Sunteți pe pagina 1din 10

Cercetarea urmelor de sânge

Noţiuni generale

Urmele de sânge, datorită atât frecvenţei lor în câmpul infracţional, cât şi posibilităţilor de
identificare pe care le oferă, inclusiv furnizarea de indicii necesare clarificării împrejurărilor privind
locul, timpul, mijloacele şi modul de săvârşire a faptei, deţin o pondere particulară în cadrul urmelor
biologice.

Prezenţa urmelor de sânge la locul faptei sau pe corpuri delicte are o importanţă deosebită în
procesul judiciar, întrucât li se pot stabili natura şi originea. Fiind vorba de un material foarte
complex, biologic, care chiar şi în cantităţi mici păstrează un număr important de caracteristici un
timp îndelungat după formarea urmelor, de regulă sub formă de pete, identificarea criminalistică
devine realizabilă. În acelaşi timp, caracterul biologic al urmelor de sânge condiţionează posibilităţile
de examinare multiplă de cantitatea lor, vechimea şi modul de păstrare. S-au cristalizat o
metodologie şi o practică de expertiză – rezultat la îmbinării unor metode chimice, fizice,
microbiologice, imunologice, citologice etc. – care cunosc însă mutaţii permanente datorită
dezvoltării ştiinţelor de bază şi a metodelor de investigaţie.

Examinarea urmelor de sânge urmăreşte aspectul morfologic, caracteristicile, fizice şi chimice,


biologice comune (de specie), precum şi determinarea antigenelor şi a altor factori de grupe, în
scopul identificării grupei sanguine a persoanei de la care provin.

O parte a specialiştilor implicaţi în efectuarea urmăririi penale consideră că urmele de sânge


descoperite la locul faptei pot oferi doar informaţii cu privire la grupa sanguină, sexul, zona
anatomică şi identitatea genetică a persoanei de la care provin. Este cunoscut că toate aceste
informaţii se pot obţine exclusiv prin analize de laborator.

În practica organelor de urmărire penală de la noi din ţară se pune din ce în ce mai mult pe obţinerea
unor informaţii cu grad mare de certitudine din examinarea formei şi poziţiei urmelor de sânge, chiar
în ambianţa locului faptei. „Volumul şi varietatea informaţiilor obţinute pe această cale traseologică
de analiză şi interpretare pot fi, în mod surprinzător, mai mari decât cele obţinute în laborator, iar
utilitatea lor pentru desfăşurarea anchetei este imediată”1.

Caracteristici generale

Sângele este un ţesut uman fluid cu multiple funcţii în metabolism, în autoapărarea organismului, în
coordonarea funcţiilor vitale. Potrivit acestor funcţii, în compoziţia sângelui există elemente
permanente(proprii) şi elemente tranziţionale (vehiculate). Elementele permanente sunt compuse

1
M. Terbancea / Expertiza complexă medico-legală şi criminalistică – mijloc eficient de probă în procesul
judiciar, în culegerea de referate 20 de ani de expertiză criminalistică, pag 35-39
din formaţiuni celulare şi dintr-o parte lichidă, denumită plasmă sanguină. Elementele tranziţionale
conţin factori alimentari, metaboliţi, hormoni ş.a.

Sub aspectul funcţiilor, al repartiţiei în sistem şi al mobilităţii sale, sângele se compune din trei
compartimente : tisular central hematopoetic, circulant, periferic tisular.

Caracteristici individuale

Polimorfismul structural al macromoleculelor biologic active este o trăsătură tot atât de generală şi
logică, ca şi similitudinea principiului structural. Aceste proprietăţi, fie la nivel de specie sau rasă, fie
la nivel individual, sunt genetic determinate şi transmise în cadrul familiei. În consecinţă, aceste
proprietăţi individuale ale speciei, plus ale individului sunt permanente, neschimbate esenţial în
cursul vieţii individului, fiind cunoscute sub numele de „ grupe sanguine”.

