai mulţi declară că au un
număr de 3 prieteni buni (media pe populaţia investigată fiind de 5
prieteni buni) şi un număr de 10 prieteni (media pe populaţia investigată
fiind de 13 prieteni). Conform cercetărilor referitoare la structura
grupurilor de prieteni, în cadrul mai larg al populaţiei de tineri, numărul
de membrii ai grupului de relaţionare preferenţială variază de la 3 la 10
persoane, majoritatea având aproximativ 5 prieteni.8 În lumina acestor
date, considerăm că rezultatele obţinute pe populaţia investigată, care
reflectă o structură de grup mai consistentă din punct de vedere
numeric cu o medie de 18 membri, reflectă fidel realitatea, deoarece
liceenii şi studenţii sunt într-un mediu care favorizează atât social, cât
6
Richards et al 1996; Laursen şi Williams, 1997, apud. Gerald R. Adams,
Michael D. Berzonsky (coord.) Psihologia adolescenţei. Manualul Blackwell,
Iaşi, Edit. Polirom (c) 2009, p. 353–360.
7
McPherson, M., Smith-Lovin, L., Cook, James M., op.cit., p. 415–444.
8
Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky (coord.) Psihologia adolescenţei.
Manualul Blackwell, ed. cit., p. 378.

245
şi instituţional, o mai bogată experienţă de interacţiune cu congenerii,
cu grupul de egali, cu prietenii.
Indiferent de vârstă, la momentul anchetei, 40,1% dintre tineri erau
implicaţi într-o relaţie romantică, 30% dintre aceştia fiind la prima
experienţă de acest gen. Studii efectuate pe elevi americani cu vârste
între 12 şi 18 ani arată că mai mult de 50% dintre ei au declarat că în
ultimele 18 luni au avut o relaţie romantică.9 Între numărul de prieteni
şi numărul de prieteni buni există o corelaţie pozitivă moderată, ceea
ce conferă marea variabilitate de combinare a acestor relaţii în cadrul
grupului. De asemenea, între numărul de prieteni şi faptul de a avea un
partener romantic există o legătură care indică incidenţa mai mică a
parteneriatului romantic în rândul celor care au un număr mai mare de
15 prieteni. Această legătură se constată şi în raport cu numărul de
prieteni buni, existând o incidenţă mai mare a parteneriatului romantic
în rândul celor care au de regulă mai puţin de 6-8 prieteni. Elevii au de
regulă atât un număr mai mare de prieteni, cât şi un număr mai mare
de prieteni buni decât studenţii. Există o asociere statistic semni-
ficativă, dar slabă, care indică faptul că în rândul studenţilor sunt mai
mulţi cei care au un partener romantic decât în rândul elevilor.
Analizele privitoare la variabila gen arată că între băieţi şi fete nu
există diferenţe statistic semnificative în ceea ce priveşte numărul de
prieteni sau de prieteni buni pe care îi au. Nu există diferenţe nici în
ceea ce priveşte incidenţa relaţiilor romantice printre băieţi sau fete. Cu
toate că analiza frecvenţelor referitoare la structura şi dinamica de
relaţionare a grupurilor relevă aspecte importante care subliniază
caracterul generic şi simultaneitatea diferitelor tipuri de relaţionare
(prietenie, bună prietenie şi iubire) şi importanţa grupului în definirea şi
conturarea acestor relaţii conjugarea dintre aceste date şi factorii sociali
(proximitatea fizică şi homogamia de status) care asigură fundalul
acestor interacţiuni nu au evidenţiat un tipar comportamental specific
populaţiei investigate.
În literatura de specialitate se constată diferenţierea netă între
relaţiile de prietenie şi cele de dragoste. În Enciclopedia relaţiilor
umane, editată de H. T. Reis, S. Sprecher şi S.K. Sprecher (2009),
apare foarte evident această distincţie. În prezentarea subiectelor

