Piete de capital

PIAŢA DE CAPITAL

I. Definire piaţă de capital şi trăsături

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează transferul
fondurilor de la cei care au un surplus de capital – investitorii – către cei care au nevoie de capital –
emitenţii de titluri - cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise) şi prin intermediul
unor operatori specifici (societăţile de servicii de investiţii financiare).
Prin intermediul acestei pieţe, capitalurile disponibile şi dispersate la nivelul unei economii sunt dirijate
către agenţii economici naţionali sau de pe pieţele altor ţări, acolo unde nevoile de capital depăşesc
posibilităţile financiare interne de acoperire sau unde autorităţile monetare impun anumite restricţii
privind accesul la resursele financiare interne.
Abordarea pieţei de capital presupune evidenţierea a două accepţiuni: anglo-saxonă şi european-
continentală.

În accepţiunea anglo-saxonă, piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare alături de piaţa
monetară şi piaţa asigurărilor.
 piaţa de capital = destinată capitalurilor pe termen mediu şi lung (sinonimă cu piaţa valorilor
mobiliare)
 piaţa monetară = destinată capitalurilor atrase şi plasate pe termen scurt
 piaţa asigurărilor = piaţă specifică ce sprijină derularea activităţii pe celelalte pieţe.

În accepţiunea european-continentală, structura pieţei de capital este complexă şi include piaţa

monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară:
 piaţa monetară = este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt; obiectul tranzacţiilor pe această
piaţă îl constituie moneda numerar şi/sau banii de cont, aici fiind incluse şi
tranzacţiile cu efecte de comerţ, certificate de depozit, bonuri de tezaur, bilete
de trezorerie. Participanţii pe această piaţă sunt băncile centrale, băncile
comerciale şi specializate, casele de economii, societăţile de asigurări,
trezoreria publică.

 piaţa ipotecară = s-a creat în numeroase ţări ca urmare a dezvoltării înregistrată de activitatea
de creditare în domeniul imobiliar (construcţii de locuinţe). Dimensiunile
ample ale creditului ipotecar implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă
capitaluri disponibile pe termen lung. Participanţii pe această piaţă sunt
casele de economii, societăţile de asigurări, bănci şi societăţi ipotecare, bănci
comerciale.

 piaţa financiară = are ca obiect emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea titlurilor de capital pe

termen lung, în cadrul căreia se realizează investiţii directe şi de portofoliu.

În România, abordarea cea mai des utilizată este cea anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de capital este o
piaţă financiară.

1
 Piete de capital
Instrumentele specifice pieţei de capital sunt:
- valorile mobiliare cu venituri fixe
~ titluri de trezorerie (bonuri de tezaur, obligaţiuni de trezorerie)
~ titluri emise de agenţii guvernamentale
~ obligaţiuni municipale
~ obligaţiuni corporative
- valorile mobiliare cu venituri variabile
~ acţiuni comune şi preferenţiale
~ produse derivate (forwards, futures, options)
~ produse sintetice (contracte pe indici bursieri)

Scopul pentru care un investitor se adresează pieţei de capital vizează obţinerea unui câştig direct (sub
forma dividendelor şi a dobânzilor pe care le poate încasa ca urmare a investiţiei pe care o realizează), a
unui câştig indirect (ca urmare a creşterii ulterioare a cursului de piaţă al titlurilor achiziţionate comparativ
cu preţul la care acestea au fost iniţial cumpărate) dar şi lichiditatea investiţiei sale (prin posibilitatea
recuperării într-un interval de timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai scăzute a capitalului investit, prin
transformarea titlurilor deţinute în numerar).
De asemenea, la tranzacţionarea titlurilor pe piaţa de capital trebuie avut în vedere cuplul rentabilitate –
risc. Ceea ce îi interesează pe investitori este rentabilitatea scontată, cea aşteptată din deţinerea activului
financiar (încasarea unui dividend, a unei dobânzi, variaţia favorabilă a cursului activului respectiv). Riscul
unui titlu financiar apare atunci când există incertitudinea legată de valoarea activului financiar la o dată
viitoare, în momentul în care previziunile cu privire la evoluţia titlurilor financiare nu se realizează.

