Matei 1:1

1. Cartea neamului. [„Cartea generaţiei”, KJV]. (Strămoşii omeneşti ai Lui Isus, Matei 1,1-17 = Luca
3: 23 b-38. Comentariu principal: Matei şi Luca). Acesta este titlul din Matei pentru registrul familiei lui
Isus care apare în versetele 1-17 şi a fost redat diferit ca „genealogia”, „cartea genealogiei”, „cartea
naşterii”, „strămoşii”, sau „catalogul naşterii”. Cuvintele de deschidere ale capitolului 2,1 preferă punctul de
vedere că Matei poate de asemenea să fi intenţionat ca titlul acesta să cuprindă naraţiunea sa cu privire la
circumstanţele care duc la naşterea lui Isus (cap. 1,18-25).

În alcătuirea unui raport al vieţii lui Isus intenţionat în primul rând pentru cititori de naştere iudaică
(vezi p. 273), Matei începe în stilul iudaic tipic dând genealogia familiei lui Isus. Din cauză că venirea lui
Mesia este o problemă a profeţiei, el arată că Isus din Nazaret este într-adevăr Cel despre care Moise şi
profeţii dăduseră mărturie. Întrucât Mesia urma să fie sămânţa lui Avraam (Geneza 22,18; Galateni 3,16),
părintele naţiunii iudaice şi al lui David, fondatorul familiei regale (Isaia 9,6,7; 11,1; Fapte 2,29.30), Matei
prezintă dovezi că Isus are calitatea de descendent al acestor doi bărbaţi iluştri. Fără o astfel de dovadă,
pretenţia Lui la calitatea de Mesia ar fi considerată nevalabilă şi alte dovezi ar fi putut fi respinse fără o altă
cercetare a pretenţiei Sale (cf. Ezra 2,62; Neemia 7,64).

La data când scria Matei, probabil era posibil să se verifice genealogia lui Isus dată de el comparând-o
cu rapoarte publice la care se putea ajunge. Mare parte din ea (v. 2-12) putea fi confruntată cu liste din VT
(1 Cronici 1,34; 2,1-15; 3,5, 10-19). Faptul că, în măsura în care noi cunoaştem, nici unul din contemporanii
lui Matei, nici chiar vrăşmaşii declaraţi ai credinţei creştine, nu au combătut vreodată valabilitatea acestei
genealogii de familie, este o mărturie excelentă în favoarea autenticitaţii listei genealogice.

Isus. Gr. Iesous, echivalent cu Evrei Yehoshua, „Iosua” (vezi Fapte 7,45 şi Evrei 4,8, unde Luca şi
Pavel se referă la Iosua ca „Isus” [KJV]). Numele a fost în general luat ca însemnând „Iehova este mântuire”
(vezi Matei 1,21). Unii învăţaţi sugerează „Iehova este generozitate”. Numele originar al lui Iosua (vezi vol.
II, p. 169) Osea, a fost schimbat în Iosua (vezi la Numeri 13,16). Iosua este o prescurtare a lui Iehoşua. Când
aramaica a înlocuit ebraica drept limbă obişnuită a iudeilor după captivitatea babiloniană, numele a devenit
Yeshua, formă transliterată în greacă Iesous. Yeshua era un nume obişnuit dat băieţilor iudei în vremurile
NT (vezi Fapte 13,6; Coloseni 4,11), în armonie cu obiceiul ebraic de a alege nume care aveau însemnătate
religioasă (vezi şi la Matei 1,21).

Astăzi, numele sunt numai cu puţin mai mult decât etichete de identificare. Dar în vremurile biblice
un nume era ales cu cea mai mare grijă deoarece semnifica credinţa şi nădejdea părinţilor (vezi PK 481),
împrejurările naşterii copilului, propriile lui caracteristici personale, sau era în legătură cu misiunea vieţii lui
– mai ales când numele era rânduit de cer.

Numele Isus este plin de amintiri istorice şi profetice. După cum Iosua a condus pe Israel la biruinţă în
ţara pământească făgăduită, tot aşa Isus, Căpetenia mântuirii noastre, a venit pentru a ne deschide porţile
Canaanului ceresc. Dar nu numai că Isus este Căpetenia mântuirii noastre (Evrei 2,10), El este şi „Apostolul
şi Marele Preot al mărturisirii noastre” (Evrei 3,1). Marele preot de după reîntoarcerea din captivitatea
babiloniană (vezi Ezra 2,2), a purtat numele de Iosua (Zaharia 3,8; 6,11-15). După cum Osea (numele este
identic în ebraică cu Osea din Numeri 13,16) a iubit o soţie lipsită de merite, a căutat în zadar pentru un timp
să-i câştige afecţiunile şi în cele din urmă a răscumpărat-o din târgul de robi (Osea 1,2; 3,1.2) tot aşa Isus a
venit ca să elibereze neamul omenesc din robia păcatului (Luca 4,18; Ioan 8,36).

Hristos. Gr. Christos, o traducere a ebr. Mashiach (vezi la Psalmii 2,2), „Mesia” însemnând
„Uns”, sau „Cel Uns”. Înainte de înviere şi de obicei în cele patru Evanghelii, Isus este în general numit ca
Hristosul, făcând termenul un titlu şi nu un nume personal. După înviere articolul definit a fost în general
părăsit din folosirea obişnuită şi „Hristos” a devenit atât un nume, cât şi un titlu.

În timpurile VT marele preot (Exod 30,30), regele (2 Samuel 5,3; cf. 1 Samuel 24,6) şi uneori profeţii
(1 Regi 19,16), erau „unşi” cu prilejul consacrării în serviciu sfânt şi erau prin urmare mashiach, „unşi”
(Levitic 4,3; 1 Samuel 24,6; 1 Cronici 16,21,22). În profeţia mesianică termenul a ajuns să fie aplicat la
Mesia, care, ca Profet (Deuteronom 18,15), Preot (Zaharia 6,11-14) şi Împărat (Isaia 9,6,7) era Cel rânduit
să fie Răscumpărătorul nostru (Isaia 61,1; Daniel 9,25.26). Ca Profet, El a venit să reprezinte pe Tatăl
înaintea oamenilor, ca Preot S-a înălţat pentru a reprezenta pe oameni înaintea Tatălui şi ca Împărat El
eliberează pe aceia care cred în El, nu numai de puterea păcatului în viaţa aceasta, dar şi din împărăţia
păcatului – şi domneşte asupra lor în împărăţia slavei.

Christos vine de la chrio, un verb care înseamnă „a freca”, „ a masa”, „a unge” În NT, despre Hristos
se spune că a fost „uns” (Luca 4,18; Fapte 4,27; 10,38; Evrei 1,9).

Folosite împreună ca în Matei 1,18; 16,20; Marcu 1,1, etc., cele două nume „Isus” şi „Hristos”
constituie o mărturisire a credinţei în unirea naturii divine şi naturii umane într-o singură Persoană, a
credinţei că Isus din Nazaret, Fiul Mariei, Fiul Omului, este într-adevăr Hristosul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu
(vezi Fapte 2,38, etc.). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Matei 1,23; Ioan 1,1-3.14; Filipeni 2,6-8;
Coloseni 2,9.

Fiul lui David. Aceasta era denumirea populară cu care conducătorii (Matei 22,42; Marcu 12,35; Luca
20,41) şi poporul de rând (Matei 9,27; 12,23; 15,22; 20,30.31; 21,9; Marcu 10,47.48; Luca 18,38.39; cf.
Ioan 7,42) se refereau şi unii şi alţii la Mesia cel aşteptat. Folosirea lui ca titlu mesianic arată o înţelegere a
profeţiilor care preziceau descendenţa davidică a lui Mesia. Pentru un popor obosit de jugul roman el
implica şi restatornicirea regatului lor la independenţa şi prosperitatea domniei strălucite a lui David. David
însuşi înţelesese că făgăduinţa unui fiu care să şadă pe tronul său (2 Samuel 7,12,13; Psalmii 132,11) urma
să fie împlinită de acela care urma să răscumpere pe Israel (Fapte 2,29.30; vezi la Deuteronom 18,15). De
repetate ori profeţii din vechime vorbeau astfel despre Mesia (Isaia 9,6.7; 11,1; Ieremia 23,5.6, etc).
Scriitorii NT aplică de repetate ori titlul „sămânţa lui David” lui Hristos (Romani 1,3; 2 Timotei 2,8; etc.).
Ca fiu al lui David, Isus a devenit atât moştenitorul tronului lui David, cât şi al făgăduinţelor mesianice date
lui David.

Fiul lui Avraam. Printre eroii credinţei, Avraam s-a distins prin a fi chemat „prietenul” lui Dumnezeu
(Iacov 2,23; cf. 2 Cronici 20,7; Isaia 41,8). Datorită credincioşiei sale (vezi Galateni 3,7.9) Avraam a fost
ales să devină părintele poporului ales al lui Dumnezeu. Făgăduinţa că în sămânţa lui toate familiile
pământului urmau să fie binecuvântate, potrivit lui Pavel, era o prezicere mesianică definită (Geneza 22,18;
cf. Galateni 3,16). În armonie cu strădania sa de a-i convinge pe iudei cu privire la mesianitatea lui Isus,
Matei urmăreşte genealogia lui Hristos corespunzător şi intenţionat în trecut până la Abraam, în timp ce
Luca, scriind pentru creştinii dintre Neamuri, considera esenţial să urmărească raportul ancestral al lui
Hristos în trecut până la părintele neamului nostru. A arăta că Isus descindea din Abraam, şi era astfel ales
pentru a fi considerat ca moştenitor al făgăduinţelor făcute lui, era îndestulător pentru scopurile lui Matei.
Vezi Ioan 8,35.39.

Pentru o discutare a diferenţelor dintre lista lui Matei şi aceea a lui Luca vezi la Luca 3,23.

Matei 1:2
2. Avraam a născut pe Isaac. Cu excepţia deosebirilor datorate transliterării greceşti a numelor ebraice
şi a unor omisiuni intenţionate (vezi v. 8,11,17), genealogia lui Matei de la Abraam la Zorobabel concordă
cu liste similare din VT (vezi 1 Cronici 1,28.34; 2,1.4.5.9-12.15; 3,15-19; cf. Rut 4,18-22). Nu există relatări
cu care să se compare numele perioadei intertestamentale de la Zorobabel la Hristos.

Iuda. Vezi la Geneza 29,35. Pavel afirmă că „era vădit că Domnul nostru a ieşit din Iuda” (Evrei
7,14).

Fraţii lui. Matei face aici aluzie la ceilalţi fii ai lui Iacob, poate cu intenţia de a reaminti iudeilor din
celelalte seminţii că Isus din seminţia lui Iuda era şi Mântuitorul lor.

Matei 1:3
3. Fares şi Zara. Aceştia erau copii ai lui Tamar de la Iuda ( vezi la Geneza 38,6-30). Tamar, probabil
o cananită (vezi Geneza 38,2.6), era nora lui Iuda.

Tamar. Este mai degrabă o excepţie decât o regulă să găsim o femeie numită în listele genealogice
ebraice. Chiar şi aşa, Matei se referă la ele mai mult incidental decât specific ca verigi genealogice. Faptul
că numele unor asemenea femei onorate ca Sara şi Rahela sunt omise sugerează că cele patru femei
menţionate au fost probabil incluse din cauza unor împrejurări neobişnuite. Se pare că toate patru – Tamar,
Rahab, Rut şi Bat-Şeba – erau de origine păgână. Aici se găseşte o mustrare implicită a exclusivismului
iudaic şi o recunoaştere tacită a faptului că Isus aparţine Neamurilor ca şi iudeilor.

Cu excepţia lui Rut, de numele tuturor acestor femei era legat oprobiul public. Un simplu istoric
omenesc ar fi ales să treacă în tăcere peste aceste nume de teamă ca numele lui Mesia să nu fie pătat. Dar
Matei citează în mod specific pe Domnul ca spunând Fariseilor că El nu venise să cheme „la pocăinţă pe cei
neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (cap. 9,13). Se prea poate că Matei, el însuşi vameş şi, deci, uneori categorisit
la un loc cu desfrânatele (vezi cap. 21,31.32) găsea în inima sa un loc plin de duioşie pentru alţii care erau în
general evitaţi ca trăind dincolo de limitele respectabilităţii.

Matei 1:5
5. Salmon. Vezi Rut 4,20; cf. 1 Cronici 2,11. Salmon era o rudă apropiată a lui Caleb şi a lui Efrat (1
Cronici 2,9-11.19.24) şi a lui Betleem (al cărui părinte era un alt „Salma” vezi 1 Cronici 2,50.51.54) şi deci
o familie cunoscută ca înfiinţând Betleem–Efrata (vezi 1 Cronici 2,24.51, Moffatt; Mica 5,2; vezi la Geneza
35,19). Unii comentatori sugerează că Salmon se poate să fi fost unul dintre iscoadele trimise de Iosua în
cetatea Ierihon înainte ca Israel să fi trecut Iordanul (Iosua 2,1).

Se obiectează uneori că Rahav din Ierihon nu poate fi Rahab soţia lui Salmon, deoarece generaţiile pe
care Matei le înregistrează între Salmon şi David sunt prea puţine pentru a cuprinde spaţiul de timp dintre
Rahav din Ierihon şi David. Dar obiecţiunea aceasta nu este în mod necesar valabilă deoarece: 1) Matei în
altă parte omite intenţionat anumiţi strămoşi ai lui Isus (vezi la v. 8,11,17) şi ţinându-se de autorul cărţii Rut,
se poate să fi făcut aşa şi aici. 2) Rahav era probabil tânără la data căsătoriei ei (vezi Iosua 6,23), Boaz
evident nu mai era tânăr când s-a căsătorit cu Rut (Rut 3,10), iar Iese era înaintat în ani când s-a născut
David (1 Samuel 17,12-14).

Rahab. Vezi vol. II, p. 424; vezi la Rut 1,1; 2,1. Pare să fie un oarecare motiv de îndoială că aceasta
este Rahav canaanita, curva din Ierihon, care protejase pe evreii trimişi să spioneze cetatea aceea înainte de
cucerirea ei (Iosua 2; vezi la cap. 6,23). Ea este singura persoană cu numele acela menţionată în Biblie, şi gr.
Rhachab din Matei este o transliterare exactă a ebr. Rachab. Totuşi, în Evrei 11,31 şi Iacov 2,25 ortografia
este Raab [KJV] („Rahab” din Psalmii 87,4; 89,10 şi Isaia 51,9 este de la ebr. „rahab” şi este un nume
simbolic pentru Egipt.) De asemenea faptul că Rahab este amintită pe nume, contrar regulii obişnuite de a
nu menţiona femei în listele genealogice, sugerează că Matei are un motiv special de a o include. Oricare ar
fi cazul, Rahav din Iosua 2 deţine un loc de cinste în sala eroilor credinţei (Evrei 11,31) şi Iacob se referă la
ea ca un exemplu de credinţă în acţiune (Iacov 2,25).

Rut. Moabita care a însoţit pe Naomi la reîntoarcerea ei din Moab la Betleem (vezi Rut 4,18-22; 1
Cronici 2,3-15). Frumuseţea devoţiunii ei faţă de Naomi (Rut 1,16) şi atracţia ei modestă este neîntrecută în
analele oricărei epoci.

Matei 1:6
6. Împăratul David. Chiar sub monarhia ebraică guvernarea lui Israel era, cel puţin în principiu, o
teocraţie (DA 737,738; vezi vol. II, p. 27) În calitatea de Cârmuitor suprem, Dumnezeu a căutat să îndrume
politica naţională prin ambasadorii Săi, profeţii. David era responsabil faţă de conducerea divină şi căuta să
menţină un spirit de adevărată umilinţă înaintea Domnului. Când a fost mustrat pentru un fel de purtare rea,
el a dat pe faţă o atitudine de pocăinţă autentică. El şi-a recunoscut vina, a căutat iertare şi s-a decis din nou
să asculte de glasul Domnului (2 Samuel 12,1-13; 24,10.17; Isaia 51,4.10; etc). Tocmai remuşcarea inimii
lui David a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să-l înalţe şi să-i dea prosperitate (vezi 1 Regi 3,6; 8,25; Isaia
57,15; Mica 6,8).

Solomon. Al doilea fiu al Bat–Şebei, născut după pocăinţa sinceră şi iertarea lui David (2 Samuel
12,13-24; 1 Regi 1,11-40).

Matei 1:8
8. Iosafat. [Vezi 1 Regi 22,41-43]. Diferenţa în ortografierea numelor este obişnuită în Biblie. Cea mai
mare parte din diferenţele din listele genealogice sunt datorate faptului că numele din textul grec al lui Matei
apar mai ales aşa cum sunt în LXX-a. Traducătorii KJV au transliterat simplu numele greceşti în loc de a se
referi la numele ebraice ale căror nume greceşti erau numai o transliterare. Uneori persoanele erau
cunoscute, de asemenea, sub diferite nume. Astfel, Ioiachin (2 Regi 24,6) era numit şi Ieconia (1 Cronici
3,16) sau Ieconia (Matei 1,11) pe temeiul textului grecesc.

Ioram a născut pe Ozia. Aici Matei omite numele a trei regi succesivi ai lui Iuda între Ioram (Iehoram)
şi Ozia (Uzia sau Azaria); vezi 1 Cronici 3,11, 12 şi anume Ahazia, Ioas şi Amaţia. Omisiunea aceasta ar fi
putut cu greu să fie accidentală, deoarece genealogia regală care apare de repetate ori în VT, era o chestiune
de cunoştinţă obişnuită; n-ar fi putut fi nici o eroare de copist (vezi la Maleahi 1,17). S-a sugerat că se poate
să fi fost intenţia lui Matei de a reduce cele 19 nume de la Solomon la Ioiachin la 14, pentru a corespunde cu
numărul de generaţii de la Abraam la David. (v. 17)

S-a sugerat de asemenea că Matei a considerat pe aceşti trei ca mai puţin vrednici de un loc în
genealogia lui Isus. Ahazia, Ioas şi Amaţia erau succesorii imediaţi ai Ataliei, fiica lui Ahab şi a Izabelei şi
soţia lui Ioram (2 Cronici 22-25). Atalia a fost aceea care a introdus cultul lui Baal în Regatul de sud (vezi la
2 Regi 11,18) aşa cum făcuse mama ei în Regatul de nord (vezi 1 Regi 16,31.32). Ahazia, Ioas şi Amaţia
s-au purtat toţi rău înaintea Domnului (2 Cronici 22,3.4; 24,17.18; 25,14), cel puţin în ultima parte a
domniilor lor.

Matei 1:9
9. Ahaz. Vezi 2 Regi 16.

Ezechia Vezi 2 Regi 18–20. Unul din regii buni ai lui Iuda; dar fiul său Manase, deşi a trăit pentru a se
pocăi de căile sale rele, si-a devotat lunga şi nelegiuita lui domnie sarcinii de a desfiinţa reformele tatălui
său.

Matei 1:10
10. Amon a născut pe Iosia. Venind după domniile nelegiuite ale lui Manase (2 Regi 21,1-18) şi
Amon (2 Regi 21,19-26), Iosia (2 Regi 22,1 la 23,28) strănepot al lui Ezechia şi ultimul din regii buni ai lui
Iuda, s-a urcat la tron. Din cei 20 de domnitori din casa domnitoare a Regatului de sud, în decursul unei
perioade de 345 de ani, o minoritate a servit Domnului. În contrast impresionant, 20 de regi reprezentând 10
dinastii au domnit în Regatul de nord în decursul unei perioade de 209 ani, dar n-a fost nici unul dintre ei
care să rămână credincios Domnului.

Matei 1:11
11. Ieconia. Aici apare a doua omisiune sigură în lista lui Matei (vezi la v. 8). Ieconia (Ioiachin, 2
Regi 24,6, Ieconia, 1 Cronici 3,16), sau Conia, (Ieremia 22,24) a fost de fapt fiul lui Ioiachim şi în felul
acesta literal nepotul, nu fiul lui Iosia (1 Cronici 3,15.16). Unii au sugerat că adăugarea lui Ioiachim la listă
ar fi făcut o împărţire mai simetrică a generaţiilor menţionate în Matei 1,17 (vezi comentariile acolo) şi că
Matei se poate să fi inclus la origine numele lui Ioiachim, dar că mai târziu a fost pierdut accidental, datorită
asemănării cu Ioiachin. Există o oarecare dovadă textuală (vezi p. 146) pentru inserarea numelui Ioiachim
între Iosia şi Ieconia.

Fraţii lui. Dacă ar fi fost inclus Ioiachim (vezi mai sus la „Ieconia”), atunci „fraţii” s-ar referi la fraţii
de sânge – Ioahaz şi Zedechia (vezi la 1 Cronici 3,15). Altminteri expresia „fraţii lui” ar fi adevărată numai
într-un sens general. Trei din fiii lui Iosia – Ioahaz, Ioiachim şi Zedechia – au domnit pe tronul lui Iuda, dar
unul a fost de fapt tatăl şi ceilalţi doi erau unchii lui Ieconia.

Strămutării la Babilon. [„Au fost strămutaţi la Babilon”, KJV]. Aşa se încheie a doua diviziune a
genealogiei lui Isus dată de Matei (vezi la v. 17). Perioada cuprinsă se ocupă cu monarhia de la epoca ei de
aur sub David şi Solomon până la destrămarea ei, era întunecată a istoriei iudaice – captivitatea babiloniană.

Între David şi Salatiel, Luca înscrie în listă încă şase verigi genealogice în plus faţă de ceea ce dă
Matei (vezi Luca 3,27-31). Considerarea celor patru omisiuni din partea lui Matei (vezi la v. 8 şi cele
anterioare la „Ieconia”) lasă o diferenţă de numai doi. Acestea ar putea să arate doar că linia ancestrală
urmată de Luca conţinea două generaţii în plus decât şirul de regi urmat de Matei. O astfel de deosebire este
uşor posibilă într-o perioadă de cinci secole. Între David şi Isus – o perioadă de aproape 1000 de ani – Luca
prezintă 15 generaţii mai mult de cum face Matei, implicând o altă omisiune din partea lui Matei.
Matei 1:12
12. Ieconia a născut pe Salatiel. Potrivit cu profeţia lui Ieremia (cap. 22, 30), Ieconia urma să moară
„lipsit de copii”, dar lucrul acesta este imediat explicat ca însemnând că „nici unul din urmaşii lui nu va
izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David”. Diferiţi fii ai lui Ieconia, inclusiv Salatiel (Şealtiel) sunt
trecuţi în lista din 1 Cronici 3,17.18. Este posibil ca unul sau mai mulţi din aceştia să-l fi însoţit la Babilon
(vezi la Ieremia 22, 28). Ieconia era un tânăr de 18 ani la data captivităţii sale (vezi 2 Regi 24,8). La moartea
lui Nebucadneţar, 37 de ani mai târziu, el a fost eliberat din închisoare, „a mâncat totdeauna la masa regelui”
(2 Regi 25,29), a primit o întreţinere regulată din tezaurul regal şi s-a bucurat de bunăvoinţa regală, în
decursul restului vieţii sale (vezi la 2 Regi 25,27-29).

Salatiel a născut pe Zorobabel. Vezi la Luca 3,27. În conformitate cu decretul lui Cir, care a pus capăt
celor 70 de ani de captivitate, Zorobabel a condus cam 50000 de iudei înapoi la Ierusalim. Vezi la Ezra 2,2.

Matei 1:13
13. Matan a născut pe Iacov. Nu se cunoaşte nimic mai mult despre cele opt persoane înregistrate de
la Abiud la Matan (v. 13-15) decât numele lor, nici unul din ei nefiind menţionat în altă parte. Aceste opt
generaţii se întind peste un spaţiu de cinci secole. Se poate ca Matei să fi omis anumite nume de aici pentru
ca a treia secţiune a genealogiei sale să poată corespunde cu primele două secţiuni (vezi la Matei 1,17; Ezra
7,5). Faptul că 1) numărul generaţiilor înregistrate cu greu pare să fie proporţional cu lungimea timpului, că
2) Luca înscrie, pentru perioada aceasta, nouă generaţii în plus faţă de Matei; şi că 3) Matei a omis patru
nume din a doua secţiune a acestei genealogii (vezi la v. 8,11) dau cel puţin o indicaţie în direcţia unei astfel
de posibilităţi.

A fost sugerat că numele Matan, din Matei şi Matat din Luca (cap. 3,24) sunt ambele ortografieri
diferite pentru Matei (nu evanghelistul) şi că deci cele două nume „Matan” şi „Matat” în Luca (cap. 3,24)
sunt ambele variante ortografice pentru Matei (nu evanghelistul) şi că indică în realitate una şi aceeaşi
persoană. Dacă lucrurile stau aşa, Iacob şi Eli (Luca 3,23), ar fi fraţi. Se presupune astfel că Eli nu ar fi avut
nici un moştenitor de parte bărbătească şi ar fi adoptat pe Iosif, nepotul său, ca fiu al său legal şi moştenitor
(cf. la Luca 3,27). Obiectivul acestei sugestii este să facă din Iosif cu adevărat „fiul lui Eli” ca în Luca (cap.
3,23) şi fiul lui Iacob, ca în Matei. Potrivit cu o altă teorie, Iacob s-a căsătorit cu văduva fără de copii a
fratelui său Eli, în armonie cu legea de căsătorie a leviratului (Deuteronom 25,5-10). Iosif, întâiul fiu născut
din această unire, ar fi de fapt fiul lui Iacob, dar legal fiul şi moştenitorul lui Eli. Ambele sugestii prezentate
la origine de anumiţi părinţi bisericeşti timpurii sunt bazate pe presupuneri şi deci supuse la serioase
îndoieli. Pentru o tratare mai amănunţită a problemei vezi la Luca 3,23.

Matei 1:16
16. Iosif, bărbatul Mariei. Matei evită cu grijă afirmaţia că Iosif „a născut” pe Isus. Iosif era înrudit cu
Isus, spune Matei, nu ca tatăl Lui, ci ca soţul mamei Sale. Legătura generică „a născut”, folosită până la
acest punct este părăsită, Matei scoţând prin aceasta în evidenţă faptul naşterii din fecioară.

Mariei. Gr. Maria, Mariam în LXX-a, de la Evrei Miryam. Ca şi Iosif, Maria era din casa lui David
(DA 44; cf. Fapte 2,30; 13,23; Romani. 1,3; 2 Timotei 2,8), deoarece numai prin ea Isus putea fi „sămânţa
lui David, în ce priveşte trupul” (Romani. 1,3; cf: Psalmii 132,11). Faptul că „rudenia” Mariei (Luca 1,36)
era din „fetele lui Aaron” (Luca 1,5) în nici un caz nu cere ca Maria să fie din seminţia lui Levi şi nu din
seminţia lui Iuda. În ce priveşte cuvântul „rudenie” vezi la Luca 1,36.

Se pare că Maria a petrecut prima parte a vieţii ei în Nazaret (Luca 1,26). Ea avea o „rudenie”,
Elisabeta, soţia lui Zaharia (Luca 1,26). De asemenea, a avut rude în Cana, un sat la opt mile la nord de
Nazaret (Ioan 2,1.5; DA 144,146). Ideea că numele mamei ei era Ana este bazată exclusiv pe tradiţie. Maria
a fost foarte mult cinstită de Domnul şi binecuvântată între femei (Luca 1,28.42). De la cea dintâi făgăduinţă
a unui eliberator, care urma să fie „sămânţa” femeii (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,5), mamele evlavioase din
Israel au nădăjduit că întâiul lor născut ar putea fi Mesia cel făgăduit (DA 31). Mariei i s-a făcut onoarea
aceasta.

Maria a fost aleasă fără îndoială pentru că la timpul hotărât (Daniel 9,24-27; Marcu 1,15; Galateni
4,4) caracterul ei reflecta cel mai apropiat idealurile divine de mamă decât oricare altă fiică a lui David. Ea
era una din acea minoritate selectă care „aştepta mângâierea lui Israel” (Luca 2,25.38; Marcu 15,43; cf.
Evrei 9,28). Tocmai nădejdea aceasta îi curăţa viaţa (cf. 1 Ioan 3,3) şi o califica pentru rolul sacru (PP 308;
PK 245; DA 69). Fiecare mamă din Israelul de astăzi poate conlucra cu Cerul aşa cum a făcut Maria (DA
512) şi poate, într-un anumit sens, să facă din copiii ei fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Vezi Luca 2,52.

Din care. În textul grec expresia aceasta este la feminin singular, făcând din „Maria” antecedentul şi
excluzând în mod hotărât pe Iosif ca tată natural al lui Isus. Dar prin căsătoria lui cu Maria, Iosif a devenit
tatăl legal, deşi nu şi literal al lui Isus (vezi cap. 13,55).

Matei 1:17
17. De toate. [„Toate generaţiile”, KJV]. Este clar din raport că Matei omite cel puţin patru nume pe
care ar fi trebuit să le includă dacă intenţia lui ar fi fost să procure o genealogie întreagă (vezi la v. 8,11). Se
poate să fi fost şi alte omisiuni în partea listei care cuprindea perioada intertestamentală, deoarece de la
Abraam la Hristos, inclusiv, Luca prezintă o listă de 56 de nume faţă de 41 ale lui Matei (vezi la Matei
1,15). Deci prin „toate generaţiile”, Matei se referă în mod clar la acelea pe care el le-a trecut în listă şi nu la
toţi strămoşii lui Hristos care trăiseră de fapt şi care ar fi putut să fie înscrişi într-o listă întreagă. Este posibil
ca numărul numelor din a doua şi a treia secţiune a genealogiei să fi fost ajustat pentru a corespunde cu
numărul din secţiunea întâi.

Se poate ca Matei să fi adoptat procedeul unei liste prescurtate, numeric simetrice, ca un ajutor pentru
memorie. Liste prescurtate se găsesc în VT ca, de exemplu, în Ezra (vezi la Ezra 7,1.5). Dar acea genealogie
prescurtată era evident o dovadă corespunzătoare pentru descendenţa lui Ezra din Aaron, într-un timp când
altora le era tăgăduită admiterea în preoţie pentru că nu puteau da dovezi acceptabile cu privire la strămoşii
lor (Ezra 2,62; Neemia 7,64). Filosoful iudeu Filo şi istoricul iudeu Iosif, ambii practic contemporani cu
Isus, au prezentat genealogii prescurtate pe care, în mod evident, le considerau corespunzătoare pentru a-şi
stabili arborele genealogic. Un arab, astăzi, dă de obicei strămoşii săi prin menţionarea câtorva nume
proeminente, scopul lui fiind nu de a procura o listă completă, ci numai de a stabili descendenţa. Întreita
subîmpărţire a genealogiei date de Matei este temeinică din punct de vedere istoric, deoarece fiecare
secţiune constituie o perioadă distinctă în istoria iudaică. În decursul celei dintâi de la Abraam la David,
economia ebraică a fost esenţial patriarhală; în decursul celei de a doua a fost monarhică; şi în decursul celei
de a treia iudeii au fost sub dominaţia diferitelor puteri străine.

Patrusprezece neamuri. [„Patrusprezece generaţii”, KJV]. Trei diviziuni fiecare alcătuită din 14
generaţii, ar totaliza 42 şi nu 41 aşa cum sunt trecute în lista lui Matei. Această contradicţie aparentă a fost
explicată în diferite feluri. Unii propun ca numele lui Ieconia să fie socotit de două ori, ca ultimul nume în a
doua grupă şi primul în a treia grupă. Alţii sunt de părere că Matei a trecut la origine numele lui Ioiachim
între acelea ale lui Iosia şi Ieconia (vezi la v. 11).

La Hristos. Literalul „până la Hristosul” (vezi la v. 1). Matei gândeşte despre Hristos în perspectiva
istorică în calitate de Mesia al profeţiei.

Matei 1:18
18. Naşterea. [Vestirea către Iosif; Căsătoria lui. Matei 1,18-25. Vezi harta p. 214]. Poate Matei nu
menţionează mai mult din circumstanţele din jurul naşterii lui Isus de cât erau necesare ca dovadă că venirea
Lui constituia o împlinire a profeţiilor VT (vezi v. 22). În armonie cu scopul Evangheliei sale, Matei, în
contrast cu Marcu şi Luca, a omis mare parte din latura interesului uman al vieţii lui Isus pentru ca el să se
poată concentra asupra învăţăturilor lui Isus. (vezi p. 191)

Maria, mama Lui. Isus fusese făcut „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8,3). Maria
avea tot atât de multă nevoie de mântuire de păcatele ei ca şi oricare alt fiu sau altă fiică a lui Adam
(Romani. 3,10.23). Există un „singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos” (1 Timotei
2,5).

Logodită cu Iosif. [„Căsătorită cu Iosif”, KJV]. Adică logodită, sau angajată cu el. Atât Maria, cât şi
Iosif locuiau în Nazaret (Luca 1,26.27; 2,4), „cetatea lor” (Luca 2,39), deşi, ca descendenţi ai lui David, ei
considerau Betleemul căminul lor strămoşesc (vezi DA 66). Faptul că ei au găsit numai cu greu gazdă în
Betleem sugerează că nici unul din ei nu avea atunci rude apropiate acolo. Atât Iosif, cât şi Maria erau din
casa şi din neamul lui David (Matei 1,20; Luca 1,26.27; 2,4; vezi la Matei 1,16). Ei erau probabil membrii ai
cercului restrâns care studia cu râvnă profeţiile şi aştepta venirea lui Mesia (DA 44, 47, 98). Dacă lucrurile
stau aşa, cunoscând că timpul era aproape, ei, ca şi alţi membri ai acestui grup, se rugau fără îndoială ca
Dumnezeu să grăbească venirea Lui (vezi Luca 2,25.26.38). Se pare că Iosif era văduv la data căsătoriei lui
cu Maria. El avea cel puţin alţi şase copii (Matei 12,46; 13,55.56; Marcu 6,3; DA 90, 321; patru fraţi şi un
număr nespecificat de surori sunt menţionaţi), toţi probabil mai mari decât Isus (DA 86,87. Vezi la Matei
1,25).

Înainte ca să locuiască ei împreună. [„Înainte de a veni laolaltă”, KJV, „Înainte de a fi ei împreună”,

G.Gal.]. Matei arătase deja că Iosif nu era tatăl lui Isus (v. 16). Aici, el reafirmă faptul. În cursul timpului
logodnei viitoarea mireasă şi viitorul mire erau legaţi legal ca soţ şi soţie, deşi nu locuiau laolaltă
(Deuteronom 22,23.24). Logodna constituia o legătură legală, un angajament solemn care putea să fie
desfăcut numai pe căi legale, adică prin divorţ (vezi Mişna, Giţţin 8,9, ed. Soncino a Talmudului, p. 389;
Kiddushin 3: 7,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 318, 320).

S-a aflat însărcinată. [„S-a aflat cu copil”, KJV; „S-a aflat având în pântece”, G.Gal.]. Vezi la Luca
1,26-28. Îngerul se arătase Mariei după logodna ei (Luca 1,26,27), dar înainte de a rămâne ea însărcinată
(Luca 1,31,35). Cu privire la vizita îngerului la Maria, Iosif pare că n-a ştiut nimic decât mai târziu. Arătarea
îngerului lui Iosif n-a avut loc decât atunci când el ştia deja că Maria era „însărcinată” (Matei 1,18.20).

Duhul Sfânt. Mai bine „Spiritul Sfânt”. „Duh” derivă dintr-un cuvânt vechi anglo-saxon. Expresiile
traduse prin „Duhul Sfânt” şi „Spiritul Sfânt” (Luca 11,13, etc.) sunt identice în limba greacă. Duhul Sfânt
este reprezentat ca Agentul prin care puterea creatoare şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu este exercitată
(cf. Geneza 1: 2; Iov 33,4; Ioan 3,3-8; Romani. 8,11; etc). Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus este mai
clar exprimat de Luca decât de Matei (Luca 1,35). Chiar prin mijlocirea Duhului Sfânt „Cuvântul S-a făcut
trup” (Ioan 1,14) şi Fiul Mariei putea fi numit „Fiul lui Dumnezeu” (vezi la Luca 1,35).

Într-un efort de a discredita pe Isus ca Mesia, iudeii au fabricat ficţiunea că El era un copil nelegitim
(Ioan 8,41; 9,29). Dar este demn de observat că învăţaţii iudei cei mai cultivaţi de astăzi recunosc că
povestea aceea era o pură născocire. Joseph Klausner, de exemplu, spune că „nu există temei istoric pentru
tradiţia ’naşterii nelegitime’ a lui Isus” (Isus din Nazaret, p. 26).

Întruparea lui Isus este un miracol sublim şi de neînţeles. El „avea chipul lui Dumnezeu” (Filipeni 2,6;
Ioan 1,2), adorat de oştile cereşti şi aşezat pe tronul universului. Dar ca Împărat al slavei, El a ales să
„predea sceptrul în mâinile Tatălui” (DA 22,23), ca să poată „pentru puţină vreme” să fie făcut „mai pe jos
decât îngerii” (Evrei 2,7.8 RSV), „asemenea oamenilor” (Filipeni 2,7). Mai târziu, El urma să primească din
nou „toată puterea” (Matei 28,18), să fie „întronat în mijlocul adorării îngerilor” (AA 38) şi să fie încoronat
„cu slavă şi cinste” (Evrei 2,7 RSV; vezi şi Isaia 52,13-15). Taina întrupării, însă, este cu mult depăşită de
taina iubirii care se pleacă şi care i-a dat naştere (Ioan 3,16; Romani. 5,8; Galateni 2,20; 1 Ioan 4,9). „Taina
evlaviei” este marea taină a tuturor timpurilor (1 Timotei 3,16). Vezi la Filipeni. 2,7.8; vezi nota adiţională
la Ioan 1.

Matei 1:19
19. Neprihănit. („Drept”, KJV; G. Gal.). Gr. Dikaios, care ar putea descrie pe cineva care este corect,
ca cineva care observă regulile şi obiceiurile, sau neprihănit, ca fiind în acord cu ceea ce este drept. În NT
dikaios este adesea folosit în sensul larg de corespundere la standardul divin. Astfel Zaharia şi Elisabeta
(Luca 1,5.6), Simeon (Luca 2,25) şi Iosif din Arimatea (Luca 23,50) sunt toţi descrişi ca dikaios. Soţia lui
Pilat se referea la Isus ca un „om drept”, Gr. dikaios (Matei 27,19). Din punct de vedere iudaic, un „om
drept” era un strict păstrător al legilor lui Moise şi al tradiţiilor rabinice. Drept urmare, Iosif se poate să fi
pus la îndoială dacă ar fi fost un lucru drept din punct de vedere moral ca el să se căsătorească cu cineva
care părea că este o adulteră.

Nu voia. [„Nevoind”, KJV; „nevrând”, G.Gal.]. Iosif şi-a domolit simţul său de dreptate prin îndurare
faţă de presupusa vinovată. „Nu voia” să aducă Mariei şi mai multă ruşine şi suferinţă. Presupusa vină era
împotriva sa. El ar fi putut din punct de vedere legal să „o lase” declarând simplu că ea nu-i plăcea (Matei
19,3.8; Marcu 10,4) fără a menţiona motivul pentru care făcea aşa ceva.

S-o facă de ruşine înaintea lumii. [„Exemplu public”, KJV; „s-o vădească”, G.Gal.]. Faptul că Iosif a
căutat să cruţe pe Maria de ruşinea unei judecăţi publice este dovada propriei sale integrităţi, ca şi a
consideraţiei pe care o avea faţă de ea.

Şi-a pus de gând să o lase. [„S-a gândit să o îndepărteze”, KJV; „Şi-a pus în minte s-o lase”, G.Gal.].
Sau „s-a hotărât să divorţeze de ea” (RSV). De la data logodirii ambele părţi erau legate legal una de alta şi
ar fi putut fi despărţite numai prin divorţ (vezi la cap. 1,18; 5,27).

Matei 1:20
20. Un înger. [„Îngerul”, KJV]. Acesta a fost probabil Gabriel, care deja se arătase lui Zaharia (Luca
1,11.19) şi Mariei (vezi la Luca 1,19).

În vis. [„Într-un vis”, KJV]. Luca (cap. 1,26-38) lasă să se înţeleagă că îngerul s-a arătat Mariei
vizibil, nu într-un vis sau o vedenie: el „a intrat la ea” (v. 28). Lui Iosif, însă, îngerul i s-a arătat într-un vis
pe când se frământa cu problema care-l chinuia. Visurile inspirate sunt unul din mijloacele rânduite de
Dumnezeu pentru a descoperi voia Sa oamenilor (Numeri 12,6; Ioel 2,28; cf. Geneza 20,3; 31,11.24; 41,1;
etc).

Fiul lui David. Iosif ştia cu siguranţă că se trăgea din neamul lui David. El s-ar fi putut să fie
moştenitorul prezumtiv al tronului lui David, după cum se putea deduce din genealogia dată de Matei.

Nu te teme. El nu trebuia să ezite sau să pună la îndoială virtutea Mariei. Ca „un om drept” (v. 19)
Iosif nu avea nevoie să se teamă că luând pe Maria la el şi-ar pierde neprihănirea. De fapt, Dumnezeu cerea
acest act de credinţă.

Nevasta. Gr. gune însemnând 1) femeie în general (cap. 9,20; 13,33; etc). 2) o soţie (cap. 14,3; 18,25),
3) o femeie logodită (Geneza 29,21, LXX-a; Deuteronom 22,23,24, LXX-a; conf. Apocalipsa 21,9).
Evident, aici se aplică al treilea înţeles.

Matei 1:21
21. Ea va naşte un Fiu. [„Ea va naşte”, KJV]. Îngerul nu a spus lui Iosif că „nevasta” lui urma să-i
nască un fiu, aşa cum îi spusese lui Zaharia cu privire la Ioan (Luca 1,13). Isus urma să fie născut „Fiul lui
Dumnezeu”, nu fiul lui Iosif (Luca 1,35), dar din clipa naşterii lui Isus, Iosif urma să fie ca şi tatăl Lui. Ca şi
alţi copii, Isus urma să beneficieze de tovărăşia, călăuzirea şi protecţia unui tată.

Îi vei pune numele. [„Îi vei chema numele”, KJV]. Iosif urma să aibă privilegiul de a da nume
„Fiului” său, de obicei un act considerat o prerogativă paternă (vezi Luca 1,59-63). Şi Maria urma să
participe la numirea lui Isus (Luca 1,31). Numele copiilor iudei erau date oficial la opt zile după naştere,
când se săvârşea actul circumciderii (Luca 2,21).

Isus. Vezi la v. 1.

El va mântui. Numele lui Isus înseamnă „Iehova este mântuire” (vezi la v.1). Cuvântul tradus „El”
este emfatic, ca şi cum îngerul ar fi zis: „Căci El este Acela care va mântui”, etc.

Răsunând prin veacurile antichităţii se repetase făgăduinţa: „Iată, Eu vin”. (Psalmii 40,7, Zaharia
2,10; Evrei 10,7). Timp de veacuri, poporul evreu – poporul Său – aşteptase cu înfrigurare venirea
Eliberatorului. Acum, „la plinirea vremii” (Galateni 4,4), degetul destinului arăta spre Acela care urma să
împlinească aceste aşteptări. Vezi la Ioan 1,14.

De păcatele lor. Păcatul a ferecat pe oameni (Romani. 6,16; 2 Petru 2,19) în închisoarea lui (Isaia
42,7). Hristos a venit ca să le poată desface cătuşele, să deschidă porţile închisorii şi să elibereze pe captivi
de sub osânda morţii (Isaia 61,1; Romani. 7,24.25; Evrei 2,15). El a venit să ne mântuiască de păcatele
noastre, nu în păcatele noastre. El a venit nu numai pentru a ne mântui de păcatele deja săvârşite, dar şi de
tendinţele noastre potenţiale care conduc la păcat (Romani 7,23-25; 1 Ioan 1,7.9). El a venit pentru a ne
răscumpăra „din orice fărădelege”(Tit 2,14), inclusiv orice tendinţă spre rău ereditară sau cultivată (DA
671).
 Hristos nu a venit să mântuiască pe poporul său de puterea Romei, aşa cum nădăjduiau din inimă
iudeii, ci de puterea unui vrăşmaş mult mai formidabil. El nu a venit „să aşeze din nou împărăţia lui Israel”
(Fapte 1,6), ci să restatornicească stăpânirea lui Dumnezeu în inima oamenilor (Luca 17,20.21). Hristos nu a
venit în primul rând să mântuiască pe oameni de sărăcie şi de nedreptate socială (Luca 12,13-15), aşa cum
pretind astăzi mulţi apostoli ai Evangheliei sociale, ci de păcat, cauza fundamentală a sărăciei şi nedreptăţii.

Matei 1:22
22. Toate aceste lucruri s-au întâmplat. Fiecare aspect important al vieţii şi misiunii lui Isus – natura
Lui, naşterea Lui, evenimentele vieţii Lui şi mai ales suferinţele şi moartea Lui – au fost toate prezise de
profeţii din vechime (vezi DA 242, 820). Nu numai atât, dar fiecare act al vieţii Sale a fost săvârşit ca
împlinire a unui plan care exista din veşnicie. Înainte ca El să vină pe pământ planul acela a stat în faţa Lui
în toate amănuntele lui şi fiecare eveniment avea ceasul lui rânduit (DA 147,451; vezi la Deuteronom 18,15;
Luca 2,49).

Ca să se împlinească. Expresii de felul acesta sunt caracteristice pentru Matei (vezi cap. 2,15.17.23;
4,14; 8,17; 12,17; 13,35; 21,4; 26,54.56; 27,9.35). Construcţia greacă folosită aici poate indica fie scopul fie
numai rezultatul. De aceea, această expresie poate fi tradusă fie „pentru ca să se poată împlini” sau „drept
urmare a fost împlinită”. Matei foloseşte expresia aceasta în ambele feluri şi contextul trebuie să determine
în fiecare caz care din ele este intenţionat. Prezicerile cu privire la Hristos fuseseră făcute pe cale
supranaturală; împlinirea lor a avut loc în cea mai mare măsură pe cale naturală, în măsura în care oamenii
puteau să vadă, cu toate acestea, prin evenimentele rânduite de Acela care „stăpâneşte peste împărăţia
oamenilor” (Daniel 4,17; DA 147; vezi la Luca 2,49). Anumite lucruri s-au întâmplat nu pentru a împlini
profeţia, ci mai degrabă ca împlinire a profeţiei. Înţelesul afirmaţiei lui Matei „ca să se împlinească” ar fi
deci redată mai corespunzător „ca împlinire a” (vezi la Deuteronom 18,15).

Matei 1:23
23. Fecioara. [„O fecioară”, KJV]. Literal „fecioara”. Direct şi indirect Matei şi Luca procură dovezi
pentru a confirma adevărul naşterii din fecioară: 1) Amândoi afirmă că Isus a fost născut din Duhul Sfânt
(Matei 1,18.20; Luca 1,35). 2) Ei declară că Maria urma să „nască un Fiu” care nu avea să fie fiul lui Iosif
(vezi la Matei 1,21), ci Fiul lui Dumnezeu (Luca 1,35). 3) Maria a rămas fecioară „până ce ea a născut un
fiu”, Isus (Matei 1,25). 4) Maria a afirmat virginitatea sa îngerului (Luca 1,34). În felul acesta naşterea din
fecioară a lui Isus este pe deplin atestată şi anume chiar şi separat de cuvântul „fecioară” însuşi şi ar sta
chiar şi dacă Matei nu ar fi folosit cuvântul în cadrul acesta.

Matei şi Luca, scriind aşa cum au făcut sub îndrumarea divină, nu ar fi relatat istorisirea naşterii din
fecioară dacă nu ar fi fost adevărată. Ei cunoşteau bine cum Îl luaseră în râs conducătorii iudei pe Isus din
cauza împrejurărilor misterioase care învăluiau naşterea Lui şi că ei dădeau criticilor ocazie în plus pentru
luare în râs prin repetarea istorisirii (vezi DA 715).

Nu poate fi nici o îndoială că Matei foloseşte aici „fecioară” în sensul strict al cuvântului, cu referire
la Maria ca o tânără femeie necăsătorită, castă. Pentru o considerare a obiecţiei că profeţia lui Isaia,
„fecioara va rămâne însărcinată”, se aplică numai la o situaţie locală din vremea sa, vezi la Isaia 7,14. Sub
călăuzirea Duhului Sfânt, Matei aplică prezicerea lui Isaia la Hristos şi făcând aşa foloseşte cuvântul
parthenos, care înseamnă strict „fecioara” şi nimic altceva. Pentru o tratare a completă a problemei din Isaia
7,14 vezi Probleme de traducere a Bibliei, p. 151-169.

Respingând toate minunile, criticii moderni ai Bibliei refuză în general ideea naşterii din fecioară ca
nevrednică de o minte luminată. Ei îndreaptă atenţia la faptul că din toţi scriitorii NT numai Matei şi Luca o
menţionează. Ei subliniază faptul că nici Marcu, care se presupune că este cea mai timpurie dintre
Evanghelii, nici Ioan, scrisă pentru a confirma divinitatea lui Isus, nici Pavel, marele teolog al NT, nici
măcar nu fac aluzie la ea. Criticii trag concluzia că Marcu nu avea nici o cunoştinţă despre virginitatea
Mariei, iar că Ioan şi Pavel considerau ideea prea fantezistă pentru a fi demnă de menţionat.

Acestea toate sunt argumente aduse de tăcere şi astfel de argumente nu dovedesc nimic. Matei şi Luca
se referă la virginitatea Mariei ca un detaliu al naraţiunii naşterii şi întrucât Marcu şi Ioan nu relatează deloc
naraţiunea naşterii, nu au motiv comparabil pentru a se referi la acest detaliu aparte al ei. Acelaşi lucru este
adevărat cu privire la Pavel, care subliniază întruparea, unirea naturii divine cu cea umană, ca marele fapt
central implicat în naşterea lui Isus. Ca mijloc prin care s-a săvârşit întruparea, naşterea din fecioară este,
într-un sens, incidentală faţă de adevărul mai mare. Concepţia paulină a dumnezeirii lui Isus Hristos este cu
totul consistentă cu naşterea din fecioară (vezi Filipeni 2,6-8; Coloseni 1,16; Evrei 1,1-9; etc.). Cu excepţia
întrupării, crucificării şi învierii, Pavel tace aproape cu totul cu privire la amănunte ale naraţiunii vieţii
Domnului şi se ocupă de aceste trei evenimente doar ca fapte istorice.

Criticii atrag atenţia la faptul că păgânii atribuiau mărimea unor bărbaţi ca Alexandru, Pitagora,
Platon şi August Cezar, descinderii lor din zei şi unei presupuse naşteri din fecioară. Dar acesta nu este un
argument mai valabil decât acela de a spune că existenţa unor monede false şi a unor contrafaceri a marilor
capodopere de artă dovedeşte că nu există unele autentice.

Dacă afirmaţiile lui Matei şi ale lui Luca cu privire la naşterea din fecioară trebuie să fie înlăturate ca
de necrezut din cauză că adevărul exprimat în felul acesta depăşeşte cunoştinţa şi experienţa omenească,
multe alte pasaje din Evanghelii trebuie să fie înlăturate pe acelaşi temei. Dacă mintea omenească este
făcută normă pentru determinarea credibilităţii Scripturii, Biblia încetează de a fi Cuvântul lui Dumnezeu
pentru om şi devine doar un document uman.

Nu ar trebui să se uite că întregul plan al mântuirii este o minune, „o taină” (Romani 16,25; Efeseni.
1,9; 3,9; Coloseni 1,27; 2,2; Apocalipsa 10,7). În primul rând, faptul că Dumnezeu a putut să-i iubească pe
păcătoşi este o taină (Ioan 3,16; Romani 5,8). Şi la fel este o taină că înţelepciunea infinită putea să creeze
un plan prin care îndurarea se putea combina cu dreptatea (Psalmii 85,10) aşa încât să facă faţă dreptelor
cerinţe ale Legii sfinte a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să salveze pe păcătos de pedeapsa ei (Ioan 3,10;
Romani. 6,23). Este o minune că omul, care în mod natural este în vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani. 8,7),
poate ajunge să trăiască în pace cu El (Romani 5,1). Este o minune că Hristos poate elibera de sub robia
păcatului un om pornit spre rău (Romani 7,24; 8,1.2) şi să-l facă în stare să trăiască în armonie cu caracterul
divin (Romani 8,3.4). Este o minune că un om poate fi născut din nou (Ioan 3,3-9), că un om nedesăvârşit
(Romani 3,23) poate fi transformat (Romani 12,2) prin harul lui Hristos într-un om desăvârşit (Matei 5,48)
şi să devină un fiu al lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1-3). Naşterea din fecioară, viaţa desăvârşită, moartea
înlocuitoare, învierea plină de slavă ale lui Isus sunt toate taine pentru mintea omenească. Religia creştină
nu face nici o apologie pentru marile taine ale planului mântuirii, deoarece iubirea răscumpărătoare este ea
însăşi cea mai mare din toate tainele.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este faptul suprem al tuturor timpurilor, piatra unghiulară a credinţei
creştine. Dar fără naşterea din fecioară n-ar fi putut să fie o adevărată întrupare şi fără întrupare şi naşterea
virgină, Biblia devine o simplă fabulă şi legendă, creştinismul o păcăleală pioasă şi mântuirea un miraj
dezamăgitor. Vezi nota adiţională de la Ioan 1.

Însărcinată. Şi anume de la Duhul Sfânt, aşa cum mărturiseşte şi Luca (Luca 1,35). „La plinirea
vremii” (Galateni 4,4), Dumnezeu a adus pe Fiul Său în lume, căruia I-a pregătit un trup (Evrei 10,5).

Emanuel. Transliterarea greacă a ebr. ‘Immanu ‘El, literal „Dumnezeu cu noi”. Fiul lui Dumnezeu a
venit să locuiască nu numai în mijlocul nostru, ci să fie identificat cu familia omenească (Ioan 1,1-3.14;
Romani 8,1-4; Filipeni. 2,6-8; Evrei 2,16, 17; DA 23). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Ioan 1,1-3.14.
„Emanuel” nu era atât de mult un nume personal, cât un titlu descriptiv al misiunii Sale (cf. Isaia 9,6.7; 1
Corinteni 10,4).

Matei 1:24
24. A luat la el. Vezi v.18,20. Când Dumnezeu a vorbit, Iosif a acţionat fără îndoială sau amânare. În
faptul acesta, poate mai mult decât în oricare alt aspect al caracterului lui Iosif, este evident de ce a fost el
corespunzător să fie protectorul pământesc al Mariei şi al fiului ei, Isus. Luând pe Maria acasă la sine, Iosif
a acţionat pe temeiul credinţei. Un astfel de eveniment ca acela vestit de înger era necunoscut în analele
experienţei omeneşti, dar Iosif credea că „la Dumnezeu totul este cu putinţă” (Matei 19,26; cf. Geneza
18,14; Iov 42;2; Ieremia 32,17; Zaharia 4,6; Luca 1,37; Romani 4,21).

Rolul lui Iosif era umil şi totuşi indispensabil, iar prompta lui conformare la instrucţiunile îngerului a
însemnat o mare diferenţă, atât pentru Maria cât şi pentru opinia publică.
Matei 1:25
25. N-a cunoscut-o. Forma verbului în textul grec este contra tradiţiei romano-catolice a virginităţii
perpetue a Mariei, deoarece el lasă să se înţeleagă că virginitatea Mariei a continuat numai până la naşterea
lui Isus. Totuşi, cuvintele „până ce”(gr. heos) nu sunt concludente nici pentru, nici contra virginităţii
perpetue. Înţelesul cel mai natural al versetului 25 este că Maria nu a trăit cu Iosif ca nevasta lui înainte de
naşterea lui Isus, ea a făcut aceasta după. Comparaţi folosirea lui heos în LXX-a la Geneza 8,7; 1 Samuel
15,35; 2 Samuel 6,23 şi în Matei 5,26; 12,20; 18,30; 22,44. Isus a avut atât fraţi, cât şi surori, dar fraţii, cel
puţin, erau mai mari decât Isus şi deci copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară (vezi la Matei 12,46).
Faptul că Isus a încredinţat pe mama sa grijii lui Ioan (Ioan 19,27) poate lăsa să se înţeleagă că Maria nu a
mai avut alţi copii ai ei proprii. Pe de altă parte, ea se poate să fi avut copii care nu erau într-o poziţie care să
le permită să se îngrijească de ea sau care nu aveau simpatie nici faţă de ea, nici faţă de Isus. Vezi la Matei
1,18.

Născut un fiu. [„Fiul ei întâi născut”, KJV, G.Gal.]. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p.
146) pentru omiterea cuvântului „întâi născut”. Totuşi, o astfel de omitere nu afectează în nici un chip
certitudinea că Isus a fost fiul întâi născut al Mariei, pentru că aceleaşi manuscrise au afirmaţia aceasta în
Luca 2,7.

Pentru iudei termenul „întâi născut” era adesea folosit într-un sens tehnic, juridic. Ca rezultat al
eliberării întâilor născuţi ai lui Israel de a zecea plagă egipteană, Dumnezeu a pretins pe toţi fiii întâi născuţi
ai lui Israel ca fiind ai Săi (Exod 13,2; Numeri 3,13). La Sinai seminţia lui Levi a fost acceptată pentru
serviciu în sanctuar în locul întâilor născuţi din toate seminţiile, dar Domnul a cerut ca fiecare fiu întâi
născut să fie răscumpărat (Numeri 3,45.46). Tehnic, „întâiul născut” putea să fie unicul copil.

I-au pus numele Isus. Numele erau date copiilor oficial în a opta zi după naştere (Luca 2,21). La data
aceea „Isus” a fost înregistrat ca fiu al Mariei şi a lui Iosif. Vezi la Matei 1,1.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

21 4 T 251

23 DA 19, 24,25,26; Ed. 83; ML 290

Matei 2:1
1. După ce s-a născut Isus. [Vizita magilor, Matei 2,1-12; vezi harta p. 215; diagramele de la p. 227].
Matei menţionează numai pe scurt faptul naşterii lui Isus (cap. 1,25) şi omite diferite incidente legate de acel
eveniment care sunt relatate în Luca 1,26–2,40. Întrucât Matei pune accent asupra lui Isus ca Mesia din
profeţia VT, el procedează la demonstrarea faptului că Isus a împlinit, de fapt, toate acele profeţii (vezi la
cap.1,22). El pare să menţioneze, ca introducere, mai ales incidente legate de copilăria lui Isus care erau
cuprinse în profeţie şi acelea care arătau spre regalitatea lui Mesia (vezi 1,1.6.17.23; 2,2.6.15.17.18.23). Pe
de altă parte Luca, scriind mai mult pentru Neamuri (vezi la cap. 1,3), accentuează că Isus, Fiul lui
Dumnezeu (v. 32,35,76), a crescut şi a trăit ca om printre oameni pentru ca să poată fi Mântuitorul tuturor
oamenilor (cap. 2,10.14.31.32).

Pentru scopurile acestui comentariu naşterea lui Isus este aşezată ipotetic în toamna anului 5 î.Hr.
(vezi p. 240; diagramele de la p. 227).

Betleemul. Literal, „Casa pâinii”. Numele ei mai timpuriu Efrat (Geneza 48,7) sau Efrata (Mica 5,2),
înseamnă „rodnicie” (vezi la Geneza 35,19). Regiunea Betleemului, dealurile şi văile ei acoperite cu vii,
smochini, livezi de măslini şi grâne, era probabil în parte grânarul Iudeii. Împrejurimile acestea erau pline de
amintiri pentru poporul iudeu pe vremea lui Hristos, cum sunt şi pentru creştinii de azi. Tocmai în părţile
acestea Rut a strâns spice în ogoarele lui Boaz (Rut 2-4) şi David păstorise turmele tatălui său (1 Samuel
16,1.11; 17,15). De asemenea, aici Samuel l-a uns pe regele David (1 Samuel 16,13). Pentru informaţii în
plus cu privire la Betleem vezi la Geneza 35,19; Rut 3,3 şi 4,1. Vezi harta în culori din faţa p. 321.

Din Iudea. Pentru a deosebi Betleemul „din Iudea” de Betleemul din Galileea, un târg cam la şapte
mile spre nord-vest de Nazaret (Iosua 19,15).
 Irod. Adică, Irod cel Mare (vezi p. 39-42).

Magi. [„Înţelepţi”, KJV]. Gr. magoi, care denumea bărbaţi din diferite clase culte. Cuvântul nostru
„magicieni” vine de la această rădăcină. Dar aceşti „înţelepţi” nu erau magicieni în sensul modern al
prestigidatorilor. Ei erau de neam nobil, educaţi, bogaţi şi influenţi. Ei erau filozofii, sfetnicii regatului,
învăţaţi în toată înţelepciunea Răsăritului antic. „Înţelepţii” care au venit să caute pe pruncul Hristos nu erau
idolatri; ei erau oameni cinstiţi, integri (DA 59,61).

Ei studiaseră Scripturile ebraice şi găsiseră acolo o clară transcriere a adevărului. Îndeosebi profeţiile
mesianice ale VT le-au atras atenţia şi între acestea au găsit cuvintele lui Balaam: „O stea răsare din Iacob”
(Numeri 24,17). Ei probabil mai cunoşteau şi înţelegeau profeţiile cu privire la timp ale lui Daniel (Daniel
9,25.26) şi ajunseseră la concluzia că venirea lui Mesia era aproape. Vezi p. 61,62.

În noaptea naşterii lui Hristos s-a arătat pe cer o lumină misterioasă, care a devenit o stea luminoasă
ce a persistat pe cerurile apusene (DA 60). Impresionaţi de importanţa ei, înţelepţii s-au îndreptat din nou la
sulurile sacre. Când au căutat să înţeleagă sensul scrierilor sfinte, au fost instruiţi în vise să meargă să-L
caute pe Mesia. Ca şi Avraam, ei n-au ştiut la început unde trebuiau să meargă, dar au mers aşa cum erau
conduşi de steaua călăuzitoare pe calea lor.

Tradiţia că n-au fost decât trei înţelepţi a izvorât din faptul că au fost trei daruri (Matei 2,11) şi este
fără temei în Scriptură. O legendă interesantă, dar fără de valoare, dă numele lor ca fiind Gaşpar, Baltazar şi
Melchior. Ideea lipsită de temei că ei erau regi a fost dedusă din Isaia 60,3 (cf. Apocalipsa 21,24).

Pentru un comentariu asupra extinderii influenţei iudaice în lumea romană de pe vremea lui Hristos
vezi la p. 59-62.

Din Răsărit. Iudeii considerau regiunile din Arabia de nord, Siria şi Mesopotamia ca „Răsărit”. Astfel,
Haranul era în „ţara fiilor Răsăritului” (Geneza 29,1.4). Regele Moabului mai târziu a adus pe Balaam „Din
Aram (adică Siria),... din munţii Răsăritului” (Numeri 23,7; vezi la cap. 22,5). Isaia vorbea despre Cir,
persanul, „ridicat de la Răsărit” (Isaia 41,2) şi zicând „de la răsărit o pasăre de pradă” (cap. 46,11).

Unii au crezut că înţelepţii erau din aceeaşi parte de „ţară a Răsăritului” ca şi Balaam (vezi DA 59,
60), al cărui loc de baştină a fost de curând identificat ca fiind Valea Sajur între Alep şi Carchemiş, la o
mică depărtare de Eufrat (vezi la Numeri 22,5; vezi şi PP 438, 439). Dacă acesta era cazul, călătoria lor la
Betleem ar fi fost cam de 400 de mile în lungime şi ar fi cerut două sau trei săptămâni de călătorie
stăruitoare dacă au mers călare, poate o lună, dacă au mers pe jos. Având în vedere că ei au călătorit noaptea
pentru ca să urmărească steaua (DA 60), s-ar putea ca şi călătoria lor să fi ţinut chiar mai mult. Totuşi,
punctul lor de origine s-ar putea să fi fost şi mai la răsărit şi în felul acesta distanţa lor de parcurs să fi fost şi
mai mare.

La Ierusalim. În cele din urmă, lunga lor călătorie i-a făcut să treacă de vârful Muntelui Măslinilor, la
răsărit de Ierusalim. Chiar înainte de ivirea zorilor, poate, steaua s-a stins (DA 60) şi în curând domul de
marmură lucioasă şi zidurile strălucitoare de marmură ale Templului au reflectat lumina unei noi zile. Faptul
că înţelepţii au fost călăuziţi la Ierusalim şi nu la Betleem (DA 61) este o indicaţie a intenţiei divine ca vizita
lor să fie mijlocul de a atrage atenţia conducătorilor naţiunii la naşterea lui Mesia (vezi v. 3-6). Atenţia şi
interesul poporului au fost trezite când au aflat de misiunea înţelepţilor şi mintea lor a fost îndreptată la
profeţii.

Conducătorii iudeilor s-au simţit ofensaţi de gândul că înţelepţii erau dintre Neamuri şi au refuzat să
creadă că Dumnezeu ar trece pe lângă ei în favoarea unor oameni care erau păgâni (vezi DA 62,63). De
partea lui, Irod era înfuriat de aparenta indiferenţă a preoţilor şi cărturarilor (v. 3,4) şi interpreta vizita
înţelepţilor ca având legătură în vreun fel oarecare cu un complot contra vieţii sale (DA 61, 62).

Matei 2:2
2. Împăratul de curând născut al iudeilor. Întrebarea lasă să se înţeleagă că înţelepţii nu erau iudei;
altminteri ei ar fi zis „împăratul nostru”. Pare să fi fost în general recunoscut că Împăratul-Mântuitor aşteptat
de naţiunile din jurul lor urma să se ivească în Iudea (vezi la v. 1). La intrarea lor în Ierusalim înţelepţii au
mers de întâia dată la Templu, deasupra căruia steaua pierise din vedere, dar în incinta lui sfântă ei au găsit
numai ignoranţă, surpriză, teamă şi dispreţ (DA 60, 61).

I-am văzut steaua. Nici o conjuncţie de planete, aşa cum au crezut unii, nici o novă aşa cum au sugerat
alţii. „Steaua” care s-a arătat în noaptea naşterii lui Hristos era „o ceată îndepărtată de îngeri strălucitori”
(DA 60; v. 7). Înţelepţii au fost conduşi să interpreteze acest fenomen neobişnuit ca o împlinire a profeţiei
lui Balaam cu privire la „o stea din Iacov” (Numeri 24,17; vezi DA 60).

Răsărit. Gr. anatole, literal, „răsărire”. Cuvântul tradus „răsărit” în v. 1 este anatolai, pluralul lui
anatole. De asemenea în greceşte anatole are articolul definit, în timp ce anatolai nu are. Diferenţa aceasta
între cele două expresii a îndemnat pe mulţi să tragă concluzia că în versetul 2 Matei nu se referă la răsărit
nici ca direcţie pe cer în care a apărut steaua, nici ca denumire a ţării de unde au venit înţelepţii, ci foloseşte
mai degrabă pe anatole în înţelesul lui literal, „răsărire”. Expresia poate fi tradusă „deoarece noi am văzut
steaua Lui în răsărirea (ei)”, adică, atunci când a apărut de prima dată. Acesta s-a dovedit a fi punctul din
povestire care l-a interesat cel mai mult pe Irod (v. 7). Cealaltă interpretare, „deoarece noi am văzut steaua
Lui în Ţara din Răsărit” este, desigur, posibilă.

Matei 2:3
3. S-a turburat. Catalogul atrocităţilor săvârşite de Irod, îndeosebi uciderea a diferiţi membri ai
familiei sale apropiate pe care el îi bănuia că ar complota să-l îndepărteze şi să-i uzurpe tronul, mărturiseşte
în mod elocvent despre sentimentele inimii lui la auzirea faptului că Cineva destinat să fie „Împăratul
iudeilor” fusese născut (vezi p. 61,62). Reticenţa aparentă a preoţilor de a divulga informaţii cu privire la
profeţiile mesianice, pe care fără îndoială înţelepţii le menţionaseră, l-a făcut pe Irod să-i suspecteze pe
preoţi că uneltesc cu înţelepţii într-un complot pentru a-l îndepărta de pe tronul său, poate prin incitarea unei
răzvrătiri populare. În plus, este probabil că Irod însuşi avea cunoştinţă de aşteptarea populară că un Prinţ
care era destinat să stăpânească lumea urma să se nască în Iudea. Nu numai atât; el pare să se fi considerat
pe sine ca Mesia şi să fi avut dorinţe tainice de a stăpâni lumea (vezi Joseph Klausner, The Mesianic Idea in
Israel, p. 374).

Tot Ierusalimul. Nu este de mirare că şi întreaga cetate „s-a turburat”, deoarece locuitorii ei erau prea
cunoscători ai atrocităţilor de care Irod era capabil. Temându-se de o agitaţie populară, el ar fi putut prea
bine să decreteze măcelărirea a sute sau mii de oameni.

Matei 2:4
4. Preoţii cei mai de seamă. Probabil marele preot în funcţie şi preoţii în viaţă care mai înainte
deţinuseră funcţia aceea, toţi fiind numiţi şi mai apoi demişi de Irod însuşi. În cursul domniei sale de
aproape 33 de ani, Irod a numit în totul nouă mari preoţi în aceasta sfântă slujbă, care la origine fusese
intenţionată să fie ereditară şi pentru viaţă (Exod 28,1; 40,12-15; Levitic 21,16-23; Numeri 16,40; 17;
18,1-8; Deuteronom 10,6). Simon, fiul lui Boethus, se poate să fi fost mare preot la data aceea (Iosif,
Antichităţi XV 9.3), sau Matia, sau Ioazar, ginere şi respectiv fiu al lui Boethus, care au urmat lui Simon în
rapidă succesiune (ibid., XVII. 4.2; 6.4; 13.1). Alţii sugeraseră că „marii preoţi” („preoţii cei mai de seamă”)
erau căpeteniile celor 24 de cete (vezi la Luca 1,5). Grupul convocat de Irod pare să fi fost oameni învăţaţi
ai naţiunii, care cel mai probabil ar fi avut informaţiile pe care el le dorea.

Cărturarii. Oamenii aceştia sunt adesea numiţi jurişti (Matei 22,35; Marcu 12,28) sau „învăţaţi ai
Legii” (Luca 5,17.21). Ei erau oameni învăţaţi a căror datorie era să studieze, să păstreze, să copieze, să
interpreteze şi să dezvolte Legea sau scrierile sfinte (vezi p. 55; vezi la Marcu 1,22).

A căutat să afle. [„Le-a cerut”, KJV; „cercetă”, G.Gal.]. Sau „a cercetat”, forma verbului în textul grec
implicând faptul că Irod cerceta stăruitor. Pe cât se pare preoţii evitau un răspuns direct. Irod a trebuit să-l
scoată de la ei. Înţelepţii probabil se referiseră la studierea Scripturilor ebraice şi dacă lucrurile stăteau aşa,
Irod putuse, pe bună dreptate, să presupună că învăţătorii Legii trebuiau să fi cunoscut mai mult decât
păreau să cunoască. În nici un caz ei nu erau atât de necunoscători cum pretindeau că sunt, fie cu privire la
profeţiile însăşi fie la evenimentele recente care arătau spre împlinirea lor. Fără îndoială, ei aveau cunoştinţă
de vedenia lui Zaharia (Luca 1,22), sau de relatarea păstorilor (vezi la Luca 2,17) şi de profeţia lui Simeon
(Luca 2,27.28.34.35). Dar mândria şi invidia închiseseră uşa inimii lor faţă de lumină, deoarece Dumnezeu
îi trecuse cu vederea în favoarea unor păstori neciopliţi şi a unor păgâni necircumcişi, aşa cum credeau ei. Ei
declaraseră că relatările erau manifestări de fanatism şi nevrednice de atenţie (vezi DA 62,63).

Unde trebuia să se nască Hristosul. Aici Irod caută să se asigure cu privire la locul naşterii lui Hristos,
cum mai apoi, de la magi, de timpul ei (v. 7).

Matei 2:5
5. Iată ce a fost scris. [„Aşa stă scris”, KJV; „Aşa este scris”, G. Gal.]. Citatul (v. 6) dat de cei mai de
seamă preoţi şi de cărturari nu concordă în întregime nici cu textul ebraic din Mica 5,2 şi nici cu LXX-a.
Pare, mai degrabă, să fie o parafrază, poate dintr-un Targum sau propria lor redare liberă pe moment. Este
clar din Ioan 7,42 că importanţa lui Mica 5,2 era îndeobşte cunoscută chiar în mijlocul poporului.

Matei 2:6
6. Căpeteniile. [„Principii”, KJV]. Textul ebraic la Mica 5,2 zice „miile” care poate fi redat şi
„familiile”, deci subîmpărţirile majore ale unei seminţii (vezi la Exod 12,37; Mica 5,2).

Va fi Păstorul. [„Va cârmui”, KJV; „Va paşte”, G. Gal.]. Gr. poimaino, „a păstori”. Isaia prezisese că
Mesia urma să „pască turma ca un Păstor” (Isaia 40,11). Isus vorbea despre Sine ca fiind „Păstorul cel Bun”
(Ioan 10,11.14). Pavel Îl numea „marele Păstor al oilor” (Evrei 13,20), Petru „Păstorul cel mare” (1 Petru
5,4) şi Ioan, „Mielul” care avea să fie „Păstorul lor” (Apocalipsa 7,17, RSV).

Matei 2:7
7. Întocmai. [„La ce timp”, KJV; „La ce vreme”, G. Gal.]. Irod aflase deja de la preoţii cei mai de
seamă şi de la cărturari unde urma să se nască Hristosul (v. 4-6), acum s-a îndreptat către înţelepţi ca să afle
când.

Matei 2:8
8. I-a trimes. Irod şi-a ascuns cu grijă gândurile înapoia unei înfăţişări de aşa-zis interes plin de
simpatie. El nădăjduia că înţelepţii îi vor răspunde la fel la prefăcuta lui amabilitate. Vizita lor la Betleem nu
urma să trezească nici o bănuială şi i-ar fi îngăduit să-şi realizeze intenţia rea fără să agite zadarnic
populaţia. Preoţii cei mai de seamă şi cărturarii se poate să fi presupus intenţia lui Irod, deoarece ei
cunoşteau atitudinea lui faţă de pretendenţii la tron.

Cu deamăruntul. [„Sârguincios”, KJV; „Cu deamănuntul”, G. Gal.]. Sau, „cu exactitate” (vezi la v. 7).
Magii trebuiau să stăruie în cercetarea lor până vor fi dat de Mesia şi vor fi verificat descoperirea lor.

Matei 2:9
9. Mergea înaintea lor. Plecând din Ierusalim în amurg, potrivit cu obiceiul lor de a călători noaptea
(vezi la v. 1), înţelepţii au văzut că nădejdea li s-a înnoit prin reapariţia stelei.

Matei 2:11
11. Casă. De acum Isus era în vârstă de cel puţin 40 de zile, poate mai mare (vezi la Luca 2,22).

S-au aruncat cu faţa la pământ. [„Au căzut”, KJV; „Căzând la pământ”, G. Gal.]. Un fel oriental
obişnuit de a arăta respect şi veneraţie oamenilor, idolilor şi lui Dumnezeu (vezi Estera 8,3; Iov 1,20; Isaia
46,6; Daniel 3,7; etc).

I s-au închinat. În ciuda dezamăgirilor lor de la început, magii ştiau că acest Copil era Acela pentru
care ei făcuseră lunga lor călătorie.

Vistieriile. Gr. Thesauroi însemnând fie „casete”, „sipete cu comori” folosite ca recipiente pentru
lucrurile de valoare, sau „vistierii”. Cuvântul este tradus „comori” în Matei 6,20 şi Coloseni 2,3. Singularul
(thesauros) denotă un depozit în Matei 13,52.

Daruri. În ţările orientale nimeni nu s-ar gândi să facă o vizită unui principe sau vreunui înalt
funcţionar fără a aduce un dar ca un act omagial. Comparaţi aducerea de daruri lui Iosif în Egipt (Geneza
43,11), lui Samuel (1 Sam 9,7,8), lui Solomon (1 Regi 10,2) şi lui Dumnezeu (Psalmii 96,8).
 Tămâie. Un clei răşinoas alb sau pal gălbui obţinut prin crestarea scoarţei unor copaci de genul
Boswellia. Este amară la gust, dar parfumată când este arsă ca tămâie. Ea era folosită ca un ingredient la
tămâia sacră pentru sanctuar (Exod 30,8,34). Era de obicei importată din Arabia (Isaia 60,6; Ieremia 6,20).

Smirnă. Un alt clei aromatic foarte preţuit în antichitate, amar şi uşor picant la gust. Era probabil
obţinută de la un pomişor, Balsamodendron myrrha sau Commiflora myrrha, originară din Arabia şi Africa
de Est. Ea era un ingredient folosit la alcătuirea uleiului sfânt (Exod 30,23-25) şi a parfumului (Estera 2,12;
Psalmii 45,8; Proverbele. 7.17); amestecată cu vin era folosită ca un calmant (Marcu 15,23) şi pentru
îmbălsămare (Ioan 19,39).

