Auguste Comte şi comunitatea morală

Forţa socială, cea care ţine laolaltă indivizii, care îi coagulează în cadrul societăţii şi a cărei expresie este
socialitatea are trei componente: forţa materială, forţa intelectuală şi cea morală. La rândul său, natura umană este
structurată pe trei dimensiuni simetrice, şi anume: activitate, inteligenţă şi sensibilitate. Corespondenţele între
componentele sociabilităţii, pe de o parte, şi dimensiunile naturii umane, pe de altă parte, constituie cele trei forme
fundamentale de existenţă socială: proprietatea (care traduce corespondenţa dintre forţa materială şi activitate),
limbajul (materializat la confluenţa dintre forţa intelectuală şi inteligenţă) şi familia (concretizarea corespondenţei
dintre forţa afectivă şi sentiment). Dintre acestea, cea mai importantă pentru înţelegerea constituţiei societăţii este
familia. La Comte, unitatea de bază a societăţii este familia şi nu individul (ca la iluminişti, de pildă). Deşi autor al
unui sistem de filosofie pozitivă, Comte recuperează astfel dimensiunea comunitară (familială) a omului, în
defavoarea celei raţionale. Cu toate că, în formula legii preponderenţei sociale a forţei materiale, el reia apăsat
principiul conform căruia fenomenele cele mai nobile sunt subordonate fenomenelor celor mai grosolane, prin
teoria asupra familiei oferă calea de recuperare a sensibilităţii ca modalitate structurantă a vieţii colective. Forţa
materială se intelectualizează şi se moralizează treptat, până la transfigurare, când manifestările morale sau
intelectuale ajung la existenţe de sine stătătoare. De altfel, atunci când se referă la religie ca modalitate sintetică de
asigurare a statorniciei societăţii, Auguste Comte o defineşte ca „stare de deplină armonie a existenţei umane,
individuale sau colective, la care se poate ajunge atunci când toate părţile componente ale societăţii sunt perfect
coordonate”. În acest punct am încerca o ipoteză complementară teoriei comteiene, anume aceea a autonomizării
existenţei morale în paralel cu existenţa materială şi nu înglobată acesteia.

Revenind la Comte, el spune că „prin familie, individul începe a ieşi din personalitatea sa şi învaţă a trăi
în celălalt”, baza organizării familiale fiind, aşadar, altruismul sau sociabilitatea primară. Ca instituţie, familia se
explică prin exercitarea autorităţii naturale, adică prin subordonarea sexelor (în etapa de formare a familiei) şi a
vârstelor (în etapa menţinerii familiei). Această structură a autorităţii, deşi naturală, nu este exclusiv fizică,
deoarece, chiar dacă putem vorbi despre o superioritate fizică a bărbaţilor asupra femeilor sau a adulţilor asupra
copiilor şi bătrânilor, aceasta nu ar explica persistenţa grupului familial ca atare. Din punct de vedere biologic,
femeia se află într-o „stare de copil, îndepărtată de tipul ideal al rasei”, adică în inferioritate materială. În ceea ce
priveşte forţa intelectuală, ea este, de asemenea inferioară datorită proporţiei mai scăzute a activităţii cerebrale,
speculative. În schimb, „femeile sunt, în general, superioare bărbaţilor printr-o mai mare dezvoltare a simpatiei şi
sociabilităţii, dar le sunt inferioare în privinţa inteligenţei şi raţiunii. Astfel, funcţia lor în familie şi deci în
societate este de a modifica, prin exercitarea mai energică a instinctului social, direcţia raţiunii prea reci sau prea
grosolane a bărbatului.”

Femeia este, aşadar, agentul sensibilităţii şi ordinii în planul familial, iar bărbatul al inteligenţei şi ordinii în
planul istoric concret. Împreună, cele două categorii, afectul şi inteligenţa, generează puterea spirituală care, în
familie, este dominată de factorul afectiv, iar în societate de cel raţional. Rostul puterii spirituale este de a regla
viaţa interioară, de a solidariza indivizii, de a consacra, modera şi limita puterea temporală. În anumite epoci,
asimilate de Comte cu faza teologică a dezvoltării societăţii, puterea spirituală domina chiar domniile temporale,
ordinea socială logică, aşa cum se mai întâmplă încă şi astăzi în anumite comunităţi tradiţionale, cum ar fi cele
rurale. Într-un asemenea orizont, divorţul, ca ruptură între cele două dimensiuni, masculină şi feminină, între forţa
spirituală şi cea materială, între familie şi societate, este similar spiritului anarhic, dezorganizării sociale. În
această concepţie, Comte face, însă, dovada unei diferenţieri prealabile, de substrat, între familie şi societate, aşa
cum distinge forţa spirituală de cea materială sau afectivitatea de intelect.