9
Carwer, Jayner şi Udry, 1999, apud., Gerald R. Adams, Michael D. Berzonsky
(coord.), op. cit., p. 353–360.

246
abordate la tematica „Relaţii sociale în copilărie şi adolescenţă” sunt
enumerate, printre altele, relaţiile romantice în adolescenţă, curtarea în
adolescenţă şi tinereţe, prietenia în copilărie şi adolescenţă. Cu toate că
mulţi autori vorbesc despre caracterul ubicuu al prieteniei pe întreg ciclul
de viaţă, modalitatea prezentării relaţiilor în cauză în enciclopedia
menţionată relevă concomitent diferenţieri calitative şi o succesiune
temporală între prietenie (specifică copilăriei şi adolescenţei) şi relaţiile
romantice (specifice adolescenţei şi tinereţii).
Deoarece la nivelul subpopulaţiilor determinate de caracteristicile
prescrise (genul, vârsta, etnia) sau cele dobândite precum (educaţia
ocupaţia) nu s-au constatat diferenţe comportamentale notabile, pentru
identificarea unor posibile tipare comportamentale s-a utilizat analiza
cluster de grupare a populaţiei investigate după două variabile
definitorii relaţionării preferenţiale: numărul membrilor din grupul de
relaţionare şi bugetul de timp alocat interacţiunii. Gruparea cu metoda
cluster a tinerilor investigaţi a relevat două tipare comportamentale
distincte care caracterizează comportamentul majorităţii. Dintre
adolescenţi, 57,2%, aparţinând primului tipar de relaţionare, au un
comportament selectiv. Ei pun accentul pe tipul de relaţie întreţinută,
alocând preferenţial timpul de interacţiune: mai puţin pentru prieteni
şi mai mult pentru prieteni buni şi partener romantic. Adolescenţii
pentru care este caracteristic cel de al doilea tipar de interacţiune,
reprezentând 18,8% dintre adolescenţii investigaţi, manifestă un
comportament preponderent sociabil cu accent pe timpul alocat, în
ansamblu, relaţionării preferenţiale şi mai puţin centrat pe tipul sau
natura relaţiilor întreţinute.
Rezultatele analizei indică faptul că aceste tipare au putere
descriptivă nu numai pentru relaţiile de prietenie, ci şi pentru cele
romantice, iar acestea din urmă nu au o incidenţă diferită de la un tipar
la altul. Ceea ce defineşte cele două modele distincte de interacţiune
este conjugarea dintre structura numerică a grupului şi bugetul de timp
alocat interacţiunii. Complementar relevării diferenţelor dintre tiparele
comportamentale, conjugarea dintre cele două dimensiuni plasează într-
un fundal comun trei tipuri distincte de relaţionare: prietenie, bună
prietenie şi parteneriat romantic. De asemenea, considerăm că caracterul
simultan al prieteniei şi iubirii nu este conferit de simpla suprapunere în
acest ciclu de viaţă a diferitelor etape – cea a copilăriei şi preadolescenţei,
caracterizată preponderent de relaţii de prietenie, şi cea a adolescenţei şi

247
tinereţii, caracterizată preponderent de experienţele romantice –, ci de
conturarea acestor interacţiuni în strânsă dependenţă cu grupul de
relaţionare preferenţială. Ceea ce aduce la numitor comun cele trei tipuri
distincte de relaţionare este plasarea interacţiunii dintre adolescenţi în
contextul grupului. În cazul tinerilor cuprinşi în ancheta derulată, esenţa
relaţionării preferenţiale îşi are sursele în raportarea necontenită la grupul
de prieteni. În mod excepţional, prietenia diadică poate fi surprinsă sub
forma unor cazuri particulare. Grupul de prieteni este mai mult sau
altceva decât agregarea unor relaţii diadice. Totodată identificarea unor
tipare comportamentale caracteristice majorităţii tinerilor investigaţi
relevă faptul că inserarea tinerilor într-un anumit sistem educaţional
oferă numai un fundal de homofilie de status şi condiţii de proximitate
favorabile relaţionării preferenţiale, însă ceea ce conturează mai precis
grupul de relaţionare este reprezentat de conjugarea dintre obiceiurile
de socializare – cu câţi prieteni interacţionăm şi cât timp –, dublate de
homofilia valorică înţeleasă ca asemănări în termeni de valori,
atitudini şi credinţe.