Matei 2:13
13. Vis. [Fuga în Egipt, Matei 2,13-18. Vezi harta de la p. 215; diagrama de la p. 227]. Felul în care se
arătase prima dată îngerul lui Iosif (cap. 1.20).

Fugi în Egipt. Egiptul era acum o provincie romană şi astfel dincolo de jurisdicţia lui Irod. Hotarul
tradiţional al Egiptului era aşa-numitul râu al Egiptului, Wadi el-Arish, la vreo 180 de mile la sud-vest de
Betleem. Un mare număr de iudei trăia în Egipt pe vremea aceasta şi în felul acesta Iosif nu s-ar fi aflat
complet printre străini. Erau sinagogi în oraşe şi într-o vreme, chiar şi un templu iudaic. Heliopolis (On, cf.
Geneza 41,45; 46,20) este locul tradiţional unde s-au refugiat Iosif şi Maria pentru a fi în siguranţă.

Matei 2:14
14. Noaptea. Fără îndoială, Iosif a ascultat de îndată, fără zăbovire, plecând probabil chiar în noaptea
aceea sau îndată ce s-au putut face pregătiri pentru călătorie (DA 65).

Matei 2:15
15. Moartea lui Irod. El a murit la scurt timp după măcelărirea pruncilor din Betleem (DA 66), la anul
4 î.Hr..(vezi p. 42, 241) de o moarte foarte chinuitoare şi respingătoare.

Ca să se împlinească. Citatul aşa cum este dat aici este din textul ebraic la Osea 11,1. LXX-a zice:
„Din Egipt am chemat pe fiii săi”. În cadrul lor originar din Osea cuvintele acestei profeţii se referă la
eliberarea poporului evreu din Egipt. Când îi cerea pe Faraon să-i elibereze, Moise spusese: „Aşa zice
Domnul: „Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut” (Exod 4,22). Pentru aplicarea de către Matei a cuvintelor
din Osea 11,1 la Hristos vezi la Deuteronom 18,15.

Matei 2:16
16. Înşelat. [„Amăgit”, G. Gal.]. El „fusese tras pe sfoară” de ei. El a înţeles că ei îl păcăliseră şi
aceasta l-a înnebunit. Irod a luat aceasta ca o insultă, şi fără îndoială ca încă o dovadă a unui complot ascuns
şi întunecos împotriva lui.

Să omoare pe toţi pruncii. [„A omorât pe toţi pruncii”, KJV; „Ucise pe toţi pruncii”, G. Gal.]. Probabil
numai copiii de parte bărbătească. Criticii corectitudinii relatărilor Bibliei observă că Iosif, în lunga lui
relatare a atrocităţilor comise de Irod, nu menţionează uciderea pruncilor din Betleem. S-a apreciat, totuşi,
că într-un târguşor a cărui populaţie nu număra mai mult de 2000 de persoane, împreună cu regiunea lui
învecinată, ar fi fost numai vreo 50 sau 60 de copii de vârsta arătată şi numai jumătate din ei de parte
bărbătească. Unii apreciază numărul cu puţin mai mare. Se poate ca Iosif să fi considerat incidentul relativ
minor în comparaţie cu lungul catalog de crime mai atroce ale lui Irod pe care el le menţionează. O faptă ca
aceasta concordă bine cu caracterul dur al lui Irod. A fost una din ultimele fapte ale vieţii lui (DA 66). În
plus, dacă Iosif ar fi menţionat fapta aceasta rea s-ar fi putut aştepta ca să o explice, aşa cum face pe larg cu
evenimente similare pe care le relatează. Aceasta ar fi putut cere o tratare a pretenţiilor mesianice ale lui Isus
din Nazaret, un subiect pe care el ca iudeu, ar fi putut alege să-l evite. Şi întrucât el scria o apologie a
iudaismului pentru romani, mai ales pentru împăratul Vespasian, ar fi evitat menţionarea oricărui lucru care
ar fi putut să irite Roma. Vezi p. 75,76,94.

Împrejurimile. Literal „hotarele”, de unde „ţinuturile”. În limba engleză veche „coasts” înseamnă
„frontiere” sau „graniţe”.
 În vârstă de doi ani. Potrivit cu calculul oriental, un copil este considerat ca fiind în vârstă de un an la
naştere. Astfel, un copil în vârstă de un an nu ar fi unul care ar fi trecut de prima aniversare a zilei de
naştere, ci unul care nu a ajuns încă la prima lui zi de naştere (vezi la Geneza 5,32). Pentru a fi „în vârstă de
doi ani” un copil oriental ar fi astfel între întâia şi a doua aniversare a zilei de naştere. Expresia „în vârstă de
doi ani” deci, nu arată că trecuseră doi ani de la naşterea lui Hristos. Ea s-ar putea folosi în mod
corespunzător cu privire la un copil care atinsese doar întâia lui zi de naştere, adică, intrase în al doilea an al
său. Ar trebui, totuşi să se reţină că Irod a extins, fără îndoială, limita dincolo de timpul arătat de magi
(Matei 2,7) pentru a fi sigur că-şi va atinge ţinta. Pentru timpul probabil al naşterii lui Isus vezi p. 240.

Matei 2:17
17. Atunci s-a împlinit. Vezi Ieremia 31,15. În ce priveşte aplicaţia originară a acestei profeţii vezi la
Isaia 31,15 şi pentru aplicarea mesianică vezi la Deuteronom 18,15.

Matei 2:18
18. Rama. O considerabilă diferenţă de opinie există cu privire la identitatea localităţii Rama. În VT
sunt menţionate mai multe localităţi cu numele acesta. Probabil trebuie să fie identificată cu Rama în
Efraimul de sud, cam la 8 mile la nord de Ierusalim (Vezi nota adiţională la 1 Samuel 1). Orăşelul acesta era
în apropiere de hotarul dintre seminţiile Efraim şi Beniamin, nepotul şi respectiv fiul Rahelei.

Rahela îşi jălea. [„Rahela plânge”, KJV; „Rahela plângea”, G. Gal.]. Cuvintele lui Ieremia citate aici
se refereau la amarele experienţe ale captivilor evrei duşi la Babilon în anul 586 î.Hr. (vezi la Ieremia
31,15). Moartea Rahelei în vecinătatea apropiată, la naşterea lui Beniamin (Geneza 35,18-20), face ilustraţia
deosebit de corespunzătoare. Ea a numit pe fiul ei Ben-oni, „fiul durerii mele” (vezi Geneza 35,18). Prin
inspiraţie Matei aplică cuvintele lui Ieremia la măcelărirea de către Irod a pruncilor din Betleem (vezi la
Deuteronom 18.15).

Matei 2:19
19. După ce a murit Irod. [„Când Irod era mort”, KJV]. [Reîntoarcerea la Nazaret, Matei 2,19-23
=Luca 2,39, 40. Comentariu major: Matei şi Luca; vezi harta la p. 215; diagrame la p. 228, 234]. Vezi p. 42.

Matei 2:20
20. Ţara lui Israel. Un termen general denotând toată Palestina.

Au murit. [„Sunt morţi”, KJV]. Unii credeau că pluralul se referă la Irod şi la fiul său şi moştenitor
prezumtiv, Antipater (ucis cu puţin timp mai înainte de moartea lui Irod); alţii, că aceasta include ostaşii
care au participat la masacrarea pruncilor din Betleem.

Matei 2:22
22. Arhelau. În testamentul său, Irod a împărţit domeniul său în patru părţi, dând două părţi lui
Arhelau şi câte una lui Antipa şi lui Filip (vezi p. 63-65). Arhelau s-a dovedit a fi cel mai rău dintre fiii în
viaţă ai lui Irod. Tirania şi incompetenţa lui au făcut pe iudei şi pe samariteni să apeleze la Roma pentru
înlăturarea lui, care a fost aprobată în anul 6 d.Hr., al nouălea an al domniei lui. August l-a exilat în Galia
(acum Franţa), unde a murit.

Dar. Gr. de, „şi” sau „dar”.

Vis. Acesta era al treilea vis relatat al lui Iosif (vezi cap. 1,20; 2,13,19).

A plecat. [„S-a întors la o parte”, KJV; „S-a dus”, G. Gal.]. Poate că Iosif şi Maria înţelegând
profeţiile despre Mesia ca Fiu al lui David, intenţionau să locuiască la Betleem.

Galileii. O transliterare a Evrei Galil sau Galilah, însemnând „cerc” şi astfel un „circuit” sau
„district”. Populaţia ei era un amestec de iudei şi Neamuri şi prejudecăţile religioase ale iudeii predominant
iudaică erau mai puţin evidente acolo. Ea nu mai avea oraşe mari. Poporul locuia mai ales în ţinuturi rurale
şi sate şi se ocupau cu lucrările obişnuite şi obositoare ale vieţii. Locuitorii ei erau dispreţuiţi de locuitorii
provinciei mai rafinate Iudea (Ioan 7, 52; cf. Matei 26,69; Ioan 1,46).
 Din relatare, aşa cum este dată de Luca (cap. 2,39), ar putea să pară că Iosif şi Maria s-au reîntors în
Galileea îndată după înfăţişarea lui Isus la Templu. Totuşi, Matei clarifică faptul că a intervenit călătoria în
Egipt (vezi la Luca 2,39). Nu există nici un motiv valabil pentru a presupune că cele două relatări sunt în
vreun fel contradictorii. Vezi harta în culori din faţa p. 321.

Matei 2:23
23. Nazaret. Un mic orăşel provincial la 88 mile la nord de Ierusalim, la jumătatea distanţei (15 mile)
între capătul de jos al Mării Galileii şi Mediterana, aproximativ cam în acelaşi loc unde este modernul
En-Naşirah. Vechiul sat era probabil situat pe panta apuseană care se ridică din şesul depresiunii înconjurate
de vârfuri de dealuri. Depresiunea are forma unei pere cu dimensiunea cam de o milă transversal, cu gâtul
perei îndreptat spre sud şi dând într-un defileu strâmt şi răsucit în câmpia Ezraelonului. Satul era situat la
1144 picioare mai sus de nivelul mării şi cam la 920 picioare deasupra câmpiei. El se găseşte pe teritoriul pe
vremuri atribuit seminţiei Zabulon. Vezi ilustraţia din faţa p. 512.

Unii au dedus numele Nazaret de la o rădăcină însemnând „a proteja” sau „a păzi” şi-i dau sensul de
„turn de pază”, o descriere corespunzătoare a aşezării lui la înălţime pe dealurile galileene. Alţii îl deduc de
la o rădăcină care înseamnă „ramură” sau „mlădiţă”, care l-ar face un nume descriptiv care sugerează
tufişurile păduroase dense de pe dealurile înconjurătoare. Forma originară a numelui şi astfel înţelesul lui,
sunt incerte.

Aceasta este prima menţionare biblică a Nazaretului, care poate lăsa să se înţeleagă fie că era lipsit de
însemnătate, fie că era inexistent în vremuri mai timpurii. Iosif nu-l include într-o listă de vreo 200 de oraşe
şi sate din Galileea. Era proverbial pentru nelegiuirea lui chiar printre locuitorii Galileii (vezi la Luca 1,26).

De pe vârful dealului de deasupra oraşului se poate avea o vedere magnifică în toate direcţiile. Cam la
17 mile spre vest, se află apele albastre ale Mediteranei. Spre sud este câmpia întinsă şi fertilă a
Ezraelonului, cu munţii Samariei dincolo de ea. La 5 mile spre răsărit se ridică Mt. Tabor şi în depărtare,
dincolo de depresiunea Iordanului, platoul Galaad. Spre nord sunt Munţii Liban şi Anti-Liban şi maiestuosul
Mt. Hermon cu vârful acoperit de zăpadă.

Prooroci. Faptul că nu se găseşte în VT nici o profeţie specifică semănând cu aceea la care se face
referire aici, i/a determinat pe cercetătorii critici ai Bibliei să arate către această afirmaţie ca fiind o eroare şi
deci o dovadă că Matei nu era inspirat. Totuşi, este demn de observat faptul că în cazuri anterioare în care
Matei citează o anumită profeţie el vorbeşte despre „profetul” (cap. 1,22; 2,5,15,17). Folosirea din partea lui
a formei plurale a cuvântului „profeţi” în cazul acesta lasă să se înţeleagă referirea nu la o anumită afirmaţie
profetică, ci la mai multe, care luate laolaltă, duceau la concluzia exprimată aici (vezi la Ezra 9,11; Neemia
1,8). De asemenea, este posibil că Matei citează scrieri inspirate care nu au ajuns să facă parte din canonul
Scripturii.

Nazarinean. Unii au sugerat că acest nume a fost derivat din evr. nazir, „nazireu” însemnând „un
despărţit” şi că afirmaţia originară a lui Matei suna astfel: „El va fi numit Nazireu” (vezi la Numeri 6,2). Dar
derivarea este extrem de nesigură. În plus, Isus evident nu era un Nazireu (Matei 11,19; Luca 7,33, 34; cf.
Numeri 6,2-4). Rădăcina mai probabilă este nasar, de la care este derivat neşer, o „mlădiţă”, „rămurea” sau
„lăstar”.

Neşer este tradus „Odraslă” în Isaia 11,1, o profeţie mesianică clară. Cuvântul mai obişnuit pentru
„Odraslă” în profeţia mesianică este şemach (Ieremia 23,5; 33,15; Zaharia 3,8; 6,12). Este deci posibil ca
derivarea lui Nazaret de la neser să fie corectă şi că profeţiile cu privire la Isus ca „Odraslă” puteau să fie
aplicate potrivit la faptul că El a crescut în cetatea Nazaret (vezi la Deuteronom 18,15).

Alţii au văzut în afirmaţia lui Matei cu privire la Hristos ca Nazarinean o referire la ocara care a venit
mai întâi asupra oraşului Nazaret şi mai apoi asupra lui Isus şi a ucenicilor lui. Atitudinea populară faţă de
Nazaret este evidentă din Ioan 1,46; cf. cap. 7,52. Mesia urma să fie „dispreţuit şi lepădat de oameni” (Isaia
53.3; vezi şi Psalmii 22,6-8). Isus urma să apară nu ca un cârmuitor glorificat, ci ca un smerit om printre
oameni. El nu urma măcar să fie cunoscut ca betleemit şi să aibă onoarea care I s-ar fi putut da ca cetăţean al
cetăţii lui David. Fie soluţia aceasta, fie cea precedentă pentru această problemă ar părea să fie în acord cu
Scriptura.
 COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AH 477
1, 2 DA 33, 59, 231

1–10 GC 315

1–23 DA 59–67

2 DA 62

3, 4 DA 61

5–8 DA 62

6 PK 697

9–11 DA 63

11 AH 481; CT 60; 7T 143

12–14 DA 64

16–18 DA 65

18 DA 32

19–23 DA 66

Matei 3:1
1. În vremea aceea. [„În zilele acelea”, KJV]. [Lucrarea lui Ioan Botezătorul, Matei 3,1-12 = Marcu
1,1-8 = Luca 3,1-18. Comentariul principal: Matei şi Luca; vezi diagrama de la p. 230]. Adică, atunci când
Isus „a locuit într-o cetate numită Nazaret” (Matei 2,23). Isus a început lucrarea Sa publică când El „era ca
de treizeci de ani” (vezi la Luca 3,23). Aceasta era în toamna anului 27 d.Hr. (DA 233; vezi p. 242-247; vezi
la Luca 3,1). Ioan era cam cu şase luni mai mare decât Isus (vezi la Luca 1,39, 57) şi este raţional să
considerăm că lucrarea lui a început cam cu şase luni înainte de cea a lui Hristos. Astfel Ioan se poate să fi
început în primăvara aceluiaşi an, cam pe la Paşte. Mari mulţimi de oameni veneau sau plecau din Ierusalim
chiar în vecinătatea locului unde predica Ioan (vezi p. 295, „Pustia Iudeii”; vezi la Luca 3,1).

Ilustraţiile corespunzătoare pe care le-a folosit Ioan în predica Lui lasă să se înţeleagă că timpul
secerişului (de primăvară) nu era departe (vezi la Matei 3,7.12).

„În vremea aceea” iudeii care trăiau în Palestina, mai ales în Iudea, erau în pragul revoluţiei. De când
se numiseră procuratori romani pentru a guverna Iudea în anul 6 î.Hr., până la exilarea lui Arhelau de către
August (vezi la cap. 2,22), prezenţa ofiţerilor şi ostaşilor romani şi exercitarea autorităţii romane având ca
rezultat introducerea obiceiurilor păgâne, dăduseră naştere la o revoltă după alta. Mii din cei mai curajoşi
oameni ai lui Israel plătiseră cu sânge patriotismul lor. Condiţiile erau de aşa natură că poporul dorea cu
înfocare un conducător puternic care să-i elibereze de cruda robie romană. Vezi p. 54.

Ioan Botezătorul. În ce priveşte înţelesul numelui Ioan vezi la Luca 1,13 şi în ce priveşte tinereţea şi
instruirea lui timpurie vezi la Luca 1,80. Isus spunea despre Ioan „că, dintre cei născuţi din femei, nu este
nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Luca 7,28).El era „mai mult decât un prooroc” (Vezi la Matei
11,9). Influenţa lui Ioan asupra poporului ajunsese să fie atât de mare încât Irod Antipa la început a ezitat
să-i facă vreun rău (Matei 14,1,5; Marcu 11,32) şi conducătorii iudei n-au îndrăznit să vorbească pe faţă
împotriva lui (Matei 21,26; Luca 20,6). Iosif dă o descriere vie a lui Ioan Botezătorul care se aseamănă de
aproape cu aceea din Evanghelii (Antichităţi XVIII. 5.2.).
 Pustia Iudeii. Expresia aceasta se referă în general la dealurile neregulate şi golaşe dintre Marea
Moartă şi creasta şirului de munţi din Palestina, o regiune cu puţine ploi şi cu locuitori puţini (vezi harta de
la p. 216). Ioan petrecuse mare parte din tinereţea sa şi începuturile vârstei de bărbat în pustie (Luca 1,80).
Părinţii lui locuiau probabil în Hebron sau în apropiere de el, nu departe de hotarele apusene ale acestei
„pustii”.

În timpurile NT termenul de pustie era folosit pentru a se face referire atât la dealurile neregulate de la
apus de Marea Moartă, cât şi la partea inferioară a văii Iordanului. Conform cu Luca 3,3, Ioan a mers din loc
în loc în sus şi în jos pe valea Iordanului. Între Ierihon şi Marea Moartă pustia Iudeii o întâlnea pe aceea a
Iordanului. Lucrarea lui Ioan pare să fi început în împrejurimile acelea.

Când a fost arestat de Irod Antipa, Ioan trebuie să fi fost în teritoriul lui Irod – probabil Pereea – şi,
potrivit cu cele spuse de Iosif, a fost întemniţat la Maherus, pe partea de răsărit a Mării Moarte (Antichităţi
XVIII. 5. 2). Având în vedere faptul că botezul era un factor atât de important al programului lui
evanghelistic, Ioan pare să nu fi fost niciodată departe de un loc unde erau la îndemână „multe ape” (Ioan
3,23). Lucrul acesta explică probabil, în parte cel puţin, de ce a săvârşit el cea mai mare parte a lucrării lui în
„împrejurimile Iordanului” (Matei 3,5; cf. DA 220). La data botezului lui Isus, Ioan predica şi boteza la
Betabara (Betania dincolo de Iordan), nu departe de locul unde Israel trecuse Iordanul (DA 132; vezi la Ioan
1,28; Iosua 2,1; 3,1.16). Mai târziu şi-a făcut lucrarea la „Enon, aproape de Salim” (Ioan 3,23). Vezi harta
de la p. 216; harta în culori din faţa p. 321.

Matei 3:2
2. Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo, literal „a gândi altfel după”, de unde, „a-şi schimba părerea”, „a-şi
schimba scopul”. Ea cuprinde mult mai mult decât mărturisirea păcatului, deşi în predica lui Ioan aceasta era
desigur inclusă (v. 6). Din punct de vedere teologic cuvântul cuprinde nu numai o schimbare de părere, dar
şi o nouă direcţie a voinţei, un scop şi o atitudine schimbată. Vezi la cap. 4,17.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4.17; Marcu 1,15. Hristos a lămurit că împărăţia pe care El a
întemeiat-o la întâia Lui venire nu era împărăţia slavei (vezi DA 234). Aceasta urma să fie, a spus El, numai
„când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri” (Matei 25,31).Cu toate acestea, Isus a admis
înaintea lui Pilat că El era într-adevăr un „împărat” (Ioan 18,33-37); de fapt, acesta era scopul Său prin
venirea în lumea aceasta (Ioan 18,37). Dar El a explicat mai departe că „împărăţia” aceasta „nu era din
lumea aceasta” (Ioan 18,36). Împărăţia pe care El venise să o întemeieze „nu vine pe văzute”, ci este o
realitate înlăuntrul inimilor celor care cred în El şi devin copii ai lui Dumnezeu (Luca 17,20.21; cf. Ioan
1,12). Vezi la Marcu 3,14.

Matei 3:3
3. Acesta este Acela. Ioan însuşi declarase că el era „glasul” din Isaia 40,3 (Ioan 1,23) şi Isus îl
identificase cu „solul” din Maleahi 3,1 (Matei 11,7-14).

Isaia. Adică Isaiah. Profeţia la care se face referire este Isaia 40,3. Exprimarea este aproape cuvânt cu
cuvânt aceea din LXX-a. Luca citează v. 4 ca şi v. 3 în relatarea în legătură cu lucrarea lui Ioan Botezătorul
(Luca 3,4,5). Vezi la Marcu 1,2.

Glasul. Numai un glas, dar ce glas! Ecoul lui încă se mai aude răsunând prin secole. Ca profet, Ioan
era „glasul” lui Dumnezeu pentru oamenii generaţiei sale, deoarece un profet este cineva care vorbeşte din
partea lui Dumnezeu (vezi Exod 4,15.16; 7,1; Ezechiel 3,27). Ioan era „glasul” lui Dumnezeu vestind
venirea „Cuvântului” viu şi întrupat al lui Dumnezeu (Ioan 1,1-3,14).

În pustie. Vezi la v. 1.

Pregătiţi calea. Ioan nu numai proclamă întemeierea „Împărăţiei cerurilor” (v. 2), dar vesteşte şi
iminenta sosire a împăratului ei. Figura de stil folosită reprezintă pregătirile care trebuie să fie făcute înainte
pentru venirea împăratului anunţat. Când un monarh oriental intenţiona să viziteze părţi din împărăţia lui el
trimitea soli în fiecare district care urma să fie vizitat, anunţând plănuita lui vizită şi chemând pe locuitori să
se pregătească pentru venirea lui. Se aştepta ca locuitorii locali ai fiecărui district să „pregătească” drumul
împărătesc pe care el urma să călătorească, întrucât nu se făcea nimic pentru întreţinerea drumurilor. În
unele ţări orientale este încă un lucru obişnuit să se dreagă drumurile pe care urmează să călătorească regele
sau altă celebritate.

Neteziţi-i cărările. [„Drepte faceţi cărările Lui”, KJV]. Întrucât „împărăţia lui Dumnezeu este
înlăuntrul” celor care devin supuşii ei (Luca 17,21), lucrarea de pregătire trebuie evident să fie făcută în
inima lor. Îndreptarea locurilor strâmbe din inima oamenilor este deci pregătirea despre care Ioan vorbeşte
aici. Acesta era motivul pentru care Ioan predica un „botez al pocăinţei” (Marcu 1,4), literal, un „botez al
schimbării minţii” (vezi la Matei 3,2). Locurile înalte ale mândriei şi puterii omeneşti trebuie să fie trântite
jos (Luca 3,5; DA 215).

Matei 3:4
4. Haină. [„Veşmânt”, KJV]. Nu numai că Ioan întorcea gândurile ascultătorilor săi la soliile
profeţilor; el însuşi purta veşmântul profeţilor (2 Regi 1,8; cf. Zaharia 13,4; DA 102). Aceasta era o mărturie
tăcută a faptului că în el era restatornicit acum pentru Israel – după o perioadă de tăcere – slujba profetică.
Atât prin comportare, cât şi prin îmbrăcăminte, Ioan reamintea oamenilor despre văzătorii de pe vremuri.

Hainele simple ale lui Ioan erau şi o mustrare pentru excesele timpului său, pentru „veşmintele moi”
purtate „în casele împăraţilor” (Matei 11,8) şi erau potrivite pentru solia lui de revoltă împotriva relelor din
lume. „Împărăţia” pe care o proclama Ioan nu era „din lumea aceasta” (Ioan 8,23); veşmintele lui reflectau
dispreţ faţă de lucrurile lumii acesteia. Ioan trăia aşa cum predica, pentru „împărăţia” invizibilă. Înfăţişarea
lui exterioară era un semn al soliei pe care o purta.

Ioan era un nazireu din naştere (DA 102) şi viaţa lui simplă şi cumpătată era în acord cu cerinţele
acelui angajament sacru (vezi Luca 1,15; cf. Numeri 6,3; Judecători 13,4). Dar nu este necesar să tragem
concluzia că era Esenian (vezi p. 53, 54), oricât de asemănător ar fi fost felul lor de viaţă. Esenieni se
retrăgeau din societate şi deveneau asceţi. Ioan a petrecut un timp suficient singur în pustie, dar nu era un
ascet, deoarece ieşea din când în când ca să trăiască la un loc cu oamenii, chiar înainte de începutul
perioadei sale oficiale de lucrare (vezi DA 102). Este adevărat că pe vremea aceea erau comunităţi Eseniene
în „pustia Iudeii” (v. 1), mai ales de-a lungul ţărmului apusean al Mării Moarte (vezi p. 53), dar nu există
dovezi istorice de nici un fel că Ioan s-a asociat cu această sectă austeră. În acelaşi timp erau asemănări
demne de notat între Ioan şi Esenieni.

Păr de cămilă. Nu piele de cămilă, cum au crezut unii, ci un veşmânt aspru de păr, ţesut simplu (vezi
mai sus).

Brâu de curea. Probabil din piele de oaie sau de capră şi purtat pe la mijloc pentru a ţine strâns
veşmântul din afară lung şi în falduri.

Se hrănea. [„Hrana lui”, KJV]. Gr. trophe, „hrană”, „alimente”, „de mâncare”. Trophe este folosit cu
privire la hrană într-un sens general. În Fapte 14,17 şi Iacov 2.15 este tradus „hrană”, înţelesul evident în
altă parte (vezi Matei 6,25; 10,10; Fapte 2,46; 27,33-38; etc).

O dietă abstinentă este esenţială pentru tăria intelectuală şi puterea de pătrundere spirituală şi pentru o
bună înţelegere şi practicare a adevărurilor sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu (DA 101). Aceste calităţi
erau esenţiale pentru Ioan care a venit „în duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17), şi ele sunt esenţiale pentru
aceia care au de dus în lumea de azi solia lui Ilie.

Lăcuste. Gr. akrides (vezi nota adiţională la sfârşitul capitolului).

Miere sălbatică. Probabil nu sucul anumitor pomi, aşa cum au crezut unii, ci miere colectată de roiuri
de albine sălbatice şi depozitată în scorburile pomilor sau poate în ale stâncilor. Unii beduini încă mai obţin
un câştig prin strângerea de miere sălbatică.

Matei 3:5
5. Au început să iasă. Forma verbului grecesc implică acţiune continuă: oamenii „continuau să iasă”.
Mulţimile continuau să vină să-l vadă şi să-l audă pe Ioan şi să fie botezate de el. Faptul că erau dispuşi să-şi
lase lucrul şi să meargă kilometri întregi în pustie, aduce mărturie cu privire la puterea de atracţie magnetică
a mesajului pe care-l purta.

Din toată Iudea. Lucrarea lui Ioan, ca şi aceea a lui Hristos, a început în împrejurimile Iudeii, probabil
pentru a da conducătorilor iudei înşişi cea dintâi ocazie să audă şi să accepte solia (Marcu 1,5; cf. DA 231,
232).

Toate împrejurimile. [„Întreaga regiune”, KJV]. Treptat, pe măsură ce s-au răspândit veştile duse de
către aceia care se întorceau de la auzirea lui Ioan, poporul a venit de la depărtări şi mai mari (cf. Luca 3,3).
Este evident de asemenea, că Ioan se muta din loc în loc, mijlocul cel mai bun de a ajunge la oamenii de
pretutindeni (vezi la v. 1).

Matei 3:6
6. Botezaţi. Gr. baptizo, „a înmuia”, „afunda”. Baptizo era folosit cu privire la afundarea unei stofe în
vopsea şi cu privire la afundarea unui vas pentru a-l umple cu apă. Era de asemenea folosit metaforic cu
privire la răni însângerate primite într-o luptă, ca în Eschil cu privire la vopsirea (literal „botezarea”) unui
om cu vopsea roşie la Sardes. Baptizo a fost de asemenea folosit cu privire la un om care se îneca, pentru a
zice aşa, în datorii.

Înţelesul cuvântului însuşi, împreună cu detaliile specifice ale naraţiunii din Evanghelii, lămureşte că
botezul lui Ioan era administrat prin scufundare. Ioan evanghelistul scoate în evidenţă că Ioan Botezătorul
„boteza în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau ape multe” (Ioan 3,23). În plus, toţi cei patru
scriitori de Evanghelie notează că cea mai mare parte, dacă nu toată lucrarea lui Ioan a fost făcută în
vecinătatea imediată a râului Iordan (Matei 3,6; Marcu 1,5, 9; Luca 3,3; Ioan 1,28). Dacă Ioan nu ar fi
botezat prin scufundare el ar fi găsit apă îndestulătoare aproape oriunde în Palestina.

Acelaşi lucru reiese că era adevărat şi despre botezul creştin, deoarece în descrierea botezului
eunucului se observă că atât cel care boteza, cât şi cel botezat „s-au pogorât în apă” şi „au ieşit afară din
apă” (Fapte 8,38,39). Dacă turnarea sau stropirea ar fi fost admisă, eunucul, în loc de a aştepta până ce „au
dat peste apă” înainte de a cere botezul (v. 36), ar fi putut oferi apă lui Filip din plosca lui.

În plus, numai scufundarea reflectă exact simbolismul ritualului botezului. Potrivit celor din Romani.
6,3-11, Pavel învaţă că botezul creştin reprezintă moartea. A fi „botezat”, spune Pavel, înseamnă a fi
„botezat în moartea lui (Hristos)” (v. 3), a fi „îngropaţi împreună cu El în moarte” (v. 4), a fi „făcut una cu
El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (v. 5), a fi „răstignit împreună cu El” (v. 6). Pavel trage apoi
concluzia „tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat” (v. 11). Evident, turnarea şi stropirea nu sunt
simboluri ale morţii şi înmormântării. Pavel face de două ori clar înţelesul lui arătând faptul important că
ieşirea din botez simbolizează faptul de a fi „înviat din morţi” (v. 4). Este evident că scriitorii NT cunoşteau
numai botezul prin scufundare.

Că Ioan Botezătorul nu era probabil cel dintâi care a introdus practica botezului este evident din surse
antice. Iudeii au urmat de timpuriu practica botezului prozeliţilor la iudaism. Nu este sigur când a fost
adoptată practica aceasta, dar amănunte incidentale cu privire la procedură erau un punct de dispute între
şcoala lui Şamai şi şcoala lui Hilel în sec. I d.Hr.. Întrucât la data aceea practica era aparent deja bine
stabilită, este foarte probabil că botezarea prozeliţilor datează din timpuri pre-creştine. Vezi Mişna, Pesahim
8.8, ed. Soncino a Talmudului, p. 490, 491; Talmud, Pesahim 92 a, ed. Soncino p. 491, 492; vezi şi
Tosephta, Pesahim 7, 13 şi Talmudul din Ierusalim, Pesahim 8. 36 b. 31, ambele citate în Strack şi
Billerbeck, Komentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 103.

De asemenea, este bine stabilit că modul de botezare al prozeliţilor era imersiunea. Reglementările
cereau ca întregul corp să fie acoperit de apă (vezi Talmud Erubin 4b, ed. Soncino, p. 20; Yebamoth 47a,
47b, ed. Soncino, p. 311, 312). Descoperiri recente făcute la Qumran şi la Cairo (vezi p. 53, 54, 90-92) dau
la iveală faptul că secta iudaică cunoscută sub numele de Esenieni se boteza zilnic prin scufundare,
spălându-şi simbolic păcatele. Qumran este cam la 15 mile de locul unde boteza Ioan.

Reiese că iudeii care veneau cu grămada la Ioan în pustie înţelegeau sensul spiritual al acestui ritual
şi-l considerau ca pe o procedură corespunzătoare. Chiar şi reprezentanţii Sinedriului trimişi să-l interogheze
pe Ioan nu au combătut ritualul în sine, ci numai autoritatea lui Ioan de a-l săvârşi (vezi Ioan 1,19-28). Că
ritualul botezului creştin este doar un simbol şi nu conferă har divin este evident în tot NT. Afară de cazul că
un om crede în Isus Hristos (Fapte 8,37; cf. Romani 10,9) şi se pocăieşte de păcat (Fapte 2,38; cf. cap.
19,18), botezul nu poate fi de nici o valoare pentru el. Cu alte cuvinte nu există putere mântuitoare în
ritualul însuşi, dacă nu există credinţă în inima celui asupra căruia se săvârşeşte ritualul. Din consideraţiile
acestea şi altele este clar că botezul copiilor este un procedeu fără rost în ce priveşte mântuirea copilului.
Botezul poate ajunge să fie plin de înţeles numai când copilul este destul de mare pentru a înţelege
mântuirea, credinţa şi pocăinţa.

Deşi iudeii recunoşteau valabilitatea botezului pentru prozeliţi, ritualul era numai pentru prozeliţii
dintre Neamuri la iudaism. Faptul că Ioan îl cerea de la iudeii înşişi – chiar şi de la conducătorii lor religioşi
– era aspectul impresionant al botezului său. În plus, el considera botezul său ca fiind numai pregătitor
pentru botezul care urma să fie administrat de Hristos (Matei 3.11). Afară de cazul că iudeii acceptau
botezul lui Ioan şi botezul ulterior al Duhului Sfânt din partea lui Isus Hristos, ei nu erau mai buni decât
păgânii. Descendenţa lor din Abraam nu urma să le fie de nici un folos (Matei 3,9; cf. Ioan 8,33.39.53;
Romani. 11,21; Galateni 3,7. 29; Iacov 2,21; etc).

Mărturisind. Când noi mărturisim, Dumnezeu iartă (1 Ioan 1,9). Ioan Botezătorul simţea o ură intensă
faţă de toate felurile de păcat şi vinovăţie. Dumnezeu nu trimite niciodată solii pentru a-l flata pe păcătos,
lucru care ar fi fatal pentru viaţa veşnică. Unul din semnele unei adevărate reforme este sincera pocăinţă faţă
de păcat şi o abatere de la el. La fel, este unul din semnele autenticităţii unei solii de la Dumnezeu faptul că
comunicarea dă în vileag păcatul şi cheamă la pocăinţă şi mărturisire. Aşa a fost cu profeţii din vechime
(vezi Isaia 1,1-20; 58,1. etc), aşa a fost în vremurile NT (Matei 3,7; 23,13-33; Apocalipsa 2,5; 3,15-18) şi
aşa stau lucrurile şi astăzi (3 T 254). Botezul lui Ioan era un „botez al pocăinţei” (Marcu 1,4); aceasta era
cea mai de seamă caracteristică a lui. Tocmai păcatele lui Israel stăteau la rădăcina tuturor nenorocirilor lor
personale şi naţionale (Isaia 59,1,2; Ieremia 5,25; etc). Din aceste nenorociri ei au căutat în zadar eliberare.
Ei tânjeau după eliberare de sub jugul roman şi se rugau pentru aceasta, dar cea mai mare parte dintre ei
n-au izbutit să-şi dea seama că păcatul trebuia să fie dat afară din tabără înainte ca Dumnezeu să poată lucra
pentru ei. Vezi vol. IV, p. 30-33.

Matei 3:7
7. Farisei. În privinţa unei schiţe despre Farisei şi Saduchei vezi p. 51, 52.

Pui de năpârci. [„Generaţie de vipere”, KJV]. Sau „odrasle de vipere” sau „pui de vipere”. Hristos
Însuşi a folosit mai târziu o vorbire aproape identică adresându-se Fariseilor şi Saducheilor (cap. 12,34;
23,33). Ei se lăudau că sunt copii ai lui Abraam (vezi la cap. 3,9), dar nu făceau „faptele lui Abraam” (Ioan
8,39) şi erau deci copii ai „tatălui” lor „Diavolul” (v. 44).

V-a învăţat să fugiţi. [„V-a avertizat să fugiţi”, KJV]. Ei nu căutau în mod sincer pocăinţa la care Ioan
chema bărbaţii şi femeile ca fiind singura pregătire corespunzătoare pentru împărăţia lui Mesia şi acesta
fiind cazul, pentru ce veniseră?

Mânia. Este posibil ca, prin inspiraţie, Ioan să fi privit înainte la acele vaiuri de nedescris care au
însoţit căderea Ierusalimului înaintea oştilor romane în anul 70 d.Hr. - zilele pentru care Isus a spus femeilor
din Ierusalim să plângă (Luca 23,27-29) şi din cauza cărora El a sfătuit pe ucenicii Săi să fugă din cetate
(Matei 24,15-21; Luca 21,20-24). Cu siguranţă, după aceea este marea zi a „mâniei” lui Dumnezeu, marea zi
de pe urmă a judecăţii (Romani. 1,18; 2,5.8; 3,5; 5,9; Apocalipsa 6,17; etc).

Matei 3:8
8. Faceţi. [„Aduceţi”, KJV]. Vezi la v. 10. Roadele aduse dau la iveală caracterul ascuns (cap. 7,20;
cf. cap. 12,33). Testul convertirii este o transformare în viaţă. Dovada sincerităţii Fariseilor şi Saducheilor
care veneau la botezul lui Ioan, ar fi fost schimbarea radicală a gândurilor şi a purtării care se înţelege prin
„pocăiţi-vă” (vezi la cap. 3,2). Simpla mărturisire din gură este fără valoare.

Stăpânul divin al viei aşteaptă cu răbdare ca roada caracterului să se coacă în viaţa acelora care
mărturisesc că Îi slujesc (vezi Luca 13,6-9). Dar, „roade vrednice de pocăinţă”, adică corespunzătoare, sau
pe măsura unei declaraţii de pocăinţă, sunt roada Duhului (vezi Galateni 5,22.23; 2 Petru 1,5-7) şi cu
excepţia prezenţei Duhului, ea nu poate fi adusă. Despărţiţi de „viţă” nu poate fi aducere de roadă (Ioan
15,4,5).

Pocăinţa. Vezi la v. 2.

Matei 3:9
9. Să nu credeţi. [„Să nu gândiţi”, KJV]. Sau „nu căutaţi să hrăniţi acest gând în mintea voastră”. Ceea
ce conta era roada credinţei în viaţă, nu descinderea din Abraam (Ioan 8,39; Galateni 3,7,29). Roada despre
care vorbea Ioan ar fi trebuit să fie produsă în viaţa fiecărei persoane şi nu era moştenită de la o generaţie la
alta (Ezechiel 14,14,16; 18,5-13). Ceea ce este esenţial nu este descendenţa din Abraam, ci faptele lui
Abraam – descendenţa spirituală.

Avraam. Iudeii se mângâiau cu gândul că descendenţa lor din Abraam îi făcea mai buni decât alţi
oameni. Potrivit cu Talmudul, un singur israelit valorează mai mult înaintea lui Dumnezeu decât toţi
oamenii care au fost sau care vor fi. Ei socoteau că această legătura era un înlocuitor al pocăinţei şi al
faptelor bune pe care le cereau Ioan şi Isus. Ei doreau să aibă răsplătirile facerii de bine fără să împlinească
condiţiile; de fapt, ei puneau faptele lor în locul credinţei lui Abraam.

Descinderea din Abraam constituia lauda perpetuă a iudeilor (Ioan 8,33.39). El era „stânca” din care
fuseseră „tăiaţi” (Isaia 51,1,2). Dar, „Dumnezeu nu este părtinitor”, ci „în orice neam cine se teme de El şi
trăieşte în neprihănire, este primit de El” (Fapte 10,34.35). Numai aceia care caută să se asemene lui
Abraam se pot bucura de privilegiul de a-l pretinde ca tată al lor (Galateni 3,9).

Pietrele acestea. Pietricele şi stânci se găseau din belşug de-a lungul Maleahiurilor Iordanului.

Fii. [„Copii”, KJV]. În aramaica în care vorbea Ioan Botezătorul este un joc de cuvinte – „pietre” fiind
‘abenin, şi „copii” reprezentat fie prin benin, berin sau banim. Mai târziu Isus a folosit o expresie de
însemnătate asemănătoare (Luca 19,10). Poate, Ioan vrea să spună că ar fi mai uşor pentru Dumnezeu să
ridice fii ai lui Abraam din pietre, decât să transforme inimile împietrite ale Fariseilor şi Saducheilor în copii
spirituali ai celui pe care ei îl mărturiseau ca tată. Sau poate că el vrea doar să spună că aceşti conducători nu
erau indispensabili şi că Dumnezeu ar fi putut să-i înlocuiască transformând pietrele în fiinţe omeneşti.

Matei 3:10
10. Securea. Un simbol al judecăţii.

Înfiptă. Înţelesul pare să fie că securea este aşezată acolo gata pentru acţiune. Implicaţia este că
urmează să fie în curând folosită.

Orice pom. Pomii sunt adesea folosiţi în VT ca simboluri pentru oameni (vezi Ezechiel 17,22-24; cf.
Psalmii 1,3) şi ascultătorii lui Ioan înţelegeau pe deplin despre ce vorbea el. Ca şi Ioan, Hristos a folosit un
pom pentru a reprezenta poporul Israel (Luca 13,6-9; Matei 21,19.20).

Nu face roadă. [„Nu dă roadă”, KJV]. Vezi la Luca 13,6-9. Sub simbolul unei vii care nu făcea altceva
decât „struguri sălbatici”, Isaia descrisese grija duioasă a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi lepădarea lor
deplină datorită faptului că n-au „adus roadă” (Isaia 5,1-7; cf. Matei 21,33-41).

Roadă bună. Numai un om bun poate da o recoltă de obiceiuri bune, din care să secere un caracter bun
(vezi Galateni 5,22.23).

Tăiat. Comparaţi parabola lui Isaia cu „strugurii sălbatici” (Isaia 5,1-7) şi parabola lui Hristos cu
smochinul neroditor (Luca 13,6-9). Implicit în parabola lui Isus este faptul că Dumnezeu este îndelung
răbdător, dar dacă ofertele Lui de îndurare nu sunt apreciate, cu timpul ele sunt retrase. Naţiunea iudaică de
fapt depăşise timpul de îndurare şi era pe punctul de a fi lepădată. Vezi vol. IV, p. 30-36.

Aruncat în foc. În literatura iudaică „focul” era un factor distinctiv al judecăţii finale (vezi Iosif,
Cuvântare pentru greci cu privire la Hades).
Matei 3:11
11. Cu apă. Ioan arată clar că el înţelegea că botezul său este numai pregătitor pentru lucrarea lui
Hristos.

Cel ce vine. Ioan vorbise deja despre însărcinarea sa ca fiind aceea a unui crainic care vestea venirea
Domnului (v. 3). „Cel care vine” era o frazeologie iudaică obişnuită pentru Mesia.

După mine. Adică, din punct de vedere al timpului, Ioan era „solul” trimis „înaintea” „feţei”
Domnului (Marcu 1,2).

Mai puternic decât mine. Ioan mai târziu a mărturisit despre Hristos: „El trebuie să crească iar eu să
mă micşorez” (Ioan 3,30). Predica lui Ioan era atât de plină de putere încât mulţi oameni credeau că el este
Mesia. Chiar şi conducătorii naţiunii erau constrânşi să considere problema în mod serios (Ioan 1,19.20).
Hristos Însuşi spunea despre Ioan că „nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei
11,11). În ciuda acestei aclamări publice Ioan a păstrat totdeauna un simţ adevărat al legăturii sale cu Acela
care avea să fie „mai puternic decât” el. Fericit omul care are parte de succes şi popularitate şi totuşi rămâne
umil în proprii săi ochi!

Încălţămintele. Gr. hupodemata, literal „lucruri legate dedesubt”. Aceste încălţăminte erau legate sub
laba piciorului cu curele, actual „sandale”. Romanii, nu iudeii, purtau ghete.

Nu sunt vrednic să-i duc. Potrivit cu Luca, „nu sunt vrednic să-i dezleg” (cap. 3,16). expresia lui
Matei înseamnă „a scoate sandaua”. Pentru iudei încălţămintea era partea cea mai umilă a îmbrăcăminţii
omului. expresia „peste Edom îmi arunc încălţămintea” (Psalmii 60,8; 108,9) exprima un dispreţ deplin. În
prezenţa lui Dumnezeu, lui Moise i s-a poruncit să-şi scoată încălţămintea (Exod 3,5). A cumpăra sau a
vinde pe cel nevoiaş pentru o pereche de încălţăminte (Amos 2,6; 8,6) însemna a-i atribui cel mai scăzut preţ
cu putinţă. „A dezlega” încălţămintea sau a o „duce” era lucrul de rând al unui sclav. Afirmându-şi propria
nevrednicie de a îndeplini chiar şi această slujbă pentru Hristos, Ioan se aşeza pe sine mai pe jos decât
nivelul unui sclav. Era ca şi cum Ioan ar fi spus „al cărui rob nu sunt vrednic să fiu”. De la ucenicii unui
mare învăţător se aştepta să împlinească multe servicii personale pentru el, dar potrivit cu o zicală rabinică:
„Orice fel de serviciu pe care un rob trebuie să-l facă pentru stăpânul său, un elev trebuie să facă pentru
învăţătorul său, cu excepţia aceluia de a-i scoate încălţămintea” (Talmud, Kathuboth 96a, ed. Soncino, p.
610).

Duhul Sfânt. Sau Spiritul Sfânt. Iudeii erau familiarizaţi cu termenul acesta. David se rugase: „Nu lua
de la mine Duhul Tău cel Sfânt!” (Psalmii 51,11). Isaia spunea că Israel „a turburat „Duhul” cel Sfânt” al lui
Dumnezeu (Isaia 63,10.11) şi se referea la „Duhul Domnului Dumnezeu” care urma să Se odihnească asupra
lui Mesia (cap. 61,1). Ioan pare să nu fi subliniat botezul cu Duhul Sfânt (Fapte 19,2-6). Pentru înţelesul
acestei expresii vezi la Matei 1,18.

Foc. Focul şi apa sunt două mari mijloace naturale de curăţire şi este potrivit ca amândouă să fie
folosite cu privire la renaşterea inimii. La fel, ele sunt cele două mijloace cu ajutorul cărora Dumnezeu a
curăţat sau va curăţa pământul acesta de păcat şi de păcătoşi (2 Petru 3,5-7). Dacă oamenii se agaţă în mod
stăruitor de păcat, cândva vor fi mistuiţi de foc împreună cu el, cu cât mai bine este de a îngădui Duhului
Sfânt să îndeplinească lucrarea curăţitoare acum, în timp ce punerea la probă încă mai dăinuieşte! Un om va
fi sau curăţat de păcat sau curăţat împreună cu el. Pavel spunea: „Focul va dovedi cum este lucrarea
fiecăruia” (1 Corinteni 3,13).

Sensul în care Hristos urma să boteze cu foc nu este sigur. S-ar putea ca afirmaţia aceasta să fi arătat
către Ziua Cincizecimii când ucenicii au fost botezaţi cu Duhul Sfânt sub simbolul focului (Fapte 2,3,4).
Iarăşi, s-ar putea referi la focul zilei de apoi, aşa cum s-ar putea înţelege din natura paralelă a lui Matei 3,12
(vezi la v. 12). S-ar putea referi la harul lui Dumnezeu curăţitor de suflet. Sau, iarăşi, s-ar putea referi la
încercările de foc despre care Petru spune că vor pune la probă pe creştin (1 Petru 4,12; cf. Luca 12,49.50).
Poate că cuvintele lui Ioan Botezătorul cuprind mai mult decât un singur aspect al simbolismului Bibliei în
legătură cu focul.

Matei 3:12
 12. Lopata. („Vânturătoarea”, KJV). Gr. ptuon, „o lopată de vânturat” cu care grâul era ridicat de pe
aria de treierat şi aruncat contra vântului pentru a-l curăţa de pleavă (vezi la Rut 3,2). Grâul cădea înapoi pe
pământ şi pleava era suflată într-o parte şi mai apoi era arsă.

Va curăţi cu desăvârşire. Gr. diakatharizo, „a curăţi cu desăvârşire, complet” sau „a curăţi de la un

capăt la altul”. Ilustraţia este aceea a unui agricultor care începe de la un capăt al ariei lui şi lucrează
sistematic trecând prin ea până la cealaltă parte.

Îşi va strânge grâul. Procesul separării celor drepţi de cei nelegiuiţi are loc la „sfârşitul lumii” (vezi
cap. 13,30.39-43. 49.50).

Grânar.

Pleava o va arde. Aşa cum se făcea de obicei de către agricultorii iudei de îndată ce grâul fusese
adunat şi depozitat la loc sigur. Comparaţie la Psalmii 1,4.

Care nu se va stinge. [„De nestins”, KJV]. Gr. asbestos, „de nestins”, sau „nestins”. Fără îndoială,
Ioan Botezătorul îşi întemeia solia pe cuvintele lui Maleahi (cap. 3,1-3; 4; vezi Marcu 1,2). Hristos afirma
îndeosebi că Ioan împlinea prezicerea din Maleahi (Maleahi 4,5; cf. Matei 11,14; 17,12). Când Ioan vorbea
despre „focul care nu se stinge” se poate ca el să fi avut în minte cuvintele din Maleahi 4,1, cu privire la ziua
Domnului, „care va arde ca un cuptor”, când toţi cei nelegiuiţi vor fi ca „miriştea”. Focul acelei zile mari,
continuă Maleahi, „îi va arde” atât de deplin încât nu va mai rămâne „nici rădăcină nici ramură” ( cap. 4,1,
vezi şi cap. 3,2,3). Vezi Iosif, Război II. 17.6 (425).

Departe de a transmite ideea unui foc care arde veşnic, în care cei nelegiuiţi sunt chinuiţi la nesfârşit,
Scripturile scot în evidenţă faptul că nelegiuiţii urmează să fie arşi atât de deplin, încât nu va mai rămâne
nimic din ei. Ideea unui iad care arde veşnic este străină de Cuvântul inspirat, ca şi de caracterul lui
Dumnezeu. Scripturile afirmă cu privire la Sodoma şi Gomora că „ne stau înainte ca o pildă, suferind
pedeapsa unui foc veşnic” (Iuda 7; cf. 2 Petru 2.6). Dar focul care a mistuit cetăţile acelea nelegiuite s-a
stins de multă vreme; ele nu mai ard astăzi. Totuşi cetăţile acelea sunt date ca „pildă” cu privire la felul cum
va fi focul zilei mari de apoi..

La fel, Ieremia a prezis că Dumnezeu va aprinde un foc în porţile Ierusalimului care urma să mistuie
până şi palatele cetăţii şi care „nu se va stinge” (Ieremia 17,27). Lucrul acesta a avut loc câţiva ani mai
târziu când Nebucadneţar a cucerit cetatea, în anul 586 î.Hr. (Ieremia 52,12, 13; cf. Neemia 1,3). Destul de
evident, focul nu mai arde astăzi. După cum pleava de pe o arie de treierat iudaică era mistuită deplin şi nu
rămânea decât cenuşa, tot aşa nelegiuiţii vor fi arşi cu „un foc care nu se stinge” în marea zi de apoi până
când nu rămâne decât cenuşa (Maleahi 4,3). Plata păcatului este moartea (Romani. 6,23), moartea veşnică,
nu viaţa veşnică păstrată în chip miraculos de un Dumnezeu răzbunător, în mijlocul flăcărilor unui foc care
nu se stinge niciodată. Celor drepţi le este făgăduită viaţa veşnică (Romani. 2,7) şi moartea nelegiuiţilor va
fi tot atât de permanentă ca şi viaţa celor neprihăniţi. Vezi la Isaia 66,24.

Matei 3:13
13. Atunci a venit Isus. [„Atunci vine Isus”, KJV}. [Botezul, Matei 3,13-17= Marcu 1: 9-11= Luca
3.21- 23a. Comentariu major. Matei şi Luca. Vezi harta de la p. 216, diagramele de la p. 228]. Acum era
toamna anului 27 d.Hr., iar Ioan Botezătorul predicase de aproape şase luni (vezi la Matei 3,1). Toamna era
vremea a trei mari sărbători: 1) Roş Haşana, sau sărbătoarea sunării trâmbiţelor (vezi vol. I p. 709; vezi la
Levitic 23,24; Numeri 29,1); 2) Iom Kipur, ziua ispăşirii (vezi vol. I, p. 705, 706, 710; vezi la Exod 30,10;
Levitic 16); 3) Sărbătoarea corturilor (vezi vol. I, p. 710; vezi la Exod 23,16; Levitic 23,24). La a treia
sărbătoare toţi bărbaţii erau aşteptaţi să se arate înaintea Domnului la Ierusalim (Exod 23,14-17). Întrucât
botezul lui Hristos a avut loc toamna, este rezonabil să credem că se poate ca el să fi avut loc în legătură cu
prezenţa Lui la această sărbătoare. Drumul urmat de obicei de iudeii care mergeau din Galileea la Ierusalim
trecea prin valea Iordanului (vezi la Luca 2,42) şi dacă Isus a luat calea aceasta în călătoria Sa la Ierusalim,
El ar fi trecut pe aproape de locul unde Ioan predica şi boteza la Betabara (Betania dincolo de Iordan) în
Pereea, în faţa Ierihonului (vezi Ioan 1,28; DA 132; vezi la Matei 3,1).

Când Isus a auzit solia proclamată de Ioan a recunoscut chemarea Sa (DA 109). Aceasta a marcat
sfârşitul vieţii Lui particulare din Nazaret şi începutul vieţii Sale de trei ani şi jumătate de lucrare publică,
din toamna anului 27 d.Hr., până în primăvara anului 31 d.Hr. (DA 233; cf. Fapte 1,21.22; 10,37-40). Vezi
diagrama 3, p. 228.

Din Galileea la Iordan Vezi la Marcu 1,9. Distanţa de la Lacul Galileii la Marea Moartă este
aproximativ de 65 de mile.

Ca să fie botezat. Isus auzise de solia lui Ioan pe când era încă în atelierul de dulgherie din Nazaret
(DA 109) şi a plecat pentru a nu se mai întoarce la lucrările Lui de acolo.

Matei 3:14
14. Căuta să-L oprească. [„Îl oprea”, G. Gal.]. Textul grec poate fi redat „era de părere să-L
oprească”, „L-ar fi oprit”, „a încercat să-L oprească”. Deşi Isus şi Ioan erau rude de sânge, nu avuseseră
cunoştinţă personală (DA 109; cf. Ioan 1,31-33). Ioan auzise despre evenimentele legate de naşterea şi
copilăria lui Isus şi credea că El este Mesia (DA 109). De asemenea, i se descoperise lui Ioan că Mesia va
veni să ceară să fie botezat de el şi că atunci se va da un semn identificându-L ca Mesia (DA 110; cf. Ioan
1,31-33).

Eu am trebuinţă. Ioan era impresionat de desăvârşirea caracterului Aceluia care sta înaintea lui şi de
propria sa nevoie ca păcătos (DA 110, 111; cf. Isaia 6,5, Luca 5,8). Aşa se întâmplă totdeauna când un
păcătos ajunge înaintea prezenţei divine; apare mai întâi o conştienţă a maiestăţii şi perfecţiunii lui
Dumnezeu şi apoi o convingere de propria nevrednicie şi nevoie de puterea mântuitoare a lui Dumnezeu.
Când păcătosul îşi dă seama de starea sa pierdută şi o recunoaşte, inima lui se umple de căinţă şi este gata
pentru lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt (vezi Psalmii 34,18; 51,10, 11, 17; Isaia 57,15; 66,2). Acolo
unde nu există mai întâi un simţ al nevoii personale de Mântuitorul, nu există dorinţă după darul milostiv pe
care Dumnezeu îl are de oferit păcătosului care se pocăieşte. În consecinţă, nu există nimic pe care cerul ar
putea să-l facă pentru el. Vezi la Isaia 6,5.

Tu vii la mine? Faţă în faţă cu Cineva care era mai puternic decât el (v. 11), Ioan, posedând un spirit
de umilinţă şi simţindu-şi propria sa nevrednicie, se sfia să administreze „botezul pocăinţei spre iertarea
păcatelor” (Marcu 1,4) Cuiva care era fără de păcat (vezi Ioan 8,41; 2 Corinteni 5,21; Evrei 4,15; 1 Petru
2,22). I se părea nepotrivit ca el să-L boteze pe Isus. Fără îndoială, Ioan nu pricepea pe deplin faptul că Isus
urma să dea o pildă pentru fiecare păcătos salvat prin har.

Matei 3:15
15. Lasă. [„Îngăduie”, KJV]. Adică, „lasă”, „permite”. El nu trebuia să respingă cererea pentru botez a
lui Isus, oricât de nepotrivită ar fi putut să pară cererea pentru el.

Se cade. Adică, „este potrivit”, „se cuvine”. Nu era numai corespunzător sau cuvenit de a-L boteza pe
Isus ca recunoaştere a păcatelor personale, deoarece El nu avea păcate de care să se pocăiască. Dar ca un
Exemplu al nostru, era atât potrivit, cât şi cuvenit ca El să accepte botezul (vezi DA 111).

Să împlinim tot ce trebuie împlinit. La botezul Său Isus a lăsat la o parte viaţa sa particulară; El nu
mai era doar un om desăvârşit printre oameni – El urma ca de aici înainte să se angajeze în lucrarea Sa
activă, publică în calitate de Mântuitor al lor. Supunerea lui Hristos la botez de către Ioan era sigiliul care
confirma lucrarea lui Ioan şi punea pecetea aprobării cerului asupra ei.

L-a lăsat. Adică, Ioan a fost de acord să se conformeze la cerere.

Matei 3:16
16. De îndată. Adică, imediat.

Afară din apă. Ieşind din Iordan, Isus a îngenunchiat pe malul râului în rugăciune, mai ales pentru
dovada că Tatăl a primit omenirea în persoana Fiului Său şi pentru succesul misiunii Sale (Luca 3,21; DA
111, 112).

Iată [KJV; G. Gal.] O expresie obişnuită în Matei şi Luca. Ea este folosită în general fie pentru a
introduce o nouă secţiune a naraţiunii, fie pentru a concentra atenţia asupra detaliilor unei relatări pe care
autorul o consideră de o deosebită importanţă.

Cerurile s-au deschis. Într-o clipă porţile lumii nevăzute s-au întredeschis, ca şi cu alte ocazii
însemnate (vezi Fapte 7,55-57).

A văzut. Matei şi Marcu observă (cap. 1,10) că Isus a privit coborârea vizibilă a Duhului Sfânt; Ioan
remarcă faptul că şi Botezătorul a fost martor al manifestării divine (cap. 1,32-34). Luca doar notează că ea
a avut loc (cap. 3,21.22). Câţiva alţii, poate anumiţi ucenici ai lui Ioan şi alte persoane evlavioase al căror
suflet era în unison cu cerul, au văzut de asemenea ceea ce a avut loc (DA 112, 137). Altminteri, mulţimea
adunată a fost martoră numai la lumina din cer asupra feţei îndreptate spre cer a Mântuitorului şi a simţit
sfânta solemnitate a ocaziei. Această manifestare a slavei şi glasului Tatălui a venit ca răspuns la rugăciunea
Mântuitorului pentru putere şi înţelepciune de a-şi îndeplini misiunea. În ea Ioan a recunoscut de asemenea
semnul care fusese făgăduit, prin care el urma să Îl recunoască pe „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul
lumii” (vezi Ioan 1,29-34). În sfârşit, scena sublimă trebuia să întărească credinţa acelora care fuseseră
martori la ea şi să-i pregătească pentru vestirea prin care Ioan L-a prezentat pe Mesia 40 de zile mai târziu.

Duhul lui Dumnezeu. Nu există vreun motiv pentru a presupune că prezenţa şi influenţa Duhului Sfânt
nu-L însoţiseră totdeauna pe Isus de la naşterea Lui. Ce este scos aici în evidenţă este o ungere specială cu
putere pentru a îndeplini însărcinarea rânduită Lui (Fapte 10,38; vezi la Luca 2,49), aşa cum prezisese
profetul Isaia (Isaia 11,2.3). Lucrarea Duhului Sfânt în dezvoltarea caracterului urmează să fie diferită de
darul Duhului care califică oameni pentru anumite însărcinări (1 Corinteni 12,4-11).

În chip de porumbel. [„Ca un porumbel”, KJV; G: Gal.]. Adică, lumină în chip de porumbel (DA
112), poate asemănătoare cu limbile de foc din Ziua Cincizecimii (Fapte 2,3). Porumbelul era un simbol
rabinic pentru Israel ca naţiune. Artiştii creştini au folosit în general porumbelul ca simbol pentru Duhul
Sfânt, fără îndoială pe temeiul acestei întâmplări.

Matei 3:17
17. Din ceruri s-a auzit un glas. În trei ocazii în cursul vieţii lui Hristos glasul Tatălui s-a auzit din cer
mărturisind pentru Fiul Său – la botezul Lui, la schimbarea la faţă (Matei 17,5; 2 Petru 1,16-18) şi când a
plecat din Templu pentru ultima oară (Ioan 12,28).

Acesta este Fiul Meu prea iubit. Sau: „Acesta este Fiul Meu preaiubitul.” Se poate cita o slabă dovadă
(cf. p. 146) pentru exprimarea de „Tu eşti” în loc de „Acesta este” (cf. Marcu 1,11; Luca 3,22).

Afirmaţia aceasta combină cuvintele şi ideile din Psalmii 2,7 şi Isaia 42,1. Potrivit cu Matei, Tatăl,
folosind se pare persoana a treia, S-a adresat lui Ioan şi la câţiva martori oculari (vezi la Matei 3,16) în timp
ce potrivit cu Marcu şi Luca, Tatăl S-a adresat direct lui Isus (Marcu 1,11; Luca 3,22). Unii au văzut în
diferenţa aceasta o nepotrivire în raportul Evangheliei. Asupra acesteia şi a altor nepotriviri aparente vezi
note adiţionale de la sfârşitul capitolului, nota 2.

În care Îmi găsesc plăcerea. [„Întru care bine am voit”, G. Gal.]. Comparaţi cuvintele de la Isaia 42,1.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 3

NOTA 1

Conform celor spuse de Matei 3,4 şi Marcu 1,6 dieta lui Ioan Botezătorul consta din „lăcuste (gr.
akrides, pluralul de la akris) şi miere sălbatică”. Nu ştim dacă scriitori Evangheliei înţelegeau că Ioan nu
mânca nimic altceva sau numai că acestea constituiau articolele lui principale de dietă. De asemenea, este
posibil ca „lăcustele şi mierea sălbatică” să fi fost considerate ca fiind dieta distinctivă a unui profet, tot aşa
cum „haina de păr de cămilă şi un brâu de curea” îl distingeau ca succesor al vechilor profeţi (vezi DA 102).
S-ar putea ca Ioan să se fi hrănit cu „lăcuste şi miere sălbatică” numai atunci când alte alimente nu erau la
îndemână. Iarăşi, „lăcustele şi mierea sălbatică” s-ar putea doar să reprezinte diferitele articole de hrană ce
se găseau în pustie şi exprimă în felul acesta un fel oriental plastic de a scoate în evidenţă viaţa lui
singuratică şi abstinentă, departe de locurile de întâlnire ale oamenilor.
 Din pricină că cuvântul din limba engleză „lăcustă” însuşi denotă atât a) o insectă, cât şi b) un anumit
fel de pomi, în chip natural se naşte întrebarea cu privire la ce constituia dieta lui Ioan împreună cu mierea.

În altă parte din Scriptură, precum şi în literatura greacă contemporană, relativ la chestiunea aceasta,
cuvântul akris se referă totdeauna la o insectă, lăcusta. Faptul acesta de netăgăduit a determinat pe cei mai
mulţi comentatori să tragă azi concluzia că în relatarea cu privire la Ioan Botezătorul este vorba de insecta
aceasta. Este, de asemenea, o realitate că lăcusta a făcut parte din dieta popoarelor din Orientul Mijlociu din
antichitate. Potrivit cu legea lui Moise, anumite feluri de lăcuste constituie o hrană curată (Levitic 11,22) şi
deci ar fi putut fi permise în dieta unui iudeu. Faptele acestea au determinat pe comentatorii din vremea
noastră ca în mod aproape uniform să tragă concluzia că akris din Matei şi Marcu ar trebui să fie înţeles că
desemnează insecta cu numele „lăcustă” şi nu o specie de pom.

Totuşi, din vremuri creştine foarte timpurii a ajuns până la noi o tradiţie răspândită, accentuată şi
stăruitoare, în sensul că, în Matei şi Luca, cuvântul akris denotă altceva decât o insectă. Au fost sugerate
păsărele, crabi, languste, pere şi alte fructe sălbatice, turte de pâine, roşcove, etc. Diatesaronul lui Tatian
(vezi p. 122) zice „lapte” în loc de „lăcuste”. Mare parte din acestea sunt evident numai presupuneri, dar
pentru una – roşcovă – pare să fie o bază de dovadă lingvistică şi antropologică.

Roşcovul (Ceratonia siliqua) este cultivat extensiv în ţările din jurul Mării Mediteraneene şi este
obişnuit în Palestina, de la Hebron spre nord. Fructul, care se coace primăvara târziu, este în formă de teci
late ca de fasole şi atinge lungimea de şase până la zece degete. Roşcovele pot fi consumate crude, gătite sau
măcinate ca făină şi apoi făcute pâine. Ele pot fi uscate şi păstrate fără termen. Deşi nu deosebit de gustoasă,
roşcova are o valoare nutritivă substanţială şi de multă vreme a fost un articol de hrană de bază pentru
clasele mai sărace din Orientul Apropiat. Tosephta (Ma’aseroth 2.19 [84]) înscrie roşcovele în lista unor
feluri de mâncare şi Mişna (Ma’aseroth 1.3, ed. Soncino a Talmudului, p. 256) specifică faptul că, fiind un
aliment, ele trebuie să fie zeciuite. Fiul rătăcitor hrănea porcii cu roşcove (vezi la Luca 15,16). Întâmplător,
în limba engleză, roşcovele sunt cunoscute sub numele de „locusts”, iar fructele acestea sunt numite popular
„St.- John’s – bread” (Pâinea Sf. Ioan). Se spune că negustorii de cereale englezi procură roşcove ca hrană
pentru vite sub numele de „locusts”.

Dovezile tinzând să favorizeze fructul roşcovului ca „lăcustele” pe care le consuma Botezătorul sunt
după cum urmează:

1. Dovezile existente arată că insecta lăcustă este o sursă foarte săracă de hrană şi că ea singură nu ar
fi în stare să întreţină viaţa omenească. Conform lucrării lui Hasting Encyclopaedia of Religion and Ethics
(art. „Locust”), „valoarea nutritivă a insectei lăcustă este extrem de mică şi este neîndestulătoare, (chiar) cu
mierea, să întreţină viaţa”. Faptul că „lăcustele” pe care le consuma Ioan par să fi constituit un element
major al dietei sale este împotriva insectei lăcustă şi tinde să favorizeze fructul roşcovului. Faptului acestuia
al insuficienţei insectelor lăcustă ca hrană trebuie să-i fie dată o considerabilă pondere în argumentaţia că
vreun alt aliment decât insecta este indicat de cuvântul akris.

Este un fapt interesant acela că roşcovele erau un aliment al celor mai săraci din diferite ţări ale
Orientului Apropiat şi încă mai este. Iudeii din antichitate aveau o vorbă că „atunci când un iudeu trebuie să
recurgă la roşcove este semn că trebuie să se pocăiască” (Midraş Rabbah, la Levitic 11,1, ed. Soncino, p.
168). Nu este lipsit de însemnătate să observăm în legătură cu aceasta că Ioan era marele predicator al
pocăinţei şi că o dietă de roşcove şi de miere sălbatică ar fi corespunzătoare în lumina concepţiei curente de
atunci cu privire la a ceea ce ar mânca un predicator al neprihănirii. După cum deja s-a observat, dieta
austeră a lui Ioan ar putea, ca şi îmbrăcămintea lui simplă, să fi urmărit să-l caracterizeze în concepţia
populară ca asemănându-se profeţilor din vechime.

2. Printre cei dintâi care să combată ideea că dieta lui Ioan cuprindea lăcuste insecte au fost ebioniţii,
o grupare creştino-iudaică din Siria a cărei origine poate fi legată cu elementele iudaizante din timpurile NT.
Ca şi Esenieni (vezi p. 53), ei erau oarecum ascetici în tendinţele lor şi susţineau o dietă vegetariană. În
aparenţă ebioniţii omiteau cu totul menţionarea lăcustelor în cap. 3,4, deşi Epifaniu, un scriitor creştin din
secolul al IV-lea, îi acuză că au pus egkrides, „turte”, în loc de akrides, „lăcuste” (vezi M. R. James, The
Apocryphal New Testament, p. 9; H. A. W. Meyer, Comentariu la Noul Testament, la Matei 3,4). Nu pare
că ebioniţii să fi primit manuscrise ale Evangheliei zicând ekrides, ci că ei se poate să fi făcut această
substituire în armonie cu principiile lor dietetice. Toate manuscrisele vechi ale Bibliei zic akrides.

3. Părinţii bisericeşti greci, despre care s-ar putea presupune că au avut o cunoaştere mai bună a
folosirii limbii greceşti biblice decât scriitorii de mai târziu, erau foarte departe de a fi de acord că akris din
Matei şi Marcu înseamnă insecta căreia noi îi zicem acum lăcustă. De fapt, cei mai mulţi dintre ei pare să fi
gândit altfel. De exemplu, mulţi considerau akrides (sau akridas) din Evanghelii ca fiind echivalente cu
akrodrua, „fructe”, sau vârfurile fragede ale ramurilor de pomi sau de ierburi.

Într-o predică asupra profeţiei lui Zaharia eronat atribuită lui Crisostom (c. anul 400 d.Hr.) se face o
comparaţie între Ilie şi Ioan Botezătorul în care se spune că „unul a trăit în munţi, celălalt şi-a petrecut
timpul în pustiu; unul a fost hrănit de corbi, celălalt a mâncat lăcuste de plante (akridas botanon)”. Expresia
akridas botanon este tradusă în limba latină herbarum summitates, însemnând „vârfuri” sau „mlădiţe de
plante” (vezi Migne, Patrologia Graeca, vol. 50, col. 786, 787). În altă predică asupra lui Ioan Botezătorul,
atribuită la fel lui Crisostom, expresia akridas ek botanon apare într-o descriere a dietei lui şi este tradusă în
limba latină ca summitates plantarum, „mlădiţe de plante” (ibid., vol. 59, col. 762). O notă la traducerea
latină explică cum că Vulgata latină are locustas pentru akrides şi adaugă că prin locustas, Vulgata înţelege
nu numai lăcuste dar şi summitates plantarum, „vârfuri de plante”. O notă la textul grec afirmă că Isidor din
Pelusiota, de repetate ori şi mulţi alţi scriitori, dau aceeaşi explicaţie pentru akrides. Isidor de Pelusiota (c.
anul 425 d.Hr.) afirmă în mod specific (Epistola 132) că „lăcustele pe care le-a mâncat Ioan nu sunt aşa cum
cred unele persoane ignorante, vietăţi de soiul cărăbuşilor. Departe de aşa ceva, deoarece în realitate ele sunt
vârfuri (gr. akremones; latin. summitates) de plante sau pomi” (ibis., vol. 72, col. 270). În Epistola 5 Isidor
din nou vorbeşte despre hrana lui Ioan ca fiind „vârfuri de plante şi frunze” (ibid. COL 183, 184). În
Comentariu la Matei (la cap. 3,4), Teofilact din Bulgaria (c. anul 1075) observă: „Unii spun că lăcustele
(akrides) sunt plante, care sunt numite coarne negre; alţii (spun că ele sunt) fructe sălbatice de vară” (ibid.
vol. 123, col. 173, 174). În Istoria Bisericească (i. 14) Calistus Nicephorus (c. anul 1400 d.Hr..) spune că
„Ioan s-a retras în pustii sălbatice, folosindu-se de părţile fragede ale pomilor ca hrană” (ibid., vol. 145, col.
675, 676). Numeroşi alţii ar putea fi citaţi în aceeaşi direcţie. Scriitorii greci şi traducătorii lor latini par a
înţelege prin „lăcuste” din cap. 3,4, a fi un articol vegetarian de dietă.

Nu se poate spune despre aceşti părinţi ai bisericii că gândirea lor era influenţată, aşa cum pare să fi
fost aceea a ebioniţilor, de vreo ezitare de a accepta ideea că Ioan Botezătorul ar fi mâncat alimente cu
carne. În măsura în care se cunoaşte, părinţii bisericeşti nu erau vegetarieni. Ar părea să fie cât se poate de
dificil de procurat o explicaţie valabilă pentru acordul oarecum general al părinţilor că akrides-urile
Evangheliilor înseamnă ceva deosebit decât lăcustele insecte, decât dacă ar fi fost un oarecare temei
lingvistic sau că ar fi fost în obiceiurile oamenilor primelor secole creştine.

4. Pare că numele „pâinea Sf. Ioan”, aplicat la fructul roşcovului, a fost introdus în diferitele limbi
europene de peregrinii medievali care se reîntorceau din Ţara Sfântă. În limba germană, de exemplu, acesta
este numele specific al fructului. Potrivit cu dicţionarul englez Oxford „pâinea Sf. Ioan” a apărut într-un
dicţionar englez-spaniol din anul 1591, ca sinonim pentru „roşcovă”.

5. T. K. Cheyne, un învăţat biblic eminent care a scris la începutul secolului, adoptă poziţia că hrana
lui Ioan Botezătorul consta din roşcove şi miere sălbatică. El raţionează că cuvântul akrides, în toate cazurile
cunoscute ale folosirii lui, înseamnă specific insecta, că lăcustele insecte au fost consumate din timpuri
străvechi, dar că „bunul simţ, însă, ne spune că lăcustele nu vor fi fost preferate de Botezătorul ca hrană a lui
obişnuită faţă de produsele solului. Umilinţa n-ar trece peste hrana obişnuită a clasei celei mai sărace, adică
roşcovele” (Enciclopedia biblică, art. „Roşcove”).

6. Confuzia în ce priveşte înţelesul lui akris din Evanghelii pare să fie în legătură cu faptul că, în
diferite limbi, cuvântul „lăcustă” înseamnă şi un fel de insectă şi o specie de pomi. Cuvântul englez „locust”
vine de la cuvântul latin „locusta”, care la început denota un homar sau un crustaceu asemănător şi, mai
târziu, din cauza unei oarecare asemănări de formă, şi insecta lăcustă. Adevărata lăcustă este o insectă
aparţinând familiei Acridiidelor, un termen derivat prin latină de la gr. akrides.

Ca o justificare a aplicării termenului de „lăcustă” la roşcov şi la alţi pomi, Dicţionarul englez Oxford
comentează: „Numele grecesc akris denotând de fapt insecta, este aplicat în Levant fructului roşcovă,
datorită unor oarecare asemănări în formă; şi din vremuri foarte timpurii s-a crezut de mulţi că „lăcustele”
mâncate de Ioan Botezătorul erau aceste roşcove” (art. „Lăcuste”). În araba modernă, cuvântul nabat,
desemnând insecta lăcustă, este la fel aplicat la fructul roşcovului. Caracterul potrivit al aplicării termenului
„lăcuste” la roşcove este evident din faptul că, în greceşte ele sunt numite keratia, literal „corniţe”, un nume
descriptiv al formei lor şi că tipul de lăcuste numite potrivit akris, din familia Acridiidelor, este
„caracterizată prin corniţe” (Dicţionarul Englez Oxford, art. „Lăcustă”). Această asemănare în formă pare să
fie temeiul pentru dublul înţeles al cuvântului „locust” în limba engleză, ca şi în limba greacă levantină şi
arabă vorbită. Potrivit cu Encyclopaedia of Religion and Ethics a lui Hasting art. „Locust”, „asemănarea
dintre insectă şi roşcovă este motivul pentru identitatea de nume (în engleză)”.