Trebuie menţionat faptul că şi aceste configuraţi structurale sunt comune la diferite specii de
animale, aşa încât unele grupe sau sisteme complete de grupe sunt prezente la anumite animale,
mai ales la mamiferele superioare. Drept urmare, în practica criminalistică prezenţa unor grupe
sanguine nu este egală cu originea umană a sângelui.

Vorbind de urmele sanguine, în general , se are în vedere sistemul ABO descoperit în 1900 de K.
Landsteiner. Antigenele din sistemul de grupe ABO sunt însă cele mai răspândite în regnul animal,
fiind prezente chiar la unele microorganisme (grupa A ). În cazul omului, aceste proprietăţi
antigenice sunt prezente în toate organele , în unele secreţii sau în limfa celulară. De menţionat însă
este faptul că alături de factori de grupe ABO, în fiecare caz este prezentă şi antigena H, care
diferenţiază sângele uman de cel animal , acesta existând şi la persoanele cu grupa O.

Chiar Landsteiner în cercetările ulterioare a demonstrat faptul că pe membrana eritrocitului şi a altor


celule hematice sunt numeroase variaţii individuale cu caracter antigenic, constituente ale
sistemelor de grupe independente , care sunt prezentate într-un tabel sinaptic.

Cercetările din anii 1950 şi cele ulterioare, mai ales prin metoda electroforezei pe geloza , au
demonstrat prezenţa în serul sanguin şi a altor tipuri de variabilitate, denumite „grupe serice”.

În ultimele decenii, variaţiunile structurale au fost descoperite şi la proteine –enzime, atât cele fixate
pe celule, cât şi în cazul numeroaselor enzime din serul sanguin , numite „grupe enzimatice”.
Noţiunea de grupă sanguină cuprinde totalitatea sistemelor grupale rezultate din polimorfomismele
structurale biochimice, indiferent dacă ele sunt localizate pe membrana celulelor sanguine, în
proteinele plasmatice sau pe celule ori limfa celulară din diferitele ţesuturi şi organe.

Pe baza acestei variabilităţi infinite, se poate afirma teoretic că nu există două picături de sânge
identice, exceptând cuplurile gemelare monoviteline. În practica criminalistică însă nu se poate
realiza această individualizare perfectă, mai ales din motive tehnice, respectiv datorită cantităţii
reduse a urmelor de sânge , alterării lor etc. Totuşi, realizarea urmelor în câteva sisteme de grupă
asigură o comparaţie cu constelaţia de grupe existente la persoanele suspecte, în sensul coincidenţei
sau eliminării.
Fiecare sistem de grupă este independent faţă de celelalte, atât în privinţa caracterului antigenal, cât
şi sub aspectul transmiterii ereditare. Noţiunea de „subgrupă” se utilizează exclusiv pentru
variantele din cadrul unei grupe.

Căutarea urmelor de sânge

Căutarea urmelor de sânge la locul faptei se face după anumite procedee şi prin utilizarea
mijloacelor tehnice adecvate, în funcţie de natura infracţiunii, particularităţile locului cercetat şi de
natura obiectelor din perimetrul său. De obicei, obiectele care ar putea fi purtătoare ale urmelor de
sânge sunt foarte variate ca structură, destinaţie, mărime, culoare şi formă de prezentare.

Descoperirea şi ridicarea urmelor sanguinolente, interpretarea acestora în sensul mecanismului de


formare, constituie o activitate de o deosebită importanţă.2 Dificultatea descoperirii nu priveşte,
desigur, urmele evidente de sânge, cum ar fi, de exemplu, o baltă de sânge formată lângă un cadavru
ce prezintă plăgi tăiate profunde, ci, în special, acele urme care au suferit modificări prin scurgerea
timpului, precum şi urmele ori petele aflate în cantitate mică sau care prezintă o culoare ce se poate
confunda cu aceea a suportului. La acestea se adaugă dificultăţile specifice descoperirii urmelor care
au fost înlăturate în parte de către autor.