Distanţarea între cele două forme de structurare a socialului s-a produs însă relativ târziu în istoria
umanităţii, multă vreme familia suprapunându-se – ca structură, raţionalitate, funcţionare etc. – societăţii globale
ca atare. Chiar şi astăzi, în comunităţi ţărăneşti, religioase sau în orice grup care păstrează o bază tradiţională de
organizare, relaţiile sociale sunt asimilabile celor familiale.
 Frédéric Le Play şi abordarea monografică a familiei

În desfăşurarea cercetărilor de sociologie, mai ales în perioada marilor ambiţii pozitiviste ale acestei
discipline, preocuparea principală a fost găsirea unei metode cât mai exacte de descriere a socialului. În acest
curent s-a înscris şi şcoala Le Play, care a consacrat metoda monografică drept fundamentală în cunoaşterea
societăţii. Asemenea lui Auguste Comte, Frédéric Le Play porneşte de la familie în demersul său de cercetare,
considerând că toate relaţiile sociale, politice, morale sau economice ale unei societăţi pot fi regăsite şi în familie.
Conform principiului omologiei structurale, familia reproduce astfel toate caracteristicile empirice, substanţiale ale
societăţii globale. În aplicarea fără rezerve a acestui principiu al omologiei structurale între familie şi societate se
poate regăsi, de altfel, şi marea slăbiciune a sistemului lui Le Play. Altfel, Le Play intuieşte importanţa
fundamentală a combaterii individualismului prin cultivarea formelor fundamentale de apartenenţă, printre care şi
familia. „…Întinderea domeniului individual este mai degrabă una aparentă decât reală. Pretutindeni unde
individualismul devine preponderent în raporturile sociale, oamenii coboară rapid înspre barbarie; acolo unde,
dimpotrivă, societatea este în progres, indivizii caută cu insistenţă legăturile familiei şi renunţă fără ezitare la
independenţa autorizată prin rigoarea legii sau a naturii lucrurilor.”

Familia este, aşadar, unitatea socială elementară şi fundamentală; fundamentală fiind, înseamnă că
transformările ei conduc la transformarea „tipului social”, adică a societăţii. Pentru evaluarea funcţionalităţii ei, Le
Play recomandă, ca instrument de investigaţie asociat metodei monografice, bugetul de familie, investit, astfel, cu
puterea de analiză a întregii societăţi. Modurile de asociere umană sunt clasificate pe trei niveluri: comunităţi
(societăţile tradiţionale), corporaţii (asociaţii cu rol moral sau social) şi asociaţii profesionale. Sistemul familial
este cel mai puternic, aşa cum se poate bănui, în cadrul organizărilor comunitare, tradiţionale, iar sistemele
corporatist şi asociativ sunt proprii societăţilor moderne. Familia este, într-un asemenea cadru conceptual, o
instituţie eminamente tradiţională.

Studiind structurile de rudenie în corelaţie cu starea sau tipul societăţii umane, Le Play întreprinde o
cercetare comparativă asupra a 45 de familii europene, de la societăţi pastorale, până la familii tipice societăţilor
occidentale, acoperind întreaga gamă a organizărilor familiale, de la cele foarte stabile din estul şi sudul Europei
până la cele instabile, caracteristice mai ales, spune el, societăţii franceze, în care Revoluţia a dislocat tradiţia şi
bazele securităţii comunitare, determinând apariţia a trei fenomene principale: prăbuşirea comunităţii paterne,
ruperea legăturii între familie şi tradiţie şi afirmarea ideologiilor individualiste. Încercând să ridice cercetarea la
nivelul organizaţiilor ce depăşesc familia, cercetătorii şcolii au constatat insuficienţa metodei monografice. De
fapt, chiar la nivelul familiei există fenomene ce nu pot fi analizate prin bugetul de venituri şi cheltuieli (funcţia
morală, afectivă, etică etc.). Soluţia găsită la acest impas a fost Nomenclatorul social, un soi de inventar al realităţii
sociale ce avea pretenţia de a epuiza, în categoriile sale, toate formele şi manifestările societăţii. Cele 25 de
diviziuni urcau, gradual, de la descrierea familiei (localizarea familiei, ocupaţiile familiale, proprietate etc.), la
investigarea vecinătăţii, parohiei, oraşului, provinciei, statului, societăţii şi chiar la raporturile cu societăţile
străine.