7. Nu putem spune dacă aceeaşi asemănare era reflectată de ebraică şi de aramaică. Totuşi se poate
observa că ebr. chagab, „lăcustă”, este tradus akris de LXX-a în Levitic 11,22; Numeri 13,33; 2 Cronici
7,13; Eclesiastul. 12,15; Isaia 40,22. În ebraica mişnaică charub denotă roşcova şi este echivalent cu arabul
kharrub, de unde derivă cuvântul „charob” englez („roşcovă”) şi cu grecescul keratia. Unii au sugerat că în
Palestina şi Siria, unde aramaica a fost folosită multe vreme de creştini, forma consonantică ch-r-b s-ar putea
ca uneori să fi fost confundată cu ch-g-b, din cauza unei asemănări în sunet şi în ortografiere. Potrivit cu
explicaţia aceasta, charub, „roşcovă” a devenit chagab, „lăcustă” şi înlocuirea aceasta a fost reflectată în
textul grec la Matei 3,4 şi Marcu 1,6.

Unii, sugerând că ebr. cheryonim din textul masoretic ar trebui să fie citit charubim, au crezut că în 2
Regi 6,25 (vezi comentariul acolo) se face referire la roşcove. Ei mai sugerează că ebr. chereb, redat „sabie”
în Isaia 1,20. ar trebui să fie charub, „roşcovă”. În textul ebraic consonantic cele două cuvinte sunt identice.
Traducerea ar fi atunci „veţi mânca roşcove”, lucru care concordă bine cu contextul. Unii au gândit că
Matei, cu un fundal ebraic şi o gândire ebraică despre charub, „roşcovă”, cu numele ei vorbit chagab,
„lăcustă” s-ar putea să fi ales grecescul akris, „lăcustă”, când scria. De asemenea, este posibil ca o
terminologie similară vorbită să fi existat în greaca vremii.

8. Din punct de vedere strict lingvistic argumentul favorizează egalizarea lui akris cu insecta. Dar
având în vedere toate dovezile contrarii rezumate aici, este departe de a fi sigur că aceasta este înţelegerea
corectă a termenului în Matei 3,4 şi Marcu 1,6. Dovezile disponibile nu garantează o concluzie dogmatică
cu privire la exact ce alimente consuma Ioan. Merită să se noteze că Ellen G. White caracterizează pe Ioan
ca vegetarian (3 T 62; CH 72).

NOTA 2

În diferite locuri din Evanghelii scriitorii relatează diferit cuvintele lui Hristos. De asemenea, ei dau
relatări diferite cu privire la anumite lucruri, de exemplu inscripţia de pe cruce. Aceste deosebiri au fost
folosite de către sceptici drept dovadă că scriitorii Evangheliilor nu sunt demni de încredere, ci chiar falşi şi
deci cu siguranţă neinspiraţi. O examinare atentă dovedeşte contrariul. Aceia care au scris Evangheliile,
împreună cu ceilalţi urmaşi ai lui Hristos, se considerau martori ai evenimentelor vieţii Domnului. Ei au
bazat totul pe veracitatea mărturiei lor.

La tribunal, de exemplu, în zilele noastre, dacă martorii mărturisesc precis acelaşi lucru cu privire la
un incident, concluzia nu este că ei sunt sinceri, ci că sunt sperjuri. De ce? Pentru că experienţa ne învaţă că
nu sunt doi oameni care să vadă un eveniment exact la fel. Un punct impresionează pe un martor; un alt
punct pe un altul. Iarăşi, se poate ca ei să fi auzit exact aceleaşi cuvinte rostite în legătură cu întâmplarea,
dar fiecare relatează cuvintele puţin diferit. Un martor poate chiar să relateze anumite părţi ale unei
conversaţii pe care celălalt martor nu le relatează. Dar atâta vreme cât nu este contradicţie clară în ideea sau
înţelesul diferitelor afirmaţii, martorii pot fi consideraţi că au spus adevărul. Într-adevăr, afirmaţii aparent
contradictorii se pot adesea dovedi că nu sunt deloc contradictorii, ci mai degrabă complementare. Vezi la
Matei 27,37; Marcu 5,2; 10,46.

S-a remarcat, pe bună dreptate, că numai un om cinstit îşi poate permite să aibă o memorie slabă.
Aceia care au de introdus în mintea publicului o istorisire neadevărată trebuie să facă exerciţii repetate
pentru a o face să fie credibilă. Un om cinstit s-ar putea să nu repovestească aceeaşi naraţiune exact în
aceleaşi cuvinte – aproape sigur că nu o va face – dar există o consistenţă şi armonie lăuntrică în povestire
care este evidentă pentru toţi. Chiar mai mult, că o astfel de povestire trăieşte şi scânteiază înaintea ochilor
noştri din cauză că povestitorul reînvie spiritul şi sentimentul incidentului. Dar atunci când un om povesteşte
şi repovesteşte o naraţiune ca şi cum ar fi redată de fonograf, lucrul cel mai generos pe care-l putem spune
despre el este că a devenit pur şi simplu un sclav plictisitor al unor cuvinte şi nu prezintă un tablou viu a
ceea ce s-a întâmplat de fapt sau a ceea ce s-a spus. Şi dacă nu avem o minte generoasă, putem chiar să fim
bănuitori cu privire la veracitatea sa, sau cel puţin siguri de senilitatea sa.

Întreaga experienţă şi îndeosebi experienţa tribunalelor în decursul anilor îndelungaţi duce la

concluzia că mărturisirea adevărată nu are nevoie să fie – într-adevăr, n-ar trebui să fie – copia identică
realizată la indigo a diferiţilor martori la un eveniment, incluzând mărturia lor cu privire la ceea ce s-a spus
la acel eveniment anumit.

De aici, acuzaţia că scriitorii Evangheliei nu sunt demni de încredere din cauză că relatările lor diferă,
stă descoperită ca fără temei. Dimpotrivă, acei scriitori oferă dovada cea mai clară că nu era nici un conflict
între ei, că ei relatau independent ceea ce impresionase în mod special mintea lor iluminată în chip divin cu
privire la viaţa lui Hristos. Ei au scris în timpuri diferite şi în locuri diferite relatările lor mai mult sau mai
puţin diferite. Dar nu există nici o dificultate în a descoperi armonia şi unitatea în ceea ce ei scriau cu privire
la incidente şi evenimente, inclusiv cuvintele Domnului nostru şi, de exemplu, inscripţia de pe cruce (vezi la
cap. 27,37).

În lumina acestor fapte, acuzaţia înrudită că relatarea lor diferită a cuvintelor lui Hristos dovedeşte că
scriitorii Evangheliei sunt neinspiraţi, pare fără sens. Ce garanţie are scepticul pentru a presupune că, dacă ei
erau inspiraţi, ar fi redat cuvânt cu cuvânt cuvintele Domnului? Nicidecum. Cuvintele sunt doar un vehicul
pentru exprimarea gândului şi din nefericire, limbajul omenesc este adesea necorespunzător pentru a
exprima pe deplin gândul unui orator. Nu s-ar putea ca însuşi faptul că scriitorii Evangheliilor au exprimat
cuvintele Domnului în diferite forme să ofere în sine o dovadă a puterii lor inspirate de pătrundere în
ordinea şi intenţia cuvintelor Sale? Incidental, Hristos a vorbit în aramaică; Evangheliile au fost scrise în
limba greacă. Şi nu este adevărat că diferiţi învăţaţi pot produce traduceri extrem de fidele ale scrierilor unui
anumit om şi totuşi să difere în cuvintele folosite? Într-adevăr, traduceri strict literale sacrifică în general
ceva din gândul sau intenţia reală a scriitorului originar.

Putem aplica aici, cu adaptarea corespunzătoare, cuvintele Scripturii: „Litera omoară, dar duhul dă
viaţă”. există un spirit dătător de viaţă care respiră prin cele patru Evanghelii, un spirit care ar fi putut să fie
uşor sufocat sau înăbuşit dacă scriitorii s-ar fi conformat la standardul artificial de relatare scepticilor – o
formă de cuvinte slugarnic de identice. Dumnezeu i-a inspirat pe scriitorii Săi cu mii de ani înainte de a se fi
inventat hârtia indigo.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 EW 230
1–3 EW 154; 8T 9

1–4 FE 109, 310, 423; 4T 108

1–17 DA 97–113

2 CM 40; COL 35, 276; DA 104, 506; GW 54, 55; MB 2; PK 715; 8T 332; 9T 122

2, 3 7T 139

3 DA 134, 224; MM 327; 3T 279; 7T 56; 8T 33, 329

4 DA 102; 3T 62

5 DA 104, 231

7 GW 149; 3T 557; 5T 227; 8T 252

7, 8 1T 321; 5T 225
 7–9 DA 105

8 EW 233

10 Ev 272; EW 154, 233; 1T 136, 192, 321, 383, 486

10–12 DA 107

12 DA 215, 392; TM 373; 5T 80

13 DA 110

14, 15 DA 111

15 MB 49

16, 17 DA 112

17 CG 525; COL 274; DA 113, 119, 579; FE 405; ML 260; Te 274, 284; 7T 270

Matei 4:1
1. Atunci. [Ispitirea, Matei 4,1-11= Marcu 1,12-13= Luca 4,1-13. Comentariu major: Matei. Vezi
harta de la p. 216; diagrama de la p. 230]. Gr. tote, un cuvânt preferat la Matei. El apare în Evanghelia sa
cam de 90 de ori comparat cu de 6 ori în Marcu şi de 14 ori în Luca (vezi Matei 2,7; 3,13; 4,1.5; etc). El
arată o tranziţie de gândire şi fixează noua secţiune a naraţiunii la o anumită dată, care poate să urmeze
imediat după incidentul precedent.

A fost dus. „Pustia” era literal „mai sus” de râul Iordan – sus fie pe dealurile Iudeii, fie pe ale Pereii,
dincolo de Iordan. Locul exact al ispitirii nu este cunoscut.

Din Duhul. De la naştere Isus fusese sub călăuzirea şi instruirea Duhului Sfânt (vezi la Matei 3,16;
Luca 2,52), dar la data botezului său Duhul a coborât asupra Lui în măsură bogată pentru a-L înzestra cu
înţelepciune şi capacitate pentru misiunea încredinţată Lui (Fapte 10,38; cf. cap. 1,8). Isus a fost „călăuzit
pas după pas, prin voia Tatălui” în armonie cu „planul” care „se afla în faţa Lui, perfect în toate amănuntele
Lui”, „înainte ca El să fi venit pe pământ” (DA 147; vezi la Luca 2,49). Marcu foloseşte o expresie şi mai
puternică, zicând: „Duhul a mânat pe Isus în pustie” (Marcu 1,12).

În pustie. Locul tradiţional al ispitirii este pe dealurile neregulate şi golaşe care se ridică la vest de
Ierihon, numit Quarantania ca aluzie la cele 40 de zile ale rămânerii lui Isus în pustie. Botezul a avut loc în
Iordan, la est de Ierihon (vezi la cap. 3,1) şi faptul că Isus S-a reîntors acolo la sfârşitul celor 40 de zile lasă
să se înţeleagă că pustia ispitei nu era la mare depărtare. Acesta fiind cazul este cu totul posibil că Isus S-a
retras în regiunea pustiei din vecinătatea Mt. Nebo din Munţii Abarim, la est de Marea Moartă (vezi la
Numeri 21,20; 27,12; Deuteronom 3,17). Tocmai de pe falnicele înălţimi ale Mt. Nebo „Domnul i-a arătat
lui Moise toată ţara” (Deuteronom 34,1-4; PP 471-477) şi poate tocmai din acelaşi loc, „un munte foarte
înalt”, diavolul i-a arătat lui Hristos „toate împărăţiile lumii” (Matei 4,8).

Să fie ispitit. Gr. peirazo, „a ispiti” (Fapte 9,26; 16,7; 24,6; etc.), „a încerca”; cu un motiv lăudabil în
vedere (Ioan 6,6; 2Corinteni 13,5) şi de „a încerca”, cu un motiv rău în vedere (Matei 19,3; Luca 11,16),
îndeosebi în sensul ademenirii unei persoane la săvârşirea de păcat (1 Corinteni 7,5; 1 Tesaloniceni 3.5;
Iacov 1,13). Aici peirazo este folosit în ultimul sens.

Isus nu a invitat ispita şi nici nu s-a aşezat în chip conştient pe terenul fermecat al diavolului. El S-a
retras în pustie pentru a fi singur cu Tatăl Său şi pentru a medita la sarcina care-I stătea în faţă.

Isus a luat asupra sa natura omenească şi împreună cu ea posibilitatea de a ceda înaintea păcatului
(DA 117). S-a îngăduit ca El „să întâmpine primejdiile vieţii la fel ca oricare suflet omenesc, să ducă lupta
vieţii aşa cum trebuia să o ducă fiecare vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde viaţa veşnică. (DA
49). (În sensul că Isus n-a suferit mai puţin ca un om, dar că nici un om n-a suferit ce a suferit Isus). Numai
în felul acesta se putea spune că „a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4,15). Altminteri, dacă
aşa cum susţin unii, Isus fiind divin, nu putea fi ispitit – atunci ispitirea Lui a fost o farsă. Prin natura Lui
omenească a suferit El ispita (conf. DA 686). Dacă experienţa Lui cu ispita ar fi fost mai puţin grea decât
experienţele noastre cu ea, „El nu ar fi putut să ne mângâie” (DA 117). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi
la Luca 2,40.52; Ioan 1,14; Evrei 4,15; EGW material suplimentar la Matei 4,1-11; Romani 5,12-19.

Avem un reprezentant înaintea Tatălui care are „milă de slăbiciunile noastre” deoarece „a fost ispitit
în toate ca şi noi”. De aceea suntem îndemnaţi „să ne apropiem cu deplină încredere de scaunul harului” ca
„să aflăm har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie” (Evrei 4,15.16). Isus cunoaşte din experienţă ce poate
suporta natura omenească şi El a făgăduit să potolească puterea ispititorului potrivit cu tăria noastră
personală de a suporta şi să „pregătească... ieşirea” (1 Corinteni 10,13, RSV). În cuprinsul fiecărei inimi
omeneşti se repetă marea luptă prin care a trecut Hristos în pustia ispitei. Fără punere la încercare – fără
prilejul de a alege de a face bine sau a face rău – nu poate fi dezvoltare de caracter. Numai prin rezistare la
ispită ne dezvoltăm puterea de a rezista.

Diavolul. Gr. diabolos, de la dia, „prin” şi ballo, „ a lovi” , ca un adjectiv însemnând „calomnios” şi
ca substantiv „calomniator” de la care a derivat cuvântul „diavol”. În LXX-a diabolos traduce ebr. satan,
„vrăjmaş”, „împotrivitor” (vezi la Zaharia 3,1). Când se referă la Satana, diabolos, apare în general cu
articol (1 Petru 5,8 este o excepţie). Fără articol este folosit cu privire la oameni (Ioan 6,70; 1 Timotei 3,11;
2 Timotei 3,3; Tit 2,3).

Sunt unii care susţin că nu există diavol personal, dar însăşi cuvintele diabolos, „calomniatorul”
(„pârâtorul”) şi satan, „împotrivitorul”, sunt bazate pe concepţia că diavolul este o fiinţă personală. Hristos a
văzut pe Satana „căzând ca un fulger din cer” (Luca 10,18). Numai o fiinţă personală putea îndeplini rolul
diavolului din relatarea ispitirii (Matei 4,1.5.8.11) şi să corespundă celorlalte afirmaţii făcute cu privire la
diavolul de diferiţi scriitori NT (Ioan 13,2; Evrei 2,14; Iacov 4,7; 1 Ioan 3,8; Iuda 9; Apocalipsa 2,10;
20,2.7-10).

Matei 4:2
2. A postit. Cuvântul tradus în felul acesta este în general folosit în NT cu privire la abţinerea de la
hrană ca o practică rituală. Dar acesta evident nu era un post ritual. În tot cursul vieţii Lui Isus a fost mustrat
pentru faptul că ucenicii Lui nu se conformau la zilele de post prescrise de Farisei (Matei 9,14; Luca 5,33,
cf. Luca 18,12). Există primejdia astăzi, aşa cum era şi în zilele biblice, ca postirea să fie considerată ca un
mijloc de a câştiga un merit înaintea lui Dumnezeu – de a face ceva spre a se recomanda pe sine lui
Dumnezeu. Dar acesta nu este felul de post pe care Dumnezeu îl cere oamenilor (vezi Isaia 58,5.6; cf.
Zaharia 7,5). Dacă oamenii postesc astăzi, aceasta ar trebui să fie cu scopul de a căpăta limpezime a minţii,
antiteza somnolenţei care vine din cauza îmbuibării. Puterea de percepere spirituală a adevărului şi a voii lui
Dumnezeu este remarcabil sporită printr-o dietă abstinentă şi poate uneori prin abţinerea deplină de la
mâncare. Postirea nu înseamnă totdeauna o completă abţinere de la mâncare. Totuşi, Luca observă că Isus
nu a mâncat nimic pe când era în pustia ispitirii (cap. 4,2).

Patruzeci de zile. Comparaţi cu posturi asemănătoare ţinute de Moise (Exod 34,28) şi Ilie (1 Regi
19,8). Încercări de a găsi în numărul 40 o însemnătate mistică sunt fără sens. Vezi la Luca 4,2.

Matei 4:3
3. Ispititorul. Diavolul întotdeauna ne atacă în timpurile de cea mai mare slăbiciune, deoarece atunci
este cel mai probabil că am putea cădea. Pentru motivul acesta este de o importanţă vitală să păstrăm
puterile fizice, mintale şi emoţionale la nivelul cel mai înalt de tărie şi de eficienţă. Tot ce slăbeşte aceste
puteri slăbeşte apărarea noastră faţă de şiretlicurile ispititorului. Astfel de lucruri cum sunt munca peste
măsură, lipsa de mişcare, îmbuibarea, o dietă greşită, lipsa de somn, sau orice scade vioiciunea intelectuală
sau controlul emoţional şi tinde să deschidă calea înaintea celui rău pentru a pătrunde în suflet. Cultivarea
unor gânduri de descurajare, înfrângere sau de resentiment va avea acelaşi efect. Noi trebuie să ne fixăm
gândurile şi afecţiunile asupra celor de sus (Coloseni 3,2) şi să ne umplem mintea cu ceea ce este adevărat,
tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, curat şi vrednic de iubit (Filipeni 4,8). Trebuie să ne aducem
trupul în supunere faţă de legile fiinţei noastre fizice, deoarece este imposibil să apreciem pe deplin lucrurile
de valoare veşnică dacă trăim în călcarea legilor naturale care guvernează fiinţa noastră.

S-a apropiat de El. („A venit la El”, KJV). Un demon personal „s-a apropiat de Isus”; pe un demon
personal l-a biruit Isus şi l-a pus pe fugă. Nu există nici cea mai slabă indicaţie dată de vreunul din scriitorii
Evangheliei că ispita a fost o experienţă subiectivă care a avut loc exclusiv în mintea lui Isus, cum au
susţinut unii.

Dacă eşti. Satana fusese martor la botezul lui Isus şi auzise proclamaţia din cer: „Acesta este Fiul Meu
preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (cap. 3,17; vezi DA 116, 119). În ce priveşte aparenţele, părea să
existe motiv de îndoială în ce priveşte adevărul proclamaţiei. Palid, istovit, slăbit şi flămânzit peste măsură
de mult (vezi DA 137), Isus nu părea să fie Fiul lui Dumnezeu. Cuvintele lui Satana: „Dacă eşti”, confruntau
pe Isus cu întrebarea: „Cum poţi să ştii că eşti Fiul lui Dumnezeu?”. La fel, în grădina Edenului, scopul
ispititorului fusese să o determine pe Eva să nu creadă cuvintele clare afirmate de Dumnezeu cu privire la
pomul cunoştinţei. În acelaşi fel Satana se apropie de bărbaţi şi de femei astăzi, străduindu-se să-i facă să nu
creadă adevărurile lămurite, clar afirmate în Cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Numai aceia a căror
credinţă, ca aceea a lui Isus, rămâne fermă la ceea ce „este scris”, la un clar „Aşa zice Domnul”, vor fi în
stare să reziste la şiretlicurile diavolului. O ispită totdeauna provoacă printr-o negare a unui adevăr clar
cunoscut. Ea afirmă că împrejurările justifică o abatere de la principiu.

Fiul lui Dumnezeu. Un ecou clar al cuvintelor Tatălui rostite la Iordan cu 40 de zile mai înainte (vezi
la cap. 3,17). Cu dispreţ arogant Satana s-a adresat Celui contra Căruia el vorbise atât de înverşunat în cer
înainte de a fi fost aruncat afară. De fapt, Isus avea acum mai mult înfăţişarea unei fiinţe omeneşti gata să
moară, decât a Fiului lui Dumnezeu (DA 118, 137). Cuvintele lui Satana spuse cu prilejul acesta au fost mai
târziu repetate de conducătorii iudei dispreţuitori când s-au adresat lui Hristos la cruce (cap. 27,40). Vezi la
Matei 1,23; Luca 1,35; Ioan 1,1-3.14.

Porunceşte. In diferite ocazii din cursul lucrării Sale, lui Isus I s-a cerut să-şi autentifice mesianitatea
prin desfăşurarea de putere miraculoasă (Matei 12,38; 16,1; Marcu 8.11, 12; Ioan 2,18; 6,30). Dar El a
refuzat să săvârşească minuni când a fost somat să facă aşa ceva. Mai degrabă, fiecare minune răspundea
unei nevoi specifice a poporului pe care căuta să-l servească. Este adevărat, forţele şi elementele naturii s-ar
fi putut aştepta să asculte de porunca Creatorului lor (Matei 8,26; Ioan 2,6-11; etc). Dar Isus nu a recurs la
puterea Cerului pentru a-Şi procura ceva ce nouă nu ne stă la dispoziţie. Vezi p. 209.

Pietrele acestea. Satana probabil a arătat la pietrele care zăceau pe pământ la picioarele lui Isus, dintre
care unele ar fi putut să fie oarecum de forma unei pâini orientale, ca un disc. Satana poate va fi şi ridicat
una din pietrele acelea (cf. Luca 4,3) şi va fi oferit-o lui Isus, aşa cum smulsese fructul din pomul oprit şi-l
pusese în mâinile Evei (PP 55).

Pâini. Pâinea aici reprezintă cerinţele materiale ale naturii fizice a omului. Ea reprezintă filozofia
materialistă a vieţii, care susţine că viaţa omului constă din abundenţa lucrurilor care ajung în posesia lui şi
că el trăieşte numai cu pâine. Un apel la apetit era astfel temeiul atacului iniţial a lui Satana asupra Fiului lui
Dumnezeu, la fel cum fusese temeiul abordării lui Adam şi a Evei în Grădina Eden. Multe din ispitele de
care au parte oamenii intră în categoria aceasta. În primul rând, Satana ştie că ispitele asupra naturii fizice a
omului sunt mai probabil urmate de succes imediat. În al doilea rând, el îşi îndreaptă ispitele la slăbirea şi
degradarea puterilor fizice ale omului, cunoscând destul de bine că prin natura fizică, prin simţuri el poate
găsi intrare la întreaga fiinţă. Natura fizică trebuie să fie constant sub controlul puterilor superioare ale
minţii, voinţei şi raţiunii pentru a evita ruina. Trupul este mediul prin care sunt dezvoltate mintea şi sufletul,
prin care este format caracterul (MH 130). Tocmai realitatea faptului că în calitate de Fiu al lui Dumnezeu,
Isus avea putere să-şi astâmpere foamea creând hrană, făcea ispita reală.

Ispita consta din sugestia lui Satana ca Hristos să-Şi astâmpere foamea pe o cale rea, adică fără a ţine
seama care ar putea fi voia Tatălui. Propunerea lui Satana insinua în chip mascat că Dumnezeu ar trebui să
fie lipsit de bunătate pentru a lăsa pe Fiul Său singur să sufere de foame, mai ales când era cu totul
nenecesar.

Comparaţi ispitirile din pustie la începutul lucrării lui Hristos cu acelea de la sfârşitul ei, din
Ghetsemani (vezi la cap. 26,38).
Matei 4:4
4. A răspuns şi a zis. Vezi la Iov 3,2.

Este scris. Credinţa lui Hristos în Dumnezeu şi cunoaşterea din partea Sa a voii lui Dumnezeu erau
întemeiate pe Scripturi. Din copilărie Hristos studiase Scripturile cu sârguinţă şi era bine familiarizat cu ele
(DA 70). În aceasta stătea secretul tăriei Sale pentru a da piept cu ispita. Credinţa este ceea ce dă biruinţă
asupra lumii (1 Ioan 5,4) şi credinţa este dezvoltată prin studierea Scripturilor (Romani 10,17). Aici Hristos
afirmă că acceptarea Cuvântului scris al lui Dumnezeu este de mai mare valoare şi importanţă chiar decât
săvârşirea unei minuni. Citatele din Scriptură folosite de Hristos cu prilejul acesta au fost toate luate din
cartea Deuteronomul.

Omul nu trăieşte. [„Omul nu va trăi”, KJV; „Va trăi omul”, G. Gal.]. Un citat din Deuteronom 8,3, un
adevăr pe care Hristos îl descoperise lui Moise cu 15 secole mai înainte. Când ispitele trecuseră, Isus era
aproape pe punctul de a muri (DA 131). Se poate ca Satana să fi insinuat că dacă Hristos nu Se depărta de
ceea ce El considera că este drumul datoriei, va muri. Dacă lucrurile stăteau aşa, prin răspunsul Său Isus a
afirmat că moartea în cuprinsul voii lui Dumnezeu este preferabilă vieţii fără ea.

Satana impune multora care caută să fie ascultători de voia descoperită a lui Dumnezeu această formă
de ispită. Acela care îşi propune să trăiască numai prin şi pentru „pâine” de fapt nu trăieşte deloc şi în cel
mai bun caz este sortit să moară, deoarece „pâinea” fără Dumnezeu aduce moarte şi nu viaţă.

Primele cuvinte ale lui Isus declară supunere completă şi fără condiţii faţă de voia Tatălui aşa cum
este exprimată în Cuvântul lui Dumnezeu. Isus acceptă natura obligatorie a acelui Cuvânt (cf. Ioan 15,10) şi
tăgăduieşte importanţa primară a lucrurilor materiale. Cele spirituale sunt de valoare şi de importanţă
superioară. Vezi la Matei 6,24-34; Ioan 6,27.

Numai cu pîne. Omul este mai mult decât un animal; nevoile lui cele mai urgente nu sunt fizice şi
materiale. Isus afirma: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18,36). În timp ce, pe de-o parte,
Isus susţinea importanţa vitală de a-i ajuta pe cei în lipsă pe orice cale cu putinţă (Matei 25,31-46; etc), El
mai lămurea că aceasta nu urma să ia locul loialităţii şi devoţiunii faţă de El personal ca Mesia (cap. 26,11).
Este adevărat, oamenii trebuie să „fie drepţi” şi să iubească „milostivirea” (Mica 6,8) şi să iubească pe
aproapele lor ca pe ei înşişi (Matei 22,39); dar şi să umble smeriţi cu Dumnezeul lor (Mica 6,8). Replica
dată de Hristos diavolului este o condamnare a filozofiei materialiste în orice formă ar apărea ea. Posedarea
de lucruri nu este ţinta finală şi nici măcar de dorit a vieţii (vezi Luca 12,15). Vezi la Ioan 6,27-58.

Orice cuvânt. Isus spunea: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes” (Ioan 4,34). Ieremia
vorbea despre găsirea şi mâncarea cuvintelor lui Dumnezeu şi devenirea lor „bucuria şi veselia inimii” lui
(cap. 15,16). Iov spunea: „Am preţuit cuvintele gurii Sale, le-am preţuit mai mult decât hrana trebuincioasă”
(KJV) (cap. 23,12). Isus, Cuvântul viu (Ioan 1,1-3) era „Pâinea vie care S-a pogorât din cer” (cap. 6,48-51).
Pavel vorbea despre gustarea „cuvântului cel bun al lui Dumnezeu” (Evrei 6,5). Petru se referea la „laptele
duhovnicesc şi curat” (1 Petru 2,2), prin care creştinul trebuie să crească.

Este de importanţă vitală, mai ales, să luăm aminte la fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Omul nu este
liber să aleagă din Cuvântul lui Dumnezeu părţile acelea care-i convin şi să le lepede pe celelalte.
Dumnezeu a pus la îndemână o dietă spirituală echilibrată pentru copiii Săi născuţi pe pământ şi aceia care
mănâncă numai ceea ce place fanteziei lor nu se pot aştepta să se bucure de o experienţă creştină sănătoasă
sau să ajungă la maturitate creştină. Chiar şi „cele mai mici porunci” ale lui Dumnezeu (Matei 5.19) sunt
indispensabile pentru cel care urmează să intre în împărăţia cerului.

Matei 4:5
5. Atunci. În Luca ordinea celei de a doua şi a treia ispite este inversată faţă de cum apare în Matei.
Nu ştim care a fost de fapt ordinea cronologică, dar există motive să credem că cele trei ispite au avut loc în
ordinea dată de Matei. Un studiu îngrijit al naturii şi scopului fiecărei ispite duce la concluzia că cele trei
ajung la un punct culminant atunci când Satana Il duce pe Isus „pe un munte foarte înalt” (v. 8) şi-I arată
împărăţiile lumii acesteia. În primele două, aşa cum sunt enumerate de Matei, Satana apare în rolul de înger
de lumină, dar în a treia cere pe faţă ca Hristos să i se închine (v. 9). Tocmai această sugestie hulitoare,
potrivit cu Matei, atrage porunca finală: „pleacă, Satano” (v. 10). Este de asemenea demn de notat că Hristos
Lumina lumii comentează cele trei ispite în ordinea dată de Matei (vezi DA 129). Vezi la v. 9.

Succesiunea evenimentelor aşa cum este dată în una din Evangheliile sinoptice diferă adesea de aceea
din celelalte. Ar trebui să se observe că nici unul din evanghelişti nu pretinde să fi aranjat naraţiunea în
succesiune strict cronologică (vezi p. 274) şi este cu siguranţă evident că nu toţi au făcut aşa. Vezi Note
adiţionale la capitolul 3, nota 2.

Sfânta cetate. Unele monede macabeice poartă inscripţia „Ierusalimul sfânt”. Numele arab al
Ierusalimului astăzi este el-Quds, „Sfântul”. Este evident că Satana nu a ales Templul ca un loc pentru a
doua lui ispită din cauza lipsei de înălţimi sau de prăpăstii în munţii din pustie; trebuie să fi fost un alt
motiv. S-ar prea putea ca Satana să fi căutat să înconjoare a doua ispită cu un aer de sfinţenie.

Straşina. [„Pinaclu”, KJV; „Aripa”, G. Gal.]. Gr. pterugion, formă diminutivă însemnând literal
„aripioară”, considerată de unii a fi streaşina Templului. Un scriitor grec de mai târziu foloseşte forma
nediminutivă pterux pentru a reprezenta vârful unei clădiri. De unde pterugion ar putea descrie o turelă,
crenel, acoperiş ascuţit sau vârf. Cuvântul „pinaclu” derivă de la latinescul pinnaculum, o formă diminutivă
a lui pinna, „aripă”.

Templului. Gr. hieron, un termen folosit pentru a se referi la întreaga zonă a Templului şi la clădirile
pe care le cuprindea. Clădirea sanctuarului însăşi, cuprinzând sfânta şi sfânta sfintelor, este numită în
greceşte naos. Atât hieron cât şi naos sunt redate prin „Templu” în NT.

Matei 4:6
6. Dacă eşti. Vezi la v. 3. La suprafaţă, lipsa unui răspuns la provocarea lui Satana ar părea că este o
admitere tacită din partea lui Isus că nu era Fiul lui Dumnezeu. Întâmpinând prima ispită, Isus se dovedise
loial ca un Fiu faţă de voia Tatălui. Acum ispititorul propune ca El să-si dovedească loialitatea şi credinţa
printr-un act care, se presupune, ar da dovadă concludentă cu privire la faptul acesta.

Aruncă-te jos. Cu siguranţă, stăruia Satana, un astfel de act de credinţă în Dumnezeu ar fi o

demonstraţie supremă că Isus era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Rabinii spuneau că „atunci când regele
Mesia se arată, atunci vine şi stă pe acoperişul locului sfânt” (Midraş, Pesiqtha Rabbathi 36 (162 a), citat în
Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 151). Dacă Isus S-ar fi aruncat jos,
nimeni nu ar fi fost de faţă la actul acesta decât Satana şi îngerii lui Dumnezeu (1 SG 33).

Este scris. Satana interpretează şi aplică greşit pasajul pe care-l oferă acum lui Isus ca motiv pentru
depărtarea de pe drumul datoriei. El manipulează Cuvântul lui Dumnezeu într-un fel în care să pară că
aprobă un fel păcătos de acţiune; el îi suceşte înţelesul şi-l foloseşte înşelător (cf. 2 Cor 4.2).

Va porunci îngerilor Săi. Satana citează din Psalmii 91,11,12, dar omite cuvintele „să te păzească în
toate căile tale”. Poate aceasta urmărea să acopere faptul că grija protectoare a lui Dumnezeu ne stă la
dispoziţie numai când rămânem în însăşi căile alese de Dumnezeu. Satana ştie bine că atunci când un om se
depărtează de calea dreaptă şi strâmtă părăseşte terenul ales al lui Dumnezeu şi intră pe terenul fermecat al
vrăjmaşului. Dar Isus a refuzat de a se depărta de cărarea strictei ascultări de voia Tatălui.

Matei 4:7
7. Este scris. Satana scosese cuvintele din Psalmii 91,11.12 din contextul lor (vezi la Matei 4,6).
Pentru a scoate în evidenţă adevăratul înţeles al cuvintelor citate din Psalmii 91 şi pentru a dovedi că
diavolul le aplicase greşit, Isus a citat un alt pasaj (Deuteronom 6,16), al cărui context scoate în evidenţă
împrejurările în care cineva poate cere binecuvântarea lui Dumnezeu (vezi v. 17-25). Texte izolate de
contextul lor se dovedesc adesea că duc în eroare. De asemenea, un pasaj dat trebuie să fie înţeles în
armonie cu toate celelalte. Susţinerea că Biblia poate fi făcută să înveţe orice, este adevărată numai când
principiul acesta este încălcat. Când Cuvântul lui Dumnezeu este luat ca un tot, adevărurile lui sunt clare şi
armonioase.

Să nu ispiteşti. Cuvintele folosite de Hristos pentru a-l înfrânge pe ispititor au fost rostite pentru prima
dată de Moise cu referire la cea dintâi ocazie din pustie când copiii lui Israel cârtiseră cerând apă (vezi Exod
17,1-7). Dumnezeu le dăduse dovezi îndestulătoare cu privire la faptul că El îşi conducea poporul şi că avea
de gând să le procure tot ce le trebuia, ca, de exemplu, minunile puterii divine desfăşurate în Egipt,
eliberarea dramatică de la Marea Roşie şi, mai de curând, revărsarea manei. Când li s-a dat hrană, poporul a
făgăduit cu umilinţă că pe viitor se vor încrede în Domnul (PP 297); şi cu toate acestea, cu puţin timp mai
târziu, când li s-a dat ocazie să-şi exercite credinţa, au acuzat pe Moise că vrea să se scape de ei ca să se
îmbogăţească cu averile lor (Exod 17,1-4; PP 297, 298). În ciuda dovezilor griji divine pentru nevoile lor, ei
au ispitit pe Domnul, zicând: „este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu?” (Exod 17,7). Ei au pus pe
Dumnezeu la încercare; adică L-au provocat să-Şi dovedească puterea. Păcatul lor consta din faptul că
veneau la Dumnezeu într-un spirit nepotrivit, spirit de cerere şi de mânie nerăbdătoare în loc de credinţă
umilă şi răbdătoare. Afară de cazul că cererea lor era împlinită ei refuzau să creadă în Dumnezeu.

Tot în acelaşi spirit propunea acum Satana lui Hristos să-L pună pe Tatăl Său la încercare. În loc să
accepte prin credinţă proclamaţia Tatălui de la Iordan, prin care afirma despre El că este Fiul lui Dumnezeu,
Isus trebuia să experimenteze pentru a dovedi, spre mulţumirea Sa, că lucrul acesta era aşa. Dar o astfel de
punere la încercare ar fi reflectat îndoială în loc de credinţă.

Nu trebuie să ne aşezăm pe noi înşine fără să fie necesar şi cu nepăsare într-o poziţie în care
Dumnezeu va trebui să săvârşească o minune pentru a ne salva de rezultatele neconvenabile ale unui fel
neînţelept de purtare. Noi nu trebuie să abuzăm de Dumnezeu pentru a ne izbăvi când ne aruncăm spontan în
primejdie. Credinţa matură ne va conduce să ne rânduim viaţa în armonie cu ceea ce Dumnezeu ne-a
descoperit deja şi apoi să ne încredem în El pentru rest.

Matei 4:8
8. Un munte foarte înalt. [„Un munte peste măsură de mare”, KJV]. Inspiraţia nu a descoperit locul
celei de a treia ispite. Unii au sugerat Mt. Nebo, de pe ale cărui înălţimi avantajoase (2644 picioare) Moise a
privit toată Ţara Făgăduinţei (Deuteronom 34,1-4) şi apoi, în viziune, desfăşurarea planului de mântuire în
decursul veacurilor (PP 472-477).

I-a arătat. Matei face observaţia că diavolul a arătat lui Isus „toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor”
(cap. 4.8) şi Luca notează că aceasta a avut loc „într-o clipă” (cap. 4,5). Este zadarnic să facem speculaţii cu
privire la felul în care Satana a fost în stare să prezinte înaintea lui Isus panorama strălucitoare care-I trecea
acum pe dinaintea ochilor.

Lepădându-şi masca de înger venit din locurile slavei, Satana s-a arătat acum în faţa lui Hristos în
rolul său asumat de domn al acestei lumi (DA 129). El nu deţinea pe drept titlul de proprietate asupra acestui
pământ ci, mai degrabă, prin smulgerea din mâna lui Adam şi a Evei a proprietăţii date lor de Dumnezeu,
Satana pretindea că a luat locul lui Adam ca domnitor legal al lumii (vezi Geneza 1,28; Iov 1,6,7), dar el
domnea ca un uzurpator. Cu toate acestea, Hristos nu a contestat direct pretenţia lui Satana şi a tăgăduit
numai că Satana are vreun drept să primească închinare. Isus chiar vorbea despre Satana ca fiind
„stăpânitorul” lumii acesteia ca recunoaştere a stăpânirii lui de facto (Ioan 12,31; 14,30; 16,11).

Lumii. Gr. kosmos, „lume”, sau „univers”, după punctul de vedere al aranjamentului ordonat al ei în
spaţiu. Luca zice oikoumene, „lumea locuită” (cap. 4,5) cuvântul apărând în Matei 24,14; Luca 2,1; Fapte
11,28; 17,6; etc. Un al treilea cuvânt tradus „lume” în NT este aion, „veac” sau „lume”, mai ales lumea din
punct de vedere al succesiunii întâmplărilor în timp (Matei 12,32; 13,39; 24,3; 28,20; Luca 18,30; etc.).

Strălucirea lor. Satana a ascuns efectiv aspectul neplăcut al împărăţiei sale şi a prezentat numai slava
strălucitoare a lucrurilor omeneşti. El a oferit lui Isus rolul de Mesia politic, un rol în care naţiunea iudaică
L-ar fi acceptat (vezi Ioan 6,15; vezi la Luca 4,19).

Matei 4:9
9. Toate aceste lucruri. Vezi la v. 8. Din punct de vedere religios şi politic Satana îşi exercita efectiv
controlul său asupra treburilor acestei lumi (vezi Luca 4,6). „Aceste lucruri” erau desigur, proprietate furată,
dar atâta vreme cât erau în mâinile sale, Satana a propus să facă trafic cu ele în folosul său. Hristos era
adevăratul proprietar şi proprietatea Sa se întemeia pe faptul că El făcuse „toate lucrurile” (Ioan 1,3). El nu
abdicase niciodată de la drepturile sale. Satana ştia că Isus venise să conteste pretenţia lui şi acum se oferea
să o predea fără de conflict, dar cu condiţii. Stăpânirea lui Satana asupra neamului omenesc nu era deplină;
mai erau unii care nu-i acordaseră supunerea. El şi-a dat seama de provocarea cuprinsă în viaţa lipsită de
păcat a lui Hristos.

Ţi le voi da Ţie. Satana lăsa să pară că Isus obţinea ceva pentru practic nimic – „toate aceste lucruri”
pentru preţul de nimic al prosternării sale odată înaintea cuiva care se dădea drept proprietarul lor de drept.
Era ca şi cum Satana ar fi zis: „Ai venit ca să obţii titlul de proprietate asupra acestei lumi, nu-i aşa?
Primeşte-l ca un dar de la mine. Puterea şi onoarea pot fi ale Tale pentru luarea ei.” În schimb tot ceea ce
cerea Satana era un transfer de supunere de la Tatăl la el.

Refuzând de a se conforma la propunerea lui Satana, Hristos a tăgăduit de asemenea orice alianţă
nesfântă între biserică şi stat. Hristos a refuzat să aibă de a face cu naţiunile vremii Sale – conştient şi
complet. Singurul Lui sfat cu privire la problema legăturilor dintre biserică şi stat era de „a da Cezarului ce
este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (cap. 22,21).

Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie. În ţările orientale chiar şi azi închinarea cu faţa
la pământ este semnul supunerii şi fidelităţii absolute. Această propunere diabolică – ca Dumnezeu întrupat
să se închine diavolului – constituie apogeul blasfemiei. marile probleme puse în joc şi curajul nesfânt al
propunerii par să reprezinte maximum de limită al ingeniozităţii diabolice şi sugerează că ordinea
cronologică a celor trei ispite este cea a lui Matei şi nu cea a lui Luca. După ce a făcut mişcarea lui cea mai
îndrăzneaţă, Satana nu mai avea nimic de oferit.

Matei 4:10
10. Pleacă. Culmea fusese atinsă. Satana se demascase şi apăruse în adevăratul său rol. Stăpânitorul
acestei lumi venise la Hristos oferindu-se să satisfacă ahtierea dorinţei omeneşti 1) după conforturile şi
necesităţile făpturii materiale; 2) după privilegiul de a face aşa cum îi place şi de a se bucura de privilegiul
neascultării fără de a accepta răspunderile ei; 3) după mândrie şi popularitate şi 4) după putere şi autoritate
asupra altor oameni.

Stăpânitorul acestei lumi a venit la Hristos şi n-a găsit nimic în El care să răspundă, nici în cea mai
mică măsură, la ispită (vezi Ioan 14,30). Fiul lui Dumnezeu „într-o fire asemănătoare cu a păcatului ... a
osândit păcatul în firea pământească” (Romani 8,3) şi dacă venim la El în credinţă – dacă alegem să „trăim
nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8,4) – El, prin harul Său, ne va
face în stare să umblăm astfel. Dacă ne vom supune lui Dumnezeu şi noi putem să ne împotrivim diavolului
şi el va fugi de noi (vezi Iacov 4,7.8). Dumnezeu va fi pentru noi un turn sigur de apărare (Proverbe 18,10).

Satano. Vezi la v. 1.

Domnului, Dumnezeului tău să te închini. Un citat din LXX-a la Deuteronom 6,13. Credinţa că omul
poate servi la doi stăpâni este o amăgire de la diavolul (vezi Matei 6,24). Orice filozofie de viaţă care ne
oferă „toate aceste lucruri” precum şi cerul, face parte integrantă din însăşi doctrina diavolului.

Să-I slujeşti. Isus afirmase de acum loialitatea Lui faţă de principii în domeniul trupului, minţii şi
sufletului. În tot cursul vieţii Sale, voia Tatălui şi nu a Sa L-a călăuzit în alegerea Lui în toate lucrurile (vezi
cap. 26,39).

Matei 4:11
11. Atunci. Vezi la v. 1.

Diavolul L-a lăsat. Nu pentru totdeauna, ci „pînă la o vreme” (Luca 4,13). Chiar din copilărie viaţa sa
fusese „o lungă luptă împotriva puterilor întunericului” (DA 71. 116; vezi la Luca 4,2). Diavolul Îl ispitise
pe Hristos, dar fusese fără putere să-L constrângă să păcătuiască; şi aşa se petrece şi cu noi. Cele mai
cumplite ispite sunt lipsite de putere cu excepţia cazului când consimţim să păcătuim (vezi 5T 177). Când ne
împotrivit „Diavolului... el va fugi” de la noi (Iacov 4,7). Hristos a ieşit biruitor din bătălie – diavolul a
plecat ca un vrăjmaş înfrânt.

Să-I slujească. [„I-a slujit”, KJV]. Când ispitele s-au sfârşit, Isus a căzut la pământ istovit, cu paloarea
morţii pe faţă. El zăcea ca unul care era gata să moară (DA 131).
 Satana făgăduise slujirea îngerilor în afară de cercul ascultării faţă de voia lui Dumnezeu, dar Isus a
refuzat. Acum îngeri cereşti au venit şi I-au slujit pe cărarea ascultării. Asigurările date de ei cu privire la
iubirea Tatălui şi la aprecierea şi bucuria întregului cer datorită biruinţei Lui trebuie să-L fi întărit şi
mângâiat foarte mult pe Mântuitorul.

Matei 4:12
12. [„Acum”, KJV]. [Începuturile lucrării galileene, Matei 4,12 = Marcu 1,14.15 = Luca 4,14.15.
Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 218; diagrame p. 229, 231]. Nici una din cele trei Evanghelii
sinoptice nu relatează ceea ce îndeobşte este cunoscut ca lucrarea timpurie iudeană a lui Hristos. Perioada
aceasta s-a extins de la ispitire până la începutul lucrării galileene, adică de la Paştele anului 28 d.Hr., până
la acela al anului 29 d.Hr., cu o retragere temporară în decursul iernii din 28-29 (vezi nota adiţională la Luca
4; diagrama 6, p. 229). Inspiraţia n-a oferit nici o explicaţie directă a tăcerii scriitorilor sinoptici asupra
lucrării timpurii iudeene. Luca vorbeşte despre lucrarea lui Isus ca şi cum a început în Galileea (vezi Fapte
10: 37,38).

Ceva din succesul lucrării iudeene timpurii a lui Isus reiese din plângerea ucenicilor lui Ioan că „toţi
se duc după El” (Ioan 3,26) şi din răspunsul lui Ioan: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (cap.
3,30). În ciuda popularităţii şi succesului aparent al lui Hristos (vezi DA 181), lucrarea Lui iudeană a adus
puţine roade (DA 194, 245). Deşi observaţiile scurte ale lui Ioan constituie totalitatea informaţiilor noastre
cu privire la ceea ce a avut loc în cursul acestei perioade, este clar că o perioadă considerabilă de timp a fost
ocupată în felul acesta (cf. DA 214, 231). Evident (Ioan 3,22-24) Ioan Botezătorul şi Isus au predicat
amândoi în Iudea în acest răstimp şi valul popularităţii scădea treptat de la Ioan şi curgea către Isus (cap.
3,26; DA 178).

Nu după multă vreme puterea Lui asupra mulţimilor a depăşit-o chiar şi pe aceea a lui Ioan, care
pentru un timp fusese mai mare decât aceea a conducătorilor înşişi (DA 178, 181). Vezi la Ioan 3,22.26; 4,3.

Lepădarea lui Isus de către Sinedriu după vindecarea de la Betesda (Ioan 5,16-18) a pus capăt lucrării
Lui în Iudea şi a condus la plecarea lui în Galileea şi la începerea lucrării Lui oficiale acolo. Un alt factor
care a colaborat a fost recenta întemniţare a lui Ioan Botezătorul (Matei 4,12; Marcu 1,14; vezi la Ioan 4,1).

Când a auzit Isus. Este interesant de observat că întemniţarea lui Ioan Botezătorul a coincis
aproximativ cu respingerea lui Isus de către conducătorii iudei şi cu sfârşitul lucrării Sale timpurii în Iudea
(vezi diagrama p. 229) şi că moartea lui Ioan a venit cam după un an, la scurt timp înainte de criza care a pus
capăt lucrării lui Hristos în Galileea (vezi cap. 14,10-21; diagrama p. 231). Tocmai întemniţarea lui Ioan
împreună cu propria Lui respingere de către conducătorii iudei, L-au determinat pe Isus să se retragă în
Galileea şi să-Şi continue lucrarea acolo (vezi nota adiţională la Luca 4).

Închis. [„Aruncat în închisoare”, KJV]. Vezi la Luca 3,19.20. Cuvântul tradus „aruncat” înseamnă,
literal, „dat la”. S-ar putea ca conducătorii iudei, geloşi pe popularitatea lui Ioan între oameni, să fi căzut de
acord, mai dinainte, la închiderea lui Ioan. Ei puteau să scape în felul acesta de profet fără ca ei înşişi să fie
traşi la răspundere de popor. Faptul că Sinedriul L-a atacat public pe Isus cam în acelaşi timp (vezi nota
adiţională la Luca 4) lasă să se înţeleagă o strânsă legătură între cele două evenimente. Astfel, ameninţarea
Sinedriului după vindecarea de la Betesda (DA 213) urmărea fără îndoială să-L înspăimânte pe Isus pentru
a-Şi întrerupe lucrarea Lui publică.

A plecat. Adică, Şi-a transferat câmpul Său de lucru în regiunea aceea. Aceasta a avut loc în
primăvara anului 29 d.Hr., după Paşte şi era cel puţin a treia oară de când cu botezul Său când Isus „pleca”
din Iudea în Galileea. Prima din aceste plecări a avut loc în iarna anului 27-28 d.Hr. (vezi Ioan 1,43) şi a
doua, după un an, în iarna anului 28-29 d.Hr. (vezi la Ioan 4,1-4). După ce a părăsit Iudea, după Paştele
anului 29 d.Hr., Isus nu S-a reîntors până la Sărbătoarea Corturilor în toamna anului 30 d.Hr. (DA 393, 395,
450-452). Plecarea din Ierusalim în primăvara anului 29 d.Hr. marchează începutul formal a ceea ce este
numit îndeobşte lucrarea galileeană (DA 231, 232, MB 2). La distanţă de autorităţile iudaice, care tindeau
acum la uciderea Lui, Isus putea să-Şi continue lucrarea Sa cu mai puţine piedici.

Săvârşindu-şi lucrarea mai întâi în Iudea, Isus a intenţionat să dea conducătorilor iudei prilejul de a-L
accepta ca Mesia. Dacă ar fi făcut aşa, fără îndoială că naţiunea iudaică s-ar fi alăturat Lui şi ar fi fost
privilegiată să-L reprezinte înaintea naţiunilor lumii – aşa cum fusese planul originar văzut de sfinţii profeţi
din vechime (vezi vol. IV, p. 25-28).

Galileea. Vezi la cap. 2,22. Fiind la oarecare depărtare de Ierusalim şi astfel mai puţin supuşi
influenţei conducătorilor lor de acolo, iudeii din Galileea erau mai sinceri şi mai fără prejudecăţi. Ei erau
mai puţin sub stăpânirea prejudecăţii religioase de cum erau concetăţenii lor din Iudea. Ei erau mai zeloşi,
mai sinceri şi mai dispuşi să asculte solia lui Hristos fără prejudecăţi. De fapt, râvna lor de a asculta ceea ce
avea El de spus făcea necesară deplasarea din loc în loc, ca nu cumva entuziasmul să se ridice la o asemenea
intensitate, încât să fie interpretat de autorităţi ca primejduind pacea şi securitatea naţiunii.

Matei 4:13
13. A părăsit Nazaretul. [Mutarea la Capernaum, Matei 4,13-17= Luca 4,31a. Comentariu major:
Matei. Vezi harta p. 218, diagrama de la p. 231]. Matei nu spune nimic cu privire la respingerea lui Isus de
către concetăţenii săi, locuitorii Nazaretului (vezi la Luca 4,28.29). Tăcerea lui cu privire la multe din
incidentele notate mai detaliat de alţi scriitori ai Evangheliilor este considerată ca fiind datorată faptului că
el este mai preocupat de învăţăturile lui Hristos decât de faptele pe care le-a făcut Isus (vezi p. 191). Cu
privire la împrejurările care au determinat această mutare vezi la Luca 4,16-30.

Capernaum. Numele poate fi derivat din cuvintele ebraice kaphar, „sat” şi nachum, „Naum” şi astfel
înseamnă „satul lui Naum”. Unii au sugerat că acest Capernaum s-ar fi putut să fie reşedinţa profetului
Naum, dar pentru aceasta nu există nici o confirmare de nici un fel. Se consideră că oraşul era situat pe locul
unde este acum modernul Tell Hum (unii sugerează Khan Minyeh), pe ţărmul de nord-vest al lacului
Galileii. Întrucât lacul era la 685 picioare sub nivelul Mediteranei, Capernaumul se bucura de un climat
blând şi plăcut.

Capernaum era principalul centru iudaic al regiunii (cf. cap. 11,23). Fiind situat pe unul din drumurile
principale de la Damasc, cu Tirul şi Sidonul la nord, Ierusalimul la sud şi Mediterana la vest, Capernaumul a
devenit o staţie importantă de vamă. De asemenea, exista şi un comerţ maritim cu Decapole la sud de
teritoriul lui Filip. Capernaumul poate nu era atât de mare ca Sepforis, care, cel puţin înainte de construirea
Tiberiadei, era oraşul principal din Galileea. Se consideră că Capernaumul nu a existat înainte de exilul
babilonian; dacă a existat trebuie să fi fost un sat lipsit de însemnătate, deoarece nu este menţionat în VT.

Capernaumul a format un centru ideal de la care se răspândeau repede veşti despre învăţăturile şi
minunile lui Hristos în toate părţile Galileii şi mai departe. Vindecarea fiului slujbaşului împărătesc (vezi
Ioan 4,46-54) din iarna precedentă (anii 28,29 d.Hr.; vezi diagrama p. 230) deja aprinsese o lumină în
Capernaum (vezi la Luca 4,23). Slujbaşul împărătesc şi toată familia lui s-au convertit (DA 200) şi fără
îndoială au răspândit vestea despre Isus şi despre vindecarea fiului prin tot oraşul, pregătind în felul acesta
calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.

Isus a făcut din Capernaum oraşul Său de reşedinţă pentru aproximativ următorul an şi jumătate. Petru
Îl urmase deja pe Isus de peste un an (cf. Ioan 1,40-42) şi se pare că el îşi deschidea casa pentru Isus ori de
câte ori El era la Capernaum (vezi Marcu 1,29-31; 2,1; DA 259, 267). Capernaum a ajuns să fie cunoscut ca
„cetatea Sa” (Matei 9,1). De la centrul acesta Isus pornea în fiecare din călătoriile Sale evanghelistice prin
oraşele Galileii.

Lângă mare. [„Coasta mării”, KJV]. Adică a Lacului Galileii.

Zabulon şi Neftali. Lotul de pământ atribuit seminţiei lui Neftali se mărginea cu Lacul Galileii la vest,
în timp ce acela al lui Zabulon se găsea şi mai departe spre apus (vezi Iosua 19,10-16.32.40). Aceste hotare
tribale încetaseră să aibă însemnătate de multă vreme. Matei notează faptul că lucrarea lui Isus din Galileea
se concentra în ţinutul ocupat mai înainte de cele două seminţii. El face lucrul acesta anticipând citatarea sa
din Isaia 9,1.2 (vezi Matei 4,15.16). Nazaret se găsea în cuprinsul vechilor hotare ale seminţiei lui Zabulon,
aşa cum Capernaum era din Neftali.

Matei 4:14
14. Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22. Un citat din Isaia 9,1,2 cu uşoare diferenţe faţă de textul
ebraic şi LXX-a. Isaia scria (cam pe la 734 î.Hr.) când oştile asiriene pustiau partea de nord a regatului lui
Israel. Aceste seminţii au fost printre primele care au suferit şocul invaziilor asiriene nemiloase (vezi 2 Regi
15,29; cf. 1 Cronici 5,26).

Matei 4:15
15. În spre mare. [„Calea mării”, KJV; „Cum mergi spre mare”, G. Gal.]. Vezi la Matei 4,13; Marcu
2,14.

Dincolo de Iordan Sau „peste Iordan”, adică în cuprinsul hotarelor Ţării făgăduite.

Neamurilor. După deportarea celor 10 seminţii în Asiria în anul 722 î.Hr., regiunea cunoscută ca
Galileea (vezi Isaia 9,1) a fost locuită exclusiv de ne-iudei. Pe vremea lui Hristos mulţi iudei se stabiliseră
acolo, rezultând o populaţie deosebit de cosmopolită – o amestecătură de iudei şi de Neamuri.

Matei 4:16
16. Zăcea în întunerec. „Întunerecul” era tristeţea robiei, lumina era eliberare din robie. Acum, Hristos
vine ca marele eliberator, împrăştiind negura posomorâtă a robiei faţă de păcat şi proclamând lumina
glorioasă a adevărului care face pe om cu adevărat liber. Vezi la Ioan 1,5.

Mare lumină. Adică Isus, „adevărata lumină” (vezi la Ioan 1,4.7.9)

Umbra morţii. De la intrarea păcatului oamenii au trăit în „umbra morţii”. Isus a venit să elibereze pe
„aceia care prin frica morţii, erau supuşi robiei” (Evrei 2,15).

A răsărit lumina. Lumina a fost totdeauna simbolul prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3). Isus S-a
proclamat ca Lumină a lumii (Ioan 8,12; 9,5), ale cărei raze luminoase împrăştie întunericul păcatului şi al
morţii. Vezi la cap. 1,14.

Matei 4:17
17. De atunci în colo. Vezi la Matei 4,12; Marcu 1,15.

A început să predice. Adică, în Galileea. Expresia nu vrea să spună că aceasta a fost prima ocazie
când Isus ar fi predicat. Aproape un an şi jumătate din lucrarea Sa publică era deja în trecut (vezi la v. 12).

Pocăiţi-vă. Gr. metanoeo. În ce priveşte înţelesul vezi la cap. 3,2. Iudeii priveau pocăinţa ca cea mai
importantă doctrină. Ei accentuau pocăinţa ca o condiţie necesară a mântuirii prin Mesia. Rabinii aveau o
zicală că „dacă israeliţii s-ar pocăi pentru o zi, Mesia, fiul lui David, ar veni imediat”. În conformitate cu
învăţăturile lor, pocăinţa cuprindea întristare pentru păcat, despăgubire ori de câte ori era cu putinţă şi
hotărârea de a nu repeta păcatul. Vezi la cap. 3,2; 5,2.3.

Împărăţia cerurilor. („Împărăţia cerului”, KJV). O expresie folosită exclusiv de Matei (de 31 de ori) în
NT, cu preferinţă faţă de termenul mai obişnuit „împărăţia lui Dumnezeu” pe care Matei însuşi îl foloseşte
de cinci ori şi ceilalţi scriitori NT îl folosesc exclusiv. Înlocuirea cu „cer” a lui „Dumnezeu” este în armonie
cu obiceiul iudeilor de pe vremea lui Hristos de a evita numele lui Dumnezeu, la fel cum foloseau expresiile
„numele cerului” în loc de „numele lui Dumnezeu”; „teama cerului” în loc de „teama lui Dumnezeu”;
„onoarea cerului” în loc de „onoarea lui Dumnezeu”, etc (vezi vol. I, p. 172). expresia „împărăţia cerului”
nu se găseşte în VT, deşi ideea este implicită în toate scrierile profetice (Isaia 11,1-12; 35; 65,17-25; Daniel
2,44; 7,18.22.27; Mica 4,8, etc.).

„Împărăţia cerurilor” sau „împărăţia lui Dumnezeu” a constituit tema învăţăturii lui Isus (Luca 4,43;
8,1). El începea multe din parabolele Sale cu cuvintele „împărăţia cerurilor este asemenea (sau se
aseamănă)” (vezi Matei 13,24.31.33.44.45.47). El învăţa pe ucenicii Săi să se roage pentru venirea
împărăţiei (cap. 6,10). Evanghelia Lui era vestea cea bună a împărăţiei (cap. 4,23; etc). Ucenicii Lui erau
„copii ai împărăţiei” (cap. 13,38). Tatălui Îi plăcea să le dea împărăţia (Luca 12,32) pe care ei trebuiau să o
moştenească (Matei 25,34). În viaţa aceasta creştinii trebuie să dea împărăţiei locul suprem în afecţiunile lor
şi ea să fie marea ţintă a vieţii (cap 6,33). Când El a trimis pe cei doisprezece i-a instruit să „propovăduiască
împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9,2.60).
 Ioan proclam iminenţa întemeierii împărăţiei cerului (Matei 3,2). Isus mai declara că împărăţia este
„aproape” (cap. 4,17) şi i-a instruit pe ucenicii Săi, când i-a trimis să predice, să aducă aceeaşi solie (cap.
10,7).

„Împărăţia cerului” a fost stabilită la întâia venire a lui Hristos. Isus Însuşi era împărat şi aceia care
credeau în El erau supuşii ei. Teritoriul împărăţiei era inima şi viaţa supuşilor Săi. Evident, solia pe care o
vestea Isus se referea la împărăţia harului divin. Dar, aşa cum a explicat Isus Însuşi, această împărăţie a
harului era pregătitoare pentru împărăţia slavei (vezi DA 234; GC 346,347). Cu privire la aceasta de pe
urmă, ucenicii au întrebat în ziua înălţării: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou împărăţia
lui Israel?” (vezi Fapte 1,6.7). Împărăţia harului era aproape pe vremea lui Hristos (Matei 3,2; 4,17; 10,7),
dar împărăţia slavei era viitoare (cap. 24,33). Numai când Fiul omului „va veni... în slava Sa, cu toţi sfinţii
îngeri” El „va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale” (cap. 25,31).

Aproape. Vezi la Marcu 1,15.

Matei 4:18
18. Isus. [Chemarea de lângă lac, Matei 4,18-22 = Marcu 1,16-20 = Luca 5,1-11. Comentariu major:
Luca). Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) exprimarea „el”.

Simon. Forma greacă a ebraicului Shim’on, Simeon. În zilele lui Hristos mulţi iudei luau nume
greceşti sau adoptau forme greceşti ale numelor lor ebraice. Lucrul acesta era îndeosebi adevărat cu privire
la iudeii care locuiau în afara Palestinei. Dar chiar şi în Palestina era convenabil să ai nume grecesc, având
în vedere faptul că greaca era limba comercială şi intelectuală obişnuită a lumii acelor vremuri. Vezi p. 25,
29.

Petru. Gr. Petros, „piatră”, „stâncă” (vezi la cap. 16,18) o traducere a aramaicului kepha, un cuvânt
redat Chefa şi însemnând şi el „piatră” sau „stâncă” (Ioan 1,42). Pentru o schiţă biografică a lui Petru vezi la
Marcu 3,16.

Andrei. Vezi la Marcu 3,18.

O mreajă. Gr. amphiblestron, o plasă de aruncat, în contrast cu diktuon, un termen general pentru o
plasă de pescuit sau de vânat, sau sagene, un năvod mic (vezi la cap. 13,47).

Matei 4:19
19. Veniţi după Mine. În sensul de a deveni un ucenic permanent. De aici înainte Petru şi Andrei
urmau să-şi facă ocupaţia permanentă din a fi învăţăcei în şcoala lui Isus (vezi la Luca 5,11).

Pescari de oameni. Vezi la Luca 5,10.

Matei 4:21
21. Iacov. Gr. Iakobos, echivalent cu numele Iacob (vezi la Geneza 25,26; Marcu 3,17). Când Iacob şi
fratele său Ioan sunt numiţi împreună, ca aici, Iacob este numit mai întâi cu o singură excepţie (Luca 9,28).
Iacob era cel mai mare dintre cei doi (vezi DA 292).

Zebedei. Gr. Zebedaios, echivalentul ebraicului Zabday, însemnând probabil „Iehova a dat”. Soţia lui
era probabil Salomea (Matei 27,56; cf. Marcu 15,40; 16,1).

Ioan. Vezi la Marcu 3,17. Pentru înţelesul numelui vezi la Luca 1,13. Ioan era cel mai tânăr din cei
doisprezece (DA 292).

Cârpeau. Şi anume pentru a le pregăti pentru următoarea expediţie de pescuit.

El i-a chemat Vezi la Marcu 1,17.

Matei 4:22
 22. Au lăsat corabia. Vezi la Luca 5,11.

Tatăl lor. Vezi la Matei 4,21; Marcu 1,20.

Au mers după El. Vezi la Luca 5,11. Înainte de aceasta cel puţin trei din cei patru chemaţi acum la
ucenicie permanentă Îl urmaseră intermitent pe Isus şi se reîntorseseră la ocupaţia lor obişnuită de pescari.

Matei 4:23
23. Străbătea toată Galileea. [Prima călătorie galileeană, Matei 4,23-25 = Marcu 1,35-39 = Luca
4,42-44. Comentariu major: Marcu]. În relatarea sa evanghelică, Matei nu urmează totdeauna o succesiune
strict cronologică a evenimentelor (vezi p. 274). El tinde să grupeze incidentele mai de grabă după fel, decât
după timp. Naraţiunea din Matei a vindecării soacrei lui Petru şi a bolnavilor şi suferinzilor care se
adunaseră la uşa casei lui Petru la sfârşitul Sabatului din cap. 8,14-17 ar trebui să fie inserată între versetele
22 şi 23 ale cap. 4 pentru a avea o succesiune cronologică. Lucrul acesta este clar din raportul dat de Marcu,
care urmează această succesiune a evenimentelor – chemarea de lângă mare, vindecarea demonizatului din
sinagoga din Capernaum, întâmplările din casa lui Petru şi începutul primei călătorii misionare prin Galileea
(vezi Marcu 1,16-39).

Matei dă aici un scurt rezumat al primei călătorii misionare făcut de Isus în cetăţile, oraşele şi satele
Galileii în cursul verii anului 29 d.Hr. (vezi la Marcu 1,39). Forma verbului tradus „străbătea”, arată o
călătorie mult mai extinsă decât ar părea că lasă să se înţeleagă raportul scurt al diferiţilor scriitori sinoptici.
Potrivit cu Iosif, Galileea era o regiune dens populată, punctată cu vreo 200 de oraşe şi sate. Unicul incident
specific relatat dintre evenimentele din prima călătorie misionară este acela al vindecării unui lepros, pe care
Matei îl relatează în cap. 8,2-4.

Evanghelia. Aceasta este cea dintâi apariţie a cuvântului „Evanghelie” în cartea lui Matei (vezi la
Marcu 1,1).

Boală. Gr. nosos folosit deseori cu privire la boli de natură serioasă, adică probabil tradus mai bine cu
„neputinţă”.

Neputinţă. Gr. malakia, un termen general cu privire la slăbiciunea ca rezultat de pe urma vreunei
boli. Aici cuvântul descrie boala fizică şi mintală, poate mai puţin severă ca nosos. Cele două cuvinte nosos
şi malakia apar împreună în LXX-a la Deuteronom 7,15.

Matei 4:24
24. Vestea. [„Faima”, KJV]. Gr. akoe, mai bine, „raportul” (vezi la Marcu 1,28).

Siria. Sensul în care Matei foloseşte aici „Siria” nu este clar. Este posibil ca el să se refere la regiunea
de dincolo de Galileea, deoarece mai târziu în lucrarea Lui oamenii din vecinătatea Tirului şi Sidonului
aveau cunoştinţă de Isus (cap. 15,21) şi veneau să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor (Luca 6,17).
Contextul, însă, sugerează că Matei foloseşte aici termenul „Siria” într-un sens mai general pentru a include
Galileea ca parte din Siria (geografic, dacă nu politic), sau poate pentru a se referi la părţile cele mai de nord
ale Galileii hotărnicindu-se cu Siria propriu-zisă (vezi v. 23,25). Oricare din sugestiile din urmă pare mai
probabilă, mai ales în vederea faptului că aceia care au venit la El ca răspuns la veştile pe care le auzeau
despre El veneau din Galileea, Decapole, Iudea şi Perea (v. 25). La data aceasta Palestina aparţinea
provinciei romane Siria.

Felurite boale. [„Diverse boale”, KJV; „Multe feluri de boale”, G. Gal.].

Chinuri. Sau „dureri”

Îndrăciţi. [„Posedaţi de diavoli”, KJV]. Vezi la Marcu 1,23.

Lunatici. De la gr. seleniazomai, literal „a fi lovit de lună”, un cuvânt care apare în NT numai aici şi
în cap. 17,15. Din simptoamele date în cap. 17,15 mulţi au tras concluzia că seleniazomai înseamnă „a fi
epileptic”, dar s-ar putea să fi avut implicaţii mai cuprinzătoare.
 Slăbănogi. De la gr. paralutikos, de unde cuvântul nostru paralitic.

Matei 4:25
25. Decapole. Vezi p. 46.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 114
1–3 PK 174

1–4 EW 155; Te 20, 275, 285; 3T 380, 490; 4T 29, 36

1–11 CS 209; DA 114–131; Te 282; 3T 372; 4T 44, 576

2 CD 167, 186; MM 264; MH 333; 3T 486, 488; 4T 32, 293

2–4 CD 169; DA 117; 3T 161; 4T 257; 5T 510; Te 109, 161

3 DA 24, 49, 118, 119, 664, 746; MH 422; 2T 508

3, 4 MYP 58; 1T 293

4 AA 51; CH 423; COL 39; CS 155, 210; CSW 27, 32, 43; DA 85, 86, 88, 120, 121, 123, 390, 391,
677; Ed 126, 171; GC 51, 559; GW 264, 309; LS 93; MB 52; MH 21, 181; MM 89, 97, 125; PP 208; Te
276, 286; TM 441; 4T 45; 5T 330, 434; 6T 19, 81, 132, 153, 160, 347; 7T 223; 9T 16, 68

5, 6 DA 124; Te 285

5–7 EW 156

5–8 MYP 52; 1T 299, 341

5–9 GC 501

6 DA 746

6, 7 DA 125

7 MM 15; 3T 482

7–10 4T 45

8, 9 CS 144; DA 129; MYP 54; 3T 477; 4T 495; 6T 14

8–11 DA 24; GC 50; Te 286; 1T 293

9 CS 210, 214; 3T 479; 4T 37; 9T 24

10 DA 130; PK 625; Te 278; 6T 10

10,11 3T 457

11 DA 131; EW 158; SR 202; Te 20; 3T 526

13 CH 500; 9T 121
 13–16 CH 316

15, 16 CH 387; DA 245; MH 20

16 DA 32; GC 299; PK 688; PP 476

17 MB 2

18 4T 488

18–22 DA 244–251; GW 24, 113

18–24 CH 317

19 AA 18; CT 548; DA 249; FE 339, 359; GC 171; MH 25; MYP 303; PK 60, 65; 3T 383; 4T 615;
7T 298; 8T 56

20 AA 365; Ev 632; MH 480

23 CH 535; DA 821; Ev 54; 9T 170

24, 25 MB 3

25 MB 5

Matei 5:1
1. A văzut Isus noroadele. [„Văzând mulţimile” – KJV]. [Predica de pe munte, Matei 5,1 la 8,1 =
Luca 6,17-49. Comentariu principal: Matei. Vezi harta p.218, diagrama de la p. 231]. Se pare că „multele
noroade” din cap. 4,25 care-L urmau pe Isus după primul Sa mare călătorie misionară prin cetăţile şi satele
Galileii. Predica de pe munte a fost ţinută probabil târziu în vara (MB 2,45) anului 29 d.Hr., cam la mijlocul
celor trei ani şi jumătate ai lucrării Sale. Luca leagă clar Predica de pe munte cu numirea şi alegerea celor
doisprezece (Luca 6,12-20; cf. MB 3,4) şi păstrează succesiunea corectă a evenimentelor în acea zi
memorabilă: 1) noaptea petrecută în rugăciune, 2) alegerea celor doisprezece, 3) coborârea la câmpie, 4)
predica (vezi DA 298). El omite unica observaţie despre faptul că Isus „S-a suit din nou pe munte” (Matei
5,1) şi această omitere i/a determinat pe unii să creadă că predica relatată în Luca n-a fost ţinută în acelaşi
timp şi în acelaşi loc ca aceea din Matei.

Pe de altă parte, Matei nu face nici o menţiune despre alegerea şi numirea celor doisprezece aici, ci se
referă la ele în legătură cu raportul său despre a treia călătorie de predicare cu câteva luni mai târziu
(cap.10,1-5). Totuşi, Matei prefaţează referirea sa la mulţimile care urmau pe Isus cu un raport despre
chemarea de la Lacul Galileii (cap. 4,18-25). Pare evident din diferitele relatări ale Evangheliei că alegerea
celor doisprezece a venit ca răspuns al nevoii unui număr mai mare de lucrători instruiţi care să se
îngrijească de mulţimile care Îl însoţeau pe Isus oriunde mergea.

Alegerea celor doisprezece a constituit primul pas în organizarea Bisericii creştine. Hristos era
Împărat în această nouă împărăţie a harului dumnezeiesc (vezi la versetul 23). Cei doisprezece au fost
cetăţenii sau supuşii ei fondatori (vezi la Marcu 3,14). Chiar în ziua când cei doisprezece au devenit supuşi
fondatori ai împărăţiei, Împăratul a ţinut cuvântarea Sa inaugurală, în care El a precizat condiţiile cetăţeniei,
a proclamat Legea împărăţiei şi a trasat obiectivele ei (vezi DA 298; MB 3,4). Predica de pe munte este
astfel, în acelaşi timp, cuvântarea inaugurală a lui Hristos ca Împărat al împărăţiei harului şi, de asemenea,
constituţia împărăţiei. La scurt timp după înfiinţarea oficială a împărăţiei şi proclamarea constituţiei ei a
intervenit a doua călătorie prin Galileea, în decursul căreia Isus a dat o demonstraţie vie şi completă a căilor
în care împărăţia, principiile ei şi puterea ei pot fi de folos pentru oameni (vezi la Luca 7,1.11).

Munte. Comparaţi cap. 8,1. Se pare că era acelaşi munte pe care El petrecuse noaptea în rugăciune şi
unde, cu puţin timp mai înainte, în aceeaşi dimineaţă, îi alesese pe cei doisprezece (DA 290, 298; vezi la
Marcu 3,14). Identitatea muntelui amintit aici nu este cunoscută. Kurn Hattin, „Coarnele lui Hattin”, la 5
mile vest de vechea cetate a Tiberiadei, au fost arătate de pe timpul cruciadelor ca marcând locul, dar
tradiţia aceasta nu poate fi urmărită mai devreme de cruciade şi este, deci, netemeinică.

Muntele de pe care Hristos a ţinut Predica de pe munte a fost numit „Sinaiul Noului Testament”,
întrucât este în aceeaşi legătură cu biserica creştină ca şi muntele Sinai cu naţiunea iudaică. Pe Sinai,
Dumnezeu a proclamat Legea divină. Pe un munte necunoscut din Galileea, Isus a reafirmat Legea divină,
explicându-i adevăratul înţeles mai amănunţit şi aplicând preceptele ei la problemele vieţii de toate zilele.

După ce a şezut jos. Este raţional să tragem concluzia că, în armonie cu un vechi obicei, Isus obişnuia
să şadă când învăţa şi predica (vezi Matei 13,1; 24,3; Marcu 9,35; vezi la Luca 4,20). Acesta era metoda
obişnuită a rabinilor. Se aştepta ca un învăţător să şadă atunci când învăţa. Cel puţin cu prilejul acesta,
mulţimea a şezut, de asemenea, jos pe iarbă (DA 298).

Ucenicii Lui. Aceştia cuprind, natural, pe cei doisprezece numiţi şi aleşi ceva mai devreme în
dimineaţa aceea (vezi la Marcu 3,13.14; cf. Luca 4,12-19). Ca asociaţii cei mai intimi ai lui Isus, ei alcătuiau
un cerc intim şi în mod natural luau loc aproape de El; dar, mai erau, în plus, mulţi alţii care urmau pe Isus şi
erau şi ei cunoscuţi ca ucenici (DA 488; vezi la Marcu 3,13). Mai târziu, cel puţin, erau şi câteva femei care
Îl urmau pe Isus şi slujeau nevoilor ucenicilor (Luca 8,1-3; cf. Matei 27,55). Unele din femeile acestea
evlavioase erau probabil de faţă cu prilejul acesta. Totuşi, auditoriul era constituit în cea mai mare măsură
din ţărani şi pescari (DA 299; MB 39). Mai erau de faţă şi spioni (DA 307; MB 47; vezi la cap. 4,17).