248
GENERATIVE DIALOGUE @ GREEN HOURS

Silviu G. Totelecan

How would it be if in the dialogic dimension of relational process,


bodily and contextually embedded, historically and culturally situated,
the walls between us fell down? Is it possible a shift in the relationship
with the Other from “I – s/he” type to an “I – you” one, and an open
heart approach instead of a distant one? The answer is undoubtedly
“yes” and I experimented that in Bucharest, at Green Hours, in the
late spring of 2012. Being in the excellent company of a social
geographer from Berlin, and sharing for a while a common space with
master students and junior teachers at “Ion Mincu” University of
Architecture and Urbanism, we deeply emerge in a generative
dialogue about the redevelopment of the capital city’s old town.

The Bucharest club “Green Hours 22 Jazz-Café”, located on 120


Calea Victoriei Str. (see the map below), is one of the hotspots of the
Romanian metropolis concerning live music, jazz concerts, and not in
the last instance Off-Off Broadway1 theatrical productions, hosted by
Monday (“Luni” in Romanian) Theatre – an independent theater, self-
financed by the commercial activity of the Club Green Hours 22 Jazz-
Café; it doesn’t get founds of any kind, except travel grants for
participation in abroad events where it is invited2.

1
By pinching some information from Wikipedia, I got to know that the Off-Off-
Broadway movement began in 1958 as a rejection of the commercial theatre. Among
the first places of such theatrical productions there were the coffeehouses. Off-Off-
Broadway theatres are often defined as theatres that have just a few seats, with shows
that range from professional productions by established artists to small amateur
performances, http://en.wikipedia.org/wiki/Off-Off-Broadway.
2
See http://greenhours.ro for details.

Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. 26, 2014, p. 249-257
The rush-hour of the
club, the green time, starts
late in the evening, during
the music/drama
performance, which
extends the closing time
deep into the night/early in
the morning. The terrace of
the club is crowded by
middle class people (e.g.
artists, intellectuals,
students, etc.), who are
egger to listen/see good live
acts, but also to share
moments of intense sociality. That goes on long after the end of the
“formal” event, also because it is often unpacked/presented in an informal
manner (e.g. by using the public as co-participant and co-actor). Green
Hours has a hybrid composition at multiple levels, being in the same time:
1) glocal blend of hosted events – from local artists who want to
stand out to well-established trans-local/national performers,
2) mingle spot of hippies and businessmen, if we roughly consider
only these two extremes of the social strata,
3) dialogic mix of hard talks about various cultural items and
pleasant discussions vis-à-vis daily life issues.
In the late spring of 2012 (April 26th more precisely), being in the
excellent company of the Berliner social geographer Prof. Dr. Hans-
Joachim Bürkner1, both of us live music fans and great jazz addicts, I
decided that we have to get in touch with the experience(s) of that
setting – one about which I had heard enough rumors to make it
attractive both in terms of personal and professional interests. Having
at hand two pairs of social scientist lens, embedded in two different
1
Some words about our encounter in the capital city, and the start-up project
concerning the redevelopment of Bucharest’s old town could be found in
(Romanian): Totelecan, Silviu G. (2013): Hibridizare şi comodificare în centrul
vechi al Bucureştiului [Hybridization and commodification in the old center of
Bucharest], in: Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane [Studies
and Researches from the Socio-Human Field], vol. XXV, Cluj-Napoca, Limes
& Argonaut, p. 378-386.