Trăsăturile pieţei de capital:

- vânzarea/cumpărarea de titluri nu se realizează în mod direct, ci prin activitatea desfăşurată de
intermediari. Ei sunt cei care asigură legătura între cei care au capitaluri disponibile şi doresc să le
investească (oferta de capitaluri) şi cei care au nevoie de capitaluri şi emit titluri pe piaţă (cererea de
capitaluri).
- tranzacţiile cu titluri au un caracter public
- instrumentele pieţei de capital pot fi transmise în mod liber între diverşii posesori
- preţurile titlurilor se stabilesc pe baza raportului cerere/oferta, fie prin licitaţie, fie prin negociere
- investirea capitalurilor disponibile se efectuează cu precădere în titluri emise pe termen mediu şi
lung.

Piaţa de capital are un rol important în dezvoltarea economică, prin:

- trecerea de la proprietatea centralizată la cea descentralizată
- posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici (prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni)
- atragerea excedentului de resurse financiare existent în economie şi plasarea sa eficientă
- cunoaşterea activităţii agenţilor economici în ceea ce priveşte eficacitatea activităţii, solvabilitatea şi
competitivitatea lor.

II. Cererea şi oferta de capital

Într-o economie, finanţarea activităţii se poate realiza în mod direct (prin emiterea de titluri financiare
de către solicitatorii de fonduri şi vânzarea acestora direct către investitori) sau în mod indirect (prin
intermediul instituţiilor bancare care atrag economiile existente şi le plasează sub formă de credite).
2
 Piete de capital

Participanţii pe piaţa de capital sunt: emitenţii de titluri, intermediarii, investitorii.

Emitenţii de titluri pe piaţa de capital pot fi societăţile comerciale, statul, colectivităţile locale care
solicită resurse financiare cu caracter definitiv sau temporar în vederea constituirii sau majorării capitalului
social sau pentru alte scopuri.
Legătura dintre deţinătorii de fonduri (investitorii) şi utilizatorii acestora (emitenţii de titluri) se
realizează prin intermediul unor instituţii financiare specializate care se angajează în distribuţia primară şi
secundară a titlurilor, tranzacţionarea acestor titluri (în nume şi pe cont propriu sau în activităţi de
intermediere, în contul unor terţi).
Astfel, intermediarii sunt reprezentaţi de societăţile de servicii de investiţii financiare la care emitenţii
de titluri şi investitorii apar în calitate de clienţi. Intermediarii sunt persoane juridice autorizate să
desfăşoare activitate pe piaţa de capital prin intermediul agenţilor de valori mobiliare, de tipul :
 brokeri – efectuează tranzacţii numai în numele şi pe contul clientului;
 dealeri – efectuează tranzacţii pentru clienţi, dar şi în numele şi în contul SSIF în cadrul cărora îşi
desfăşoară activitatea;
 traderi – tranzacţionează atât pe piaţa bursieră, cât şi pe cea extrabursieră.
Pe piaţa de capital în calitate de investitori pot derula operaţiuni atât persoanele fizice, cât şi persoanele
juridice.

Cererea de capital poate fi privită ca o cerere de natură structurală sau o cerere ce este determinată de
factori conjuncturali.
Cererea structurală vizează finanţarea investiţiilor productive în bunuri sau servicii, crearea de noi
societăţi, dezvoltarea şi restructurarea celor existente, achiziţionarea de bunuri şi servicii, iar cererea legată
de factorii conjuncturali are în vedere necesităţile tranzitorii (limitări la plafonul de credite, deficite
bugetare şi ale balanţelor de plăţi), fiind influenţată de fluctuaţia preţurilor, modificarea ratei dobânzii,
neachitarea la termen a datoriilor, evoluţia cursului valutar etc.

Oferta de capital are la bază un proces de economisire la nivelul persoanelor fizice şi juridice care
dispun de un surplus financiar pe care sunt dispuse să îl investească în active monetare (constituirea de
depozite bancare), active reale (maşini, clădiri, terenuri) sau active financiare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri
de tezaur).
Investitorii pe piaţa de capital pot fi individuali şi instituţionali.
Investitorii individuali (persoane fizice şi juridice) realizează tranzacţii de dimensiuni reduse; ei
achiziţionează titluri pentru a obţine un câştig de capital pe termen lung din deţinerea acestor titluri în
portofoliu (având astfel o atitudine pasivă pe piaţa de capital) sau urmăresc obţinerea unui profit din
diferenţa de curs bursier (manifestând o atitudine activă pe piaţa de capital). Investitorii individuali nu au
o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi cursului titlurilor financiare.
Investitorii instituţionali (bănci, societăţi de asigurări, societăţi de investiţii, societăţi ce administrează
fonduri de pensii), prin activitatea lor, au un impact crescut asupra preţului titlurilor financiare deoarece
tranzacţionează un volum semnificativ de titluri financiare.