Matei 5:2
2. A început să vorbească. [„Şi-a deschis gura”, KJV]. Luca observă că Isus „Şi-a ridicat ochii” (cap.
6,20) când a început să vorbească. În ciuda unor anumite deosebiri în raportarea predicii şi circumstanţelor
care au însoţit-o, aşa cum sunt relatate de Matei şi Luca, nu poate exista îndoială cu privire la faptul că cele
două relatări se referă la aceeaşi ocazie. Asemănările întrec diferenţele aparente dintre cele două raportări şi
diferenţele sunt mai degrabă aparente, decât reale. Predica a fost, fără îndoială, mult mai lungă de cum este
arătat aici şi cei doi scriitori dau rezumate independente ale cuvântării. Ei întrupează în sinopsiile lor acele
lucruri pe care Duhul Sfânt i-a impresionat să le includă (vezi p.274). În felul acesta, relatările nu se exclud
una pe alta, ci, mai degrabă, se completează. De aceea, trebuie să acceptăm toate punctele menţionate de
amândoi evangheliştii. În felul acesta este privilegiul nostru să avem un raport mai complet a ceea ce Isus a
spus cu prilejul acela de cum ar putea să procure oricare din rapoarte, de unul singur. Vezi notele adiţionale
la Matei 3, nota2.

Raportul lui Matei cu privire la predică este practic de trei ori mai mare decât acela al lui Luca.
Aceasta s-ar putea datora faptului că Matei, mai mult decât Luca, era preocupat şi a devotat mai mult spaţiu
învăţăturilor lui Isus. Luca, aşa cum arată lămurit în precuvântarea sa (cap. 1,1-4) se preocupa în primul rând
de naraţiunea istorică. Raportul lui Matei al Predicii de pe munte cuprinde multe lucruri pe care Luca nu le
menţionează, deşi Luca relatează unele lucruri pe care Matei le omite. Vezi p.191. Punctele majore de
asemănare sunt următoarele:

Tabel

Numeroase alte părţi ale Predicii de pe munte, aşa cum este redată în Matei, apar împrăştiate prin
diferite locuri în Evanghelia după Luca, fără îndoială când Hristos a prezentat mai târziu aceleaşi idei, în
diferite ocazii, în lucrarea Sa. Vezi la Luca 6,17-49.

În Predica de pe munte, Hristos discută natura împărăţiei Sale. De asemenea, El a combătut ideile
false cu privire la împărăţia lui Mesia care fuseseră sădite în mintea poporului de către conducătorii iudei
(MB 1,3; vezi la cap. 3,2.4.17). Predica de pe munte scoate în evidenţă în contrast izbitor caracterul
creştinismului şi acela al iudaismului din zilele lui Hristos.

Pentru a aprecia pe deplin însemnătatea Predicii de pe munte este important să înţelegem nu numai
fiecare principiu aşa cum este expus individual, dar şi legătura fiecărui principiu faţă de întreg. Cuvântarea
este legată laolaltă printr-o unitate generală care nu este evidentă pentru cititorul întâmplător. Schema dată
mai jos subliniază această unitate inerentă şi scoate în evidenţă legătura diferitelor părţi ale cuvântării cu
predica în totalitatea ei.
Matei 5:3
3. Ferice. Greceşte makarioi singular makarios, „fericit”, „norocos”; Evrei „ashre”, „fericit”,
„binecuvântat” (vezi Psalmii 1,1). Ashre şi makarios sunt amândouă traduse „fericit” (binecuvântaţi KJV)
deşi şi „fericiţi” în KJV ocazional (1 Regi 10,8; Psalmii 127,5; Proverbele 29,18; Ioan 13,17; Fapte 26,2; 1
Petru 3,14). Cuvântul englez „blessed” (binecuvântat), din întrebuinţarea modernă, este mai apropiat în
înţeles cu gr. eulogatos, „binecuvântat” (Luca 1,68; 1 Petru 1,3; etc.), de la rădăcina eulogeo, „a vorbi bine
de”, „a lăuda”, „a onora” (Matei 5,44; 21,9; 26,26; Romani 12,14).

Cuvântul „beatitudine” provine din latinescul beatitudo. În Vulgata latină, fiecare afirmaţie din prima
parte a predicii începe cu cuvântul beati, echivalent cu makarioi.

Cuvântul makarios apare de nouă ori în versetul 3-11. Dar versetele 10 şi 11 se referă la acelaşi aspect
al experienţei creştine şi trebuie să fie considerate o singură fericire, în felul acesta lăsând opt şi nu nouă
fericiri. Luca dă numai patru fericiri, întâia, a patra, a doua şi a opta din Matei, în ordinea aceea (Luca
6,20-23), dar el adaugă patru vaiuri corespunzătoare (versetul 24-26).

În cuvintele de început, ale Predicii de pe munte, Hristos Se adresează dorinţei supreme a fiecărei
inimi omeneşti – fericirea. Dorinţa aceasta a fost sădită în om de Creatorul Însuşi şi a fost intenţionată să-l
conducă să afle adevărata fericire prin conlucrarea cu Dumnezeu care l-a creat. Păcatul intervine când
oamenii încearcă să realizeze fericirea ca un scop în sine, printr-o comportare care nu ţine cont de ascultarea
de cerinţele divine.

În felul acesta, la începutul cuvântării Sale inaugurale ca Împărat al împărăţiei harului, Hristos
proclamă că obiectivul principal al împărăţiei este de a restatornici în inima oamenilor fericirea pierdută a
Edenului şi că aceia care aleg să intre pe poarta cea „strâmtă” şi pe calea cea „îngustă” (Matei 7,13.14) vor
afla adevărata fericire. Ei vor afla pace şi bucurie lăuntrică, satisfacţia adevărată şi dăinuitoare a inimii şi a
sufletului care vine numai când „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere”, este prezentă şi „va
păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Filipeni 4,7). Când Hristos s-a întors la Tatăl, El a lăsat pacea
acesta urmaşilor Săi, o pace pe care lumea nu o poate da (Ioan 14,27). Fericirea vine numai în inimile celor
care sunt în pace cu Dumnezeu (cf. Romani 5,1) şi cu semenii lor (cf. Mica 6,8), umblând în acord cu cele
două mari porunci ale Legii iubirii (vezi Matei 22,37-40). Această dispoziţia a minţii şi a inimii aparţine
numai acelora care sunt membrii sinceri ai Împărăţiei harului.

SCHEMA PREDICII DE PE MUNTE

Privilegiile şi răspunderile cetăţenilor împărăţiei cerurilor

I. Perfecţiunea de caracter ţinta cetăţeniei. cap.5

A. Cum să devii cetăţean al împărăţiei, cap. 5,3-12.

B. Cetăţeni ai împărăţiei ca reprezentanţi vii ai principiilor ei, cap. 5,13-16.

C. Norma comportării în împărăţia cerurilor, cap. 5,17-47.

D. Transformarea şi desăvârşirea caracterului ţinta cetăţeniei, cap. 5,48.

II. Îndemnuri la o dreaptă vieţuire şi cetăţenie exemplară, cap.6.

A. Motive drepte în închinare, slujire şi în legăturile cu oamenii, cap. 6,9-18.

B. Ţinta vieţii: plănuirea şi vieţuirea pentru împărăţia cerurilor, cap. 6,19-24.

C. Dumnezeu Se îngrijeşte de aceia care dau Împărăţiei locul cel dintâi, cap. 6,25-34.

III. Privilegii şi răspunderi ale cetăţeniei, cap. 7

 A. Regula de aur şi puterea de a o aplica, cap. 7,1-12.

B. Ascultarea şi stăpânirea de sine dovada cetăţeniei, cap. 7,13-23.

C. O chemare la acţiune hotărâtoare, cap. 7,24-27.

Săraci. Gr. ptochos, un cuvânt indicând o mare sărăcie, de la ptasso, „a se ghemui”, „a se chirci” (vezi
la Marcu 12,42; Luca 4,18; 6,20). Aici ptochos se referă la aceia care sunt în groaznică sărăcie spirituală şi
îşi simt lipsa lor pentru lucrurile pe care împărăţia cerurilor le are de oferit (cf. Fapte 3,6; vezi la Isaia 55,1).
Aceia care nu-şi simt lipsa lor spirituală, care se socotesc „bogaţi că s-au îmbogăţit” şi că „nu duc lipsă de
nimic”, sunt, înaintea cerului, „ticăloşi, nenorociţi, săraci” (Apocalipsa 3,17). Nimeni nu va intra în
împărăţia harului divin, decât „cei săraci în duh”; toţi ceilalţi nu simt nevoia de bogăţiile cerului şi renunţă
la binecuvântările lui.

A lor. Un simţ al nevoii personale este cea dintâi condiţie de intrare în împărăţia harului lui
Dumnezeu (vezi MB 7,8). Prin conştientizarea propriei sărăcii spirituale, vameşul din parabolă „s-a pogorât
acasă socotit neprihănit (îndreptăţit)” şi nu Fariseul plin de îndreptăţire de sine (Luca 18,9-14). În împărăţia
cerurilor nu este loc pentru cei mândri, mulţumiţi de sine, îndreptăţiţi de sine. Hristos îndeamnă pe cei săraci
cu inima să schimbe sărăcia lor cu bogăţia harului Său.

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 4,17; Luca 4,19. Este important de observat că Hristos vorbea aici
nu atât de mult despre viitoarea Sa împărăţie a slavei, cât de împărăţia prezentă a harului divin. În
învăţăturile Sale, Hristos S-a ocupat adesea de împărăţia harului în inima acelora care acceptă suveranitatea
Sa, ilustrată de parabolele cu neghina, sămânţa de muştar, aluatul, năvodul (Matei 13,24.31.33.47) şi multe
altele (vezi MB 8, 108).

Iudeii concepeau împărăţia cerului ca o împărăţie bazată pe forţă care să constrângă naţiunile
pământului să se supună lui Israel. Dar împărăţia pe care Hristos a venit să o statornicească era o împărăţie
care începe cu inima oamenilor, cuprinde viaţa lor şi se revarsă în inima altor oameni şi trăieşte cu puterea
dinamică şi constrângătoare a iubirii.

Matei 5:4
4. Plâng. („Jelesc”, KJV). Gr. pentheo, un cuvânt care denotă o jeluire intensă în contrast cu lupeomai,
un cuvânt mai general însemnând „a se întrista” (Matei 14,9; 1 Petru 1,6). În felul acesta, adâncă sărăcie
spirituală a celor „săraci în duh” (vezi la Matei 5,3) este egalată de adânca jeluire a persoanelor descrise în
versetul 4. De fapt, tocmai un simţământ adânc al nevoii spirituale determină pe oameni să „plângă” pentru
nedesăvârşirea pe care ei o văd în propria lor viaţă (vezi MB 9; cf. DA 300). Hristos se referă aici la aceia
care, în sărăcia de spirit, doresc să atingă nivelul desăvârşirii (cf. Ioan 6,5; Romani 7,24). Există o solie de
mângâiere aici şi pentru aceia care plâng din cauza dezamăgirii, a pierderii unei persoane apropiate sau din
cauza altei întristări (vezi MB 10-12).

Vor fi mângâiaţi Gr. parakaleo, „a chema alăturea de”, „a chema în ajutor”, „a chema înăuntru”, „a
trimite după”; deci, „a îndemna”, „a îmbărbăta”, „a mângâia”, „a încuraja”, „a întări”. Un prieten invitat în
felul acesta este un parakletos şi lucrarea lui o paraklesis. În 1 Ioan 2,1, Isus este numit parakletos. La
plecarea Lui, El a făgăduit să trimită un „alt Mângâietor” (vezi la Ioan 14,16). Gr. parakletos, Duhul Sfânt,
pentru a rămâne cu noi ca prieten pururea de faţă.

Aşa cum Dumnezeu vine în ajutorul simţământului de nevoie spirituală cu bogăţiile harului ceresc
(vezi la versetul 3), tot aşa vine în ajutorul celui care plânge din cauza păcatului dând mângâierea păcatelor
iertate. Dacă nu este mai întâi un simţământ de lipsă, atunci nu se va plânge pentru ceea ce lipseşte – în
cazul acesta, neprihănirea caracterului. Plânsul pentru păcat este astfel a doua cerinţă adresată acelora care
se prezintă în calitatea de candidaţi pentru împărăţia cerurilor şi vine în mod natural în succesiune după
primul pas.

Matei 5:5
5. Blânzi. Gr. praeis, singular praüs, „blajin”, „delicat”, „blând”. Hristos spunea despre Sine că e
„blând (praüs) şi smerit cu inima” (cap. 11,29) şi pentru că este aşa „toţi cei trudiţi şi împovăraţi” (versetul
28) pot veni la El şi să găsească odihnă pentru sufletele lor. Echivalentul ebraic al lui praüs este anaw sau
ani, „sărac”, „necăjit”, „smerit”, „blând”. Acest cuvânt ebraic este folosit cu privire la Moise care era foarte
„blând” (Numeri 12,3). El apare şi în pasajul mesianic din Isaia 61,1-3 (cf. la Matei 5,3) şi în Psalmii 37,11,
unde este tradus, de asemenea, „blând”.

Blândeţea este atitudinea inimii, a minţii şi a vieţii, care pregăteşte calea pentru sfinţire. Un „duh
blând... este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (1 Petru 3,4). „Blândeţea” este adesea menţionată de
scriitorii NT ca o virtute creştină cardinală (vezi Galateni 5,23; 1 Timotei 6,1). „Blândeţea” faţă de
Dumnezeu înseamnă că noi acceptăm voia Lui faţă de noi şi felul în care se poartă cu noi ca fiind bune, că
ne supunem Lui în toate, fără zăbovire (cf. MB 15). Un om „blând” are eul sub control deplin. Prin înălţare
de sine primii noştri părinţi au pierdut împărăţia încredinţată lor; prin blândeţe ea poate fi recâştigată (MB
17). Vezi la Mica 6,8.

Vor moşteni pământul. Comparaţi Psalmii 37,11. Cei „săraci în duh” urmează să primească bogăţiile
împărăţiei cerurilor (Matei 5,3); „cei blânzi” urmează să moştenească „pământul”. Este sigur că cei „blânzi”
nu moştenesc acum pământul, ci mai degrabă cei mândri. Cu toate acestea, la timpul cuvenit, împărăţiile
acestei lumi vor fi date sfinţilor, acelora care au deprins harul umilinţei (cf. Daniel 7,27). Cândva, zice
Hristos, cei care se umilesc – aceia care învaţă blândeţea – vor fi înălţaţi (vezi la Matei 23,12).

Matei 5:6
6. Flămânzi şi însetaţi. [„Flămânzesc şi însetează”, KJV]. Metafora acesta era deosebit de
impresionantă într-o ţară unde media anuală a precipitaţiilor nu este mai mult de 26 de degete (650 mm)
(vezi vol. II, p.110; vezi la Geneza 12,10). Ceea ce se poate spune despre Palestina se potriveşte în general
în multe părţi ale Orientului apropiat. Mărginindu-se cu mari zone de deşert, chiar şi mare parte din ţinutul
locuit este semiarid. Fără îndoială, mulţi din ascultătorii lui Isus suferiseră chinurile setei. Aşa cum este
ilustrat în cazul cu Agar şi Ismael, un călător care rătăcise drumul sau care nu dăduse de unul din puţinele
izvoare în drum, uşor s-ar fi putut găsi la grea strâmtorare (vezi Geneza 21,14).

Dar Isus vorbea despre foamea şi setea sufletului (vezi Psalmii 42,1.2). Numai aceia care tânjesc după
dreptate cu neliniştea îngrijorată a omului care este pe moarte din lipsă de hrană şi moare de sete din lipsă de
apă, o vor găsi. Nici o sursă pământească de apă nu poate satisface foamea şi setea sufletului, fie că sunt
bogăţii materiale, filozofii adânci, satisfacerea poftelor trupeşti sau onoare şi putere. După ce a experimentat
toate lucrurile acestea, Solomon a tras concluzia că „totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1,2.14; 3,19; 11,8;
12,8; cf. 2,1.15.19, etc.). Nici una nu i-a adus satisfacţia şi fericirea după care tânjeşte fiecare inimă.
Concluzia înţeleptului a fost că recunoaşterea Creatorului şi conlucrarea cu El procură unica satisfacţie
dăinuitoare (Eclesiastul 12,1.13).

După şase sau opt luni de la Predica de pe munte (vezi diagrama p.231) Isus a ţinut un alt mare
discurs, despre Pâinea vieţii (Ioan 6,26-59) în care a tratat mai pe larg principiul expus aici pe scurt. Isus
Însuşi este „pâinea” pentru care oamenii ar trebui să flămânzească şi prin hrănirea cu care ei înşişi îşi pot
întreţine viaţa şi îşi pot satisface foamea sufletelor (vezi Ioan 6,35.48.58). Aceia care flămânzesc şi însetează
sunt milostiv invitaţi să vină la Dătătorul ceresc şi să primească rezerve de hrană şi băutură „fără bani şi fără
preţ” (Isaia 55,1.2). Dorul după neprihănire din inima cuiva este dovada că Hristos a început deja lucrarea
Sa acolo (MB 19).

Neprihănire. [„Dreptate”, KJV]. Gr. dikaiosune, de la rădăcina dika „obicei”, „uzanţă” şi în felul
acesta „drept” ca determinat prin obicei. În NT el este folosit cu privire la „drept” aşa cum este determinat
de principiile împărăţiei cerurilor. În fiecare caz al folosirii lui în NT (94 de ori) dikaiosune este tradus
„neprihănire”. La greci, „dreptatea” consta din conformarea la obiceiurile acceptate. La iudei, era în mod
esenţial o chestiune de conformare la cerinţele Legii, aşa cum era interpretată de tradiţia iudaică (vezi
Galateni 2,16-21). Dar pentru ucenicii lui Hristos, neprihănirea a luat un înţeles mai cuprinzător. În loc de a
se preocupa să-şi stabilească propria lor neprihănire, creştinii erau chemaţi să se supună „neprihănirii” pe
care o dă Dumnezeu (Romani 10,3). Ei umblau după neprihănirea „care se capătă prin credinţa în Hristos,
neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3,9).

Neprinănirea lui Hristos este atribuită şi împărtăşită. Neprihănirea atribuită aduce îndreptăţirea. Dar
sufletul îndreptăţit creşte în har. Prin puterea lui Hristos locuind lăuntric el îşi conformează viaţa cerinţelor
Legii morale aşa cum este expusă de propria învăţătură şi de propriul exemplu al lui Hristos. Aceasta este
neprihănirea împărtăşită (vezi COL 310-312). Aceasta era ceea ce Hristos avea în gând când încuraja pe
ascultătorii Lui să gândească în termeni de a fi „desăvârşiţi” aşa după cum Tatăl lor ceresc este desăvârşit
(vezi la Matei 5,48). Pavel observă că viaţa desăvârşită a lui Isus a făcut cu putinţă ca „dreapta cerinţă a
Legii” „să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile
Duhului” (Romani 8,1; RSV).

Matei 5:7
7. Milostivi. Gr. eleemones „milostiv”, „îndurător”, „compătimitor”. În Evrei 2,17 se spune că Hristos
este un Mare Preot „milos (eleemon) şi vrednic de încredere”. Cuvântul din engleză eleemosynary
însemnând „în legătură sau devotat carităţii sau pomenilor”, este derivat prin limba latină, din acest cuvânt.
Îndurarea de care vorbeşte aici Hristos este o virtute activă faţă de om. Ea este fără valoare până nu ia formă
de fapte pline de îndurare. În Matei 25,31-46 faptele de milostenie sunt prezentate ca fiind condiţia primirii
în împărăţia slavei. Iacov pune faptele de milostenie în definiţia pe care el o dă „religiei curate” (Iacov
1,27). Mica (6,8) rezumă obligaţia omului faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni ca fiind „să fii drept, să
iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău. Observaţi că Mica, asemenea lui Hristos, menţionează atât
umilinţa faţă de Dumnezeu, cât şi milostivirea faţă de oameni. Acestea pot fi comparate cu cele două
porunci în care „se cuprinde toată Legea şi Proorocii” (Matei 22,40).

Vor avea parte de milă. Lucrul acesta va fi adevărat acum ca şi în ziua judecăţii, atât de la oameni cât
şi de la Dumnezeu. Principiul regulii de aur (cap. 7,12) se aplică atât la felul cum tratăm noi pe alţii, cât şi la
felul cum ne tratează ei pe noi în schimb. Omul crud, aspru, meschin rareori este tratat cu bunătate şi
îndurare de semenii săi. Dar cât de adesea aceia care sunt buni şi atenţi faţă de nevoile şi sentimentele altora
găsesc că lumea le răsplăteşte în acelaşi fel.

Matei 5:8
8. Cu inima curată. Cuvântul tradus „inimă” înseamnă intelectul (cap. 13,15), conştiinţa (1 Ioan
3,20.21), omul lăuntric (1 Petru 3,4). Curăţia inimii, în sensul în care o foloseşte Hristos, cuprinde mai mult
decât curăţia sexuală (MB 25); ea cuprinde toate trăsăturile de caracter vrednice de dorit cu excluderea a tot
ce nu este vrednic de dorit. A fi „cu inima curată” este echivalent cu a fi îmbrăcat cu haina neprihănirii lui
Hristos (vezi la Matei 22,11.12), „inul subţire” cu care sunt gătiţi sfinţii (Apocalipsa 19,8; cf. cap. 3,18.19) –
desăvârşirea de caracter.

Isus nu avea în minte curăţia ceremonială (Matei 15,18-20; 23,25), ci curăţia lăuntrică a inimii. Dacă
motivele sunt curate, viaţa va fi curată.

Aceia care sunt cu inima curată au părăsit păcatul ca principiu conducător în viaţă şi viaţa lor este
consacrată fără de rezervă lui Dumnezeu (vezi Romani 6,14-16; 8,14-17). A fi cu „inima curată” nu
înseamnă că cineva este absolut fără de păcat, ci înseamnă că motivele lui sunt drepte, că prin harul lui
Hristos el a întors spatele greşelilor din trecut şi că el aleargă înainte către semnul desăvârşirii în Hristos
Isus (Filipeni 3,13-15).

Vor vedea pe Dumnezeu. Hristos pune accentul pe împărăţia harului divin în inima oamenilor în acest
veac, deşi nu cu excluderea Împărăţiei slavei veşnice în veacul viitor (vezi la v.3). Este clar deci, că
cuvintele „vor vedea pe Dumnezeu” se referă atât la vederea spirituală, cât şi la cea fizică. Aceia care îşi dau
seama de nevoia lor spirituală, intră în „împărăţia cerurilor” (v.3) acum; aceia care plâng din cauza păcatului
(v.4) sunt mângâiaţi acum; cei care sunt blânzi (smeriţi cu inima) (v.5) primesc dreptul lor de proprietate
asupra noului pământ acum; cei care flămânzesc şi însetează după dreptatea lui Isus Hristos (v.6) sunt
săturaţi acum; cei milostivi (v.7) au parte de milă acum. La fel, cei cu inima curată au privilegiul de a-L
vedea pe Dumnezeu acum, prin ochii credinţei şi cândva, în împărăţia slăvită, va fi privilegiul lor de a-L
vedea faţă în faţă (1 Ioan 3,2; Apocalipsa 22,4). În plus, numai aceia care îşi dezvoltă viziunea cerească în
lumea aceasta prezentă vor avea privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu în lumea viitoare.

Ca şi în cazul narcoticelor şi intoxicantelor fizice, cel dintâi efect al păcatului este de a întuneca cele
mai înalte facultăţi ale minţii şi sufletului. Numai după ce şarpele fermecase pe Eva ca să vadă cu ochii
sufletului ei că „rodul pomului este bun de mâncat şi ispititor la vedere şi de dorit, ca unul care dă
înţelepciune” (G.Gal.) „a luat din roadele lui şi a mâncat” (Geneza 3,6). Când şarpele spusese: „Vi se vor
deschide ochii”, se referea la vederea figurată, deoarece rezultatul deschiderii ochilor a fost o cunoaştere a
binelui şi a răului (Geneza 3,5). Diavolul mai întâi orbeşte pe oameni convingându-i să creadă că experienţa
cu păcatul le va da o pricepere mai clară. Însă, păcatul duce la o orbire şi mai mare. Păcătoşii „au ochi” dar
„nu văd” (Ieremia 5,21; cf. Isaia 6,10; Ezechiel 12,2).

Numai cei cu inima curată „vor vedea pe Dumnezeu”. Când „ochiul” sufletului este curat” viaţa va fi
plină de „lumină” (Matei 6,22,23). Prea mulţi creştini devin saşii spiritual în încercarea de a ţine un ochi
fixat la Canaanul ceresc şi altul fixat la „plăcerile păcatului” (Evrei 11,25) şi la „oalele cu carne” ale
Egiptului (Exod 16,3). Unica noastră siguranţă este să trăim pe temeiul principiului de a da lui Dumnezeu
locul cel dintâi în viaţă. Aceia care astăzi văd că lucrurile lumii sunt de „dorit”, a căror atenţie este fixată la
bijuteriile ieftine ale pământului pe care le etalează Satana, nu vor vedea niciodată valoarea mai mare a
ascultării de Dumnezeu. Fereastra sufletului trebuie păstrată curată dacă vrem să-L „vedem pe Dumnezeu”.

Matei 5:9
9. Împăciuitori. [„Făcătorii de pace”, KJV; G.Gal.]. Gr. eirenopoioi, de la eirene, „pace” şi poieo, „a
face”. Hristos se referă aici la a aduce pe oameni în armonie cu Dumnezeu (DA 302-305; MB 28).
„Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Romani 8,7). Dar
Hristos, Marele Împăciuitor, a venit pentru a arăta oamenilor că Dumnezeu nu este vrăjmaşul lor (vezi MB
25). Hristos este „Prinţul păcii” (Isaia 9,6.7; cf. Mica 5,5). El era solul păcii de la Dumnezeu la om şi
„fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu” prin El (Romani 5,1). Când Isus
Şi-a terminat sarcina încredinţată şi S-a înapoiat la Tatăl, El a putut să spună: „vă las pacea, vă dau pacea
Mea” (Ioan 14,27; cf. 2 Tesaloniceni 3,16).

Pentru a aprecia ceea ce vrea să spună Hristos când vorbea de „făcătorii de pace” este de ajutor să
observăm înţelesul păcii în gândirea şi vorbirea semitică. Echivalentul ebraic al grecescului eirene este
shalom, însemnând „întregime”, „sănătate”, „prosperitate”, „bună stare”, „pace”. Având în vedere că Hristos
şi poporul de rând foloseau aramaica, o limbă înrudită de aproape cu ebraica, fără îndoială că Isus a folosit
cuvântul cu înţelesurile lui suplimentare semitice. Creştinii trebuie să fie în pace între ei (1 Tesaloniceni
5,13) şi să urmărească „pacea cu toţi oamenii” (Evrei 12,14). Ei trebuie să se roage pentru pace, să lucreze
pentru pace şi să manifeste un interes constructiv faţă de activităţile care contribuie la starea de pace a
societăţii.

Fii ai lui Dumnezeu. [„Copii ai lui Dumnezeu”, KJV]. Literal, „fii ai lui Dumnezeu”. iudeii se
considerau „copii ai lui Dumnezeu” (Deuteronom 14,1, Osea 1,10; etc.), o concepţie pe care o au şi creştinii
(1 Ioan 3,1). A fi copil al lui Dumnezeu înseamnă a-I semăna în caracter (1 Ioan 3,2; cf. Ioan 8,44).
„Făcătorii de pace” sunt „fii ai lui Dumnezeu” datorită faptului că ei înşişi sunt în pace cu El şi sunt devotaţi
cauzei conducerii semenilor lor la a fi în pace cu El.

Matei 5:10
10. Prigoniţi. Aici Hristos Se referă în primul rând la persecutarea suferită în procesul de renunţare la
lume pentru împărăţia cerurilor. De la intrarea păcatului în lume a fost „vrăjmăşie” între Hristos şi Satana,
între împărăţia cerurilor şi împărăţia lumii acesteia şi între cei care servesc lui Dumnezeu şi cei care servesc
lui Satana (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,7-17). Conflictul acesta va merge înainte până când „împărăţia lumii
a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” (Apocalipsa 11,15; cf. Daniel 2,44; 7,27). Pavel
îi avertiza pe credincioşi că ei urmau să intre în „împărăţia lui Dumnezeu” „prin multe necazuri” (Fapte
14,22). Cetăţenii împărăţiei cereşti pot aştepta să aibă necazuri în lumea aceasta (Ioan 16,33), deoarece
caracterul, idealurile, aspiraţiile şi purtarea dau mărturie tăcută contra răului acestei lumi prezente (cf. 1 Ioan
3,12). Vrăjmaşii împărăţiei cereşti au prigonit pe Hristos, Împăratul şi se poate aştepta ca ei să-i prigonească
pe supuşii Lui credincioşi (Ioan 15,20). Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi
prigoniţi” (2 Timotei 3,12).

A lor este împărăţia. Aceeaşi făgăduinţă făcută în v.3 celor care îşi simt nevoia spirituală. Dacă
răbdăm, vom fi şi împăraţi cu El” (2 Timotei 2,12; cf. Daniel 7,18.27). Cei care suferă cel mai mult pentru
Hristos aici sunt aceia care sunt cei mai în stare să aprecieze ce a suferit El pentru ei. Este potrivit ca prima
şi ultima dintre fericiri să cuprindă asigurarea la participarea ca membru în împărăţie. Cei care
experimentează cele opt calificări pentru cetăţenie enumerate aici sunt vrednici de un loc în împărăţie.
Matei 5:11
11. Din pricina Mea. Creştini suferă din pricina numelui pe care îl poartă: Numele lui Hristos. În toate
vremurile, ca în biserica primară, aceia care-L iubesc cu adevărat pe Domnul lor, s-au bucurat că au fost
învredniciţi să fie batjocoriţi pentru numele Lui (Fapte 5,41; 1 Petru 2,19-23; 3,14; 4,14). Hristos a avertizat
pe aceia care urmau să fie ucenicii Lui că aveau să fie „urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu” (Matei
10,22), dar S-a grăbit să adauge că „oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (cap. 10,39).
Creştinii trebuie să se aştepte să sufere „pentru El” (Filipeni 1,29).

Ocărî. Gr. oneidizo, „a dispreţui”, „a batjocori”, „a insulta”. Vezi şi la Luca 6,22. Matei 4,11.12 nu
constituie o fericire în plus; este doar o explicaţie a formelor în care se poate arăta prigonirea.

Matei 5:12
12. Bucuraţi-vă. Indiferent ce ar putea aduce viaţa, creştinul trebuie să se bucure (Filipeni 4,4) ştiind
că Dumnezeu face ca „toate lucrurile” să lucreze „împreună spre binele celor ce se iubesc pe Dumnezeu”
(Romani 8,28). Aceasta este îndeosebi adevărat cu privire la ispită şi încercare (Iacov 1,2-4), din cauză că
suferinţa dezvoltă trăsături de caracter esenţiale pentru cetăţenii împărăţiei cereşti.

Veseliţi-vă. Comparaţi cuvintele lui Luca „săltaţi de bucurie” (cap. 6,23).

Răsplata voastră este mare. Vezi de asemenea la Luca 6,24-26. Pentru creştinul matur, ideea răsplătirii
nu are locul cel mai de frunte (vezi COL 398). El nu ascultă de rânduieli numai pentru scopul de a intra în
cer; el ascultă deoarece află în conlucrarea cu Creatorul ţinta şi bucuria supremă a existenţei. Sacrificiul s-ar
putea să fie mare, dar răsplata este de asemenea mare. Când Fiul omului vine în slavă „va răsplăti fiecăruia
după faptele lui” (Matei 16,27; cf. Apocalipsa 22,12).

Proorocii. Ca Ilie, prigonit de Ahab şi Izabela, (1 Regi 18,7-10; 19,2) şi Ieremia, persecutat de
concetăţenii săi (Ieremia 15,20; 17,18; 18,18; 20,2; etc.). Persecuţia serveşte la curăţirea vieţii şi la curăţirea
zgurii din caracter (cf. Iov 23,10).

Matei 5:13
13. Voi. În limba greacă pronumele „voi” este emfatic: „Voi sunteţi sarea pământului”. Este important
de reţinut că Isus Se adresa ucenicilor Săi, îndeosebi celor doisprezece, în noul lor rol de membrii fondatori
ai împărăţiei harului Său divin (vezi la v. 1-3). Alţii ascultau, mai ales ţărani şi pescari (MB 39), dar spioni
de-ai Fariseilor erau de asemenea de faţă (DA 307; vezi la Marcu 2,6).

Sarea. În Palestina sarea era adunată de prin mlaştinile din lungul ţărmului mării sau de prin lacurile
de interior. Din cauza mijloacelor rudimentare de adunare a ei, rezultau multe impurităţi. În contact cu
pământul sau expusă la ploaie sau la soare, sarea uşor solubilă dispărea lăsând numai impurităţile insipide.

Ideea care stă la baza comparării cetăţenilor împărăţiei cu sarea este calitatea ei de conservant (cf. MB
35). Înainte de vremea refrigerării şi a altor modalităţi moderne de conservare a hranei, sarea şi mirodeniile
erau folosite în cea mai mare măsură ca şi conservante. În Palestina antică, sarea era folosită în cea mai mare
măsură pentru scopul acesta şi pentru a da gust (vezi Iov 6,6). Într-un fel asemănător, devenind un agent
pentru mântuirea altora prin răspândirea Evangheliei, creştinul exercită o influenţă conservatoare şi
purificatoare în lume. Ucenicii urmau să recunoască mântuirea semenilor ca răspunderea lor principală. Ei
nu trebuiau să se retragă din societate din cauza persecuţiei (vezi Matei 5,10-12), sau pentru alte motive şi
trebuia să rămână în contact strâns cu semeni lor.

În relatarea Sa a Predicii de pe munte, Luca nu include conţinutul din Matei 5,13-16, deşi el citează o
afirmaţie asemănătoare a lui Hristos spusă cu o altă ocazie (Luca 14,34-35). De asemenea, Marcu are un
pasaj asemănător, spus numai ucenicilor în alte împrejurări (Marcu 9,50) şi aplicat îndeosebi la trăsătura de
a se înţelege bine cu alţii. Faptul că aceleaşi cuvinte ale lui Isus, sau altele similare, Îi sunt puse în seamă în
diferite momente din lucrarea Lui de către diferiţii scriitori ai Evangheliilor, i-a determinat pe unii să tragă
concluzia că scriitorii au atribuit afirmaţiile mai mult sau mai puţin ocazional şi arbitrar la diferite date,
indiferent de timpul când El le-ar fi putut face. Concluzia aceasta, însă, este întemeiată pe noţiunea naivă că
Isus a exprimat orice idee aparte o dată şi numai o singură dată în decursul lucrării Lui. Dar nu există nici un
motiv valabil să presupunem că Isus nu ar fi repetat observaţiile Lui, în totul sau în parte, în diferite timpuri
la noi ascultători şi poate chiar aproximativ la aceiaşi ascultători.

Îşi pierde gustul. Sau, „să devină insipid”. Ar fi fost tot atât de neconceput ca un creştin să-şi piardă
caracteristicile esenţiale şi totuşi să fie creştin, cum ar fi pentru sare să-şi piardă puterea de sărare şi totuşi să
fie considerată şi folosită ca sare. Dacă creştinii sunt aşa numai cu numele, cetăţenia lor nominală în
împărăţia cerului devine o farsă. Ei nu sunt creştini afară de cazul că reflectă caracterul lui Hristos,
indiferent care le-ar fi mărturisirea de credinţă.

Puterea de a săra [„Sărat”, KJV; „se va săra”, G.Gal.]. Adică, să aibă calitatea ei esenţială şi
folositoare de sare restatornicită. Când iubirea, puterea şi dreptatea lui Hristos sunt pierdute din viaţa unui
creştin cu numele, nu există nici o altă sursă la care să se poată îndrepta pentru a-şi completa lipsa. Un
creştin cu numele nu poate transmite altora ceea ce el însuşi nu posedă. Sarea era adăugată la fiecare
sacrificiu în vechiul ceremonial ritual (Lev 2,13; Ez 43,24; Marcu 9,49), fără de care jertfa era inacceptabilă.
Aici sarea preînchipuia neprihănirea lui Hristos (DA 439). Pentru ca viaţa noastră să poată fi „o jertfă vie,
sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1), ea trebuie să fie conservată şi făcută gustoasă prin
neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos (vezi Galateni 2,20).

Bună la nimic. Un creştin din a cărui viaţă s-au pierdut harul şi puterea lui Hristos, ca şi creştin, nu
este „bun la nimic”. Mai mult, el devine o pagubă pentru cauza împărăţiei prin trăirea unei vieţi care
reprezintă rău principiile împărăţiei.

Călcată în picioare. De acolo de unde şedea, mulţimea ascultătorilor putea să vadă cărări albe de sare,
aruncată acolo pentru că ajunsese să fie fără de valoare (MB 36,37).

Matei 5:14
14. Voi. În textul grec, pronumele acesta este emfatic: „voi sunteţi lumina lumii”.

Lumina. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (vezi la Geneza 1,3; 3,24). Ioan se
referă la Isus numindu-L „lumina oamenilor” luminând în mijlocul întunericului lumii (cap. 1,4-9). Către
sfârşitul lucrării Sale, Isus S-a referit la Sine numindu-Se „lumina lumii” (vezi Ioan 8,12; 9,5). Dacă a primit
pe Isus ca lumină a lumii, un creştin, dacă este sincer faţă de chemarea sa, devine un reflector al acelei
lumini. În profeţia mesianică se face referire la Isus ca „o mare lumină” (Isaia 9,2) şi ca „Soare al dreptăţii”
(Maleahi 4,2; vezi la Luca 1,79). Când adevărata lumină luminează pe oameni, ei sunt îndemnaţi să se ridice
şi să lumineze (Isaia 60,1-3). Aceia care-L iubesc pe Domnul şi-I servesc, sunt zugrăviţi ca fiind ca
„soarele” (vezi la Judecători 5,31) atât aici, cât şi în veacul viitor (vezi Matei 13,43). Era încă dimineaţă
când vorbea Hristos (MB 38) şi soarele se înălţa pe cer spre zenit (cf. Psalmii 19,4-6). Într-un fel asemănător
cei doisprezece – ca şi toţi cetăţenii viitori ai împărăţiei – trebuiau să pornească şi să lase lumina lor să
lumineze în lume, împrăştiind întunericul păcatului şi al ignoranţei în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu.
Vezi la Ioan 1,4.7.9.

Lumii. Gr. kosmos (vezi la cap.4,8).

Aşezată pe un munte. Vechile cetăţi palestiniene erau de obicei situate pe înălţimi, aşa cum
mărturisesc astăzi ruinele lor. O astfel de cetate ar fi vizibilă de la o distanţă considerabilă. Din locul de
unde şedeau Hristos şi mulţimea, multe oraşe şi sate erau vizibile pe înălţimile înconjurătoare (MB 39).

Matei 5:15
<IND=200> 15. Lumina. [„Făclia”, G.Gal.]. Gr. luchnos, „lampă”, nu o lumânare aşa cum folosim noi
astăzi. Lămpile din vechime erau făcute dintr-un ceaşcă de lut sau de metal adesea în forma unei ceşti, cu
feştila plutind în ulei şi partea ei care ardea rezemată pe marginea ceştii sau ieşind printr-un orificiu special.
Comparaţi cu afirmaţiile asemănătoare din Marcu 4,21 şi Luca 8,16; 11,33.

Obroc. [„Baniţă”, KJV]. Gr. modios, o măsură de cereale, echivalentul a aproape 2 galoane (cam 9
litri). Adesea folosită în familie pentru păstratul făinii. Hristos vorbea despre „baniţă” deoarece în familiile
de rând era de obicei numai una în odaie. Adesea era făcută din lut. Ca naţiune, iudeii ascundeau efectiv
lumina lor (cf. Isaia 60,1) sub „obroc”; Isus arăta că lumina încredinţată lor aparţinea tuturor oamenilor.
Vezi vol.IV, p.26-30.

Sfeşnic. Gr. luchnia, „candelabru”. În căminele poporului de rând, acesta era de obicei un suport
scund din pământ ars. Altă dată, o etajeră pe stâlpul central de piatră sau de lemn care susţinea acoperişul
servea ca un suport convenabil pentru lampă (vezi Exod 25,31; Evrei 9,2; Apocalipsa 1,12; 11,4; etc.).

Luminează tuturor. Toţi membrii unei gospodării pot beneficia de o lampă aşezată bine pe suportul ei.
Într-un mod asemănător, intenţia lui Dumnezeu era ca întreaga familie omenească să beneficieze de pe urma
luminii adevărului pe care El o încredinţase descendenţilor lui Avram (vezi Geneza 12,3; Deuteronom 4,6;
Isaia 60,1-3; etc.; vezi de asemenea vol. IV, p.28-30). Comparaţi şi „lumina” folosită pentru căutarea
drahmei pierdute (vezi la Luca 15,8).

Matei 5:16
Aşa să lumineze şi lumina voastră. Lumina adevărului vine ca din cer (Ioan 1,4), dar când luminează
viaţa noastră ea devine lumina noastră (Isaia 60,1-3; Efeseni 5,14). Cei doisprezece, de curând aleşi, erau
primii purtători de lumină delegaţi ai creştinismului. Eficacitatea cu care ucenicii au izbutit să reflecte
lumina adevărului şi iubirea lui Dumnezeu, a ajuns să fie evidentă chiar şi pentru cei mai îndârjiţi vrăjmaşi
ai lor, care „au cunoscut că fuseseră cu Isus” (Fapte 4,13). El era Acela care răspândise lumina cerului în
lume (Ioan 1,4). Conducătorii iudei nu ar fi putut face un compliment mai mare ucenicilor; ei n-ar fi putut să
dea o recunoaştere mai mare a eficacitatăţii misiunii lui Hristos. El a aprins o lumină în inima oamenilor
care nu avea să fie stinsă niciodată.

Să vadă faptele voastre bune. O lampă este cunoscută după claritatea luminii pe care o dă. Uleiul din
candela de pe suportul ei poate să nu fie vizibil pentru cei din odaie, dar faptul că lampa luminează este o
dovadă că există o rezervă de ulei în lampă.

Să slăvească pe Tatăl vostru. Satana a căutat totdeauna să-L prezinte greşit pe Tatăl. Hristos a venit ca
să împrăştie întunericul şi să-L descopere pe Tatăl. Aceeaşi lucrare a încredinţat-o Hristos ucenicilor Săi.
Lumina luminează, nu atât de mult pentru ca oamenii să poată vedea lumina, cât ca să vadă alte lucruri,
datorită luminii. Lumina noastră trebuie să lumineze, nu pentru ca oamenii să fie atraşi către noi, ci ca ei să
fie atraşi la Hristos, care este lumina vieţii şi la lucruri care să merite (Matei 6,31-34; Ioan 6,27; Isaia
55,1.2).

Aceasta este prima dată când Matei se referă la Dumnezeu ca „Tată”, un termen pe care el îl foloseşte
adesea după aceea (cap. 5,45.48; 6,1.9; etc.). Concepţia despre Dumnezeu ca Tată şi despre oameni ca fii ai
Lui, apare adesea în VT (Deuteronom 32,6; Isaia 63,16; 64,8; Ieremia 3,4; etc.). Dar Hristos a înzestrat cu
un nou înţeles relaţia Tată-Fiu (COL 141,142). În literatura iudaică, Dumnezeu este adesea prezentat ca un
„Tată” în cer.</IND>

Matei 5:17
17. Să nu credeţi. [„Nu gândiţi”, KJV]. Ca în aproape toate ocaziile în decursul ultimilor doi ani de
lucrare (vezi la Marcu 2,6; Luca 6,1), erau de faţă spioni rânduiţi ca să cerceteze şi să relateze despre
activităţile lui Isus. Chiar în timp ce El vorbea, ei şopteau celor prezenţi că El trata Legea ca fiind fără
însemnătate (DA 307; MB 47). Dar, ca şi în multe alte ocazii (vezi la Marcu 2,8; Luca 4,28; 6,8) Isus le
citea gândurile (DA 307) şi răspundea la obiecţiile pe care ei le ridicau dând dovadă în felul acesta de
divinitatea Sa.

Am venit. Isus Se referă aici la venirea Lui de la Tatăl (Ioan 16,28) în lume (cap. 18,37).

Să stric. [„Să nimicesc”, KJV]. Gr. kataluo, literal, „a slăbi în jos”, ca o casă sau un cort, de unde, „ a
face nevalabil”, „a desfiinţa”, „a anula”. Hristos era Cel care proclamase Legea pe Muntele Sinai; pentru ce
să o anuleze acum? (vezi PP 366). Vezi la cap. 23,23.

Legea. Gr. nomos (vezi la Romani 3,19), aici echivalent cu ebraicul torah, care include toată voia
descoperită a lui Dumnezeu (vezi la Psalmii 119,1.33; Proverbele 3,1). Expresia „Legea şi proorocii”
reprezintă o dublă împărţire a Scripturilor VT (vezi Matei 7,12; 11,13; 22,40; Luca 16,16; Ioan 1,45;
Romani 3,21). Clasificarea se găseşte în literatura iudaică veche (vezi 4 Macabei 18,18). Totuşi,
subîmpărţirea mai obişnuită între iudei era subîmpărţirea întreită: Legea, Profeţii, Psalmii (Luca 24,44) sau,
în acord cu titlul Bibliei ebraice, „Legea, Profeţii şi Scrierile”. Contextul arată că Isus aici Se referă probabil
în primul rând la Legea Morală şi la rânduielile civile conţinute în Legea Morală, conţinute în cărţile lui
Moise şi confirmate de profeţi (DA 307; MB 45). În Matei 5,21-47 Isus alege anumite precepte din Cele
Zece Porunci (vezi v. 21.27) şi din legile lui Moise (vezi v. 33,38,43) şi pune în contrast interpretarea Lui cu
a aceea a cărturarilor, a tâlcuitorilor şi a învăţătorilor Legii (vezi p.551; vezi la Marcu 1,22; 2,6.16; Luca
5,17).

Hristos lămureşte că nu El, ci ei sunt cei care distrug Legea, făcând-o fără efect prin tradiţia lor (Matei
15,3.6). Este probabil că ilustraţiile luate din Lege (cap. 5,21-47) reprezintă numai o parte din ceea ce
Hristos spunea cu prilejul acesta (vezi la v.2). Discuţia Lui poate să fi fost mult mai cuprinzătoare. Când
vorbea despre venirea Sa pentru a împlini Legea şi Profeţii se poate ca El să fi scos în evidenţă, în plus,
împlinirea din partea Sa a tipurilor Legii ceremoniale care arătau către El şi împlinirea din partea Sa a
tuturor prezicerilor profetice din toată Scriptura (vezi Luca 24,44). El nu venise să desfiinţeze nici o parte
din Scriptura pe care El Însuşi o dăduse (1 Petru 1,11; PP 366) şi care mărturisea despre El (Ioan 5,39; cf.
Luca 4,21).

Principalul punct de discuţie dintre Hristos şi cărturari era în legătură cu tradiţiile prin care ei
interpretau sfânta Lege a lui Dumnezeu (vezi p.56; vezi la Marcu 1,22.44; 2,19.24; 7,1-14; Luca 6,9). Din
copilărie Isus acţionase independent de aceste legi rabinice care erau fără temei în VT (DA 84). Ceea ce El
înlătura acum era interpretarea falsă dată Scripturilor de către cărturari (DA 307), nu Legea însăşi.

Să împlinesc. Gr. pleroo, „a face pline”, „să umple pe deplin”. În Predica de pe munte, Autorul Legii a
explicat adevăratul înţeles al preceptelor ei şi felul în care principiile ei urmau să-şi găsească exprimarea în
gândirea şi vieţuirea cetăţenilor împărăţiei pe care El venise să o întemeieze (vezi la Isaia 59,7). Marele
Legiuitor Însuşi reafirmase rostirile de pe Sinai ca obligatorii pentru aceia care urmau să fie supuşii Săi şi a
făcut cunoscut că oricine ar fi încercat să le anuleze fie prin precept, fie prin exemplu, „cu nici un chip nu”
va „intra în împărăţia cerurilor” (Matei 5,20).

Susţinerea că prin împlinirea Legii morale Hristos a desfiinţat Legea aceea nu este în armonie cu
contextul declaraţiilor lui Hristos. O astfel de interpretare tăgăduieşte înţelesul pe care Hristos evident
intenţiona să-l dea, făcându-l pe El să spună de fapt, contradictoriu, că nu venise să „distrugă” Legea, ci prin
împlinirea ei să o „desfiinţeze”! Interpretarea ignoră puternica antiteză din cuvântul alla; „ci” şi face cele
două idei de fapt sinonime! Împlinind Legea, Hristos pur şi simplu a „umplut-o” făcând-o „plină” de înţeles
– dând oamenilor o pildă de ascultare deplină faţă de voia Lui Dumnezeu, pentru ca acea Lege „să fie
împlinită (pleroo) în noi” (Romani 8,3.4).

Matei 5:18
18. Adevărat. Gr. amen, de la ebraicul amen, „tare”, „statornicit”, „sigur”. În ebraică, folosirea lui
amen dădea un răspuns confirmativ şi emfatic la ceea ce spunea un altul (Numeri 5,22; Deuteronom
27,15.16, etc.). Aceeaşi întrebuinţare este susţinută în NT (1 Corinteni 14,16). Amin este, de asemenea,
frecvent în NT la sfârşitul doxologiilor (Romani 1,25; Galateni 1,5; etc.). Dar folosirea de către Isus a lui
„Amin” pentru ca să confirme şi să întărească propriile Sale cuvinte, este ceva specific pentru El. Multe din
cele spuse de El sunt introduse prin expresia: ”Adevărat vă spun” (Matei 6,2.5.16; etc.), sau ca în
Evanghelia după Ioan (de 25 de ori), „Adevărat, adevărat îţi spun” (Ioan 3,3.5.11; etc.; vezi la cap. 1,51).

Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul. Comparaţi Marcu 13,31; Luca 16,17. Legea fiind o
exprimare a voii lui Dumnezeu şi planul mântuirii o exprimare a îndurării lui Dumnezeu, nici una nici altul
nu vor cădea. „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Ioan 40,8).

Iotă. Gr. iota; a noua literă a alfabetului grec, corespunzând ebraicului yod (vezi p.14) cea mai mică
literă din alfabetul ebraic.

Frântură de slovă. [„Titlu”, KJV]. Gr. keraia, literal, „un mic corn”, probabil de identificat cu micul
cârlig al literei wau (w; vezi p.14) sau o parte din vreo altă literă necesară pentru a o distinge de una
asemănătoare cu ea. O privire asupra echivalenţilor ebraici ai lui b şi k; d, h şi ch de la p.14 va arăta
importanţa măruntelor detalii ale diferitelor litere ebraice. Iudeii aveau o tradiţie că dacă toţi oamenii din
lume ar încerca să desfiinţeze cea mai mică literă a Legii, n-ar fi cu putinţă ca să izbutească. A face aşa ceva
ar fi însemnat să intre într-o vinovăţie atât de mare, judecau ei, încât lumea ar urma să fie distrusă.

Nu va trece. [„Nicidecum”, KJV]. O puternică negaţie în textul grec. O schimbare în Legea morală nu
este mai mult posibilă decât o transformare a caracterului lui Dumnezeu, care nu se schimbă (Maleahi 3,6).
Principiile Legii morale sunt tot atât de permanente ca şi Dumnezeu.

Împlinit. Gr. ginomai, „a deveni”, „a avea loc”, „a fi stabilit”. Dumnezeu nu va modifica sau schimba
voia Sa exprimată (vezi la v. 17), „Cuvântul” Lui va îndeplini scopul Lui milostiv şi „va găti” („va
prospera”) (Isaia 55,11). Nu va avea loc o schimbare a preceptelor divine, pentru a le aduce în conformitate
cu voia omului.

Matei 5:19
19. Strica. [„Călca”, KJV]. Gr. luo, „a pierde” (vezi cap. 18,18), din porunci, „a călca”, „a anula”, „a
şterge”. Kataluo, „distruge” (cap. 5,17) este o formă mai puternică a aceluiaşi cuvânt. Folosind forma mai
slabă, luo, Hristos poate va fi intenţionat să arate că chiar şi o slăbire limitată a poruncilor îndreptăţeşte
reputaţia de „cel mai mic în împărăţie”.

Cele mai mici porunci. Cărturarii (vezi p.55) aranjaseră meticulos toate preceptele Legii lui
Dumnezeu, legile lui Moise, legile civile şi ceremoniale şi propriile lor reglementări pe o scară de
importanţă relativă, pe temeiul presupunerii că atunci când erau în conflict, o cerinţă de mai mică importanţă
era anulată de una presupusă a fi de mai mare importanţă. Prin mijlocul acestui legalism meschin era posibil
să se născocească mijloace de a anula cererile cele mai clare ale Legii lui Dumnezeu. Pentru ilustrarea
aplicării acestui principiu vezi Matei 23,4.14.17-19.23.24; Marcu 7.7-13; Ioan 7,23. Faptul de a declara
anumite lucruri „permise” sau „interzise”era considerat o prerogativă rabinică. Isus a arătat clar că, departe
de a elibera pe oameni de preceptele Legii morale, El era şi mai strict decât tâlcuitorii oficiali ai Legii,
cărturarii şi rabinii, deoarece El nu acorda nici o excepţie niciodată. Toate erau egal şi permanent
obligatorii.

Va învăţa pe oameni aşa. Comparaţi exemplul lui Ieroboam care a păcătuit şi „a îndemnat şi pe Israel
să păcătuiască” (1 Regi 14,16).

Chemat cel mai mic. Adică, privit ca fiind cel mai mic fără de valoare. Hristos nu a lăsat să se
înţeleagă că cineva care strică poruncile şi învaţă pe alţii să facă aşa ar merge la cer. El afirmă aici clar
atitudinea pe care cerul o va lua faţă de călcătorii de lege – evaluarea care va fi dată caracterului lor. Lucrul
acesta este lămurit în v. 20, unde „cărturarii şi Fariseii”, care călcau poruncile şi învăţau pe alţii cum ar
putea să facă aceasta sunt emfatic excluşi de la împărăţie.

Matei 5:20
20. Neprihănirea voastră. Ar trebui să se reţină că Hristos se adresa cercului intim, proaspăt numit al
ucenicilor, cei doisprezece, îndeosebi şi tuturor celorlalţi care erau cetăţeni în perspectivă ai împărăţiei de
curând înfiinţate (vezi la v.1). Hristos scoate aici în evidenţă într-o exprimare fără greş înaltul standard al
calităţii de cetăţeni.

Întrece. „Neprihănirea” cetăţenilor împărăţiei cerurilor trebuie să întreacă pe aceea a cărturarilor,

tâlcuitorii oficiali ai Legii şi pe a Fariseilor, care pretindeau că au o evlavie superioară (vezi p.51). Era ca şi
cum, într-o întrecere atletică, ucenicii ca amatori erau puşi faţă în faţă cu profesionişti şi campioni şi li se
spunea că cel mai mic lucru pe care-l aveau ei de făcut era să-i întreacă pe campioni.

Neprihănirea. [„Dreptatea”, KJV]. Neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor consta din aderarea externă
la litera Legii; Hristos chema la adâncirea privirilor în principiile fundamentale ale Legii şi conlucrarea cu
ele. Asemenea unor bigoţi moderni, cărturarii ţineau seama de slăbiciunea firii omeneşti, în felul acesta
minimalizând seriozitatea păcatului. Prin aceasta ei luau în mod uşuratic neascultarea de Dumnezeu şi
încurajau pe oameni să facă aşa (cf. GC 572). Ei învăţau că un om trebuie să fie judecat după o majoritate a
faptelor sale; adică, dacă faptele lui „bune” întrec faptele rele, Dumnezeu îl va declara neprihănit (Mişna,
Aboth 3.16, Ed. Soncino a Talmudului, p.38,39). Pentru a contrabalansa faptele rele, ei prescriau un sistem
de neprihănire prin fapte, cu ajutorul cărora o persoană putea să câştige merit suficient pentru a
contrabalansa balanţa nefavorabilă din raportul său. Fariseii considerau sistemul lor de neprihănire prin
fapte ca un fel de paşaport pentru cer; de fapt, acesta era motivul lor de a fi Farisei. Aici, Isus stigmatizează
sistemul lor ca necorespunzător pentru a califica pe oameni în aşa măsură încât să păşească înăuntrul
împărăţiei. Eforturile pentru a ajunge la neprihănire prin acte formale sau presupuse fapte meritorii sunt mai
puţin decât lipsite de valoare. (vezi Romani 9,31-33).

Cărturarilor şi a Fariseilor. Vezi p.51.52,55.

Cu nici un chip. Gr. ou me, o negaţie dublă emfatică.

Matei 5:21
21. Aţi auzit. Isus caută acum să dea exemple specifice de modul în care interpreta El Legea. Ca
Autor al ei, El este unicul ei exponent adevărat. Înlăturând molozul cazuisticii rabinice, Isus a reaşezat
adevărul în frumuseţea şi strălucirea lui originară. Expresia „aţi auzit” lasă să se înţeleagă că majoritatea
ascultătorilor din ocazia de faţă nu citiseră personal Legea. Lucrul acesta era numai de aşteptat deoarece cei
mai mulţi dintre ei erau ţărani şi pescari de rând (MB 39). Când stătea de vorbă cu preoţii şi bătrânii învăţaţi,
Isus mai târziu punea întrebarea: „N-aţi citit niciodată în Scripturi?” (cap. 21.42). Dar chiar în ziua aceea o
grupă de oameni de rând în curtea Templului, adresându-se lui Isus, spunea: „Noi am auzit din Lege” (Ioan
12,34).

S-a zis. Când citau ca autoritate comentatori mai timpurii ai Legii, rabinii adesea introduceau
observaţiile lor cu cuvintele pe care Hristos le foloseşte aici. În scrierile rabinice cuvintele acestea sunt
folosite şi pentru a introduce citate din Scripturi.

Celor din vechime. [„De către cei din vechime”, KJV]. Sau, „celor din vechime”, adică, „celor vechi”
(„antici”). Textul grec poate fi citit în ambele feluri.

Să nu ucizi. Porunca a şasea a Decalogului (vezi la Exod 20,13).

Pedeapsa judecăţii. [„În primejdia judecăţii”, KJV; „Vrednic va fi de osândă”, G.Gal.]. Adică, „pasibil
de urmărire”. În caz de ucidere fără premeditare, spre deosebire de omor, legea dădea protecţie ucigaşului
(vezi la Numeri 35,6; Deuteronom 19,3). Natural, aici referirea este la vărsarea intenţionată de sânge, la
condamnarea şi pedepsirea de către autorităţile legal constituite.

Matei 5:22
22. Dar Eu vă spun. Rabinii citau tradiţia ca autoritate a lor pentru interpretarea Legii; Hristos vorbea
pe temeiul autorităţii personale şi faptul acesta distingea învăţătura Lui de aceea a rabinilor, aşa cum poporul
a observat repede (vezi Matei 7,29; vezi la Luca 4,22). Expresia „dar Eu vă spun” apare de şase ori în Matei
5 (vezi v. 22.28.32.34.39.44). Hristos a arătat că cerinţele Lui mergeau mult mai departe de simpla formă a
Legii şi că ele cuprindeau spiritul care dădea viaţă şi înţeles la ceea ce altminteri ar fi fost numai formă. El a
prezentat şase exemple specifice pentru a lămuri deosebirea dintre faptele exterioare şi motivele care dau
naştere faptelor. Contrastul acesta, care trece ca un fir de aur prin Predica de pe munte, face din cuvântarea
acesta expunerea supremă a filozofiei creştine a vieţii, cea mai mare expunere de etică din toate timpurile.
Hristos arăta cât de larg cuprinzătoare sunt într-adevăr cerinţele Legii şi scotea în evidenţă faptul că simpla
conformare externă la Lege nu este de nici un folos.

Se mânie pe fratele său. Uciderea este un rezultat final al mâniei. Dar un om poate să-şi ascundă
mânia de semenii săi, chiar şi faţă de aceia care sunt obiectul mâniei lui. Lucrul cel mai bun pe care-l pot
face tribunalele este să pedepsească fapte care rezultă de pe urma mâniei; numai Dumnezeu poate merge la
rădăcina lucrurilor, să condamne şi să pedepsească un om pentru mânia însăşi.

Fără de pricină, KJV. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestei expresii (cf. MB 55).
Pare să lase să se înţeleagă aprobarea lui Hristos a mâniei faţă de un „frate” care a făcut ceva ca să o merite
şi pare contrarie învăţăturilor lui Hristos cu privire la iubirea vrăjmaşilor şi facerea de bine faţă de cei care
nutresc mânie în inima lor (v. 44).

Pe de altă parte, Scriptura arată că mânia contra păcatului poate fi justificabilă (vezi la Marcu 3,5),
când elementul personal este cu totul absent şi dreapta indignare este dirijată mai ales contra răului însuşi
(vezi Exod 32,19; Ioan 2,14-17; etc.). Există un anumit sens în care se spune că Dumnezeu este mâniat (vezi
Numeri 25,4; Isaia 13,9; 30,27; 42,25; Daniel 9,16; etc.). Este deci clar că indignarea dreaptă contra actelor
care Îl dezonorează pe Dumnezeu sau produc lezări persoanelor inocente nu trebuie să fie condamnată (DA
310).

Judecăţii. Acesta probabil se referă la verdictul judecătoriei locale a unui târg sau oraş şi lasă să se
înţeleagă că mânia a găsit expresie în ameninţări sau fapte.

Prostule. [„Raca”, KJV; G.Gal.]. Gr. rhaka, probabil o transliterare a aramaicului reqa (ebr. reqah),
însemnând „bun de nimic”, „stupid”. Este o expresie de un profund dispreţ. În literatura rabinică reqa’ apare
ca exclamaţie a unui ofiţer faţă de un om care neglijase să-l salute. Creştinul va trata chiar şi pe omul cel mai
ignorant şi mai degradat cu respect şi delicateţe (MB 57).

Soborului. Gr. sunedrion, aici probabil Sinedriul local sau judecătoria locală şi nu Marele Sinedriu din
Ierusalim.

Nebunule. Gr. moros, „tont”, „prost”, „nebun”. S-a sugerat că moros este înrudit cu ebraicul marah, „a
fi certăreţ”, „a fi refractar”, „a fi răzvrătit”. În timp ce rhaka exprimă dispreţ pentru inteligenţa cuiva sau mai
degrabă pentru lipsa ei, moros, cum este folosit aici, pare de asemenea să cuprindă dispreţ pentru motivele
cuiva. În primul caz, persoana este numită „prost”, în a doua „canalie”, implicând intenţie răutăcioasă. Dacă
Hristos a refuzat să rostească „o judecată de ocară”, („o acuzaţie defăimătoare”, KJV; „o judecată de hulă”,
G.Gal.) împotriva diavolului (Iuda 9), noi ar trebui să ne înfrânăm de a face aşa ceva împotriva semenilor
noştri. Trebuie să lăsăm pe seama lui Dumnezeu lucrarea de judecare şi condamnare a omului din cauza
motivelor lui.

Potrivit cu Talmudul (Kiddushin 28a, Ed. Soncino, p.133) un om care a ajuns vinovat de calomnierea
altuia prin folosirea epitetului de „rob” urma să fie excomunicat din sinagogă pentru 30 de zile şi un om care
numise pe un altul „bastard” urma să primească 40 de lovituri de bici. În cazul unui om care numise pe un
altul „nelegiuit” cel ofensat putea să „lupte contra”, sau să „atingă” viaţa lui (lipsindu-l de subzistenţă, etc.).

Focul gheenei. [„Focul iadului, KJV”]. Literal, „Gheena (gr. geenna) focului”, sau „iadul focului”.
Geenna, „iad”, este o transliterare a ebraicului ge’hinnom, „valea lui Hinom”, sau ge’ben hinnom, „valea
fiului lui Hinom” (Iosua 15,8), valea de la sud şi vest de Ierusalim care se întâlneşte cu Valea Chedron
imediat la sud de Cetatea lui David şi de Scăldătoarea Siloam (vezi la Ieremia 19,2). Regele nelegiuit Ahaz
(vezi vol.II, p.86) pare să fi introdus ritualul păgân barbar al arderii copiilor în cinstea lui Moloh pe un loc
înalt numit Tofet, în valea lui Hinom (2 Cronici 28,3; cf. PK 57), pe vremea lui Isaia. Pentru o descriere mai
amănunţită a acestor ritualuri revoltătoare vezi la Leviticul 18,21; Deuteronom 18,10; 32,17; 2 Regi 16,3;
23,10; Ieremia 7,31. Manase, un nepot al lui Ahaz, a reinstaurat practica (2 Cronici 33,1.6; cf. Ieremia
32.35). Ani de zile mai târziu bunul rege Iosia a spurcat înălţimile din Valea lui Hinom, unde fusese
săvârşită forma aceasta îngrozitoare de cult (2 Regi 23,10), aducându-l în felul acesta la o oprire. Ca
răsplătire pentru acest rău sau pentru altele, Dumnezeu a avertizat mai dinainte pe poporul Său că Valea lui
Hinom va deveni într-o zi „valea uciderii” pentru „leşurile acestui popor” (Ieremia 7,32.33; 19,6; cf. Isaia
30,33). În acord cu aceasta, focul lui Hinom a devenit simbolic pentru focul mistuitor al marii zile de pe
urmă a judecăţii şi a pedepsirii celor nelegiuiţi (cf. Isaia 66,24). În gândirea escatologică iudaică, derivată în
parte din filozofia greacă, Ghenna era locul unde sufletele celor neevlavioşi erau păstrate sub pedeapsă până
în ziua judecăţii şi a răsplătirilor finale. Tradiţia care face Valea Gheenei un loc pentru arderea gunoiului şi
în felul acesta un tip al focului zilei de pe urmă, pare să-şi fi avut începutul cu Rabi Kimchi, un învăţat iudeu
al secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Literatura iudaică veche nu cunoaşte nici o idee de felul acesta. Rabinii
mai timpurii bazează ideea Gheenei ca un tip al focului zilei sfârşitului pe Isaia 31,9. vezi Strack şi
Billerbeck. Kommentar zum Neuen Testament vol.4, p.1029, 1030.

Matei 5:23
23. Darul. Gr. doron, referindu-se la cadouri în general sau la jertfele speciale. Importanţa rituală
ataşată la un dar pe altar este clară din cap. 23,18.19.

Fratele tău. Aceia care ascultau predica au înţeles fără îndoială că „frate” se referă la un semen iudeu.
Pentru creştini el ar fi un semen creştin. Termenul este înţeles corect ca desemnând pe aceia cu care suntem
de aproape asociaţi într-un fel sau altul. Dar Hristos mai târziu a lămurit că toţi oamenii sunt fraţi, indiferent
de neam sau crez (vezi Luca 10,29-37).

Matei 5:24
24. Lasă-ţi darul acolo. Actul de aduce un „dar” sau un sacrificiu personal, era considerat a fi printre
cele mai sfinte şi importante din toate actele religioase, dar chiar şi el trebuie să ia locul al doilea în
împrejurările arătate. Este posibil ca „darul” menţionat aici să fi fost făcut pentru a asigura iertarea şi
favoarea divină. Hristos insistă că oameni trebuie să îndrepte lucrurile cu semenii lor înainte ca ei să poată fi
împăcaţi cu Dumnezeu (vezi Matei 6,15; 1 Ioan 4,20). Obligaţia cea mai importantă are întâietate faţă de cea
mai puţin importantă. Împăcarea este mai importantă decât jertfa. Trăirea în viaţă a principiilor creştine
(Galateni 2,20) este de mult mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu decât practicarea formelor religiei
(vezi 2 Timotei 3,5).

Te împacă. Vezi la cap. 4,12; 18,15-19.

Matei 5:25
25. Te împacă. [„Învoieşte-te”, KJV; G.Gal.]. Gr. eunoeo, „a fi bine pornit (faţă de cineva)”, înrudit
cu eunoos, „bine dispus”, „amabil”, „prietenos”. În felul acesta a se „învoi” implică o schimbare de atitudine
faţă de un fost adversar.

Pârâşul. [„Adversarul”, KJV]. Gr. antidikos, „un potrivnic”, aici un adversar într-un proces juridic.
Contextul lasă să se înţeleagă că în acest caz „adversarul” este „pârâşul”, iar persoana căreia Hristos îi
vorbeşte este „acuzatul”. Comparaţi Luca 12,58.59.

Pe drum. Adică, pe drum spre judecătorie. Este preferabil, zice Isus, să se rezolve cazul în afara
judecătoriei.

Temnicerului. [„Slujitorului”, G.Gal.; KJV]. Gr. huperetes, „un slujbaş inferior”. Este folosit în NT cu
privire la ajutoarele din sinagogă (vezi la Luca 4,20), despre Ioan Marcu în calitatea de asistent al lui Pavel
şi al lui Branaba (Fapte 13,5) şi la slujitorii Evangheliei (Luca 1,2; Fapte 26,16; 1Cor 4,1; etc.).

Matei 5:26
26. Adevărat. Vezi la v. 18.

Nu. [„Cu nici un chip nu”, KJV]. Gr. ou me, o dublă negaţie şi în felul acesta extrem de emfatică.

Bănuţ. Gr. kodrantes, latineşte quadrans, egal cu vreo „două leptale” sau un sfert de cent (cf. Marcu
12,42).

Matei 5:27
27. Aţi auzit. Vezi la v. 21. Există o oarecare dovadă textuală (cf. p.146) pentru omiterea expresiei
„celor din vechime”.

Să nu preacurveşti. [„Să nu comiţi adulter”, KJV]. Un citat din Exod 20,14 (cf. Deuteronom 5,18).

Matei 5:28
28. Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22. În mod fundamental, discuţia lui Isus despre legăturile de căsătorie
şi răspunderile ei este bazată pe planul originar al lui Dumnezeu pentru familie aşa cum este expus în
Geneza 2,21-24 (vezi Matei 19,8) şi nu pe legea mozaică (vezi Deuteronom 24,1-4). În planul acesta,
căsătoria era intenţionată să satisfacă nevoia de asociere (Geneza 2,18) şi să procure un cămin şi o educaţie
corespunzătoare copiilor care urmau să se nască (vezi Geneza 1,28; 18,19; Proverbele 22,6; Efeseni 6,1-4).
Căminul a fost în felul acesta înfiinţat ca un mediu ideal în care atât părinţii, cât şi copiii să-şi poată dezvolta
caractere corespunzătoare înaltelor idealuri inerente în scopul divin care a condus la crearea lor.

Se uită la o femeie. Frumuseţea feminină este un dar de la Creator, care este un iubitor a toată
frumuseţea adevărată. Aprecierea curată a acelei frumuseţi este şi dreaptă şi cuvenită. Mai mult, atracţia pe
care fiecare sex o are pentru celălalt a fost sădită în bărbaţi şi în femei de Creatorul şi când acţionează în
limitele rânduite de Dumnezeu, este în sine însăşi bună, dar când este pervertită pentru a servi interese
egoiste şi rele, devine una din forţele cele mai distrugătoare din lume.

Poftească. Gr. epithumeo, „a-şi lega inima de ceva”, „ a dori după”, „a pofti”, „a dori”. „A pofti” este
un vechi cuvânt anglo-saxon, care înseamnă „plăcere”, dorinţ㔄A pofti” după ceva înseamnă a avea un dor
intens, nepotolit după el. Epithumeo este folosit atât într-un sens bun, cât şi într-unul rău. Isus spunea celor
doisprezece că cu „dor” (epithumia) a dorit (epithumeo) să mânânce cel din urmă Paşte cu ei (Luca 22,15).
În sensul lui cel bun epithumeo apare şi în Matei 13,17; Luca 17,22; Evrei 6,11; 1 Petru 1,12; etc.

Substantivul înrudit, epithumia, „dorinţă”, este folosit la fel în Filipeni. 1,23 şi în 1 Tesaloniceni 2,17.
Unul din echivalenţii ebraici ai lui epithumeo este chamad, „a dori”, „a avea plăcere de”. Chamad este redat
prin „pofteşti” în porunca a zecea (Exod 20,17 şi în Deuteronom 5,21) „să ne fie drag” (Isaia 53,2, G.Gal.).
Hristos Se gândea, fără îndoială, la porunca a zecea când a avertizat contra privirii „la o femeie, ca s-o
poftească”. Cu alte cuvinte, omul care-şi orânduieşte afecţiunile şi voia în armonie cu porunca a zecea este
prin aceasta protejat faţă de călcarea poruncii a şaptea.

Inima. Gr. kardia, „inimă”, aici referindu-se la intelect, afecţiunile şi voinţa. Aşa cum un om
„gândeşte în inima lui, aşa este” (Proverbele 23,7, KJV). Hristos arată că, caracterul este determinat, nu atât
de mult prin actul din afară, cât prin atitudinea lăuntrică ce determină actul. Actul extern doar reflectă şi
activează atitudinea lăuntrică. Acela care ar săvârşi o faptă rea dacă s-ar gândi că poate să scape să fie prins
şi care este înfrânat numai de teama aceea, este vinovat înaintea lui Dumnezeu. Păcatul este mai întâi şi mai
presus de toate un act al puterilor superioare ale minţii – raţiunea, puterea de alegere, voinţa (vezi
Proverbele 7,19). Actul extern este doar o extindere a hotărârii lăuntrice.

Matei 5:29
29. Ochiul tău cel drept. Comparaţi cap. 18,8.9. În cap. 5,28. Hristos a mers dincolo de a atrage atenţia
la motivul care îndeamnă la act, adică, la atitudine sau la dispoziţia sufletească, care dă naştere la actul
acela. Aici El merge dincolo de motiv sau atitudine ca să indice către căile prin care păcatul află intrare în
viaţă, sistemul nervos senzorial. Pentru majoritatea oamenilor, cele mai puternice ademeniri la păcat sunt
acelea care ajung la minte pe calea nervului optic, a nervului auditiv şi a altor nervi senzoriali (AA 518).

Acela care refuză să vadă, să audă, să guste, să miroasă sau să atingă ceea ce sugerează păcatul a
înaintat mult către evitarea gândurilor păcătoase. Acela care alungă de îndată gândurile păcătoase care ar
putea să străfulgere prin conştiinţă, evită prin aceasta dezvoltarea unui tipar de gândire obişnuit care
condiţionează mintea pentru a săvârşi păcat când se iveşte prilejul. Hristos a trăit o viaţă lipsită de păcat
deoarece „în El nu era nimic care să răspundă la sofistăria lui Satana” (DA 123).

Te face să cazi în păcat. [„Te sminteşte”, KJV, G.Gal.]. Gr. skandalizo, „a prinde în cursă”, „a i se
pune piedică”, „a face să se poticnească”, de la skandalon, beţişorul „trăgaciul” care face să se declanşeze o
cursă (vezi Romani 11,9; 14,13; 1 Ioan 2,10; Apocalipsa 2,14).

Scoate-l. Ar fi mai bine, într-un anumit sens al cuvântului, să treci prin viaţa aceasta orb sau schilodit,
decât să pierzi viaţa veşnică. Dar Hristos foloseşte aici o figură de stil. El nu cere mutilarea trupului, ci
controlarea gândurilor. A refuza să priveşti ceea ce este rău este tot atât de eficient ca şi a orbi şi are în plus
avantajul că puterea vederii este păstrată şi poate fi aplicată la lucruri care sunt bune. O vulpe se leapădă de
laba sa rozând-o, dacă a fost prinsă în cursă, pentru a scăpa. La fel, o şopârlă îşi va sacrifica coada sau un
rac, cleştele. Prin scoaterea ochiului sau prin tăierea mâinii Hristos vorbeşte figurat despre acţiunea fermă
care trebuie întreprinsă de către voinţă pentru a se feri de rău. Creştinul face bine dacă urmează exemplul lui
Iov, care „a făcut un legământ... cu ochii (săi)” (Iov 31,1; cf. 1 Corinteni 9,27).

Gheenă. („Iad”, KJV). Gr. geena (vezi comentariul la v. 22).

Matei 5:30
30. Mâna ta cea dreaptă. Adică, în calitatea de instrument al dorinţelor rele (vezi la v. 29).

Matei 5:31
 31. S-a zis iarăşi. Vezi la v. 21.

Va lăsa. [„Îndepărta”, KJV]. Gr. apoluo, „a elibera”, „a slobozi”, aici însemnând „a divorţa”.

O carte de despărţire. Gr. apostasion „un certificat (de divorţ)”, de la aphistemi, „a separa”, „a
îndepărta”. Cuvântul nostru „apostazie” derivă de la aceeaşi rădăcină. Aşa cum a arătat Hristos mai târziu,
divorţul nu făcea parte din planul originar al lui Dumnezeu, ci a apărut sub aprobarea provizorie a legii lui
Moise din cauza „împietririi” inimii oamenilor (cap. 19,7.8). Pentru natura şi scopul legii lui Moise cu
privire la divorţ, vezi la Deuteronom 24,1-4. Ar trebui să fie scos în evidenţă că legea lui Moise nu a instituit
divorţul. Prin îndrumare dumnezeiască Moise a tolerat şi l-a reglementat aşa încât să prevină abuzurile.
Căsătoria creştină ar trebui să se bazeze pe cele din Geneza 2,24, nu din Deuteronom 24,1.