250
socio-cultural backgrounds, distant from the one in which we had
immersed, we acknowledged that the chances to domesticate our
experiential views of consumption2, our subjectivities, and convert them
into a digestible objective/academic inter-subjectivity are quite high.
In a while, it became clear that the preliminary need to comprehend
the Green Hours scenery in its (at least) triple shapes (i.e. glocal
blend, mingle spot, dialogic mix) will be, undoubtedly, the new
research assignment. Unfortunately, at our arrival, the jazz event had
ended, and also our chances to do a participatory observation in the
socio-anthropological field of live music. Furthermore, being there, in
the middle of the week, not at all at a reasonable hour, with few people
around, we had to postpone any possible research about social
stratification. The unspoken conclusion, frozen on my lips, was that we
missed at least two layers of that contextual reality, if not all of them.
Intrigued and puzzled by that odd situation, we decided that a drink
before bed may be a good way to close the day. That small and
apparently insignificant decision started something which, later on,
would turn out to be the blind spot3 of our investigation. Obliged not
to have anymore sky-scraping ambitions of research, we started to
deal with the club’s environment as it was at that moment, with the
remains of the night so to speak. We noticed that nearby our table, a
group of four women and four men (later on we found that those
people were master students and junior teachers at “Ion Mincu”
University of Architecture and Urbanism) enjoy a pleasant
conversation about daily life in Bucharest. Under the influence of
Adam Kahane’s words (“We have to bring together the people who
are co-creating the current reality to co-create new realities. We have
to shift from downloading and debating to reflective and generative

2
Addis, Michela; Holbrook, Morris B. (2001): On the conceptual link between
mass customisation and experiential consumption: an explosion of subjectivity,
“Journal of Consumer Behaviour” 1 (1): 50-66.
3
“The blind spot is the place within or around us where our attention and
intention originates. It’s the place from where we operate when we do
something. The reason it’s blind, is that it is an invisible dimension of our social
field, of our everyday experience in social interactions.”, Scharmer, C. Otto
(2009): Theory U: Learning from the future as it emerges, San Francisco,
Berrett-Koehler Publishers, p. 6.

251
dialogue. We have to choose an open way over a closed way.”)4, a
thoughtless idea of merging their table with ours was already in the air.
Listening at what life calls me to do – which in Scharmer’s (2009:
18) jargon it means co-initiating, “connect with people and contexts
related to that call, and convene constellations of core players that co-
inspire common intention”, I had to do that fusion in no time. It was
an instantaneous action. Things at which I didn’t think about then,
such as possible rejections, impoliteness, misunderstandings and many
other matters, now, when I am observing them with the methodological
eye, I am surprised how smoothly I was able to deal with them. Why
was it unproblematic? Maybe because being surrounded by an
extraordinary and untypical milieu, I didn’t feel the call for hundreds
of pages of methodological books that used to teach me how to get
access at subjects in ordinary research context, how to cope with the
emergent difficulties of field appropriation and reduce their potential
of becoming insurmountable obstacles.
Various types of prescriptions advise what must be done by a
researcher: be respectful, present yourself nicely, spend enough time
to make the respondents familiar with the topic of your investigation,
do not enter with the boots on into key informant’s life, etc. I wonder
if these “entering in the field requirements” are not meant to keep you
at a secure/safe contact zone with your subjects and to bring filters
between the observer and the observed; if it is not, after all, a highly
elaborated training5 about how to put your gloves on and avoid to get
your hands dirty throughout social interactions? How would it be if in
the dialogic dimension of relational process, bodily and contextually
embedded, historically and culturally situated6, the walls between us

4
Kahane, Adam (2004): Solving tough problems: An open way of talking,
listening, and creating new realities, San Francisco, Berrett-Koehler Publishers,
p. 129.
5
Even if at first glance it appears like that, it doesn’t mean that I argue towards a
complete rejection of classical methodology. On the contrary, the fact that I am
able now to raise some critical points comes after years and years of learning
“bad” methodology. To be clear, my stance is that: sometimes we have to
embrace external views that will allow us to consolidate (internally) our socio-
anthropological ways of dealing with the field of research.
6
In their work, Gergen, Kenneth J.; Gergen, Mary M.; Barrett, Frank J. (2004):
Dialogue: Life and death of the organization, in: The Sage handbook of

