Viața lui Iulian Apostatul

Născut sub numele de Flavius Claudius Julianus în anul 331 sau 332 d.Hr. din părinții Julius
Constantinus și cea de-a doua sa soție, Basilina, Iulian era nepotul lui Constantin cel Mare (Constantin
I) pe linia tatălui său, care la rândul său, era frate vitreg cu Constantin I.

Iulian a fost crescut în palatul imperial fiind astfel martorul intrigilor ce aveau loc aici; aceste intrigi au
dus în cele din urmă la uciderea mai multor membri ai familiei sale de către unchiul său, Constantin al
II-lea, inclusiv cea a fratelui său vitreg, Constantinus Gallus.

În anul 335, Iulian a fost numit Caesar al Imperiului de Apus. În anii următori a condus apărarea
Imperiului Roman împotriva triburilor germanice de-a lungul râului Rin. Printre victoriile sale se
numără recucerirea Coloniei Agrippina (Cologne) și asigurarea securității frontierei de pe Rin pentru
următorii 50 de ani. Odată cu moartea lui Constanțiu al II-lea pe 3 noiembrie 361, Iulian a devenit
împărat, fiind recunoscut prin testamentul lui Constanțiu ca succesorul său de drept.

Iulian, care devenise sceptic în privința creștinismului datorită intrigilor și crimelor ce au avut loc sub
Constantinus, a restabilit persecutarea creștinilor în momentul urcării sale pe tronul imperial. Una
dintre persecuții a luat forma edictului de toleranță din anul 362 prin care s-a pus capăt persecutării
neîntrerupte a păgânilor și distrugerea templelor acestora. Prin acțiunile sale a încercat să submineze
eforturile creștinilor de a se opune restabilirii păgânismului în Imperiu. Edictul său privitor la școli,
interzicea profesorilor creștini de-a folosi surse păgâne ce constituiau în fapt fundamentul educației
romane. Astfel, a încercat să înstrăineze studenții creștini de societatea romană privându-i de
cunoștințele necesare pentru reușita în lume. Prin rechemarea episcopilor exilați, Iulian a încurajat
disensiunea printre creștini care deja se luptau împotriva ereziei lui Arie.

Se pare ca Iulian nu a practicat păgânismul civic al imperiului de dinainte de Constantin, deși a

încurajat restaurarea templelor păgâne, ci mai degrabă s-a asociat cu o abordare magică a filozofiilor
clasice numită teurgie sau neoplatonism.

În orice caz, practicile lui nu erau creștine. Se credea Alexandru cel Mare în alt corp prin
transmigrarea sufletelor după învățăturile lui Platon și Pitagora. A scris o serie de lucrări
controversate, printre care unele dintre ele au supraviețuit, inclusiv tratate filozofice, imne și desigur
satire sau critici despre creștinism și despre Constantin cel Mare. Eforturile lui de a readuce
păgânismul erau oricum sortite eșecului încă de la început, deoarece marea majoritate a Imperiului
Roman de atunci era mai degrabă indiferentă la acest lucru.

În 362, Iulian a început o campanie în răsărit, împotriva perșilor. Acolo, pe 26 iunie 363, Iulian a fost
rănit mortal în timpul bătăliei din Ctesiphon (Persia), o bătălie victorioasă, dar neconcludentă. Nu
purta armura, ori din încrederea în victorie, ori datorită grabei, ori din neaducere aminte. Odată cu
moartea sa, ultima împotrivire oficială contra creștinismului s-a sfârșit, iar în februarie 380 Teodosie
I (Teodosie cel Mare) a publicat edictul care prin care toți supușii săi trebuie să mărturisească religia
creștină.
Politica religioasă a lui Iulian față de creștini

Până la vârsta de 20 de ani, Iulian a fost creştin într-o măsură mai mare sau mai mică, fiind citeţ în
biserică şi ducând o viaţă sub povăţuirea unor oameni – fie clerici, fie laici, care s-au străduit să-i
insufle dragostea pentru Hristos.

