Dinamica grupurilor restranse

Există o chemare socială si o aspiratie psihologică de a apartine unui grup. Grupul asigură
protectie, structurează valorile personale, satisface nevoia de relationare, validează (si evaluează)
propria personalitate („spune-mi cu cine te însotesti ca să- i spun cine esti”, mărturiseste un proverb),
probează conduita, comportamentul si respectul celorlatli, propune compara ii, asigură participarea la
experiente comune etc.
Totodată, nevoia de apartenentă la grup este întretinută de dinamica impulsurilor negative, prin
ponderea conflictelor – sociale si psihice -, prin stimularea capacitătii de negociere a rolurilor, precum
si prin posibilitatea de reechilibrare emotională. Nu în ultimul rând, contextul social oferă fiecărui
individ apartinător sansa de a-si modela comportamentul, de a-si decela virtutile sau defectele, de a-si
verifica modul de guvernare a conflictelor care izbucnesc într-un grup din care face parte. Există un
efect extrem de puternic de reciprocitate între componentii grupului, indiferent dacă e vorba de
consecinte pozitive, neutre sau negative ale acestor influente. În interiorul grupului, se autorevelează
personalitatea.
Sistemul suport al mediului social, penitenciarul, este o frontieră a civilizaţiei, dar în contextul
social mai larg, aceasta instituţie rămâne cronic în urma ambiantei generale din societate. De aceea
unul din principiile teoretice de subordonare a acestui subsistem social va fi incapacitatea sa de a fi
contemporan cu societatea în care functioneza.
O lume lipsită de dragoste, dar care năzuieşte cu disperare spre dragoste (Nietzsche),
penitenciarul, invită psihologul care se apropie de el, să înţeleagă profund dimensiunea filosofică a
vieții din închisoare.
Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situaţie deosebită, cu
amplă rezonanță în mediul său de viaţă, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Atât
timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care asemenea lui au comis fapte antisociale,
dificultățile cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur.
În contactul cu ceilalți deținuți remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din
timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise "fabricate" în
penitenciar, la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a
gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și nu rereori asistăm la modificarea poziției față

1
de pedeapsă: dacă iniţial considera că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca
fiind prea aspră. Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la un
comportament activ în care interesul personal, egoismul, și autoconservarea primează.
În planul conduitei de la morala conformistă fondată pe vinovăție, se trece la morala frustrării
întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, "soarta" omului în lume, atitudinea față
de muncă, familie, viitor și implicit modul de viață în penitenciar. Totuși valorile morale nu se anulează
în penitenciar, ci există și se realizează că valori într-o ambianță socială deosebită.
Nu este vorba de regimul legal de executare a pedepsei, care prin el însuşi nu împiedică
manifestările morale, ci de faptul că în detenție individul și comportamentele colective care nu în puține
cazuri sancționează pe cel care adoptă o conduită morală.
Concluzionând cele de mai sus se poate afirma că apropierea de mediul carceral se realizează
în două ipostaze: cea de moralist care meditează la condiția umană și cea a expertului care dorește să
înțeleagă și să ordoneze. Prezența dificultăților nu se rezumă doar la contextul social în care trăiesc
deţinuţii, ci se extinde şi la universul lor cultural.
Fiind reduse ca amploare și profunzime, relațiile interindividuale coboară la niveluri inferioare,
iar comunicarea între deţinuţi rămâne tributară nevoilor nesatisfăcute și dispoziției de moment.
Toate acestea au consecințe psihologice și psihosociale vizibile asupra deținuților și
personalului. Astfel, comunitatea deţinuţilor constituie o lume anonimă, de oameni privaţi de prestigiu,
cu conştiinţa minorităţii lor. Cazurile infracţionale deosebite ale unora dintre ei le conferă aura unor
lideri capabili de orice, sau în rare cazuri, având aptitudini socio-afective, o audienţă mărita în masa
deţinuţilor obişnuiţi, în penitenciar problematica normelor şi valorilor capăta aspecte particulare
determinate de situaţiile în care se găsesc deţinuţii: absenta libertăţii şi celelalte frustrări împiedica
raportarea adecvată la aspectele semnificative ale existenţei de fiecare zi.
