METODE DE CERCETARE

CANTITATIVE ÎN
SOCIOLOGIE

ASIST. UNIV. DRD. POPESCU MONICA

2015

1
 CUPRINS

I. CUNOAȘTEREA COMUNĂ vs CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ………………….1

II. METODOLOGIA CERCETĂRILOR SOCIOLOGICE

EMPIRICE……………….5

III. ETAPELE CERCETĂRII SOCIOUMANE…………………………………………...7

IV. EȘANTIONAREA……………………………………………………………………...11

V. IPOTEZELE ÎN SOCIOLOGIE

MĂSURAREA ÎN ȘTIINȚELE SOCIOUMANE……………………………………13

VI. TIPURI DE CERCETĂRI

SOCIOUMANE………………………………………….17

VII. ANCHETA SOCIOLOGICĂ………………………………………………………….21

VIII. CHESTIONARUL ÎN CERCETAREA SOCIOLOGICĂ - definiție, tipuri……….25

IX. CHESTIONARUL ÎN CERCETAREA SOCIOLOGICĂ – structura …………….27

X. INTERVIUL……………………………………………………………………………31

XI. METODA OBSERVAȚIEI……………………………………………………………35

XII. EXPERIMENTUL ÎN ȘTIINȚELE SOCIOUMANE……………………………….40

XIII. STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE

STUDIUL DE CAZ…………………………………………………………………….42

2
 CURSUL I

CUNOAȘTEREA COMUNĂ vs CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ

A VIEȚII SOCIALE

I.1. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ – O ACTIVITATE SOCIALĂ

Cercetarea vieții sociale este mai veche decât sociologia, acum cel puțin 2500
de ani, presocraticii – inițiatori ai filosofiei în Grecia – au început să-și pună întrebări
despre „substanța” alcătuirii vieții sociale. Primul precursor, demn de menționat, al
cercetării sociologice empirice, autorul expresiei „zoon politikon”, a fost Aristotel
(383-322 î.e.n.) care amintea în primul volum al Metafizicii că „filosofia s-a născut
din uimire”.
Clasicii sociologiei, încercând să soluționeze problema obiectului sociologiei,
au identificat trei grupe de întrebări:
• Vizează structura socială – „Care este structura unei societăți ca întreg, cum
diferă de alte orînduiri sociale?”
• Vizează schimbarea socială – „Care este locul ocupat de o anume societate în
istoria omenirii, ce mecanisme duc la schimbarea ei și care sunt influențele pe
care le suferă și pe care le exercită?”
Sociologii încearcă să înțeleagă și să schimbe schimbările societății de-a
lungul istoriei într-un mod științific.
• Se concentrează asupra studiului personalității și a raportului individ societate
– „Ce tipuri de bărbați și femei predomină în societate și ce tipuri de natură
umană sunt relevante pentru această societate.

I.2. CUNOAȘTEREA COMUNĂ – CARACTERISTICI

Caracteristicile gândirii sociale sunt relevate foarte bine la nivel colectiv,

unde, fragmente de memorie si de uitare se împletesc cu observații personale despre
realitățile lumii în care trăim.
În activitatea lor practică, oamenii, ca agenți cunoscători individuali sau
colectivi, utilizează cunoștințele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului
natural de la o generație la alta în procesul socializării.

3
 Simțul comun, la care apelăm toți pentru a explica ceea ce se întâmplă și
pentru a prevedea ce se va întâmpla, se derulează în două etape:
• În prima etapă, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute.
Este o imagine imprecisă produsă de mecanisme psihice necontrolate rațional.
Simțul comun se bazează pe metode informale. Se vorbește astfel despre intuiția
excepțională a unor persoane ca ceva dat, înnăscut.
• Cea de-a doua etapă în cunoașterea la nivelul simțului comun constă în
extrapolarea explicațiilor de la o situație la alta.

După modul de dobândire a cunoștințelor, simțul comun are două forme

esențiale:
• Simț comun de prima mână – ansamblul cunoștințelor spontane fondate pe
experiența directă a agenților cunoscători;
• Simț comun de mâna a doua – ansamblul cunoștințelor științifice transformate în
imagini și folosite în practică.
La nivelul simțului comun, cunoașterea are un caracter iluzoriu datorită unei
serii de factori.
Enculturația, transmiterea culturii de la o generație la alta, are efecte limitative
asupra cunoașterii.
Limba, ca element al culturii, prin bogăția vocabularului și prin sintaxă
condiționează modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic,
limbajul uman reprezintă matricea internă pe care se structurează și se dezvoltă
întreaga organizare psihică a individului.
Socializarea este procesul de formare a personalității în acord cu normele și
valorile societății în care individul se naște și trăiește.
• Socializarea primară începe încă din primele săptămâni de viață ale copilului
și își pune amprenta generând personalitatea de bază, caracteristică unei arii
culturale determinate, părinții fiind principalii transmițători de cultură.
• Socializarea secundară – se realizează în cadrul instituțiilor specializate
(școală, biserică, armată, organizații profesionale sau politice etc.) prin
transmiterea de cunoștințe și formarea de deprinderi, atitudini, convingeri.
• Socializarea incompletă – indivizii, în cadrul aceleiași culturi, își formează
foarte diferențiat abilitățile de cunoaștere spontană.
Experiența directă a oamenilor este limitată atât spațial, cât și temporal. Din
această cauză, cunoașterea comună este parcelară, incapabilă să evidențieze evoluția
4
istorică a societății, caracteristicile generale ale colectivității umane, legitatea
schimbărilor sociale.

I.3. CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ – CARACTERISTICI

Metoda științifică asigură desubiectivizarea cunoașterii, oferindu-se o imagine

despre lumea înconjurătoare așa cum este ea în realitate, și nu așa cum îi apare unui
individ la nivelul simțului comun. Modul științific reprezintă astăzi principala cale
de cunoaștere a comportamentelor individuale și de grup, a faptelor, a fenomenelor
și proceselor sociale.
Pe baza observației obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt obținute
enunțuri empirice cu valoare de adevăr.
James W. Vander Zanden (1988) consideră că enunțurile fundamentale pe
care se bazează cunoașterea științifică sunt:
• Lumea înconjurătoare există independent de observația noastră, nu este creată
de simțurile noastre – principiul realismului;
• Relațiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în termeni de cauză-efect –
principiul realismului;
• Lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin observații obiective – principiul
cognoscibilității.
Cunoașterea științifică a proceselor sociale, precum și a comportamentelor
individuale și de grup se realizează totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute
ca adevărate de către comunitatea cercetătorilor la un moment dat.

CURSUL II
METODOLOGIA CERCETĂRILOR SOCIOLOGICE EMPIRICE

Metodă – gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere – modul de cercetare,

sistemul de reguli și principii de cunoaștere și transformare a realității obiective.
Gândirea metodică asigură adequatio intellectus al intelecti (coerență logică internă)
și adequatio intellectus al rei (concordanța imaginilor noastre mintale cu realitatea
obiectivă).

5
 În științele socioumane, termenul de metodă se utilizează în accepțiuni foarte
variate, asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbește
astfel de metoda statistică, istorico-comparativă, dialectică, experimentală, dar și de
metoda cazului, convorbirii – specialiștii observând faptul că în științele sociale și
comportamentale noțiunea de „metodă” este ambiguă.
Metodele din științele socioumane pot fi clasificate după mai multe criterii:
1. După criteriul temporal:
• Metode transversale – urmăresc descoperirea relațiilor dintre laturile,
aspectele, fenomenele și procesele socioumane la un moment dat
(observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice);
• Metode longitudinale – studiază evoluția fenomenelor în timp (biografia,
studiul de caz).
2. După criteriul reactivității – gradul de intervenție al cercetătorului asupra
obiectului de studiu ( în experiment, cercetătorul intervine provocând producerea
fenomenelor, spre deosebire de observație, în care ideal ar fi ca cercetătorul să nu
producă nicio modificare a comportamentelor studiate):
• Metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);
• Metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată etc.);
• Metode de observație (studiul documentelor sociale, observația etc.).
3. După numărul unităților sociale luate în studiu:
• Metode statistice (investigarea unui număr mare de unități sociale –
anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizele matematico-
statistice);
• Metode cazuistice – semnifică studiul integral al câtorva unități sau
fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologică).
4. După locul ocupat în procesul investigației:
• Metode de culegere a informațiilor (înregistrarea statistică, studiul de
teren, ancheta etc.);
• Metode de prelucrare a informațiilor (metode cantitative, metode
calitative);
• Metode de interpretare a datelor cercetării (metode comparative,
interpretative etc.).
Conceptului de metodologie desemnează „știința metodelor”. În sens literal,
metodologia este știința integrată a metodelor, metoda fiind demersul rațional al
6
spiritului pentru descoperirea adevărului sau rezolvarea unor probleme. Se poate
spune că metodologia constituie interfața între teorie și metodă.
Metodologia în științele sociale și comportamentale are două laturi:
• analiza critică a activității de cercetare și
• formularea unor propuneri pentru perfecționarea acestei activități.
Metodologia are în vedere și clarificarea înțelesului conceptelor,
corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Metodologia se preocupă de
analiza metodelor de cercetare, de respectarea regulilor de alcătuire a chestionarelor,
de construcția scalelor, a eșantioanelor etc., cu scopul eliminării distorsiunilor și
asigurării reprezentativității concluziilor. Analiza metodologică vizează punerea în
relație a metodelor, tehnicilor, procedeelor și instrumentelor de investigație,
adecvarea lor la obiectul de studiu.
Din multitudinea faptelor, fenomenelor și proceselor socioumane, în
cercetările empirice se procedează pornind de la teorie la „decuparea” obiectului de
studiu.

CURSUL III
ETAPELE CERCETĂRII SOCIO-UMANE

III.1. ETAPELE CERCETĂRII SOCIOLOGICE

III.1.1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fază

a unei cercetări sociologice. O cercetare nu poate aborda o temă în totalitate. Dacă
ne propunem să cercetăm problema comportamentului politic în România este
necesară o delimitare a temei derivate din această vastă problemă. Odată definită
problema de studiu se impune formularea obiectivelor şi a scopurilor cercetării
deoarece orice investigaţie urmăreşte să realizeze ceva cu această cercetare şi,
totodată, îşi propune să studieze pentru ceva anume, ea nu se desfăşoară întâmplător.