Ajungând Caesar şi mai apoi împărat, acesta s-a schimbat, dându-şi pe faţă adevărata fire, cea
ascunsă de spionii lui Constantius şi nu s-a mai temut să apară în faţa oamenilor ca un admirator şi
practicant al păgânismului.

„La începutul domniei, Iulian nu i-a persecutat pe creştini, tratându-i cu indiferenţă. În virtutea
principiului că fiecare individ este liber să creadă şi să se închine cum îi dictează inima sa, Iulian a
poruncit deschiderea templelor şi aducerea de jertfe în onoarea zeilor[…] Astfel, templele şi-au
deschis din nou porţile, sacrificiile şi jertfele păgâne au fost din nou permise.”1

Apoi a poruncit ca episcopii ortodocşi exilaţi de Constantius să fie readuşi la scaunele lor şi să le fie
redate bisericile care le fuseseră luate, pentru a sluji din nou. Acest lucru nu l-a făcut pentru a ajuta
Biserica lui Hristos, cum am putea crede la prima vedere, ci pentru a o slăbi din interior, pentru a-i
face pe creştini să se certe între ei. Chemându-i înapoi pe episcopii exilaţi, el nu a luat nici o măsură
împotriva celor arieni, reizbugnind certurile care mai înainte fuseseră stinse prin exilarea episcopilor
ortodocşi.

Iulian a dat şi legi, care anulau privilegiile anterioare acordate creştinismului de către împăraţii
credincioşi precum Constantin cel Mare şi fiii săi (chiar dacă unii au fost susţinători ai arianismului):
„Multe alte măsuri rele s-au cutezat în acea vreme de către cei nelegiuiţi contra celor drept-
credincioşi, peste tot şi pe mare şi pe uscat, căci după această întâmplare, urâtorul de Dumnezeu
(Iulian) pe faţă a dat legi în contra dreptei credinţe. Astfel mai întâi a oprit ca copiii Galileenilor,
fiindcă aşa numea el pe cei care urmau pe Mântuitorul nostru, să se împărtăşească din operele
poetice, retorice şi filosofice. Căci spunea el, potrivit proverbului „noi suntem bătuţi (loviţi) cu
propriile noastre pene, deoarece, întrarmându-se cu scrierile noastre, aceştia (creştinii) duc război
împotriva noastră” După aceea a mai dat o altă lege prin care poruncea ca Galileenii (creştinii) să fie
scoşi din armată”2

„Restaurând religia greco-romană, semnele şi insignele creştine din armată şi de pe monedele

imperiului au dispărut. Toţi soldaţii creştini din garda imperială au fost demişi. În unele provincii din
răsărit au căzut şi martiri. La Durostorum (Silistra), în Schythia Minor, a fost ars pe rug la 18 iulie 362,
Sfântul Emilian, soldat în armata romană, din ordinul prefectului Capitolin”3

Împăratul a încurajat păgânismul, redeschizând templele, reformând modul de organizare al

credinţei păgâne după modelul creştin şi al filosofiei neoplatonice, iar în ceea ce priveşte religia
creştină s-a ferit să înceapă o persecuţie generală deoarece ştia de faptul că aceasta s-a întărit mai

1
Pr. Prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, vol. 1(1-1054), perioada II (325-787), Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p.261
2
TEODORET episcopul Cirului, Istoria Bisericească, III, 8, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 44,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995 p.138 Acelaşi subiect vezi
si: CASIODOR, Istoria Bisericească Tripartită, cartea VI, Cap. XVII, în colecţia PSB, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 23
3
Pr. Prof, dr. Ioan RĂMUREANU, op. cit., p. 261