La nivelul cererii şi ofertei de capital se poate manifesta riscul - determinat de o multitudine de factori.
Acest risc poate fi perceput ca fiind:
- riscul determinat de reglementările juridice sau fiscale aferente pieţei de capital (în special) şi pieţei
financiare (în general) – risc legislativ
- riscul legat de încălcarea obligaţiilor prevăzute în contract (întârzierea plăţii dobânzilor sau
nerecuperarea capitalului investit) – risc contractual
3
 Piete de capital
- riscul aferent tranzacţionării titlurilor deţinute şi obţinerii de fonduri lichide, operaţiuni care în
perioade caracterizate de tensiuni conjuncturale, devin dificile şi costisitoare – risc de lichiditate
- riscul legat de variaţia condiţiilor de pe pieţele financiare care afectează negativ investiţia în titlurile
financiare – risc de piaţă
- riscul determinat de decizia adoptată în ceea ce priveşte plasarea capitalurilor disponibile în active
monetare, active reale sau active specifice pieţei de capital - riscul decizional

III. Structura pieţei de capital

Piaţa de capital poate fi clasificată având în vedere mai multe criterii:

 după modul de formare a preţului valorilor mobiliare: piaţă de licitaţie şi piaţă de negocieri
- piaţa de licitatie (preţul se formează ca punct de echilibru între cererea şi oferta concentrată pe piaţă)
- piaţa de negocieri (tranzacţiile se derulează pe baza unui nivel negociat al preţului)
Piaţa de licitaţie este reprezentată de orice bursă de valori, în cadrul căreia caracteristica de bază este
unicitatea preţului la care se derulează o tranzacţie cu un anumit tip de valoare mobiliară. Pe pieţele de
negocieri (pieţe extrabursiere), tranzacţiile se derulează la preţuri diferite (preţuri multiple) pentru aceeaşi
valoare mobiliară, în funcţie de înţelegerea între participanţi.

 după modul achiziţionării valorilor mobiliare: piaţă primară şi piaţă secundară

- piaţa primară este cea în cadrul căreia se emit valori mobiliare şi se realizează distribuirea iniţială
(prima lor vânzare).
Ea asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri permiţând finanţarea activităţii agenţilor economici. Este
un mijloc de distribuire şi plasament de titluri. Pe această piaţă, agenţii economici care au nevoie de
fonduri, oferă noi titluri financiare pe termen lung care sunt achiziţionate de persoanele fizice şi juridice
care dispun de fonduri temporar disponibile.
- piaţa secundară este cea pe care se derulează tranzacţii cu valori mobiliare deja emise deţinute de
persoane fizice sau juridice ce apar în calitate de investitori.
Ea are rolul de concentrare a cererii şi ofertei de titluri pe termen lung deja emise pe piaţa primară. Este
deschisă, publică (plasamentul şi tranzacţionarea efectuându-se în marea masă a investitorilor), putând fi
piaţă de licitaţie (bursa) sau de negociere (piaţa extrabursieră). Are în vedere realizarea de operaţiuni cu
titluri care au făcut obiectul unei emisiuni anterioare.
Piaţa primară oferă posibilitatea transformării directe a economiilor prin achiziţionarea de titluri care
reflectă drepturile dobândite de către cei care au participat la oferta de fonduri. Ea permite atragerea
capitalurilor în scopul constituirii sau creşterii capitalului social, precum şi apelarea la resurse
împrumutate.
Piaţa secundară asigură lichiditatea şi mobilitatea fondurilor disponibile existente într-o economie
oferind posibilitatea investitorilor de a-şi modifica structura portofoliilor de titluri înainte de scadenţa
acestora, contribuind în acelaşi timp şi la buna funcţionare a pieţei primare.

Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:

- lichiditate = uşurinţa cu care se vând/cumpără valori mobiliare, cu risc redus de pierdere de capital
- eficienţă = cu cât preţurile de pe piaţă sunt ajustate mai rapid, indiferent de motiv, cu atât mai
eficient va opera piaţa

4
 Piete de capital
- transparenţă = informaţii libere, uşor accesibile, corecte şi la timp asupra preţurilor şi volumelor de
tranzacţie, asupra cererii/ofertei etc., pentru o bună orientare a investitorilor şi contracararea tendinţelor de
monopol
- corectitudine = adoptarea şi punerea în aplicare a unor reglementări care să contracareze tendinţele
de manipulare a pieţei
- adaptabilitatea la condiţiile economice, sociale, financiare etc.