III.1.2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul

de cercetare. Cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea
unor greşeli şi a nu repeta descoperirile deja făcute.
III.1.3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre
variabile într-o formă care permite măsurarea prin fapte semnificative observabile.
O cercetare poate să testeze mai multe ipoteze, în funcţie de tema şi obiectivele ei.
7
III.1.4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat.
În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii, care sunt,
de fapt, integraţi ei înşişi în procesele analizate, sunt creatorii faptelor sociale şi
purtătorii celor mai diverse relaţii.
O cercetare nu se poate realiza asupra întregii colectivităţi sau asupra unei
întregi categorii (sociale, profesionale, religioase, politice, etc.). Din populaţia totală
se selectează un eşantion reprezentativ, pe baza unor metode statistico-matematice,
un număr de persoane considerate probabilistic reprezentative care urmează a fi
subiecţii cercetării.
Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei
operaţii metodologice distincte, dar strâns legate între ele; stabilirea colectivităţii
statistice generale, stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea eşantioanelor
asupra cărora urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă.
Cele mai frecvente caracteristici ale populaţiei, care devin criterii de grupare
(stratificare) în cercetările psihosociologice sunt:
a) Caracteristicile socio-demografice - sex, vârstă, starea civilă, structura familială.
b) Caracteristici socio-profesionale - tipul profesiei, forma de calificare, vechimea
în muncă etc.
c) Caracteristici sociale - apartenenţa la grupul social, la mediul social de
provenienţă (rural, urban). În ceea ce priveşte mediul social de provenienţă, acesta
este un criteriu folosit în analiza sociologică a unei game foarte largi de probleme
sociale.
d) Caracteristici economice - venituri ale persoanelor sau bugete familiale, tipul şi
structura locuinţei, zestrea gospodăriei etc. Aceste caracteristici sunt utilizate drept
criterii de clasificare a populaţiilor (anterior cercetării) în situaţii mai rare şi cu
deosebire atunci când cercetările se referă la aspecte ale calităţii vieţii sau nivelului
de trai.

III.1.5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de temă,

ipoteze şi eşantion. Inainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este
necesară pretestarea acestora, pentru a cunoaşte cu mai multă exactitate virtuţile şi
limitele lor, pe care în perioada cercetării propriu-zisă să le valorificăm sau să le
înlăturăm. După pretestarea instrumentelor de cercetare, acestea vor fi modificate
pentru creşterea acurateţii informaţiei.

8
III.1.6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza
tehnicilor de cercetare stabilite. Important este ca instrumentele de cercetare să se
aplice pe eşantioanele selectate conform criteriilor enunţate de către echipa de
cercetare.
III.1.7. Prezentarea datelor şi comentarea lor.
Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate devin posibile
numai după ce avem toate informaţiile sistematizate şi ordonate. În vederea unei
analize riguroase, se impune utilizarea unor metode statistice şi matematice: se
calculează ponderea diverselor caracteristici, medii şi indici ale valorilor acestora;
se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, se face analiză comparativă etc.
III.1.8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei
informaţiilor empirice în raport cu cadrul teoretic, de problematica investigată şi de
ipoteze. Interpretarea înseamnă formularea de explicaţii la situaţiile desprinse din
cercetarea empirică, care trebuie să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor
de determinare între procesele sau fenomenele care au făcut obiectul investigaţiei.
III.1.9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe
parcursul cercetării şi interpretării. Ele trebuie să fie concise, clare şi în concordanţă
cu tema şi scopul cercetării. Una sau mai multe concluzii vizează ipotezele cercetării
şi trebuie să consemneze dacă ele s-au confirmat sau au fost infirmate de cercetare.
III.1.10. Redactarea raportului de cercetare
Redactarea raportului de cercetare este ultima etapă a unei cercetări sociologice.
Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unor studii,
monografii, sinteze în domeniul metodologiei etc.), dar, în toate cazurile în care
cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau contract cu instituţii sau organizaţii
economice, se impune redactarea şi a unui raport de cercetare. Întrucât acesta are
unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei
cercetări, vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui:
a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. Schiţa este necesară în toate
cazurile când se redactează un material. Aceasta permite punerea în ordine logică a
tuturor informaţiilor de care dispunem; formează convingerea că sunt cuprinse toate
problemele importante, ne permite să avem imaginea raportului în întregime şi să
operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun.
b) se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului, care trebuie să fie
concis. Conciziunea solicită, de regulă, mai mult timp autorilor, dar, dă mai multă
forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru beneficiari.
9
 Există, însă, situaţii când se impune folosirea unor date, a unor explicaţii
suplimentare, descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene care ar lungi
dimensiunile raportului. În acest caz, se folosesc adausuri sub formă de note de
subsol sau anexe. Adausurile sunt chiar necesare deoarece menţinând calităţile unui
raport concis, permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale ilustrative
(planşe, grafice, tabele etc.);
c) după ce raportul a fost redactat, se procedează la o analiză critică a acestuia
de către autori, cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. În cadrul acestei
dezbateri, autorii trebuie să răspundă la câteva întrebări, printre care: sunt destul de
clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor, a propunerilor, sugestiilor, fiind
judecată în raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele
aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale).
Concluziile de bază ale raportului, aprecierile critice şi propunerile trebuie
susţinute de argumente suficiente, plauzibile. În cazul în care există idei sau
concluzii care nu au suficientă acoperire în fapte, dar a căror raţionalitate cercetătorul
o intuieşte, se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau
sub rezerva recoltării de noi informaţii, ori a unei analize secundare. O astfel de
procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea
cercetătorului.

CURSUL IV
EȘANTIONARE

IV.1.POPULAȚIE, EȘANTIOANE

Din păcate, investigarea tuturor „indivizilor” (valorilor) care compun o anumită

populație nu este aproape niciodată posibilă. Ca urmare, în practica cercetării
științifice se supun investigației loturi mai restrânse, extrase din ansamblul
colectivității vizate, ai căror parametri descriptivi (medie, variabilitate) sunt
generalizați (extrapolați), în anumite condiții și cu ajutorul unor proceduri
specializate, la populația din care fac parte.

10
 Populația are sfera cea mai largă; este denumirea pentru toți subiecții care
prezintă calitatea care interesează în studiu. De exemplu: toți studenții din România
sau din Universitatea „Andrei Șaguna”. Un recensământ adună informații de la
întreaga populație a unei țări. Populația reprezintă totalitatea „unităților de
informație” înțelegem cel mai adesea „persoane” (sau „subiecți”, „respondenți”,
„participanți”), dar putem înțelege și „populația de cupluri familiale”.
Eșantionul reprezintă „unitățile de informație” (persoanele) selecționate pentru
a fi efectiv studiate. Ideea pe care sunt fundamentate cecetările bazate pe eșantionare
este aceea că se pot face aprecieri asupra unei întregi populații, în anumite condiții,
doar pe baza caracterisiticilor măsurate pe o parte a acesteia.
Exemple:
• Într-un studiu asupra efectelor accesului la internet asupra elevilor de liceu,
elevii de liceu reprezintă „populația”, iar elevii selecționați pentru
investigație, „eșantionul”.
• Într-un studu care vizează preferințele electorale ale tinerilor, populația este
reprezentată de toți tinerii cu drept de vot (toate persoanele cu vârste cuprinse
între 18-35 de ani), iar eșantionul, de tineri incluși în studiu.
Reprezentativitatea este calitatea unui eșantion de a permite extinderea
concluziilor la întreaga populație din care a fost extras. Un eșantion nu poate
reprezenta perfect datele populației, fiind doar o estimare mai bună sau mai slabă a
caracteristicilor acesteia, de aceea estimările pe bază de eșantion conțin întotdeauna
o doză mai mare sau mai mică de eroare. Cu cât eroarea este mai mică, cu atât
concluziile obținute pe eșantion pot fi generalizate mai sigur asupra populației.
IV.2. TEHNICI DE EȘANTIONARE

Eșantionarea este procesul de selectare a unităților (indivizi, grupuri, organizații

etc.) din populația care ne interesează. Prin studierea eșantionului noi putem
generaliza apoi rezultatele la întreaga populație din care a fost ales.
Exemplul cel mai familiar de eșantionare este oferit de sondajele de opinie (cu
scop de informare politică sau socială), în care doar o proporție foarte mică a
populației (între 1000-1500 de indivizi din totalul de 10-15 milioane) este
intervievată.
Metodele de eșantionare pot fi:
 Probabilistice – acelea în care membrii populației au o șansă (probabilitate)
cunoscută de a fi selectați în eșantion. Aceste eșantioane asigură
11
 reprezentativitatea statistică a datelor pentru populația aleasă și permit
calcularea erorii de eșantionare;
 Non-probabilistice – apar în situațiile în care probabilitatea sau șansa unui
membru al populației selectate de a fi ales în eșantion nu poate fi determinată.
Aceste eșantioane nu asigură reprezentavitatea datelor și eroarea de
eșantionare nu poate fi calculată.

Cele mai utilizate metode de constituire a eșantioanelor:

 Eșantionarea aleatoare simplă sau randomizată (metoda loteriei) –
presupune că fiecare individ al populației are aceleași șanse, ca şi oricare altul,
de a fi ales în eșantion. Subiecții sunt extrași aleator, la întâmplare (precum
biletele la loto sau tragerea la sorți sau extragerea numerelor dintr-o căciulă)
din ansamblul populației.
• Eșantionarea stratificată multistadială – populația se împarte în categorii,
fiecare categorie în subcategorii ș.a.m.d., iar subiecții sunt selecționați aleator la
nivelul categoriei. Se obține astfel un eșantion care reproduce fidel structura
populației. De exemplu, dacă realizăm o cercetare asupra atitudinii studenților
UAS față de ceea ce se studiază în facultate, putem proiecta un eșantion stratificat
astfel:
• Primul strat este reprezentat de specializarea studiată, rezultând astfel
aproximativ 10 categorii, corespunzător numărului de programe de licență
existente în universitate.
• Al doilea strat este reprezentat de anul de studiu, rezultând 3 sau 4 categorii
pentru fiecare din cele aproximativ 10 categorii de la nivelul 1.
• Al treilea strat poate fi reprezentat de gen (masculin/feminin).
• La nivelul ultimului strat, eșantioanarea este aleatoare sau pe bază de
voluntariat.
• Eșantionarea prin clasificare unistadială – se identifică categorii pe un singur
nivel, iar subiecții se extrag aleator din fiecare categorie. De exemplu, împărțim
populația în funcție de gen și din fiecare categorie extragem un anumit număr de
subiecți.
• Eșantionarea pseudo-aleatoare (hazard sau de conveniență) – sunt utilizați
subiecții „disponibili”. Este cazul cel mai frecvent întâlnit în practică și, dacă
„disponibilitatea” nu este afectată de un aspect care să influențeze semnificativ
obiectivul cercetării, atunci reprezentativitatea este acceptabilă.