La nivelul individului normele şi valorile servesc ca instrument şi etalon în alegerea dintre
alternativele de acţiune cât şi pentru dimensiunea proiectivă pe care o au, adică oferă motive şi planuri
de acţiune în împrejurarea de viaţa pe care o traversează individul la un moment dat.
Specific mediului penitenciar este existenţa în paralel a unor norme oficiale care sunt legiferate
şi urmăresc atingerea obiectivelor instituţiei productive, educative, preventive cu normele modificate
care urmăresc crearea unor relaţii şi condiţii de viaţa suportabile din punctul lor de vedere pe parcursul
executării pedepsei şi acţionează numai în interiorul grupului de deţinuţi.
Din discuţiile purtate cu deţinuţii am dedus o serie de modalităţi de interiorizare a normelor şi
valorilor informale:
2
a) Conduita actuală este funcţie de statutul actual. Odată intrat în penitenciar, individul va acţiona conform
normelor şi valorilor apreciate de el ca fiind în concordanţă cu noile împrejurări în care se afla;
b) Deţinuţii cu vechime în penitenciar sunt mai deschişi la cooperare şi ajutor fata de cei noi care sunt
percepuţi ca participanţi la sistemul lor de valori şi respecta normele informale;
c) În unele cazuri sistemul de norme şi valori serveşte ca mecanism de apărare fata de propriile remuşcări,
individul acceptând modul de gândire şi judecăţile de valoare emise de deţinuţii care îi oferă raţiuni
deculpabilizante;
d) De asemenea, regulile, obiceiurile şi ierarhiile care funcţionează în rândul deţinuţilor sunt mai uşor admise
de deţinuţii cu un grad mai scăzut de instruire, de cei cu o percepere confuză a motivelor lor infracţionale şi
de cei care au planuri de viitor bine conturate.
Relaţiile interpersonale se constituie în grupurile mici în care indivizii au un contact direct şi
permanent, pe o perioadă de timp mai mult sau mai puţin îndelungata, muncesc, învaţa, convieţuiesc
împreună, desfăşoară activităţi de timp liber, cultural- artistice, sportive.
În cadrul relaţiilor interpresonale preponderente sunt raporturile afective care se crează şi
funcţionează în interiorul microgrupului. Ele apar şi se manifesta îndeosebi ca relaţii preferenţiale, de
simpatie, antipatie şi indiferentă, elemente pe care le putem constata şi în cadrul raporturilor
interpersonale din colectivele de deţinuţi. Aceste aspecte sunt uneori mai accentuate, dat fiind modul
specific de viaţă din colectivele de deţinuţi, precum şi modificările care survin în structura psihică
acestora în perioada de detenţie.
Relaţiile interpersonale reprezintă în orice condiţii cadrul nemijlocit în care se formează şi se
manifesta individul, se modulează şi se diferenţiază personalitatea sa, sunt satisfăcute multiplele sale
trebuinţe umane, îndeosebi cele care ţin de viaţa psihică, de echilibrul său emoţional, sufletesc. Tocmai
din această cauză ele ocupa un loc important în viaţa individului, precum şi a microcolectivului,
justifica eforturile care trebuie depuse pentru a le cunoaşte cât mai temeinic, a le influenţa şi dirija în
aşa fel încât să aibă un conţinut şi o finalitate pozitivă.
Acţiunea fenomenelor şi proceselor care au loc în societate asupra formarii şi manifestării
relaţiilor interpersonale din colectivele de deţinuţi se deosebeşte printr-o serie de particularităţi, liste
mai restrânse data fiind organizarea activităţii din penitenciare pentru persoane care sunt private de
libertate o perioadă de timp, sunt lipsite de anumite drepturi, desfăşoară prin forţa lucrurilor o gamă
relativ redusă de activităţi. însăşi posibilităţile de receptare de către deţinuţi a fenomenelor şi proceselor
din societate sunt limitate, iar la unii dintre ei aproape inexistente, ca rezultate a lipsei de interes şi de
preocupare pentru aceste probleme, a nivelului cultural foarte scăzut.