Complementar acestui inventar metodic, conceput de abatele Henri de Tourville, Edmond Demolins a
formulat teoria spaţiului fizic, în speţă a drumului ca factor cu influenţă determinantă asupra apariţiei unui tip
specific de familie şi, deci, de societate. Spaţiul, fie că este stepă, tundră, pădure, fiorduri sau câmpie, determină
un anumit profil al ocupaţiilor specifice; aceste ocupaţii determină, la rândul lor, adoptarea unuia din cele patru
tipuri familiale principale: familia patriarhală, familia tulpină, familia particularistă şi familia instabilă.
Suprapunerea între harta spaţiilor şi cea a tipurilor familiale a dus teoreticienii Şcolii Le Play la postularea
formulei de articulare a tipurilor sociale majore. Nu rasa, abilităţile biologice, ci locul sau drumul parcurs şi tipul
familial fac specificul unei populaţii.

Familia patriarhală este proprie populaţiilor de stepă şi de câmpie, a căror ocupaţie principală este
agricultura şi creşterea animalelor. În cadrul acestor familii, definitorie este exercitarea autorităţii tradiţionale a
tatălui nu numai asupra fiilor şi fiicelor sale biologice, ci şi asupra celorlalţi membri ai grupului de rudenie.
 Familia tulpină este familia patriarhală, tradiţională, asupra căreia intervin agenţi disolutivi, externi, cum
ar fi urbanizarea, industrializarea. Mai curând decât un tip natural, ea constituie o soluţie, în viziunea lui Frédéric
Le Play, la destrămarea tipului patriarhal. Faţă de familia patriarhală, familia tulpină se deosebeşte prin aceea că
descendenţii nu rămân împreună în aceeaşi gospodărie, şi uneori nici în aceeaşi comunitate. Ei sunt liberi să plece,
adesea chiar obligaţi la aceasta de puţinătatea resurselor familiale, însă păstrează obligaţia de a menţine legătura
permanentă cu familia de origine şi chiar de a o susţine material.

Familia particularistă, al treilea tip familial identificat de Şcoala Le Play, este familia occidentului
european medieval şi modern. Ea este caracteristică mai ales societăţilor scandinave şi anglo-saxone, iar zona de
plăsmuire este Norvegia şi câmpia saxonă dintre Elba şi Rhin. Odin şi caravanele sale de păstori au venit din
Turkestan până în Baltica şi au trecut în Norvegia, parcurgând, după cum spune Demolins, „drumul fiordurilor”.
Acest drum a transformat tipul patriarhal de stepă în tipul familiei particulariste. În consecinţă, regimul ocupaţiilor
este unul mixt, care combină pescuitul cu agricultura. Apare, ca formă de locuire, ferma individuală, denumită
gard, compusă din rezidenţa familială şi clădirile de exploatare. Conform lui Demolins, „hof-ul german şi home-ul
englez nu sunt decât reproduceri ale acestui gaard norvegian”. Tinerele menaje din societatea suedeză tradiţională
îşi începeau, în general, viaţa familială prin a defrişa un colţ de pădure într-un astfel de fiord, construirea unui
adăpost şi a drumurilor de acces. Caracteristicile acestei gospodării sunt locuirea izolată (nu există sate, ci ferme
distanţate unele de altele) şi familia redusă la menajul simplu, compus din părinţi şi copiii necăsătoriţi. Tinerii
căsătoriţi părăsesc gospodăria părinţilor pentru aşi întemeia propria familie, iar patrimoniul acestora este preluat
doar de un singur descendent, fără a fi împărţit. Poate fi înţeleasă şi ca un tip de familie tulpină, dar cu o influenţă
mult diminuată a familiei de origine asupra familiilor lăstar, căci în cadrul acestui sistem familial „particularul nu
mai poate conta decât pe sine însuşi. El se bazează pe propriile-i forţe şi pe iniţiativa personală”.

Familia instabilă a apărut în urma influenţei unui alt tip de spaţiu, anume pădurea. Ea caracterizează unele
societăţi europene moderne (inclusiv pe cea franceză). Trăsătura sa cea mai importantă constă în educaţia
nedirecţională pe care o oferă copiilor. Aceştia nu sunt nici orientaţi spre preluarea şi respectul autorităţii şi
tradiţiilor (ca în familia patriarhală), nici pregătiţi pentru o creaţie independentă, ca în cazul familiei particulariste.
Calitatea subordonării şi cea a iniţiativei sunt egal absente şi, conform teoreticienilor Şcolii Le Play, individul,
nepregătit, incapabil de orientare devine „prada statelor şi guvernelor”. Locul familiei este luat de societate şi de
viaţa publică. La fel ca în pădurile triburilor de vânători din America de Nord, în societatea în care predomină
familia instabilă vârsta tânără devine, în acest caz, superioară celor înaintate, graţie adaptabilităţii mai mari la
sistemele publice.