12
 Validitatea rezultatelor obținute pe un eșantion comparativ cu caracteristicile
generale ale populației depinde de corectitudinea aplicării tehnicilor de eșantionare.

CURSUL V
IPOTEZELE ÎN SOCIOLOGIE
MȘSURAREA ÎN ȘTIINȚELE SOCIOUMANE

V.1. DEFINIȚIA, DIMENSIUNILE ȘI CONDIȚII DE VALIDITATE ALE

IPOTEZEI

Dimensiunile ipotezei
Fred N. Kerlinger (1964,18) definea ipoteza astfel: „o ipoteză este un enunţ
conjectural despre relaţia dintre două sau mai multe variabile”. Rezultă de aici că
legătura dintre variabile nu este sigură, ci probabilă. Johan Galtung (1967, 310) dă
următoarea definiţie: „o ipoteză este o propoziţie despre felul în care un set de
unităţi S este distribuit într-un spaţiu de variabile X1, X2, X3...Xn”.
În structura ipotezei se regăsesc:
• unitate (grup, societate, instituţie, persoană, etc.),
• o variabilă (coeziune, democraţie, ierarhie, inteligenţă etc.) şi
• un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă,
excepţională ş.a.m.d.).
Folosind exemplele de mai sus putem formula mai multe ipoteze:
a) Cu cât oamenii sunt mai inteligenţi, cu atât coeziunea grupului din care fac parte
este mai mare:
Nu orice enunţ despre relaţia probabilă dintre două sau mai multe variabile
reprezintă o ipoteză în cercetările empirice. Pentru ca să aibă calitatea de ipoteză,
respectivul enunţ trebuie să fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea
ipotezele pot fi confirmate.

Condițiile de validitate ale ipotezei

În ce condiţii ipotezele sunt valide? Johan Galtung (1967, 315) menţionează
zece condiţii pe care trebuie să le satisfacă o ipoteză pentru a fi validă:
generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea,

13
testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
Acestea sunt, după autorul citat, dimensiunile ipotezei. Se cuvin câteva precizări.
Generalitatea reprezintă o dimensiune esenţială a ipotezei. In ştiinţele socio-
umane, cel mai adesea, nu interesează cazurile particulare, ci ceea ce este general.
Va trebui, deci, să formulăm ipoteze în care relaţia dintre variabile să fie adevărată
indiferent de condiţiile spaţio-temporale concrete.
Specificitatea se referă la numărul de valori. În general, se preferă, de
exemplu, ipotezele în care variabilele au trei valori celor în care variabilele au două
valori. Specificitatea depinde de numărul câmpurilor într-un tabel de contingenţă
număr valori/număr unităţi.
Specificitatea ipotezelor corelează pozitiv cu o altă dimensiune:
determinarea. Ipotezele cu un grad mai mare de determinare sunt preferabile celor
probabiliste.
Problema falsificabilităţii este de cea mai mare însemnătate pentru cercetările
empirice. Vom reţine ipotezele testabile, respingându-le din capul locului pe cele
pentru care nu există posibilităţi de verificare a adevărului lor. Un enunţ precum:
„Relaţiile interpersonale depind de influenţa planetelor din afara galaxiei noastre”
nu poate fi acceptat ca ipoteză, neexistând teste pentru infirmarea ei.
Ipotezele au funcţia de descriere a fenomenelor, dar şi de explicare a lor, ceea
ce se desemnează prin dimensiunea predictivă.
Comunicabilitatea ipotezelor trebuie privită în dublu sens: transmiterea lor în
grupul de specialişti, pe de o parte, şi spre publicul larg, fără calificare în domeniu.
Şi într-un caz şi în celălalt, imaginea pe care şi-o face receptorul trebuie să
corespundă cât mai deplin imaginii pe care emiţătorul a intenţionat să o transmită.
Reproductibilitatea presupune repetarea demersului cercetării şi obţinerea
aceloraşi concluzii.

V.2 TIPURI DE IPOTEZE ȘI MODALITĂȚI DE ELABORARE A

IPOTEZELOR

Atât în sociologie, cât şi în celelalte ştiinţe socio-umane întâlnim

• ipoteze teoretice şi
• ipoteze de lucru.
Primele propun interpretări noi ale faptelor şi fenomenelor, sunt indirect testabile
şi delimitează ceea ce s-a numit revoluţiile ştiinţifice. Cel de-al doilea tip de ipoteze
14
poartă şi numele de ipoteze empirice. Oamenii de ştiinţă încearcă să explice de ce
divorţialitatea în unele zone este mai ridicată decât în altele, de ce schimbarea
atitudinilor şi opiniilor politice este mai puternică la unele categorii sociale decât la
altele etc. Astfel de ipoteze sunt direct testabile în cercetările empirice, de teren.
Madeleine Grawitz (1972, 353-354) consideră că ipotezele de lucru se
clasifică după nivelul lor de abstractizare în trei clase:
a) Ipoteze care avansează supoziţia uniformităţii cazurilor. De exemplu,
într-o cercetare empirică se încearcă verificarea ipotezei că rata divorţurilor este mai
mare la categoriile sociale cu venituri mai ridicate. În fond, se urmăreşte o
cuantificare a distribuţiei comportamentelor într-o populaţie determinată;
b) Ipoteze care vizează corelaţii empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în
cercetările de teren. Cu privire la divorţialitate se pot formula numeroase ipoteze de
acest tip: alcoolism-divorţialitate, comportament agresiv-divorţialitate, diferenţă
mare de vârstă între soţi-divorţialitate etc. Se încearcă identificarea caracteristicilor
comune ale unor grupuri pentru explicarea asemănării comportamentelor lor.
c) Ipoteze care se referă la relaţiile dintre variabilele analitice. Ipotezele de
acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor relaţii
probabile între variabile complexe: de exemplu, nivel economic-divorţialitate,
religie-divorţialitate etc.

V.3. MĂSURAREA ÎN ȘTIINȚELE SOCIOUMANE

Pentru ca datele statistice să poată fi supuse prelucrării prin metode statistice,

ele trebuie măsurate, adică exprimate cantitativ, cu ajutorul numerelor.
Măsurarea este operația prin care fiecărei observații, fiecărui aspect cantitativ
sau calitativ al unităţilor statistice (obiectelor, evenimentelor etc.) li se atribuie în
mod sistematic numere.
Cele patru scale de măsurare, în ordinea crescătoare a preciziei, sunt:
• Scala nominală (categorială) – este scala cu cel mai scăzut nivel al
preciziei, utilizată pentru a atribui variantelor caracteristicii măsurate „însușiri” , cu
scopul de a stabili diferențe cantitative între observații.
Rolul scalei nominale este de a încadra unitățile statistice în
grupe/clase/categorii diferite, după un anumit criteriu, fără a indica dacă o categorie
este mai bună sau mai puțin bună decât alta, dacă o categorie este mai largă sau mai
restrînsă decât alta.
15
 • Scala ordinală – oferă un plus de precizie în „măsurare”, față de scala
nominală, deoarece ea nu numai că împarte unitățile colectivității studiate în
clase/grupe omogene diferite, din punct de vedere al unei caracteristici, ci permite și
stabilirea unei relații de ordine între aceste clase/grupe.
Exemple:
- popularitatea de care se bucură candidații la o funcție politică (1=deloc popular,
10=foarte popular);

• Scala de interval
Exemplu:
- Pe aceatsă scală se măsoară punctajul obținut la un test de inteligență.
O persoană X, care a obținut la acest test 60 puncte a totalizat cu 30 de puncte
mai mult decît o altă persoană Y, care a obținut doar 30 de puncte, dar nu putem
spune că persoana X este de două ori mai inteligentă decât persoana Y;
• Scala de raport (proporțională)
Exemplu:
- Dacă un agent economic are 20 de angajați și altul 10, putem afirma că primul
are de două ori mai mulți angajați decât cel de-al doilea.

CURSUL VI
TIPURI DE CERCETĂRI SOCIO-UMANE

VI. 1. SONDAJUL DE OPINIE ȘI ANCHETA SOCIOLOGICĂ –

GENERALITĂȚI

Ancheta - şi, implicit, sondajul, ca formă specifică a acesteia - reprezintă doar

una dintre metodele sociologiei, ea nu are aplicabilitate universală, utilizarea sa fiind
benefică doar în anumite situaţii de cercetare, ea are limite serioase ce pot fi depăşite
prin utilizarea în paralel şi a altor metode.
Într-un sens mai restrâns, ancheta reprezintă o culegere metodică de
informaţii asupra opiniilor, atitudinilor indivizilor, ajungându-se la rezultate
cuantificabile cu privire la comportamentele grupurilor umane, a gusturilor,
trebuinţelor, motivaţiilor acestora, la maniera lor de a munci, de a trăi, de a se
distra.
16
 Realizând o sinteză a diferitelor elemente cuprinse în definiţiile şi
caracterizările din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o metodă
de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii,
aspiraţii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor
umane, mai mici sau mai mari, de analiza cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi explicării lor.
Punctul de plecare al anchetei îl constituie întrebările pe care şi le pune
cercetătorul cu privire la fapte, fenomene sociale, asupra cărora, de regulă, nu există
informaţii statistice sau alte surse de date documentare sau de observaţie.

VI.2. ANCHETA SOCIOLOGICĂ

Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică,
atât de complexă încât uneori este identificată, în mod nepermis, cu cercetarea
sociologică însăşi. Complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor
(chestionare, ghiduri de interviu, planuri de anchetă), a tehnicilor (de codificare,
scalare, analiză, prelucrare etc.), pe care le foloseşte şi de faptul că adeseori
utilizează, în mod complementar, alte metode şi tehnici de cercetare (observaţia,
analiza documentară etc.).

