BORZ (JULA) LAVINIA ANA

An 1 I.D

PROPRIETATEA, DE LA GINTA
LA DACIA ROMANA

La inceputurile sale, istoria proprietatii este atat de puternic legata de istoria familiei incat este
necesar sa dam cateva detalii legate de transformarile familiei.
Ginta sau clanul formeaza la inceput o mare familie care nu este divizata: toti membrii sai
locuiesc sub acelasi acoperis si traiesc in comun. Copiii apartin gintei si se considera ca frati si surori; ei
denumesc mame si tati pe femeile si barbatii din generatia propriilor parinti. In mod natural, copiii se
aduna in jurul mamei lor adevarate, mai ales dat fiind ca din cauza relatiilor sexuale interzise in cadrul
aceleasi ginte, femeia trebuie sa-si ia barbatul sau barbatii din alt clan: atunci tatal devine un strain.Date
fiind aceste conditii, din momentul in care familia se constituie, in mod natural mama trebuie sa fie sefa
familiei.
Atunci cind femeile maritate, care isi cresteau surorile mai mici nemaritate si fratii, ale caror
neveste traiau in alt clan, s-au despartit pentru a se stabili separat, casa comuna s-a fractionat in atitea case
particulare pe cit era numarul de gospodarii. Individualizarea familiei sub forma sa matriarhala a dus la
dezmembrarea comunitatii de habitatie. Mama este astfel stapina casei, atunci incepe sa apara germenul
proprietatii funciare de familie. Ea incepe modest, fiind limitata la bucata de pamint pe care se afla casa
ei. Cat timp dureaza forma matriarhala, bunurile mobiliare si cele imobiliare se transmit prin descendenta
feminina: mostenirea este de la mama si de la parintii mamei si nu de la tata si de la parintii tatei.
Urmarind acumularea bogatiilor mobiliare si impbiliare, femeia a fost detronata din autoritatea ei. Aceasta
deposedare a fost implinita mai mult sau mai putin brusc si brutal la fiecare popor in parte.
Proprietatea comuna a gintei a trebuit sa se segmenteze pentru a constitui proprietatea privata a familiilor
descompuse.
„Proprietatea, in sens economic, este intim legata de societatea umana si va exista atata timp cat
aceasta va dainui. Consacrarea raporturilor sociale de proprietate in norme juridice constituie dreptul de
proprietate. ” Aceasta institutie a cunoscut o ampla dezvoltare, fiind influentata de diferitele evenimente

1
istorice. In cele ce urmeaza, se va evidentia evolutia conceptiei asupra proprietatii de la statul arhaic geto-
dac pana la cucerirea acestuia de catre romani.
1. Proprietatea geto-dacilor premergatoare statului centralizat
Desprinsi din marele neam al tracilor, geto-dacii s-au afirmat ca popor de sine statator in prima
jumatate a mileniului I i.e.n., cunoscand inca de atunci importanta institutiei proprietatii. Existand foarte
putine izvoare cu privire la normele juridice din acest domeniu, stim totusi ca principala forma de
proprietate geto-daca a constituit-o proprietatea imobiliara (proprietatea asupra pamantului). In cadrul
obstii satesti sau vicinale exista proprietate comuna (sateasca) asupra terenurilor arabile, a pasunilor, a
padurilor, a apelor, etc. si proprietatea privata a individului sau a familiei sale (casa, terenul inconjurator
casei, bunurile personale, etc.). Trecerea proprietatii colective in patrimoniul privat se caracterizeaza
printr-o fictiune, o stare intermediara, deoarece terenul continua sa ramana in proprietatea colectiva, insa
se imparte la un interval regulat de timp intre membrii obstii, fiecare lucrand parcelele revenite,
insusindu-si roadele muncii.
Aceasta impartire nu era egala, ci se tinea cont de clasa sociala. Scriitorii antici Dio Crisostomos, Dio
Cassius si mai tarziu Iordanes, sustin in operele lor, existenta claselor geto-dace, numindu-i pe cei bogati
tarabostes sau pileati si pe oamenii de rand comati sau capilati. Afirmatia lui Strabon, potrivit careia pe
vremea lui Zamolxis societatea geto-daca cunostea deosebirea dintre capetenii si poporul de rand,
constituie o confirmare in plus a vechimii existentei claselor, implicit a proprietatii private.
Consolidarea spiritului proprietatii private s-a produs odata cu stabilirea colonistilor greci pe teritoriul
nordic si vestic al Pontului Euxin, conturandu-se astfel o noua categorie economico-sociala, aceea a
negustorilor. Din datele istorice existente, rezulta ca geto-dacii aveau respect fata de proprietate, fie ea
privata sau obsteasca.
2. Institutia proprietatii in Dacia lui Burebista
Rezultat al maturizarii societatii dacice, unirea tuturor formatiunilor politice existente intr-un
singur stat centralizat a constituit apogeul evolutiei dacilor din mai multe puncte de vedere: economic,
militar, religios, al constiintei politice si al dreptului.
In ceea ce priveste proprietatea, aceasta isi consacra puterea prin delimitarea evidenta a marilor latifundii
private de taranimea libera, care stapanea fondul funciar comun, devenind obstea teritoriala. Statul
centralizat, intre alte atributii, o avea si pe cea a apararii proprietatii private.
Despre modul exploatarii marilor proprietati geto-dace nu avem prea multe dovezi, insa despre
proprietatea comuna (obstea teritoriala) s-au pastrat din textele lui Horatiu cateva referiri, intre care si
remarca privitoare la importanta acordata de catre geto-daci, agriculturii : „strang recolte obstesti cu sarg,
de pe glia cea fara de hat”. Pamantul obstii era divizat in loturi, atribuite spre folosinta individuala fiecarei
familii anual, redistribuindu-se prin tragere la sorti. Pasunile, padurile, apele, erau in proprietatea statului