Matei 5:32
32. Curvie. [„Preacurvie”, KJV; „Desfrânare”, G.Gal.]. Gr. porneia, un termen general care se aplică
la legături sexuale ilegale. Şcoala liberală a lui Hilel învăţa că un bărbat ar putea să obţină divorţul pentru
cea mai neînsemnată cauză, ca de exemplu pentru faptul că nevasta sa a îngăduit ca mâncarea să se ardă
(Mişna, Giţţin, 9.10, Ed. Soncino a Talmudului, p.436.437; cf. MB 63). Şcoala mai conservatoare a lui
Şamai, însă, interpreta expresia „ceva de ocară” din Deuteronom 24,1 ca însemnând „vreun lucru
nepotrivit”, însemnând „lipsit de modestie”, sau „indecent” (Mişna, Giţţin 9.10 Ed. Soncino a Talmudului
p.436). Dar Isus a explicat că nu ar trebui să existe divorţ decât cu excepţia cazului de infidelitate conjugală.
Legătura căsătoriei fusese pervertită de păcat şi Isus venise să o repună în curăţenia şi frumuseţea ei
originară rânduită de Creator. Vezi la Deuteronom 14,26.

În providenţa lui Dumnezeu instituţia căsătoriei era intenţionată să aducă binecuvântare şi să înalţe
neamul omenesc. Asocierea soţului cu soţia a fost rânduită de Dumnezeu ca mediul ideal în care să se
maturizeze caracterul creştin. Cea mai mare parte a ajustărilor personalităţii din viaţa de căsătorie şi
dificultăţile întâmpinate de mulţi pentru a face aceste ajustări, cer exercitarea înfrânării de sine şi uneori a
jertfirii de sine. Dragostea adevărată „este îndelung răbdătoare... plină de bunătate”, ea „nu caută folosul
său”, „suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate” (1 Corinteni 13,4-7). Când creştinii intră în
legătură de căsătorie ar trebui să accepte răspunderea de a aplica principiile expuse aici. Soţii şi soţiile care
aplică astfel aceste principii şi care sunt dispuşi ca harul lui Hristos să lucreze în viaţa lor, vor descoperi că
nu există dificultate ori cât de serioasă ar părea ea, care să nu poată fi rezolvată. Acolo unde dispoziţiile nu
sunt asemănătoare, soluţia creştină este de schimba dispoziţiile, nu soţii sau soţiile.

Să preacurvească. [„Să comită adulter”, KJV]. O soţie lăsată, în mod natural va căuta să găsească un
nou cămin. Dar prin căsătorirea cu altul ea ar săvârşi curvie, deoarece căsătoria anterioară n-a fost desfăcută
în mod valabil înaintea lui Dumnezeu (cf. Marcu 10,11.12). Curajos, Hristos înlătură tradiţia rabinică a
vremii sale, mai ales aceea a şcolii lui Hilel (vezi mai sus la „curvie”) care îngăduia divorţul pentru orice
pricină. S-a observat că nu exista nici o căsătorie între iudeii perioadei mişnaice de care soţul nu s-ar fi putut
elibera brusc pe o cale legală. Isus scotea în evidenţă că, căsătoria era rânduită de Dumnezeu şi când era
încheiată aşa cum trebuie, era ratificată de Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu legase laolaltă, nici o tradiţie sau
practică rabinică nu putea să desfacă.

Matei 5:33
33. Aţi mai. [„Iarăşi”, KJV; G.Gal.]. Aceasta este a treia ilustraţie a interpretării spirituale a Legii de
către Hristos.

Auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Ceea ce urmează nu este un citat exact, ci mai degrabă un rezumat al învăţăturilor din Levitic
19,12; Exod 20,7; Numeri 30,2; Deuteronom 23,22.

Juri strâmb. Gr. epiorkero, „a jura fals”. Hristos se referă aici la declaraţii solemne făcute ca afirmări
ale adevărului a ceea ce se spusese sau a făgăduinţelor de a îndeplini anumite fapte. El nu vorbeşte despre
blasfemie în sensul obişnuit al termenului, ci despre sperjur, îndeosebi despre sperjurul care invocă numele
lui Dumnezeu şi prin aceasta dezonorează şi profanează numele acela.
 Să împlineşti... jurămintele tale. Aici Hristos vorbeşte despre făgăduinţe, îndeosebi despre cele făcute
lui Dumnezeu. Totuşi, El nu se gândeşte atât de mult la ceea ce este făgăduit, ci ca făgăduinţa, oricare ar fi
ea, să fie împlinită. El scoate în evidenţă, nu felul cum sunt făcute făgăduinţele, ci felul cum sunt ele ţinute.
Pentru solemnitatea şi inviolabilitatea făgăduinţelor făcute lui Dumnezeu vezi la Levitic 19,12; Numeri
30,2; Deuteronom 23,21.

Matei 5:34
34. Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Să nu juraţi nicidecum. Isus se referă nu la jurământul judiciar solemn (MB 66; vezi la cap. 26,64), ci
la jurămintele obişnuite printre iudei. În general vorbind, punerea la începutul unei afirmaţii a cuvântului
„Jur”, făcea din afirmaţie un jurământ. Dar, ca în alte lucruri, iudeii născoceau multe mijloace prin care să se
elibereze de obligaţiile acceptate sub jurământ. Atitudinea lui Hristos faţă de cazuistica cuprinsă adesea în
jurământul iudaic este prezentată mai detaliat în capitolul 23,16-22.

Înaintea lui Caiafa, Hristos Însuşi a răspuns sub jurământ (cap.26,63.64). Pavel de repetate ori L-a
invocat pe Dumnezeu ca martor că ceea ce spunea el era adevărat (2 Corinteni 1,23; 11,31; cf. 1
Tesaloniceni 5,27). Decalogul nu interzice jurămintele, ci sperjurul (Exod 20,7.16). „Dacă există cineva care
poate mărturisi consecvent sub jurământ acesta este creştinul” (MB 67).

Când dispoziţia de a vorbi adevărul este în inima omului, depunerea de jurământ devine superfluă.
Practica invocării numelui lui Dumnezeu în anumite momente lasă să se înţeleagă că ceea ce spune un om în
astfel de împrejurări este mai vrednic de încredere decât ceea ce spune în alte ocazii. Hristos impune cinstea
în toate relaţiile vieţii. „Tot ce fac creştinii ar trebui să fie tot atât de transparent ca şi lumina soarelui” (MB
68).

Nici pe cer. Rabinii pretindeau că jurarea „pe cer şi pe pământ” nu făcea pe un om tot atât de culpabil
cum făcea jurarea pe un înlocuitor presupus inofensiv al numelui divin (vezi vol.I, p.172) sau pe unul din
atributele lui Dumnezeu (Mişna, Shebu’oth 4.13, Ed. Soncino a Talmudului, p.202.203). Dar Isus tăgăduia
susţinerea lor.

Matei 5:35
35. Aşternutul picioarelor Lui. [„Scaunul picioarelor Lui”, KJV]. Comparaţi Isaia 66,1. O expresie
poetică scoţând în evidenţă lipsa de semnificaţie a pământului şi a locuitorilor lui în comparaţie cu
Dumnezeu (cf. Isaia 57,15; Eclesiastul 5,2; Plângeri 2,1).

Marelui împărat. Adică Dumnezeu.

Matei 5:36
36. Să nu juri nici pe capul tău. O altă formulă obişnuită de jurământ.

Matei 5:37
37. Felul vostru de vorbire. [„Cuvântul vostru”, G.Gal.]. Comparaţi pasaje din Scriptură ca Efeseni
4,29.

Da, da. Comparaţi Iacov 5,12. Pentru creştin, pentru cineva care-şi respectă cuvântul, Da sau Nu al lui
are tot atât de multă greutate ca şi o declaraţie mai elaborată.

Vine de la cel rău. [„Vine de la rău”, KJV; „de la cel rău este”, G.Gal.]. Sau „vine de la cel rău” (cf.
Matei 13,19; 1 Ioan 3,12).

Matei 5:38
38. Aţi auzit. Vezi la v. 21. Hristos prezintă a patra ilustraţie a Sa a spiritului Legii în contrast cu
simpla formă a ascultării de ea. Verstele 38-42 sunt preocupate cu atitudinea pe care un creştin ar trebui să o
ia când suferă o pagubă din partea altcuiva.

S-a zis. Vezi la v.21. Citatul din versetul acesta este bazat pe Exod 21,24; Levitic 24,20; Deuteronom
19,21 (vezi la Exod 21,24; vezi vol. I, p.618).

Ochi pentru ochi. Când a fost instituită legea aceasta, ea a marcat un mare progres faţă de sistemul de
justiţie al vendetei obişnuit în vechime, sub care practica generală era de a răsplăti daunele cu dobândă.
Legea era o rânduială civilă şi pedeapsa urma să fie executată sub îndrumarea tribunalelor. Ea nu îndreptăţea
răzbunarea personală (MB 70). Pentru o prevedere asemănătoare în legea lui Hamurabi, vezi vol.I, p.618.

Matei 5:39
39. Dar Eu vă spun. Vezi la v. 22.

Nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. [Nu staţi împotriva răului, KJV]. Adică, nu căutaţi răzbunare
pentru nedreptăţile suferite. Isus pare să se refere aici la activitatea ostilă şi nu la rezistenţa pasivă. Cuvântul
pentru „rău” se poate să se refere fie la o persoană rea, fie la un lucru rău. Aici pare să fie indicată cea dintâi.
Ea cuprinde răul făcut unei persoane şi răul făcut de o persoană. Creştinul nu va întâmpina violenţa cu
violenţă. El va birui „răul prin bine” (Romani 12,21) şi „grămădeşte cărbuni aprinşi” pe capul celui care-i
face rău (Proverbele 25,21.22).

Obrazul. Ca în toate celelalte ilustraţii prezentate în versetele 21-47, Isus este mai mult preocupat cu
spiritul care dă naştere faptei, decât cu fapta în sine. Creştinul nu va lupta pentru ceea ce el consideră că sunt
drepturile sale. El se va supune nedreptăţii mai degrabă decât să o facă el altuia. Isus Însuşi a păzit în totul
spiritul acestei porunci, deşi nu a invitat literal vreo păgubire nouă (Ioan 18,22.23; cf. Isaia 50,6; 53,7). Şi
nici Pavel (Fapte 22,25; 23,3; 25,9.10). Pe cruce Hristos a manifestat spiritul de care vorbea El aici, când
L-a rugat pe Tatăl să-i ierte pe aceia care-L chinuiau (Luca 23,34).

Matei 5:40
40. Orişicui vrea să se judece cu tine. Adică, „a trage cu forţa la judecată”. Textul grec lămureşte că
judecata încă nu a început; acţiunea juridică era încă numai plănuită.

Haina. Gr. chiton, haina de pe dedesubt ca o cămaşă purtată direct pe corp.

Lasă-i. [„Lasă-l să aibă”, KJV]. Creştinul se va supune liniştit la rău.

Cămaşa. [„Mantia”, KJV]. Gr. himation, aici „mantaua”, sau veşmântul din afară, care era de obicei
folosită ca o învelitoare de noapte, în contrast cu chiton. Cel sărac uneori nu avea decât puţin sau nimic pe
lângă „mantie” să ofere ca garanţie pentru un împrumut. Legea lui Moise, însă, interzicea unui creditor să
reţină haina aceasta peste noapte (Exod 22,26.27). Având în vedere faptul că mantia era considerată mai
necesară decât „haina”, sau veşmântul purtat pe dedesubt, a o ceda fără rezistenţă ar demonstra un grad
superior de concesie având în vedere îndeosebi faptul că legea dădea unui om anumite drepturi cu privire la
ea.

Matei 5:41
41. Te sileşte. Gr. aggareuo, însemnând „a obliga în serviciu”. Substantivul înrudit, aggaros, este un
cuvânt împrumutat din persană însemnând „curier călare”. La perşi, cuvântul era folosit cu privire la curierii
regali ai sistemului poştal imperial, pe care perşii l-au dezvoltat până la un grad uimitor de eficienţă (vezi la
Estera 3,13). În timpurile romane, aggareuo şi aggaros se referea la serviciul obligatoriu în transportul
echipamentului militar. Epictet (iv. 1.79) sfătuieşte faţă de un asemenea serviciu: „dacă este o rechiziţie şi
un soldat îl ia (măgarul tău), lasă-l să se ducă”. Nu te împotrivi şi nu te plânge, altminteri vei fi mai întâi
bătut şi până în cele din urmă vei pierde măgarul”. A te împotrivi însemna a invita cruzimea. În Matei 27,32
şi Marcu 15,21 aggareuo este folosit cu privire la constrângerea lui Simon de a duce crucea lui Hristos.

Isus se referea la cazuri de felul celui ca un civil iudeu să fie constrâns de un ostaş roman ca să-i ducă
bagajul pe o distanţă de o milă, aşa cum era prevăzut de lege (cf. Luca 3,14). Creştinul urma să facă un
serviciu dublu decât cel cerut de lege şi aceasta cu bucurie. Capernaum era un oraş cu garnizoană romană şi
când Isus vorbea, cei care ascultau au văzut o ceată de ostaşi romani trecând pe un drum învecinat (MB 70).
Iudeii nădăjduiau şi credeau că Mesia va smeri mândria Romei; aici, Isus dădea sfaturi pentru supunere faţă
de autoritatea romană.
Matei 5:42
42. Nu întoarce spatele. Adică nu-l refuza. Cetăţenii împărăţiei cerurilor vor avea porniri generoase şi
vor lucra sub îndemnul lor (vezi la Luca 6,30).

Matei 5:43
43. Aţi auzit. Vezi la v.21.

S-a zis. Vezi la v.21.

Să iubeşti. Gr. agapao, a cărui bogăţie de sensuri este reflectată necorespunzător de cuvântul nostru
„iubire”. Cuvântul nostru „iubire” înseamnă atât de multe lucruri diferite şi oferă atât de multe idei diferite,
încât adevăratul înţeles al lui agape este întunecat de traducerea aceasta. Grecii aveau trei cuvinte pentru a
reda ideile pe care noi încercăm să le redăm prin acest singur cuvânt „iubire”: agapan, philein şi eran.

Philein. În general descrie iubirea sentimentală, afectuoasă, bazată pe emoţii şi sentimente. În măsura
în care este bazată pe sentimente, este supusă schimbării aşa cum se schimbă sentimentele. Eran denotă
„iubire” pasionată, senzuală, iubire care operează esenţial pe plan fizic. Anumite forme de pasiune pot fi
clasificate sub această varietate a „iubirii”. Eran nu este folosit în NT. În NT agapan, când este pus în
contrast cu philein, descrie iubirea din punct de vedere al respectului şi stimei. Ea adaugă principiul la
sentiment, în aşa fel încât principiul domină sentimentele. Ea pune la lucru puterile superioare ale minţii şi
inteligenţei. În timp ce philein tinde să ne facă să „iubim” numai pe cei care ne „iubesc” pe noi, agapan
extinde iubirea şi faţă de aceia care nu ne iubesc. Agapan este neegoistă, în timp ce eran este pur egoistă şi
chiar şi philein poate, uneori, să fie întinată de egoism.

Forma substantivală agape este limitată exclusiv la Biblie. Agape a NT este iubirea în forma ei cea
mai înaltă şi mai adevărată, iubirea aceea faţă de care nu este alta mai mare – iubirea care constrânge la
jertfire de sine pentru alţii. (Ioan 15,13). Ea implică temere de Dumnezeu şi respect pentru semeni. Ea este
un principiu divin de gândire şi acţiune care modifică caracterul, cârmuieşte impulsurile, stăpâneşte
pasiunile şi înnobilează afecţiunile. Vezi la Luca 6,30.

Aproapele tău. Pentru iudei „aproapele” era un alt israelit, fie prin naştere, fie prin convertire la
iudaism. Chiar şi samaritenii metişi erau excluşi şi consideraţi străini. În parabola samariteanului milos
(Luca 10,29-37) Isus a înlăturat concepţia aceasta îngustă proclamând frăţia sau faptul de a fi aproapele
tuturor oamenilor. Iubirea creştină caută binele tuturor oamenilor, indiferent de neam sau crez. Aproapele
(„vecin”, KJV) înseamnă literal cineva care locuieşte aproape.

Să urăşti pe vrăjmaşul tău. Aceasta nu este o parte din citatul din Levitic 19,18, ci, fără îndoială, o
zicală populară. Ura sau dispreţul pentru alţii este produsul natural al mândriei sălăşluite în eu.
Considerându-se pe sine ca şi copii ai lui Avraam (Ioan 8,33; vezi la Matei 3,9), superiori altor oameni (cf.
Luca 18,19), iudeii priveau cu dispreţ la toate Neamurile. Era ca şi cum Isus ar fi zis: „Legea spune să
iubeşti pe aproapele tău; Eu vă spun, iubiţi chiar şi pe vrăjmaşii voştri”, (vezi Matei 5,44). El trece apoi mai
departe pentru a explica pentru ce ar trebui să iubim pe vrăjmaşii noştri – pentru că Dumnezeu face aşa ceva
(v. 45-48) şi pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu (Matei 5,45; 1 Ioan 3,1.2).

Matei 5:44
44. Dar Eu vă spun. Vezi la v.22.

Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Comparaţi Romani 12.20. Cuvântul pentru „iubire”, agapan, denotă iubire
sau respect în contrast cu philein care descrie iubirea emoţională (iubirea filială), de felul celei care există
între membrii familiei (vezi la Matei 5,43). Porunca ar fi imposibilă dacă ar impune oamenilor să exercite
philein faţă de vrăjmaşii lor, deoarece ei nu ar fi putut să simtă faţă de vrăjmaşii lor aceeaşi căldură
emoţională a afecţiunii pe care ei o simt faţă de membrii apropiaţi ai familiei lor şi nici nu se aşteaptă
aceasta. Philein este spontană, emotivă şi nu este poruncită nicăieri în NT. Agapan, pe de altă parte poate fi
şi este poruncită, deoarece este sub controlul voinţei. A-i iubi agapan pe cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai
noştri înseamnă a-i trata cu respect şi curtoazie şi a-i privi aşa cum îi priveşte Dumnezeu.

Binecuvântaţi. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p.146) pentru omiterea părţii a doua şi a
treia a acestei declaraţii, ca şi a cuvintelor „dispreţuitor vă asupresc” (KJV). Potrivit acestor vechi mărturii,
Hristos spunea simplu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru aceia care vă persecută”. Totuşi,
comparaţi Luca 6,27.28.

Matei 5:45
45. Fii ai Tatălui vostru. [„Copii ai Tatălui vostru”, KJV]. Literal, „fii ai Tatălui vostru”. Ei se
aseamănă la caracter cu Tatăl (MB 75; vezi la v.43.48). Proba iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea pentru
aproapele nostru (1 Ioan 4,20).

Care este în ceruri. Expresia „Tatăl Meu [sau „al vostru”] care este în ceruri este caracteristică pentru
Matei.

Peste cei răi. Prin această ilustraţie evidentă din lumea naturală, Isus discreditează eroarea populară
iudaică precum că Dumnezeu dă binecuvântările Sale celor sfinţi şi le reţine de la păcătoşi (vezi la Ioan 9,2).
Iudeii atribuiau lui Dumnezeu acelaşi spirit de ură faţă de păcătoşi şi neiudei pe care-l încercau ei înşişi. Dar
indiferent că sunt binecuvântările naturii sau ale mântuirii, „Dumnezeu nu este părtinitor” (Fapte 10,34.35).

Matei 5:46
46. Cei ce vă iubesc. Vezi la v. 43.

Ce răsplată mai aşteptaţi? [„Ce răsplată aveţi?”, KJV; „Ce răsplată puteţi avea?”, G.Gal.]. Adică, „Ce
onoare deosebită este aceasta pentru voi? Ce lucru deosebit este din partea voastră?”. Vezi la Matei 7,12;
Luca 6,32-35.

Vameşii. Vezi p.66.

Matei 5:47
47. Îmbrăţişaţi... pe fraţii voştri? [„Salutaţi pe fraţii voştri”, KJV]. Salutarea universală a orientului,
shalom, sau salaam, „Pace” cuprinde dorinţa expresă ca aceluia căruia îi este adresată să se bucure de orice
binecuvântare spirituală şi materială. Vezi la v.9.

Păgânii. [„Vameşii”, KJV]. Nu este nimic onorabil de menţionat în a face ceea ce toată lumea cealaltă
face. Dovezile textuale favorizează (cf. p.146) exprimarea „Neamurile” („păgânii”) în loc de „vameşi” (cf.
cap.6,7).

Matei 5:48
48. Fiţi dar. Cu aceste cuvinte Hristos introduce concluzia care trebuie să fie trasă din cele şase
ilustraţii ale sale ale aplicării superioare, spirituale a Legii împărăţiei cerurilor date în v. 21-47, deşi v. 48
este, poate, mai strâns legat cu linia de gândire din v. 43-47. În toate aceste ilustraţii, Hristos a arătat că, în
împărăţia pe care El venise să o întemeieze, atitudinile şi motivele lăuntrice sunt cele care determină
desăvârşirea de caracter şi nu faptele exterioare singure. Omul ar putea să privească la înfăţişarea din afară,
dar Dumnezeu priveşte la inimă (1 Samuel 16,7).

Desăvârşiţi. De la gr. teleios, literal „cineva care a ajuns ţinta”, sau „complet”, de la telos, „sfârşit”,
„împlinire”, „întregire”, „limită”. În literatura greacă teleioi este folosit cu privire la victimele sacrificiale
fără defect, cu privire la animale mature dezvoltate pe deplin, fiinţe omeneşti mature, adulte, crescute pe
deplin sau la specialişti instruiţi şi pe deplin calificaţi. Pavel vorbeşte despre „cei desăvârşiţi” (1 Corinteni
2,6) şi despre „câţi suntem desăvârşiţi” (Filipeni 3,15). În acelaşi timp el îşi dă seama că sunt noi culmi de
atins şi că nici el însuşi nu a ajuns desăvârşirea ultimă. Teleioi este folosit, de asemenea, în NT pentru a-i
indica pe oamenii „maturi” fizic şi intelectual (1 Corinteni 14,20, „oameni mari”; Evrei 5,14, „oamenii
mari”). În privinţa lui tam, echivalentul ebraic, vezi la Iov 1,1; Proverbele 11,3.5.

Isus nu se ocupă aici cu lipsa absolută de păcat în viaţa aceasta (vezi SC 62; EGW RH, 18 martie
1890). Sfinţirea este o lucrare progresivă.

Iudeii se străduiau din greu să devină drepţi prin propriile lor eforturi, pentru a dobândi mântuirea prin
fapte. Dar în legalismul lor scrupulos ei dădeau atât de multă atenţie amănuntelor mărunte ale literei Legii,
încât pierdeau pe deplin din vedere spiritul ei (cf. cap. 23,23). În Predica de pe muntele fericirilor, Hristos a
căutat să întoarcă atenţia lor de la pleavă la grâu. Ei făcuseră din Lege un scop în sine, ceva care trebuia să
fie ţinut de dragul ei însăşi şi uitaseră că scopul ei era de a înălţa privirea lor către înaltele idealuri ale iubirii
supreme faţă de Dumnezeu şi ale iubirii jertfitoare de sine faţă de aproapele (cap. 22,34-40). Rabinii învăţau
că dreptatea constă din a avea un surplus de fapte bune faţă de cele rele, trecut în contul cuiva în cer.

Este important de observat legătura dintre v. 48 şi 45 (cap.5) deoarece a fi „fii ai Tatălui vostru care
este în ceruri” (v. 45) este echivalent cu a fi „desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”
(v. 48).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 298; MB 4
1, 2 MB 45

1–12 Ed 79; 7T 269

1–48 DA 298–312; 5T 253

2, 3 MB 6

3 COL 152; DA 299; WM 176

3–5 2T 631

4 DA 300; MB 9; 5T 475

5 DA 301; MB 13; 2T 164; 3T 334; 7T 26; WM 153

6 EW 108; FE 240; GW 255; MB 18, 85, 113; PK 371; SC 80, 95; SL 10,

49; TM 120, 199; 2T 266; 4T 449, 460; 5T 17; 6T 65; 7T 213; WM 176

6–9DA 302

7 MB 21; WM 15

8 CT 103, 429; DA 302; FE 385, 415; GW 53; MB 24; MYP 191; PP 87;

1T 136; 8T 331

9 MB 27; PP 667; 2T 164, 437; 5T 176

10 MB 29

10–12 DA 305; 8T 127

11 MB 31; ML 69

11, 12 AA 176

12 MB 33, 34

13 CH 560, 592; DA 439; Ev 697; FE 468; MB 35, 53; ML 166; MYP

318; PK 231; TM 373; 2T 636; 3T 559; 5T 130, 256, 389; 6T 258

 13, 14 DA 306; ML 166; MYP 349, 364; RC 52; Te 165; TM 422; 1T 303,

345, 425; 2T 394, 548; 3T 248; 4T 118, 319; 5T 238, 280, 361; 7T 114

13–152T 633

13–16 CH 337; 2T 443; 9T 28

14 AA 12; AH 36, 39, 96, 536; CD 76; CG 110; CH 84, 445; COL 417; CS 38, 125; CSW 34; CT
531; Ev 382, 403; LS 295; MB 38, 42; MH 36; ML 8, 102, 220, 304; PK 718; TM 443; 1T 422, 458; 2T
123, 579, 631; 3T 161, 376, 404, 433; 4T 356, 535; 5T 113, 456, 520, 531, 554, 568, 579, 731; 6T 158, 188,
436; 7T 24; 8T 46, 141, 173; 9T 19; WM 36, 260

14, 15 6T 145

14–16 PP 369; 3T 40; 5T 681; 6T 33; 8T 52

15 CD 416; MM 302; 2T 669; 3T 385; 4T 52, 391; 5T 404; 6T 37, 196; 7T 36, 161; 9T 75, 158

15, 16 CT 398; MB 39; 5T 381

16 AH 37, 252; CH 35, 242, 437, 592; COL 417; CS 346; CT 398, 531; Ev 202, 467; FE 203, 482;
GW 195, 373, 394; MH 36; ML 220; MM 219; PK 718; SC 82; Te 247; TM 17, 296; 1T 193, 416, 422, 458,
485, 694; 2T 159, 161, 225, 239, 247, 389, 465; 3T 53, 56, 200, 376, 436; 4T 16, 59, 400; 5T 75, 306, 381,
460; 6T 121; 7T 92, 143; 8T 26, 46, 56, 245; 9T 70, 100, 148

17 DA 307; EW 215; GC 262; MB 45, 48; 2T 201; 8T 312

17, 18 COL 314; GC 466; PP 365

17–19 GC 447; PK 183

18 AA 505; DA 283, 307, 762; GC 434; MB 49; PP 469

19 DA 308; MB 51; 4T 248; 5T 434, 627

19, 20 7T 114

20 DA 309; MB 53; 3T 193

22 MB 55

22–24 DA 310

23, 24 MB 58; MH 486; 5T 646, 649; 8T 84; 9T 192

26 4T 476

28 MB 59; PP 308

29, 30 MYP 56; 3T 550; 5T 222, 340

30 MB 60

32 AH 340, 344, 345, 346; MB 63

34 ML 282
 34–36 MB 66

34–37 1T 201

37 Ed 236; MB 67

39 MB 69, 73

40, 41 MB 71

40–42 MB 72

42 MH 188

43–45 MB 73

44 DA 265; FE 177; MM 253; 4T 134

44, 45 DA 311; MH 423; MM 256; 8T 286

45 AA 359; COL 202; DA 649; MB 74; PK 231; TM 280; 6T 284; 9T 50; WM 15

47 COL 272

48 CT 257, 365; CS 24; DA 311; LS 342; MB 76; ML 15, 38, 271; MM 112, 200, 254; MYP 73, 144;
PP 574; 2T 445, 549; 4T 332, 455, 520, 591; 5T 557; 8T 64, 86

Matei 6:1
1. Luaţi seama. De la o discuţie despre adevărata neprihănire (cap. 5) Hristos trece acum la aplicaţia
practică a neprihănirii la datoriile cetăţenilor împărăţiei cerurilor (cap. 6; vezi DA 312). Creştinii ar trebui să
evite să facă o privelişte din actele lor de cult şi de binefacere. În trei exemple – acte de caritate (v. 2-4),
rugăciune (v. 5-8) şi post (v. 14-18) – Isus pune în contrast vechile practici ale iudaismului cu idealurile
înalte ale împărăţiei cerurilor (vezi la Matei 5,22; Marcu 2,21.22).

Neprihănirea. [„Milosteniile”, KJV; „Faptele dreptăţii”, G. Gal.]. Gr. eleemosune, „facerea de

milostenii”. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea dikaiosune, „neprihănire” sau „evlavie”.
Oricare înţeles se încadrează în context. Dacă este adoptat termenul „neprihănire”, atunci cele trei ilustraţii
specifice: milostenie, rugăciune şi post sunt intenţionate a fi exemple ale principiului afirmat în v. 1.

Cele trei ilustraţii date reprezintă probabil cele trei forme mai obişnuit practicate de „neprinănirea”
fariseică. Ar trebui să se observe că Hristos în nici un caz nu obiectează împotriva faptelor religioase; El este
preocupat numai de faptul ca ele să fie mânate de motive curate şi să fie săvârşite fără ostentaţie.

Înaintea oamenilor. Adică, să se facă o privelişte din ele înaintea lor cu scopul de a le atrage atenţia şi
admiraţia (vezi la v. 2).

Să fie văzuţi. Gr. theaomai, „a privi la”, „a vedea”. Cuvintele noastre „teatru” şi „teatral” derivă din
rădăcina aceasta. Fapte evlavioase săvârşite „înaintea oamenilor ca să fie văzuţi de ei” urmăreau să câştige
lauda oamenilor.

De la Tatăl vostru. Literal, „din partea Tatălui vostru”.

Matei 6:2
2. Sună cu trâmbiţa. Nu este sigur dacă ilustraţia cu sunarea unei trâmbiţe pentru a vesti darurile lor de
către cei care le aduceau trebuie să fie înţeleasă literal sau ca o figură plastică de vorbire asemănătoare cu:
„Nu suna din trâmbiţa ta”. Nu există vreun caz în scrierile iudaice cu privire la practica aceasta, deşi este
atestată în alte ţări antice din Orient. Expresia „cum fac făţarnicii” ar putea părea, la prima vedere, să
sugereze că Hristos afirma un fapt literal; totuşi „făţarnicii” s-ar putea să fi sunat numai din trâmbiţe
metaforice. Oricum ar fi aceasta, Hristos mustră greşeala de a face o mare publicitate faptelor de caritate.

Făţarnicii. Gr. hupokritai, de la un verb însemnând „a pretinde”, „a simula”. Iudeii se îngrijeau de

săraci printr-o impunere la o taxă a membrilor comunităţii bazată pe capacitatea de a plăti. Fondurile astfel
obţinute erau sporite prin daruri de bunăvoie. În plus, erau făcute apeluri la contribuţii din timp în timp la
adunări religioase publice în sinagogi, sau la adunări în aer liber, ţinute de obicei pe străzi. Cu ocazia
aceasta oamenii erau ispitiţi să făgăduiască sume mari pentru ca să câştige lauda celor adunaţi. De
asemenea, exista o practică de a permite cuiva care contribuia cu un dar neobişnuit de mare să şadă într-un
loc de cinste alături de rabini. Plăcerea de laudă era astfel mult prea adesea motivul acestor daruri. De
asemenea, era cazul că mulţi făgăduiau în felul acesta sume mari, dar mai târziu neglijau să-şi împlinească
făgăduinţele. Referirea lui Isus la făţărnicie cuprindea fără îndoială această formă de prefăcătorie.

În uliţe. Vezi la v. 5.

Să fie slăviţi de oameni. [„Să aibă slavă de la oameni”, KJV].

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Textul grec scoate în evidenţă ideea că ei şi-au primit plata pe deplin. Cuvântul
tradus aici „au” apare adesea pe recipise în papirusuri greceşti cu înţelesul de „plătit deplin” sau „primit
plata pentru”. Făţarnicii, spune Isus, au primit toată plata pe care o vor primi vreodată. Ei au practicat
caritatea strict ca pe o tranzacţie de afaceri, cu ajutorul căreia au nădăjduit să cumpere admiraţia publică;
alinarea suferinţei nu-i preocupa. Răsplata pe care o doreau este singura pe care o vor primi, dar aceasta este
totul.

Matei 6:3
3. Tu, când faci milostenie. [„Când faci milostenii”, KJV]. Cuvântul „tu” este la singular. Isus S-a
adresat fiecăruia dintre ascultătorii Săi personal. Cu privire la răspunderea celui bogat faţă de cel „sărac”,
aşa cum este arătat în legea lui Moise, vezi la Levitic 22,25.35; Deuteronom 15,7.11.

Stânga ta. Se spune că la arabi mâna dreaptă şi mâna stângă preînchipuie prieteni apropiaţi. Nu este
nevoie, spune Isus, ca nici cei mai apropiaţi prieteni să cunoască faptele pioase ale cuiva. În figura aceasta
plastică de vorbire Hristos foloseşte hiperbola accentuării. El nu vrea să spună că facerea de milostenii
trebuie să rămână totdeauna un secret deplin (MB 80). Pavel lăuda generozitatea creştinilor din Macedonia
(Filipeni. 4,16) şi scria corintenilor că „râvna” lor a „îmbărbătat pe foarte mulţi” să fie activi pentru
Dumnezeu (2 Corinteni 9,2). Ce vrea să spună Isus este că creştinii nu trebuie să facă fapte de caritate pentru
a câştiga laudă şi cinste de la oameni.

Matei 6:4
4. În ascuns. [„În secret”, KJV]. Mişna (Shekalim 5.6, ed. Soncino a Talmudului, p. 21) se referă la
ceea ce ea numeşte „odaia darurilor tainice” din incinta Templului unde cei evlavioşi puteau să-şi depună
darurile lor în taină şi unde săracii meritorii puteau, de asemenea, să vină în taină pentru ajutor ca să-şi
împlinească nevoile pe care altminteri nu erau în stare să le satisfacă.

Vede în ascuns. Adică, Dumnezeu vede motivele ascunse ale inimii care îndeamnă la acţiune promptă
şi pentru motivele acestea, nu pentru faptele însele, oamenii vor avea „laudă de la Dumnezeu” în ziua
judecăţii (1 Corinteni 4,5; cf. Romani 2,16).

[„Pe faţă”, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt.
În ziua de pe urmă „lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă” (1 Corinteni 3,13; cf. Matei 25,31-46; 1 Corinteni
4,5). Atunci când Hristos Se arată, El va răsplăti fiecărui om potrivit cu faptele sale (Matei 16,27;
Apocalipsa 22,12). Creştinii „nu trebuie să se gândească la răsplătire, ci la slujire” (MB 81).

Matei 6:5
5. Rugaţi. Vezi la v. 3.6.7.9.
 Făţarnicii. Vezi la v. 2.

Stând în picioare. Referirea aici este la orele fixate de rugăciune, dimineaţa şi seara (vezi la Luca 1,9).
Templul şi sinagogile erau, natural, locurile obişnuite pentru rugăciune. Aceia care nu puteau să se roage în
aceste locuri rânduite, puteau să se roage pe câmp, în casă, sau pe paturile lor. Mai târziu tradiţia a rânduit
anumite rugăciuni care trebuiau să fie rostite când cineva stătea în picioare, altele când cineva şedea, umbla,
mergea călare pe asin, şedea pe pat sau zăcea în pat (Talmud, Berakoth 30 a, ed. Soncino, p. 183, 184;
Midraş la Psalmii 4, sec. 9 (23 b) citate în Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. I, p.
399).

Colţurile uliţelor. Acestea erau locurile unde de obicei se tratau afacerile. Dacă orele de rugăciune
stipulate îi găseau pe Farisei la aceste colţuri de uliţe, ei luau o atitudine de rugăciune şi cu glas tare repetau
frazele formale pe care de obicei le foloseau în rugăciune. Multora, fără îndoială, le convenea ca în aceste
ore să fie pe afară.

Să fie văzuţi de oameni. Vezi la v. 1,2.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Vezi la v. 2. Textul grec este identic.

Matei 6:6
6. Ci tu. Vezi Isaia 26,20 (cf. 2 Regi 4,33). Cuvântul tradus „tu” este în poziţie emfatică şi este la
singular.

Te rogi. Verbul este la singular. Isus Se adresează fiecărui ascultător al Său în parte.

Tatălui tău. Vezi la v. 9.

În ascuns. [„În taină”, KJV]. Expresia poate însemna: „Care aude ce a spus în taină” aşa cum lasă să
se înţeleagă contextul. Vezi la v. 4.

Vede în ascuns. Ceea ce este ascuns de oameni este pe faţă la Dumnezeu. El vede ceea ce este făcut în
ascuns (taină, secret); (vezi la v. 4).

(„Pe faţă”, KJV). Vezi la v. 4.

Matei 6:7
7. Când vă rugaţi. Sau „rugându-vă”. Ceea ce urmează este o continuare a subiectului, nu introducerea
unuia nou.

Să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe. [„Nu folosiţi repetiţii zadarnice”, KJV; „Nu spuneţi multe”, G. Gal.].
Gr. battologeo, un cuvânt care apare numai aici în NT, pentru care au fost sugerate următoarele înţelesuri: „a
vorbi gângăvit”, „a spune iarăşi şi iarăşi acelaşi lucru”, „a bolborosi”, „a turui”, „a vorbi fără a ţine seama de
ceea ce se spune”. Isus nu a interzis orice repetiţie, deoarece El Însuşi a folosit repetiţiile (cap. 26,44).

Ca păgânii. [„Cum fac păgânii”, KJV]. Comparaţi 1 Regi 18,26; Fapte 19,34. Tibetanii cred că roţile
lor de rugăciuni repetă aceeaşi rugăciune de nenumărate mii de ori fără gândire sau efort din partea
închinătorului.

Mulţime de vorbe. [„Multă vorbire”, KJV]. Vezi cele de mai înainte.

Matei 6:8
8. Tatăl vostru ştie. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru înserarea cuvântului
„Dumnezeu” înainte de „vostru”. Rugăciunea nu-I aduce lui Dumnezeu informaţii cu privire la ceea ce El
altminteri nu ar şti şi nici nu este intenţionată ca mijloc de a-L convinge să facă ceea ce El altminteri nu ar fi
dispus să facă. Rugăciunea ne leagă cu Cel Atotştiutor şi pregăteşte voinţa noastră pentru a conlucra efectiv
cu voinţa Lui.

Matei 6:9
9. Iată dar cum. [„În felul acesta”, KJV, „Deci voi aşa”, G. Gal.]. Adică după tiparul acesta – nu în
mod necesar după aceste cuvinte identice – un tipar în conţinut, nu neapărat în formă. Contextul arată că
rugăciunea aceasta este prezentată ca un model în contrast cu „bolboroseala aceloraşi cuvinte” şi „mulţimea
de vorbe” a rugăciunilor păgâne, caracteristici care fuseseră adoptate de Farisei (vezi la v. 7). Cetăţenilor
împărăţiei lui Hristos li s-a spus: „Să nu vă asemănaţi cu ei”, şi „iată dar cum trebuie să vă rugaţi” (v. 8,9).

Este interesant de observat că diferitele idei exprimate în Rugăciunea Domnească şi adesea înseşi
cuvintele în care sunt exprimate ideile pot fi găsite fie în VT, fie în rugăciunile rituale iudaice cunoscute ca
Ha-Kaddish. Întrucât ideile exprimate în Rugăciunea Domnească erau deja curente în rugăciunile iudaice de
pe vremea lui Hristos, putem explica paralela pe baza că orice lucru bun din iudaism, inclusiv sentimentele
exprimate în rugăciunile lui, au venit la origine de la Hristos (vezi PP 366,367; DA 52). Tot ceea ce El
dăduse poporului Său era bun şi El l-a recunoscut (cap. 5,17.19.22). Lucrul acesta era impresionant de
adevărat cu privire la rugăciunile pe care rabinii le intonau şi-i învăţau pe oameni să le repete.

Rugăciunea devenise lungă şi plină de repetiţii, iar sinceritatea ei de gândire şi de exprimare era
întunecată de o formă literară impersonală, frumoasă în frazeologie, dar prea adesea cu lipsă în ceea ce
priveşte sinceritatea spiritului (vezi la v. 7,8). În Rugăciunea Domnească Isus a salvat din mulţimea
vorbăriei literare ceea ce era esenţial şi l-a readus la o formă simplă şi compactă al cărei înţeles putea fi
prins şi de cel mai simplu suflet. Astfel, în timp ce reflecta până la o anumită măsură rugăciunile
iudaismului, forma Rugăciunii Domneşti este totuşi o rugăciune inspirată şi originară în propriul ei drept.
Originalitatea ei stă în alegerea din partea ei a cererilor şi în aranjamentul ei. Acceptarea ei universală
reflectă faptul că ea exprimă mai bine decât oricare altă rugăciune nevoile fundamentale ale inimii omeneşti.

Să vă rugaţi. Cuvântul „vă” este emfatic în textul grec. Ar trebui să se reţină că Isus se adresa
îndeosebi celor doisprezece, noii membri fondatori ai împărăţiei cerurilor (vezi la cap. 5,1,2). Aici cuvântul
„vă” stă în contrast cu „făţarnicii” din cap. 6,2 şi „păgânii” din v. 7.

Tatăl nostru. În primul rând, în fiecare rugăciune ar trebui să fie o recunoaştere a calităţii noastre de fii
faţă de Părintele ceresc. S-ar putea să fim nevrednici de a ne adresa Lui numindu-L „Tată”, dar ori de câte
ori facem lucrul acesta cu sinceritate El ne primeşte cu bucurie (vezi Luca 15,21-24) şi ne recunoaşte ca
adevăraţi fii ai Săi. Faptul că El este Tatăl nostru ne leagă laolaltă cu creştinii în marea şi universala părtăşie
a credinţei cu toţi oamenii care, cu sinceritate şi în adevăr, recunosc pe Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

Care eşti în ceruri. În ciuda legăturii lor strânse şi personale dintre „Tatăl” lor din cer şi ei înşişi, fii
Săi născuţi pe pământ totuşi îşi vor da totdeauna seama de infinita Lui maiestate şi măreţie (vezi Isaia 57,15)
şi de propria lor lipsă de însemnătate extremă (vezi Matei 6,5). Conştienţa că „Dumnezeu este în ceruri, iar
tu eşti pe pământ” (Eclesiastul 5,2) aduce inimii pocăite spiritul de respect şi umilinţă, care este cea dintâi
condiţie a mântuirii.

Sfinţească-se. Gr. hagiazo, „a privi [sau „trata”] ca sfânt”, înrudit cu adjectivul hagios, „sfânt”.
Numele lui Dumnezeu este onorat în două moduri: 1) prin acte divine care determină pe oameni să
recunoască şi să respecte pe Iehova ca Dumnezeu (vezi Exod 15,14,15; Iosua 2,9-11; 5,1; Psalmii 145;
4,6,12) şi 2) prin onorarea Lui ca Dumnezeu de către oameni şi prin a-I aduce închinarea şi ascultarea care I
se cuvin (vezi Isaia 58,13; Matei 7,21-23; Fapte 10,35; etc).

Numele Tău. În folosirea modernă, un nume este cu puţin mai mult decât o etichetă prin care o
persoană poate fi identificată. În vremurile biblice, numele unei persoane era mai intim asociat cu el ca
individ. Adesea, el „reprezenta trăsături de caracter pe care părintele dorea să le vadă dezvoltate în copil”
(PK 481). Numele lui Dumnezeu reprezintă caracterul Lui (vezi Exod 34,5-7). Semnificaţia pe care iudeii o
dădeau numelui divin este reflectată în respectul cu care ei îl rosteau sau, mai obişnuit, îl lăsau nerostit sau
foloseau o perifrază pentru el (vezi vol. I, p. 170-173). Numele lui Dumnezeu este sfânt sau „sfinţit” din
cauză că Dumnezeu Însuşi este sfânt. Noi sfinţim Numele Lui recunoscând sfinţenia Lui de caracter şi
îngăduindu-I să reproducă acel caracter în noi.
 Timpul cuvântului în textul grec arată că cererea este anticipativă, privind înainte către timpul când
sfântul nume al lui Dumnezeu va fi universal sfinţit (cf. cele de la v. 10).

Matei 6:10
10. Vie împărăţia Ta. În ce priveşte natura „împărăţiei cerurilor” şi poziţia ei centrală în învăţătura lui
Isus, vezi la cap. 4,17. În ce priveşte „împărăţia cerurilor” în Predica de pe munte vezi la cap. 5,2.3. Hristos
vorbeşte aici nu atât de mult despre împărăţia harului, cât despre împărăţia slavei Sale (MB 108), pentru
care împărăţia harului pregăteşte calea şi în care culminează (vezi cap. 25,31). O astfel de interpretare este
susţinută de timpul verbului în textul grec. Vezi la cap. 6,13.

În tot decursul veacurilor, făgăduinţa că împărăţiile lumii acesteia vor deveni cândva împărăţia
Domnului nostru Isus Hristos (Apocalipsa 11,15) a îndemnat pe cetăţenii împărăţiei harului la vieţuire sfântă
(1 Ioan 3,2.3) şi la sacrificiu de sine în proclamarea veştilor bune ale împărăţiei (vezi Fapte 20,24; 2 Timotei
4,6-8). În mintea şi inima tuturor creştinilor adevăraţi din toate veacurile „fericita ...nădejde şi arătarea
slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2,13) a avut totdeauna locul cel dintâi şi i-a
inspirat la o viaţă mai sfântă.

Facă-se voia Ta. Hristos se ocupă acum de voia lui Dumnezeu, îndeosebi când afectează acest pământ.
Când inimile oamenilor se supun jurisdicţiei împărăţiei harului divin, voia lui Dumnezeu pentru ei este
împlinită. Timpul textului grec arată că această cerere este de asemenea anticipativă. Cererea este privitoare
la un sfârşit al domniei păcatului şi la sosirea acelui moment când voia lui Dumnezeu va fi tot atât de
universal împlinită pe acest pământ, cum este săvârşită prin toate celelalte domenii ale creaţiunii lui
Dumnezeu.

Matei 6:11
11. Pâinea noastră. Chiar şi aceia care au o abundenţă de „pâine” şi din bunurile lumii acesteia, fac
bine să-şi aducă aminte că Dumnezeu dă „putere să se agonisească aceste bogăţii” (Deuteronom 8,18), o
lecţie pe care Isus o zugrăveşte plastic în parabola bogatului neînţelept căruia i-a rodit ţarina (Luca
12,16-21). Tot ce avem vine de la Dumnezeu şi în inimile noastre ar trebui să fie totdeauna recunoştinţă
pentru bunătatea Lui. „Pâinea noastră de toate zilele” include atât proviziile fizice, cât şi cele spirituale.

De toate zilele. Gr. epiousios, un cuvânt care apare în NT numai aici şi în Luca 11,3. Înţelesul lui
exact este nesigur. Singura apariţie a cuvântului în literatura greacă seculară revarsă puţină lumină asupra
înţelesului lui. Între înţelesurile sugerate sunt următoarele: 1) necesar pentru existenţă, 2) pentru ziua de
faţă, 3) pentru ziua viitoare. Cuvintele din Matei 6,34 tind să confirme ideea unei rezerve zilnice,
îndestulătoare pentru viaţă. Vezi p. 106.

Dăne-o nouă. În prima parte a Rugăciunii Domneşti (v. 9,10), atenţia este îndreptată către paternitatea,
caracterul, împărăţia şi voia lui Dumnezeu. În a doua parte a rugăciunii (v. 11-13) se face cerere pentru
nevoile temporale şi spirituale ale omului.

„Gloata cea mare” erau aceia care Îl ascultau pe Hristos cu plăcere (Marcu 12,37). În cea mai mare
parte aceştia erau pescari, plugari şi muncitori umili. La fel era şi grupa celor car-L ascultau pe panta
dealului din faţa Câmpiei Ghenezaretului şi a Lacului Galileii (MB 39; DA 299). Plasarea în servicii era
incertă pentru cei mai mulţi dintre ei, condiţiile de trai erau precare şi poate erau puţini aceia care nu
cunoscuseră foamea şi lipsa la o dată sau alta, datorită secetei, dărilor apăsătoare şi a altor greutăţi. După
cum de obicei este cazul, cei care au mai puţin din bunurile lumii acesteia sunt mai conştienţi de dependenţa
lor de Dumnezeu pentru necesităţile vieţii faţă de cum sunt aceia care au de ajuns şi le mai şi rămâne.

Matei 6:12
12. Iartă. Gr. aphiemi, un cuvânt obişnuit în NT, adesea însemnând „a trimite departe” sau „a alunga”,
„a părăsi” (vezi Matei 4,11; Marcu 4,36; etc). Înţelesul „a ierta” este probabil bazat pe ideea că sufletul
rugătorului pocăit este lăsat să plece în pace.

Greşelile. [„Datoriile”, KJV]. Gr. opheilema, un cuvânt obişnuit pentru datoriile legale (cf. Romani.
4,4) dar folosit aici cu privire la datoriile morale şi spirituale. Aici păcatul este zugrăvit ca o datorie şi
păcătosul ca un datornic. Pasajul paralel din Luca are „păcatele” (cap. 11,4). Vezi la Matei 18,28.30; Luca
7,41-43.

Precum şi noi iertăm. Adică, aşa cum este obiceiul nostru de a ierta. Dovezile textuale sunt împărţite
(cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi exprimarea „cum şi noi am iertat”, lăsând să se înţeleagă ca noi să nu
îndrăznim să cerem iertare decât dacă şi când noi iertăm semenilor noştri. Vezi la cap. 5,24; 18,23-25.

Greşiţilor noştri. [„Datornicilor noştri”, KJV]. Adică aceia care ne-au greşit.

Matei 6:13
13. Ispită. Gr. peirasmos, „ispită”, de asemenea „probă” sau „încercare” ca în 1 Petru 4,12. Forma
verbală peirazo este tradusă „încerce” (Ioan 6,6), „se încercau” (Fapte 16,7), „încercaţi-vă” (2 Corinteni
13,5) şi „pus la încercare” (Evrei 11,17; Apocalipsa 2,2,10; 3,10). Chiar şi atunci când cuvântul „ispită” este
folosit pentru a reda pe peirasmos este uneori clar din context că el înseamnă „punere la probă” sau
„încercare” (Fapte 20,19; Iacov 1,2; cf. 1 Petru 4,12). Scripturile lămuresc că Dumnezeu „pune la încercare
pe oameni” (vezi Geneza 22,1; Exod 20,20; etc) dar niciodată nu-i ispiteşte la păcat (Iacov 1,13).

Rugămintea ar trebui, poate, să fie înţeleasă ca o cerere: „Nu ne îngădui să intrăm în ispită” (vezi 1
Corinteni 10,13; vezi la Psalmii 141,4). Partea aceasta a Rugăciunii Domneşti este uneori înţeleasă ca o
rugăminte ca Dumnezeu să înlăture orice ispită de la noi. Dar făgăduinţa lui Dumnezeu nu este că noi vom fi
protejaţi faţă de ispită, ci că noi vom fi protejaţi faţă de cădere (Ioan 17,15). Prea adesea ne aşezăm cu
voinţă pe calea ispitei (vezi la Proverbe 7,9). Cu adevărat a ne ruga „nu ne duce în ispită” înseamnă a
renunţa la căile propriei noastre alegeri şi a ne supune la căile alegerii lui Dumnezeu.

Rău. Gr. poneros. În forma folosită aici, poneros se poate referi fie la ceva rău fie la o persoană rea
(vezi la cap. 5,39). Nu este clar care sens este intenţionat aici. Unii preferă „cel rău”, adică diavolul, în timp
ce alţii cred că sensul intenţionat este răul ca principiu. Conjuncţia „ci” ar părea să facă „răul” paralel cu
„ispita” în expresia anterioară; dacă lucrurile stau aşa „răul” se referă probabil la răul moral.

A Ta este împărăţia. Expresia introduce doxologia la Rugăciunea Domnească. Pot fi citate importante
dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei doxologii. Ea nu este în versiunea lui Luca a rugăciunii
(Luca 11,4). Totuşi, sentimentul pe care îl exprimă este cu siguranţă biblic şi este comparabilă cu 1 Cronici
29,11-13. O scurtă doxologie apare în 2 Timotei 4,18.

„Împărăţia”, „puterea” şi „slava” recunoscute aici pentru Tatăl cuprind cu certitudine împărăţia
prezentă a harului divin din inima oamenilor, dar privesc înainte mai ales către împărăţia glorioasă care va fi
introdusă de revenirea lui Hristos pe pământ pentru a domni în putere şi slavă (vezi la v. 10).

Amin! Vezi la cap. 5,18.

Matei 6:14
14. Dacă iertaţi. Comparaţi Matei 18,25-35; Marcu 11,25.26. Vezi la Matei 6,12.

Greşelile. Gr. paraptomata de la un verb care înseamnă „a cădea de o parte”. Notaţi că cuvântul
„greşelile” („datoriile”) din v. 12 este de la un alt cuvânt grec. Cuvântul paraptomata implică abaterea de la
adevăr sau dreptate. În NT el pare să noteze o încălcare conştientă a dreptăţii, deci o încălcare care cuprinde
în sine vinovăţie.

Tatăl vostru cel ceresc. Vezi la v. 9.

Matei 6:15
15. Dacă nu iertaţi. Acela care nu este dispus să ierte altora nu merită să fie iertat. În plus, a-i acorda
iertare aceluia ar însemna a trece cu vederea propriul lui spirit neiertător. A aştepta de la alţii ceea ce cineva
nu este dispus să facă el însuşi, este însăşi esenţa egoismului şi păcatului. Lipsa de voinţă a lui Dumnezeu de
a ierta pe cineva care nutreşte un duh neiertător este bazată pe nevoia persoanei neiertătoare de a birui un
defect fundamental al caracterului. Dumnezeu nu ar putea să ierte o astfel de persoană şi în acelaşi timp să
fie sincer faţă de propriul Său caracter drept. Numai când noi suntem în bună rânduială cu semenii noştri
putem fi în bună rânduială cu Dumnezeu (vezi 1 Ioan 4,20; vezi la Matei 7,12).

Greşelile lor. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între păstrarea şi omiterea acestei expresii.

Matei 6:16
16. Când. [„Mai mult”, KJV]. Versetele 16-18 relatează a treia datorie din seria datoriilor religioase
cercetate aici (vezi la v. 1).

Postiţi. În ce priveşte postul la iudei vezi la Marcu 2,18,20. Referirea este la postul voluntar,
particular. Supunerea trupului la suferinţă din cauza păcatului este, de fapt, o deplasare a problemei şi nu
sesizează adevărata natură a pocăinţei, deoarece păcatul este o boală a sufletului şi nu a trupului (MB 87).

Înfăţişare posomorâtă. [„Faţă tristă”, KJV]. Isus nu interzice în mod necesar o privire plecată, dacă
este autentică. El Se referă mai degrabă la înfăţişarea prefăcută a „făţarnicilor”.

Făţarnicii. Vezi la v. 2.

Îşi sluţesc feţele. [„Desfigurează”, KJV]. Gr. aphanizo, „a face nevăzut” sau „a face de nerecunoscut”.
Isus Se referă aici la ascunderea adevăratelor sentimente ale cuiva printr-o înfăţişare prefăcut posomorâtă –
aşa cum un actor îşi ascunde propria sa faţă sub o mască – sub o falsă înfăţişare de evlavie superioară. Când
posteau, „făţarnicii” obişnuiau să umble nespălaţi, nebărbieriţi şi cu părul şi barba nepieptănate.

În textul grec există un joc de cuvinte interesant între „sluţesc” şi „arate” ambele pornind de la phaino.
Deşi nu este cu putinţă de a reproduce în traducere forţa întreagă a acestui joc de cuvinte, următoarea
traducere liberă se apropie de esenţa celor spuse de Isus: „ei fac (adevărata) lor faţă (sentimentele lor reale)
să dispară pentru ca ei (înşişi) să apară”, etc.

Să se arate oamenilor. Ei căutau să atragă atenţia semenilor lor şi cu ea o reputaţie de evlavie

superioară.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Şi-au luat răsplata. Vezi la v. 1,2.

Matei 6:17
17. Ci tu. Predica de pe munte pune în contrast filozofia lui Dumnezeu şi a omului. Învăţăturile lui
Isus – „dar Eu vă spun” (cap. 5,22; etc) – stau în opoziţie cu acelea ale rabinilor şi viaţa cetăţenilor
împărăţiei cerurilor – „ci tu” (cap. 6,6; etc.) – cu aceea a „făţarnicilor”.

Când posteşti. Isus nu recomandă aici postul, dar nici nu-l osândeşte. Dacă un om posteşte este o
chestiune care-l priveşte numai pe el. De fapt, însăşi esenţa postului este conştienţa nevoii personale de a
face aşa ceva. Ideea principală din învăţătura lui Isus este că postul trebuie să fie o experienţă personală în
care cineva intră din cauza acelui simţământ de nevoie şi nu ca o formalitate pioasă pentru a obţine o
reputaţie de evlavie superioară. Nu este nici o virtute în post numai pentru că i se porunceşte cuiva să facă
aşa ceva.

Unge-ţi capul. Untdelemnul era un simbol al bucuriei (Psalmii 45,7; 104,15). Ungerea capului cu
untdelemn era preînchipuitoare a binecuvântărilor primite (cap. 23,5; 92,10). Cetăţenii împărăţiei cerurilor
pot posti, dar când fac aşa ceva ei trebuie să se îmbrace şi să apară ca de obicei, din cauză că postul este
personal şi îşi pierde sensul dacă se face „ca să se arate oamenilor”.

Spală-ţi faţa. În contrast cu „făţarnicii” când postesc (vezi la v. 16).

Matei 6:18
18. Ca să te arăţi... nu oamenilor. Nu este nimic posomorât în legătură cu religia creştină şi creştinul
care este posomorât fie în cuvânt, fie în înfăţişare, denaturează caracterul lui Dumnezeu (MB 88). A fi fii ai
lui Dumnezeu este un privilegiu plin de bucurie (1 Ioan 3,1.2) şi o înfăţişare posomorâtă ne dă aparenţa că
am fi mai degrabă orfani decât fii.

Ci Tatălui tău. Postul este pur şi simplu o chestiune dintre om şi Dumnezeul său, nu dintre om şi
semenii săi.

Care este în ascuns. Vezi la v. 6.

Îţi va răsplăti. [„Îţi va răsplăti pe faţă”, KJV]. Vezi la v. 4.

Matei 6:19
19. Nu vă strângeţi. Literal, „să nu aveţi deprinderea de a vă strânge”, sau „opriţi-vă de a vă strânge”.
Acumularea de bunuri lumeşti este în general determinată de o dorinţă de securitate şi reflectă teamă şi
nesiguranţă pentru viitor. Isus atrage atenţia acelora care urmează să fie cetăţeni ai împărăţiei Sale că
posedarea de bogăţie materială este mai degrabă o sursă de nelinişte, decât un mijloc de a scăpa de ea.
Creştinul nu va fi îngrijorat cu privire la necesităţile materiale ale vieţii din cauza încrederii sale că
Dumnezeu cunoaşte nevoile sale şi se va îngriji de ele (v. 31-34). Aşa cum Pavel a atras atenţia mai târziu,
aceasta nu înseamnă că creştinul va fi indolent în a se îngriji de propriile sale nevoi şi de acelea ale propriei
sale familii (1 Tesaloniceni 4,11; 2 Tesaloniceni 3,10; 1 Timotei 5,8). Matei 6,19-21 pare să fi fost în formă
poetică şi s-ar putea să fi fost un proverb. Vezi la Proverbe 10,22.

Comori. Gr. thesaurous (vezi la cap. 2,11). Hristos aici se referă la bogăţie în sensul larg al
posesiunilor materiale. Iubirea de bani era pasiunea dominantă a mii de oameni pe vremea lui Hristos, aşa
cum este a milioane de oameni astăzi. În textul grec este un joc de cuvinte interesant.

Le mănâncă. [„Le strică”, KJV]. Gr. aphamizo (vezi la v. 16). Aphamizo ar putea fi redat aici mai
bine „consumă”.

Moliile şi rugina. Simboluri ale diferitelor feluri de pagube. Rugina, gr. brosis, de la bibrosko, „a
mânca”, este literal ceva care mănâncă, roade. Orice posesiune materială este afectată într-un fel sau altul de
pierdere, putrezire, depreciere sau deteriorare.

Le sapă. [„Le sparg”, KJV]. Sau „le sapă” şi anume trecând prin ziduri de pământ sau prin ziduri de
cărămidă uscată.

Matei 6:20
20. Ci strângeţi-vă. Vezi la Matei 6,19; cf. Luca 12,33. În Predica de pe munte nu există nici o
poruncă împotriva adunării de comori cu condiţia ca ele să fie puse acolo unde se cuvine. Hristos ar dori ca
cetăţenii împărăţiei cerurilor să facă o investiţie sănătoasă a timpului şi puterii pe care Tatăl lor ceresc a
găsit de cuviinţă să le aloce în viaţa aceasta. Tot ceea ce posedă un om în viaţa aceasta îi este dat numai cu
împrumut de Dumnezeu; numai „comoara” pe care el izbuteşte să o adune în cer poate fi cu adevărat numită
a sa.

Comori în cer. O astfel de comoară este dăinuitoare, neafectată de vrăjmaşii comorilor pământeşti şi
de ravagiile timpului. Investiţiile în comori cereşti cresc în valoare cu timpul, în timp ce acelea făcute în
comorile pământeşti îşi pierd din valoare.

Matei 6:21
21. Va fi şi inima voastră. Comoară este aceea de care este lipită inima unui om indiferent de valoarea
intrinsecă. „Comorile” unui copil pot avea o mică valoare intrinsecă, dar ele adesea înseamnă pentru el cât o
plată împărătească. Adevăratele interese ale unui om sunt acolo unde sunt „comorile” sale.

Matei 6:22
22. Ochiul. Şi anume ochiul sufletului care dă omului vedere cerească şi care îl face în stare să
privească ceea ce este invizibil pentru vederea naturală (vezi Romani. 1,20; cf. Evrei 11,27). O astfel de
vedere este o călăuză pentru suflet în acelaşi fel cum vederea fizică este o călăuză pentru trup.

Lumina. Gr. luchnos, „lampă”, nu phos, „lumină”. Luchnos se referă la sursa de lumină sau la mediul
prin care luminează, nu lumina însăşi (vezi la cap. 5,15). Versetele 22 şi 23 procură o ilustraţie a principiului
enunţat în v. 19-21. Preocuparea excesivă pentru adunarea de bogăţie lumească este o dovadă de vedere
spirituală defectuoasă, de întuneric în suflet (vezi v. 34). „Lumina” trupului este acea pricepere care aşează o
valoare relativ adevărată asupra lucrurilor trecătoare şi a celor veşnice.

Sănătos. [„Singur”, KJV; „Curat”, G. Gal.] Gr. haplous, „simplu” (spre deosebire de complex),
„natural”, „sincer”, „absolut adevărat”, „fără cute” ca o bucată de stofă fără cute. În pasajul de faţă haplous
stă în contrast cu poneros, „rău” (vezi la v. 23). Înţelesul lui aici este de aproape analog cu cuvântul
„desăvârşit”, din cap. 5,48 (vezi comentariul acolo). Traducerea „sănătos” însemnând „în bună stare” sau
„în stare de sănătate”, este apropiată de context. Un creştin al cărui „ochi” spiritual este „sănătos”, este
cineva a cărui putere de înţelegere şi judecată îl face un om de o simplitate neafectată, sincer, deschis şi
curat. El vede lucrurile timpului şi ale veşniciei în adevărata perspectivă.

Sănătatea vederii are ca rezultat sănătatea scopului şi devoţiune din toată inima faţă de împărăţia
cerului şi faţă de practicarea principiilor ei veşnice (Filipeni. 3,8.13.14; MB 91). Pentru a fi eficientă,
vederea trebuie să fie focalizată şi concentrată. În acelaşi fel, omul care doreşte lumină adevărată în sufletul
său trebuie să aibă vederea sa spirituală corect focalizată. Altminteri vederea lui va fi confuză şi aprecierea
pe care el o dă adevărului şi datoriei va fi defectuoasă (vezi la Apocalipsa 3,18).

Matei 6:23
23. Dar dacă. Comparaţi Luca 11,34.35.

Rău. Gr. poneros, aici însemnând „în stare rea”, „bolnav”. Un om cu un ochi „rău”, zice Robertson,
este un om care îndreaptă „un ochi la comorile grămădite ale pământului şi răsuceşte pe celălalt cu mândrie
către cer”. Având albeaţă spirituală, el vede dublu, cu rezultatul că şi mintea lui este dedublată, nehotărâtă
(vezi la v. 24) şi gândeşte că este cu putinţă să se bucure de tot ce are de oferit pământul şi apoi să intre în
bucuriile veşnice ale cerului. Iubirea de sine i-a deformat vederea în aşa măsură încât, asemenea Evei, el
vede lucrurile care nu sunt aşa (vezi Geneza 3,6).

Cât de mare. Întunericul sufletului piperniceşte întregul caracter şi întreaga personalitate.

Matei 6:24
24. Nimeni. [„Nici un om”, KJV]. Sau „Nimeni”. Comparaţi Luca 16,13.

Sluji la doi stăpâni. Adică, la doi ale căror caractere şi interese sunt diferite (vezi pagina următoare la
„Celălalt”). Nu este mai mult cu putinţă de „a sluji la doi stăpâni” decât de a concentra vederea cu atenţie la
două lucruri în acelaşi timp sau de a concentra gândul la mai mult decât la o singură idee la un moment dat.
A încerca să-I slujeşti lui Dumnezeu cu o inimă împărţită înseamnă să fii nestatornic în toate căile sale (vezi
Iacov 1,8). Religia creştină nu poate să accepte rolul de a fi o influenţă între multe altele. Influenţa ei, dacă
este de fapt prezentă în viaţă, trebuie în mod necesar să fie supremă şi trebuie să domine peste toate celelalte
influenţe, aducând viaţa în armonie cu principiile ei.

Celălalt. Gr. ho heteros, adică, un altul de fel şi calitate diferită. Când este intenţionat un altul de
acelaşi fel, textul grec foloseşte pe allos (vezi cap. 5,39). Deşi s-ar putea să se conceapă că este cu putinţă a
„sluji la doi stăpâni” al căror caracter şi al căror interes este acelaşi, cu siguranţă nu este cu putinţă să faci
lucrul acesta când caracterele şi interesele lor sunt în conflict.

Va ţinea la unul. Adică va fi devotat unuia din stăpâni.

Nu puteţi. Nu există poziţie neutră. Acela care nu este cu totul de partea lui Dumnezeu, este de fapt şi
în mod practic de partea diavolului. Întunericul şi lumina nu pot să ocupe acelaşi spaţiu în acelaşi timp. Este
cu neputinţă de a se servi şi lui Dumnezeu şi lui mamona deoarece cererile lor sunt de neîmpăcat. Aceia care
slujesc lui mamona sunt sclavii lui şi fac îndemnurile lui vrând-nevrând (Romani. 6,16).

Mamona. Transliterat din aramaicul mamon sau mamona, însemnând „bogăţie” de toate felurile. El nu
e un nume propriu, afară de cazul că bogăţia este personificată.
Matei 6:25
25. Nu vă îngrijoraţi. [„Nu vă gândiţi”, KJV; „Nu vă îngrijiţi”, G. Gal.]. Gr. merimnao, „a se îngriji
de”, „a fi neliniştit de”, „a gândi cu seriozitate la”. Comparaţi folosirea lui merimnao în 1 Corinteni 7,32;
12,25. Comparaţi Luca 12,22-31. Vezi la Psalmii 55,22.

Isus nu recomandă aici ascetismul şi nici nu acordă un premiu pentru sărăcie. El nu afirmă că un om
sărac sau un om neglijent este mai bine primit la Dumnezeu decât un om sârguincios şi înstărit. Isus Însuşi a
dat sfatul să se dea pe faţă bun simţ în administrarea treburilor personale şi de afaceri (vezi Luca 14,28-32).
Ceea ce condamnă El este obiceiul de a se îngrijora cu privire la lucrurile materiale ale vieţii, mai ales cu
privire la acelea care sunt mai mult şi peste necesităţile vieţii. El condamnă dorinţa care duce la
extravaganţă în orice direcţie. Creştinul va avea un simţ al valorii relative a lucrurilor şi preocuparea lui va
fi în proporţie cu valoarea aceea. El îşi va da seama că bogăţia nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru
scopuri mai importante şi scopul lui suprem în viaţă nu va fi de a îngrămădi bogăţie.

Viaţa. Gr. psuche, aici însemnând viaţa fizică. Pentru o discutare a a altor sensuri ale lui psuche, vezi
la cap. 10,28.

Hrana. Gr. trophe, „hrană”, „mâncare”. În termenul acesta sunt cuprinse tot felul de alimente. Se poate
cuprinde carnea de animale consumată ca hrană, dar nu este restrâns la sensul aceasta.

Lucrul important, spune Isus, ceea ce trebuie să aibă parte de mai mare atenţie, este viaţa însăşi.
Hrana, oricât de importantă este ea, nu este un scop în sine, ci mai degrabă un mijloc pentru scopul
întreţinerii vieţii. Omul al cărui scop principal este de a-şi procura hrană şi îmbrăcăminte a pierdut din
vedere lucrul cel mai important în viaţă. Noi ar trebui să mâncăm pentru a trăi, nu să trăim pentru a mânca
(cf. Marcu 2,27).

Matei 6:26
26. Uitaţi-vă. Prin trei exemple din natură Isus ilustrează adevărul că Dumnezeu, Autorul vieţii,
procură cele necesare pentru păstrarea vieţii, deci omul nu trebuie să fie preocupat peste măsură de mult de a
le procura. Aceste trei ilustraţii sunt păsările sălbatice (v. 26), creşterea omului (v. 27) şi florile sălbatice (v.
28).

Păsările. Păsările sălbatice nu datorează nimic grijii omului. Dumnezeu le dă existenţă şi Se îngrijeşte
de ele. În acelaşi timp, el cere ca ele să exercite capacitatea cu care El le-a înzestrat pentru a-şi căuta nutreţ
ca hrană. Poate că puţini oameni lucrează atât de greu şi fără încetare pentru întreţinere ca vrabia, mai ales
atunci când are un cuib plin de pui pe care trebuie să-i hrănească. La fel, Dumnezeu aşteaptă ca omul să
accepte răspunderea de a lucra pentru necesităţile vieţii. Dar, zice Isus, nu era scopul lui Dumnezeu ca omul
să considere munca drept ţinta şi scopul vieţii.

Nu seamănă. Creatorul a rânduit legi naturale care acţionează pentru a produce hrană (Iov 38,41;
Psalmii 145,15.16; 147,9). Hrana este, dar păsările trebuie să meargă şi să o ia.

Le hrăneşte. Acela care Se îngrijeşte de hrana acestor fiinţe ale pustiului este Acela pe care se poate
conta că ne va asigura cele necesare pentru viaţă. Dumnezeu ne-a făgăduit acestea dacă suntem dispuşi să
lucrăm pentru a le avea. Dorinţa după o supraabundenţă de lucruri materiale este sădită de cel rău şi în mod
inevitabil conduce pe oameni să caute să acumuleze mai mult decât le este partea din bunurile acestei vieţi.
Tocmai dorinţa aceasta pervertită cultivă egoismul şi duce la crimă, violenţă şi război.

Mai de preţ decât ele. Dacă Dumnezeu se îngrijeşte atât de abundent pentru făpturile inferioare ale
mâinii sale, nu se va îngriji El mai mult de fericirea şi binele omului?

Matei 6:27
27. Cine dintre voi? Aceasta este a doua ilustraţie a principiului expus în v. 25 (vezi la v. 26).
Comparaţi Luca 12,25.

Îngrijorându-se. [„Gândindu-se”, KJV; „Şi-ar pune mintea”, G. Gal.]. Adică, gândindu-se cu

îngrijorare (vezi la v. 25).
 Înălţimea. [„Statura”, KJV; „Statul”, G.Gal.]. Gr. helikia, care poate indica fie „vârstă” sau „statură”.
Helikia este tradus „vârstă” în Ioan 9,23; Evrei 11,11, etc., şi „statură” în Luca 19,3, etc. Nu este sigur dacă
Hristos vorbea despre o creştere în înălţime sau în lungimea vieţii.

Matei 6:28
28. De ce vă îngrijoraţi? Comparaţi Luca 12,26.27. Hristos atrage aici atenţia la a treia ilustraţie a
grijii Tatălui pentru făpturile mâinii Sale.

Crinii. Gr. krina. Identificarea exactă este nesigură. Poate că Isus a folosit krina ca un termen general
pentru „flori sălbatice”. S-a sugerat că El se referea la anemonele multicolore, o floare sălbatică colorată,
bătătoare la ochi, obişnuită în Palestina.

Matei 6:29
29. Vă spun. Vezi la cap. 5,22. Comparaţi Luca 12,27.

Toată slava Lui. Splendoarea curţii lui Solomon era proverbială (1 Regi 10,1-13;21; vezi Mişna, Baba
Mezia 7.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 476.)

Nu s-a îmbrăcat. [„Nu se înveşmânta”, G. Gal.]. Literal, „nu se îmbrăca”.

Matei 6:30
30. Aşa că. [„De aceea”, KJV]. Hristos rezumă acum principiul implicit în ilustraţiile din v. 26-28.
Versetele 30-34 repetă şi scot în evidenţă învăţătura exprimată în v. 25.

Iarba. Probabil asociată cu florile sălbatice din v. 28 şi, de aceea, într-un sens o continuare a ilustraţiei
cu „crinii”.

Cuptor. Crenguţele şi iarba erau un combustibil obişnuit pentru cuptoarele din vechime.

Cu mult mai mult. Acela care a dat viaţa va acorda, cu siguranţă, darurile mai mărunte ca hrana şi
îmbrăcămintea. El nu va sta nepăsător alături într-o neîngrijire capricioasă pentru păstrarea vieţii pe care El
a dat-o. Este numai raţional să gândim că El Se îngrijeşte.

Puţin credincioşilor. [„Cu puţină credinţă”, KJV]. Vezi la cap. 8,26.

Matei 6:31
31. Nu vă îngrijoraţi. Vezi la v. 25. Viaţa este mai importantă decât hrana, dar împărăţia lui
Dumnezeu este mai importantă decât oricare din ele. Omul ar trebui să se îngrijească numai de ceea ce este
mai esenţial.

Matei 6:32
<IND=200> 32. Neamurile le caută. Umblarea după cele materiale nu stă bine cetăţenilor împărăţiei
cerurilor. Nu este potrivit ca un fiu al lui Dumnezeu să se întoarcă de la lucrurile de valoare veşnică pentru a
umbla după lucruri care nu sunt mai bune decât „iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată
în cuptor” (v. 30). Vezi la Isaia 55,1.2; Ioan 6,27.

Ştie. Acesta este al doilea motiv de a nu-şi devota cineva viaţa umblării după posesiuni materiale –
Dumnezeu ştie ce ne trebuie şi El se va îngriji de noi.

Matei 6:33
Căutaţi mai întâi. Comparaţi Luca 12,31. Marele scop al existenţei omului este ca el „să caute pe
Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind” (Fapte 17,27). Cei mai mulţi oameni sunt adânciţi în
muncă „pentru mâncarea pieritoare” (Ioan 6,27), pentru apa pe care când o beau vor înseta iarăşi (Ioan
4,13). Cei mai mulţi oameni cheltuiesc banii „pentru ceea ce nu este pâine” şi „muncesc pentru ceea ce nu
satură” (Isaia 55,2). Prea adesea suntem înclinaţi să facem „toate aceste lucruri (materiale)” scopul principal
al căutării noastre în viaţă, cu nădejdea zadarnică că Dumnezeu va fi indulgent cu noi şi, la sfârşitul
călătoriei vieţii, va adăuga la scurta noastră viaţă de şaptezeci de ani, împărăţia veşnică. Hristos ar vrea ca
noi să dăm locul cel dintâi lucrurilor importante şi ne asigură că lucrurile de o mai mică importanţă şi
valoare ne vor fi date fiecăruia după nevoie.

Împărăţia lui Dumnezeu. Vezi la cap. 3,2; 5,13; 6,10.