VI.2.1. Obiectul anchetei sociologice

Specificitatea şi complexitatea anchetei sociologice sunt determinate în

acelaşi timp de obiectul său de cercetare foarte larg, în care intră:
a) opiniile, atitudinile, comportamentele oamenilor;
b) aspiraţii, trebuinţe, motivaţii care stau la baza acţiunilor, conduitelor,
atitudinilor;
c) cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente
adeseori trecute sau inaccesibile cercetătorului;
d) caracteristici demografice – structuri familiale, structuri de vârstă, structuri
socioprofesionale etc.;
e) caracteristici ale mediului social şi modului de viaţă al oamenilor – ocupaţii,
venituri, condiţii de locuit, servicii sociale şi, în general, factorii social-economici
care influenţează viaţa şi activitatea lor.
17
 Primele trei categorii de fapte sociale constituie prin excelenţă obiect al
anchetelor sociologice, asupra lor neexistând documentaţii cu caracter statistic.
Asupra ultimelor două categorii de fapte sociale informaţiile statistice existente
(recensăminte, anuare etc.) sunt adeseori prea generale şi nu satisfac cerinţele unei
cercetări ştiinţifice.
În mod precumpănitor, prin anchetă se studiază opiniile oamenilor (ideile,
părerile, atitudinile şi motivaţiile lor) motiv pentru care adeseori i se mai spune şi
anchetă de opinie. Ancheta este şi rămâne o metodă de bază a sociologiei,
subordonând o gamă largă de fapte, fenomene sociale, care pot fi investigate cu
ajutorul ei.

VI.2.2. Valoarea și limitele anchetei sociologice

Valoarea anchetei sociologice constă în faptul că permite culegerea unei

mari varietăţi de informaţii într-un timp relativ scurt şi face posibilă prelucrarea
acestora cu ajutorul calculatorului. Pe de altă parte, este de reţinut, ca un avantaj,
aria mare de aplicabilitate pe populaţii numeroase, reprezentative din punct de
vedere statistic. Chestionarele standardizate pot fi aplicate folosind colaboratori
locali în calitate de operatori de anchetă, după o instruire prealabilă. Prin aceasta se
reduc şi costurile materiale ale cercetării care, de regulă, sunt destul de mari.
Sunt de menţionat şi o serie de limite ale anchetei sociologice de care trebuie
să se ţină seama în pregătirea şi realizarea ei. În două situaţii se reduce eficacitatea
acestei metode: existenţa unor distorsiuni (erori) cauzate de mai mulţi factori şi
introducerea unei rigidităţi în relaţia anchetator-anchetat prin aplicarea de
chestionare formalizate.
Factorii de distorsiune într-o anchetă sunt multipli. Adeseori, subiectul
anchetat este sursa unei game largi de elemente distorsionate inerente subiectivităţii
sale. Sentimentele, resentimentele şi prejudecăţile subiectului cu privire la obiectul
anchetei, orizontul său cultural-ştiinţific şi capacitatea de apreciere obiectivă a
faptelor, gradul său de implicare şi tendinţa de a motiva propriile sale acţiuni în
legătură cu aceste fapte, erorile de memorie direct proporţionale cu timpul scurs de
la petrecerea evenimentelor cercetate etc. – toate acestea pot influenţa răspunsurile
şi pot modifica, mai mult sau mai puţin, adevărul despre faptele studiate.
Alţi factori de distorsiune în ancheta sociologică mai pot fi: eşantionarea
greşită, care poate determina greşeli de extrapolare, generalizare a datelor de la
18
eşantion la populaţia totală; instrumentele de anchetă greşit elaborate (chestionare,
ghiduri de interviu cu întrebări vagi, ambigue, sugestibile etc.); operatorii de
anchetă insuficient pregătiţi, superficiali, prea puţin răbdători – pot constitui
adeseori surse de erori prin influenţarea răspunsului subiectului anchetat.

VI.3. SONDAJUL DE OPINIE

Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. El este

definit, în continuare, ca o „metodă statistică de stabilire, pe baza eşantionării, a
stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile socio-demografice ale
populaţiei studiate”. Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. În cadrul
său se aplică doar instrumente de anchetă (chestionare, ghiduri de interviu), fapt care
permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate.
Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii, aspiraţii, motivaţii etc.),
fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele, cu fenomenele obiective care le
determină şi eventualele corecţii care se impun ca urmare a acestei confruntări.

VI.3.1. Note caracteristice

Ce deosebeşte totuşi un “sondaj de opinie” de o “anchetă sociologică”?

a. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate - dacă nu exclusiv,
cel puţin cu preponderenţă - pe aspectul opinional, subiectiv al realităţii sociale. Ele
urmăresc să evidenţieze ceea ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”,
“intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se testează gradul de
satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat,
notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite
sisteme de valori etc.
b. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme ce suscită un larg interes de
public; astfel de probleme apar fie în dezbaterile mediatizate, fie în preocupările mai
mult sau mai puţin mărturisite ale unor organisme, instituţii politice, administrative,
ştiinţifice etc.
c. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter
descriptiv. Ele nu numai că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi
descrierea fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale, fără detalieri şi
particularizări.
19
d. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu
chestionare simple şi clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o
reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.
e. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într-
o formă simplă, fără a se recurge la mijloace sofisticate de prelucrare şi interpretare
a informaţiei.
f. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale
cărui interese sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu
acest profil în momentele când o problemă stârneşte un mare interes iar, prin
publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului
larg.
g. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă
a cunoaşterii ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii
respective, un reper în evaluarea diverselor elemente ale “mecanismului” social şi
puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi tacticilor forţelor politice.
Deci, sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematică
ce stârneşte un interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa
publicului sub o formă accesibilă, utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale
frecvenţelor exprimate procentual.

CURSUL VII
ANCHETA SOCIOLOGICĂ

VII.1. TIPURILE ANCHETEI SOCIOLOGICE

Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de

forma sau conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau
după istoria dezvoltării lor etc.
A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei
distingem:
1. Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie,
un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o tematică
complexă. Numărul relativ mic de subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi
nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere complexă şi
de adâncime a acestora.
20
 2, Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari
valabile la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme
speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la scară zonală sau
naţională.
3, Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor,
caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe
indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu caracter restrâns, ele permit
studiul calitativ de profunzime al acestora.
4, Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile
se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de vedere statistic.
5. Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării
informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează
structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport cu anumite
variabile (sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de comportamente
(atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaţiei investigate.
6. Anchetele individuale presupun aplicarea individuală a instrumentelor de
investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de indicatori socio-
demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.).
7. Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii
investigaţi, opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit,
participă la ele, sunt inerente vieţii şi activităţii lor.
8. Anchetele indirecte se realizează, de obicei, asupra unor teme legate prea
intim de viaţa şi activitatea populaţiei investigate.
B. După conţinutul problemelor investigate, anchetele se mai pot clasifica
după cum urmează:
Anchetele socio-economice de interes naţional. Cu ajutorul lor se pot surprinde
periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia nivelului de trai, a calităţii vieţii în
rândul diferitelor grupuri socioprofesionale, pe eşantioane reprezentative la scară
naţională.
Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice,
politice, sociale, culturale. Ele pot fundamenta acţiunile sociale de educare şi
antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor obiective ce urmează să fie realizate pe
plan local sau zonal.

21
 Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing, de investigare
şi prospectare a pieţii, în vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de
bunuri destinate consumului public.
Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea
satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale
mass-media, în special faţă de programele emisiunilor de radio şi TV, cu privire la
calitatea şi tirajul cărţilor beletristice, opiniile cu privire la filme, spectacole teatrale
etc.

VII.2. ANCHETA ORALĂ SAU DIRECTĂ

Este tehnica de anchetă cea mai des folosită sau, mai exact, cea mai des
folosită în anchetele cu mare audienţă la public (anchete electorale, sondaje ad hoc
sau probleme sociale de interes general etc.), adică acele ale căror rezultate sunt
prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă. Avantajele dar şi
dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre persoana care
chestionează şi cea chestionată.
Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:
• ancheta faţă în faţă
• ancheta prin telefon.
Prima formă se realizează fie la domiciliu, fie la locul de muncă (pentru
persoanele ocupate) sau în şcoli, facultăţi (pentru elevi şi studenţi), pe stradă sau la
ieşirea de la manifestări colective: spectacole, concerte, meciuri etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre posibilităţile enumerate mai sus depinde de:
populaţia vizată de cercetare, de procedura de eşantionare, de tematica cercetării, de
mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie de cercetător.
Avantaje și limite
Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat este relativ
lung. Pe stradă sau la ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o
discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-5 minute, dat fiind că oamenii sunt grăbiţi şi
nu au, în astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a răspunde la un set lung de
întrebări; nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare prea
lungi şi cu modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Nici la locul de
muncă şi în timpul muncii situaţia nu este mai bună, din punctul de vedere al
timpului avut la dispoziţie. La domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a
22
vizitei, operatorii nu întâmpină dificultăţi serioase în realizarea unor întrevederi cu
o durată de până la 30-40 minute sau chiar mai lungi.
Calitatea rezultatelor este, probabil, cea mai bună în această variantă tehnică
a anchetei. Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut amabilitatea să te
poftească înăuntru şi să accepte dialogul, aflându-se deci în mediul său obişnuit de
viaţă şi simţindu-se oarecum “stăpân pe situaţie”, subiectul este mai puţin stresat
decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, avem aici avantajul
de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiindu-ne deci mai uşor să-i observăm
şi să-i controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar dacă este
cel care susţine că este. Ancheta aceasta poate fi coroborată cu observaţia directă,
ceea ce constituie un mare avantaj atunci când tema cercetării impune culegerea unor
informaţii mărunte dar foarte numeroase cum ar fi cele ce privesc modul de trai al
persoanei chestionate.
Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în
faţă, deci inclusiv cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de
nonrăspuns.

VII.3. ANCHETA INDIRECTĂ

În scris sau prin autoadministrarea chestionarului:

1. O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la
domiciliu, persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa
operatorului, sau operatorul putând reveni după o zi sau mai multe pentru a
recupera chestionarul completat.
2. O altă variantă tehnică utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a aplicării
simultane de chestionare unui număr mai mare de indivizi strânşi într-o sală.
3. A treia variantă este ancheta prin poştă.
4. În fine, o a patra variantă este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare
şi reviste.

Avantaje:
1. costului mult mai redus.
2. se înlătură influenţa perturbatoare a operatorului.
3. anonimatul –forma de aplicare în colectiv asigură un anonimat total
5. timp de gândire pentru formularea răspunsurilor
23
6. reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.

Dezavantaje:
a. nu avem nicio certitudine că persoana aleasă de noi este cea care răspunde
la chestionar.
b. se pierde o mare cantitate de informaţie, îndeosebi la întrebările deschise, datorită
faptului că oamenii au mult mai scăzute abilităţi de a răspunde în scris decât sub
formă orală.
c. teama de răspunsuri în scris.
d. nu avem nici o şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,inconsistenţa sau
incompletitudinea unor răspunsuri.