Cu toată diversitatea locurilor sau suporturilor pe care se pot căuta urmele de sânge, se poate spune
că cercetarea va fi orientată în câteva direcţii principale, şi anume :

- Pe îmbrăcămintea victimei, făptuitorului sau suspectului – de la o extremitate la cealaltă a


corpului, pe straturi de obiecte, de la suprafaţă către profunzime. Pentru fiecare obiect de
uz vestimentar în parte se cercetează suprafaţa exterioară, marginile, porţiunile unde sunt
cusături, faţa externă a buzunarelor, clapelor şi marginilor, manşetelor pantalonilor etc. În
continuare se examinează faţa internă a aceloraşi obiecte şi a lenjeriilor de corp. La
aceasta din urmă se examinează şi porţiunile corespunzătoare regiunilor axilară,
submamară, perineo-genitală, fesieră.

La obiectele folosite pentru acoperirea capului se examinează ambele feţe, căptuşeala, marginile,
borurile, panglica exterioară pe feţele sale externă şi internă.

Încălţămintea se cercetează cu atenţie în exterior pe la cusături, între talpă şi faţă, pe suprafaţa


tălpii, în detaliile desenului antiderapant, zonele arcadei, tocul. Trecând la partea interioară a
încălţămintei, se examinează căptuşeala, ciorapii, picioarele persoanei în cauză.

- Pe corpul victimei, făptuitorului sau suspectului – începând de la extremitatea cefalică până la


vârful piciorului. Se examinează regiunea păroasă a pielii capului, orificiile naturale din sfera
craniană, zonele axilelor, regiunea submamară, regiunea ombilicală, zona perineo-genitală, spaţiile
interdigitale de la mâini şi picioare, precum şi spaţiile subunghiale.

2
M.Kernbach – Medicina legală, Editura Universităţii , Cluj, 1937, pag. 446 şi urm.; ; C Suciu – Criminalistica
, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.314 şi urm.
- În locul unde s-a săvârşit fapta şi cel unde se găseşte victima se acţionează în funcţie de natura
suportului şi de prezenţa unor obiecte asupra victimei sau în vecinătatea ei. Se cercetează
duşumelele, locurile de îmbinare a scândurilor şi regiunile cu cusături, rupturi, sfâşieturi sau cele
prezentând pierderi de substanţă de la nivelul suportului pe care este dispus corpul victimei etc.

Nu se omite căutarea urmelor în diferite recipiente care servesc la îndepărtarea reziduurilor sau
pentru spălat, în instalaţiile tehnico-sanitare, pe obiectele tapiţate, pe saltele, plăpumi, pilote, etc.

Podeaua, dacă este din pământ bătătorit sau cărămidă, se examinează în zonele de afânare sau cu
denivelări, respectiv în spaţiile dintre cărămizi.

În locurile deschise urmele de sânge se caută pe sol, pe vegetaţie, pe obiectele aflate în zonă, în
apele stătătoare, pe gheaţă ori zăpadă, pe garduri, pe marginile unor ziduri ş.a.

- Obiectele utilizate pentru atac (apărare) sau care au produs în alt mod o vătămare corporală ori au
fost folosite pentru secţionarea corpului victimei poartă urme de sânge ce trebuie căutate pe
suprafaţa lor.

- O atenţie deosebită se acordă căutării şi descoperirii urmelor de sânge pe obiectele


utilizate pentru transportul ori ascunderea victimei, cum ar fi mijloace de transport, valize,
saci, lăzi etc., unde s-au ascuns resturi din corpul secţionat, diferite materiale, inclusiv
sforile sau alte legături folosite la ambalarea de către făptuitor.

- Urme de sânge se mai pot găsi pe instrumentele utilizate la întreruperea ilegală a cursului
sarcinii, pe materialele de pansament ori folosite pentru realizarea unor tratamente.

Deseori, în urmele de sânge se pot descoperi, printr-o simpla examinare macroscopică, alte produse
biologice (fire de păr, spermă, resturi de ţesuturi organice), patologice (puroi, fragmente de tumori,
neoformaţiuni maligne) şi medicamentoase (unguente, fragmente de pansament etc.), care
influenţează adeseori aspectul urmelor respective.