252
fell down? Is it possible a shift in the relationship with the Other from
“I – s/he” type to an “I – you” one, and an open heart approach instead
of a distant one? The answer is undoubtedly “yes” and I experimented
that at Green Hours.
A straightforward question was enough: “May I put our tables
together and therefore expand jointly ours (and yours) conversation?”
to roll the ball. It got right away approvals, smiles and all of a sudden
(out of the blue) interest. From the outside, joining tables on a terrace
is, at best, about redesigning the space around and recreating for a
while (in our circumstances, between 1am and 3am) a common
ground/place for separate locations/ worlds. At least in Eastern
Europe, relatives, friends, by and large people who share certain
communalities do that, when the setting design keeps them apart.
Otherwise, with somebody whom you do not know, with the stranger,
with the other in general, such endeavor cannot be done easily.
Nevertheless, if you carry on that track, at the end you will probably
attain a “mismeeting”, Vergegnung7 (in German language), which leads
to: dismissing the other, misrecognizing the other, miscommunicating
with the other.
In our case, the evidence was against the common knowledge and
theory. In a split second, we (by then it was already a “we” which
incorporated “they”) jointly surpassed the physical distance between
us, and open our hearts for experiencing and sharing a real
(Begegnung) genuine meeting, within which accepting, affirming and
confirming the other was omnipresent. Moving (both as motion and
emotion) at a deeper level of understanding has a lot to do with the

organizational discourse, p. 39-59, they relate at the issue of dialogue by saying


that dialogue originates in the public sphere and is a form of inter-subjective
connection or synchrony, an outcome (not of individual action and reaction) of
coordinated actions of the participants; it is a discursive coordination in the
service of social ends.
7
Martin Buber (1923) coined the word Vergegnung in its best known work, the
short philosophical essay, Ich und Du, to describe the failure of real interactive
mutuality between persons. The English speaking reader may get in touch with
details about Buber’s thoughts via Kenneth Paul Kramer’s (2003) book: Martin
Buber’s I and Thou: practicing living dialogue, New Jersey, Paulist Press. The
concept was used by various scholars, such as Zygmunt Bauman in Postmodern
Ethics, Wiley, 1993.

253
empathic listening that generates shifts in our perceptions: “[…] we
feel a profound switch; we forget about our own agenda and begin to
see how the world unfolds through someone else’s eyes. When
operating in this mode, we usually feel what another person wants to
say before the words take form. And then we may recognize whether a
person chooses the right word or the wrong one to express something.
That judgment is possible only when we have a direct sense of what
someone wants to say before we analyze what she actually says”
(Scharmer 2009: 12).
Since I have kept the suspense as much as I could, in the following
pages I will reveal some fragments of our dialogue about the
redevelopment of the capital city’s old town. I will stick to being the
rapporteur of the meeting and let the text to speak for itself. It must be
said that, following the academic rigors, we digitally recorded the two
hours long “focus group”, transcribed in about ten A4 pages of
interview. The accuracy of the transcript and the translation were
double-checked by both scholars. Not surprisingly, I would say
normally since I am talking about young intellectuals trained after the
collapse of the communist regime, and some of them probably even
born at the end of the 80s, the discussion was carried on mostly in
English. Because in the meantime I got a strong feeling for what we
acquired at our Green Hours debate, nowadays I am tempted to
abandon the “focus group” denomination. Since the meanings have
emerged somewhat “from the center of the circle”, and not necessarily
from a particular individual8, each personal contribution being a
component of a larger feed-back circle and less as an independent
(re)action, it seems now suitable to call it generative dialogue9.

8
In this sense, in the following lines, the brackets like this (W4, 1h 53' 37")
mean that the preceding intervention was of the 4th woman at our join-table (I
used as acronyms W1-W4 for women, and M1-M4 for men), and her
contribution, quoted here, starts at 1 hour, 53 minutes and 37 seconds after the
beginning of the discussion.
9
In a generative dialogue “we are fully present to what is emerging in the whole
system […] One person spoke after another but at times it was as if they were
completing each other’s thoughts. The normal sense of separation between
people seemed lessened”, Kahane, Adam (2002): Changing the world by
changing how we talk and listen, “Leader to Leader” 26, p. 37.