3
 Persoanele provenite din mediul penitenciar sunt într-o poziţie de mare vulnerabilitate socială,
vulnerabilitate ridicată de-o parte de situaţia lor specifică de persoană cu dificultăţi dar pe de altă parte
şi de reacţia şi modul în care societatea tratează aceste persoane.
Un criteriu important şi actual este schimbarea mentalităţii societăţii faţă de persoanele
provenite din mediul penitenciar, şi schimbarea mentalităţii acestor persoane faţă de ele, faţă de poziţia
lor în societate şi tendinţa de afirmare la nivelul profesional pe care îl posedă.
Domeniul rezolvării dificultăţilor de învăţare este domeniul satisfacerii nevoilor speciale de
educaţie. Ceea ce îi deosebeşte pe toţi elevii cu dificultăţi de învăţare este caracterul unic al deficienţei.
Dacă este adevărat că aceşti elevi pot fi grupaţi după caracteristici comune, bazate pe cerinţele
educative speciale, este la fel de adevărat că fiecare elev nu se încadrează perfect într-o anumită
categorie. Cu atât mai mult pentru minorii aflați în mediul penitenciar este necesar să abordăm şi
problema dificultăţilor de învăţare prin prisma carențelor sau a lipsei unei educații primare oferită de
mediul familial, deoarece mulți dintre deținuții minori provin din medii dezavantajate cum ar fi: familii
dezorganizate, familii monoparentale, abandon, părinţii încarcerați sau foști deținuți, mediu
infracțional, părinți plecați în străinătate, etc.
Un alt aspect de care trebuie să ținem seama în organizarea activităților de predare- învățare în
școlile din penitenciare este slaba motivație ori lipsa acesteia pentru autoformare, autodepășire a
minorilor, acest fapt fiind o consecință a modelelor pe care aceștia le au din mediul familial, din
comunitatea în care își trăiesc viața.Astfel ca statusul si rolul de elev se refera la modul de indeplinire
a drepturilor si indatoririlor stabilite intr-o serie de norme scolare.
Activitatea didactică pe care o desfășor implică adaptare curriculară datorită trăsăturilor
specifice elevilor pe care îi îndrum, deţinuţi care, deşi au varste cuprinse intre 16-30 de ani, sunt înscrişi
în clasa întâi şi acum învaţă să scrie şi să citească.
În ceea ce privește relația profesor - elev, din cadrul Centrului de detentie Craiova, în conditiile
învățământului diferentiat, rolul si sarcinile profesorului devin mai complexe și solicită un efort mai
mare din partea acestuia; el trebuie să respecte viziunea și sentimentele fiecărui elev în parte, să
stimuleze mai mult elevii decât să-i critice, să sugereze mai mult decât să corijeze, să propună mai mult
decât să impună și, nu în ultimul rînd, să se adapteze capacităților elevilor, posibilităților lor, și nu să
aibă față de toți, în mod egal, aceleași cerințe. Astfel, activitatea instructiv-educativă din învăţământul
special se compune din activităţile de predare-învăţare şi activităţile de terapie (terapie educaţională
complexă şi integrată şi terapii specifice şi de compensare). În anumite situații se poate opta pentru un
curriculum specific, în concordanțã cu nevoile respectivei persoane.
4
 Astfel rolul școlii este unul primordial, profesorii fiind modele pentru tinerii din penitenciare,
fiind îndrumători, consilieri, sfătuitori, prieteni, uneori preluând chiar și din atribuțiile părinților.
Din experienţa acumulată, mi-am dat seama că numai planificând judicios activitatea şi alegând cele mai bune
tehnici şi strategii de lucru putem contribui la pregătirea tinerilor din centrul de detentie pentru integrarea fără
eşec în sistemul social. Am constatat că pe măsură ce tinerii din mediul penitenciar ajung să se integreze,
procesele intelectuale au o evoluție ascendentă, îmbunătățindu-se, minorii capătând o tot mai mare
independenţă în gândire, vorbire şi relaţiile cu cei din jur.