Vi se vor da pe deasupra. [„Vi se vor adăuga”, KJV]. Nu există siguranţă decât în Dumnezeu şi în
cetăţenia împărăţiei Lui. Cel mai bun leac contra îngrijorării este încrederea în Dumnezeu. Dacă ne facem
partea cu credincioşie, dacă dăm împărăţiei cerurilor locul cel dintâi în gândurile şi viaţa noastră, Dumnezeu
Se va îngriji de noi în umblarea noastră prin viaţă. El va „unge” îndurător capetele noastre cu ulei (vezi la v.
17) şi paharul experienţei noastre va da pe dinafară de bunătăţi (Psalmii 23,6).</IND>

Matei 6:34
34. Nu vă îngrijoraţi dar. Vezi la v. 25. Creştinii pot fi liberi de îngrijorare în mijlocul împrejurărilor
celor mai descurajatoare, pe deplin siguri că Acela care face toate lucrurile bine (cf. Marcu 7,37) va face ca
toate lucrurile să „lucreze împreună spre bine” (Romani. 8,28). Dumnezeu cunoaşte totul cu privire la ziua
de mâine; noi nu cunoaştem „ce poate aduce ziua de mâine” (Proverbele 27,1). Şi Acela care cunoaşte totul
cu privire la ziua de mâine ne îndeamnă să ne încredem în continua Lui purtare de grijă şi „să nu ne
îngrijorăm” cu privire la problemele şi perplexităţile ei. Când vine ziua de mâine, necazurile ei bănuite mai
înainte se dovedesc adesea a fi cu totul imaginare. Prea mulţi îngăduie să fie bântuiţi de nălucile zilei de
mâine înainte chiar ca ziua de mâine să fi sosit măcar.

Creştinii ar trebui ca să-şi aducă aminte întotdeauna că Dumnezeu niciodată nu ne dă ajutor pentru
poverile zilei de mâine până nu vine ziua de mâine; şi este privilegiul lor de a învăţa în fiecare zi trecătoare
adevărul cuvintelor lui Hristos spuse lui Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Corinteni 12,9; cf. cap.
4,16).

Ajunge zilei. „Pentru ce vă îngrijoraţi de ziua de mâine?” întreabă Hristos. „Ziua de mâine se va
îngriji de ea însăşi”. Fiecare zi aduce propria ei măsură de muncă şi griji şi înţelept este omul care se
deprinde să nu încerce să poarte astăzi poverile de mâine.

Necazul ei. („Răul ei”, KJV). Sau „necazul zilei” (RSV). Vezi Proverbele 27,1

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 MB 79
1, 2 1T 193; 5T 133

1–4 MH 32

1–6 DA 312; SL 8

3 1T 192

3, 4 MB 80

4 MB 81, 85

5 GW 175; MB 83

5–9 2T 581

6 GW 254; MB 84, 88; SC 98; 2T 189; 5T 163

6–8 MYP 247

7 MB 86
 9 FE 309; GC 652; GW 210; MB 74, 102, 104, 106, 133; ML 289; PK 69; 5T 740

10 CT 58, 229, 533; Ev 383; FE 210; GW 454; MB 107, 109; MM 23; 5T 613; 6T 438; 8T 35, 42,
251

11 COL 81; CS 164; MB 110; 6T 283

12 COL 247, 251; MB 113; SC 97; 3T 95; 5T 170

13 CG 328; GC 530; MB 116, 120; PK 69; Te 192; 7T 239

14, 15 MB 113; 3T 95; 5T 170

15 COL 251

16 MB 87

17–19 MB 88

19 CS 142, 161; 2T 192, 575; 3T 250, 397, 549; 4T 53; 5T 464

19, 20 CS 35, 158, 209, 287; 1T 118, 169, 538, 539; 3T 208; 4T 44, 476; 5T 262

19–21 CS 117, 137; 1T 151, 477, 494; 2T 241, 244, 678; 3T 478; 5T 258, 733

19–24 1T 349

20 CS 49, 232, 342; EW 49, 57, 67; GW 222; MB 89; 1T 142, 166, 170, 175, 191, 198, 226, 324; 2T
279, 653, 674; 3T 120, 249; 4T 49, 79, 119, 473; 5T 465; 9T 115

20, 21 LS 364; 1T 115; 2T 197; 3T 130, 546

21 CS 217, 343; MB 88; 1T 638, 698; 2T 59, 183, 663; 3T 546; 4T 104

21, 22 EW 112

22 AH 55, 308, 317, 464; CH 285; CS 129, 136, 147, 342; CW 80; Ev 654, 658; FE 340, 456; ML 95,
219; MM 141, 205; MYP 26, 45; 2T 397, 419, 444; 3T 391, 523; 4T 213, 221, 397, 561; 5T 110, 124, 499;
7T 239; 8T 124, 141; 9T 150

22, 23 FE 302; MB 91; TM 273

22–24 DA 312

23 1T 333, 350; 2T 123; 5T 634

24 CS 214, 217; Ev 620; FE 181, 501, 502; MB 93; MM 115; MYP 114; PK 59; PP 167, 496; SL 92;
TM 271, 398; 1T 404, 531, 539; 2T 128, 138, 150, 237, 263, 442; 3T 385, 478, 547; 4T 47, 82, 124, 251,
350; 5T 77, 83, 199, 280, 340, 481; 7T 71; 8T 203

24, 25 4T 628

25 2T 460

25, 26 MB 95
 25–34 DA 313; 2T 496

26 CG 58; Ed 117; MB 96; SC 86, 123

26–30 FE 159; 4T 254

28 MB 96; SC 124

28, 29 CG 55, 413, 415; 3T 375; 4T 628

28–30 COL 51; CT 179; Ev 149; FE 319; TM 191

28–33 COL 19; MH 289

30 COL 81; MB 96; SC 124; Te 41; 1T 19, 173

31 CH 24; EW 58; 1T 500; 3T 140, 164; 4T 640, 642; 6T 407

31–33 Ed 138; FE 414

33 AA 467; CS 22, 218, 225, 302; CSW 19, 66; CT 64; DA 121, 130, 330; FE 470, 484; MB 98; MM
50; MYP 314; 1T 500, 502; 2T 266, 399, 659; 3T 144, 397; 4T 425, 541, 610; 7T 164; 9T 54

34 CS 159, 227; DA 313; MB 100; MH 481; PP 294; 1T 697; 2T 641; 5T 200

Matei 7:1
1. Nu judecaţi. Isus Se referă aici îndeosebi la judecarea motivelor altuia, nu la judecarea binelui sau
răului faptelor lui. Numai Dumnezeu este competent să judece motivele oamenilor, datorită faptului că
numai El poate să citească gândurile cele mai adânci ale oamenilor (vezi Evrei 4,12; DA 314). Privind astfel
la inima oamenilor, Dumnezeu iubeşte pe păcătos în timp ce El urăşte păcatul. În stare să discearnă numai ce
era „chipul” („înfăţişarea din afară”) (1 Samuel 16,7) şi nu inima, oamenii fac, inevitabil, greşeli. Isus nu Se
referă aici la acel fin simţ al discriminării prin care creştinul trebuie să facă deosebire între bine şi rău
(Apocalipsa 3,18; cf. 5T 233), ci mai degrabă la deprinderea criticii căutătoare de greşeli sarcastice şi de
obicei nedrepte.

Matei 7:2
2. Cu ce judecată. Comparaţi Marcu 4,24; Luca 6,38. Măsura pe care noi o dăm va fi măsura pe care o
primim, deoarece nedreptatea provoacă nedreptate. Mai mult decât atât, nedreptatea unui om faţă de semenii
săi provoacă judecata divină, aşa cum învăţa Isus în parabola robului nemilostiv (Matei 18,23-25). Noi
putem condamna vinovăţia, dar, ca şi Dumnezeu, noi trebuie să fim totdeauna gata să-l iertăm pe vinovat.
Noi putem da pe faţă îndurare pentru cel vinovat fără ca în vreun fel oarecare să trecem cu vederea răul pe
care el l-a făcut.

Matei 7:3
3. De ce vezi tu? Comparaţi Luca 6,41. Proverbul „cine locuieşte în casă de sticlă să nu arunce
pietre”, are o importanţă asemănătoare. Există şi un proverb arab care zice: „Cum vezi tu aşchia din ochiul
fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?”.

Paiul. [„Praful”, KJV]. Gr. karphos, o simplă „aşchie” de lemn uscat, pleava, etc. În ochi aceasta ar fi
o particulă foarte iritantă, oricât de mică ar fi mărimea ei. „Paiul”, („praful”) reprezintă, natural, greşeala
mai mică. Omul căutător de greşeli descoperă totdeauna orice greşeală, oricât de mică, în alt om.

Bârnă. Gr. dokos, un „buştean”, o „blană”, o bucată de lemn folosită la construirea unei case.

Matei 7:4
4. Cum poţi să zici? Comparaţi Luca 6,42.
 Lasă-mă să scot. Oferta aceasta nu este determinată atât de mult de o dorinţă de a fi de ajutor, cât de a
atrage atenţia că paiul este acolo şi la presupusa înţelepciune şi iscusinţa persoanei care face oferta.

Bârnă. Uitând complet timpurile când el însuşi a greşit şi propriile sale slăbiciuni, făţarnicul devine
nerăbdător faţă de fratele său greşit. Cât de adesea aşa numiţii creştini exprimă indignare profundă cu privire
la calea pe care alţii au luat-o, sau se presupune că au luat-o, numai pentru ca evenimentele de mai târziu să
dea la iveală că ei înşişi sunt vinovaţi chiar de păcatele de care îi acuză pe alţii. Lucrurile stăteau aşa cu
Fariseii care au adus la Isus o femeie prinsă în adulter (Ioan 8,3-11; DA 461), cum şi cu Simon când o
judeca pe Maria (Luca 7,36-39; DA 566). Creştinul care descoperă pe fratele său într-o greşeală trebuie să-l
ridice „cu duhul blândeţii”, gândindu-se că el însuşi ar fi putut să fie ispitit şi ar fi putut să cadă exact în
acelaşi punct sau s-ar putea să facă lucrul acela în viitor (Galateni 6,1).

Matei 7:5
5. Făţarnicule. Persoana criticoasă, căutătoare de greşeli este întotdeauna un făţarnic şi criticile lui
urmăresc, în parte, să tragă o manta peste făţărnicia lui. Vezi la cap. 6,2.

Vei vedea desluşit. Numai când un om este gata şi dispus să sufere el însuşi, dacă este necesar, pentru
ca să ajute pe fratele său greşit, poate „vedea destul de desluşit” pentru ca să-i fie de vreun ajutor (vezi MB
128). A ajuta pe alţii să vadă şi să înlăture defectele din caracterul lor este lucrarea cea mai delicată din
domeniul relaţiilor dintre oameni şi cere vederea cea mai desluşită şi mai distinctivă din partea persoanei
care-şi propune să conducă operaţia.

Matei 7:6
6. Să nu daţi. De la greşelile minore sau imaginare din viaţa şi caracterul altora, Hristos trece la
atitudinea creştinului faţă de aceia care sunt în mod clar şi pe deplin greşiţi şi nu au dorinţă să scape de
păcat.

Lucrurile sfinte. [„Ceea ce este sfânt”, KJV]. Probabil o referire la darurile şi jertfele aduse la Templu
şi consacrate unei folosiri sfinte. Mişna zice: „Nu ne este îngăduit să răscumpărăm (animale) dedicate,
pentru a le da câinilor să le mănânce” (Temurah 6.5, ed. Soncino, p. 224; cf. Talmud, Behoroth 15 a, ed.
Soncino, p. 105). Slujitorul Evangheliei nu trebuie să prăpădească timpul cu aceia care „fac din Evanghelie
numai o chestiune de ceartă şi de batjocură” (vezi MB 129; 3 T 450).

Cânilor. În tot Orientul, chiar şi astăzi, câinii sunt gunoierii satelor şi oraşelor şi în cea mai mare parte
sunt fiinţe semisălbatice. Pentru iudei, câinele mai era şi un animal necurat din punct de vedere ceremonial
şi întrucât nu avea decât o mică valoare domestică, era privit ca fiind cu totul vrednic de dispreţuit (vezi la
Iov 30,1).

Mărgăritarele. Gr. margaritae, de la care vine numele Margareta. Isus aici poate se gândeşte la acele
perle mici ca seminţele la mărime şi culoare şi care la început ar fi putut fi luate greşit de porci ca fiind
hrană.

Matei 7:7
7. Cereţi. După ce a arătat înaltele idealuri ale împărăţiei cerurilor (cap. 5,21- 7,6) Isus se ocupă acum,
în restul discursului Său, de mijloacele prin care cetăţenii împărăţiei Sale pot face ca aceste nobile însuşiri să
facă parte din viaţa lor (cap. 7,7-12). El conduce pe ascultătorii Săi la răscrucea drumurilor şi le atrage
atenţia la faptul că cetăţenia în împărăţia Sa cere mari sacrificii personale (Matei 7,13.14; cf. Luca 14,27-33)
şi nu ar trebui să fie asumată în chip necugetat. El avertizează contra filozofiei şi sfatului pretinşilor lor
conducători religioşi, lupii îmbrăcaţi în piele de oaie (Matei 7,15-20) şi încheie cu un apel cât se poate de
solemn de a trăi potrivit cu principiile împărăţiei (v. 21-27).

Recunoscând imposibilitatea ca păcătoşii să-şi rânduiască de la sine viaţa în armonie cu principiile

Legii divine, Hristos atrage atenţia ascultătorilor Săi la Izvorul puterii vieţuirii creştine. Tot ce le trebuie
cetăţenilor împărăţiei este ca ei să ceară. Ceea ce ei nu pot face în propria lor putere se poate săvârşi când
efortul omenesc este unit cu puterea dumnezeiască. Cei care cer nu vor fi dezamăgiţi (v. 9-11). Dumnezeu
nu face economie cu darurile cerului; El nu se poartă cu oamenii cum se poartă ei unul cu altul (v. 1-6), ci
este milostiv şi îndurător.
Matei 7:9
9. Cine este omul? Nici un tată dintre ascultătorii de faţă n-ar fi fost nici măcar pentru o clipă atât de
fără inimă şi crud. Şi dacă în nedesăvârşirea lor omenească, ei nu s-ar fi gândit să aleagă o astfel de cale de
acţiune, cu cât mai puţin probabil era ca Tatăl lor din ceruri să facă aşa ceva.

Matei 7:11
11. Cu cât mai mult? În învăţătura Sa, Hristos a făcut uz de procedeul de a atrage atenţia de la ce este
mai mic la ce este mai mare; în cazul acesta de la iubirea părinţilor omeneşti la iubirea infinit mai mare a
Părintelui ceresc (vezi cap. 6,30). Isus ia natura omenească în ceea ce are ea mai bun şi apoi atrage atenţia
oamenilor la caracterul incomparabil mai mare al lui Dumnezeu.

Va da lucruri bune. Copiii, de obicei nu se sfiesc când este vorba să ceară lucruri. Noi nu trebuie să
avem nici o ezitare să venim la Dătătorul a „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit” (Iacov 1,17).

Matei 7:12
12. („Deci”, KJV; „Ci”, G. Gal.). Vezi la Matei 7,7; cf. Luca 6,31. Felul în care cineva tratează pe
semenii săi este reactivul de punere la probă a autenticităţii religiei sale (1 Ioan 4,20; cf. 25,31-46).

Regula de aur rezumă obligaţiile celei de a doua table a Decalogului şi o enunţare a marelui principiu
al iubirii semenului nostru (vezi Matei 19,16-19; 22,39-40; cf. 1 Ioan 4,21). Numai aceia care fac din regula
de aur legea lor pentru viaţă şi purtare pot aştepta admiterea în împărăţia slavei. Atitudinea noastră faţă de
semenii noştri este un indicator infailibil al atitudinii noastre faţă de Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3,14-16).

Gânditori profunzi ai altor vremuri şi ai altor culturi au descoperit şi afirmat adevărul sublim exprimat
în regula de aur, însă, în general, într-o formă negativă. De pildă, lui Hilel, cel mai respectat rabin al
generaţiei dinainte de Isus, i se pun în seamă cuvintele acestea: „Ceea ce nu-ţi place ţie nu face semenului
tău; aceasta este toată Tora, în timp ce restul este comentariu la aceasta” (Talmud, Shabbath 31 a, ed.
Soncino, p. 140). De asemenea, regula de aur apare în cartea apocrifă a lui Tobia (cap. 4,15): „Nu face
nimănui ceea ce nu-ţi place” şi în Scrisoarea lui Aristeas (ed. şi tr. de Moses Hadas, p. 181): „Aşa cum nu
doreşti să ţi se întâmple ţie rele, ci să ai parte numai de bine, tot aşa să te porţi cu aceia care sunt supuşi ţie şi
cu cei greşiţi”.

Este demn de observat că Isus a transformat un precept negativ într-unul pozitiv. În aceasta stă
diferenţa esenţială dintre creştinism şi toate sistemele religioase false şi între creştinismul adevărat şi acela
care constă din forma religiei, dar tăgăduieşte puterea vitală a Evangheliei. Regula de aur ia egoismul
suprem, ceea ce am vrea să ne facă nouă alţii şi-l transformă în altruism suprem, ce trebuie să facem noi
pentru alţii. Aceasta este slava creştinismului. Aceasta este viaţa lui Hristos trăită în cei care Îl urmează şi
poartă numele Lui (vezi la cap. 5,48).

În aceasta este cuprinsă Legea. Hristos tăgăduieşte în mod emfatic că principiul expus în regula de aur
este ceva nou; el este însăşi esenţa Legii, aşa cum fusese dată prin Moise (Tora) şi ceea ce scriseseră
profeţii; cu alte cuvinte întregul VT (vezi la Matei 5,17; Luca 24,44). Acela care atribuie legea iubirii numai
la NT şi este îndrumat să uite sistemele religioase perimate din VT, se face un critic al Domnului, care a
declarat în mod specific că El n-a venit cu nici un gând de a schimba marile principii expuse în „lege sau
prooroci” (vezi la Matei 5,17.18; Luca 24,27.44). Întreaga Predică de pe munte de la Matei 5,20–7,11, este o
ilustraţie a acestui mare adevăr. După ce a afirmat că nu venise să desfiinţeze învăţăturile lui Moise şi ale
profeţilor, Hristos a expus în detaliu atitudinea Lui faţă de Lege, înălţând-o şi făcând-o vrednică de cinste
(vezi Isaia 42,21).

Matei 7:13
13. Intraţi. În v. 13 şi 14 Isus invită oficial pe ascultătorii Săi să accepte principiile sale ca metodă de
lucru pentru viaţa lor şi le arată cum să înceapă şi de unde să înceapă. El este „uşa” (Ioan 10.7,9) şi „calea”
(Ioan 14,6). Acela care vrea să intre în împărăţia cerurilor, care vrea să „aibă viaţă” şi „s-o aibă din belşug”,
trebuie în mod necesar să intre prin El; nu există o altă cale (Ioan 10,7-10). Comparaţi Luca 13,24.

Strâmtă. Gr. stenos „îngust”. Poarta stă la începutul căii, nu la sfârşitul ei. Ea este îngustă şi prin ea
trece numai ceea ce este esenţial pentru călătoria pe cale. În vechime, porţile cetăţilor erau închise la apusul
soarelui şi, întrucât cetăţile erau adesea situate pe vârful dealurilor sau al stâncilor prăpăstioase, cărarea care
ducea în sus era adesea strâmtă. Acela care voia să intre înainte de închiderea porţilor trebuia să se „lupte”
prin eforturi stăruitoare să urce pe cărarea care ducea acasă, să fie la timp „să intre” (vezi Luca 13,24).

Largă este calea. Concepţia celor „două căi” apare adesea (vezi Deuteronom 11,26; 30,15; Ieremia
21,8; cf. Psalmii 1).

Matei 7:14
14. Dar. [„Pentru că”, KJV; „Şi”, G. Gal.]. Se pot cita dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru
exprimarea „cum”.

Strâmtă este poarta. Comparaţi cap. 19,24. Strâmtimea porţii cere lepădare de sine din partea celui
care intră.

Îngustă. De la gr. thlibo, „a comprima”, „a stoarce”, de unde o cale care este comprimată sau
îngustată, ca într-un defileu dintre stânci înalte, în comparaţie cu calea „largă” sau uşoară.

Puţini sunt. Pentru simplul motiv că ei nu doresc să o găsească, deoarece oricine vrea poate să intre pe
ea (vezi Apocalipsa 22,17).

Matei 7:15
15. Prooroci mincinoşi. Comparaţi Matei 24,5.11.24; Marcu 13,22. Un profet adevărat este cineva
care vorbeşte pentru Dumnezeu. În acord cu aceasta, un profet mincinos este cineva care pretinde că
vorbeşte pentru Dumnezeu, dar în realitate rosteşte numai gândurile stricate ale propriei sale inimi stricate
(cf. Isaia 30,10; Ieremia 14,13-15; 23,16.17.21.25.30-32.38; 29,8.9; Ezechiel 13,2.3.10.11). Comparaţi
experienţele lui Ieremia cu profeţii mincinoşi ai vremii sale (Ieremia 27-29).

Profeţii mincinoşi sunt aceia care susţin că este posibil pentru oameni să intre prin uşa cea largă şi pe
calea cea largă. Ei sunt „hoţii” al căror unic scop este de a fura, de a omorî şi de a nimici (Ioan 10,7-10). În
ce priveşte avertizările apostolice contra proorocilor mincinoşi vezi Fapte 20,28-31; 2 Tesaloniceni 2,3,7; 2
Petru 2; 1 Ioan 2,18.19.

În haine de oi. Asemănarea „lupilor” cu „oile” era numai externă. Nu avusese loc o schimbare a
inimii, ci numai a înfăţişării, scopul fiind, natural, de a înşela oile şi de a le adormi într-un fals sentiment de
siguranţă. Poporul lui Dumnezeu este adesea zugrăvit ca oi şi Dumnezeu ca Păstorul lor (Psalmii 23,1.2;
78,52; 80,1; 100,3; Isaia 40,11; 53,6; Ezechiel 34,10-19; Ioan 10,1-16; etc).

Lupi. Comparaţi Ţefania 3,3; Matei 10,16; Ioan 10,12.

Răpitori. Gr. harpax, „răpitor”. „Lupii” nu sunt numai nelegiuiţi la inimă, ci potrivnici adevărului şi
celor care aderă la el. Este scopul lor de a produce rău oilor pentru ca să tragă ei folos. Lacomi după câştig şi
putere ei sunt mai primejdioşi decât „câinii” şi „porcii” din v. 6. Vezi la Mica 3,5-11.

Matei 7:16
16. Veţi cunoaşte. Gr. epiginosko, „a cunoaşte pe deplin”. Metafora se schimbă: „oile” nu sunt cu
totul neapărate – stă în puterea lor de a descoperi „lupii” după purtarea lor şi după felul lor de a acţiona.
Pretenţiile mişcătoare pe care le fac aceşti prooroci mincinoşi nu sunt dovada cu privire la adevăratul lor
caracter. Cuvintele lor plăcute şi mărturisirea lor înălţată nu sunt o dovadă temeinică cu privire la ceea ce
sunt ei cu adevărat şi nici minunile lor (v.22) nu pot fi demne de încredere. Cuvintele „îi veţi cunoaşte” pot
fi luate ca o făgăduinţă că „oile” care cunosc glasul Păstorului lor (Ioan 10,4) nu vor fi înşelate de cuvintele
plăcute ale „lupilor” (vezi 5 T 233). Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul şi sunt cu adevărat predaţi
voii Lui n-au nevoie să fie duşi în rătăcire dacă ascultă glasul lui Dumnezeu care vorbeşte sufletului lor zi de
zi prin Cuvântul Său şi prin sfaturile pe care El le-a dat (GC 598; 8 T 298). În marele ceas al încercării care
stă înainte, numai aceia care cunosc adevărul şi-l iubesc vor fi în siguranţă faţă de înşelăciunile lui Satana
(Osea 4,6; 2 Tesaloniceni 2,9.10; 6 T 401). Comparaţi Matei 12,33-35; Luca 6,43-45.
 Culeg oamenii struguri din spini. Comparaţi Iacov 3,11.12.

Matei 7:17
17. Tot aşa, orice pom bun. Comparaţi cap. 12,33,34.

Roade bune. Adică roade care au o înfăţişare bună, o aromă plăcută şi care au un gust bun. Ele sunt
atrăgătoare în orice fel. „Roada Duhului” este arătată în Galateni 5,22.23.

Rău. [„Stricat”, KJV]. Gr. sapros, „stricat”, „putrezind”. Acelaşi cuvânt este tradus „rău” în cap.
13,48.

Roade rele. Faptele trupului sunt arătate în Galateni 5,19-21. Comparaţi „struguri sălbatici” din
parabola lui Isaia cu via Domnului (Isaia 5,1-7) şi smochinele, atât de rele, încât nu puteau să fie mâncate,
din Ieremia 24,2.8.

Matei 7:18
18. Pomul bun. [„Un pom bun”, KJV]. Comparaţi Luca 6,43. O persoană al cărei caracter este sănătos
va da pe faţă în chip automat caracterul acela în cuvintele şi faptele sale.

Matei 7:19
19. Tăiat. Ioan Botezătorul vorbise despre „secure” ca fiind „înfiptă la rădăcina pomilor” (vezi la cap.
3,10). Într-o parabolă ulterioară, Hristos a folosit din nou figura cu tăierea unui pom lipsit de valoare (Luca
13,6-9).

Aruncat în foc. Vezi la cap. 3,10. În focul zilei sfârşitului „roadele rele”, sau „faptele” rele vor fi
„arse” (2 Petru 3,10-12).

Matei 7:20
20. Aşa că. Sau „astfel”.

După roadele lor. Vezi la v. 16. Afirmaţia cu care este introdusă metafora cu pomul şi roadele lui este
repetată la sfârşitul ei pentru accentuare.

Matei 7:21
21. Nu orişicine. Cuvintele „nu” şi „ci” scot în evidenţă contrastul puternic dintre simplul vorbitor şi
adevăratul făptuitor al voii lui Dumnezeu. Simpla mărturisire de credinţă este fără valoare. Acela care
pretinde că Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi totuşi trece cu vederea poruncile Lui „este un mincinos şi adevărul
nu este în el” (1 Ioan 2,4), indiferent de orice înfăţişare contrarie.

Doamne, Doamne! A se adresa lui Hristos ca Domn înseamnă a manifesta credinţa că El este
într-adevăr Mesia şi lasă să se înţeleagă că vorbitorul îşi asumă rolul unui ucenic.

Cel ce face. Adică acela care face voia lui Dumnezeu când ajunge să o cunoască. Credinţa în
Dumnezeu trebuie să însoţească înfăptuirea sau, altminteri, înfăptuirea este numai o formă. Este adevărat că
„credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17), dar este la fel de adevărat că faptele
neînsoţite de o credinţă sinceră şi vie sunt la fel „moarte” (Evrei 6,1; 9,14; 11,6). Aceia care nu cunosc voia
lui Dumnezeu nu sunt socotiţi răspunzători pentru ea (Luca 12,47.48), dar aceia care au auzit glasul lui
Dumnezeu vorbind inimii lor şi totuşi persistă în căile alese de ei „n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul
lor” (Ioan 15,22).

Matei 7:22
22. Mulţi îmi vor zice. [„Mulţi vor zice”, KJV]. Aici, pentru prima dată, Isus face o indirectă aluzie la
faptul că El se va arăta în „ziua aceea” ca Judecător al tuturor oamenilor (cf. cap. 26,64). Aceia care se
adresează în felul acesta lui Hristos ca Domn în marea zi finală fac la fel ca şi cei care mărturisesc că sunt
creştini. Ei au pretins în viaţa aceasta că sunt adepţi ai Lui, dar au fost cântăriţi şi aflaţi cu lipsă.

Ziua aceea. Marea zi finală a judecăţii (cf. cap. 25,32.33.41). „Ziua aceea” sau „ziua Domnului” este
adesea menţionată de profeţii VT (vezi Isaia 2,11.17; Ioel 2,1; 3,14; Amos 5,18.20; Ţefania 1,15; cf.
Maleahi 3,17; 4,1; Luca 10,12; 2 Tesaloniceni 1,10; 2 Timotei 4,8).

Proorocit... în Numele Tău. Forma întrebării în textul grec lasă să se înţeleagă că aceia care vorbeau
aşteaptă un răspuns pozitiv. Ei zic: „Cu siguranţă am proorocit în Numele Tău, nu este aşa?” Ei nu ar fi
putut pretinde în faţa marelui Judecător al universului că au făcut aşa dacă pretenţia nu era susţinută de
fapte. Aceasta este măsura asupra estimării lor de sine şi a înşelării lor de sine. Este ca şi cum ei ar protesta
faţă de Judecător că decizia Lui nu este dreaptă şi că El nu-i poate trata pe bună dreptate ca pe nişte renegaţi.
Ei au predicat Numele Lui, nu-i aşa? Dar ei au uitat că închinarea numai pe dinafară la Dumnezeu,
întemeiată pe tradiţia omenească, este zadarnică.

N-am scos noi draci? [„Dat afară draci”, KJV, „Am scos demoni”, G. Gal.]. Probabil cea mai dificilă
din toate minunile (vezi la Marcu 1,23) şi în felul acesta tipică pentru toate celelalte care ar fi putut fi
menţionate. Când cei şaptezeci s-au înapoiat din prima călătorie evanghelistică, faptul că „până şi diavolii”
le erau supuşi li se părea extrem de însemnat (Luca 10,17). Vezi nota adiţională la Marcu 1.

Multe minuni. [„Multe lucruri minunate”, KJV]. Poate cuprinzând chiar minuni adevărate (cf. GC
553, 588), săvârşite ca dovadă, având drept scop să demonstreze prezenţa lui Dumnezeu cu ei şi aprobarea
de către El a învăţăturilor lor (vezi Apocalipsa 13,13.14; 2 Tesaloniceni 2,9.10). Este evident din Scripturi
că săvârşirea de minuni nu este în sine o dovadă concludentă că puterea divină a fost la lucru. Minunea cea
mai mare a timpului de acum şi a veşniciei este o viaţă transformată după chipul divin (vezi DA 406, 407).
Cei care se dau drept profeţi trebuie să fie puşi la probă cu privire la viaţa lor (vezi la Matei 7,16) şi nu după
aşa-zisele lor minuni. Vezi p. 208,209.

Matei 7:23
23. Le voi spune curat. [„Mărturisi”, KJV]. Gr. homologeo aici însemnând „a declara sincer”.

Niciodată nu v-am cunoscut. Sau, potrivit cu forma verbului în textul grec, „Niciodată nu v-am
recunoscut” (sau „nu am făcut cunoştinţă cu” voi). Aceasta este dovada că învăţăturile şi minunile lor nu
fuseseră rostite şi săvârşite în armonie cu voia lui Dumnezeu, sau prin puterea Lui.

Depărtaţi-vă de la Mine. Comparaţi cap. 25,41. Păcatul are ca rezultat o separare finală şi deplină de
Dumnezeu.

Fărădelege. [„Nedreptate”, KJV]. Gr. anomia, „nelegiuire” sau „lipsă de conformitate cu Legea”.
Lucrătorii nedreptăţii sunt „fără de lege” deoarece au refuzat să-şi conformeze viaţa după modelul desăvârşit
prezentat în Legea împărăţiei cerurilor – şi „păcatul este călcarea Legii (anomia)” (1 Ioan 3,4). Pe Muntele
Măslinilor, Hristos a spus că în zilele de pe urmă „fărădelegea”, anomia, va abunda (Matei 24,12) şi câteva
decade mai târziu Pavel observa că „taina fărădelegii” (anomia) era deja la lucru (2 Tesaloniceni 2,7).

Matei 7:24
24. De aceea. Concluzia şi apelul Predicii de pe munte sunt prezentate în forma unei duble parabole.
Comparaţi Luca 6,47-49.

Aude. Hristos Se referă aici fără îndoială la ceva mai mult decât la simpla auzire. Aceia care aud
aceste cuvinte par să înţeleagă rostul lor, cel puţin aşa încât să se înţeleagă că au destulă lumină pentru a
acţiona dacă aleg să facă aşa ceva şi în felul acesta sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu (vezi la v. 21).

Le face. Vezi la v. 21; cf. cap. 5,19. Este primejdios să auzi o poruncă divină dacă ceea ce auzi nu este
transformat în faptă, deoarece auzirea aduce cu sine în mod inevitabil răspunderea pentru acţiunea
corespunzătoare. „Fii ai lui Dumnezeu” sunt cei care „sunt călăuziţi” sau ascultă de călăuzirea Duhului Său
(Romani 8,14). Ascultarea transformă cuvintele lui Hristos în caracter personal. Vezi la Ioan 5,24.

Îl voi asemăna. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „va fi asemănat”.

Casa. Şi anume „casa” caracterului.

Pe stâncă. Domnul Isus Hristos este „stânca” pe care creştinul ca persoană şi biserica creştină ca o
comunitate de constructori de caracter urmează să fie clădiţi (vezi la cap. 16,18). Potrivit cu Luca 6,48
constructorul „a săpat adânc” pentru a avea o temelie tare. Pentru a clădi trainic se cere mult timp şi mult
efort; este mult mai simplu să clădeşti o casă fără să te mai necăjeşti cu construirea unei temelii solide.

Matei 7:25
25. A dat ploaia. Observaţi stilul abrupt, enunţările scurte care descriu furtuna – un procedeu literar
viu.

Vânturile. „Vânturile” ispitei şi încercărilor (DA 314), poate îndeosebi vânturile învăţăturii
mincinoase care tind să îndepărteze o persoană de pe temelia tare a credinţei (Efeseni 4,14).

Nu s-a prăbuşit. Fericit este omul care luptându-se „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac” este în stare să se poată împotrivi „în ziua cea rea” şi să rămână în picioare după ce vor „fi biruit
toate” (Efeseni 6,16). Fericit este omul care, când furtunile vieţii s-au liniştit, descoperă că, prin harul lui
Hristos, caracterul său a rezistat „toată frutuna arzătoare a celui rău (Efeseni 6,16). Sufletul său este ancorat
de marea nădejde creştină (Evrei 6,19; Tit 2,13, cf. Evrei 10,35) şi el nu poate să cadă.

Zidită pe stâncă. Adică pe „cuvintele” lui Hristos, aici, îndeosebi acelea ale Predicii de pe munte (v.
24). Cuvintele lui Hristos nu trec niciodată (cap. 24,35), ci stau în veci neclintite (Isaia 40,8; 1 Petru 1,25).
În nimeni altul nu este mântuire (Fapte 4,12).

Matei 7:26
26. Nu le face. Parabola este acum repetată în forma negativă pentru accentuare – repetiţia fiind un
factor obişnuit al învăţăturilor lui Isus. Deosebirea în cele două cazuri stă numai în temelie; toate celelalte
sunt probabil la fel. Este evident că omul reprezentat aici ştia ceva mai bine (vezi la v. 24).

Om nechibzuit. [„Om nebun”, KJV]. „Nebun” deoarece a făcut mai puţin decât ştia că trebuie să fi
făcut. Comparaţi omul fără haină de nuntă (cap. 22,11-13) şi cele cinci fecioare neînţelepte (cap. 25,2.3).

Pe nisip. Acela care-şi astupă urechea faţă de Evanghelie zideşte pe nisipul mişcător al eului, pe
propriile sale eforturi (MB 152) şi pe teoriile şi născocirile oamenilor (DA 314).

Matei 7:27
27. A dat ploaia. Nisipul uscat care părea atât de sigur şi atrăgător în vremea frumoasă, devine un
torent furios când bat ploile puternice.

S-a prăbuşit. Vezi la v. 25.

Prăbuşirea i-a fost mare. Comparaţi căderea acelora care au făcut din minciună adăpostul lor (vezi
Isaia 28,16-18) şi a acelora care au clădit zidul caracterului cu tencuială de ipsos (cf. Ezechiel 13,10-16).

Matei 7:28
28. [„S-a întâmplat”, KJV]. Pentru reacţii la învăţătura lui Isus asemănătoare cu cea relatată aici. Vezi
Marcu 1,22; Luca 4,31.32.

Cuvântările acestea. Cele raportate în capitolele 5-7. Gr. didache, „învăţătură” (vezi la Marcu
1,21.22). Oamenii erau uimiţi; învăţătura Lui era atât de deosebită de aceea a cărturarilor din sinagogă.

Matei 7:29
29. Care avea putere. Nu dogmatic, ci pe temeiul propriei sale autorităţi şi nu prin citarea tâlcuitorilor
mai timpurii ai Legii, aşa cum făceau rabinii în învăţătura lor. Notaţi folosirea frecventă în Evanghelii a
expresiei „Adevăr zic vouă” (vezi la cap. 5,18) şi contrapartea ei: „Cine are urechi de auzit, să audă” (cap.
11,15).

Cărturarii. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „cărturarilor”, însemnând pe aceia la
care chiar oamenii aceştia ascultaseră (cf. „lor” din Luca 5,30). Învăţătura cărturarilor era dogmatică şi
bazată pe tradiţiile bătrânilor. În metoda de prezentare a lui Hristos, ca şi în adevărurile pe care El le
prezenta, era o putere dătătoare de viaţă, în contrast cu formalismul mort al învăţăturii cărturarilor. Dovezi
textuale pot fi de asemenea citate (cf. p. 146) pentru adăugarea „şi Fariseilor”.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 7

În scrierile învăţătorilor rabinici se găsesc numeroase paralele la învăţăturile morale şi religioase ale
lui Isus în Predica de pe munte şi în altă parte. Întrebarea este: În ce măsură era dependentă una de alta?
Învăţaţii iudei moderni susţin că, în cea mai mare parte, Isus era dependent de tradiţia iudaică a şcolilor
vremii Sale. T. Tal (Een Blik in Talmoed en Evangelie, Amsterdam, 1881) declara că învăţăturile morale
expuse în NT apar fără excepţie în Talmud şi, în plus, că Talmudul era sursa de la care Evangheliile au
împrumutat învăţăturile lor morale. Un învăţat iudeu mai recent expune pretenţia că „pretutindeni în
Evanghelii nu există o singură învăţătură etică care să nu poate fi găsită fie în Vechiul Testament, fie în
literatura talmudică şi midraşică a perioadei din apropierea timpului lui Isus” (Joseph Klausner, Jesus of
Nazareth [traducere de Herbert Danielby], p. 384). El afirmă mai departe că „Isus nu a introdus nici o
învăţătură etică care să fi fost fundamental străină iudaismului. Atât de extraordinară este asemănarea, încât
ar părea că Evangheliile ar fi compuse numai şi numai din material cuprins în Talmud şi Midraş” (ibid. p.
388,389). Mulţi comentatori creştini, deşi nu merg la extremele învăţaţilor iudei notaţi mai sus, totuşi citează
numeroase paralele în literatura rabinică, creând impresia că Isus nu a învăţat de fapt decât lucruri cu care
gândirea iudaică era deja obişnuită. Vezi p. 96-100.

Nimeni nu poate tăgădui că există paralele impresionante. Dar nu este neapărat necesar ca Isus să fi
luat din literatura rabinică pentru a-Şi forma învăţătura Sa morală. Poate că cea mai extinsă comparaţie
făcută vreodată între Noul Testament şi literatura iudaică este aceea de Strack şi Billerbeck, în Kommentar
zum Neuen Testament aus Talmud und Midrash, o lucrare monumentală de 4102 pagini. Întrucât autorii
aceştia sunt fără îndoială specialişti în materie, este interesant de notat observaţiile şi concluziile lor.
Acestea sunt cuprinse într-un epilog la comentariile la Predica de pe munte (vol. 1, p.470-474). Ei notează
că, cu o singură excepţie (cele spuse de Hilel, vezi la Matei 7,12) paralelele la Predica de pe munte, în
măsura în care sunt puse în seama rabinilor pe nume, toate aparţin învăţătorilor rabini care au trăit după
vremea lui Isus. Contra acestui lucru uneori se argumentează că multe maxime, deşi poartă nume ale unor
autori mai târzii, sunt de origine mai timpurie, făcând astfel cu putinţă ca ele să fi servit ca sursă pentru Isus.
Totuşi, Strack şi Billerbeck susţin regula bine stabilită că o maximă transmisă sub numele unui anumit autor
aparţine, de fapt, învăţatului al cărui nume îl poartă, afară de cazul că poate fi dovedit din surse competente
că maxima exista mai înainte.

Când regula aceasta este aplicată la maximele din Predica de pe munte, devine imediat evident că
vasta majoritate a lor trebuie să fie atribuită lui Isus întrucât ele antedatează pe învăţaţii cărora le sunt
atribuite în literatura rabinică. Nu se tăgăduieşte că unele din maximele acestea se poate să fi fost mai vechi,
dar povara dovezilor cade în sarcina celui care obiectează, ca să procure mărturia în fiecare caz în parte că
maxima era de fapt mai veche.

Să examinăm un moment cealaltă faţă a chestiunii. În ce măsură s-ar putea ca Isus să fi fost sursa
unora din maximele din literatura rabinică? Strack şi Billerbeck notează dovada că învăţaţii tanaitici mai
vechi care trăiseră în jurul anului 100 d.Hr., cunoşteau unele din maximele lui Isus. De exemplu, afirmaţia
din Matei 5,17 apare într-o discuţie dintre Gamaliel II (c. anul 90 d.Hr..) şi un creştin (Talmud, Shabbath
116 a, 116 b, ed. Soncino, p. 571). Noi nu putem aprecia influenţa pe care Isus a avut-o asupra dezvoltării
gândirii iudaice, mai ales în acei ani când sinagoga şi biserica erau legate de aproape între ele. Cele ce
urmează sunt o apreciere a situaţiei: „S-a sugerat, deşi nu este deloc probabil să fie dovedit, că criticile
ridicate de Isus, la o dată mai târzie când originea lor a fost uitată, să fi jucat un rol în dezvoltarea codului
iudaic aşa cum a luat chip în Mişna şi Talmud” (H.D.A. major, T.W. Manson şi C.J. Whight, The Mission
and Message of Jesus, p. 304).

Când se reaminteşte că sunt, proporţional, puţine maxime rabinice existente care să nu-şi fi avut
originea într-un text din Scriptură sau cel puţin să se fi sprijinit pe vreunul, nu este surprinzător că se pot
găsi paralele între aceste maxime şi acelea ale lui Isus, care a dat Scripturile VT. În măsura în care oamenii
evlavioşi în decursul veacurilor au venit ei înşişi sub influenţa Duhului care a inspirat acele scrieri, în
aceeaşi măsură maximele lor au reflectat lumina Cerului. De fapt, observaţia aceasta explică de ce filozofi
din afara sferei religiei revelate, ca de exemplu Confucius şi Plato, au exprimat adesea idealuri înalte. Isus
este „adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9; cf. DA 465).

Deşi sunt demonstrabile paralele între maximele lui Isus şi acelea ale învăţaţilor iudei, sunt în acelaşi
timp diferenţe însemnate, aşa cum arată Strack şi Billerbeck. Nici un învăţat iudeu ulterior nu a lăsat pe
urma sa o aşa mulţime de maxime religioase şi morale ca Isus. Nici un învăţat iudeu ulterior nu a fost în
stare să exprime maximele sale într-o formă atât de concisă şi plină de autoritate pe care o admirăm atât de
mult la învăţăturile lui Isus. Mai presus de toate, nici un învăţat iudeu ulterior nu a urmărit aceleaşi obiective
ca Isus şi în aceasta stă toată diferenţa, în ciuda tuturor asemănărilor. Isus a atacat direct doctrina fariseică a
mântuirii prin fapte şi a susţinut curajos lipsa de temeinicie a dreptăţii legaliste. În acelaşi timp, El a arătat
poporului Său o cale nouă care duce la o dreptate superioară. Literatura rabinică dă dovezi copleşitoare că
religia iudeilor, aşa cum este expusă de rabini, a fost una de auto-răscumpărare. Religia creştinismului, pe de
altă parte, nu este ferecată într-o colecţie particulară de adevăruri şi învăţături etice, ci numai în Isus, în
Persoana şi lucrarea Lui.

Însemnătatea spirituală a învăţăturilor lui Isus nu trebuie să fie măsurată numai prin marile lor
principii morale. Multe din acestea fuseseră deja expuse în VT sau în maximele oamenilor care erau
iluminaţi, în măsură diferită, de lumina Cerului. Dar Hristos a vorbit aşa cum niciodată nu a vorbit un om şi
cu o autoritate care impunea atenţia. Ceea ce Il deosebeşte precis pe Domnul este faptul că El este divin –
ceilalţi învăţători erau umani. El n-a venit numai ca să spună oamenilor cum să trăiască, ci le-a dat şi puterea
să trăiască o astfel de viaţă. El n-a venit numai ca să arate oamenilor că păcatul este rău şi că dreptatea este
adevărata ţintă în viaţă, dar a venit ca să şteargă păcatele trecute şi să dea oamenilor dreptate de sus din cer.
Lucrul acesta nu-l puteau face învăţătorii umani. În cel mai bun caz ei puteau să arate oamenilor o cale mai
bună. Dar Isus era „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14,6). Prin Tatăl, El „a fost făcut...pentru noi,
înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare” (1 Corinteni 1,30).

Isus este „adevărata Lumină” (Ioan 1,9). El este sursa a toată lumina care luminează, nu reflectorul
luminii altor oameni (vezi la Ioan 1,9; 5,35). Tot ce este bun şi înnobilator şi-a avut obârşia în El şi duce la
El.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 314; MB 123; 7T 279

1, 2 Ev 639; MH 485; TM 273

1-4 3T 93

1-5 8T 85

1-29 TM 125

2 COL 251; CS 47; GC 29; MB 136; PP 625; 2T 136, 256; 4T 139; 5T 53, 247, 278, 608

3 MB 125; 5T 92

4 3T 465; 4T 62

5 MB 126

6 MB 129; 3T 426

6-12 EW 24

7 FE 300, 399; GC 528; GW 258; MM 13; SC 95, 96; TM 323, 379, 485; 3T 415; 6T 95; 8T 23; 9T
279

7, 8 CT 242; MB 130
 7-11 MYP 123

9 Ev 200

9-11 AH 299; MB 132; 5T 201

11 SL 84; 1T 121; 5T 157

12 AH 423; DA 640; Ed 136; LS 303; MB 134; MH 105; ML 165, 200; PK 652; 2T 136; 4T 310, 350,
359, 487, 490; 5T 179, 338; 8T 134; WM 202

13 3T 199, 438; 4T 218, 364; 5T 172, 437

13, 14 CT 366; FE 200; GW 160; MM 62; 1T 127; 2T 479, 592; 8T 65

14 AA 565; GW 135; MB 138; ML 69; LS 190; 2T 688; 4T 364, 503, 589; 5T 435; 9T 23

15, 16 Ev 597; MB 145; 4T 376

15-20 Ev 589; 4T 230, 232; 5T 668, 671

16 CT 189, 536; GC 465, 520; LS 45; 1T 412, 482; 5T 129, 394; 8T 326

16-18 1T 454

17 DA 314; SL 58; 2T 328; 4T 311; 5T 98

18 Ev 308; 4T 347; 5T 98

20 AA 523; CT 329; Ev 287; FE 89; GC 397; LS 325; TM 33, 466; 1T 193, 289; 2T 88, 442, 598,
656, 663; 3T 249; 4T 230, 239, 311; 5T 98, 342

20-23 1T 416

21 COL 272; PP 207; 1T 482

21-27 4T 613

22 COL 412

22, 23 MB 145; 5T 73

23 AA 423; CS 128; 4T 514, 517; 5T 398; 7T 71; 9T 252

24 GW 103; 4T 656; 5T 129

24, 25 DA 314; FE 289; 3T 414; 4T 117; 8T 173

24-27 CT 61; TM 126; 8T 297

25 MB 147; 6T 146

26 ML 73, 85; 3T 475; 5T 129; 6T 16, 143

28 FE 238

28, 29 MB 47; 7T 269

 29 CH 318; CSW 109; CT 240; DA 253; Ev 55, 56; FE 236, 406, 407; 5T 254; 8T 201; WM 287

Matei 8:1
1. Multe noroade. Versetul 1 încheie naraţiunea Predicii de pe Munte. Matei menţionează marile
mulţimi care Îl însoţeau pe Isus, atât înainte de Predica de pe munte (cap. 4,24.25), cât şi după (cap. 8,1).
Pentru cadrul cronologic în care un alt scriitor sinoptic menţionează marile mulţimi în această perioadă a
lucrării lui Hristos, vezi la Marcu 1,45.

Matei 8:2
2. Un lepros. [Un lepros, Matei 8,2-4 = Marcu 1,40-45 = Luca 5,12-16, Comentariu major: Marcu]
Potrivit cu Marcu 1,40-45 şi Luca 5,12-16 incident a avut loc înainte de ţinerea Predicii de pe munte. Pare
evident că Matei urmăreşte un aranjament pe subiecte al evenimentelor vieţii lui Isus, preferându-l în locul
unuia strict cronologic (vezi p.274). Pe cât se pare, întâmplarea relatată în Matei 8,5-13 a urmat aproape de
îndată după Predica de pe munte (vezi Luca 7,1), poate în aceeaşi zi.

I s-a închinat. Gr. proskuneo, „a aduce omagiu [fie îngenunchind fie prosternându-se]”. Proskuneo nu
implică în mod necesar o recunoaştere a divinităţii (vezi la Estera 3,2).

Matei 8:5
5. A Intrat în Capernaum. [Robul sutaşului, Matei 8,5-13 = Luca 7,1-10, Comentariu major: Luca]

Matei 8:6
6. Se chinuie cumplit. Vezi la cap. 4,24.

Matei 8:10
10. Cu adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Matei 8:11
11. Vor veni mulţi. Luca omite din raportul său afirmaţia lui Hristos cu privire la adunarea Neamurilor
(Matei 8,11.12), dar are o afirmaţie asemănătoare în altă parte. (vezi Luca 13,28.29). Adunarea naţiunilor
păgâne era o temă obişnuită a profeţilor Vechiului Testament (vezi vol. IV, p.25-38).

Vor sta Gr. anaklino, „a sta întins”. În privinţa comentariilor la obiceiurile privind felul de a sta la
masă, vezi la Marcu 2,15. Ilustraţia cu ospăţul este folosită adesea de scriitorii biblici ca un simbol al
bucuriilor împărăţiei mesianice (vezi Isaia 25,6; Luca 13,29; 14,15; Apocalipsa 19,9).

Matei 8:12
12. Fii împărăţiei. [„Copiii împărăţiei”, KJV] Vezi la cap. 3,9. Expresia „fii ai împărăţiei” era un
idiom ebraic obişnuit descriind moştenitorii îndreptăţiţi ai împărăţiei.

Întunericul de afară. Un simbol reprezentând nimicirea finală a nepocăiţilor împietriţi.

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Matei relatează de câteva ori cazuri când Isus a folosit expresia aceasta
pentru a descrie remuşcarea celor pierduţi când contemplă soarta lor tristă în contrast cu bucuria pe care ar fi
putut să o aibă (vezi cap. 13,42.50; 22,13; 24,51; 25,30). Aceeaşi expresie apare adesea în literatura iudaică
contemporană în descrieri ale Gheenei (vezi la cap. 5,22).

Matei 8:13
13. În ceasul acela. [„În aceeaşi oră”, KJV]. Vindecarea imediată este menţionată adesea (vezi cap.
9,22; 15,28; 1718). Se pot cita dovezi textuale (conform p.146) pentru adăugarea cuvintelor: „şi când sutaşul
s-a înapoiat la casa sa, în ceasul acela el a găsit pe robul său sănătos”.

Matei 8:14
14. Casa lui Petru [Soacra lui Petru, Matei 8,14-17 = Marcu 1,29-34 = Luca 4,38-41, Comentariu
major: Marcu]
Matei 8:16
16. Prin cuvântul Lui. [„Cu cuvântul Său”, KJV]. Sau „printr-un cuvânt”.

Matei 8:17
17. Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.

A luat. Se pare că aici Matei parafrazează sau face o traducere liberă a lui Isaia 53,4. Pasajul din Isaia
se referă în primul rând la „slăbiciunile” păcatului, aşa cum arată lămurit contextul (vezi la cap. 53,4). Matei
îl interpretează într-un sens mai literal. Hristos, în natura sa omenească (vezi Ioan 1,14; Filipeni 2,6–8; etc.)
era pe deplin în stare să simtă şi să exprime simpatie omenească şi, în realitate, a simţit cu noi şi pentru noi.

A purtat. Gr. bastazo, „a ridica”, „a purta”. Acelaşi cuvânt este folosit în capitolul 3,11 cu privire la
scoaterea sandalelor (vezi cap. 3,11).

Matei 8:18
18. „Acum când”, KJV [Furtuna pe lac, Matei 8,18,23-27 = Marcu 4,35-41 = Luca 8,22-25.
Comentariu major: Matei] vezi harta p. 220; diagrama p. 231]. Toate cele trei Evanghelii sinoptice relatează
liniştirea furtunii de pe lac vindecarea demonizaţilor gadareni, vindecarea femeii bolnave şi învierea fiicei
lui Iair mai mult sau mai puţin ca un grup de minuni, în ordinea dată. Ca de obicei, relatarea din Marcu
conţine anumite detalii plastice care nu sunt menţionate nici de Matei, nici de Luca. Cea dintâi dintre aceste
minuni a avut loc în noaptea de după predica lui Hristos ţinută lângă lac. Probabil, aceasta s-a petrecut pe la
începutul toamnei anului 29, d.Hr. (vezi Luca 7,11) in decursul celei de a doua călătorii misionare prin
Galileea în care a avut loc incidentul menţionat aici. Acum, obosit şi epuizat de multe zile de lucrare publică
încordată, Isus a căutat un scurt răgaz de odihnă faţă de mulţimile care se îngrămădeau în jurul lui, trecând
lacul.

Multe noroade. O mulţime mare de oameni urma acum pe Isus oriunde Se ducea (vezi Matei 4,25;
Marcu 3,7; 4,1), astfel că adesea avea prea puţin timp sau nu avea de loc timp ca să mănânce (vezi Marcu
3,20; DA 333). Când Isus, biruit de oboseală şi de foame, a pornit să treacă lacul, curând a adormit (DA
334). Slujirea nevoilor fizice şi spirituale ale oamenilor însemna, chiar şi pentru El, o cheltuiala de forţă
vitală care trebuia să fie refăcută prin odihnă şi hrană. Tocmai pentru acest motiv, Mântuitorul a căutat
câteva ore de eliberare din munca lui neîntreruptă.

Cealaltă parte. Adică, regiunea Decapole, faţă în faţă cu Galileea (vezi p. 46), spre sud-est de Lacul
Galileei, cu o populaţie oarecum rară. Regiunea aceea era în cea mai mare parte păgână; nu exista vreo
relatare că Fariseii şi cărturarii L-ar fi urmat vreodată acolo.

Matei 8:19
19. Un cărturar. [Privaţiunile uceniciei, Matei 8,19-22. Vezi harta p. 219]. În ciuda marii asemănări
aparente a acestui pasaj cu cel din Luca (vezi Luca 9,57-62), este lucru cert că aici se face referire la două
ocazii separate şi distincte. Deşi Matei nu urmează o succesiune strict cronologică, a introdus această
relatare despre cei doi oameni care s-au oferit de bună voie să devină ucenici ai lui Isus în relatarea sa
despre trecerea lacului (v. 18,23-37). Se pare că singura concluzie rezonabilă este că cei doi voluntari s-au
apropiat de Isus la sfârşitul Predicii de lângă lac (vezi v. 18), pe când se pregătea să treacă de cealaltă parte a
lacului.

Relatarea similară din Luca apare în raportul plecării finale a lui Isus din Galileea la Ierusalim (vezi
Luca 9,51.57). Ea precede imediat relatarea trimiterii celor şaptezeci în oraşele şi târgurile Samariei şi Pereii
(vezi cap. 9,62; 10,1) şi pare, deci, să fie îndeaproape asociată cu aceste evenimente. Către sfârşitul toamnei
anului 30 d.Hr., Isus a plecat din Galileea pentru a merge la Ierusalim şi în Pereea (vezi cap. 9,51). Ar fi de
notat, mai mult, că Isus i-a răspuns lui Iuda în cuvinte similare cu acelea relatate în Matei 8,19.20, atunci
când s-a oferit de bună voie să fie ucenic, în vara anului 29 d.Hr., cu câteva săptămâni înainte de Predica de
la lac (vezi DA 293; 2SP 305, 306; vezi la Matei 5,1). S-ar putea să fi fost ceva obişnuit ca Isus să avertizeze
pe fiecare ucenic voluntar, ca şi pe aceia pe care îi recrutase personal, asupra privaţiunilor şi sacrificiilor
care însoţeau poziţia de ucenic şi că, în diferite ocazii, El a folosit cuvinte asemănătoare cu cele de aici.

Multe încercări au fost făcute pentru a-l identifica pe „cărturarul” care a venit la Isus dar, în cele mai
bun caz, acestea nu sunt decât ipoteze inutile. Cu privire la poziţia unui cărturar pe vremea lui Isus vezi la
Marcu 1,22. Fiind un om cu cultură, instruire şi poziţie în viaţă, un cărturar ar putea considera privaţiunile
vieţii unui ucenic mai greu de îndurat faţă de cum ar fi făcut-o pescarii, de pildă (vezi la Marcu 2,10).

Învăţătorule. Gr. didaskalos, „învăţător” (vezi la cap. 12,38)

Vreau să Te urmez. Acest cărturar era un voluntar, cineva care, cu aceste cuvinte, solicita acceptarea
ca ucenic permanent. La fel, atunci când Isus a zis: „Veniţi după Mine”, El a extins o invitaţie la ucenicie
permanentă (vezi la Matei 4,19; Marcu 2,14). Poate cărturarul fusese un urmaş nepermanent şi văzuse şi
auzise destul pentru a crea în inima lui o dorinţă de a fi cu Domnul fără încetare şi de a învăţa de la El. Se
pare, totuşi, că el era probabil un individ temperamental, obişnuit să acţioneze mai mult din impuls decât din
principiu şi că nu socotise îndeajuns costul situaţiei de ucenic (vezi Luca 14,25-33).

Oriunde vei merge. [„Oriunde mergi” KJV] Comparaţi de asemenea cuvintele lui Rut către Naomi
(Rut 1,16) şi cele ale lui Petru către Hristos (Luca 22,33). În cazul cărturarului însa, cuvintele lui nu
însemnau mai mult decât intenţia de a deveni un ucenic permanent. Lui îi lipsea fidelitatea lui Rut şi reflecta
nestatornicia lui Petru (vezi la Marcu 3,16). Poziţia de ucenic cere statornicie în scop şi răbdare în faţa
dificultăţii şi dezamăgirii (vezi Luca 9,62).

Matei 8:20
20. Vizuini. Sau „bârlog”.

Cuiburi. Gr. kataskenoseis, literal „corturi întinse” de unde „căminuri” în sensul de „locuri de
odihnă”. Imaginea este a unui adăpost temporar sau a unui loc pentru retragere.

Fiul omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Odihni capul. Pentru a îndeplini misiunea pentru care venise pe pământ, zilele lucrării lui Hristos erau
folosite, în cea mai mare parte, mergând din loc în loc, nu fără ţintă, (vezi Luca 2,49), dar fără nici un loc
fixat pentru odihnă. Cineva deprins cu confortul căminului, aşa cum probabil era acest cărturar, este foarte
posibil să găsească viaţa itinerantă ca fiind dificilă şi dezagreabilă. Martorii Evangheliei trebuie să fie
totdeauna dispuşi să îndure greutăţi ca buni ostaşi ai lui Isus Hristos (vezi 2 Timotei 2,3).

Matei 8:21
21. Un altul. Poate că omul acesta fusese un ucenic ocazional, nepermanent şi acum îşi propunea să
fie primit ca ucenic permanent, continuu. În contrast cu ucenicul de-dorit din versetele 19, 20, care tindea să
fie temperamental şi să acţioneze pripit din impuls, omul acesta - judecând după răspunsul dat acestuia de
către Hristos - pare că era exact opusul, încet, molatic şi înclinat spre amânare.

Să îngrop pe tatăl meu. [„Să-mi îngrop tatăl” KJV] După toate probabilităţile, tatăl se bucura pe
moment de o sănătate bună, iar timpul morţii sale nu era cunoscut. Dacă tatăl omului nu era mort, ci cât se
poate de viu, cuvintele lui Hristos trebuie să fie luate figurat, nu literal. Probabil, cererea acestui pretins
aderent era fie o scuză de a nu-L urma pe Isus deloc, fie o încercare de a amâna timpul când ar fi fost
necesar să părăsească totul pentru a-L urma pe El (cf. Luca 5,11.28). Dacă tatăl ar fi fost deja mort, este
foarte improbabil ca Hristos să-i fi poruncit să neglijeze ceea ce, în ţările orientale chiar şi astăzi, este
considerată a fi una dintre cele mai sfinte datorii care revin unui fiu. În plus, în vremuri fierbinţi, îngroparea
mortului este săvârşită fără întârziere şi, dacă într-adevăr tatăl acestui om ar fi fost mort, este cât se poate de
improbabil ca el însuşi să fi ascultat de Isus. Evident, atât omul, cât şi Isus anticipau moartea tatălui la un
moment dat în viitor.

Omul acesta era foarte prudent, după cum cel dintâi era foarte entuziast. El îi vorbea lui Hristos cam
în acest fel: „Mi-ar plăcea să te urmez, totuşi nu pot face acest lucru câtă vreme tatăl meu trăieşte.” Drept
răspuns, Hristos îi vorbea în acest fel: „Recunosc pe deplin obligaţia ta faţă de părinţii tăi, cu toate acestea
obligaţia ta faţă de împărăţia cerurilor are precedenţă chiar şi faţă de aceasta.”. Pretenţiile Evangheliei
depăşesc pe cele ale legăturilor familiei - nu că acestea din urmă ar fi neglijate în cea mai mică măsură, ci
că, mai degrabă, nu trebuie luate ca scuză la chemarea lui Hristos în slujire (vezi la Marcu 7,11.12; Luca
14,26).
Matei 8:22
22. Vino după Mine. Vezi la Marcu 2,14.

Lasă morţii. Această afirmaţie pare să fie oarecum aspră la suprafaţă, dar nu aşa stau lucrurile când
este înţeleasă în contextul acelor vremuri. Aşa cum este arătat (vezi la v. 21), aceste cuvinte sunt în parte
figurate, având în vedere faptul că tatăl probabil trăia încă şi timpul morţii lui se afla undeva în viitor. Ceea
ce intenţiona Hristos înseamnă probabil: „Lăsaţi pe cei morţi spiritual să înmormânteze pe cei care sunt
morţi literal.”

În cazul acestui om exista primejdia ca amânarea să-l jefuiască de bunele lui intenţii, şi ar fi fost bine
ca el să o rupă cu vechile lui legături acum, câtă vreme bunele impulsuri erau foarte puternice. Creştinul,
îndeosebi acela care ar fi în serviciu în lucrarea lui Hristos, trebuie să acţioneze prompt atunci când
Dumnezeu îi mişcă inima să facă întocmai (vezi Fapte 8,26.27). Înţelegând caracterul omului, Hristos i-a
prezentat pentru sine o imagine a schimbării fundamentale care trebuie să aibă loc în viaţa lui dacă vrea să
aibă izbândă în lucrarea sa de ucenic. El urmează să dea lucrurilor celor dintâi locul cel dintâi şi să alunge
lucrurile care nu sunt esenţiale într-un loc de importanţă secundară. Răspunsul lui Hristos la cererea sa avea
intenţia de a-l stimula să acţioneze (vezi Luca 9,60).

Dacă Hristos ar fi inversat sfatul dat fiecăruia dintre aceşti pretinşi urmaşi, lucrul aceasta ar fi fost cât
se poate de nepotrivit, deoarece l-ar fi încurajat pe cărturar să urmeze propria sa înclinaţie de a sări la
acţiune fără cuvenita cugetare la ceea ce aceasta cuprindea în sine, iar al doilea om să amâne acţiunea ca
răspuns la propria sa înclinaţie.

Matei 8:23
23. Când. Naraţiunea, începută în v. 18 şi întreruptă de incidentele relatate în v. 19-22 este reluată
acum (vezi la v. 18).

S-a suit într-o corabie. [„A intrat într-o corabie” KJV] Potrivit cu raportul din Marcu, Hristos era deja
în corăbioara de pescuit şi a rămas acolo fără a mai coborî pe ţărm pentru a lăsa pe oameni să plece (cap.
4,1.36). Totuşi, întrucât Matei a separat de contextul ei istorisirea despre furtuna de pe lac (vezi la cap.
8,18), pare că el consideră necesar, de asemenea, în legătură cu aceasta, să relateze urcarea lui în corabie
(vezi cap. 13,2). Era probabil aproape în amurg când ucenicii au depărtat corabia de la ţărm (vezi DA 334).
Vasul acesta era fără îndoială „corăbioara” pusă la dispoziţia lui Isus (vezi la Marcu 3,9). Au mai fost şi alte
corăbii de pescuit care au părăsit ţărmul în acelaşi timp pentru a trece lacul cu Isus (vezi Marcu 4,36).

Matei 8:24
24. Şi deodată. [„Iată” KJV; „Şi iată” G.Gal]. Vezi la cap. 3,16.

Furtună. Gr. seismos, „o zguduire”, „o frământare”, „o furtună” sau „un cutremur”. Cuvântul
„seismograf” este derivat din această rădăcină. Aici, seismos denotă turbulenţa mării şi forţa
înspăimântătoare a rafalelor de vânt furioase când izbeau corabia. Lacul Galileii este vestit pentru furtuni
bruşte de mare intensitate. În cazul acesta vânturile coborau prăvălindu-se sălbatic peste apele lacului de
prin defileele munţilor de pe ţărmul răsăritean (DA 334). Cu toate acestea, seara fusese calmă şi ucenicii nu
anticipaseră vremea furtunoasă.

Acoperită. Literal „fiind acoperită” sau „fiind ascunsă”. Corabia se umplea acum cu aşa repeziciune
încât ucenicii pierduseră nădejdea de a scoate apa înainte de a fi cu totul înghiţită de valuri. Câţiva dintre
ucenici erau pescari încercaţi care petrecuseră mare parte din viaţa lor pe Lacul Galileii şi care ştiau cum să
manevreze o corabie în timp de furtună. Dar toată experienţa şi iscusinţa lor nu le-a fost de nici un folos de
această dată.

El dormea. Acesta este singurul caz înregistrat în care se spune ca Isus dormea. Biruit de oboseală şi
de foame la sfârşitul unei zile încordate (vezi DA 333, 334), fără îndoială El a adormit repede (vezi la Matei
8,18; Marcu 4,38).

Matei 8:25
 25. L-au deşteptat. Ucenicii L-au chemat de două ori pe Isus în întuneric numai pentru ca glasul lor să
fie înecat în zgomotul furtunii. Apoi o bruscă străfulgerare le-a descoperit faptul că Isus încă dormea (DA
334), prilej cu care ei „au venit la El” şi „L-au deşteptat” (Luca 8,24). Uimiţi că El putea să doarmă în
timpul unei furtuni şi miraţi de aparenta Lui lipsă de grijă în mijlocul eforturilor lor disperate de a salva
corabia şi propriile lor vieţi, ei I s-au adresat cu oarece mustrare: „Nu-ţi pasă că pierim?” (Marcu 4,38).

Scapă-ne că pierim. Adică „Scapă-ne de îndată; suntem gata să pierim”. Acesta ar putea fi prea bine
strigătul cuiva care este presat din greu de furtunile ispitei. Câteva luni mai târziu Petru urma să scoată
strigătul cuprins de panică: „Doamne, scapă-mă” (cap. 14,30), parcă uitând felul în care Hristos îi scăpase
pe toţi cu această ocazie mai timpurie.

Matei 8:26
26. Puţin credincioşilor. [„Voi, cu puţină credinţă”, KJV]. Deşi ucenicii văzuseră multe dovezi
minunate de putere divină, se pare că până acum Isus nu manifestase stăpânire asupra forţelor naturii şi
poate că nu le va fi fost dat prin minte că El ar fi putut face aşa ceva.

O linişte mare. [„Un mare calm” KJV; „O linişte deplină” G.Gal.]. Furtuna s-a potolit tot aşa de brusc
cum apăruse. Fără îndoială, liniştea naturii era tot atât de impresionantă şi uluitoare cum fusese şi furia
neaşteptată a vântului şi a valurilor.

Matei 8:27
27. Până şi vânturile. Adică, pe lângă tot felul de boli şi chiar a morţii însăşi, Hristos avea putere şi
asupra vânturilor şi mării. Se pare că ucenicii „se mirau” că şi forţele naturii se supuneau voinţei lui Isus. Ei
erau martori oculari la tot ceea ce se întâmplase (vezi Luca 1,2; 1 Ioan 1,1.2) şi nu se gândiseră nici pentru o
clipă să tăgăduiască dovada simţurilor lor. Hristos poruncise; elementele ascultaseră. Astăzi, oameni care se
socotesc înţelepţi afirmă că a fost o simplă coincidenţă, că furtuna până la urmă trebuia să se liniştească şi că
Isus a vorbit exact atunci când vântul îşi consumase furia. Noi le-am cere numai să săvârşească o copie a
simplei coincidenţe, neomiţând nici un detaliu relatat în istorisirea biblică.

De fiecare dată când Hristos săvârşea o minune era în joc reputaţia Lui. Presupuneţi că el ar fi dat greş
numai o singură dată, aşa cum au făcut ucenicii în cel puţin cu o ocazie (cap. 17,16-20), ce ar fi gândit
oamenii vremii sale sau ce ar gândi oamenii de azi?

Aşa cum Hristos a liniştit vânturile şi valurile Galileii, tot aşa El este în stare să liniştească furtunile
vieţii ce atât de adesea izbucnesc pe neaşteptate şi cu violenţă asupra sufletului omenesc. Prea adesea
motivul pentru care nu simţim puterea Lui în viaţa noastră este ca ne este „frică” şi că suntem „puţin
credincioşi”.

Matei 8:28
28. Când a ajuns. [Demonzaţii din Gadara, Matei 8,28 până la 9,1 = Marcu 5,1–20 = Luca 8,26–39.
Comentariu major: Marcu]

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2, 3 DA 263, 266; MH 67, 69, 70

3 DA 776

4 DA 264

5–13 DA 315, 318; 4T 233

6, 8 DA 315

8, 9 MH 63

10 DA 64
 11 DA 622; GC 427

11, 12 COL 219; DA 318

13 DA 316; MH 65

14–16 DA 259

15 MH 29

17 MH 17, 124

19, 20 DA 293, 383

20 MH 19; MM 19; MYP 300; PK 73; TM 178; 1T 137; 3T 107, 402, 457; 4T 83, 621

22 Ev 655

23–34 DA 333–341

25 DA 336

25, 26 DA 335

27 4T 288

28 DA 337; MH 95

29 MH 96

30–32 MH 97, 98

30–33 DA 338

Matei 9:1
1. Isus s-a suit într-o corabie. Matei 9,1 este propoziţia finală a naraţiunii despre cei doi demonizaţi
din Gadara (Matei 8,28 la 9,1 ; vezi la Marcu 5,21). Aici, împărţirea capitolelor ar fi trebuit sa survină între
versetele 1 şi 2 din Matei 9.

Cetatea sa. Adică, Capernaum (vezi la Marcu 1,29).

Matei 9:2
2. Slăbănog. [„Bolnav de paralizie” KJV] [Paraliticul coborât prin acoperiş, Matei 9,2–8 = Marcu
2,1–12 = Luca 5,17–26. Comentariu major: Marcu].

Matei 9:9
9. Matei. [Chemarea lui Levi Matei, Matei 9,9 = Marcu 2,13.14 = Luca 5,27.28. Comentariu major:
Marcu.]

Matei 9:13
13. Duceţi-vă şi învăţaţi. Cărturarii nu aveau sulurile Scripturii la ei şi ar fi trebuit să se înapoieze fie
la sinagogă, fie acasă la ei pentru studiul subiectului pe care Hristos li-l sugerase.

Milă voiesc. Sau „doresc îndurare” (vezi Osea 6,6). Aşa cum este folosit aici termenul „milă”, se
poate spune că se referă la caracter adică, la trăsăturile de caracter pe care Dumnezeu ar vrea ca poporul Său
să le reflecte (vezi la Matei 19,19; 22,39). În mod similar, „sacrificiu” se referă la formele religioase care au
nefericita tendinţă de eclipsare a religiei practice (vezi 2 Timotei 3,5). În acest sens „milă” reprezintă
neprihănirea prin credinţă, aşa cum „jertfa” reprezintă neprihănirea prin fapte. Formele religiei, spune
Hristos, nu au nici o valoare fără spiritul vital al religiei. Vezi la Marcu 7,7-9.13; Ioan 4,23.24.

Dumnezeu nu a impus sistemul ceremonial iudaic, deoarece, în sine, el reprezenta idealul Său religios
de viaţă. În ele însele, vechile sacrificii nu aveau nici o valoare (vezi Evrei 9,9; 10,1–11). Domnului nu-i
plac numai lucrurile exterioare (vezi Mica 6,7). Ceea ce cere Domnul de la om este „să fii drept, să iubeşti
milostivirea şi cu smerenie să umbli înaintea Domnului Dumnezeului tău” (vezi Mica 6,8). Supunerea a fost
întotdeauna „mai bună decât jertfa” (vezi 1 Samuel 15,22; vezi la Matei 7,21–27; Marcu 7,7–9).

Matei 9:14
14. Ucenicii lui Ioan. [Întrebarea despre post, Matei 9,14–17 = Marcu 2,18–22 = Luca 5,33–39.
Comentariu major Marcu.]

Matei 9:18
18. În timp ce spunea aceste lucruri. [Fiica lui Iair şi femeia bolnavă, Matei 9,18–26 = Marcu 5,21–43
= Luca 8,40–56. Comentariu major: Marcu.]

Matei afirmă că tocmai în timpul acestei discuţii relatate în v. 14-17, Iair (vezi Marcu 5,22) a venit la
Hristos. Puneţi alături afirmaţia din DA 342, cum că Iair l-a găsit pe Hristos în casa lui Matei şi devine clar
că este o legătură cronologică între ospăţul din casa lui Matei, protestul Fariseilor asupra faptului că Hristos
mânca împreună cu „vameşii şi păcătoşii”, întrebarea despre post şi învierea fiicei lui Iair.

Adineaori a murit. Din naraţiune, aşa cum este redată în Marcu (vezi cap. 5,23, 35) şi în Luca (vezi
cap. 8,42.49) este limpede că fetiţa nu era de fapt moartă atunci când Iair îşi rostea cererea, ci era „aproape
moartă”. Afirmaţia lui Matei nu trebuie să fie considerată în dezacord cu acelea ale lui Marcu şi Luca; ci,
potrivit lui Matei, tatăl vorbeşte despre moarte ca fiind sigură dacă nu intervine Hristos. Nu este posibil să
spunem dacă tatăl ştia de învierea fiului văduvei din Nain, care avusese loc cu puţin înainte de aceasta (vezi
Luca 7,11). Foarte probabil că el auzise vestea.

Matei 9:27
27. Doi orbi. [„Doi oameni orbi”, KJV][Doi orbi. Matei 9,27–31. Comentariu: Matei. Cf. Marcu
8,22–26; 10,46–52. Vezi harta p. 220; despre minuni p. 208-213.] Această minune s-a petrecut probabil în
Capernaum, în timpul toamnei anului 29 d.Hr. Vindecarea de la Betsaida (vezi Marcu 10,46-52) a avut loc
la mai mult de un an şi jumătate mai târziu. Din vremuri străvechi, orbirea produsă de conjunctivită era ceva
des întâlnit în ţările biblice.

Fiul lui David. Folosirea acestui termen arată că orbii Îl recunoşteau pe Isus ca Mesia (vezi la cap.
1,1).

Matei 9:28
28. Intrat în casă. [„Venit în casă” KJV]. Deşi în acest loc nu se spune acest lucru, ar fi putut foarte
bine să fi fost casa lui Petru. Folosirea articolului hotărât lasă să se înţeleagă că era o anumită casă, probabil
aceea în care Isus Însuşi locuia pe când era la Caperanum (vezi Marcu 1,29). Nu se menţionează motivul
pentru care Isus nu i-a vindecat pe orbi în stradă.

Credeţi? Fără folosirea din partea lor a credinţei, Hristos nu ar fi putut să îşi exercite puterea în
favoarea lor. Credinţa omului trebuie să se ridice pentru a întâmpina puterea lui Dumnezeu şi a se uni cu ea
pentru ca binecuvântările fizice sau spirituale să poată fi date sau căpătate (vezi Evrei 11,6).

Matei 9:29
29. Atunci S-a atins. Pentru înţelesul şi rostul atingerii vindecătoare vezi la Marcu 1,31.

Matei 9:30
30. Le-a poruncit cu tot dinadinsul. Adică, Isus le-a poruncit cu hotărâre. Aici se referă la expresia
fermă de pe faţa şi din glasul lui Isus.

Pentru scopul interzicerii în acest fel a publicităţii anumitor minuni, vezi la Marcu 1,43.
Matei 9:31
31. Au răspândit. Comparaţi neglijenţa leprosului în a ţine seama de porunca de nu face publicitate
(vezi la Marcu 1,45).