254
In the regeneration process of the city center’s old town, the pubs
and clubs phenomenon is unstoppable, and its development means the
replacement of every small (rudimentary) shops (e.g. “with household
items, accessories, things for everyday use etc.”, M1, 2' 38"). “Having
just drinking and partying, is nice for tourism but I do not think that is
nice for the city. Because the tourists finally have an old city center in
Bucharest that they didn’t have, especially in the summer they are all
over the place; Now, they have this like, like a scenario where they fit
in, now it is right… you have the café, you have the bars, everything
that you need” (M2, 3' 46"). The “public goods”, created as a result of
the opening of the city towards the Western scenarios, are not always
appealing, especially for the people who know that Bucharest is not a
Western/Occidental like capital city; “it is another kind of city; it’s
more like Istanbul, so you shouldn’t find places like you usually find
in Western Europe” (M2, 5' 19"). They often mentioned that, at the
present time, due to the fractures in the dialectic of the past with the
present, there exists a higher discrepancy between the so-called
identity of Bucharest and the image that is promoted.
Dealing in a creative way with the complexity of social life in
Bucharest is about managing to put together public spaces,
traditionally enclosed and controlled ones (M3, 6' 57"). That is not an
easy task to do with a decaying old city center, denied by the
communist regime because it was the symbol of the bourgeoisie and
not the symbol of the new man, of the communist man. Additionally,
“most of the people that live in Bucharest were pushed into the city by
the communist regime in order to “glue” the industry – that means that
people that have no identity with the city, they do not understand the
city, they do not relate with the city, they live in the city but they do
not really connect with it, they are like tourists in a way” (M2, 9' 20").
Living in a place of eternal transition is hard to find a political will
able to create a vision of Bucharest; and implement it to the end, given
that the short-term-ism governs authorities’ life, from the national to
the local level. “They, of course, are coming to the same old clichés;
we have to build a strong city, with a strong identity when we never
have it. Of course, nobody ask us (urban students, professionals) about
visions; they already have the vision – that is ‘the most votes
possible’. That means you have to build something which is visible in

255
four years (the length of the local authority’s public mandate), not to
build something for forty years” (M2, 14' 48").
The lack of strategic visions and consequently misunderstandings
regarding the needed things in the old city Centrum comes also from
the establishment’s inability to pay attention at the others and the
incapability to listen openly to the possible solutions that they have
found (“You are like talking with yourself sometimes, because you
talk to people whom, they do not want or do not have the level of
comprehension, to real listen to you”, W2, 1h 28' 25"). At Green
Hours those clarifications came in abundance, none of our junior
colleagues being reluctant to share them. One direction of sustainable
development may have the cultural buildings at its foundation, which,
sadly of course, do not attract as much people as pubs do, but
“personally I prefer to see an actor on stage and not an actor on the
TV screen, it is a higher quality of life, and I want that quality for
many more people” (M1, 16' 45"). Public spaces where you can enjoy
something or you can sit with your friends, walking paths, places for
young children to play, or for old people to go there and enjoy (W1,
19' 06") are also badly needed. “We shouldn’t forget that there are 24
hours in a day, it is not only the evening and the night when the pubs
work” (M2, 19' 15"). “If you do not have there living, working,
producing, I mean creatively producing: art or ideas, or something like
that, in the end you end up with having like a superficial bubble – the
entertainment park – which tomorrow vanishes away, and you do not
have anymore anything. People left, you do not have living there,
working there, nothing… just entertainment, like services” (M2, 24' 27").
More generally, to get involvement and not reject it, to move to an
upper level is what a heterogenic city like Bucharest needs, “platforms
for everybody to involve in their own way, this is what we need and
what we are missing” (M4, 30' 40"). With the front-runner model “to
do shallow things” (W2, 1h 26' 40"), the forward thinking option is
almost evacuated: “long term, so this is what we are also lacking, the
idea of something, on event, that you create, which will not have so
much success at the beginning, but will have in time, when the
population is ready for it and is going to grow and grow” (W2, 1h 21'
25"). As it is preaching in the generative dialogue theory, you have to
listen in order to see, and that is hard when the “model” blinds
everything around. Being focus on the visible realm makes you