Tipologia Şcolii Le Play este una din cele mai importante realizări din sociologie, în general şi în special
din sociologia familiei. Tipurile formulate conturează nu numai o hartă spaţială a tipurilor ocupaţionale, sociale şi
familiale dominante, ci conţin şi o posibilă hartă cronologică de evoluţie a familiei, de la formele extinse,
predominant patriarhale, până la cele instabile, caracteristice celor mai moderne societăţi.
 Émile Durkheim şi familia ca istorie

În buna tradiţie a sociologiei durkheimiene, distingem între societăţi organizate (de tipul statelor moderne)
şi societăţi neorganizate, amorfe (cărora li se subscriu majoritatea formelor istorice ale societăţii umane, de la
hoardă la cetate). Celor două tipuri de structură socială le corespund, după cum ştim, două tipuri de solidaritate:
una care se datorează identităţii conştiinţelor, comuniunii ideilor şi sentimentelor (solidaritatea mecanică), cealaltă
provenind din diferenţierea funcţională şi din diviziunea muncii. Analiza formelor concrete de socialitate porneşte,
în mod firesc, de la cel mai simplu şi mai vechi grup al istoriei umanităţii – familia. Dimensiunile ce trebuie luate
în considerare atunci când se studiază familia sunt, conform lui Émile Durkheim: a) relaţia dintre persoane şi
bunuri, b) structurile de rudenie, legăturile rezultate din mariaj şi descendenţă şi c) relaţia cu statul, cu societatea
globală. Pentru buna înţelegere a acestor trei tipuri de structuri, Durkheim analizează cutumele, moravurile,
dreptul, distingând în aceste practici regulate şi constante, în sistemul normativ în general ceea ce este comun şi
statornic în toate conduitele individuale. Cutuma este „un mod de a fi nu numai obişnuit, ci obligatoriu pentru toţi
membrii societăţii”. Semnul său distinctiv este sancţiunea. Spre deosebire de moravuri, care sunt norme difuze,
instabile, dreptul este cel mai clar sistem de norme, care îşi are asociat un sistem de sancţiuni materiale, concrete,
exact stabilite.

Sursele cunoaşterii în sociologia familiei sunt, conform sociologului francez, etnografia, istoria şi
demografia. Metoda considerată optimă şi folosită de Durkheim în cercetarea sa asupra familiei este studiul istoric
al formelor familiale. „Formele vieţii domestice, chiar şi cele mai vechi şi mai îndepărtate de obiceiurile noastre,
nu au încetat complet de a exista; ceva din ele se mai păstrează în familia contemporană”, argumentează Durkheim
apelul neîncetat pe care îl face la istorie. Argumentul său, deşi grav, nu este chiar complet. Istoria nu numai că
presupune o continuitate a devenirii, o supravieţuire a vechilor forme în sedimentele pe care se consolidează noile
forme. Ea este şi cea mai importantă verificare pe care o putem face validităţii unei teorii, a unei paradigme, a unui
mod de cunoaştere. Istoria este cea mai concretă percepţie pe care o putem avea asupra timpului. Ca imensitate, ca
eternitate, în lipsa sensului dat de convenţia unei măsurători a devenirii, timpul ne-ar anula, ne-ar reda staturii unor
efemeride. Ca istorie, iluzia unui minim control asupra timpului devine posibilă. În ceea ce priveşte studiul
familiei, ca instituţie universală, el nu se poate realiza în afara istoriei formelor de rudenie. Chiar dacă familia
contemporană se doreşte opusul acestor formule trecute, ea li se raportează, ba mai mult, este produsul devenirii
lor, în general, al degradării lor. Pentru a înţelege structura naturală a familiei trebuie să îi cunoaştem antecesorii.
Dacă ne interesează numai domeniul efemer al familiei actuale, el poate fi abordat în afara acestei probleme, de
vreme ce presupune doar o orientare aplicativă. Astăzi, sociologia şi psihologia familiei se preocupă nu de
cunoaşterea acestei forme de convieţuire umană aşa cum este ea, ci de eficienţa pe care ea o poate aduce în viaţa
umană sau socială. Prin urmare, este valabilă astăzi abordarea operaţională, funcţională şi, până la urmă, artificială
a familiei, în dezinteres faţă de realitatea sa naturală. Prin „legea concentrării progresive”, Durkheim susţine
dependenţa formei familiei moderne de condiţiile fundamentale ale evoluţiei istorice. Odată cu modernizarea
socială, cu urbanizarea, cu creşterea importanţei mijloacelor de comunicare, indivizii sunt eliberaţi de constrângeri
şi de dependenţa fizică a unora faţă de alţii. Comunitatea, inclusiv cea familială pierde teren, iar cauzele acestei
evoluţii sunt de regăsit, pe de o parte, în adoptarea, tot mai generală, a unui sistem de valori care promovează
autonomia individuală şi a condiţiilor obiective (legale, materiale, culturale etc.) care fac posibilă această
autonomizare.