2
mult în timpul unor astfel de persecuţii şi nu şi-a dorit să-i transforme pe creştini în martiri, în modele
pentru ceilalţi. Ştia că pentru a-i convinge pe aceştia să treacă la păgânism trebuia să o facă prin
vorbă, prin discuţii sau tentaţii materiale, sau să îi păcălească să se închine zeilor sub diferite forme
ascunse, iar nu cu forţa: „Procedând astfel, i-a rechemat pe aceea care fuseseră alungaţi de
Constantius pentru religia lor şi le-a redat bunurile confiscate, ordonând poporului să nu jignească pe
nici un creştin şi să nu-l blameze dacă nu vrea să aducă jertfe; mai degrabă veneau de bună voie la
altare să se izbăvească de demoni şi îi pregătea să fie purificaţi. Clericilor le-a retras însă toate
privilegiile şi onorurile obişnuite şi a desfiinţat legile statornicite pentru ei, dându-i pe seama
senatului.[…] Căci împăratul Constantin, statornicind prolemele bisericilor, a prevăzut pentru fiecare
oraş ca clerul să capete toate binefacerile necesare, şi a întărit prin lege acest lucru, care este
respectat şi acum după moartea lui Iulian”4

În legătură cu reformarea cultului păgân, mărturiile contemporane creştine spun: „s-a străduit să
împodobească pretutindeni templele păgâne cu construcţiile şi rânduiala religiei creştine, cu
reşedinţe şi procesiuni, dar cu învăţături şi îndemnuri păgâne”5 Clerul păgân l-a reformat după
organizarea creştină, făcând episcopi şi preoţi. În calitatea sa de Pontifex Maximus împăratul era
conducătorul mai marii preoţimi păgâne din întreg imperiul roman. Reformele sale nu au dat însă
scontatul succes, iar acest lucru se datorează faptului că entuziasmul religios al păgânilor se stinsese,
templele lor rămânând goale, iar slujitorii erau prea vicioşi ca să mai poată impune cuvenitul respect.

Tot pentru a ajuta pe credinţa politeistă, împăratul decide izgonirea din anumite cetăţi a episcopilor
creştini care îşi făceau datoria predicând evanghelia şi care adeseori converteau la creştinism mulţi
păgâni, doritori de o viaţa mai curată şi mai desăvârşită. Astfel au fost exilaţi Athanasie al Alexandriei
– care fusese exilat şi în timpul lui Constatius şi apoi revenise prin decretul lui Iulian şi episcopul Tit
de Bostra împotriva căruia Iulian s-a străduit să aţâţe poporul. Unii creştini au primit martiriul în
această perioadă, precum sfântul mucenic Artemie „care pe vremea lui Constantius a fost
comandantul Egiptului, pentru că în vremea aceea a distrus multe statui ale idolilor, nu numai că l-a
lipsit de orice posibilităţi, dar l-a pedepsit şi cu tăierea capului. Acestea si alte asemănătoare le-a
îndurat acela plin de blândeţe şi străin de orice mânie, aşa cum îl numeau necredincioşii”6 Tot în
acest fel au pătimit şi sfinţii Iuvenţiu şi Maximin, care au fost ostaşi în armata lui Iulian şi au protestat
contra faptului că acesta „a mânjit cu jertfe spurcate fântânile din cetate (Antiohia) şi pe cele de la
Dafne, ca astfel oricine va folosi izvorul de apă să se împărtăşească din necurăţia păgânească. Apoi a
umplut de murdărie şi alimentele care erau expuse în agora (piaţă), căci erau stropite şi pâinile şi
carnea şi fructele şi toate câte erau pentru hrană.[…] Însă doi dintre cei care se distingeau în oaste,
(căci purtau scuturi şi erau din garda imperială) au deplâns cu şi mai multă vehemenţă la un ospăţ
murdăria celor întâmplate”7. Datorită libertăţii dată păgânilor şi protecţiei acordate lor de către
împărat a pătimit şi mai sus numitul soldat Emilian din Durostorum la 16 iulie 362 şi preotul Vasile din
Ancira. Trebuie remarcat faptul că Iulian a încercat pe cât posibil să nu facă mulţi martiri, ştiind de
forţa creştinismului, ci a procedat cu perfidie, batjocorindu-i pe creştini, ocărându-i, nedându-le
dreptate atunci când erau persecutaţi de păgâni. Cei care au primit martiriul, l-au primit în cele mai
multe cazuri din mâna unor funcţionari care doreau să-i extermine pe creştini. Un alt caz, care poate
confirma cele spuse mai înainte este cel al unui conducător peste o mie de lănceri, viitorul împărat