CURSUL VIII
CHESTIONARUL ÎN CERCETAREA SOCIOLOGICĂ I
Definiție, tipuri

VIII.1. DEFINIŢIA CHESTIONARULUI DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

Chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument

de investigare constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini
grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate
răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Chestionarul este un mijloc foarte bun de explicare a comportamentelor
umane şi de identificare a factorilor care le determină.

VIII.2. CLASIFICAREA CHESTIONARELOR

a) După conţinutul informaţiilor obţinute:

 chestionarele de date factuale (sau de tip administrativ),-se referă la fapte
şi situaţii obiective, care pot fi observate uneori direct şi verificate prin alte
mijloace sau de către alte persoane.
 chestionarele de opinie – se referă la date care nu pot fi observate în mod
direct.
24
  chestionarele speciale – se caracterizează prin existenţa unei singure teme
 chestionare omnibus sunt chestionarele care abordează mai multe teme
de cercetare şi sunt cel mai des întâlnite în cercetările sociologice. oferă o
mare cantitate de informaţii cu privire la procesele sociale, mai mult decât
atât, ele pot surprinde chiar interacţiunile şi intercondiţionările dintre
acestea. Chestionarele omnibus sunt specifice pentru cercetările
fundamentale sociologice

b) După forma întrebărilor, după care distingem :

 chestionare cu întrebări închise - variantele posibile de răspuns sunt
dinainte fixate, persoana intervievată urmând doar să o aleagă pe cea
care corespunde opiniei sale.
 chestionare cu întrebări deschise -
 chestionare cu întrebări mixte -
c) După modul de aplicare al chestionarelor, după care distingem: chestionare
autoadministrate şi chestionare administrate prin intermediul operatorilor de
anchetă.
 Chestionarele autoadministrate se particularizează prin faptul că subiecţii
incluşi în eşantionul investigat înregistrează singuri răspunsurile cuprinse în
chestionar, iar după consemnarea lor, chestionarele trebuie returnate celor care
le-au transmis. Chestionarele autoadministrate pot fi de mai multe feluri: ele sunt
fie chestionare poştale, fie chestionare publicate în ziare, reviste, cărţi.

VIII.3. CHESTIONARELE CU ÎNTREBĂRI ÎNCHISE

Chestionarele cu întrebări închise (sau precodificate) sunt acele tipuri de

chestionare care conţin întrebări la care
Cel mai simplu sistem de răspuns la o întrebare închisă este cel dihotomic (cu
două variante de răspuns), în termenii DA / NU sau masculin / feminin.
Uneori i se oferă subiectului şi o a treia variantă de răspuns, de exemplu NU
ŞTIU / NU RĂSPUND, caz în care întrebările poartă denumirea de trihotomice.
Opiniile şi atitudinile sunt, însă, elemente extrem de complexe, motiv pentru
care se preferă întrebări cu un evantai larg de răspunsuri. Ca exemplu, putem oferi
următoarea întrebare:

25
„Cu cine vă petreceţi, de regulă, timpul liber ?”
1. Cu familia; 2. Cu colegii de muncă; 3. Cu prietenii; 4. Singur; 5. Nu am timp
liber; 6. Nu ştiu / Nu răspund.”
Avantajele întrebărilor închise:
• uşurinţa consemnării răspunsurilor;
• rapiditatea şi uşurinţa prelucrării (statistice) a rezultatelor;
• uşurinţa în alegerea răspunsului potrivit din partea subiecţilor (deoarece se ştie că
oamenilor le este mai uşor să recunoască, decât să-şi amintească ceva);
• diminuarea, chiar evitarea erorilor care ar putea fi generate de operaţiile de
postcodificare.
Dezavantajele întrebărilor închise
• gradul de libertate al subiectului în redarea răspunsului este redus (el trebuind să
se încadreze doar în variantele propuse de cercetător);
• sărăcia informaţiilor care se obţin prin utilizarea unor astfel de întrebări;
• întrebările închise presupun existenţa unor opinii foarte bine conturate ale
subiecţilor, o bună cunoaştere a realităţii socio-umane din partea cercetătorului,
lucruri nu întotdeauna realizabile.

VIII.4. CHESTIONARELE CU ÎNTREBĂRI DESCHISE

Chestionarele cu întrebări deschise (libere, postcodificate) cuprind întrebări la

care răspunsurile nu sunt dinainte stabilite, ci lasă subiecţilor libertatea de exprimare
a opiniilor.
Avantajele întrebărilor deschise:
• permit obţinerea unor informaţii bogate asupra temelor abordate de chestionare;
• nu există riscul sugestibilităţii din partea cercetătorului, prin oferirea de răspunsuri
etc.
Dezavantajele întrebărilor deschise:
• dificultăţi de consemnare fidelă a răspunsurilor;
• dificultăţi de analiză şi prelucrare a datelor (sunt necesare operaţii de codificare
ulterioară a răspunsurilor, în vederea unei analize cantitative, statistice);
• riscul apariţiei erorilor datorate, fie operatorilor de interviu, fie subiecţilor anchetaţi
(probleme legate de coerenţa şi logica în exprimarea opiniilor, nivelul de pregătire,
memorie etc.) .

26
 CURSUL IX
CHESTIONARUL ÎN ȘTIINȚEȘE SOCIO UMANE II

IX.1. STRUCTURA CHESTIONARULUI

A vorbi despre structura chestionarului înseamnă a analiza diferitele tipuri de

întrebări ca elemente ale structurii şi raporturile dintre aceste întrebări ca legături
între elementele structurii. În cadrul unui chestionar, schimbarea unei părţi atrage
după sine modificarea întregului; suprimarea unui element antrenează după sine
raporturi schimbate între elementele – întrebările – reţinute, deoarece chestionarul
reprezintă un singur tot, unitar, formalizat.
În structura chestionarelor, după funcţia lor, pot fi puse în evidenţă întrebări:
1) introductive, de contact sau de „spart gheaţa“; 2) întrebări de trecere sau tampon;
3) întrebări filtru; 4) bifurcate; 5) „de ce“; 6) de control; 7) întrebări de identificare.
Întrebările introductive au rolul de a „încălzi“ atmosfera, de a da subiectului
sentimentul de încredere în anchetator şi în el însuşi. Prima întrebare nu se va referi
la date personale, nici la lucruri foarte complicate.
Întrebările introductive – sunt acele întrebări care permit acomodarea
subiectului cu tema anchetei şi au rolul de a stabili o primă legătură, relaţie, între
anchetator şi anchetat. Ele sunt întrebări simple, de cele mai multe ori închise (pentru
ca subiectul să poată răspundă cu uşurinţă) şi nu se referă la date personale.
Exemplu :
„In ce situaţie consideraţi că se află în prezent întreprinderea în care lucraţi ?
1. Foarte proastă; 2. Proastă; 3. Acceptabilă; 4. Bună; 5. Foarte bună.”
Aceasta poate fi considerată o întrebare de contact, dacă avem în vedere o
cercetare privind starea actuală a întreprinderilor româneşti, din punct de vedere
socio-uman. Tocmai pentru că aceste întrebări ating anumite probleme generale,
asupra cărora oamenii formulează opinii care îi interesează în mod deosebit, ele vor
capta atenţia subiecţilor faţă de tema propusă de cercetare.
Întrebările de conţinut – sunt întrebările care constituie substanţa
chestionarului, oferind o bogăţie de date şi informaţii, necesare atingerii obiectivelor
propuse în cercetare.
Întrebările de trecere – sunt specifice chestionarelor care abordează mai
multe teme şi au drept scop marcarea acestora, adică delimitează o grupă de întrebări
27
referitoare la o anumită problematică şi permit trecerea (o trecere firească, nu bruscă)
la o grupă de întrebări, referitoare la o altă problemă. Întrebările de trecere permit o
uşoară relaxare a subiectului, în vederea concentrării lui asupra întrebărilor
ulterioare.
Întrebările filtru, spre deosebire de cele anterioare, au rolul de a opri trecerea
unor categorii de subiecţi la unele întrebări ulterioare. De exemplu, dacă la
întrebarea: „Aţi participat la ultimele alegeri prezidenţiale?” răspunsul este „Nu” ,
atunci următoarea întrebare : „Cu cine aţi votat ?” nu mai are nici un rost pentru
subiectul respectiv.
Întrebările bifurcate – sunt foarte utile atunci când se urmăreşte „separarea
sensurilor pro şi contra ale răspunsurilor subiecţilor”.
Exemplu:
„4. Aţi jucat vreodată jocuri de noroc ? 1. Da; 2. Nu.
(Dacă răspunsul este „Da”, se trece la întrebarea 5; dacă răspunsul este „Nu”, se
trece la întrebarea 6).
Întrebările de control, un alt tip de întrebări regăsite în structura unui
chestionar, sunt întrebări care verifică o opinie exprimată de către un subiect, din
punct de vedere al veridicităţii şi consistenţei acesteia și nu este decât o reformulare
a celei anterioare, în vederea testării fidelităţii răspunsului.
La sfârşitul chestionarului, mai putem întâlni întrebări de identificare (sau
de clasificare), care servesc la analiza, interpretarea şi corelarea răspunsurilor din
chestionar. Exemple de astfel de întrebări sunt cele privind sexul, vârsta, pregătirea
şcolară, mediul de provenienţă etc.

IX.2. TEHNICI DE STRUCTURARE A CHESTIONARULUI

Tipurile de întrebări şi raporturile care se stabilesc între ele, ne conduc la

evidenţierea unor tehnici în virtutea cărora putem alcătui chestionarele.
Tehnica pâlniei este o tehnică ce se particularizează prin aceea că se trece de
la general la particular. Exemplu:
„Ce părere aveţi despre vizionarea de către copii a filmelor care conţin scene de
violenţă?”
Iar următoarea întrebare va fi:
„Permiteţi copilului dumneavoastră să urmărească astfel de filme?”