Matei 9:32
32. Pe când plecau orbii. [„Când plecau ei” KJV] [Un demonizat mut, Matei 9,32-34. Comentariu:
Matei, vezi harta p.220; despre minuni p.208-213]. Cuvântul „ei” se referă în mod evident la cei doi orbi
care au fost vindecaţi cu puţin timp în urmă, poate în casa lui Petru (vezi la v. 28) şi care părăseau casa chiar
când demonizatul a venit la Isus.

Au adus. Când un om este lipsit de capacitatea sau de credinţa de a veni la Isus pentru vindecarea
trupului sau a sufletului, el este fericit să aibă pe cineva destul de interesat de el pentru a-l aduce (cf. Marcu
2,2.3).

Un mut. Gr. kophos, „tocit” sau „insensibil” (vezi la Luca 1,22). Folosit ca un substantiv, kophos
putea să însemne fie „un [om] mut” fie „un [om] surd”, depinzând de context.

Îndrăcit. [„Un demon” KJV]. Pentru o discuţie privind posedarea de către demoni în timpurile biblice
vezi Marcu 1,23.

Matei 9:33
33. Mutul a vorbit. Aceasta este o dovadă palpabilă de vindecare. Aceasta este ultima minune relatată
pe o perioadă de mai multe luni, următoarea fiind hrănirea celor 5000, în primăvara viitoare. Nu se spune
dacă Isus s-a retras pentru iarna de după a doua călătorie prin Galileea. Înflăcărarea populaţiei pricinuită de
multele minuni ale lui Isus tindea să întunece obiectivul principal al Mântuitorului la săvârşirea lor -
înaintarea împărăţiei cerurilor în inima şi vieţile oamenilor.

Matei 9:34
<IND=200> 34. Fariseii ziceau. Vezi la cap. 12,24. Probabil devenind disperaţi să aducă la tăcere pe
Hristos sau să-i întoarcă pe oameni împotriva Lui, Fariseii căutau să facă să se creadă că puterea Sa
făcătoare de minuni constituia dovada că Hristos era un aliat al Satanei. Faptul că Matei nu relatează aici
nici un răspuns din partea lui Isus sugerează posibilitatea ca Fariseii să nu fi pretins acest lucru în prezenţa
Sa, ci prin răspândirea sa în popor.

Matei 9:35
Isus străbătea. [„Isus a mers” KJV]. [A doua călătorie prin Galileea. Matei 9,35 = Luca 8,1–3.
Comentariu major: Luca.]

Din cauză că odată cu cap. 9,36 se începe secţiunea care se ocupă cu instruirea de către Hristos a celor
doisprezece ca pregătire pentru itinerariul galilean şi că aceasta se încheie cu o declaraţie despre activitatea
lui Hristos în decursul timpului cât cei doisprezece au parcurs oraşele şi satele Galileii (cap. 11,1), cap. 9,35
este probabil o expunere rezumativă similară a celei de a doua călătorii prin Galileea. Matei relatează o
expunere rezumativă similară pentru prima călătorie prin Galileea (vezi la cap. 4,23).

Toate cetăţile şi satele. Evident o hiperbolă tipică în stil ebraic. Având în vedere faptul, că existau
vreo 200 de sate în Galileea (vezi Luca 8,1) ar fi fost dificil, dacă nu imposibil pentru Isus să le viziteze pe
fiecare în decursul scurtei Sale lucrări galileene în ceva mai mult decât un an.

Învăţând. Cu privire la învăţătura lui Isus în sinagogă vezi la Marcu 1,39; Luca 4,15.16.

Sinagogi. Vezi p. 56-58.

Evanghelia Împărăţiei. Vezi la Marcu 1,1.

Orice fel de boală. Vezi la cap. 4,23. Această putere li se dăduse şi ucenicilor, atunci când Hristos i-a
trimis să predice (cap. 10,1).
 În norod. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestor cuvinte aici, dar atestă includerea
lor în cap. 9,23.</IND>

Matei 9:36
<IND=200> 36. Când a văzut gloatele. [A treia călătorie prin Galileea, Matei 9,36 la 11,1 = Marcu
6,7–13 = Luca 9,1–6. Comentariu major: Matei. vezi harta p. 220; diagrama p. 231]. Astfel, Matei îşi începe
relatarea celui de-a treia călătorii prin Galileea, care s-a petrecut în cursul iernii dintre anii 29 si 30 d.Hr.
(vezi DA 359, 364; vezi la Marcu 1,39). Se spun puţine lucruri cu privire la a treia călătorie, aproape
întreaga naraţiune fiind devotată instruirii celor doisprezece de către Hristos, înaintea trimiterii lor. Nu este
relatat nici un eveniment deosebit privind ucenicii, iar unica experienţă relatată despre Hristos este a doua
Lui vizită la Nazaret (Matei 13,54-58). Privind legătura celei de-a treia călătorii cu cele precedente vezi la
Marcu 1,39.

În a treia călătorie, cei doisprezece trebuiau sa meargă doi câte doi şi să aplice principiile pe care le
observaseră în lucrarea lui Hristos. În timp ce cei doisprezece erau ocupaţi astfel, Isus Însuşi a pornit însoţit
de mulţi alţi ucenici (vezi Luca 10,1; cf. DA 488). Referirea la „gloate” [„mulţimi”] atrage atenţia la un alt
motiv pentru trimiterea celor doisprezece - cererile adresate lui Hristos în cursul celei de-a doua călătorii
prin Galileea a lăsat să se vadă că lucrătorii erau prea „puţini” (vezi Matei 9,37). A treia călătorie a marcat o
extindere importantă a lucrării lui Hristos (vezi DA 395).

Necăjite. [„Leşinate” KJV; „Dosădiţi” G.Gal.]. Literal, „erau istoviţi”. Dovezi scrise atestă (cf. p. 146)
exprimarea „necăjite” sau „tulburate”.

Risipite. Gr. rhipto, „a trânti”, „a arunca”, „a zace prosternat”. În mod evident, poporul ca un tot era
într-o aşa măsura de deprimat şi descurajat, încât oamenii nu mai depuneau nici un efort pentru
îmbunătăţirea situaţiei lor religioase. Lucrurile apăreau fără de nădejde pentru ei. Cuvântul rhipto, deci,
astfel utilizat nu se referă atât la risipirea „oilor”, cât la starea lor „deprimată” sau „deznădăjduită”.

N-au păstor. [„Neavând pastor” KJV] Vezi Numeri 27,17; 1 Regi 22,17; Ezra 34,5. Păstorii
subordonaţi ai vremii lui Hristos se dovediseră a nu fi mai mult decât nişte argaţi plătiţi (vezi Ioan 10,12.13)
şi când Bunul Păstor a venit, Şi-a găsit oile risipite.

Matei 9:37
Atunci a zis. Ceea ce spune Hristos aici (v. 37,38) celor doisprezece este aproape cuvânt cu cuvânt cu
ceea ce El a spus mai târziu, în împrejurări asemănătoare, celor şaptezeci (Luca 10,2). Vezi la Marcu 2,10.

Secerişul. Secerişul a fost adesea folosit ca simbol al marii judecăţi de pe urmă (vezi cap. 3,10.12;
13,30.39). Cu mai mult de un an în urmă, Isus folosise metafora secerişului în legătură cu lucrarea sa pentru
samaritenii din Sihar (vezi Ioan 4,35-38).

Puţini sunt lucrătorii. Atunci când, pentru a strânge o recoltă bogată, nu se găsesc decât puţini
lucrători, mult grâu valoros se va pierde în mod inevitabil. Până acum fusese numai o echipă evanghelică de
seceriş pentru a strânge grâul pentru împărăţia cerurilor şi acum era evident că, dacă nu se făceau planuri
mai cuprinzătoare, mare parte din grâu, chiar şi în mica regiune a Galileei, nu putea să fie strâns.

Matei 9:38
Rugaţi, dar. Rugăciunea lor la Domnul secerişului nu implică faptul că El nu era preocupat sau
cunoscător de nevoia de mai mulţi lucrători. Cei doisprezece trebuiau să facă din această nevoie obiectul
rugăciunii pentru a aduce propriilor lor inimi convingerea răspunderii lor personale pentru a împlini tocmai
această nevoie. În cea mai mare măsură, scopul rugăciunii nu este acela de a-L informa pe Dumnezeu despre
cele de care altfel nu ar avea cunoştinţă sau de a-L convinge să facă ceea ce altminteri El nu ar face, ci de a
pregăti inima şi mintea noastră să conlucreze cu El. Fără îndoială, Hristos i-a condus pe ucenici spre a se
ruga neîncetat, ocazie cu care această nevoie urgentă, resimţită în mod deosebit de către toţi membrii
micului grup, să fie situată pe primul loc. Trebuia ca ei să se roage şi apoi să pornească în credinţă să
conlucreze cu Dumnezeu, ca răspuns la rugăciunile lor (vezi la cap. 10,10).
 Să scoată. [„Să trimită” KJV]. Aici se exprimă urgenţa cu care se anticipa că „Domnul secerişului” va
trimite lucrători găsiţi dispuşi să meargă.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 252; PK 73; 9T 121

1–8 DA 267–271

2 DA 640; MH 122; ML 7, 154; MM 147, 197; TM 352; 3T 168

2–5 MH 76

2–6 8T 202

3 TM 71

3–6 DA 269

6 DA 821; MH 77; SC 50

9 COL 47; DA 273; FE 359; GW 113

9–12 Ev 58

10 FE 482; MH 26, 197; 6T 173

11 7T 18; WM 287

11–13 DA 275

12 GC 264; FE 135; MM 146; 3T 39; 7T 200; 8T 124

13 FE 398; MM 50, 183, 251; 5T 629; 7T 18; WM 36, 193

14 DA 276

18, 19 DA 342; ML 229

18–26 DA 342–348

20–22 DA 343

21 MH 59

21, 22 ML 13

24 DA 343

25 ML 230

29 7T 274

34 CH 526; DA 321

35 Ev 46
 36 MB 111

36–38 6T 254

37 ML 133

38 DA 361; GW 243; 6T 420; 9T 199</IND>

Matei 10:1
1. A chemat [„A chemat la Sine” KJV]. Relatarea trimiterii celor doisprezece începe cu cap. 9,36
(vezi comentariul de acolo). Instruirea dată aici constă în esenţă din două părţi, sfaturi care se aplicau
îndeosebi la călătoria misionară ce avea să urmeze (vezi cap. 10,5-15) şi sfaturi de o natură mai generală,
aplicabile tuturor celor care merg în slujba lui Hristos şi a împărăţiei Sale (v. 16-42; vezi DA 352). Vezi la
cap. 24,3.

Cei doisprezece ucenici. Aceasta este prima menţionare de către Matei a celor doisprezece fie pe
nume sau ca grup. Din expresia „cei doisprezece ucenici” este clar că Matei recunoaşte că cei doisprezece
existau deja ca un grup recunoscut oficial înainte de a veni timpul pentru a treia călătorie prin Galileea. Ar
trebui observat că Matei nu spune că cei doisprezece erau rânduiţi ca apostoli în acest moment, ci doar că
Isus i-a chemat „la Sine”, înainte de a-i trimite să predice şi să vindece.

Putere. Gr. exousia, literal „autoritate” (vezi la Luca 1,35). Cei doisprezece au primit autoritatea atât
să săvârşească minuni, aşa cum este menţionat aici, cât şi să „propovăduiască” Evanghelia împărăţiei (Matei
10,7). S-ar părea că, în trecut, ucenicii doar Îl ajutaseră pe Isus şi nu săvârşiseră minuni şi nici nu învăţaseră
public (vezi DA 349).

Boală. Vezi la cap. 4,23.

Matei 10:2
2. Numele. Pentru numele fiecăruia dintre cei doisprezece vezi la Marcu 3,16-19.

Apostoli. Literal „trimişi”. Privind numirea celor doisprezece vezi la Marcu 3,13-19.

Matei 10:3
3. Tadeu. [„Lebeu” KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p.146) pentru exprimările
„Tadeu”, „Lebeu numit Tadeu” sau „Tadeu numit Lebeu” (vezi la Marcu 3,18).

Matei 10:4
4. Canaanitul. Aici, termenul înseamnă „Zelotul” şi are nici o legătură cu Ţara Canaanului (vezi la
Marcu 3,18).

Matei 10:5
5. Aceştia sunt cei doisprezece. [„Aceşti doisprezece” KJV, G.Gal.]. Cei doisprezece, care până acum
Îl ajutaseră pe Isus (vezi DA 349) în lucrarea Lui, urmau să fie trimişi să lucreze singuri. Ei fuseseră numiţi
oficial ca ucenici în cursul verii anului 29 d.Hr. (vezi la cap. 5,1) probabil nu cu mai mult de şase luni în
urmă (vezi la cap. 9,36). Petru, Iacob, Andrei şi Ioan fuseseră chemaţi la ucenicie permanentă probabil către
sfârşitul primăverii anului 29 d.Hr. (vezi la Luca 5,1). Trei dintre aceştia - toţi cu excepţia lui Iacob - ca şi
Filip şi Bartolomeu fuseseră ucenici nepermanenţi încă de la sfârşitul toamnei anului 27 d.Hr. (vezi la Ioan
1,35-45). Toţi cei doisprezece fuseseră cu Isus în a doua călătorie prin Galileea, probabil la sfârşitul verii
sau începutul toamnei anului 29 d.Hr. (vezi la Matei 9,35; Luca 8,1) şi astfel avuseseră prilejul să observe
metodele lui Hristos, să asculte învăţăturile Sale şi să profite de instrucţiunile pe care El le dăduse în
particular ucenicilor Săi cu câte un prilej. Acum când cei doisprezece au fost trimişi singuri, au mers doi
câte doi (vezi Marcu 6,7; vezi la cap. 3,14), frate cu frate şi prieten cu prieten (DA 350).

Calea păgânilor. Însemnând orice drum care ducea la o comunitate esenţial păgână. De pildă, cei
doisprezece urmau să nu viziteze nici una dintre cetăţile din Decapole, cu o populaţie majoritară dintre
Neamuri. Temeiul acestei restricţii era probabil că, atâta vreme cât exista un prilej să se lucreze pentru iudei,
Isus nu făcea nimic care în mod nenecesar ar fi atras prejudecăţi împotriva Lui. În plus, ucenicii înşişi nu
erau pregătiţi să lucreze pentru semenii lor dintre Neamuri şi prejudecata faţă de Neamuri pe care ei o
împărtăşeau cu iudeii ar fi împiedicat în mod efectiv, fără îndoială, eforturile pe care ei - lipsiţi de voinţă -
le-ar fi făcut. Porunca împotriva lucrării printre ne-iudei nu a fost dată celor şaptezeci, atunci când au fost
trimişi un an mai târziu; de fapt ei şi-au început lucrarea printre Samariteni (vezi DA 488). La acea dată
situaţia se schimbase; Isus Însuşi fiind respins de populaţia Galileii, a lucrat spre beneficiul Samaritenilor şi
al Neamurilor şi a instruit pe ucenici să facă şi ei la fel (vezi Matei 28,19.20; Fapte 1,8).

Cetatea Samaritenilor. Cu privire la Samariteni vezi p 18, 45. La fântâna lui Iacob, Isus luase iniţiativa
de a prezenta Samaritenilor din Sihar o invitaţie de a crede în El ca Mesia (vezi la Ioan 4,4-72). Totuşi nu se
găseşte nici o relatare a vreunei alte lucrări până la această dată.

O ultimă restricţie teritorială îngăduia celor doisprezece să viziteze numai acele oraşe şi sate în care
Hristos Însuşi fusese deja (DA 351).

Matei 10:6
6. Oile pierdute. În Vechiul Testament se vorbeşte adesea despre Israel folosindu-se simbolul de oi şi
despre conducătorii lui ca păstori (vezi Ezechiel 34,2-16; etc.). În Ieremia 50,6 Dumnezeu vorbeşte despre
poporul Său ca fiind „oi pierdute”. Isaia vorbeşte despre aceia care s-au dedat la păcat ca fiind „oi” care s-au
„rătăcit” (Isaia 53,6). Isus se prezintă pe Sine ca un Păstor şi aceia care ascultă glasul Lui, ca oi ale staulului
Său (vezi Ioan 10,1-16).

„Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi” iudeilor şi numai atunci când ei l-au lepădat, Hristos
şi apostolii Săi s-au adresat Neamurilor (vezi Fapte 13,46; 18,6; 28,28). Acest fapt fundamental a fost pus de
către Hristos înaintea conducătorilor iudei în decursul ultimei Sale zile de învăţătură în Templu, în parabola
cu lucrătorii cei răi ai viei (vezi Matei 21,41, 43).

Matei 10:7
7. Propăvăduiţi. Gr. keruso, „a vesti”, „a proclama” (vezi DA 352).

Împărăţia Cerurilor. Vezi la cap. 4,17.

Matei 10:8
8. Vindecaţi pe bolnavi. Hristos enumeră diferitele feluri de minuni pe care ucenicii Îl văzuseră atât de
des făcându-le. Tot ce făcuse El trebuiau să facă şi ei. Demonii şi chiar moartea însăşi urmau să le fie
supuse.

Fără plată aţi primit. Simon Magul a căutat să cumpere puterea divină (Fapte 8,18-24) dar a înţeles că
darurile lui Dumnezeu nu pot fi cumpărate cu bani. Apa vieţii poate fi luată fără plată de către toţi aceia care
doresc să facă aşa ceva (vezi Apocalipsa 22,17). Ucenicilor nu le era permis să obţină profit de pe urma
predicării Evangheliei, în acelaşi timp însă urmau să îşi aducă aminte că „vrednic este lucrătorul de plata sa”
(vezi la Matei 10,10).

Matei 10:9
<IND=200> 9. Să nu luaţi. [„Procuraţi” KJV; „Să nu aveţi” G.Gal.] Gr. ktaomai, „a procura [pentru
sine]” sau „a dobândi [pentru sine]”. Ei urmau să plece în credinţă cu speranţa că nevoile lor vor fi
acoperite. Pregătirile lor urmau să fie simple şi n-ar fi fost nimic care sa îi abată de la sarcina ce le-a fost
încredinţată. În călătoria lor puteau să accepte ospitalitatea care li se oferea (vezi v. 10-13), dar nu trebuiau
să aştepte sau să accepte daruri care depăşeau nevoile lor imediate. Cu alte cuvinte, nu aveau voie să capete
profit de pe urma lucrării lor.

Aramă. Mai degrabă „bronz” sau „aramă” (vezi la Exod 25,3).

Brâiele. [„Pungile” KJV]. De la Gr. zone, „cingătoare” sau „cordon”, folosite pentru a lega „haina”
[„mantaua”] (Gr. himation), sau veşmântul din afară, în jurul corpului (vezi la cap. 5,40). În zone banii erau
de obicei purtaţi de oamenii din antichitate.
Matei 10:10
Traistă. Gr. pera, „tunici” sau veşminte de dedesubt, haina numai în sensul de veşmânt interior (vezi la
cap. 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Trebuiau să fie îmbrăcaţi la fel
ca ţăranii de rând printre care aveau să lucreze şi să fie una cu ei. Astfel, lucrarea lor avea să fie mai
eficientă.

Haine. În greacă, chitones, “tunici”, sau veşminte de dedesubt, haine numai în sensul de a fi veşminte
interioare (vezi la capitolul 5,40). Ucenicii urmau să ia numai îmbrăcămintea pe care o purtau pe ei. Ei
urmau să fie îmbrăcaţi ca ţăranii de rând printre care ei aveau să lucreze, şi să fie una cu ei. Ostenelile lor
urmau să fie astfel mai eficiente.

Încălţăminte. Literal „sandale” . In acord cu Marcu 6,9, ucenicii urmau să poarte sandale în călătoria
aceasta şi s-ar părea că Matei vrea să spună că ei nu trebuia să poarte o pereche în plus cu ei (vezi Luca
10,4).

Toiag. [Toiege, KJV]. În pasajul paralel din Marcu (capitolul 6,8) ei erau instruiţi să nu ia nimic
altceva „decât un toiag”. Poate că Matei intenţionează să scoată în evidenţă că nu trebuia să-şi „procure”
ceva deosebit pentru călătorie (vezi la v. 9), şi vrea să spună aici că ucenicii care nu aveau un toiag deja nu
trebuia să considere necesar să-şi procure unul.

Lucrătorul. [Sau „muncitorul”]. Ucenicii înşişi erau „lucrători” care urmau să Il roage pe Domnul
secerişului să-i trimită în câmpul de secerat (vezi la cap. 9,38).

Hrana. În greacă, trophe, „hrană” sau „mâncare” (vezi la cap. 3,4). În relatarea sa despre instrucţiunile
date celor şaptezeci (Luca 10,7), Luca foloseşte misthos, „plată”. Comparaţi poziţia lui Pavel cu privire la
lucrătorul evanghelic (1 Timotei 5,18).</IND>

Matei 10:11
11. Cine este acolo vrednic. [Cine este în ea vrednic, KJV]. Adică, cineva care este stimat şi respectat
de concetăţenii săi. Rămânerea cu oameni „vrednici” avea mai multe avantaje. Mai întâi şi mai pe sus de
orice, ar fi trezit încredere din partea altora din localitate.

Să rămâneţi la el. [Rămâneţi acolo, KJV]. Instrucţiunile date celor şaptezeci le interziceau în mod
specific să meargă „din casă în casă” (Luca 10,7) adică să accepte ospitalitate la diferite familii în decursul
rămânerii lor într-un oraş sau sat (vezi DA 351), întrucât aceasta ar fi pus piedici lucrării lor. Mutarea „din
casă în casă” ar fi putut de asemenea să fie luată de oameni ca lăsând să se înţeleagă că prima gazdă nu i-a
primit bine pe oameni şi solia lor şi că nu doreau să mai aibă de a face cu ei. Invers, „rămânerea” într-un loc
ar lăsa să se înţeleagă statornicie şi caracter.

Matei 10:12
12. La intrarea. [Când veniţi, KJV]. Literal, „când intraţi”. Salutarea trebuia să fie odată cu intrarea.
Deşi instrucţiunea aceasta se aplica în mod deosebit la casa în care ucenicii ar găsi găzduire, ea includea
toate casele vizitate în cursul lucrării lor. Ucenicii trebuiau să lucreze din casă în casă şi să nu încerce, cel
puţin la data aceasta, lucrarea publică în sinagogi.

Uraţi-i. [Salutaţi-o, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea alternantă,
„zicând: Pace să fie cu această casă!”

Matei 10:13
13. Dacă este casa. Şi anume, dacă familia manifestă ospitalitatea ei prin bunăvoinţa de a vă primi.

Pacea voastră. Cu alte cuvinte, binecuvântarea rostită la trecerea pragului (vezi la v. 12) urma să fie
confirmată de prezenţa ucenicilor în cămin şi de buna primire pe care ei o aveau acolo. Altminteri, căminul
nu urma să aibă vreun folos din cuvintele deja rostite.

Matei 10:14
14. Scuturaţi praful. Acolo unde ucenicii întâlneau o primire neprietenoasă, nu trebuiau să irosească
timpul, ci să se grăbească pentru a-i găsi pe aceia care i-ar fi primit cu bucurie. Actul acesta la plecarea
dintr-o casă sau dintr-un oraş nu era intenţionat să fie un act de mojicie, ci de un protest solemn. Prin
scuturarea prafului de pe picioarele lor ucenicii spuneau simplu oamenilor: „Voi trebuie să vă luaţi asupra
voastră răspunderea pentru hotărârea voastră.”

Matei 10:15
15. Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Mai uşor. [Mai tolerabil, KJV]. Sodoma şi Gomora nu se bucuraseră de ocazia lucrării personale a lui
Hristos, ca Galileea şi Iudeea. Oamenii sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru toată lumina
adevărului care li se dăduse deoarece, pe temeiul acesta, toţi urmează să fie judecăţi (vezi Psalmul 87,4,6;
Iacob 4,17; vezi la Ioan 15,22.24).

Sodomei. Pentru păcatul şi pedepsirea Sodomei şi Gomorei vezi la Geneza 18,17-23; 19,1-27.
Sodoma şi soarta ei au devenit un fel de simbol de apostazie şi judecată dumnezeiască (vezi la Isaia 1,9;
Ezechiel 16,48-50). Aşa a prezentat-o Hristos în diferite ocazii (vezi Matei 11,23.24; Luca 10,12; 17,29.30)
şi aşa apare în altă parte în NT (vezi Romani 9,29; 2 Petru 2,6; Iuda 7; Apocalipsa 11,8).

Ziua judecăţii. Vezi la capitolul 3,12.

Matei 10:16
16. Iată. După ce Şi-a încheiat îndemnul adresat celor doisprezece cu privire la punctele aplicabile
îndeosebi la misiunea care se afla imediat în faţa lor (v. 5-15), Isus trece acum la probleme de natură mai
generală şi dă instrucţiuni aplicabile la lucrătorii creştini până la sfârşitul timpului (v. 16-42; vezi DA 352).

Ca nişte oi. Vezi la versetul 6. Aceia care lucrează pentru Hristos trebuie să dea pe faţă anumite
trăsături caracteristice pentru oi, îndeosebi aceea a blândeţii în purtarea lor cu alţii. Comparaţi expresia „fără
răutate” ca porumbeii.

Înţelepţi ca şerpii. Slujitorii Evangheliei ar trebui să fie grabnici, ageri, să lucreze când se oferă
ocazia, conştienţi de primejdiile şi dificultăţile care pot fi incluse într-un mod plănuit de acţiune. Ei trebuie
să fie prudenţi în purtarea lor şi în felul cum tratează situaţiile dificile. Ei trebuie să vadă uneltirile
oamenilor răi, fără să practice ei înşişi acele uneltiri. Totuşi, sunt anumite trăsături de caracter caracteristice
pentru şarpe pe care ei nu trebuie să le imite, cum nu trebuie să imite toate caracteristicile oii. În timp ce
exercită agerimea şarpelui, ei nu trebuie să-i imite viclenia.

Fără răutate. În greacă, akeraios, „neamestecaţi” şi astfel „inocenţi” sau „simpli”. În timp ce este atent
ca un şarpe, lucrătorul creştin trebuie să fie tot atât de liber de înşelăciune şi de viclenie ca şi un porumbel.

Matei 10:17
17. Păziţi-vă. În greacă, prosecho, „a lua seama”. Hristos prezintă acum un exemplu concret de
agerime care ar trebui să îl caracterizeze pe lucrătorul creştin în activitatea lui; el trebuie să se „ferească de
oameni”, adică de oamenii care nu sunt călăuziţi în gândirea lor de Duhul Sfânt, deoarece, unii ca aceştia
sunt, în măsură mai mare sau mai mică, răspunzători de îndemnurile lui Satana.

Soboarelor. [Consiliilor, KJV; Sinedriilor, G. Gal.]. Adică a judecătoriilor locale sau ale micilor
sinedrii, considerate a fi constat din 23 de membri (vezi la cap. 5,22). Astfel de judecătorii se găseau în
diferite comunităţi iudaice, cu excepţia Ierusalimului, unde ţinea şedinţă Marele Sinedriu.

Vă vor bate. [Vă vor biciui, KJV; Vă vor bate cu biciul, G. Gal.]. Diaconul, sau chazzan-ul era de
obicei acela care administra biciuirea (vezi p. 56). Legea lui Moise avea prescripţii pentru pedeapsa cu
bătaia (Deuteronom 25,1-3). Maximum de pedeapsă era patruzeci de lovituri. Se obişnuia să se aplice nu
mai mult de 39 de lovituri – reţinând pe cea din urmă ca o îndurare subînţelesă. Pavel a avut parte de cinci
ori de un astfel de tratament – (2 Corinteni 11,24).

Matei 10:18
18. Înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor. În decursul primilor ani ai creştinismului, guvernatori
ca Pilat, Felix, Festus şi Galio i-au cercetat pe lucrătorii creştini acuzaţi de a fi anarhişti şi pricinuitori de
tulburare. Irod Antipa, Irod Agripa I, Nero şi Domiţian au fost unii dintre regii şi învăţaţii înaintea cărora
creştinii au fost constrânşi să apară.

Din pricina Mea. Făgăduinţa din versetul 19 se aplică numai când creştinii sunt acuzaţi din cauza
credinţei lor şi activităţilor lor misionare, nu când au fost angajaţi în activităţi necuvenite (vezi 1 Petru
2,19.20).

Înaintea lor. [Contra lor, KJV]. Mai degrabă, „lor” în sensul de „înaintea lor”. Mulţi „dregători şi
împăraţi”, ca şi alţi slujbaşi mai mici, nu ar avea prilej să audă adevărul decât când sunt forţaţi de poziţia lor
oficială să asculte principiile adevărului şi să observe efectul lor asupra vieţii celor aduşi înaintea lor.

Matei 10:19
19. Să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă. [Gândind, KJV]. În greacă, merimnao, „a fi neliniştit”, „a se
îngriji” sau „a fi frământat [de griji]” (vezi la Luca 10,41). Hristos nu trece aici cu vederea nepăsarea lipsită
de grijă din partea credincioşilor creştini cu privire la studiul Scripturii, deoarece creştinul trebuie să fie
totdeauna gata să răspundă oricui cere un motiv pentru credinţa lui (1 Petru 3,15). Noi trebuie să slujim cu
credincioşie lui Dumnezeu zi de zi, fără să ne îngrijorăm „de ziua de mâine” (Matei 6,34). Noi trebuie să ne
încredem în Dumnezeu că ne va da har pentru a face faţă problemelor atunci când se ivesc, totuşi, în acelaşi
timp, trebuie să luăm aminte cu toată râvna la studierea voii descoperite a lui Dumnezeu pentru a fi pregătiţi
în vederea oricărei situaţii şi a tuturor situaţiilor care ar veni.

Matei 10:20
20. Nu voi veţi vorbi. Lucrătorii creştini nu trebuie să uite niciodată că ei vorbesc ca reprezentanţi sau
ambasadori ai lui Hristos (vezi 2 Corinteni 5,19-20) şi nu trebuie să prezinte niciodată propriile lor teorii sub
aparenţa că ar fi adevăr. Dacă ar îndrăzni să facă aşa ceva, ei pot fi pe bună dreptate categorisiţi ca prooroci
mincinoşi (vezi la Matei 7,15).

În voi. Adică, prin voi sau prin mijlocirea voastră.

Matei 10:21
<IND=200> 21. Fratele. Literal, „un frate” sau simplu „frate”. Pe cât cu putinţă, creştinul urmează să
trăiască „în pace cu toţi oamenii” (Romani 12,18) şi să facă un efort sincer şi perseverent nu numai pentru a
trăi în pace cu membrii familiei dar, dacă este cu putinţă, de a-i câştiga pentru Hristos (vezi 1 Corinteni
7,13-16).

Matei 10:22
Urâţi de toţi. Aceia a căror viaţă mărturiseşte despre puterea lui Hristos şi despre adevărul Evangheliei
sunt adesea urâţi, dar ei trebuie să se ferească să plătească ura cu aceeaşi monedă. Toţi cei care trăiesc o
viaţă evlavioasă pot să aştepte persecuţie (vezi Ioan 16,33; 2 Timotei 3,12), motivul fiind că aceia ale căror
fapte sunt rele, resimt condamnarea căilor lor implicit în viaţa evlavioasă a reprezentanţilor lui Hristos (vezi
1 Ioan 3,12). Aceia a căror viaţă este în mod deliberat în dezacord cu principiile despre care ei ştiu că sunt
drepte în general, evită asocierea cu aceia care au un caracter cinstit.

Din pricina Numelui Meu. Vezi la versetul 18.

Va răbda până la sfârşit. [Rabdă până la sfârşit, KJV]. Evident, acela care iese din alergare înainte de a
ajunge la ţintă nu se poate aştepta să primească premiul. Intrarea în alergare şi rămânerea în ea sunt, şi una şi
alta, esenţiale pentru a câştiga alergarea. Nu este suficient să începem în felul creştin, noi trebuie să
rămânem în el „până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1,6). Noi trebuie să ne „îndreptăm faţa” către sfârşitul
alergării, trasată pentru noi de Dumnezeu, la fel cum a făcut Isus, „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei
noastre” (vezi Luca 9,51, Evrei 12,2).</IND>

Matei 10:23
23. Vă vor prigoni. Vezi la capitolul 5,10-12.

Să fugiţi. În anumite împrejurări, fuga reflectă laşitate; în alte timpuri, ea dă pe faţă prudenţă (cf. la v.
16). Factorul determinant este rezultatul net pentru împărăţia cerului, nu convenienţa personală sau ce
gândesc oamenii. Când lucrarea se dovedeşte zadarnică într-un loc, ambasadorii împărăţiei se pot grăbi pe
bună dreptate să meargă în locul următor, cu nădejdea de a găsi pe cineva dispus să asculte.

Nu există nici o virtute în a suferi persecuţia numai de dragul ei, ca şi cum ar fi un mijloc de a câştiga
merit în cărţile cerului. În propria Sa lucrare, Hristos a demonstrat de repetate ori principiul pe care-l
recomanda aici celor doisprezece şi prin aceasta procura ilustraţii de împrejurări în care noi îl putem aplica.
Când a fost respins de Sinedriu după vindecarea slăbănogului de la Betesda, S-a retras în Galileea (vezi la
cap. 4,12), iar în ocaziile ulterioare la fel S-a dus de la Nazaret la Capernaum (vezi la Luca 4,30-31), din
Galileea în Fenicia (vezi la Matei 15,21), de la Magdala la Cezarea lui Filip (cap. 16,1-13) şi din Iudeea în
Efraim (Ioan 11,53.54). Când creştinii din Ierusalim au fost persecutaţi, pe urma uciderii cu pietre a lui
Ştefan, s-au împrăştiat în toate părţile - „propovăduind Cuvântul” (vezi Fapte 8,1-4).

Cetăţile lui Israel. Aplicat la vremea lui Hristos, termenul Israel nu pare să fi fost folosit nici în sensul
geografic, nici în cel politic, ci mai degrabă cu referire la poporul Israel (vezi Matei 8,10; Luca 2,34; Ioan
3,10; Fapte 2,22; etc.).

Va veni Fiul omului. Poate că Isus vorbeşte aici în termeni generali tuturor creştinilor, arătând că vor
fi locuri în care să se lucreze şi oameni gata să primească solia, până când „Evanghelia împărăţiei va fi
propovăduită în toată lumea” (vezi cap. 24,14; 6T 478).

Matei 10:24
24. Ucenicul. Această maximă a lui Hristos se poate să fi fost un proverb obişnuit pe vremea aceea. El
apare şi în alte limbi în afară de aramaică.

Învăţătorul. În greacă, didaskalos, „învăţător”. Acelaşi cuvânt grecesc apare la începutul enunţării din
v. 25.

Matei 10:25
25. Stăpânul casei. În greacă, oikodespotes, sau „domnul casei” (vezi la Luca 2,29). Adică, Hristos –
continuând ideea din Matei 10,24.

Beelzebul. [Beelzebub, KJV]. Nu este sigur dacă cuvântul acesta este de identificat cu „Beelzebub”,
zeul înaripat din Ecron (vezi la 2 Regi 1,2) sau dacă trebuie să fie „Beelzebul”, în aramaică, „domnul casei”.
Se pot cita dovezi îndestulătoare (cf. p. 146) pentru exprimarea „Beelzebul” (vezi la Matei 12,24).

Matei 10:27
27. La întuneric. Însemnând, probabil, în obscuritatea relativă a micului cerc al ucenicilor.

Să spuneţi la lumină. Probabil indicând larga difuzare pe care ucenicii urmau să o dea învăţăturilor
adevărului pe care ei le învăţaseră în particular.

La ureche. Paralel în idee cu „întuneric” din prima parte a versetului.

De pe acoperişul caselor. O figură pentru larga răspândire pe care ei urmau să o dea Evangheliei,
paralelă cu „să spuneţi la lumină”. Ei nu trebuiau să-şi cumpere pacea prin tăcere şi compromis.

Matei 10:28
28. Ucid. Cei care „ucid trupul” sunt, natural, persecutorii menţionaţi în versetele 18-25,36. numai
Dumnezeu poate „ucide sufletul”. Cu privire la persecuţie, vezi la capitolul 5,10-12.

Sufletul. În greacă, psuche, „suflare”, „viaţă” sau „suflet”. Psuche (pluralul psuchai) este tradus de 40
de ori în NT ca „viaţă” sau „vieţi” în mod clar cu înţelesul obişnuit atribuit cuvântului „viaţă” (vezi cap.
2,20; 6,25; 16,25; etc.). Este redat de 58 de ori ca „suflet” sau „suflete” (vezi cap 20,28; 11,29; 12,18; etc.).
În alte câteva cazuri înseamnă pur şi simplu „oameni” (vezi Fapte 7,14; 27,37; 1 Petru 3,20; etc.). În alte
cazuri este tradus ca, sau echivalent cu vreun pronume personal (vezi Matei 12,18; 2 Corinteni 12,15; vezi la
Psalmi 16,10). Uneori se referă la emoţii (vezi Marcu 14, 34; Luca 2,35; etc.), la pofte naturale (vezi
Apocalipsa 18,14), la minte (vezi Fapte 14,2; Filipeni 1,27), sau la inimă (vezi Efeseni 6,6). Nu este nimic în
cuvântul psuche însuşi care măcar pe departe să lase să se înţeleagă o entitate conştientă care este în stare să
supravieţuiască morţii trupului şi, deci, nemuritoare. În nici un caz al folosirii lui în Biblie psuche nu se
referă la o entitate conştientă în stare să existe separată de trup. Biblia nu cunoaşte nimic despre un suflet
viu, conştient, care se presupune că supravieţuieşte trupului. În ce priveşte ebraicul nephesh, echivalentul
ebraic al grecescului psuche, vezi la 1 Regi 17,21; Psalmi 16,10. Tot ce este spus despre un cuvânt se aplică
la celălalt.

Gheenă. [Iad, KJV]. Greacă, geenna (vezi la cap. 5,22).

Matei 10:29
29. Vrăbii. Greacă, strouthin, însemnând orice pasăre mică, deşi folosit mai ales cu privire la vrăbii.
Păsări mici, sălbatice sunt de obicei vândute astăzi în târgurile orientale.

Ban. Greacă, assarion, un diminutiv derivat de la latinescul as, 1/16 parte dintr-un dinar şi echivalent
cu aproximativ două treimi dintr-un cent (vezi p. 49).

Nu cade pe pământ. În pasajul paralel din Luca se afirmă că „niciuna din ele nu este uitată de
Dumnezeu” (cap. 12,6).

Fără voia Tatălui vostru. Adică, fără ca Dumnezeu să ia seama. Dacă El ia seama la suferinţa sau
moartea unei vrăbii, cu cât mai mult trebuie să însemne suferinţa sau moartea propriilor Săi fii sau fiice
pentru El!

Matei 10:30
30. Până şi perii. Nimeni nu s-a îngrijit atât de mult de sine încât să numere perii propriului său cap.
Creatorul ne cunoaşte mult mai de aproape decât ne cunoaştem noi pe noi înşine.

Matei 10:32
32. Mă va mărturisi. [Mă mărturiseşte, KJV]. Literal, „mărturiseşte în Mine” din cauza unui simţ al
unităţii cu Hristos. Numai când noi rămânem în El şi El rămâne în noi, mărturisirea credinţei noastre în El
va „aduce multă roadă” (vezi Ioan 15,1-8). Pentru această intimă comuniune, Hristos S-a rugat înainte de a
intra în Grădina Ghetsemani (vezi Ioan 17,23). Aceia care dau mărturie pentru Hristos printre oameni sunt
cei pentru care El aduce mărturie înaintea Tatălui. Isus este acum Martorul nostru, Ambasadorul nostru
înaintea Tatălui, aşa cum noi suntem martorii Lui şi ambasadorii Lui înaintea oamenilor.

Matei 10:34
34. Să nu credeţi. [Să nu gândiţi, KJV]. Aici Isus împrăştie părerea greşită pe care pare că o aveau unii
din ucenici, că solia pe care ei trebuiau să o vestească avea să aducă drept rezultat numai armonie. Ei nu
trebuiau să fie surprinşi, în lucrarea lor din casă în casă (vezi la v. 11-13), dacă urmau să se ivească
neînţelegeri ca rezultat al lucrării lor.

Să aduc pacea. [Să trimit pace, KJV]. Hristos este Domnul păcii. El este Acela care a adus pacea
cerului pe pământ şi a dat-o oamenilor (vezi la Ioan 14,27). Totuşi, când un om face pace cu Dumnezeu
(vezi Romani 5,1), el este adesea socotit de lume ca un vrăjmaş (vezi 1 Ioan 3,12.13). Hristos a venit ca să
împace pe păcătoşi cu Dumnezeu, dar făcând aşa El, în mod inevitabil, S-a pus în dezacord cu toţi aceia care
refuză oferta de pace (vezi la Matei 10,22). Creştinul nu trebuie niciodată să caute, sau să fie mulţumit cu
pacea care vine din compromisul cu răul. Pentru creştin nu este o chestiune de pace cu orice preţ.

Matei 10:35
35. Noră. În greacă, numphe, „o soţie tânără”, „o mireasă”, „o noră”. Chiar şi astăzi există în ţările
orientale obiceiul ca o pereche proaspăt căsătorită să locuiască indefinit în casa părinţilor mirelui, unde
mireasa se presupune că va fi supusă mamei mirelui. În felul acesta, în vechime ,ca şi astăzi, legătura dintre
noră şi soacră dădea uşor naştere la gâlceavă, iar acolo unde una credea în Hristos şi cealaltă se împotrivea
la o astfel de credinţă, se putea aştepta adevărat necaz.

Matei 10:36
 36. Omul va avea de vrăjmaş. [Vrăjmaş omului, KJV]. Când un om Îl acceptă pe Hristos, prietenii lui
cei mai intimi devin adesea vrăşmaşii lui cei mai înverşunaţi şi mai lipsiţi de milă. Lucrul acesta se
potriveşte adesea nu numai în ţările păgâne, dar şi în ţările creştine şi printre cei ce se dau drept creştini care
practică o formă de religie dar nu prea au cunoştinţă de puterea ei de a transforma viaţa (vezi 2 Timotei 3,5).

Matei 10:37
37. Iubeşte pe tată ori pe mamă. Isus a consfinţit cerinţele obligatorii ale poruncii a cincea şi a mustrat
orice încercare de a scăpa de obligaţiile copiilor faţă de părinţii lor (vezi la Matei 5,17-19; Marcu 7,9-13).
Cu toate acestea, iubirea cuiva faţă de părinţii săi nu trebuie să stea în calea ascultării de Dumnezeu în nici o
privinţă, dacă cele două ar veni în conflict. Iubirea faţă de Dumnezeu şi serviciul pentru El urmează să fie
regula supremă în viaţă, cea dintâi şi „cea mai mare poruncă” (vezi la Matei 22,36.37); dar „a doua” tablă a
Decalogului, care conţine porunca a cincea, este „asemenea” celei dintâi în natură şi importanţă (vezi la cap.
22,39).

Nu este vrednic de Mine. Adică nu este vrednic de a se numi creştin. Nici o obligaţie omenească nu
este o scuză valabilă pentru a nu lua crucea loialităţii, ascultării şi servirii (v. 38) faţă de Hristos.

Matei 10:38
38. Nu-şi ia crucea. La romani, moartea prin crucificare era rezervată pentru sclavi şi pentru cei
condamnaţi pentru crimele cele mai atroce. În felul acesta se poate spune că aceia care erau osândiţi la o
astfel de moarte erau detestaţi, urâţi şi blestemaţi de societate. Cel condamnat la crucificare îşi ducea de
obicei crucea până la locul de execuţie. A lua crucea lui Hristos şi a-L urma, înseamnă a îndura fără a se
plânge şi fără regret privirea încruntată a prietenilor şi a rudelor şi a purta ocara oamenilor cu răbdare şi
umilinţă. Înseamnă a îndura „sabia” persecuţiei (vezi v. 34-37) chiar din mâinile celor de la care te poţi
aştepta la „pace”. Hristos a repetat acest principiu în diferite ocazii (vezi Matei 16,24; Marcu 8,34; Luca
9,23; 14,27). Dar acela care este chemat să-şi ia crucea pentru a-L urma pe Hristos are supremul privilegiu
al împărtăşirii cu El în suferinţele Lui. Nimănui nu-i poate reveni o onoare mai mare (DA 224, 225).

Vine după Mine. Adică pe cărarea uceniciei şi a suferinţei.

Matei 10:39
39. Cine îşi va păstra. [Cine găseşte, KJV; Cine ţine la, G. Gal.]. Adică, cel care urmăreşte să-şi
asigure lucrurile acelea care, din punct de vedere omenesc sunt esenţiale pentru fericire şi mulţumire. Fiul
pierdut credea că, prin părăsirea familiei, avea să „găsească” viaţă adevărată (vezi Luca 15,12.13), dar când
prin experienţă amară şi prin reflectare solemnă a ajuns să vadă lucrurile vieţii în adevărata lor perspectivă,
s-a ridicat şi s-a înapoiat la tatăl său (Luca 15,17-20). Aceia care se gândesc să „găsească” viaţa prin trăirea
pentru lucrurile pe care această lume le are de oferit, lucrează „pentru mâncarea pieritoare” (vezi la Ioan
6,27). Principiul relatat aici a fost repetat de Hristos în mai multe ocazii (Matei 16,25; Marcu 8,35; Luca
9,24; 17,33; Ioan 12,25).

Viaţa. În greacă, psuche (vezi la v. 28).

O va pierde. Cine întinde mâna ca să prindă bijuteriile ieftine ale vieţii descoperă de obicei că ele
dispar ca şi baloanele de săpun în mâna unui copil.

Cine îşi va pierde. Adică, cine este dispus să renunţe la plăcerea şi răsplata pe care această lume le are
de oferit, vrând „mai bine să sufere împreună cu poporului lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de
o clipă ale păcatului” (Evrei 11,25). Unul ca acesta, are un adevărat simţ al valorilor. Ca şi Pavel, el este
dispus să piardă tot ce viaţa are de oferit în schimb pentru avantajul suprem al cunoaşterii lui Isus Hristos şi
participare cu El la suferinţele Lui (vezi Filipeni 3,8.10).

Pentru Mine. Vezi la versetul 18.

O va câştiga. [O va găsi, KJV]. Numai când un bob de grâu este îngropat în pământ şi moare, poate da
naştere la o viaţă nouă (vezi Ioan 12,24,25). Numai când eul este îngropat în brazda nevoilor lumii, omul
descoperă într-adevăr adevăratul scop al existenţei sale.
Matei 10:40
<IND=200> 40. Vă primeşte. Creştinii sunt ambasadori ai împărăţiei cerurilor. Indiferent ce spun sau
fac ei, este luat de oamenii acestui pământ ca reprezentând idealurile împărăţiei cerurilor şi felul cum îi
tratează lumea – deoarece ei sunt ambasadori ai lui Hristos – este privit de Hristos ca şi cum tratamentul
acela I-ar fi aplicat Lui personal.

Matei 10:41
Cine primeşte un proroc. Adică primeşte un proroc în casa sa şi îl tratează ca proroc.

În numele unui proroc. Adică, pentru că este proroc, sau este recunoscut ca proroc. Văduva din
Sarepta l-a primit pe Ilie fără îndoială ca pe un proroc, pentru că era proroc; altminteri ea ar fi refuzat să-i
acorde ospitalitatea pe care el a cerut-o de la ea (vezi 1 Regi 17,9-16). Acelaşi lucru era adevărat cu privire
la femeia Sunamită, care a primit pe Elisei în casa ei (2 Regi 4,8-10).

Răsplata unui proroc. Probabil însemnând o răsplată vrednică de a fi acordată de către un proroc.
Văduva din Sarepta a primit o îmbelşugată provizie de hrană în mijlocul secetei şi fiului ei i-a fost redată
viaţa (vezi 1 Regi 17,16,23). La fel femeia Sunamită a primit o bogată răsplătire, fiindu-i dăruit un fiu de
către Dumnezeu, şi primindu-l înapoi viu, după ce murise (vezi 2 Regi 4,16.17.34-37).</IND>

Matei 10:42
42. Va da de băut. Poate folosită ca o ilustraţie a serviciului cel mai mic ce s-ar putea închipui, care ar
putea fi făcut altuia. De fapt era un serviciu mărunt, dar adesea foarte important şi necesar în ţările biblice
unde apa era totdeauna puţină.

Aceşti micuţi. Nu necesar ca vârstă, ci poate şi în importanţă.

În numele. Ceea ce se înţelege prin a face ceva „în numele” cuiva este diferit în Marcu 9,41, unde a da
un pahar cu apă în numele lui Hristos este explicat ca fiind făcut „pentru că sunteţi ucenici ai lui Hristos”.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 CH 531
1–42 DA 349–358

2–4 Ed 85

5, 6 GC 327

5–8 CH 531

6 DA 351; 2T 75

7, 8 CH 33, 497, 541; COL 254; CT 465; DA 350; MH 139; 4T 225; 8T 165

8 COL 245, 386; CS 287; DA 504; Ed 80; EW 227; FE 457; MM 334; MYP 226; PP 528; TM 104;
3T 408, 546; 5T 731; 6T 292; 7T 125; 9T 49; WM 117

11–14 3T 450

11–15 4T 234

13 DA 351

14, 15 DA 352; 2T 488

15 3T 380; 4T 191
16 AA 21; CH 541; DA 353; Ev 227, 564; 9T 215, 235, 239; WM 278

16–19 FE 538

17 4T 234

17, 18 5T 463

17–19 DA 354

18 FE 217

18, 19 GC 155; 6T 128

18–20 GC 112

19 CSW 40; TM 386

20 SC 63

22 4T 124; 9T 235

22, 23 CH 527

23 DA 355, 541; GC 196, 231; GW 410; MM 303; 6T 478; 9T 230, 236

24 DA 355

25 2T 203

25–40 2T 496

26 PP 721

27 DA 355

28 AA 86, 576; GC 155

28, 29 DA 356

29 ML 292; Te 41; 2T 72; 4T 288

29, 30 CD 159; FE 147; 1T 550; 4T 522

30 LS 230; 1T 173; 4T 289

31 CH 424; 4T 327; 8T 273

31–34 DA 357

32 DA 707; ML 322; 1T 303; 4T 555

32, 33 GC 483

33 GC 156; lT 304, 408; 3T 332

34 AA 84; GC 46, 126; 4T 261

 37 COL 223; CS 53; 3T 45

37, 38 DA 357

38 1T 513

40 DA 357

40–42 PK 132; 6T 347

42 DA 358; ML 11; 5T 229; 6T 103; 7T 50

Matei 11:1
1. După ce a risprăvit de dat învăţături. [A pus capăt la darea de porunci, KJV]. Adică, atunci când
Isus a isprăvit instrucţiunile date celor doisprezece, relatate în capitolul 10. Ar trebui să se observe că
capitolul 11,1 aparţine naraţiunii capitolului 9,36 la 10,42 şi nu capitolului 11 (vezi la cap. 9,36).

Isus a plecat de acolo. După ce trimisese pe cei doisprezece (vezi cap 10,5), Isus, însoţit de alţi
ucenici, s-a îndreptat spre o altă regiune din Galileea, în care cei doisprezece nu fuseseră (vezi DA 360, 488;
vezi la Matei 9,36; Luca 10,1). Probabil că în cursul celei de a treia călătorii a fost decapitat Ioan
Botezătorul, deoarece cam pe vremea aceasta au sosit la Hristos veştile despre martirizarea lui (DA 360), iar
ucenicii lui Ioan şi-au unit eforturile cu acelea ale lui Hristos şi ale ucenicilor Lui (DA 361).

Matei 11:2
2. Ioan a auzit. [Când Ioan a auzit, KJV]. [Cercetarea făcută de ucenicii lui Ioan: Matei 11,2-6 = Luca
17,18-23. Comentariu: Luca.]

Matei 11:7
7. Pe când se duceau ei. [Lăudarea lui Ioan de către Isus, Matei 11,7-30 = Luca 7,24-35. Comentariu
major: Matei]. Literal, „pe când se depărtau”, lăsând să se înţeleagă că vorbirea despre Ioan a început
aproape imediat după ce solii s-au întors să plece. Se pare că aceste cuvinte de laudă nu erau pentru urechile
lui Ioan, nici pentru ale ucenicilor săi, deoarece ceea ce Hristos era pe punctul de a spune ar fi slăbit forţa
soliei personale pe care El o dăduse celor doi ucenici ai lui Ioan să o ducă învăţătorului lor (vezi la Luca
7,23).

Despre Ioan. Elogierea lui Ioan, relatată în versetele 7-19, a fost uneori privită ca o cuvântare funebră.
Ioan a fost decapitat cam la şase luni după aceasta, nu cu mult timp înainte de Paştele anului 30 d.Hr. (vezi
la Luca 3,19.20).

Să vedeţi. În greacă, theaomai, „a privi atent” sau „a contempla”. Mulţi, poate toţi cei din grupul
ascultătorilor de faţă ascultaseră predica lui Ioan. Hristos le-a cerut să analizeze propria lor reacţie la acea
„lumină care este aprinsă şi luminează” (Ioan 5,35), pentru ca ei să aprecieze cu atât mai mult solia lui Ioan
în raport cu solia pe care o vestea acum Isus Însuşi. Cu privire la lucrarea lui Ioan în pustie, vezi la Matei 3,1
şi Luca 3,2.

O trestie. Trestiile creşteau din belşug în valea Iordanului, unde s-a săvârşit cea mai mare parte din
scurta lucrare a lui Ioan şi imaginea folosită aici reamintea în mod viu celor care îl ascultau acum pe Isus
scena lucrării de predicare a Botezătorului. Întrebarea Mântuitorului ar putea fi exprimată aşa: „Aţi ieşit voi
până atât de departe numai ca să vedeţi trestiile clătinându-se în vânt?” Cu siguranţă Ioan nu putea fi
asemănat cu trestiile, deoarece el nu avea un caracter nestatornic şi oscilant.

Matei 11:8
8. Haine moi. Pustia n-ar fi fost un loc potrivit pentru a găsi un om îmbrăcat în felul acesta. Motivul
pentru care mulţimile se duceau la Ioan nu era de a vedea ultima modă şi hainele cu ţesătura cea mai fină şi
nici nădejdea ca el să procure astfel de îmbrăcăminte pentru aceia care devin ucenicii Lui. Nădejdea
câştigului material nu influenţa pe oameni să răspundă la puterea magnetică a prorocului din pustie.
Matei 11:9
9. Un proroc? În greacă, prophetes, de la pro „înainte” fie ca loc sau ca timp, şi phemi, „a vorbi”.
Profetul era astfel în mod esenţial unul care vorbea din partea lui Dumnezeu, un tâlcuitor al planurilor lui
Dumnezeu pentru om. Pentru o tratare a echivalentului ebraic al lui prophetes vezi la Geneza 20,7. Profetul
era un vestitor pentru, prin aceea că vorbea pentru sau din partea lui Dumnezeu, era un vestitor mai departe,
datorită faptului că adresa soliile sale direct oamenilor. El era un pre-vestitor, în măsura în care prezicea
evenimente viitoare. Concepţia modernă că un profet este în primul rând cineva care prezice viitorul
întunecă faptul că unii din cei mai mari profeţi ai tuturor timpurilor nu au multe de spus cu privire la
evenimente viitoare. Un profet este pur şi simplu un om care duce o solie de la Dumnezeu.

Mai mult decât un proroc. Ioan era înaintemergătorul personal al lui Mesia (vezi la cap. 3,3). El era
cel căruia i se dăduse sarcina cea mai importantă a tuturor timpurilor, aceea ce a-L prezenta lumii pe Mesia.
În Ioan erau contopite toate marile calităţi ale unui adevărat profet.

Matei 11:10
10. El este acela. Hristos confirmă faptul că Ioan Botezătorul era cel către care privea profeţia din
Maleahi 3,1 (şi astfel şi cea din Isaia 40,3-5 şi Maleahi 4,5,6).

S-a scris. [Este scris, KJV]. Ceea ce urmează pare să fie o traducere liberă a lui Maleahi 3,1.

Matei 11:11
11. Născuţi din femei. Pare un idiom ebraic însemnând „toate fiinţele omeneşti”.

Nu s-a sculat nici unul mai mare. Vezi la Luca 1,15. În caracter, convingere şi credincioşie nici un
profet nu l-a întrecut pe Ioan Botezătorul. Mai mult, nici un profet nu a avut un privilegiu mai mare ca acela
de a fi vestitorul personal lui Mesia la întâia Lui venire (vezi DA 100). Foarte probabil oricare din profeţii
Vechiului Testament ar fi sacrificat bucuros orice privilegiu care s-ar fi putut concepe că l-ar fi avut pentru
supremul privilegiu de a-L prezenta lumii pe Hristos. Ca şi Abraam, ei toţi priviseră înainte către ziua când
urma să vină Hristos şi erau bucuroşi chiar şi numai să o vadă prin credinţă (vezi la Ioan 8,56).

Cel mai mic. Adică,, în comparaţie cu alţii „în împărăţie”. „Împărăţia” de care este vorba aici este,
natural, împărăţia harului divin din inima oamenilor proclamată atât de Ioan, cât şi de Hristos, şi pe care
Hristos în persoană o adusese pe acest pământ,.

Mai mare decât el. Nu mai mare decât Ioan în valoare morală, curaj, caracter sau realizări, ci în
privilegiul de a fi asociat cu Hristos Însuşi în persoană. Într-un anumit sens, Ioan era numai la poarta
împărăţiei, privind înăuntru, în timp ce ucenicul cel mai umil al lui Isus era chiar în prezenţa Împăratului
Însuşi.

Matei 11:12
12. Zilele lui Ioan. Adică timpul în decursul căruia Botezătorul proclamase venirea lui Mesia şi a
împărăţiei mesianice, probabil din primăvara anului 27 d.Hr. până în primăvara anului 29 d.Hr. (vezi la cap.
3,1; vezi diagrama p. 230).

Până astăzi. Adică, din timpul întemniţării lui Ioan, în primăvara anului 29 d.Hr., până în toamna
aceluiaşi an (vezi la Luca 7,18). Pentru legătura cronologică a chemării lui Matei (vezi la Matei 9,18), a
întrebării cu privire la post (Marcu 2,18-22) şi vizita ucenicilor lui Ioan cu întrebarea care a dat naştere la
tratarea din partea lui Hristos a celor privitoare la Ioan relatate în Matei 11,7-30, vezi DA 275-277.

Împărăţia cerurilor. Aceasta era tema predicii lui Ioan, iar mai târziu a lui Isus şi a ucenicilor Lui în a
treia călătorie în Galileea (vezi cap. 3,2; 4,23; 10,7). Cu privire la aceasta şi la însemnătatea expresiei
„împărăţia cerurilor” vezi la capitolul 3,2.

Se ia cu năvala. [Sufere violenţa, KJV]. Greacă biazo, „a folosi forţa” sau „a aplica forţa”. Părerile
diferă în ce priveşte înţelesul precis al enunţării. Unii susţin că ea înseamnă că mulţimile erau zeloase de a-L
urma pe Isus; alţii că împărăţia harului divin (vezi la cap. 3,2) avea să sufere violenţă în sensul că mulţi din
aceia care se îngrămădeau în jurul lui Isus făceau lucrul acesta cu prea puţină sau fără nici o înţelegere reală
a adevăratei naturi a împărăţiei (vezi la Marcu 1,38). La sfârşitul celei de a treia călătorii în Galileea, la scurt
timp înainte de Paştele anului 30 d.Hr. (DA 364), când Hristos era chiar la culmea popularităţii, a avut loc o
încercare de a-L forţa să primească coroana unei împărăţii temporare (vezi Ioan 6,15; DA 378). Aceia care
ascultau la Ioan şi la Isus aveau mai mult decât zel îndestulător, dar zelul lor era „fără pricepere” (Romani
10,2). În orice caz, adevărata împărăţie era greşit înţeleasă şi scopul ei era împiedicat de aceia care pozau ca
prieteni ai ei.

Matei 11:13
13. Până la Ioan au prorocit. Înţelesul aici nu apare uşor. Poate contextul este cea mai bună călăuză în
interpretarea acestui verset. Hristos tocmai îl aclamase pe Ioan ca cel mai mare din toţi profeţii (vezi la
versetul 11). El era cel mai mare în sensul că era privilegiul lui de a anunţa venirea Aceluia cu privire la care
toţi profeţii dăduseră mărturie (vezi Luca 24,27, Ioan 5,39.46). În sensul acesta toţi profeţii priviseră înainte
către timpul lui Ioan şi vorbiseră despre Mesia care avea să apară atunci (1 Petru 1,10.11). În felul acesta se
putea spune că slujba profetică a timpurilor Vechiului Testament ajungea la un punct culminant în Ioan. În
plus, cuvintele din Matei 11,14, că Ioan era cel „care trebuia să vină”, pot pe bună dreptate să fie considerate
ca explicative pentru versetul13.

Prorocii şi Legea. Ordinea obişnuită este „Legea şi prorocii” (Matei 5,17; 7,12; 22,40; Fapte 24,14;
etc.), un termen iudaic pentru Vechiul Testament (vezi la Luca 24,44).

Matei 11:14
14. Să înţelegeţi. [Să primiţi, KJV]. Adică, să accepte implicaţia dată cu privire la adevărata identitate
a lui Ioan în legătură cu profeţia Vechiului Testament.

El este Ilie. [Acesta este Ilie, KJV]. Ioan nu era Ilie coborât din cer (vezi Ioan 1,21), ci el a venit „în
duhul şi puterea” lui Ilie (vezi la Luca 1,17) cu o însărcinare asemănătoare cu aceea a lui Ilie – de a chema
pe oameni la pocăinţă (vezi la Matei 3,2).

Matei 11:15
15. Cine are urechi. Un îndemn solemn folosit adesea de Hristos pentru a scoate în evidenţă un adevăr
important tocmai enunţat (vezi Matei 13,9.43; Luca 14,35; etc.; cf. Apocalipsa 27,11). Într-un sens general
toţi oamenii au „urechi” şi ar trebui să ţină seama, dar Hristos probabil se referă în primul rând la atenţia
spirituală prin care cei ale căror inimi sunt sincere pot înţelege adevăratul Lui gând şi să fie luminaţi prin
acesta (cf. Isaia 6,9.10).

Matei 11:16
16. Cu cine voi asemăna? O formulă iudaică obişnuită pentru introducerea unei parabole. În versetele
7-15, Isus a îndrumat gândirea oamenilor la natura şi scopul misiunii lui Ioan; acum (v. 16-24), El trece la
primirea făcută propriei Sale misiuni de către poporul Israel, în comparaţie cu primirea făcută lui Ioan şi
lucrării lui.

Neamul acesta de oameni. [Generaţia aceasta, KJV]. Luca spune, „oamenii din neamul acesta” (Luca
7,31). Hristos Se referă, bineînţeles, la poporul Israel care trăia pe vremea când vorbea El, mai ales tuturor
acelora care îl auziseră pe Ioan şi mai târziu pe Isus Însuşi anunţând împărăţia mesianică şi care fuseseră
martori la „minunile [lucrările puternice]” (Matei 11,21,23) care însoţeau proclamarea ei. „Neamului acesta
de oameni [generaţiei acesteia]” îi fuseseră acordate privilegii mult mai mari decât cele ale oricărei generaţii
a timpurilor Vechiului Testament. Dar, în ciuda acestor prilejuri fără de precedent, foarte puţini aveau
„urechi de auzit” (vezi la v. 15), pentru a prinde adevărata semnificaţie a misiunii lui Ioan Botezătorul şi
aceleia a lui Isus. De partea lor, cărturarii şi Fariseii L-au respins pe faţă pe Hristos şi L-au proclamat ca
impostor (vezi DA 213), deşi însă ezitau să ia aceeaşi atitudine faţă de Ioan Botezătorul, cel puţin pe faţă
(vezi cap. 21,23-27). Oamenii de rând „socoteau că Ioan a fost în adevăr un proroc” (Marcu 11,32); mai
târziu ei L-au ascultat pe Hristos cu plăcere (vezi Marcu 12,37) şi cu timpul mulţi din ei au tras concluzia că
şi El trebuie să fie un profet (vezi Matei 16,13.14). Observaţiile lui Hristos aici şi în versetele următoare
sunt, în acord cu aceasta, aplicabile la conducătorii iudei în particular şi într-un sens general la Israel ca un
tot.
 Ioan Botezătorul este puntea între Vechiul Testament şi Noul Testament (vezi DA 220). Vechiul
Testament se sfârşeşte cu o profeţie că el urma să vină (vezi la Maleahi 3,1; 4,5.6), iar Noul Testament
începe cu o relatare de împlinire a acelei profeţii (vezi Matei 3,1-3; Marcu 1,1-3). Soliile profetice ale
Vechiului Testament se concentrează toate la venirea lui Mesia şi la pregătirea unui popor gata să-L
întâmpine (vezi Matei 11,13.14). Cu Ioan, Vechiul şi-a ajuns apogeul şi a făcut loc celui Nou. Aceeaşi
generaţie care l-a auzit pe Ioan a fost martoră şi la venirea lui Mesia şi la aşezarea împărăţiei Lui; în plus,
aceeaşi generaţie a fost cu timpul martoră la deplina împlinire a tot ceea ce profeţii Vechiului Testament
preziseseră cu privire la Ierusalim şi la naţiunea iudaică (vezi la cap. 23,36; 24,15-20.34).

Copilaşi. [Copii, KJV]. Literal, „copilaşi”. Scena descrisă aici este familiară oricărui oraş şi sat
oriental, unde strada serveşte şi ca teren de joacă şi ca drum şi piaţă.

Pieţe. În greacă, agorai, „adunări” sau „locuri pentru adunare publică”, deci locuri de adunare pentru
comerţ şi vorbă. La origine, piaţa nu avea nimic de a face cu cumpărarea şi vânzarea, dar cu timpul, când
s-au făcut clădiri pentru tratarea treburilor civice, a devenit în primul rând un loc de comerţ. În oraşe era o
piaţă publică mare, în timp ce în sate piaţa era pur şi simplu uliţa satului.

Matei 11:17
17. V-am cântat din fluier. Se pare că ilustraţia foloseşte aici grupe de copii la joacă. O grupă dorea
evident să imite o ocazie veselă sărbătorească, de pildă o nuntă.

N-aţi jucat. Într-un mod încăpăţânat, ceilalţi copii au refuzat să se joace şi n-au dat răspuns la
propunerea primului grup.

V-am cântat de jale. [Am jelit, KJV]. În greacă, threneo, „a se jeli”, „a se boci”. Ducând mai departe
ilustraţia cu copiii la joacă (v. 16), Matei face prima grupă să zică oarecum: „Foarte bine, dacă aşa simţiţi
voi, hai să ne jucăm de-a înmormântarea”. În Orient, bocirea cu glas tare şi demonstrativă este totdeauna
asociată cu serviciile de înmormântare. În general, sunt bocitori plătiţi acasă când vine moartea şi, mai
târziu, la procesiunea de înmormântare (vezi Matei 9,23; vezi la Marcu 5,38; cf. Ieremia 9,17).

Nu v-aţi tânguit. Literal, „nu v-aţi bătut pieptul de întristare”. Se pare că nici această a doua sugestie a
copiilor nu a plăcut tovarăşilor lor de joacă deoarece aceştia din urmă păreau hotărâţi să nu se învoiască.
Problema nu era dacă lor le venea să se tânguie sau să joace; ei pur şi simplu nu doreau să facă ceea ce
sugerau alţii. Aplicaţia ilustraţiei folosită aici este evidentă. Copiii care nu erau mulţumiţi cu nimic
reprezentau pe cărturari şi pe Farisei care criticau şi pe Ioan şi pe Isus (vezi la v. 18,19).

Matei 11:18
18. Nici mâncând. Ca un nazireu (vezi la cap. 3,4). Ioan se abţinea de la petrecere şi băutură la care
alţii participau bucuros, şi probabil aştepta ca ucenicii lui să întreacă exemplul său. Luca zice „nici mâncând
pâine, nici bând vin” (Luca 7,33). Viaţa personală abstinentă şi oarecum austeră a lui Ioan nu era atrăgătoare
pentru oameni în general. Se pare că mulţi îl respingeau ca pe un fanatic şi făceau din aceasta scuza lor de a
nu se pocăi şi a nu fi botezaţi de el. Ceea ce de fapt displăcea multora din popor era mustrarea adusă de
Botezătorul vieţii lor de excese desfrânate, o mustrare implicită în viaţa lui exemplară şi probabil explicită în
învăţătura lui. Acestei categorii de oameni religia şi felul de viaţă pe care îl reprezenta Ioan li se părea
jalnic. Ei obosiseră să li se reamintească mereu că trebuiau să se pocăiască. Pentru ei chemarea lui Ioan era o
chemare la jale şi nu simţeau pornirea de a răspunde (vezi la Matei 11,17).

Are drac! [Are un demon, KJV]. Adică, posedat de demon, sau simplu, nebun (vezi la Marcu 1,23).
Aceasta era aceeaşi acuzaţie adusă de conducătorii religioşi contra lui Hristos (vezi la Matei 9,34). În
ambele cazuri era numai o scuză de a nu accepta o solie care cerea pocăinţă şi un nou fel de viaţă.

Matei 11:19
19. Fiul omului. Vezi la Marcu 2,10.

Mâncând şi bând. Vezi la Isaia 22,13; Matei 24,38.

Mâncăcios şi băutor de vin. Acuzaţia era, bineînţeles, exagerată şi sucită aşa ca să lase să se înţeleagă
ceva foarte mult diferit de ceea ce ar fi justificat faptele. Criticii Lui luau amiciţia Lui faţă de oameni care
erau recunoscuţi ca fiind mâncăcioşi şi băutori de vin drept scuză pentru a-L acuza pe Hristos ca fiind la fel
cu ei. Încercarea iudeilor de a impune postul ritual lui Isus a dat cu totul greş (vezi Marcu 2,15-17). Se pare
că aceşti critici doreau să postească atunci când le plăcea şi să petreacă atunci când le plăcea; ei nu doreau să
aibă nici viaţa abstinentă a lui Ioan, nici legăturile normale ale lui Isus cu oamenii care aveau nevoie de
ajutorul pe care El putea să-l dea.

Prieten. Aceasta era dificultatea problemei. Isus se purta prietenos chiar cu oamenii pe care ei îi
dispreţuiau şi îi ostracizau.

Vameşilor. Vezi p. 66; vezi la Luca 3,12. Criticii lui Hristos atacau motivele Lui. În timp ce El căuta
tovărăşia „vameşilor şi a păcătoşilor” pentru a-i determina să devină ca El, criticii Îl învinuiau că făcea aşa
pentru ca să devină mai asemenea lor.

Lucrările. [Copiii, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (vezi p. 146) între exprimarea „copii” şi
„lucrări”. Dar înţelesul este acelaşi. Înţelepciunea trebuia să fie judecată după rezultatele ei. Astfel,
incontestabil, a critica pe Ioan pentru un lucru şi pe Isus pentru lucrul exact contrar (v. 18,19) dovedea
completă lipsă de înţelepciune. Şi unul şi altul fuseseră călăuziţi de înţelepciunea divină, iar lucrul acesta era
evident din rezultatele lucrărilor lor. Ca răspuns al ostenelilor lui Ioan, mulţi s-au pocăit (vezi Matei
21,31.32; Marcu 11,32; Luca 7,29), iar ca răspuns la lucrarea lui Isus, mulţimile Îl ascultau cu plăcere (vezi
Marcu 12,37).

Matei 11:20
20. Minunile Lui. [Puternicele Lui lucrări, KJV]. Vezi pagina 208.

Nu se pocăiseră. Un straniu contrast faţă de felul în care au răspuns oamenii din Ninive la predica lui
Iona (Iona 3,5). Cât de adesea este adevărat că aceia care au cea mai mare lumină se dovedesc a fi cel mai
puţin impresionabili, în timp ce aceia care o au într-o măsură limitată par a o preţui.

Matei 11:21
21. Vai. În greacă ouai, de obicei tradus prin „vai” ca aici. Vezi şi Apocalipsa 18,10.16.19. Cuvântul
arată aşteptarea unei dureri, nenorociri, ruine iminente.

Horazine. Menţionat numai aici şi în pasajul paralel, Luca 10,13. El nu este cuprins în lista lui Iosif a
cetăţilor şi târgurilor galileene. Probabil în apropiere de Capernaum şi de Lacul Galileei, Horazinul este de
obicei identificat cu Khirbet Kerâzeh cam la 2 mile spre nord de Tell Hum, (vezi la Matei 4,13).

Betsaida. De la aramaicul Beth şayeda’, „casă [sau loc] de pescuit [sau vânat]”. Betsaida era la capătul
de nord al Lacului Galileei, puţin mai la est de locul unde Râul Iordan se varsă în lac. Tetrarhul Filip (vezi la
Luca 3,1) a rezidit cetatea şi a numit-o Bethsaida Iulias, în onoarea Iuliei, fiica împăratului August (Iosif,
Antichităţi XVIII.2,1). Unica minune relatată în vecinătatea aceasta este redarea vederii omului orb (vezi
Marcu 8,22-26).

Minunile. [Marile lucrări, KJV]. În afară de minunea relatată în Marcu 8,22-26, nu sunt relatate alte
minuni nici despre Horazim şi nici despre Betsaida. Deşi bineînţeles, numai câteva din minunile lui Hristos
sunt relatate în Evanghelii (vezi Ioan 20,30; 21,25).

Tir şi Sidon. Vezi vol. II, p. 67-69. Câteva luni mai târziu Isus urma să facă o scurtă vizită pe
ţărmurile Tirului şi Sidonului (vezi cap. 15,21-29).

Sac şi cenuşă. Pânza de sac era de obicei purtată de oamenii care se rugau şi de oamenii care erau în
doliu şi ca un simbol al pocăinţei (vezi la Estera 4,1).

Matei 11:22
22. Ziua judecăţii. Vezi la capitolul 3,12.

Mai uşor. Vezi la capitolul 10,15. Dumnezeu va măsura viaţa oamenilor după ocaziile care au fost
folosite sau neglijate. Răspunderea va fi socotită în raport direct cu felul în care oamenii au folosit lumina pe
care Dumnezeu le-a dat-o.

Matei 11:23
23. Tu, Capernaume. Vezi la Matei 4,13; Marcu 2,1. Vorbirea folosită aici cu privire la Capernaum
este foarte asemănătoare cu aceea folosită cu privire la Lucifer în Isaia 14,13-15.

Înălţat… până la cer. Propoziţia aceasta poate fi tradusă şi ca o întrebare: „Vei fi tu înălţat până la
cer?” Capernaum pare să fi fost mândru de poziţia şi de puterea lui ca principala cetate iudaică a Galileii
(vezi la cap. 4,13).

Locuinţa morţilor. [Iad, KJV]. În greacă, hades, din două cuvinte greceşti a = „nu” şi idein = „a
vedea” şi deci, literal, „nevăzut”, însemnînd „[lumea] nevăzută” împărăţia sau sălaşul morţilor deci
„moarte” sau „mormânt”. În uzul iudaic she’ol este sălaşul temporar al tuturor morţilor, atât drepţi, cât şi
nelegiuiţi. În privinţa cuvântului she’ol vezi la 2 Samuel 12,23; Proverbe 15,11. Pentru expresia „porţile
morţii” vezi la Psalmi 9,13. Folosirea în Noul Testament a lui hades este aceeaşi ca şi a lui she’ol în Vechiul
Testament. Este important să facem deosebire între „iadul” lui hades şi acela al Gheenei, gr. geenna, „iadul”
focului (vezi la Matei 5,22). În LXX-a hades este traducerea obişnuită a ebraicului she’ol „mormânt” ca în
Osea 13,14, unde she’ol este poetic paralel cu maweth, „moarte”. Aici şi „mormântul” şi „moartea” sunt
personificate. Cuvântul hades apare pe multe pietre de mormânt antice în Asia Mică la „mormântul lui”
cutare şi cutare persoană.

Comparaţi expresia „pogorât până la locuinţa morţilor” cu „pogorât în she’ol”, [G. Gal.] din Isaia
14,15.

Minunile. [Lucrările puternice, KJV]. Vezi versetul 20; vezi pagina 208.

Sodoma. Vezi la capitolul 10,15.

Ar fi rămas în picioare. Cu privire la Ierusalim, comparaţi Ieremia 17,25.27.

Matei 11:24
24. Mai uşor. Vezi la capitolul 10,15.