Funcţiile pieţei secundare sunt:

- asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite
- furnizarea posibilităţii pentru investitori de recuperare a fondurilor înainte de scadenţă pe o piaţă
oficială şi organizată în acest scop
- evaluarea permanentă a titlurilor cotate.

 după tipul valorilor mobiliare negociate:

- piaţa acţiunilor
- piaţa obligaţiunilor
- piaţa instrumentelor derivate
- piaţa contractelor futures
- piaţa optiunilor etc.

 după intervalul dintre momentul iniţierii tranzacţiei si momentul finalizării acesteia (transferul
dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare către noul proprietar şi efectuarea viramentelor în
conturile clienţilor):
- piaţă la vedere - pe care o tranzacţie iniţiată în prezent va fi finalizată într-un interval ce poate varia
de la o zi la o săptămână (în funcţie de reglementările specifice fiecărei pieţe)
- piaţă la termen - cu finalizare la scadenţe diferite, în funcţie de tipul tranzacţiei

IV. Piaţa de capital în România

Principalele momente ale formării pieţei actuale de capital în România sunt:

1990  adoptarea Legii nr. 31/1990 (privind societăţile comerciale) prin care se aborda
problematica acţiunilor şi obligaţiunilor şi se instituia dreptul societăţilor comerciale de a emite acţiuni în
vederea constituirii sau majorării capitalului social. Se marchează începutul pieţei primare de capital.

1991  devine necesară înfiinţarea unei pieţe secundare organizate supusă anumitor
reglementări datorită faptului că prin Legea nr. 58/1991 (a privatizării societăţilor comerciale) are loc o
dispersie a proprietăţii de stat în rândul publicului ca urmare a distribuirii certificatelor de proprietate. Prin
intermediul acestora, se atestă dreptul posesorului la o parte din capitalul social al unei întreprinderi de
stat. Certificatele de proprietate nu reprezintă valori mobiliare propriu-zise, dar posesorii doresc
tranzacţionarea lor, ceea ce face ca necesară înfiinţarea unei pieţe reglementate pentru
vânzarea/cumpărarea acestora.

1992  se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Titluri de Valoare (în cadrul Ministerului de
Finanţe) şi Centrul de Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital (în cadrul BNR) care aveau ca
principală activitate elaborarea legislaţiei necesară pentru funcţionarea organizată a pieţei de capital.
5
 Piete de capital

1993  înfiinţarea Agenţiei Valorilor Mobiliare (prin transformarea ANTV)

1994  adoptarea Legii nr. 52/1994 (privind valorile mobiliare şi bursele de valori)

1995  reînfiinţarea Bursei de Valori Bucureşti (a cărei activitate a fost întreruptă în anul 1948) şi
pregătirea pentru formarea pieţei extrabursiere (Rasdaq)

1996  apariţia pieţei extrabursiere Rasdaq pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite
cu titlu gratuit ca urmare a încheierii procesului de privatizare în masă

1997  înregistrarea celui mai mare volum al tranzacţiilor pe ambele pieţe pentru perioada iunie
1995 – iulie 2002
 crearea primului indice bursier oficial - Indicele BET
 înfiinţarea BMFMS

2002  adoptarea unui nou pachet legislativ pentru piaţa de capital ce include 4 legi specifice
(Legea privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, Legea privind
organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, Legea privind bursele de mărfiuri şi instrumentele
financiare derivate, Legea privind Statutul CNVM).
 depăşirea de către indicii bursieri a valorii de bază (1.000 de puncte)
 lansarea pe piaţă a primelor oferte publice de vânzare de obligaţiuni municipale

2003  transformarea Rasdaq în Bursa Electronică Rasdaq (BER)

2004  adoptarea Legii nr. 297 (Legea pieţei de capital)

2005  transformarea BVB din societate de interes public în societate pe acţiuni

 demararea procesului de fuziune BVB – BER

2006  adoptarea Codului BVB

2007  lansarea BVB pe piaţa tranzacţiilor la termen (introducerea la tranzacţionare a

contractelor futures pe indici bursieri)

2008  listarea la BVB a titlurilor de stat

 listarea la BVB a primului emitent străin de titluri tranzacţionate pe piaţa locală (Erste
Bank)
 transformarea pieţei Rasdaq în ATS (Sistem Alternativ de Tranzacţionare)
 finalizarea procesului de fuziune BVB – BER
 declanşarea crizei financiare internaţionale cu repercursiuni şi asupra pieţei de capital din
România