Greutatea mai mare în căutarea urmelor de sânge la locul faptei se întâlneşte când acestea au fost
distruse prin spălare, la care se adaugă şi o perioadă lungă de timp de la săvârşirea infracţiunii până
în momentul cercetării locului respectiv.3 Dar şi în asemenea situaţii, resturi din urmele de sânge
spălate se pot descoperi la locul faptei, printr-o muncă meticuloasă de examinare a zonelor mai
ascunse, cum ar fi în masa tapiţeriilor, sub duşumele sau parchet, părţile de jos ale pereţilor sau ale
mobilelor, crăpăturile mozaicurilor etc. În procesul acestor cercetări nu trebuie uitat că, prin spălare,
cantitatea mare de sânge este înlăturată, resturile rămase sunt puternic diluate şi amestecate cu
substanţele folosite la spălare, cu alte corpuri străine. Astfel , într-o crimă, sub parchetul din
bucătărie au fost descoperite urme de sânge, învechite şi amestecate cu substanţe din conţinutul
săpunului utilizat de infractor la spălarea cantităţii mari de sânge. Prin examenul de laborator s-a
stabilit grupa sanguină a urmelor descoperite, fiind identică cu a victimei infracţiunii.4

Depistarea petelor suspecte a fi de sânge se face, de regulă, cu surse de lumină (lanterna), care
dispun de filtre de culoare (roşii sau verzi ) capabile să scoată mai bine în evidenţă urma. Iluminarea
suprafeţei cercetate se face sub un unghi ascuţit. Frecvent se foloseşte lampa cu radiaţii U.V.

3
J. Thorwald – Kriminalistika segodnia, Izd. Iuridiceskaia literatura, Moskva, 1980, pag.191-198
4
J. Thorwald – Sto let kriminalistiki, Izd. Progress , Moskva, pag.237-250
Ridicarea urmelor de sânge

Ridicarea urmelor de sânge are loc după descriere şi fotografiere. Această operaţie se referă atât la
obiectele purtătoare de atare urme care, prin dimensiunile lor, sunt uşor de manipulat, cât şi la
substanţa propriu-zisă a acestor urme. Ridicarea urmelor sanguinolente prezintă anumite
particularităţi, îndeosebi în cazul celor care se găsesc pe obiecte ce nu pot fi transportate.

Obiectele purtătoare ale urmelor de sânge, care sunt uşor de ridicat şi transportat, se ambalează de
aşa manieră ca urmele de pe ele să nu sufere nici un fel de degradare5. Obiectele din lemn, metal,
materiale plastice care, în general, nu se pot plia se ambalează în cutii corespunzătoare ca
dimensiuni, astfel ca pereţii acestora să nu vină în contact direct cu suprafeţele purtătoare de urme.
Lenjeria de pat, obiectele de îmbrăcăminte, unele covoare, prosoape, cu sângele îmbibat în ţesătură,
în prealabil se pliază astfel încât să nu se deterioreze sângele din ele datorită umezelii sau altor
factori. Indiferent de natura lor, obiectele purtătoare ale acestor urme se ambalează numai după ce
sângele este uscat6.

Urmele de sânge aflate pe obiecte netransportabile, cum ar fi dulapurile, mesele, duşumelele,


asfaltul, se ridică, în funcţie de starea în care se află, prin procedee diferite. Când este încă în stare
fluidă pe obiectul purtător şi în cantitate mare, sângele se ridică din urme cu o pară de cauciuc sau
de mai multe ori cu pipeta şi se introduce în borcane ori sticluţe curate, care se închid ermetic. Dacă
urma conţine puţin sânge, cum ar fi câteva picături, se ridică prin tamponare cu o hârtie de filtru,
care se introduce în eprubete7. Sângele absorbit în pământ se ridică cu pământul astfel îmbibat şi se
introduce în borcane curate. Florile, iarba, frunzele arbuştilor, purtătoare ale urmelor de sânge, se
taie şi se ambalează în borcane închise ermetic8. În cazul când sângele este infiltrat în masa de
zăpadă, se ridică zăpada îmbibată în cantitate necesară, se aşează pe o bucată de pânză albă curată,
de preferinţă tifon, care se pune într-un vas, pentru topirea zăpezii în mod lent; sângele se va îmbiba
în ţesătura respectivă, care va fi ambalată într-un vas de sticlă închis ermetic9.