28
 Ce este important de reţinut în cazul acestei tehnici este faptul că ea pune în
evidenţă raportul dintre opinia sau comportamentul exprimat şi cel real; există, însă,
şi riscul ca persoanele intervievate să răspundă la cea de-a doua întrebare fiind
influenţaţi de prima.
Tehnica pâlniei răsturnate – este în opoziţie cu tehnica descrisă anterior, în sensul
că se porneşte de la o întrebare particulară şi se trece, apoi, la una generală. Exemplu:
„1. Dvs. vă înscrieţi în categoria fumătorilor?” Da/Nu
„2. Ce părere aveţi despre fumat, în general?”
Se recomandă utilizarea acestei tehnici în special în cazul persoanelor cu un
nivel de şcolarizare scăzut, pentru o mai bună înţelegere a sensului vizat de
întrebarea generală.
Efectul „halo” se referă la contaminarea răspunsurilor datorate, în special,
aşezării întrebărilor în chestionar. Astfel, dacă avem o succesiune de întrebări
particulare, cu un anumit răspuns, atunci ele pot influenţa şi răspunsul la următoarea
întrebare, cu caracter general.
Efectul de poziţie, asemănător celui de „halo”, poate influenţa răspunsurile în
cazul chestionarelor cu mai multe teme, în funcţie de succesiunea lor. În legătură cu
acest aspect, trebuie reţinut faptul că la începutul chestionarului se includ întrebări
care să capteze interesul subiecţilor (chiar dacă ele au o importanţă mai mică pentru
cercetător), la sfârşitul chestionarului, după cum am menţionat în paragrafele
anterioare, pot fi foarte bine plasate întrebările de identificare, în timp ce în interiorul
chestionarului, între aceste două extreme, se recomandă alternarea întrebărilor
interesate cu cele mai puţin interesate, în vederea menţinerii unui anumit echilibru
în desfăşurarea interviului.

IX.3. PROBLEME TEHNICE DE REDACTARE A CHESTIONARULUI

Lungimea chestionarului constituie o problemă foarte importantă pentru

ancheta sociologică, ea reflectând capacitatea cercetătorului de a alege din
multitudinea de indicatori care descriu realitatea socială sau o anumită problematică,
doar pe aceia semnificativi, esenţiali. Această selecţie determină, în final, lungimea
şi durata de aplicare a unui chestionar.
Nu există un număr standard de întrebări în cuprinsul unui chestionar: există
chestionare cu 15 întrebări (itemi), dar pot exista şi chestionare cu 300 de itemi.

29
 Lungimea chestionarului depinzând de numeroşi factori ce trebuie luaţi în
considerare: obiectivele urmărite în cercetare, locul de desfăşurare a interviului,
modalitatea de aplicare (un chestionar administrat de către operatorul de anchetă
poate fi mult mai scurt decât unul autoadministrat, unul poştal sau unul telefonic)
sau chiar forma întrebărilor.
O problemă deosebit de importantă într-o anchetă pe bază de chestionar o
reprezintă formularea întrebărilor, care impune respectarea unor reguli, satisfacerea
unor cerinţe, care să poată face posibilă utilizarea lui. Fără a încerca o expunere
completă a acestor reguli, cele mai importante dintre ele le prezentăm în cele ce
urmează:
• întrebările trebuie să fie cât mai clare, pentru ca subiecţii să înţeleagă exact sensul
lor;
• întrebările să fie cât mai scurte posibil;
• cuvintele trebuie să fie simple, accesibile majorităţii oamenilor, directe şi familiare
pentru subiecţi; se vor evita termenii tehnici, neologismele, regionalismele etc.;
• trebuie să fie evitate dublele negaţii (de exemplu: „Nu consideraţi că nu ar trebui
...?”)
• întrebările nu trebuie să fie tendenţioase, ele trebuie formulate astfel încât să nu
inducă un anumit răspuns (exemplu: „Nu este adevărat că ...?”)
• nu trebuie formulată o întrebare dublă (exemplu: „Care sunt drepturile şi
îndatoririle pe care le aveţi la locul de munca ?”).
• întotdeauna întrebările se formulează după o riguroasă operaţionalizare a
conceptelor utilizate în cadrul cercetării ;
• nu în ultimul rând, întrebările trebuie să fie aplicabile tuturor subiecţilor.
Alături de cerinţele enunţate mai sus, utilizarea unei intonaţii şi a unor gesturi
adecvate, sunt elemente indispensabile reuşitei unei investigaţii sociologice.

CURSUL X
INTERVIUL

X.1. PRECIZĂRI TERMINOLOGICE

Utilizat pentru prima dată în psihoterapie şi în psihotehnică, interviul

reprezintă una dintre cele mai frecvent utilizate metode de cercetare, aplicată atât în

30
ştiinţele sociale, ştiinţele socioumane, cât şi în desfăşurarea diverselor activităţi
profesionale.
Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o
„tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la
indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane...”.

X.2. CRITERII DE CLASIFICARE A INTERVIURILOR

În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca

tehnică de cercetare. După Septimiu Chelcea (1998), interviul se clasifică:
A. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor
teme de investigare, în ceea ce priveşte formularea, numărul şi succesiunea
întrebărilor, precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese, se disting
mai multe tipuri de interviu:
1. interviul nondirectiv (nedirijat, neghidat, nedirecţionat de către operator)
2. interviul directiv (structurat, ghidat, standardizat), după cum urmează:
• Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de
psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în
psihoterapie şi psihanaliză, ci şi în psihodiagnoză, în activităţile de OSP (orientare
şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune comunicarea
autentică între operator şi subiectul de interviu, bazată pe înţelegere şi încredere.
• Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei, vizează
obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său, ci doar despre un singur
aspect al personalităţii acestuia. (De exemplu, poate investiga adaptarea unei
persoane la situaţii noi, gradul de implicare a unei persoane într-o anumită activitate,
relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu, rezolvarea situaţiilor conflictuale
etc.).
• Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime, ambele
fiind utilizate atât în psihoterapie, cât şi în cercetările socio-psiho-culturale.
• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu presupune
investigaţia temelor stabilite dinainte, deşi întrebările şi succesiunea acestora nu sunt
prestabilite. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor. De
exemplu, cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită
în comun (vizitarea unei expoziţii de artă, participarea la o competiţie sportivă etc.).
31
Pe baza ipotezelor deja formulate, va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a
fi aplicat aceloraşi subiecţi, vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia
respectivă.
• Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă
de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului.
B. După numărul persoanelor care participă la interviu, acesta poate fi:
l • Interviul persoană – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul
intervievat.
• Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale, de
exemplu în studiile de marketing şi piaţă. În grup, subiecţii elaborează în interacţiune
un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către
anchetator.
C. După scopul urmărit:
• Interviul de selecţie (de angajare);
• Interviul terapeutic;
• Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală,
întreprindere, spital, domiciliu etc.

X.3. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE UTILIZĂRII INTERVIULUI ÎN

ŞTIINŢELE SOCIOUMANE
1. Avantaje
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la
persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai
protejate când vorbesc decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în
cazul chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe
pozitive asupra acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai
semnificative decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;

32
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor
pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea
informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare
sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare
subtilitate.
2. Dezavantaje
 costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi
momente ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
 timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion,
pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare
mai multe vizite la aceeaşi adresă;
 erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea
întrebărilor şi înregistrarea răspunsurilor, „efectul de operator“;
 imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor
răspunsuri precise;
 inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;
 neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale
persoanelor care urmează să fie intervievate;
 lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează
comparabilitatea informaţiilor;
 dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

X.4. SELECȚIA ȘI FORMAREA OPERATORILOR DE INTERVIU

În selecţionarea şi formarea profesională a operatorilor de interviu trebuie să

se aibă în vedere sarcinile acestora în cadrul anchetelor. C.A. Moser (1958) ia în
considerare următoarele patru sarcini:
 găsirea persoanelor cuprinse în eşantion;
 obţinerea acordului pentru interviu;
 punerea întrebărilor;
 înregistrarea răspunsurilor.

33
 Îndeplinirea cu succes a acestor sarcini presupune recrutarea ca operatori de
interviu a acelor persoane care nu au caracteristici psihomorale şi fizice
contraindicate (deficienţe intelectuale, morale sau motorii) şi care doresc sincer să
facă muncă de operator de interviu, ştiind că aceasta solicită efort fizic şi psihic.
Când selecţia operatorilor de interviu nu se face cu ajutorul testelor
psihologice, este necesară recrutarea lor cel puţin în urma unei discuţii aprofundate
şi a unei probe practice (efectuarea unui interviu). Vor fi excluse persoanele excesiv
de timide, ca şi cele cu tendinţe autoritariste, labile psihic sau dezinteresate de munca
de operator de anchetă. Cea mai bună recomandare pentru o astfel de activitate este
participarea anterioară la alte anchete sociologice în calitate de operator.
Formarea profesională a operatorilor de interviu poate fi dobândită prin
experienţa participării la mai multe anchete sau prin forme instituţionalizate (cursuri
speciale de scurtă sau mai lungă durată). Oricât de atent ar fi fost selecţionaţi şi oricât
de riguros ar fi fost formaţi din punct de vedere profesional, operatorii de interviu
rămân o potenţială sursă de eroare în anchetele sociologice şi sondajele de opinie.
Dată fiind această situaţie, se impune controlul activităţii operatorilor de
interviu atât prin verificarea protocoalelor de interviu şi a chestionarelor completate,
cât şi prin contra-anchete sau trimiterea de scrisori la adresele la care operatorii
trebuiau să facă interviuri. Se urmăreşte identificarea operatorilor care introduc erori
sistematice, înregistrând numeroase răspunsuri „nu ştiu“ sau care au întâmpinat
multe refuzuri de participare la interviu.

CURS XI
METODA OBSERVAȚIEI

XI.1. DEFINIȚIA OBSERVAȚIEI

La întrebarea “Ce este observaţia?” răspunsul pare simplu: a observa

înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect sau un proces, a face constatări şi remarci
(critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Acesta este sensul termenului de
„observaţie“ la nivelul simţului comun.
Observaţia reprezintă metoda primară şi fundamentală în cunoaşterea realităţii
înconjurătoare.