2
sau a comunitatilor, fiind exploatate in comun, fara a fi nevoie de o impartire in loturi. Se observa
distinctia intre noua modalitate de valorificare a pamantului si vechea practica in care munca se executa in
comun, impartindu-se doar fructele. Se poate conchide, asadar, ca in conditiile statului centralizat,
comunitatea sateasca imbina principiul proprietatii private cu cel al proprietatii obstesti, incurajand
dezvoltarea celui dintai, prin ingradirea treptata a celui din urma.
3. Institutia proprietatii in perioada Daciei- provincie a Imperiului roman
„Romanii au fost mari cuceritori, mai mari organizatori decat cuceritori, si mai mari legiuitori
decat rganizatori”, spunea invatatul francez Marcel Reinhart.
Dupa cucerirea Daciei de catre romani, dreptul autohton a ramas in vigoare, normele sale fiind aplicabile
doar in masura in care nu veneau in contradictie cu principiile generale ale dreptului roman. Legile
romane instituite in Provincia Dacia reglementau cu precadere proprietatea, ca institutie de baza in
Imperiu. Aceste norme vizau, in principal, romanii rezidenti din Dacia, reliefandu-se totusi si o exceptie,
potrivit careia acestia nu puteau avea, in materie imobiliara, o adevarata proprietate romana (dominium ex
iure Quiritium), numai cu conditia ca pamantul coloniei respective sa nu fi primit, printr-o fictiune,
calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca si cum ar fi fost situat in Italia.
De precizat este faptul ca asupra fondurilor provinciale, cetatenii romani nu aveau decat dreptul de
posesiune (possessio) sau uzufruct (usus fructus). Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul
roman (ager publicus), daca era vorba de o provincie senatoriala (provinciae senatus populi) fie imparatul,
daca provincia era imperiala (provinciae Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
In temeiul edictelor date de catre guvernatorul provinciei, posesorilor loturilor individuale li se
recunoaste un drept de proprietate utila, putand trasmite prin mostenire, ba chiar fiind indreptatiti sa
incheie contracte avand ca obiect pamantul, cu mentiunea ca este vorba doar despre o interpretare
cazuistica a problemei de catre juristii romani. In cazul in care rolul in domeniul mostenirilor revenea
pretorilor sau consulilor, acest rol il aveau guvernatorii de provincii aplicand normele proprietatii
provinciale.
Din punct de vedere al dobandirii proprietatii peregrinii foloseu cu precadere ocupatiunea si
traditiunea. Desi statul roman era, potrivit unei reguli stravechi, proprietarul pamanturilor provinciale
(ager publicus), acestea din urma erau stapanite in fapt de autohtoni. Datorita necesitatii fructificarii
pamantului, dreptul pozitiv accepta lasarea fondului funciar proprietarului initial sau impropritarirea
veteranilor, in unele cazuri vorbindu-se despre concesionarea terenurilor celor interesati. Peregrinii nu
puteau avea o astfel de proprietate decat daca se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea, guvernatorii
de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care o considerau un domenium ce tinea de dreptul
gintilor. Ba mai mult, in anul 199, s-a instituit prescriptia de lunga durata (prescriptiae longi temporis). In
baza sa, cel care posedase zece ani intre prezenti si douazeci de ani intre absenti, putea respinge cu succes

3
actiunea de revendicare a lotului sau. Astfel, actiunea intentata de catre reclamant dupa trecerea celor zece
sau douazeci de ani era respinsa de catre instanta competenta.
Locuitorii liberi din Dacia, pe langa proprietatea provinciala aplicabila numai pamantului, au exercitat
si proprietatea peregrina asupra altor lucruri, aspect reglementat tot de dreptul gintilor.
Ca si concluzie putem spune ca lumea Daciei patriarhale a fost puternic influentata in materie de
drept, conturandu-se importanta institutiei proprietatii, normele romane aplicandu-se intr-o forma adaptata
nevoilor practice cotidiene, in raporturile dintre cetatenii romani si peregrini, abaterile aparute derivand
din conditiile concrete de existenta a provinciei Dacia. Evident, forma de drept roman a cunoscut o forma
superioara celei practicate de daco-geti peste care s-a suprapus. De aceea el va constitui principalul izvor
al dreptului romanesc, pastrand si unele aspecte cutumiare, anterioare, ale dreptului dacic.

Bibliografie:
1. Indrumar pentru invatamant la distanta
2. Rotaru M. Istoria dreptului romanesc, Chisinau, 2001;
3. Ioana Vasiu, Istoria dreptului romanesc (Studii, Sinteze, Comentarii), edit. Albastra, Cluj-
Napoca, 2014;
4. Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, edit. stf. si enciclopedica, Bucuresti, 1977;
5. Florin Negoita, Istoria statului si dreptului romanesc, edit. Ars Docendi, Bucuresti, 2004;
6. Vladimir Hanga, Mircea Dan Bob, Curs de drept privat roman, editia a 5-a, edit. Universul
juridic, Bucuresti, 2013