La Durkheim, beneficiul abordării istorice este şi unul metodologic: „…diferitele specii de familii care s-au
format succesiv apar ca părţi, mădulare ale familiei contemporane, pe care istoria ni le oferă (…) natural
disociate”. Dincolo de această „descendenţă” se poate întrezări optimismul evoluţionist al lui Durkheim, care
concepe familia modernă ca şi încununare a devenirii progresive a formelor familiale. Complexitatea familiei
moderne este atât de mare încât ea le include pe toate celelalte. Dimpotrivă, familia modernă, aşa cum se
precizează astăzi, la mai bine de un secol după Durkheim, este o sărăcire, o atrofiere a formelor tradiţionale.
Avantajul metodologic se păstrează, însă nu atât ca posibilitate a „disecării” structurii familiale, ci ca efort
comparativ. Conform teoriilor sociologului francez, familia modernă este compusă din cuplul conjugal şi copii,
care constituie zona centrală a acestui grup, înconjurată de mai multe zone secundare, din care fac parte
ascendenţii şi descendenţii.

În urmărirea cadrului juridic ce defineşte familia modernă, Durkheim remarcă o evoluţie paradoxală a
normelor de drept care protejează spaţiul intimităţii familiale, graniţa dintre acesta şi spaţiul public, dar şi a celor
care permit, ba chiar condiţionează familia de atenta supraveghere şi posibilitatea directă de intervenţie a statului.
Familia modernă, tot mai „privată”, şi, totodată, tot mai „publică”, este pusă sub urmărire de legile care, din
secolul al XX-lea, urmăresc limitarea manifestării formelor de autoritate familială tradiţională şi substituirea lor cu
forme de control public (tribunale ale copiilor, organizaţii ale femeilor, serviciile guvernamentale sau
neguvernamentale de asistare a persoanelor vârstnice, instituţiile de socializare extrafamilială etc.). În general,
interesul pentru copil, devenit slogan al imperialismului social al statului încă din timpul Revoluţiei Franceze, şi
noile mişcări de emancipare feministă sunt cele care servesc de justificare intervenţiilor statului în familie.
Indivizii iau act de capacitatea lor de autonomizare, de emancipare de structurile tradiţionale şi reacţionează faţă
de familia nucleară prin refuzul instituţiei căsătoriei şi prin critica adusă diviziunii muncii între sexe. Dacă cea
dintâi atitudine nu este în măsură să ameninţe familia, o structură socială anterioară şi superioară căsătoriei, cea de
a doua, care cunoaşte astăzi manifestări aberante, poate desfiinţa nu numai bazele uniunii conjugale, dar şi logica
asigurării biologice a descendenţei legitime prin familie. Ştergerea discriminării sexelor şi ideologia „politicii
corecte”, lansată în urmă cu mai bine de zece ani în Statele Unite, au ca efect interzicerea oricărei diviziuni sexuale
a muncii familiale, egalizarea statutelor şi rolurilor în cadrul cuplurilor conjugale. Consecinţele acestei
„democratizări” sunt însă nefericite la nivelul familiei: instabilitate (datorată perpetuării disputelor de statut şi
alternării exerciţiilor de autoritate, a scăderii solidarităţii şi coeziunii familiale), ineficienţă (din cauza impreciziei
definiţiilor de rol şi incapacităţii în determinarea unor sarcini şi responsabilităţi specifice) vulnerabilitate (în lipsa
unui sistem propriu de norme şi valori, familia devine permeabilă influenţelor externe) şi, în ultimă instanţă,
disoluţia grupului familial.