34
 Observaţia constituie una din metodele de bază ale sociologiei, fundamentală
pentru cunoaşterea realităţii înconjurătoare şi, totodată, reprezintă o etapă sau un
moment al demersului sociologic. Ea completează toate celelalte metode de
investigaţie sociologică: interviul, metoda sociometrică, experimentul etc., şi
permite obţinerea de date şi informaţii, ca urmare a contactului nemijlocit al
observatorului cu obiectul observaţiei.
Observaţia ştiinţifică presupune cu necesitate scopul cunoaşterii, planificarea,
desfăşurarea după reguli bine stabilite şi îndelung verificate.
Observaţia ştiinţifică (sistematică), observaţie realizată în mod deliberat de
către specialişti are, după Henri H. Stahl (1974), următoarele caracteristici:
• este fundamentată teoretic, are la bază o concepţie ştiinţifică despre lumea
înconjurătoare;
• este sistematică şi integrală, vizând totalitatea aspectelor fenomenului sau
procesului studiat;
• este metodică, condusă după anumite reguli;
• este repetată şi verificată, asigurând un grad mare de obiectivitate în aprecierea
fenomenelor;
• este analitică, procedează la descompunerea obiectului observat în elementele lui
componente şi apoi trece la evidenţierea întregului;
• datele şi informaţiile rezultate în urma observaţiei sunt înregistrate într-o fişă de
observaţie, în vederea prelungirii lor ulterioare.
Trebuie subliniat faptul că, datorită specificului realităţii sociale în cercetarea
fenomenelor şi proceselor care o caracterizează, distincţia între observaţia spontană
şi cea ştiinţifică nu este uşor de făcut, de cele mai multe ori observaţia nesistematică
fiind identificată cu o cunoaştere veritabilă a realităţii sociale.

XI.2. TIPURI DE OBSERVAȚIE

A. După gradul de structurare:

Observaţia nestructurată (sau slab structurată) constituie, în general, primul
pas în cercetarea sociologică de teren; ea se realizează fără a se urmări anumite
direcţii de observare şi se întâlneşte atât în cercetările de teren, cât şi în studiile de
laborator.

35
 Observaţia se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită, o serie de
categorii sau ipoteze specifice, ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercetării sau
la sfârşitul acesteia. Rezultatul unei astfel de observaţii este, fie o descriere, fie o
explicaţie cât mai complexă a fenomenului studiat.
Observaţia structurată, ca şi cea nonstructurată, se poate aplica în cercetările
de teren, dar şi în studiile de laborator. Ea presupune existenţa unei grile de categorii
şi ipoteze dinainte stabilite, observaţia realizând, fie clasificarea datelor, a
materialului obţinut, în respectivele categorii, fie testarea ipotezelor.
B. După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat:
Observaţia neparticipativă (sau externă) indică situarea observatorului în
afara sistemului sau grupului supus observaţiei, rolul său de martor la tot ceea ce se
întâmplă; ea este recomandată în cazurile în care este dificil accesul cercetătorului
în colectivitatea care urmează a fi studiată (spre exemplu, instituţiile politice,
religioase, militare etc.). Observatorul nu perturbă în nici un fel desfăşurarea
normală a activităţii grupului observat, obiectivitatea şi neutralitatea lui fiind, astfel,
garantate în mare măsură.
Observaţia participativă (sau coparticipativă) presupune din partea
observatorului a lua parte conştient şi sistematic la viaţa grupului studiat, deci
presupune integrarea acestuia în cadrul grupului şi ea este specifică cercetărilor de
teren.
Cercetătorul poate îndeplini în cadrul acestui tip de observaţie mai multe
roluri (S. Chelcea,1998) şi anume:
• totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se
integrează în colectivitatea studiată cât mai mult posibil);
• participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar timpul său
este consacrat, în special, activităţilor grupului);
• observator ca participant (reduce aceste activităţi în favoarea cercetării
propriu-zise);
• totalmente observator (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în
desfăşurarea fenomenelor studiate).
Observatorul este privit ca un membru al grupului şi, ca urmare, ceilalţi
membri ai grupului nu manifestă nici un fel de reţineri faţă de acesta, iar observarea
fenomenelor şi proceselor sociale se realizează în mod natural.
Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje, iar cel mai important este
faptul că face posibilă pătrunderea în profunzime, surprinderea resorturilor intime
36
ale vieţii grupului şi se poate realiza un timp mai îndelungat. În schimb, există riscul
perturbării activităţii normale a grupului şi alterării neutralităţii şi obiectivităţii
cercetătorului, printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat.
C. În funcţie de durata observaţiei:
Observaţia continuă se desfăşoară vreme îndelungată, permiţând surprinderea
grupului supus observaţiei într-o varietate de situaţii, ipostaze şi manifestări; este
posibil de realizat, în special ca observaţie participativă.
Observaţia instantanee (sau eşantionată) se bazează pe tehnica sondajului,
este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. Ea este relativ comodă,
uşor de realizat, fără perturbarea comportamentului celor studiaţi, dar prezintă riscul
de a surprinde grupul într-o situaţie atipică, ce nu caracterizează comportamentul
obişnuit.
D. Luând în considerare natura observaţiei realizate:
Observaţia directă este cea obişnuită, realizată de către observatorul calificat din
punct de vedere profesional şi nu presupune decât existenţa simultană atât a
obiectivului observaţiei cât şi a observatorului.
Observaţia indirectă presupune şi ea o relaţie între observator şi obiectul
observaţiei, cu singura precizare că acest obiect, în realitate, doar intermediază
legătura dintre observator şi realizarea socială. Pentru a înţelege mai bine, când
vorbim de observaţie indirectă ne referim la observarea unor obiecte materiale, a
unor documente sociale care ne pot da informaţii despre un aspect al vieţii sociale
trecute sau la care nu avem acces în mod direct, observaţia opiniilor subiecţilor sau
reacţiilor acestora etc.

XI.3. REGULI DE OBSERVARE

Indiferent de tipul de observaţie utilizat, este necesar ca observatorul să

respecte o serie de reguli, în vederea realizării unei observaţii riguroase, ştiinţifice.
Theodore Calpow (după S. Chelcea, 1998) aprecia că putem include între aceste
reguli următoarele aspecte:
• înainte de începerea observaţiei propriu-zise, cercetătorul trebuie să se
familiarizeze cu obiectele cercetării;
• tehnicile de observare şi procedeele de notare a faptelor de observare trebuie
formulate cu precizie;
37
• observatorul trebuie să noteze faptele de observaţie, în limita posibilităţilor, la faţa
locului, pe teren;
• notele de observaţie nu trebuie să continue să conţină opiniile, părerile personale
şi remarcile cercetătorului; acestea pot fi trecute separat, într-o altă rubrică sau în
fişa de observaţie;
• notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite şi corectate, în funcţie de situaţie;
• observarea trebuie să se realizeze continuu şi sistematic, urmărind obiective precis
formulate;
• faptele de observaţie trebuie luate aşa cum sunt, cum se manifestă ele, în totalitatea
lor şi în interrelaţia în care se manifestă şi se produc;
• pentru ca observaţia să aibă valoare ştiinţifică, ea trebuie să aibă ca bază o pregătire
teoretică profundă, un cadru teoretic care să o ghideze, iar datele obţinute să fie bine
grupate şi sistematizate etc.

XI.4. INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN OBSERVAȚIA SOCIOLOGICĂ

Datorită complexităţii şi varietăţii realităţii sociale, nu există instrumente de

cercetare universal valabile, standardizate. Fiecare sociolog este obligat să-şi
construiască propriile instrumente de lucru, potrivit obiectivelor urmărite, resurselor
disponibile şi particularităţilor domeniului investigat.
În cazul observaţiei sociologice putem vorbi, în primul rând, de ghidul de
observaţie, ca instrument de lucru ce urmăreşte culegerea de informaţii şi care ar
trebui să cuprindă în structura sa elemente cum ar fi:
• delimitarea temei şi a obiectivelor urmărite;
• ipotezele utilizate;
• populaţia sau unitatea socială (persoană, grup, familie, organizaţie etc.) supusă
investigaţiei;
• timpul de observaţie preconizat a se utiliza;
• modalităţile de înregistrare a datelor de observaţie, în funcţie de natura acestora şi
de ritmul derulării faptelor sau fenomenelor observate.
Alături de ghidul de observaţie, fişa de observaţie este un alt instrument destinat
înregistrării efective a datelor de observaţie şi ea cuprinde, de regulă, următoarele
elemente:
• locul desfăşurării observaţiei;

38
• timpul realizării observaţiei (cu precizarea momentului de început şi a momentului
încheierii acesteia);
• consemnarea datelor observaţiei.
În legătură cu acest din urmă aspect, trebuie menţionat faptul că datele şi
informaţiile obţinute în urma observaţiei se referă la trei mari categorii de probleme:
– fapte, manifestări, obiecte;
– acţiuni, activităţi, comportamente, reacţii;
– opinii, atitudini, mentalităţi.

CURSUL XII
EXPERIMENTUL ÎN ȘTIINȚELE SOCIOUMANE

XII.1. SPECIFICUL METODEI EXPERIMENTALE

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des
utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale
sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în
sisteme teoretice explicative.
„Experimentul constă în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei
variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care
acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la
minimum” (Festinger, L. şi Katz D., 1963).
Sunt subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale ale
experimentului:
1. experimentul este observaţie provocată;
2. experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei
independente asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată.
Spre deosebire însă de metoda observaţiei, experimentul presupune
intervenţia activă a cercetătorului, şi anume:
a) experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul;
b) „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori care pot
perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreşte
ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie
controlaţi;

39
c) cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru
a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale;
Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în experiment
pentru a produce variaţia celor dependente.
Variabilele dependente sunt variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii
asupra lor a variabilelor independente) sunt observate şi înregistrate de cercetător.
Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul experimentului
d) compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin
introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor („grupul de
control” în care nu acţionează variabila independentă).
Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observaţiei, în
experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea
fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor
cauzale.

XII.2. TIPURI DE EXPERIMENTE

În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a

experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuri de experimente, regăsite
la majoritatea autorilor – pe care le vom discuta în continuare – sunt: experimentul
de laborator şi experimentul natural.
Experimentul de laborator. Acestui tip de experiment îi este caracteristică
situaţia artificială în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le
este creată o ambianţă artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc
caracterul artificial al experimentului.
Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a
experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului
variabilelor cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate
deliberat de cercetător, dar şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror
acţiune este minimalizată de către experimentator – fie prin menţinerea lor constantă,
fie prin eliminarea acestora – pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor
de cauzalitate dintre variabilele cercetate.
Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale.
Subiectul nu mai este „rupt” de mediul social – ambiental natural, participarea

40
subiecţilor la experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă, iar
cercetătorul nu influenţează, prin prezenţa sa, situaţia experimentală.
Experimentul natural, desfăşurându-se în condiţii sociale reale (naturale), se
aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de aceea este numit şi experiment de
teren), elementul specific constituindu-l acţiunea variabilei independente asupra
variabilei dependente (într-o situaţie reală, naturală). Frecvent, experimentele
naturale sunt aplicate în mediul şcolar: modificarea programei de învăţământ,
introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a elevilor etc.
Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren:
experimentul pasiv şi experimentul activ.
Experimentul de teren activ poate fi, la rândul lui, de două tipuri:
 experimentul activ direct – factorii experimentali sunt introduşi de cercetător
(de ex. experimentul psihopedagogic)
 experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de
o situaţie naturală, întâmplătoare, imprevizibilă (inundaţii, secetă, incendiu,
cutremur de pământ etc.) – efectele sociale ale unor evenimente naturale devin
obiect de studiu.