4
CASIODOR, op. cit. p.227 şi TEODORET, op. cit. p.135-136
5
CASIODOR, op. cit. p.245
6
CASIODOR, op. cit. p. 253
7
TEODORET, op. cit. p. 143-144

3
Flavius Valentinianus (364-375) care de faţă cu împăratul a fost stropit de un preot păgân cu apă
pentru purificare, drept pentru care „l-a lovit cu pumnul pe slujitorul templului”8 spunând că mai
mult l-a murdărit decât l-a curăţat. Pentru fapta sa Iulian a poruncit să fie pus sub pază şi destinat
sihăstriei, însă de viaţa sa nu s-a atins.

Un alt eveniment important al domniei împăratului, a fost încercarea de a reconstrui templul iudeilor
din Ierusalim. Vrând să contrabalanseze puterea creştinilor, a încercat să ajute celelalte religii. Astfel
a chemat la sine conducătorii iudeilor şi i-a pus să strângă bani pentru lucrări şi a încredinţat
refacerea templului unui arhitect al său, punând lucrători ca să realizeze acest ţel. Numai ca ceea ce
ei construiau ziua, seara se dărâma, apoi un cutremur a stricat totul iar în ultimă instanţă au fost
obligaţi să renunţe din cauza faptului că din adâncul pământului au izbugnit flăcări care au ucis pe
mulţi din cei ce lucrau, iar „în aceeaşi noapte şi încă în cea următoare s-a văzut pe cer chipul luminos
al crucii mântuitoare şi chiar veşmintele iudeilor se umpluseră de cruci, dar nu erau luminoase, ci
făcute din culoare neagră. Văzând acestea potrivnicii lui Dumnezeu s-au temut de pedepsele
dumnezeieşti, au plecat şi s-au întors la ale lor, mărturisind pe Dumnezeu, Cel răstignit pe lemn, de
către strămoşii lor. Împăratul Iulian a aflat acestea, căci a fost înştiinţat de toţi, dar i s-a împietrit
inima aproape ca şi lui Faraon”9

În timpul celor câteva luni pe care împăratul le petrecuse la Athena pentru a studia filosofia, a avut
colegi pe doua personaje care au marcat istoria creştinismului prin viaţa şi operele lor, anume:
Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul. Aceşti doi bărbaţi de seamă au
făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a înclina inima necredinciosului împărat către milă faţă de
creştini, dar nu au fost luaţi în seama. „Căci a făcut chiar împăratului o carte, deloc obscură,
împotriva filosofilor păgâni, pe care a intitulat-o „Pentru adevăr”. În această carte, fără să vorbească
de mărturiile sfinţilor, a dovedit că şi aceia s-au înşelat, el însă cunoaşte adevărul despre Dumnezeu.
Luând cunoştinţă despre aceasta împăratul a scris episcopilor cunoscuţi: Am citit şi am dezaprobat. I-
au răspuns episcopii: Şi dacă ai citit, tot nu ai înţeles; căci dacă ai fi înţeles, n-ai fi dezaprobat. Unii
spun că scrisoarea a fost a lui Vasile, întâistătătorul Bisericii din Capadocia, ceea ce nu e de
necrezut”10 Asemenea Sfântului Vasile, Grigorie de Nazianz două epistole împotriva lui Iulian
(epistolele 4 şi 5) în care tonul este destul de dur şi se remarcă revolta sfântului episcop împotriva
faptelor fostului său coleg.

8
CASIODOR, op. cit. p. 253 şi TEODORET, op. cit. p. 144
9
TEODORET, op. cit. p. 148. Aceeaşi ideea şi la CASIODOR op. cit. p.258
10
CASIODOR op. cit. p. 255

4
Bibliografie:

1. TEODORET episcopul Cirului, Istoria Bisericească, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol.
44, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995;

2. CASIODOR, Istoria Bisericească Tripartită, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 75,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti. 1998;

3. Pr. Prof. dr. Ioan RĂMUREANU, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987;

4. Site-ul: www.wikipedia.org