Sângele coagulat sau în stare de crustă se poate ridica prin răzuirea lui de pe obiectul purtător şi, în
funcţie de cantitate, se introduce în eprubete sau borcane curate. Un alt procedeu, mai ales când
sângele este în cantitate mică sau pe obiecte poroase, constă în dizolvarea în prealabil a petei în
cauză cu o substanţă potrivită, cum ar fi apa distilată, după care se absoarbe cu hârtie de filtru, care
se introduce în eprubetă10.

5
J. Thorwald – Kriminalistika segodnia, Izd. Iuridiceskaia literatura, Moskva, 1980, pag.242-244
6
L. Coman, Gh. Diniţă – Cercetarea la faţa locului a accidentelor de circulaţie, I.G.M., Bucureşti, 1970, pag.
43; I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag.129
7
C Suciu – Criminalistica , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 315
8
I. Mircea – Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, pag. 93
9
I. F. Krîlov – Sledî na meste prestuplenia, Izd. Leningradskogo universiteta, Leningrad, 1961, pag. 112
10
I. Mircea - Criminalistica, ed. a II-a , Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, pag. 129
La ridicarea urmelor sanguinolente trebuie avut în vedere că acestea pot conţine şi alte categorii de
urme biologice cum sunt, de exemplu, fire de păr, resturi de ţesut etc., cărora trebuie să li se asigure
integritatea11.

Specialiştii recomandă insistent să nu se ambaleze obiectele purtătoare de urme de sânge în stare


udă şi, mai ales, în material plastic12.

Fotografie de detaliu a urmelor de sânge.

Interpretarea urmelor de sânge la locul descoperirii lor, este o activitate cu rezonanţă în clarificarea
ulterioară a împrejurărilor săvârşirii faptei. După forma luată de o picătură de sânge, se poate stabili
înălţimea de la care a căzut, marginile urmei fiind cu atât mai zimţate cu cât înălţimea este mai mare.
O urmă de sânge creată de o persoană în mers are o formă alungită ,apropiată de aceea a unui semn
de exclamare, cu partea ascuţită în direcţia deplasării. Stropii de sânge aflaţi pe perete la o înălţime
de peste 1,50 m pot conduce la concluzia că persoana a fost lovită în momentul în care se afla în
picioare. De asemenea, după forma, dispunerea şi cantitatea stropilor, se poate stabili dacă sângele
provine din artere sau vene13.

Dârele de sânge servesc la stabilirea direcţiei în care a fost deplasat cadavrul, după cum prezenţa
unor multitudini de urme, împrăştiate pe o mare suprafaţă în încăpere, poate indica nu numai că
victima s-a zbătut sau s-a luptat cu agresorul, dar şi faptul că autorul infracţiunii este purtător
indubitabil de urme de sânge.

11
E. Stancu – Criminalistica , vol. I, Tehnica criminalisticii, Editura Tempus Srl, Bucureşti, 1992, pag. 161
12
L. Vasiliu şi M. Terbancea – Metodologia recoltării probelor pentru examenul serologic în infracţiunile de
omor, în P.C.C., nr. 1-2/1984, pag. 123-127
13
M.Dragomir, Gh.Asanache – Tratat practic de criminalistică, în colectiv, vol. II, I. G. M. Bucureşti, 1976,
pag. 197-198; M.I.Avdeev – Sudebnaia meditina, Gosiurizdat, Moskva, 1960, pag. 485 – 486.
În acelaşi context, trebuie menţionată posibilitatea determinării grupei de sânge a autorului prin
depistarea la faţa locului a unor urme de sânge aparţinând a două grupe sanguine diferite, dintre
care una a victimei. În acelaşi timp, se mai poate stabili data aproximativă de formare a urmei, după
vechimea acesteia, eventual cantitatea scursă, dar aceasta poate fi mai sigur precizată după
examenele de laborator şi numai rareori cu certitudine.