Implicarea copiilor și tinerilor cu nevoi speciale din centrele de reeducare sau din penitenciarele
pentru minori şi în activităţile extraşcolare necesită timp şi resurse dintre cele mai complexe, însă
surprinzător, mulţi dintre copiii care au acces la acestea simt că sunt acceptaţi de ceilalţi şi fac eforturi
pentru a evolua.
Normalizarea socială - impune un grad mult mai mare de integrare socială a persoanelor în
dificultate şi, concomitent, o conştientizare profundă, mergând până la formarea convingerii că
societatea aparţine tuturor cetăţenilor ei şi că nu există argumente pentru nici un fel de discriminare.
Normalizarea societală - reprezintă nivelul cel mai înalt de acceptare socială şi face din
iniţiativele de valorizare a potenţialului fiecărui individ o practică obişnuită, care nu mai are nimic
spectaculos sau inedit. Majoritatea membrilor unei societăţi cu o mentalitate evoluată consideră normal
ca diferenţele existente între oameni să fie surse de noi experienţe de viaţă şi de beneficii, şi nicidecum
pretexte pentru discriminări.
Concluzie:
În grupuri, se dezvoltă o psihologie colectivă, căreia îi lipsesc mijloacele intelectuale pentru a
pondera emotiile si manifestările afective. În grup, indivizii - sau atomii sociali – sunt puternic sedusi
de gesturi sugestionate si sentimente insuflate. În grup, indivizii au impresia că îsi păstrează
independenta în gândire, în realitate se contaminează de un comportament influentat. Grupul are
psihologia sa, iar fiecare component este îndemnat să act ioneze. Curiozitatea, ca imbold pentru
dezvoltare individuală din punct de vedere cognitiv, este a individului, iar actiunea e a grupului. Grupul
performant este o exceptie, care nu sustine renuntarea la prejudecata de a fi intolerant cu atitudinea
celorlalti.

5
 BIBLIOGRAFIE

1. Buică, C.B., Bazele defectologiei , Ed. Aramis, București, 2004;

2. Buică, C. B. Principiul normalizării. Formarea atitudinilor pozitive ale personalului didactic privind
integrarea copiilor în dificultate. In L. Aldescu et al., Integrarea şcolară a copilului în dificultate / cu
nevoi speciale (ghid pentru directorul de şcoală) . Bucureşti: C.R.I.P.S.(ISBN 973-86028-0-7), 2002;
3. Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2008;
4. Cerghit, Ioan, Sinteze de instruire alternative și complementare, Editura Polirom, Iași, 2008;
5. Cerghit, I., Neacșu, I., Pânişoara, O. I., Negreţ-Dobridor, I., Prelegeri pedagogice, Editura Polirom,
Iaşi, 2001;
6. Ceobanu, C , Conotaţii psihosociale ale deficienţei mintale, Tipografia Centrală, Iași 1996;
7. Ceobanu, C , Conotaţii psihosociale ale deficienţei mintale, Tipografia Centrală, Iași 1996;
8. Gherguţ, Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale - Strategii de educaţie integrată,
Editura Polirom, Iași, 2001;
9. Gherguţ, Alois, Sinteze de psihopedagogie specială - Ghid pentru concursuri şi examene de obţinerea
gradelor didactice, Editura Polirom, Iași, 2005;
10. Gherguţ, Alois, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale – Strategii diferenţiate şi incluzive în
educaţie, Editura Polirom, Iași, 2006;
11. Ionescu, M., Bocoş, M., (2001), Cercetarea pedagogică şi inovaţia în învăţământ, în "Pedagogie.
Suporturi pentru formarea profesorilor", Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;
12. Nicola, Ioan, Tratat de psihologie școlară, Editura Aramis, București, 2001;
13. Radu,I, T, Învăţământul diferenţiat.Concepţii şi strategii, E.D.P,Bucureşti.1978;
14. Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureșţi, 2000;
15. Verza, Emil, Schiopu, Ursula, Psihopedagogie specială, manual pentru clasa a XIII-a, Școli normale,
Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
16. Verza Emil, Golu Pantelimon, Zlate Emil, ”Psihologia copilului” , Editura didactică și pedagogică,
București, 1997