256
inattentive at the infinite possibilities of the invisible part of the city,
at the hidden places between pubs and bars, at squares, courtyards,
nice places that compose the historical legacy of Bucharest. Revealing
that “will be probably something amazing because it’s something like
a labyrinth, so you can walk around, you could create places which are
not connected to the other mainstream” (W2, 1h 34' 33"), “and you
can relate to them because it’s not that kind of place like in Europe or
America, that kind of McDonald’s, it’s something original that was/is
here which needs to recover it: in-between places which are not
opened for the public” (W1, 1h 34' 55").
Following this paradigm shift of making invisible visible, the
amazing group that we were lucky enough to meet at Green Hours had
started to map out the hidden places of Bucharest, “the ones which are
not visible, the ones that you never see, and I think they are twice as
big as the one that is seen today” (M2, 1h 35' 58"). What they do is far
more than an intellectual protest addressed at our (e.g. co-citizens, co-
inhabitants, policy makers, experts etc.) incapability to see beyond the
length of your nose, it is an alarm signal meant to tell (for those ready
to listen) you politely: stop complain about everything and do
absolutely nothing about it! Coincidentally, or ironically, to be more
precisely, within the time that I have written this article, in my home
city took place an open-air international jazz festival10. I have to admit
that my presence there, despite the possibility of a participatory
observation vis-à-vis local jazz consumption in Romania, particularly
Cluj-Napoca, was a “hidden search” for a similar or even more
intensified experience than the one lived two years ago, and sketched
here. This time I didn’t miss one second of the event, I was there quite
early. Furthermore, I had family and friends with me and also another
few hundreds people around. The “glocal blend” unfolded in front of
my eyes, the “mingle spot” was getting on my feet, but the “dialogic
mix” didn’t make its presence felt. What to do? I was again in a wrong
milieu.

10
From July 4th to 6th, see http://www.jazzinthepark.ro/ for details.

257
LISTA AUTORILOR

Monica Albu, CS I dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca,


Departamentul de Cercetări Socio-Umane; S.C. Cognitrom S.R.L., Cluj-Napoca.
Marius Andreescu, Judecător Curtea de Apel Piteşti, Lector univ. dr.
Universitatea din Piteşti
Ionel Blaga, drd. Catedra de Psihologie, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca.
Bócsa Eva, Lector univ. dr., Universitatea din Petroşani.
Versavia Brutaru, CS III dr., Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei
Rădulescu” Bucureşti, Academia Română; Conf. univ. dr. Facultatea de
Drept, Universitatea Hyperion.
Ion Ciobanu, Lect. sup. dr., Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi,
Republica Moldova
Horea Crişan, Lector univ. dr., Facultatea de Drept „D. Cantemir”,
Cluj-Napoca.
Lucia Faiciuc, CS III dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca,
Departamentul de Cercetări Socio-Umane,
Carina Herbei, AC, Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca,
Departamentul de Cercetări Socio-Umane.
Ionuţ Isac, CS I dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca,
Departamentul de Cercetări Socio-Umane.
Călina Jugastru, Prof. univ. dr., Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu,
Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”.
Ramona Jurcău, Dr., Disciplina de Fiziopatologie, Universitatea de
Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”, Cluj-Napoca.
Ioana Jurcău, Dr., Spitalul Clinic de Copii Cluj-Napoca.
Eugeniu Ladari, Psiholog, Cabinet individual de Psihologie, Timişoara.
Mariana Marinescu, Conf. univ. dr., Universitatea din Oradea
Oana Negru, Lector univ. dr., Catedra de Psihologie, Universitatea
„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.
Pop Cristian Ioan, CS dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu”
Cluj-Napoca”, Departamentul de Cercetări Socio-Umane

258
Eleonora Ioana Pop, drd., Catedra de Psihologie, Universitatea
„Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.
Vasile-Flaviu Rus, drd., Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Istorie
orală, Relaţii internaţionale.
Salánki Zoltán, CS III, Institutul de Istorie „George Bariţiu” Cluj-Napoca,
Departamentul de Cercetări Socio-Umane.
Emanuel Tăvală, Lector univ. dr. Facultatea de Drept, Universitatea
„Lucian Blaga” din Sibiu.
Silviu G. Totelecan, CS. II dr., Institutul de Istorie „George Bariţiu”
Cluj-Napoca, Departamentul de Cercetări Socio-Umane.

259