Expertiza urmelor de sânge

În cazul expertizei urmelor de sânge, întrebările cele mai importante ar fi:

- urma este sau nu de sânge ?

- sângele este de natură umană sau animală ?

- căror grupe din sistemul A B O, serice, enzimatice sau limfocitare aparţine sângele ?

- care este zona sau organul din care provine ?

- sângele conţine alcool sau elemente de natură toxică ?

- care este vechimea aproximativă a urmei ?

- sângele aparţine unui bărbat sau unei femei ?

- în ce condiţii este posibil să se fi format urma ?

- căreia dintre persoanele indicate în actul de dispunere a expertizei i-ar putea aparţine
sângele ?

- ce alte date s-ar mai putea desprinde din investigaţia biochimică?

Rezultatul examinării urmelor de sânge se bazează pe caracteristicile biologice al acestui material, de


prezenţa elementelor structurale în el şi, de asemenea, a unor proprietăţi de specie şi de grupe.
Cantitatea necesară pentru toate fazele identificării este de câte 3 –10mg substanţă uscată, deci în
mod practic în multe cazuri nu se dispune de un material suficient pentru examinare.

Prima categorie de întrebări adresată expertului biocriminalist se referă la faptul dacă urma este sau
nu de sânge.

Pentru a răspunde la aceste întrebări se folosesc trei metode:

a. reacţii de orientare – se bazează pe faptul că urmele de sânge


păstrează în timp îndelungat şi în mare dispersie (diluţie) activitatea
enzimatică de oxidare. În consecinţă, sângele este capabil să scindeze
oxigenul din combinaţiile labile. Oxigenul astfel eliberat, dacă este în
masă, provoacă efervescenţă, fiind capabil să oxideze diferiţi coloranţi
cu schimbarea culorii. Cele mai uzate variante de reacţii sunt:
- reacţia cu luminol (a lui Specht );

- proba Adler (cu benzidină);

- reacţia Guarino;

- reacţia Kastel – Mayer;

b. reacţii de certitudine – principiul de bază al tuturor acestor reacţii este


demonstrarea prezenţei pigmentului sanguin - hemoglobina14.

Acestea sunt :

- microcristalografice;

- reacţia Teichmann (de formare a cristalelor de clorhemină )

- reacţia Gabrielli – Bertrande;

- reacţia Takayama;

- examinări microspectroscopice, bazate pe benzile spectrale de absorbţie, tipice hemocromogenului


( benzile se manifestă în zona 530 – 559nm) 15.

Trebuie spus că un răspuns ferm la această categorie de întrebări îl dau numai reacţiile de
certitudine.

Altă categorie de întrebări este stabilirea speciei fiinţei.

Principiul de bază al metodelor folosite în această etapă constă în demonstrarea specificităţii


de specie a proteinelor din plasma sanguină. Faţă de aceste proteine antigen, se produc la diferite
animale imunseruri precipitante.

Primul ser precipitant în scop bacteriologic a fost preparat de Bordet (1859) pentru
imobilizarea vibrionilor de holeră. Cistovici, în 1899, a preparat un antiser faţă de proteine animale,
obţinând precipitaţii floconoase. Mai târziu, Uhlenhut a introdus în practica criminalistică acest
procedeu, iar Wassermann a perfecţionat metoda de lucru.

Reacţii cunoscute pentru stabilire speciei fiinţei sunt:

- reacţii de precipitare în eprubetă (Uhlenhut – Cistovici –


Wassermann);

- reacţia Hartmann – Toilliez (de difuziune în gel), utilizată la noi


în ţară.

Alte întrebări se referă la grupele sanguine.