CURSUL XIII
STUDIUL DOCUMENTELOR SOCIALE
STUDIUL DE CAZ

XIII.1. DOCUMENTUL SOCIAL – DEFINIȚIE ȘI CLASIFICARE

Alături de observaţie, tehnica documentară constituie, după unii autori, una

din principalele surse de date şi informaţii sociologice. Prin natura şi complexitatea
lor, documentele asigură o diversificare a informaţiilor şi permit elaborarea unor
modele explicative ale fenomenelor sociale.
Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru, oamenii produc
documente, le analizează, le interpretează. Se impune, deci, elaborarea unei teorii a
documentelor sociale, cu evidenţierea valorii dar şi a limitelor acestora.

1. Specificul tehnicii documentare

Înainte de a vedea la ce se referă această tehnică, trebuie să clarificăm înţelesul
termenului de „document”.
41
 În limbajul comun, termenul „document“ are, în principal, înţelesul de act
oficial cu ajutorul căruia poate fi probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau
stabilită o obligaţie.
În sens sociologic, însă, el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect
care oferă anumite informaţii, imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate, date
despre contextul social în care a fost construit; documentele sunt marcate atât de
specificitatea (particularitatea) epocii în care au fost elaborate, cât şi de
personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.
Sociologia ca ştiinţă, utilizează, în primul rând, metoda observaţiei directe
a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale. Analiza documentelor sociale nu
constituie decât o metodă complementară de investigaţie.

2. Clasificarea documentelor
Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat sunt multiple şi
diverse. Ele nu se referă doar la documente scrise (gen scrisori, jurnale personale,
statistici, publicaţii), ci şi fotografii, filme, clădiri sau obiecte casnice. Bogăţia
acestor surse din care cercetătorii extrag informaţii pentru reconstituirea vieţii
sociale, a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale, impune necesitatea elaborării
unui sistem de tipologizare a documentelor.

I. Documente scrise
Cele mai răspândite documente şi cele mai des utilizate de către cercetători în
cadrul investigaţiilor ştiinţifice sunt cele scrise. Acesta este şi motivul pentru care le
vom acorda o atenţie deosebită în capitolul de faţă.
A. Documente cifrice publice oficiale – sunt acele documente emise de către
autorităţile de stat, care privesc întreaga colectivitate umană şi sunt exprimate prin
expresii numerice, cifrice.
Ca exemple putem oferi diverse statistici economice, juridice, culturale etc.
(Anuarul statistic al României), unele acte administrative, recensământul populaţiei,
ale locuinţelor şi animalelor, dările de seamă statistice, documente de evidenţă a
activităţii economice şi financiare a întreprinderilor etc.
B. Documente cifrice publice neoficiale – cuprind informaţii şi date statistice,
rezultate ale cercetărilor sociologice anterioare, tabele, grafice, toate acestea incluse
în cărţi, reviste, studii statistice tipărite, ziare, alte publicaţii etc.

42
C. Documente cifrice personale oficiale şi neoficiale – sunt acele acte care oferă
informaţii semnificative cu privire la evoluţia în carieră profesională, în calitatea
vieţii, statut social etc. Documente cifrice personale oficiale pot fi considerate actele
de proprietate, impozitele, deciziile de încadrare, deciziile de salarizare sau de
trecere de la o categorie de salarizare la alta. Documente cifrice personale neoficiale
sunt, spre exemplu, bugetele de familie, însemnările privind veniturile şi cheltuielile
individuale etc.
D. Documente necifrice publice oficiale – sunt documente care interesează pe toţi
membrii societăţii, sunt de foarte mare însemnătate, atât pentru reconstituirea vieţii
sociale trecute, cât şi pentru descifrarea celei prezente. Documentele istorice, actele
judecătoreşti, registrele vamale, regulamentele interioare ale instituţiilor, diverse
rapoarte, legile, hotărârile guvernului, Monitorul Oficial al României, Constituţia –
sunt tot atâtea exemple de documente necifrice oficiale, care ajută la înţelegerea
vieţii sociale, a fenomenelor şi structurilor sociale.
E. Documente necifrice publice neoficiale – sunt documente care surprind
specificul unei anumite epoci sau regiuni geografice şi în această categorie putem
include revistele, ziarele, cărţile (de ştiinţă sau beletristice), programele de
spectacole, afişele etc., dar cele care ne reţin în mod deosebit atenţia sunt lucrările
cu caracter monografic, lucrări de mare complexitate care încearcă să surprindă un
fenomen social sau să descrie o unitate socială (sat, oraş, cartier, regiune, familie,
întreprindere, instituţie) dintr-o multitudine de aspecte: social, economic, politic,
moral, cultural etc.
F. Documente necifrice personale oficiale – oferă date importante cu privire la
forma de organizare a vieţii sociale, dinamica structurilor sociale existente,
informaţii legate de individ dar şi despre colectivitate: certificatele de naştere, de
căsătorie, actele de identitate, toate documentele eliberate de autorităţi, actele de
proprietate, testamentele etc.
G. Documente necifrice personale neoficiale – sunt acte confidenţiale, care reflectă
ţările şi experienţa de viaţă a individului, oferă date despre obiceiurile ţării, despre
modul de organizare a societăţii, a familiei, informaţii cu privire la starea materială
a unor categorii sociale etc..
Biografiile sociale înregistrează experienţa de viaţă a individului şi, ca urmare,
sunt utilizate în „studierea faptelor, activităţilor, aspiraţiilor, a universului de gândire
şi simţire proprii individului, dar şi a condiţiilor social-economice concrete, în care
acesta trăieşte” (C. Zamfir, L. Vlăsceanu, 1993).
43
XIII.1.2.Recensământul
Pentru cercetările sociologice sunt foarte importante datele cu privire la
structura pe vârste, sex, numărul populaţiei, indicatori socio-economici, repartizarea
pe localităţi a oamenilor etc. De aceea, recensământul este o formă de observare
statistică de bază. El este iniţiat de autoritatea administrativă de stat şi este
obligatoriu. Există două tipuri de recensăminte:
a) generale (prin care se urmăreşte înregistrarea întregii populaţii, în funcţie de
principalele caracteristici socio-demografice şi economice: sex, vârstă, categorie
socială, stare civilă, ocupaţie, nivel de instruire etc.)
b) speciale (care privesc doar anumite zone, localităţi, caracteristici sau anumite
structuri socio-demografice sau economice: forţa de muncă, locuinţe, animale etc.).
Astfel de înregistrări sunt întreprinse şi de către sociologi, ca etape preliminare în
unele cercetări, în vederea obţinerii de informaţii şi date necesare constituirii
eşantioanelor reprezentative pentru studiile intensive.
Prin această formă de observare statistică, recensământul, se înregistrează
situaţia populaţiei la un moment bine determinat, care trebuie să fie acelaşi pentru
toată populaţia cuprinsă în recensământ şi care este numit momentul critic al
recensământului. Chiar dacă recensământul se derulează pe mai multe zile, ca punct
de referinţă în efectuarea diverselor operaţii avem întotdeauna acest moment; în plus,
recensămintele se desfăşoară după o metodologie bine pusă la punct, care s-a
perfecţionat continuu de-a lungul timpului. În prezent, ele au un caracter sistematic,
înregistrările realizându-se la anumite perioade de timp (de obicei 10 ani), aceasta
deoarece se consideră că structurile şi caracteristicile de bază ale populaţiei nu se
schimbă în mod fundamental.
Recensămintele se organizează de către o instituţie specializată, desemnată
de către autoritatea de stat şi presupun o amplă mobilizare de forţe umane şi
materiale. Ca urmare, efectuarea lor implică costuri ridicate, legate de elaborarea
instrumentelor de înregistrare (chestionarele), multiplicarea lor într-un număr
suficient, instruirea persoanelor care realizează înregistrarea (cenzori), informarea
populaţiei în legătură cu această operaţiune, deplasarea cenzorilor la domiciliul
fiecărei persoane, completarea chestionarelor (pe bază de declaraţie), remunerarea
lor etc.

44
 Datele obţinute în urma recensămintelor servesc apoi la adoptarea unor decizii
în procesul conducerii sociale, la urmărirea evoluţiei unor fenomene, aplicarea
eventualelor măsuri corective etc. „

XIII.2. STUDIUL DE CAZ: DEFINIȚIE ȘI ETAPE

Studiul de caz este prin excelenţă o metodă calitativă. Metoda în înţelesul mai
larg al cuvântului, fiindcă nu este o modalitate efectivă de culegere a materialului
empiric, aşa cum se întâmplă cu observaţia, interviul etc.
Este o strategie de cercetare focalizată pe un caz conctret (care este interpretat
în amănunt)
Prin studiul de caz nu se abordează numai persoane, şi, mai ales, nu se studiază
realitatea (psiho) socială numai din perspectiva acestor persoane, prin prisma
biografiei lor, ci se cercetează un fragment de realitate din exterior, utilizând şi
metoda observaţiei.
Când examinarea unui caz ia formă riguroasă de descriere, explicaţie şi
interpretare a lui globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte cazuri, ne
situăm pe planul cunoaşterii ştiinţifice. Bineînţeles că frontierele dintre cele trei
genuri de raportare cognitivă la cazuri, şi cu deosebire dintre ultimele două nu sunt
rigide. Cazurile din practica juridică, medicală, economică, servesc ca bază empirică
pentru elaborarea sau ilustrarea unor teorii, iar multe din studiile de caz elaborate de
experţi socioumani au ca scop expres unul aplicativ.

XIII.2.1. etapele studiului de caz

Etapele studiului de caz :

I. Anamneza : înregistrarea datelor demografice;
II. Descrierea mediului social, familial;
III. Istoricul problemei, cazului, descrierea cazului;
IV. Diagnoza nivelului prezent - măsurarea unor caracteristici;
V. Concluzii.

45