14
K. Walcher – Genlichtlich – medizinische und Kriminalistische Blutuntersuchung, Berlin , 1939, pag. 57 – 66.
15
Referitor la aceste reacţii – Leon Derobert – Medicine legale, Ed. Flamarion, Paris, 1976, pag. 716.
Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine în diferite sisteme de grupe din urmele de sânge se
bazează pe principiul general că antigenele prezente pe membrana eritrocitelor, pe alte celule, în
plasma sanguină sau în diferite ţesuturi umane, tumori şi secreţii persistă mai mult în urmele
formate din aceste materiale.

În condiţii optime, de urme proaspete şi mai groase, se poate lucra cu tehnici utilizate în cazul
sângelui proaspăt, mai ales privind grupele A, B, O, MN., Rh. Cel mai frecvent însă urmele sunt
uscate în momentul examinării, nefiind prezente eritrocite, caz în care este necesară o metodă
particulară pentru evidenţierea grupelor.

Reacţia aleasă pentru identificarea grupelor din urme va fi deci adaptată întotdeauna la condiţiile
concrete: vechime, gradul de uscare, gradul de alterare şi suportul urmelor.

Trebuie precizat faptul că 80% din populaţie posedă proprietatea de secretor, care înseamnă că la
fiecare din aceste persoane – în serul sanguin, limfa tisulară, saliva, sperma etc., este prezent
antigenul (aglutinogena) din grupa sanguină proprie, adică, A, B sau AB. Se notează caracterul
secretor cu “Se”, iar caracterul nesecretor cu “se”.

În urmele de sânge, de regulă, eritrocitele sunt distruse şi în rare cazuri se pot stabili apartenenţa de
grupă. Din acest motiv se utilizează metode indirecte, dintre care:

- identificarea aglutininelor;

- metoda Holzer;

- procesul de absorbţie şi eluţie;

- procedeu pentru examinarea grupelor RMN;

- procedeu pentru determinarea grupelor haptoglobinice (Hp).

Alte întrebări se referă la stabilirea sexului.

Căutarea cromatinei sexuale are ca scop identificarea sexului şi se poate realiza mai ales în cazul
urmelor formate din salivă amestecată cu sânge sau când leucocitele au rămas intacte în urme.

Sângele menstrual diferă prin prezenţa unui număr mare de celule: rare leucocite, multiple
poligonale, vaginale şi în primele zile grupări de celule endometriale. Lipseşte totodată cheagul şi
este prezentă fibrinoliza.

Sângele fetal se recunoaşte pe baza diferenţei structurii hemoglobinice.

În mod obligatoriu, dacă se dovedeşte prezenţa sângelui fetal, se va proceda la examinarea


citologică.

După efectuarea expertizei se întocmeşte un singur raport scris, chiar dacă sunt mai mulţi experţi, iar
opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă (art. 12 C.pr.pen.).
Raportul de expertiză, conform art. 123 C.pr.pen., trebuie să cuprindă: partea introductivă,
descrierea în amănunţit a operaţiilor efectuate şi concluziile care cuprind răspunsurile la întrebările
puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

În partea introductivă se arată organul care a cerut expertiza, data când şi locul unde a fost
efectuată, obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă, materialele care au
fost primite pentru consultare şi dacă părţile au dat explicaţii pe parcursul expertizei.

În partea descriptivă sunt prezentate metodele de examinare, justificarea ştiinţifică a folosirii lor,
rezultatele obţinute în cursul cercetărilor. Tot în această parte se va face analiza obiecţiilor
eventuale ale părţilor în lumina constatării expertului.

În partea finală sunt prezentate concluziile expertului formulate ca răspuns la întrebările puse de
organul ce a ordonat expertiza şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

Concluziile expertului trebuie formulate în mod cert, prin răspunsuri clare şi scurte, evitându-se, pe
cât se poate, probabilitatea, şi în orice caz speculaţiile teoretice. În caz că expertul nu poate
răspunde decât printr-o formă probabilă la una dintre întrebări sau nu poate răspunde de loc, este
necesar să se arate motivele pentru care nu a putut ajunge la o concluzie certă.