Matei 11:25
25. În vremea aceea. Nu este sigur dacă aceasta este intenţionat a arăta că versetele 25-30 au fost
rostite de Isus cu aceeaşi ocazie ca versetele 7-24, adică după plecarea celor doi ucenici trimişi de Ioan (v.
7), sau dacă „în vremea aceea” este numai o expresie literară generală fără o legătură strânsă a acestor
observaţii cu cele care le preced (v. 7-24). Un pasaj paralel în Luca (cap. 10,21,22) este specific amplasat ca
urmând după reîntoarcerea celor şaptezeci (v. 17,21), care a avut probabil loc târziu în toamna anului 30 d.
Hr. Aceasta a fost aproximativ un an mai târziu de cum sugerează contextul din Matei. Se poate totuşi, în
mod natural, ca Hristos să fi vorbit la fel cu alte ocazii.

În Matei, vizita ucenicilor lui Ioan (v. 2-6), elogierea lui Ioan de către Isus (v. 7-15), vai-urile Sale
asupra acelora care respinseseră solia Lui (v. 16-24) şi lăudarea din partea Lui a acelora care o primiseră (v.
25-30) par să fie un şir de învăţături, strâns legate din punct de vedere al timpului cu trimiterea celor
doisprezece (cap. 9,36 la 11,1).

În acord cu DA 342 ospăţul din casa lui Matei a avut loc în ziua când Isus a vindecat-o pe fiica lui
Iair, la sfârşitul celei de a doua călătorii galileene (vezi la Matei 9,18; Marcu 5,21). Dar ucenicii au venit la
Isus cu întrebarea despre post numai după ospăţul din casa lui Matei (vezi Matei 9,14-17; DA 275). Şi
numai după întrebarea despre post doi din ucenicii lui Ioan au venit cu întrebarea despre mesianitatea lui
Isus (DA 276). În plus, îndată după plecarea celor doi ucenici, Isus a adus elogiul Său lui Ioan (DA 218).
Din acestea ar reieşi că capitolul 11,2-19 trebuie să fie atribuit uneia din ocazii, ca o secvenţă strâns legată
cu ea, atât din punct de vedere al firului gândirii, cât şi din punct de vedere al timpului, între sfârşitul celei
de a doua călătorii galileene, probabil în toamna anului 29 d. Hr. (vezi la Luca 8,1) şi moartea lui Ioan
Botezătorul la începutul primăverii următoare, înainte de Paştele anului 30 d. Hr. (vezi la Luca 3,19,20).
Evident, secvenţa aceasta nu poate fi atribuită la timpul trimiterii celor şaptezeci, lucru care a avut loc
probabil la peste o jumătate de an după moartea lui Ioan, şi nici nu poate fi atribuită la începutul celui de-a
doua călătorii, aşa cum s-ar trage concluzia din Luca 7,17-19, pentru motivele aici arătate.

Pentru scopurile acestui comentariu cuvântarea din Matei 11,7-30 este considerată ca o unitate şi este
atribuită iernii anului 29-30 d.Hr. Ea a fost repetată, în parte, în cursul lucrării pereene, un an mai târziu
(vezi DA 488; Note adiţionale la capitolul 3; Nota 2).

Te laud. [Îţi mulţumesc, KJV]. Afirmaţia reflectă ideea de laudă adusă cu bucurie, ca recunoaştere a
înţelepciunii lui Dumnezeu în săvârşirea a ceea ce spune versetul. Împrejurările erau foarte descurajatoare
pe dinafară (v. 20-24), deoarece conducătorii lui Israel şi multe din marile cetăţi au refuzat să accepte solia
Evangheliei. Cu toate acestea Isus a găsit motiv de bucurie în faptul că atât de mulţi „Îl ascultau cu plăcere”
(vezi Marcu 12,37).

Tată. Vezi la capitolul 6,9.

Ai ascuns. Aici Dumnezeu este reprezentat ca ascunzând adevărul de unele persoane şi

descoperindu-le altora. Totuşi, este clar că „cei înţelepţi şi pricepuţi” – conducătorii lui Israel – avuseseră tot
atâta prilej, dacă nu mai mult, de a-L înţelege pe Isus ca şi oricare din concetăţenii lor. De fapt, Isus a
devotat prima parte a lucrării Sale regiunii Iudeei, care a dat prilej conducătorilor Iudeii să evalueze
dovezile că El era Mesia al profeţiei (vezi la cap. 4,12). În plus, fiind învăţaţi în Scripturi, ei, mai mult decât
poporul de rând semianalfabet, ar fi trebuit să fi înţeles împlinirea lor în persoana şi misiunea lui Isus (vezi
la cap 2,4-6). Totuşi, conducătorii lui Israel au ales să respingă lumina pe care Cerul le-o dădea atât de
îndurător (vezi Osea 4,6; DA 30). Nu era părtinire la Dumnezeu.

Aceste lucruri. Aceasta ar putea fi o referire la „minunile [lucrările mari]” ale lui Hristos (v. 21,23),
care erau intenţionate că ofere convingere cu privire la valabilitatea soliei Sale (vezi Ioan 5,36; 10,38; 14,11;
DA 406, 407). Semnificaţia „acestor lucruri” a fost ascunsă de aceia care aleseseră să nu le vadă. Dumnezeu
nu impune niciodată adevărul acelora care preferă să nu-l accepte (vezi la Matei 7,6).

Pruncilor. În greacă, nepioi, de la ne „nu” şi epos, „cuvânt”, de unde „cei prea tineri pentru cuvinte”,
„prunci”, „copilaşi”; figurat „[cei] copilăroşi”, „[cei] neînvăţaţi” sau „[cei] necalificaţi”. În LXX-a nepios
este uneori folosit pentru a traduce ebraicul pethi (vezi la Psalmi 19,7; 119,130). Rabinii învăţaţi priveau la
pescarii şi ţăranii analfabeţi, la ’amme ha’ares sau „poporul de la ţară” ca fiind doar „copilaşi” în ale Legii.
Hristos zice de fapt: „Numiţi voi poporul de rând „copilaşi” dacă vreţi, dar rămâne faptul că ei au dat pe faţă
un mai înalt grad de discernământ când se ajunge la recunoaşterea în Mine a împlinirii profeţiei mesianice”.
Aceia care nu ridicau nici o pretenţie de învăţătură, dădeau pe faţă mai multă înţelepciune decât aşa-zişii
oameni înţelepţi ai naţiunii. Poate că cei dintâi dintre „copilaşii” la care se referă aici Hristos erau ucenicii.

Matei 11:27
27. Date în mâini. În greacă, paradidomi, literal „a înmâna [altcuiva]”. Aici Hristos se referă la
însărcinarea Lui divină de a fi reprezentant al Tatălui pentru salvarea acestei lumi, aşa cum arată restul
acestui verset. De la căderea omului în păcat „orice comuniune între cer şi neamul omenesc apostaziat a fost
prin Hristos” (PP 366). „Toate lucrurile” privitoare la mântuirea acestei lumi I-au fost încredinţate Lui.
Hristos a fost „trimis” de Tatăl şi a „venit” pe acest pământ pentru a împlini voia Lui divină pentru omenirea
căzută (vezi Ioan 4,34). După ce a împlinit cu succes misiunea Sa, Hristos a primit „toată puterea” (Matei
28,18) de a „mântui în chip desăvârşit” pe toţi aceia care vin la El în credinţă (vezi Evrei 7,25).

Tatăl meu. Vezi la capitolul 6,9.

Cunoaşte. Textul grec lasă să se înţeleagă o anumită sau deplină cunoaştere sau recunoaştere. Este cu
neputinţă pentru orice minte omenească să înţeleagă pe deplin înţelepciunea şi iubirea cea fără de margini a
lui Dumnezeu manifestată în darul Său în Isus.

Nimeni nu cunoaşte. Satana i-a determinat pe oameni să zugrăvească pe Dumnezeu ca pe un

Supraveghetor aspru şi exigent, deşi în realitate El este un Dumnezeu al iubirii (1 Ioan 4,8), care „are o
îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu piară” (2 Petru 3,9; cf. Ezechiel 18,23.32; 33,11).
Hristos a venit pentru ca să descopere pe Tatăl. A cunoaşte pe Tatăl înseamnă a-L iubi şi a-L sluji.

Afară de Fiul. Afirmaţia aceasta lasă să se înţeleagă că până şi îngerii nu înţeleg pe deplin bunătatea
caracterului divin, deşi în realizarea planului mântuirii, ei, împreună cu toate fiinţele create, pot ajunge să-L
înţeleagă mai bine. Numai Isus poate să Îl descopere pe Tatăl din cauză că numai Isus Îl cunoaşte bine.

Vrea Fiul să i-L descopere. Vezi la versetul 25.

Matei 11:28
28. Veniţi la Mine. În realitate, Hristos zice: „Nu aşteptaţi să găsiţi calea vieţii, calea la adevărata
înţelepciune şi „odihnă” mergând la aşa numiţii „înţelepţi” şi „pricepuţi” [v. 25]. Ei nu sunt mai buni decât
„orbi conducători de orbi” [vezi cap. 15,14]”. „În schimb veniţi la Mine”. Numai Hristos singur Îl poate
descoperi pe Tatăl (vezi la cap. 6,9). În cuvintele acestea milostive, Hristos adresa mulţimii (DA 328) o
invitaţie de a deveni ucenicii Săi. Invitaţia la ucenicie include luarea „jugului” lui Isus (cap. 11,29).

Cei trudiţi. [Voi cei care munciţi, KJV]. Nu de munca fizică vorbeşte aici Hristos. El vorbeşte mai
degrabă de „munca [truda]” sufletului şi a minţii, care face cu adevărat ca cineva să fie împovărat de grijă.
Invitaţia aceasta trebuie să fi ajuns cu o putere deosebită la mulţimea ascultătoare deoarece religia lui Israel
degenerase într-un şir de osteneli fără rost într-o încercare de a afla mântuirea prin fapte.

Împovăraţi. [Greu încărcaţi, KJV]. Toată omenirea poartă multe poveri grele, dintre care cea mai grea
este păcatul. Totuşi, pe lângă „poverile” obişnuite purtate de întreaga omenire, cărturarii şi Fariseii legaseră
multe alte „sarcini grele” în spinarea poporului iudeu, sarcini care erau „anevoie de purtat” (cap. 23,4).
Poporul era „împovărat” cu atât de multe cerinţe rabinice încât o întreagă viaţă era de obicei prea scurtă
pentru a le deprinde. În loc de a da „odihnă” sufletului celor care deja purtau o grea povară a păcatului (DA
328), aceste cerinţe rabinice serveau numai pentru a zdrobi şi a alunga de la oameni orice scânteie de viaţă şi
nădejde care ar mai fi rămas. Oamenii care căutau să fie conştiincioşi, gemeau sub povară, în timp ce mulţi –
„vameşii şi păcătoşii” – părăsiseră nădejdea cu totul. Cei din urmă erau în afara limitelor respectabilităţii
religioase şi nu mai făceau nici o mărturisire de religie. Aceste rezultate nefericite şi descurajatoare erau
chiar relele pe care Isus venise să le aline.

Odihnă. În greacă, anapausis, „întrerupere”, „încetare”, „odihnă”, „răgaz”, „recreare”. Anapausis este
cuvântul folosit în mod obişnuit în LXX-a pentru a se referi la „odihna” Sabatului. Anapausis se referă la o
încetare temporară a muncii, nu la inactivitate permanentă. Aceia care vin la Hristos nu încetează să lucreze,
dar în loc de să lucreze „pentru hrana care piere” şi să devină cu totul obosiţi în această încercare, ei
lucrează pentru „mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică” (vezi la Ioan 6,27). Aceia care cred că obţin
salvarea purtând poveri grele „anevoie de purtat” sunt jalnic ignoranţi cu privire la faptul că „jugul” lui
Hristos este „uşor” şi „sarcina” Lui „este uşoară” (Matei 11,30).

Matei 11:29
29. Luaţi jugul Meu. Adică, supuneţi-vă disciplinei şi educaţiei felului Meu de viaţă. La origine un
instrument de slujire destinat să facă efortul de conlucrare posibil, „jugul” a devenit, din vechime, un semn
de supunere, mai ales faţă de un biruitor. Un general biruitor instala un jug pe două suliţe şi făcea oştirea
înfrântă să treacă pe sub el ca semn de supunere. „A-şi pleca grumazul… sub jug” era o expresie desemnând
supunere şi servitute (cf. Ieremia 27,1-11.17; 28,1-14).

Scopul unui jug nu era de a face poverile animalelor de povară mai grele, ci mai uşoare; nu mai greu
de purtat, ci mai uşor de purtat. În felul acesta adevăratul înţeles al cuvântului „jug” devine clar. Prin „jugul
Meu” Hristos înţelegea felul Său de viaţă. „Jugul” lui Hristos nu este altceva decât voia lui Dumnezeu aşa
cum este rezumată în Legea lui Dumnezeu şi înălţată în Predica de pe munte (vezi la Isaia 42,21; DA 329;
vezi la Matei 5,17-22). Ilustraţia pe care Hristos o foloseşte aici nu era străină pentru ascultătorii Săi,
deoarece şi rabinii se refereau la Tora (vezi la Deuteronom 31,9) ca fiind un „jug” nu în sensul că era o
povară, ci o disciplină, un fel de viaţă la care oamenii urma să se supună (Mişna, Aboth 3,5., ed. Soncino a
Talmudului, p. 29, 30; Berakoth 2,2., ed. Soncino a Talmudului, p. 75).

Blând. În greacă, praus, „delicat” sau „blând”. Despre animalele domesticite se spune că sunt praus;
ele erau supuse şi nedăunătoare. Cineva care este „blând” nu intenţionează decât bine faţă de alţii (vezi la
cap. 5,5).

Smerit cu inima. [Sau, umil]. O persoană smerită după propria sa apreciere îşi atribuie sieşi o poziţie
smerită în comparaţie cu alţii, el îi preţuieşte pe alţii mai pe sus decât sine. Fiind „blând” şi „smerit cu
inima”, Hristos este un învăţător plin de împreună simţire, iar cei care învaţă de la El vor fi de asemenea
„blânzi” şi „smeriţi cu inima”. Aşa numiţii creştini care nu s-au deprins să fie „blânzi” şi „smeriţi” nu au
învăţat în şcoala lui Hristos (vezi Filipeni 2,2-8).

Găsi odihnă. Vezi la versetul 28. Aceia care găsesc odihna de care vorbeşte Isus vor umbla pe
„drumul cel de demult [vechi]” şi îşi vor conforma viaţa la „calea binelui” aleasă de Dumnezeu (vezi
Ieremia 6,16).

Sufletele. În greacă psuchai, singular psuche. Vezi la capitolul 10,28.

Matei 11:30
30. Bun. [Uşor, KJV]. În greacă, chrestos „potrivit pentru folosire”, „bun”, „amabil” sau „plăcut”; nu
uşor în sensul de a nu fi dificil. Nu se găseşte nici un cuvânt pentru a fi un bun echivalent al lui chrestos în
traducere.

Sarcina Mea este uşoară. Acela care Îl iubeşte cu adevărat pe Hristos se va delecta în împlinirea voii
Lui (vezi la Psalmi 40,8). Aceia care iau „jugul” supunerii faţă de Domnul, care „vin” şi „învaţă” în şcoala
Lui, vor afla „odihna” sufletului pe care a făgăduit-o El. Greaua povară a neprihănirii legaliste, a încercării
de a câştiga mântuirea cu ajutorul unor merite presupus câştigate prin fapte personale şi nu asigurate prin
meritele lui Hristos, şi povara încă şi mai grea a păcatului însuşi, vor fi toate date la o parte.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–11 DA 214–220
3 DA 216; MH 34

4–6 MH 35

5 Ev 565; GC 20; 8T 20

7 ML 73, 329; 3T 197, 225; 4T 556

7, 8 DA 218

9–11 DA 219

11 Ed 158; EW 155; FE 310; MH 379; ML 329; 4T 109; 5T 224

12 LS 298

14 DA 135

19 DA 276; WM 287

20–24 FE 258

20–30 9T 265

21 5T 529

21–23 9T 266

23, 24 3T 200; 5T 624

 25 Ev 333; MB 27; 4T 585; 5T 388

25, 26 CSW 78

27 MH 419; SC 11; 5T 737; 8T 265

28 AH 205; CM 40, 47; DA 289; Ed 80; GC 20, 75, 568; GW 419; MB 8; MH 115, 247, 512; ML
155; MM 17, 51, 52; MYP 98; SC 26, 71; TM 334, 516; 2T 49, 118; 7T 69, 244, 269, 297; 9T 31

28, 29 AH 380; CT 31; DA 328; FE 183, 184; MM 47; PP 294, 687; TM 330, 486, 501; 2T 567; 3T
477; 4T 101; 5T 17; 6T 99, 160

28–30 CH 319, 370; COL 230; CT 369; FE 387, 480; MM 20, 117; SC 47; TM 253, 347, 493; 2T 81,
640; 3T 335; 4T 105, 558; 5T 410, 648, 725; 6T 247, 318, 471; 8T 124, 129, 300; 9T 124; WM 54

29 AH 118; CH 590; CSW 112, 168; CT 31, 210, 282; CW 80; DA 330; FE 152, 169, 191, 223, 267,
278, 441; MB 14, 16; MH 71, 150, 442; SC 71; Te 120; TM 223, 456; 2T 188, 222, 316 438, 562; 3T 384,
448, 457; 4T 224, 226, 376, 486, 527; 5T 238, 485, 487; 6T 99, 165, 443; 7T 272; 8T 195, 307; 9T 147, 190

29, 30 CT 211; DA 330; Ev 58, 117; FE 340, 463; GC 489; MB 101; MYP 138; SL 82; TM 127, 192,
264; 4T 241; 5T 648

30 FE 283; LS 292; MH 481; TM 345; IT 161

Matei 12:1
<IND=200> 1. În vremea aceea. [Smulgerea de spice în Sabat, Matei 12,1-8 = Marcu 2,23-28 = Luca
6,1-5. Comentariu major: Marcu. Vezi harta, p. 218.]. Aşa cum este folosită de Matei, expresia aceasta nu
implică în mod necesar nici o legătură cronologică aparte între ceea ce precede şi ceea ce urmează. Este, mai
degrabă, o enunţare generală. Lucrul acesta este evident din folosirea ei în capitolul 14,1. Predica de la lac,
relatată în capitolul 13, a fost ţinută în cursul toamnei anului 29 d. Hr. (vezi la cap. 13,2), ca şase luni înainte
de moartea lui Ioan Botezătorul, care este menţionată în capitolul 14,2.

Prin lanurile de grâu. [Prin grâu, KJV]. Literal, „prin lanurile de grâu”.

Spice de grâu. Şi anume, de cereale de orice fel, poate de grâu sau chiar şi de orz. E interesant de notat
că toate acuzaţiile aduse împotriva ucenicilor lui Hristos, aşa cum se relatează în cartea lui Matei, erau în
legătură cu hrana într-un fel sau altul (vezi cap. 9,14; 15,2; etc.).

Matei 12:6
Unul mai mare. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) expresia „[ceva] mai mare”, neutru, mai degrabă
decât „[cineva] mai mare”, masculin. În cazul de pe urmă referirea ar fi, bineînţeles, la Hristos.

„[Ceva] mai mare” s-ar referi la spiritul adevăratei închinări (vezi Ioan 4,23,24) în contrast cu
materialele din care fusese clădit Templul şi cu formele de închinare săvârşite acolo. Dacă Templul însuşi
era scutit de restricţiile sabatice faţă de muncă, cum putea Domnul Templului, a cărui „casă” era Templul, şi
care era deci „mai mare ca Templul” să fie citat pentru călcare de Sabat? Pentru iudei Templul era mai sfânt
decât orice obiect de pe lume; şi cu toate acestea Hristos afirmă că El este mai mare chiar şi decât Templul –
o pretenţie cu adevărat îndrăzneaţă – El este „Domn chiar şi al Sabatului”, cea mai sfântă din toate
instituţiile religioase (Matei 12,8). Hristos arată că atât Templul, cât şi Sabatul erau rânduite în slujba
omului, nu pentru a stăpâni peste el. Omul nu fusese făcut pentru ca să fie cineva care să se închine în
Templu şi să ţină Sabatul; ci, acestea urmau să-i servească omului (vezi la Marcu 2,27).</IND>

Matei 12:7
7. Milă voiesc, iar nu jertfă. Vezi la capitolul 9,13.

Osândit pe nişte nevinovaţi. Referirea aici este la ucenici. Prea adesea necunoaşterea adevăratei
importanţe a Bibliei – cu alte cuvinte, false concepţii despre adevăr – şi falsa mândrie, legată cu gelozie faţă
de aceia care cunosc adevărul şi ascultă de el, duce la critică şi persecuţie.

Matei 12:9
9. A plecat. [Când a plecat, KJV]. [Omul cu mâna uscată, Matei 12,9,14 = Marcu 3,1-6 = Luca 6,6-11.
Comentariu major: Marcu şi Luca.]. Probabil curând, dar nu neapărat imediat după (vezi la v.1). S-ar fi putut
să nu fi fost acelaşi Sabat (vezi la Luca 6,6).

Matei 12:15
15. Isus, ca unul care ştia lucrul acesta. [Popularitatea lui Isus, Matei 12,15-21 = Marcu 3,7-12.
Comentariu major: Marcu.]. Adică, atunci când Isus Şi-a dat seama de conspiraţia dintre Farisei şi Irodieni,
după vindecarea omului cu mâna uscată în sinagogă în ziua Sabatului (vezi Matei 12,14; vezi la Marcu 3,6).
Creşterea popularităţii Sale avea un efect proporţional de creştere a nivelului opoziţiei contra Lui (vezi la
Matei 4,24).

A plecat de acolo. [S-a retras, KJV]. Probabil numai după ziua Sabatului, întrucât o lungă călătorie în
Sabat ar fi trezit în mod nenecesar prejudecata conducătorilor contra Lui. Cu privire la „o călătorie într-o zi
de Sabat” vezi p. 50.

Matei 12:17
17. Vestit prin prorocul Isaia. Aceasta pare să fie o traducere liberă sau o parafrazare la Isaia 42,1-4,
deşi ea ar putea să fie un citat dintr-o versiune greacă care a fost pierdută după aceea. Primele trei versete ale
citatului urmează destul de aproape textul ebraic la Isaia 42,1-3, iar Matei 12,21 urmează exact LXX-a
propoziţiei finale din Isaia 42,4, omiţând primele două propoziţii ale versetului. Vezi la Isaia 42,1-4.

Matei 12:18
18. Servul Meu. Adică, Hristos, „Mesia” (vezi la Isaia 42,1).

Va vesti… judecata. [A arătat judecata, KJV]. Sau „proclamă judecata” (RSV).

Matei 12:20
20. O trestie frântă. Sau „o trestie zdrobită”. Isus nu consideră nici trestia frântă şi nici un fitil care
fumegă ca fiind fără folos; exista o posibilitate de îndreptare în fiecare caz.

Nu va frânge. Atâta vreme cât era cea mai slabă nădejde de refacere, Isus ar fi lucrat cu sârguinţă ca să
învioreze duhul celor smeriţi şi să îmbărbăteze pe cei cu inima zdrobită (Isaia 57,15).

Fitil care fumegă. [Fuior de in care fumegă, KJV; Feştilă fumegândă, G. Gal.]. În greacă, linon „fuior
de in”; deci şi orişice este făcut din fuior de in. Aici „fitilul” este probabil un fitil de lampă, descris ca
pâlpâind şi gata să se stingă. Dar proprietarul lămpii doreşte ca el să lumineze şi nu cruţă nici un efort pentru
a-l ţine arzând.

Judecata. Sau „dreptatea”.

Matei 12:22
<IND=200> 22. Atunci. [Un demonizat orb şi mut; păcatul de neiertat, Matei 12,22-45 = Marcu
3,20-30 = Luca 11,14-32. Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 219; diagrama, p. 231] Restul acestui
capitol (v. 22-50) este unul din pasajele mai dificil de amplasat în succesiunea evenimentelor din lucrarea lui
Hristos. Pare să fie suficiente motive pentru a crede că versetele 22-50 sunt o relatare a unei singure
întâmplări şi a controversei următoare care s-a născut din ea: 1) Pe cât se poate numai un scurt interval de
timp a trecut între vindecarea demonizatului orb şi mut şi acuzaţia adusă de Farisei (vezi v. 24). 2) Cererea
după un semn a fost repetată cel puţin de două ori în timpul lucrării lui Hristos şi întâmplarea notată aici
pare să fie cea dintâi (a doua raportată că a avut loc la Magdala, aşa cum se spune în capitolul 15,39 la 16,5,
probabil în cursul verii anului 30 d. Hr.). Ar trebui să se reţină că această cerere (cap. 12,38) după un semn a
venit ca răspuns la tăgăduirea din partea lui Hristos că ar scoate demoni cu puterea lui Beelzebul. 3) Discuţia
cu privire la „duhurile necurate” şi „alte şapte duhuri” din versetele 43-45 a urmat fără îndoială învăţăturilor
din versetele 22-42 fără vreo întrerupere apreciabilă, aşa cum reiese din DA 323. 4) Vizita mamei şi fraţilor
lui Hristos, menţionată în versetele 46-50 a avut loc „pe când Hristos încă vorbea” (v. 46; cf. DA 325).
 Conform cu cele din capitolul 13,1, în aceeaşi zi în care a fost dată instrucţiunea din cap. 12,22-50,
Hristos a rostit parabolele Predicii de la lac, relatată în capitolul 13. Pentru strânsa legătură cronologică
dintre capitolul 12,22-50 şi 13,1-58 vezi la capitolul 13,1. Aceasta ar plasa discuţia din capitolul 12,22-50 în
toamna anului 29 (vezi la Matei 13,1; Marcu 3,13).

Îndrăcit. [Un posedat, KJV]. Au fost cel puţin două ocazii în care Hristos a vindecat un demonizat orb
şi mut (vezi DA 321; cap. 9,32-35). Pentru un studiu al posesiunii demonice, vezi Nota adiţională la Marcu
1.

Matei 12:23
Mirate. [Erau mirate, KJV]. Vezi la Marcu 2,12.

Fiul lui David. Vezi la capitolul 1,1. Forma întrebării în textul grec lasă să se înţeleagă că se aşteaptă
un răspuns negativ (vezi la Luca 6,39). Oamenii exclamau, cam aşa; „Acesta nu poate fi Fiul lui David
[Mesia], nu este aşa?” S-ar putea ca ei să-şi fi dat seama că Mesia al profeţiei urma să facă faptele minunate
pe care le săvârşea Hristos, dar găseau că este dificil de a vedea în Isus, în aparenţă un om de rând între
oameni, pe Mesia al profeţiei (cf. DA 197, 385). Faptul că mulţi oameni Il ascultau cu plăcere pe Hristos
(vezi Marcu 12,37), Îl recunoşteau ca un mare învăţător (vezi Ioan 3,2) şi chiar ca profet (vezi Matei 21,11)
nu înseamnă că ei Îl acceptau în mod neapărat ca Mesia. Multele lui minuni aprinseseră nădejdea în inima
lor că El ar fi putut fi Mesia (vezi la Luca 24,21; DA 406), dar ideea lor preconcepută cu privire la felul cum
urma să fie Mesia (vezi la Matei 4,17; Luca 4,19; cf. DA 30) stingea aproape imediat flacăra
plăpândă.</IND>

Matei 12:24
24. Când au auzit Fariseii. Se pare că nădejdea pâlpâindă a poporului că Isus S-ar putea dovedi că este
Mesia din profeţie (vezi v. 23) i-a mâniat pe Farisei. Marcu vorbeşte despre aceşti Farisei, numindu-i
„cărturarii care se pogorâseră din Ierusalim” (Marcu 3,22), probabil spioni trimişi de Sinedriu pentru a-L
observa pe Hristos şi a raporta despre El (vezi la Marcu 2,6). Aceşti vrăşmaşi iscoditori ai lui Isus nu puteau
tăgădui că se săvârşise o adevărată minune, deoarece omul vindecat „vorbea şi vedea” (Matei 12,22). Cu cât
era mai mare dovada divinităţii lui Isus, cu atât mai mare devenea mânia şi ura lor, care în cele din urmă a
dus la săvârşirea păcatului de neiertat de către unii din vrăşmaşii lui Isus (vezi la v. 31,32).

Omul acesta. În greacă, houtos, „acesta”. Fariseii aceştia îşi arătau dispreţul refuzând să ia pe buzele
lor numele lui Isus şi se refereau la El dispreţuitor numindu-L „acesta” (vezi la Luca 14,30; 15,2).

Beelzebul. [Beelzebub, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea
„Beelzebul” şi „Beelzebub”. Exprimarea „Beelzebub” din KJV a fost adoptată de Ieronim pentru Vulgata
latină şi se pare că de acolo a fost preluată de traducătorii KJV. Sensul numelui este supus dezbaterii. Poate
că numele Beelzebul vine de la ebraicul ba’al zebul, poate însemnând „domnul casei celei mari [sau
templului]”, sau „domnul casei cereşti”. Diferite tăbliţe de la Ras Shamrah de prin anul 1400 în. Hr., vorbesc
despre „Zebul, principele pământului”. În felul acesta Beelzebul ar putea să însemne „Baal este domn”. S-a
sugerat că iudeii s-ar putea să fi schimbat numele din Beelzebul în Beelzebub, „domn al muştelor”, din
dispreţ pentru divinitatea aceasta păgână, zeul patron al Ecronului (vezi la 2 Regi 1,2).

În vindecarea demonizatului orb şi mut era evident că era de faţă o putere mai mult decât omenească.
Spionii au refuzat să admită că Isus era divin şi poseda putere pentru a săvârşi minunea; El trebuia, deci, să
fie aliat cu diavolul.

Matei 12:25
25. Le cunoştea gândurile. Vezi la Marcu 2,8.

Orice împărăţie. O naţiune în care este război civil îşi slăbeşte evident prestigiul şi puterea în faţa altor
naţiuni.

Casă. Poate referindu-se la un teritoriu politic ca o „casă” a aceluia care domneşte peste el, deşi
principiul afirmat ar fi la fel de adevărat cu privire la „casă” în sensul de locuinţă a unei familii.
Matei 12:26
26. Scoate afară pe Satana. Satana era angajat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu Hristos (vezi
Apocalipsa 12,7-9; cf. Matei 4,1-11; Ioan 12,31; 16, 11; etc.). Diavolul nu ar fi putut fi atât de neînţelept
pentru a lucra contra propriilor sale interese, susţinând pretenţiile arhivrăşmaşului său, Hristos, conlucrând
cu El la scoaterea afară a demonilor pe care el însuşi îi trimisese asupra oamenilor. Pe temeiul unei astfel de
proceduri, împărăţia lui urma cu siguranţă să se prăbuşească. Prin aceasta Isus a redus la absurd argumentul
Fariseilor şi raţionamentul Său era clar şi simplu încât toţi îl puteau vedea.

Matei 12:27
27. Fiii voştri cu cine-i scot? După ce arătase absurditatea argumentului prezentat de Farisei, Hristos îi
confruntă acum cu o dilemă. Evident, unii Farisei pretindeau să sunt în stare să scoată afară duhuri rele sau,
altminteria, Isus nu ar fi prezentat aceasta ca o realitate. Iosif relatează că astfel de încercări erau cel puţin
făcute şi dă un exemplu (Antichităţi, VIII.2,5 [45-49]). Cuvântul „copii” se referă nu la odraslele naturale
ale oamenilor cărora le vorbea Hristos, ci la urmaşii lor. În felul acesta în vremurile Vechiului Testament
elevii din şcolile profeţilor erau de obicei numiţi „fii ai profeţilor” (vezi la 2 Regi 6,1).

Matei 12:28
28. Dar dacă. După ce a arătat absurditatea pretenţiei ridicate de Farisei (v. 25,26) şi i-a confruntat cu
o dilemă la care ei nu puteau da nici un răspuns (v. 27). Hristos conduce mai departe la alternativa
inevitabilă că ceea ce ei atribuiseră lui Satana nu este în realitate altceva decât puterea lui Dumnezeu (vezi la
v. 24). Luca vorbeşte despre această putere ca fiind „degetul lui Dumnezeu” (Luca 11,20; cf. Exod 8,19). În
cursul lucrării Sale pe pământ, minunile lui Hristos erau săvârşite de puterea lui Dumnezeu prin lucrarea
îngerilor (DA 143). Minunile Sale atestau mesianitatea Lui (vezi DA 406) şi, dacă Mesia era de faţă (vezi
Matei 12,23), „împărăţia” Lui nu putea să fie prea departe.

A venit. Literal, „a venit”.

Matei 12:29
29. Cum poate cineva să intre? În parabola pe care o prezintă acum Hristos, El re-întăreşte adevărul
afirmat în versetul 28 că împărăţia lui Dumnezeu a venit şi că împărăţia lui Satana este invadată. Hristos este
acel „cineva” care intră în „casa” sau „împărăţia” lui Satana (vezi la v. 25). Un om nu intră în propria sa
casă, să „jefuiască” propria sa „gospodărie”; Satana nu „scoate afară” pe Satana (vezi v. 26). De aceea,
cineva care intră în „casa” lui Beelzebul (vezi la vers 24), ca „să-i jefuiască gospodăria” trebuie în mod
necesar să fie vrăşmaşul lui.

Celui tare. [A unui om tare, KJV]. Literal, „a omului tare”, cu alte cuvinte, a lui Satana.

Jefuiască gospodăria. [Să-i jefuiască bunurile, KJV]. Satana pretindea lumea aceasta ca fiind a lui, că
îi fusese „dată” lui (vezi Luca 4,6). În sensul acesta, lumea aceasta era „casa” lui şi fiinţele omeneşti din ea
constituiau „bunurile” lui. Hristos a venit pentru a-i elibera pe captivii lui Satana, mai întâi din închisoarea
păcatului (vezi la Luca 4,18) şi apoi din închisoarea morţii (vezi Apocalipsa 1,18). Dând afară demonii,
Hristos îl jefuia pe Satana de victimele lui, adică, îi jefuia „gospodăria [bunurile]”.

Legat mai întâi pe cel tare? Cel care leagă un „om tare”, în mod necesar trebuia să fie mai tare decât
„cel tare” (vezi Luca 11,22). Numai Dumnezeu este mai tare decât Satana; de aceea, în faţa dovezilor că Isus
îi eliberează pe captivii lui Satana, este necesar ca puterea lui Dumnezeu să lucreze prin Isus. Faptele
minunate ale lui Hristos mărturisesc nu despre o alianţă cu Satana, ci despre lupta împotriva lui (vezi DA
406).

Matei 12:30
30. Nu este cu Mine. În marea luptă pentru sufletul omului, nu există nici un teren de mijloc;
neutralitatea este imposibilă (vezi DA 324). Fiecare om e ori un patriot ori un trădător. Acela care nu este cu
totul de partea lui Hristos, este cu totul de partea vrăşmaşului, adică, povara influenţei lui este în direcţia
aceea. A fi aproape, dar nu cu totul cu Hristos, înseamnă a fi, nu aproape, ci cu totul împotriva Lui. Ceea ce
afirmă aici Hristos nu trebuie să fie interpretat ca contrazicând enunţarea din Marcu 9,40: „cine nu este
împotriva noastră, este pentru noi”, care înseamnă pur şi simplu că aceia care fac să progreseze lucrarea lui
Hristos nu pot fi consideraţi ca fiind „împotriva” Lui.

Matei 12:31
31. Orice păcat. [Orice fel de păcat, KJV]. Chiar şi „hula” poate fi iertată – cu o singură excepţie.

Hula. În situaţia deosebită la care se referă Hristos, o grupă de Farisei atribuiseră puterea Duhului
Sfânt (vezi la v. 28) diavolului (v. 24) deplin conştienţi că acuzaţia lor era falsă (vezi DA 322). Tocmai
această lepădare deliberată a luminii îi ducea, pas cu pas, la „hula împotriva Duhului Sfânt”. E important de
observat că afirmaţia făcută de Farisei a ajuns la un punct culminant al unui proces prelungit a lepădării
sporite a dovezilor clare ale divinităţii lui Isus (vezi DA 213, 538), un proces care începuse cu naşterea lui
Isus (vezi DA 63), dar care a devenit mai intens pe măsură ce lucrarea Lui progresa. Cu cât dovezile erau
mai lămurite, cu atât opoziţia faţă de El era mai tare (cf. Osea 4,6). Pe măsură ce timpul trecea şi fiecare
ciocnire cu Isus servea numai ca să descopere făţărnicia lor, ei deveneau tot mai îndârjiţi şi tot mai răspicaţi.
Acum s-au manifestat pe faţă, declarând despre Hristos că este stăpânit de demon şi că lucrează în
colaborare cu Satana, ca unul din complicii Lui (cf. 5T 634). De acum încolo ei erau chiar sub stăpânirea
puterii aceleia căreia Îl acuzaseră pe Hristos că îi este supus (DA 323).

Hula împotriva Duhului Sfânt, sau păcatul de neiertat, consta din împotrivirea progresivă la adevăr şi
culminând într-o finală şi irevocabilă decizie contra lui, luată în mod deliberat în deplină cunoaştere că
făcând aşa se alege urmarea propriului său curs de acţiune în opoziţie cu voia divină. Conştiinţa devine
insensibilă datorită rezistenţei continue la impresiile Duhului Sfânt, şi cineva cu greu şi-ar putea da seama că
a luat decizia fatală. S-ar putea, într-adevăr, să nu fie nimic mai mult decât continuarea eşecului de a ajunge
la o decizie de a acţiona în armonie cu voia lui Dumnezeu (vezi DA 324). O persoană chinuită de o temere
obsedantă că a comis „păcatul de neiertat”, are tocmai prin aceasta dovada concludentă că nu l-a comis.

Persoana cea mai nenorocită din lume este aceea a cărei conştiinţă nu-l mai tulbură când săvârşeşte
răul ştiind că ar trebui să facă binele. O experienţă creştină nenorocită este de obicei rezultatul netrăirii
potrivit cu lumina pe care o are. O persoană a cărei conştiinţă îl tulbură, poate rezolva problema şi îndepărta
tensiunea pe una din două căi: el poate să se supună puterii transformatoare a Duhului Sfânt şi să răspundă
la îndemnurile Duhului Sfânt îndreptând greşelile faţă de Dumnezeu şi faţă de om sau îşi poate face
conştiinţa insensibilă şi să elimine îndemnurile ei dureroase aducând la tăcere Duhul Sfânt (vezi Efeseni
4,30). Persoana care alege calea din urmă nu se poate pocăi, deoarece conştiinţa sa a fost făcută pentru
totdeauna insensibilă şi nu doreşte să se pocăiască. El şi-a aşezat în mod deliberat sufletul dincolo de raza de
acţiune a harului divin. Persistenta pervertire a puterii lui de alegere are ca rezultat pierderea puterii de a
discerne între bine şi rău. În cele din urmă răul pare că este ceva bun, iar binele pare că este ceva rău (vezi
Mica 3,2; vezi la Isaia 5,20). Aşa este înşelăciunea păcatului.

Conştiinţa a fost potrivit numită ochiul lui Dumnezeu în sufletul omului. Ea este un monitor sădit de
Dumnezeu care îndeamnă mereu pe oameni să trăiască în ascultare de lumina care le fusese descoperită.
Forţarea ei în cea mai mică măsură, înseamnă a risca pericolul pierderii veşnice. Neascultarea deliberată şi
persistentă faţă de Dumnezeu devine în cele din urmă o deprindere care nu poate fi întreruptă (vezi DA
324). Comparaţi procesul îndeobşte numit „împietrirea inimii” (vezi la Exod 4,21).

Nu va fi iertat. Nu pentru că Dumnezeu n-are bunăvoinţă să ierte, ci pentru că acela care a săvârşit
păcatul n-are dorinţă de a fi iertat. O astfel de dorinţă este vital necesară pentru iertare. Unul ca acesta a
întrerupt linia de comunicare cu cerul, pentru ca să nu mai fie tulburat de chemările de avertizare ale
Duhului Sfânt.

Matei 12:32
32. Fiul omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Va fi iertat. Comparaţi rugăciunea lui Hristos pentru iertarea ostaşilor care L-au răstignit pe cruce
(vezi Luca 23,34). Mulţi dintre preoţi şi dintre conducătorii poporului împreună cu mii alţii, cu timpul „au
crezut în El”, iar după Ziua Cincizecimii au luat poziţie alături de ucenici (vezi Ioan 12,42; Fapte 6,7). Ei
puteau fi iertaţi pentru că mai înainte nu înţeleseseră caracterul dumnezeiesc al lui Isus (DA 322). Eşecul lor
de a-L recunoaşte pe Isus ca Mesia al profeţiei, din cauza greşitei lor înţelegeri a profeţiei Vechiului
Testament (DA 30), nu a făcut aceste persoane insensibile la adevăr, iar când au văzut adevărul aşa cum este
în Hristos Isus au luat curajos poziţie de partea Lui.

Nu va fi iertat. Vezi la versetul 31.

În veacul acesta. [În lumea aceasta, KJV]. Literal, „veacul acesta” (vezi la cap. 13,39).

Cel viitor. [Lumea viitoare, KJV]. Adică, în veacul viitor sau viaţa viitoare. Nu mai există o a doua
punere la probă.

Matei 12:33
33. Ori. Fariseii erau inconsecvenţi. Ei atribuiseră eliberarea de sub posesiunea demonică – cu
siguranţă ceva „bun” – însăşi demonilor (vezi v. 24). Dacă rezultatele sunt bune şi cauza trebuie să fie bună.

Pomul. Aşa cum arată lămurit contextul, aici Isus Se referă la Sine. Vindecarea surdo-mutului posedat
de demon (v. 22) era „rodul” şi nimeni din cei care fuseseră de faţă la minune nu putea tăgădui că „rodul”
era „bun”. Fariseii, însă, atribuiau acest „rod” bun unui pom rău, lui „Beelzebul, domnul dracilor” (v. 24.).
Dar Isus spunea că numai un caracter bun poate produce „lucruri bune”, la fel cum un caracter rău produce
„lucruri rele” (v. 35). Un „pom bun” totdeauna urmează să fie cunoscut după „rodul lui bun”, iar „pomul
rău” după „rodul lui rău” (vezi la cap. 7,16-20). În felul acesta Fariseii erau cu totul nelogici când admiteau
să atribui „rod” bun unui „pom rău”. Vechiul Testament compară adesea o persoană sau un popor, cu un
pom (vezi la Judecători 9,8-10; Psalmi 1,3; Isaia 56,3; Daniel 4,10).

La o dată mai târzie Isus S-a comparat pe Sine cu o „viţă”, pe ucenicii Săi cu „mlădiţele” şi pe cei
câştigaţi la împărăţie cu „roada” (vezi Ioan 15,5-8). Pentru alte ocazii de folosire a aceluiaşi obiect pentru a
reprezenta lucruri diferite şi pentru a învăţa lucruri diferite, vezi la Matei 13,33.

Matei 12:34
34. Pui de năpârci. [Neam de vipere, KJV]. Sau, „odrasle de vipere” (vezi la cap. 3,7).

Cum aţi putea voi? „Roada” (v. 33) sau „mlădiţele” (v. 34) Fariseilor nu erau bune. „Lucrurile” pe
care ei le vorbiseră – „roada” lor – erau „rele” şi acestea la rândul lor arătau către un izvor rău. Ei se purtau
ca nişte „vipere” şi astfel ei trebuia să fie pui de „năpârci” (vezi la Ioan 8,44).

Prisosul inimii. Cuvintele unui om sunt în măsură mai mare sau mai mică o oglindire a gândurilor care
îi umplu mintea; nu poate fi altfel. Cuvintele hulitoare ale Fariseilor (v. 24) nu erau întâmplătoare, ci
reprezentau ceea ce era în inima lor. Cuvintele unui om trădează gândurile lui.

Matei 12:35
35. Omul bun. O aplicaţie literală a principiului enunţat în v. 33 sub chipul unui pom.

Vistieria. În greacă, thesauros „casetă [pentru bijuterii]”, „un tezaur”, „o vistierie” (vezi la cap. 2,11).
Aici se face referire la minte ca o vistierie unde sunt păstrate cunoştinţele şi experienţele adunate şi
atitudinile şi emoţiile cultivate şi din care se scoate pentru a face faţă problemelor vieţii.

A inimii. Dovezi textuale atestă (cf. p. 146) omiterea acestor cuvinte.

Scoate. Literal, „aruncă afară” sau „dă afară”.

Matei 12:36
36. Ziua judecăţii. Vezi la cap. 3,12.

Vor da socoteală. Omul este răspunzător pentru felul în care foloseşte puterea lui de alegere.

Nefolositor. [Deşert, G. Gal.]. literal, „nelucrător”, „nefolositor”, „zadarnic” şi astfel, ca aici

„dăunător”. Acuzând pe Hristos că scoate afară demonii cu demnul demonilor (v. 24) Fariseii făcuseră o
afirmaţie despre care ştiau că nu era adevărată.
Matei 12:37
37. Scos fără vină. [Îndreptăţit, KJV; Găsit drept, G. Gal.]. Adică, „declarat neprihănit”, sau „socotit
neprihănit”. Lucrul acesta poate fi adevărat numai când cuvintele cuiva au fost în acord cu propria sa
cunoaştere a adevărului. Altminteri omul se va dovedi că este un făţarnic, şi ca atare este „osândit”.

Matei 12:38
38. Atunci. Pentru legătura versetului 38-42 cu secţiunea precedentă a capitolului 12, vezi versetul 22.

Unii din cărturari. Aproape întregul capitol se ocupă cu cazuri de opoziţie fariseică faţă de Hristos
(vezi v. 2, 14, 24, 38). Numai versetele 46-50 se ocupă cu un alt subiect. Cu privire la cărturari vezi pagina
55; vezi la Marcu 1,22.

Farisei. Vezi paginile 51 şi 52.

Învăţătorule. În greacă, didaskalos, „Învăţător”. Adresându-se lui Isus ca „Învăţător”, cărturarii şi

Fariseii nu-L admiteau în nici un sens că este aşa ceva. Era doar un simplu fapt că El învăţa, iar didaskalos
era forma populară de a se adresa cuiva care învăţa.

Am vrea să vedem un semn. Cererea pentru un semn relatată în capitolul 16,1-5 a avut loc probabil în
vara anului 30 d. Hr., cam cu vreo nouă luni, sau cam aşa ceva, după întâmplarea relatată aici. Având în
vedere minunea remarcabilă săvârşită chiar înainte de aceasta (cap. 12,22,23; DA 321), cererea unui „semn”
(vezi p. 208; vezi la Luca 2,12) nu era altceva decât o insultă. Ea lăsa să se înţeleagă că ceea ce avusese loc
nu era o minune şi, în chip subtil, insinua că Hristos până la data aceasta nu dăduse dovezi care să ateste
pretenţiile Lui supranaturale. Ce fel de „semn” doreau sau aşteptau ei? Poate că doreau să vadă vreun semn
prevestitor pe cer (vezi Ioel 2,30; cf. Apocalipsa 13,13), sau un „semn” de felul acelora prin care Moise îşi
atestase misiunea înaintea lui Faraon (vezi Exod 7,9-13; etc.). Un asemenea semn ar fi putut să fie
considerat de ei o manifestare convingătoare de putere supranaturală. În cursul judecării lui Hristos înaintea
Sinedriului, conducătorii iudei au cerut din nou un semn (DA 704, 705). Irod a făcut o cerere asemănătoare
şi a făgăduit să-L elibereze pe Isus dacă ar fi făcut un astfel de „semn” (DA 729).

Nesinceritatea tuturor acestor cereri reiese din faptul că nici unul din cei care le făceau nu răspunsese
favorabil la minunile pe care le făcuse Hristos. Fiecare dovadă de divinitate doar îi făcea cu atât mai hotărâţi
să-L aducă la tăcere, până când în cele din urmă învierea lui Lazăr din morţi a slujit ca să-i facă să-şi
dubleze sforţările de a-L îndepărta din cale.

Matei 12:39
39. Viclean şi preacurvar. [Rău şi adulter, KJV]. Ei erau „preacurvari” în sensul că rupseseră legătura
care-i lega de Dumnezeu ca popor ales al Său. În Vechiul Testament se vorbea de apostazie ca fiind adulter
(vezi la Psalmi 73,27).

Neam. Vezi la capitolul 11,16; 23,36.

Alt semn. [Nici un semn, KJV]. Un popor împietrit şi apostaziat nu avea drept să ceară un semn şi
dacă i s-ar fi dat, ei nu l-ar fi primit. Nu era nimic de câştigat din aruncarea „mărgăritarelor înaintea
porcilor” (vezi la cap. 7,6). În „Moise şi profeţi” (vezi Luca 16,31) era lumină îndestulătoare pentru a
călăuzi pe oameni pe calea mântuirii şi, în acord cu aceasta, motivul fundamental pentru care cărturarii şi
Fariseii refuzau să-L accepte pe Hristos era că ei nu acceptau în realitate Scripturile Vechiului Testament
care mărturiseau despre El (vezi Ioan 5,45-47).

Iona. În ce sens era profetul Iona un „semn”? Răspunsul se găseşte în acele aspecte ale lucrării lui
Iona pe care le comentează acum Hristos. Cel dintâi din aceste elemente „semne” din viaţa lui Iona a fost
întâlnirea lui cu monstrul adâncului (v. 40); al doilea, predica lui cu succes adresată populaţiei Ninivei (v.
41).

Matei 12:40
40. După cum Iona. Învierea lui Hristos a fost minunea supremă a misiunii Sale pe pământ, şi Hristos
îndreaptă acum atenţia criticilor Săi la acel mare eveniment viitor.
 Trei zile. Vezi paginile 248-251.

Chitului. [Balenei, KJV]. În greacă, ketos, însemnând un monstru marin sau un peşte de mare mărime,
nu neapărat o „balenă” (vezi la Iona 1,17; 2,1). Constelaţia Cetus reprezintă un monstru marin, numele lui
fiind doar o transliterare a grecescului ketos.

Inima pământului. Aici Hristos se referă fără îndoială la timpul pe care El l-a petrecut în mormântul
lui Iosif, de vineri după masă târziu până duminică dimineaţa devreme.

Matei 12:41
41. Bărbaţii din Ninive. „Semnul prorocului Iona” (v. 39) consta nu numai din eliberarea lui
miraculoasă din „pântecele chitului”, dar şi din lucrarea lui cu succes pentru oamenii din Ninive, capitala
vechii Asirii (vezi DA 406).

Se vor… scula în ziua judecăţii. [Se vor scula la judecată, KJV; G. Gal.]. Adică, se vor înfăţişa ca
martori în ziua finală a judecăţii. S-a sugerat că expresia aramaică pe care Hristos o foloseşte aici însemna la
origine „a acuza”.

Neamul acesta. [Generaţia aceasta, KJV]. Vezi la capitolele 11,16; 23,36; 24,34.

Ei s-au pocăit. Nu putem şti dacă Iona a spus oamenilor din Ninive despre experienţa sa cu monstrul
marin; Scripturile tac în privinţa aceasta. Punctul important este că ninivenii s-au pocăit în ciuda faptului că
Iona n-a făcut nici o minune pentru ei. Ei au acceptat solia lui pe temeiul propriei lui autorităţi, deoarece
aducea convingere inimii lor (vezi Iona 3,5-10). Acelaşi lucru ar fi trebuit să se întâmple şi cu cărturarii şi
Fariseii, deoarece solia pe care o vestea Hristos cuprindea cu siguranţă în ea dovezi convingătoare cu privire
la autoritatea lui (vezi la Marcu 1,22,27). Dar pe lângă cuvintele pe care El le-a spus, a mai săvârşit şi multe
fapte minunate, şi acestea constituiau o mărturie în plus că cuvintele Lui erau adevărate (vezi Ioan 5,36).
Totuşi în ciuda tuturor dovezilor acestora, cărturarii şi Fariseii au refuzat cu încăpăţânare să creadă dovezile
acordate lor.

Unul mai mare decât Iona. Adică, Hristos Însuşi (vezi la v. 6).

Matei 12:42
42. Împărăteasa de la miazăzi. Regina din Şeba, care a vizitat curtea lui Solomon (vezi la 1 Regi
10,1.3.9).

Înţelepciunea lui Solomon. Vezi la 1 Regi 3,12. Înţelepciunea divină, vorbind prin Solomon, a
convins-o pe împărăteasa din Şeba că Dumnezeu era cu el. Şi, ca şi Iona (vezi la v. 41), Solomon n-a făcut
nici o minune, cuvintele lui au fost îndestulătoare. Dacă cuvintele lui Iona şi ale lui Solomon purtau dovada
că Dumnezeu vorbea prin ei, Isus lăsa să se înţeleagă că propriile Lui cuvinte ar trebui la fel să se
dovedească îndestulătoare.

Unul mai mare decât Solomon. Vezi la versetul 6,42.

Matei 12:43
43. Duhul necurat. [Duh necurat, KJV]. [Şapte duhuri necurate, Matei 12,43-45. Vezi despre parabole
p. 203-207]. Sinonim cu „demon”. Comentariile pe care Hristos le face aici (v. 43-45) pot fi luate ca o
continuare a discuţiei Sale despre păcatul de neiertat (v. 31-37). Hristos fusese întrerupt (vezi v. 38-42) în
firul ideilor Sale de această cerere după un semn şi El acum o reia de acolo de unde o întrerupsese, după ce
răspunsese la cererea aceea. Sfatul dat aici (vers 43-45) este aplicabil îndeosebi acelora care ascultaseră
bucuros la solia Evangheliei, dar nu cedaseră Duhului Sfânt (DA 323). Aceştia încă nu comiseseră păcatul
de neiertat şi Isus îi avertizează să nu-l facă. Pentru o discuţie despre posedarea demonică vezi Nota
adiţională la Marcu 1.

În caz de boală, o recidivă are adesea drept urmare o stare mult mai serioasă decât aceea pricinuită de
boala originară. Tăria fizică, deja foarte mult slăbită, este adesea fără putere în faţa atacului reînnoit al bolii.
O recidivă este datorată adesea faptului că pacientul nu este în stare să-şi dea seama de slăbiciunea sa fizică
şi a unui simţământ fatal de supraîncredere în sine. Când ne revenim din boala păcatului, ar trebui să ne
încredem cu totul în meritele şi puterea lui Hristos.

Locuri fără apă. [Locuri uscate, KJV]. Ţinuturi pustii, unde duhul nu ar găsi fiinţe omeneşti – nici o
„casă” (v. 44) – şi deci, nu ar avea odihnă pentru că este fără cămin.

Matei 12:44
44. Mă voi întoarce. „Duhul necurat” vrea să spună că absenţa lui a fost numai temporară. Hristos Se
gândeşte probabil la un om din care El a scos afară un demon numai cu puţin timp mai înainte (vezi la v.
22). Se prea poate ca omul să se fi găsit între ascultători şi aceasta s-ar fi putut să fie intenţionată ca o
avertizare pentru el în special, ca şi pentru ascultători în general. Cu siguranţă era o avertizare pentru Farisei
(vezi v. 31-37).

Goală, măturată şi împodobită. Starea „casei” sau persoanei, readusă la starea care exista înainte ca
demonul să-şi fi găsit pentru prima dată sălaş acolo. Religia creştină nu constă în primul rând din înfrânarea
de la rău, ci mai degrabă din aplicarea minţii şi a vieţii în mod inteligent şi sârguincios la ceea ce este bun.
Creştinismul nu este o religie negativă constând din diferite oprelişti, ci o forţă pozitivă, constructivă spre
bine. Nu este de ajuns ca demonii, literali sau figuraţi să fie daţi afară din inimă şi minte; Spiritul lui
Dumnezeu trebuie să vină în viaţă şi să fie aşezat la conducerea gândurilor şi purtării (vezi 2 Corinteni 6,16;
Efeseni 2,22). Nu este de ajuns să urâm răul; trebuie să iubim şi să cultivăm cu înfocare ceea ce este bine
(vezi Amos 5,15; 2 Tesaloniceni 2,10; vezi la Matei 6,24).

Persoana nefericită reprezentată prin „casă” nu luase o poziţie pozitivă de partea lui Dumnezeu.
Intenţiile ei erau bune. Ea nu bănuia revenirea duhului rău şi de aceea neglijase să predea „casa” controlului
lui Hristos. Supunerea faţă de Hristos ar fi putut să o oprească să-şi folosească „casa” aşa cum ar fi ales, deci
s-a hotărât ca deocamdată să-şi trăiască viaţa aşa cum dorea. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, o nouă putere ar
fi fost la conducere (vezi Romani 6,16), iar duhul necurat n-ar fi putut să obţină intrare. Unica noastră
siguranţă este în predarea din toată inima lui Hristos, pentru ca El să poată să trăiască viaţa Sa desăvârşită în
lăuntrul nostru (Galateni 2,20; Apocalipsa 3,20). Parabola aceasta este o avertizare solemnă contra unei
simple îmbunătăţiri negative; nu este de ajuns să evităm răul, trebuie ca în mod activ să umblăm „după cele
de sus” (Coloseni 3,1.2).

Matei 12:45
45. Alte şapte duhuri. Şapte, numărul simbolic însemnând desăvârşire, arată deplina posedare
demonică.

Starea din urmă. Prea adesea cei care fuseseră vindecaţi de boala păcatelor cad în recidivă, ca să
zicem aşa, şi de aceea devin mai slabi spiritual decât fuseseră la început. Fără să-şi dea seama cât de atenţi
trebuie să fie pentru a evita ispita şi a se înconjura cu influenţe spre bine, ei se expun fără rost ademenirilor
lumii – adesea cu rezultate fatale (vezi DA 256). Aşa s-a întâmplat cu Saul, care, deşi fusese cândva sub
puterea şi influenţa Duhului Sfânt (vezi 1 Samuel 10,9-13), nu s-a supus pe deplin şi cu totul lui Dumnezeu
şi drept urmare a fost expus stăpânirii unui duh rău (1 Samuel 16,14; 18,10; 19,9) care în cele din urmă l-a
împins la sinucidere. Tot aşa a fost şi cu Iuda, care la început a fost susceptibil la influenţa alinătoare a lui
Hristos, dar care nu şi-a supus viaţa exclusiv acelei influenţe (DA 294; 717). Vezi la Matei 13,7.

Acest neam viclean. [Această generaţie nelegiuită, KJV]. Vezi versetul 39; vezi la capitolul 11,16;
23,36. Conducătorii lui Israel erau în curs de a respinge lumina care ajunsese la ei.

Matei 12:46
46. Pe când vorbea încă Isus. [Vizita mamei şi fraţilor lui Hristos, Matei 12,46-50 = Marcu 3,31-35 =
Luca 8,19-21. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 219; diagrama, p. 231]. Pentru legătura acestei
secţiuni (v. 46-50) cu secţiunea precedentă a capitolului vezi la versetul 22. Pentru un incident în plus în
naraţiune, vezi Luca 11,27.28.

Mama. Deşi fără îndoială îngrijorată de Isus, Maria avea credinţă în El, o credinţă care nu era
împărtăşită de fraţii Săi (vezi Ioan 7,5). Era ideea lor, nu a ei, de a-L reţine pe Hristos de a-şi continua
lucrarea pentru oameni (vezi DA 321). Ei nădăjduiau că El va ceda la apelul stăruitor al Mariei; ei nu
credeau că El va asculta de propriul lor apel (cf DA 87).

Fraţii lui. Scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă că aceştia erau fii ai lui Iosif dintr-o căsătorie
anterioară. Faptul că Isus a încredinţat pe mama Sa grijii lui Ioan (vezi Ioan 19,26,27) lasă să se înţeleagă că
fraţii şi surorile lui Isus nu erau de fapt copiii Mariei. Că aceşti fraţi erau mai mari decât Isus este arătat de
atitudinea lor faţă de El şi de legătura lor cu El. Ei au căutat să-L oprească din lucrare (vezi la Marcu 3,21),
i-au vorbit cuvinte dojenitoare (vezi Ioan 7,3,4) şi s-au amestecat în alte feluri în purtarea Lui (cf. Marcu
3,31) aşa cum numai fraţii care erau mai mari ar fi îndrăznit să facă în vremurile acelea. Pentru cineva care
este obişnuit cu viaţa din ţările biblice, argumentul acesta apare concludent în el însuşi. Concluzia aceasta
care este întemeiată pe raportul Evangheliei, este în mod specific susţinută de observaţiile făcute în DA 86,
87, 90, 321.

Deşi aceşti „fraţi” nu credeau la data aceea în Isus (Ioan 7,3-5), mai târziu L-au acceptat şi au fost
socotiţi ca urmaşi ai Lui (vezi Fapte 1,14). La data aceasta fraţii lui Isus erau înspăimântaţi de veştile pe care
le auziseră cu privire la lucrarea Lui, mai ales cum Isus aproape nu avea timp să mănânce şi să doarmă. Ei
credeau că El nu era prudent în lucrările Lui (DA 321) şi au căutat să-L convingă să Se conformeze la ideile
lor de felul cum să Se poarte (DA 326). Fără îndoială ei erau îngrijoraţi şi de relaţiile tot mai încordate dintre
El şi conducătorii iudei.

Stăteau afară. Nu este clar dacă aceasta înseamnă „afară”, adică, în afară de mulţimea care Îl înconjura
pe Isus, sau „afară” din casa menţionată ceva mai târziu în naraţiune (vezi la cap. 13,1).

Matei 12:47
47. Atunci cineva I-a zis. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între reţinerea şi omiterea
versetului acestuia, deşi toate manuscrisele conţin enunţările paralele în Marcu 3,32 şi Luca 8,20. Contextul
favorizează reţinerea lui.

Matei 12:48
48. Cine este mama Mea? Vezi la Ioan 2,4. Este clar că Isus era personal devotat mamei Sale (vezi la
Ioan 19,26,27). Punctul Său de vedere cu privire la datoria copiilor faţă de părinţii lor este de asemenea clar
prezentat în învăţăturile Lui (vezi Marcu 7,9-13). În acord cu aceasta, ceea ce vrea El să spună aici este că
până şi cei mai intimi şi mai scumpi Lui nu aveau dreptul să se amestece în lucrarea Lui sau să dea
îndrumări cu privire la felul în care ar trebui să fie săvârşită (cf. Matei 16,23). Vezi la Luca 2,49.

Matei 12:49
49. Ucenicii Săi. Cuprinzând nu numai pe cei doisprezece, dar şi pe mulţi alţii (vezi la Marcu 3,13;
Luca 10,1). Cei doisprezece erau însă, într-un anumit sens „membrii ai familiei lui Isus” (DA 349) şi Isus
era capul familiei (vezi 1 Corinteni 11,3; Efeseni 5,23).

Matei 12:50
50. Voia Tatălui Meu. Vezi la Matei 7,21; cf. Luca 8,21.

Îmi este frate. [Fratele Meu, KJV]. Isus face aici o aplicaţie personală prin folosirea de pronume la
singular. Toţi cei care Îl recunosc pe Dumnezeu ca pe Tatăl lor sunt membrii ai „întregii familii în cer şi pe
pământ” (Efeseni 3,15). Legăturile care leagă pe creştini cu Părintele lor ceresc şi pe unii de alţii sunt mai
tari şi mai adevărate chiar decât legăturile de sânge şi mai dăinuitoare. Aici este o tăgăduire clară a susţinerii
că creştinii ar trebui să dea o atenţie deosebită Mariei (vezi la Luca 11,28).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 284
1–13 DA 284–289

5–7 DA 285

6 FE 399
 10–12 DA 286

12 CH 368; DA 287; ML 231

18–21 TM 127

21 DA 489

22 GC 515

22–29 TM 78

22–50 DA 321–327

29 FE 299; 6T 407

30 AH 95; CH 35; ChS 108; COL 340; FE 194, 254, 292; TM 91, 126; IT 126, 139, 336 453, 485; 2T
47, 103, 176, 213, 263; 3T 243, 328, 529; 4T 17, 641; 5T 130, 394, 424; 8T 45

31 5T 634

31, 32 DA 322, 324

31–37 TM 71, 78

32 PP 405

33 IT 228

34 DA 323; MB 127; 1T 159, 408; 2T 248, 302, 460, 562, 703; 4T 48; 5T 146, 287

34, 35 TM 84

34–37 2T 95

35 GW 288

35–37 1T 499

36 EW 112; FE 458; 4T 588; 3T 189

36, 37 DA 323; GC 481

37 ML 335; MYP 367; 2T 315; 5T 287

40, 41 DA 406; PK 270, 274

43–45 DA 323

45 DA 324

46–50 DA 325

48–50 CH 527

Matei 13:1
 1. În aceeaşi zi. [Predica de lângă mare, Matei 13,1-53 = Marcu 4,1-34 = Luca 8,4-18. Comentariu
major: Matei. Vezi harta p. 219; diagrama p. 231; despre parabole p. 203-207]. Adică, în aceeaşi zi în care
au avut loc incidentele relatate în capitolul 12,22-50 (vezi la cap. 12,22). Evenimentele relatate în capitolul
8,18-27 au avut loc la sfârşitul aceleiaşi zile (vezi Marcu 4,35; vezi la Matei 8,18). Deşi nu există nici o
dovadă că ziua aceasta L-a văzut pe Isus mai ocupat decât în nenumărate altele, raportul oarecum complet al
ei i-a câştigat denumirea de „ziua aglomerată”. Ea reprezenta una din situaţiile acelea obişnuite în care Isus
aproape că nu găsea timp să mănânce sau să prindă măcar câteva momente de odihnă (vezi DA 333).

A ieşit din casă. Aceasta lasă să se înţeleagă că incidentele relatate în capitolul 12,22-50, care au avut
loc mai de vreme în aceeaşi zi, se petrecuseră în vreo locuinţă – poate aceea a lui Petru la Capernaum (vezi
la Marcu 1,29) – aproape de limitele nordice ale Câmpiei Ghenezaretului, sau poate în vreo casă din
Magdala aproape de limitele ei sudice (vezi DA 405).

Şedea. Poziţia obişnuită luată de rabini când învăţau (vezi p. 58; vezi la Luca 4,20).

Lângă mare. Probabil undeva pe ţărmul Lacului Galileei între Capernaum şi Magdala, unde Câmpia
Ghenezaret se întâlneşte cu lacul (vezi COL 34).

Matei 13:2
2. O mulţime de noroade. [Mari mulţimi, KJV]. Cu privire la marile mulţimi care se înghesuiau în
jurul lui Isus în decursul perioadei celei de a doua călătorii, în timpul toamnei anului 29 d.Hr., vezi la
capitolul 8,1.18; 12,15. Cu ocazia aceasta ei L-au înghesuit pe Isus în aşa fel că toţi îl împingeau în apă.

O corabie. Mai de grabă „o barcă”. Se pare (vezi COL 34) că atunci când Isus a părăsit „casa” (v.1),
S-a dus la ţărm aşteptând să Se suie în barcă şi să treacă lacul. Dar apelurile urgente ale celor bolnavi şi
nevoia oamenilor de cuvintele adevărului L-au reţinut (vezi COL 33,34; cf. cap. 9,36).

Ţărm. În greacă, aigialos, „o plajă” sau „un ţărm”.

Matei 13:3
3. Le-a vorbit despre multe lucruri. Până aici Hristos făcuse uz ocazional de scurte ilustraţii care ar fi
putut fi numite parabole (vezi cap. 7,24-27; etc.); acum pentru prima dată a făcut din parabole un vehicul
principal pentru transmiterea adevărului. Predica de pe munte fusese probabil ţinută nu cu mult mai înainte
de câteva săptămâni (vezi la cap. 5,1). Acum era probabil toamna anului 29 d.Hr. şi de-a lungul Câmpiei
Ghenazaretului, cea mai productivă regiune din toată Galileea (vezi la Luca 5,1), se puteau vedea
semănătorii semănând grâul de toamnă (COL 34; vezi vol. II, p. 108). Pentru un rezumat al evenimentelor
acestei zile aglomerate, vezi la Matei 12,22; 13,1.

Cel puţin zece parabole au fost date cu ocazia aceasta. La cele opt raportate în Matei, Marcu adaugă
pe aceea cu lumina (cap. 4,21-23) şi aceea cu sămânţa care creşte tainic (v. 26-29). Luate ca un tot,
parabolele relatate de Matei prezintă un tablou compus al lucrurilor esenţiale privitoare la împărăţia
cerurilor.

Semănătorul. [Un semănător, KJV]. [Semănătorul, sămânţa şi solurile, Matei 13,3-9, 18-23 = Marcu
4,3-20 = Luca 8,5-15. Comentariu major: Matei. Vezi despre parabole p. 203-207]. Când Hristos vorbea
(COL 34) plugarii puteau fi văzuţi împrăştiind sămânţa pe solul bogat al Câmpiei Ghenezaretului aşa cum se
întinde de la apele albastre ale Galileei până la picioarele dealurilor. Deşi parabola aceasta este cunoscută ca
parabola semănătorului, ar putea fi numită mai bine a solurilor, sau a semănătorului, a seminţelor şi a
solurilor. Trăsătura ei caracteristică nu este nici a semănătorului, nici a seminţelor, care apar şi în parabola
cu neghina (v. 24-30), ci mai degrabă cele patru tipuri de sol pe care a căzut sămânţa când a fost semănată.
Parabola scoate în evidenţă primirea făcută seminţei de fiecare din cele patru tipuri de sol, împreună cu
efectul pe care primirea aceasta l-a avut asupra creşterii seminţei (vezi COL 43). Priceperea semănătorului şi
calitatea seminţei sunt aceleaşi în raport cu fiecare din cele patru tipuri de sol. Vezi la versetul 8.

Adevărul deosebit reprezentat de sămânţa din parabola aceasta este natura misiunii lui Hristos pe
pământ ca Mesia. În măsură mai mare sau mai mică adevărata natură a împărăţiei lui Hristos era o „taină”
(vezi v. 11), deoarece mândria întunecase priceperea oamenilor cu privire la Scripturile Vechiului
Testament. Poporul iudeu aştepta ca Mesia să vină ca un puternic cuceritor, să şadă pe tronul lui David şi să
supună iudeilor toate naţiunile (vezi DA 30; vezi la Luca 4,19). Dar în parabola cu semănătorul, Isus scoate
în evidenţă adevărata natură a misiunii Sale, faptul că El nu a venit pentru a supune pe păgâni lui Israel, ci
pentru a supune inima „oilor pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24). Acelaşi adevăr El îl expusese mai
explicit în Predica de pe munte (vezi la cap. 5,2).

A ieşit. În ţările orientale, pe vremuri, aşa cum fac şi astăzi în unele localităţi, agricultorii locuiesc
împreună în sate pentru apărarea contra bandelor de tâlhari care umblau încoace şi încolo. Dimineaţa, în
zorii zilei, ei „ieşeau” din sate mergând în ogoarele din apropiere şi în amurg se întorceau din nou acasă. În
acelaşi fel Hristos – Semănătorul adevărului, „a ieşit” de la Tatăl din cer venind în lumea aceasta – „ţarina”
(vezi v. 38) – pentru ca să mărturisească „despre adevăr” (Ioan 18,37; cf. cap 10,10).

Matei 13:4
4. Lângă drum. Nu pe drumul din sat spre ogoare, ci pe poteca de-a lungul marginii ogorului, sau pe
poteca ce trece peste ţarină la alte ţarine mai depărtate. Din cauza suprafeţei bătătorite a potecii, sămânţa
rămâne neacoperită şi nu are nici măcar prilejul să încolţească. Ascultătorii de lângă drum sunt acei
ascultători superficiali asupra cărora adevărurile Evangheliei nu au efect. Aşa cum este exprimat de un
proverb chinezesc, ceea ce ei aud intră pe „urechea de la răsărit” şi iese pe „urechea de la apus”. Ei nu-şi dau
seama de propria lor nevoie de Evanghelie. Ei sunt neatenţi, nu înţeleg (v. 19). Se pare că adevărul nu are
nici un înţeles pentru ei.

Păsările. Adică, păsările sălbatice, mereu de faţă la arat şi semănat. După Matei, păsările reprezintă pe
„cel rău” (v. 19); potrivit cu Marcu, Satana (cap. 4,15); şi potrivit cu Luca, diavolul (cap. 8,12).

Matei 13:5
5. Locuri stâncoase. Se pare că acestea nu se referă la un teren acoperit cu pietre împrăştiate la
suprafaţă, ci la lespezi de stâncă aproape de suprafaţă, acoperite de un strat subţire de pământ. Cu excepţia
câtorva locuri mai favorizate, lespezile de stâncă de felul acestora de aici serveau efectiv pentru a limita
valoarea terenului deluros al Palestinei ca regiune agricolă.

Sămânţa Evangheliei care cade în inimi cu teren stâncos găseşte destul pământ pentru a încolţi, dar
pământul este într-un strat subţire şi efectul Evangheliei este în cel mai bun caz superficial. Evanghelia face
apel la emoţiile lor, iar ei sunt grabnici să reacţioneze la el, dar impresia făcută de el trece ca valul
nestatornic al emoţiei. Stânca egoismului (vezi COL 46) împiedică Evanghelia de a săvârşi o reformă în
viaţă. Orice efort de a servi lui Hristos este în aşa fel împiedicat de scopul fundamental în viaţă de a servi
eului (vezi COL 50) încât Evanghelia are puţină influenţă sau nu are deloc influenţă. Ascultătorii
reprezentaţi de terenul stâncos îşi urmează de obicei propriile lor înclinaţii. Orice convingeri pe care astfel
de oameni le-ar avea sunt întemeiate pe înclinaţie şi nu pe principiu. Este evident că adevărul are o oarecare
măsură de atracţie pentru ei; ei admit că el este bun; dar ei se iubesc pe ei înşişi. Primind repede ceea ce li se
pare că este bine în clipa aceea, ei nu calculează preţul uceniciei; ei nu aplică principiile Evangheliei la viaţa
lor şi nu-i dau prilej să le reformeze tiparele de gândire şi de acţiune. Ei nu sunt dispuşi să privească în faţă
faptul că obiceiurile lor trebuie să fie schimbate.

N-avea mult pământ. Lespedea de stâncă aflată chiar sub suprafaţa solului absorbea căldura şi
îndepărta apa din solul de deasupra ei.

Îndată. Căldura în plus din sol reflectată în sus de stâncă a provocat o germinare rapidă. Totuşi nu era
„un pământ adânc” pentru a depozita apa şi pentru a o da rădăcinilor când o căutau.

Matei 13:6
6. S-a uscat. Germinarea a fost rapidă, dar tot aşa a fost şi uscarea. Unica nădejde pentru ascultătorii
reprezentaţi prin terenul stâncos este de a fi născuţi din nou (COL 48). Influenţa superficială a Evangheliei
asupra lor nu dă naştere la mărturisirea şi părăsirea păcatului (vezi la v. 5). Ei nu experimentează
îndreptăţirea. Reacţia lor la Evanghelie nu are drept rezultat convertirea.

Matei 13:7
7. Spini. În greacă akantha, „spini” sau „mărăcini”; akantha este de asemenea folosit cu referire la
orice plantă care înţeapă, ca de pildă „scaietele”. Luca defineşte „spinii” vieţii creştine ca fiind „grijile,
bogăţiile şi plăcerile vieţii acesteia” (vezi Luca 8,14; cf. Matei 13,22).

În terenul plin de spini plantele gingaşe nu s-au uscat atât de rapid cum au făcut-o în teren pietros. La
fel, experienţa creştinilor care sunt reprezentaţi prin terenul spinos progresează mai mult decât a
ascultătorilor reprezentaţi prin terenul pietros. Ei fac ceea ce pare că este un început adevărat şi pare că trec
prin îndreptăţire şi naştere din nou. Dar în curând obosesc „în facerea binelui” (Galateni 6,9) şi nu merg
„spre cele desăvârşite” (Evrei 6,1). Absorbiţi de plăcerile lumii acesteia şi umblând după atracţiile ei, ei
neglijează să plivească din viaţă tendinţele şi trăsăturile acelea de caracter care răspund la ispită. Ei sunt
asemenea persoanei care fusese eliberată de posesiunea demonică numai pentru a fi din nou posedată de
şapte duhuri rele (vezi la Matei 12,43-45). Multe din lucrurile care îi atrag pe ascultătorii reprezentaţi de
pământul plin de spini şi le absorb atenţia s-ar putea ca, în şi prin ele însele, să nu fie lucruri dăunătoare. Dar
astfel de persoane ajung să fie atât de absorbite de lumea aceasta, încât nu au timp să se pregătească pentru
cea viitoare.

Spinii au crescut. Spinii au făcut cu neputinţă ca grâul să ajungă la maturitate (vezi Luca 8,14). În
acelaşi fel, interese seculare împiedică roadele Duhului (Galateni 5,22.23) să ajungă la maturitate. Religia
este împinsă în poziţia subordonată de a fi numai un interes între multe. Din lipsă de cultivare se usucă şi cu
timpul moare. Ceea ce lipseşte ascultătorilor reprezentaţi prin pământul plin de spini este o transformare
morală (COL 50). Pentru ei, îndreptăţirea este suma şi substanţa religiei şi ei dau greş în a înţelege că viaţa
creştină constă esenţial din procesul cunoscut sub numele de sfinţire – proces prin care trăsăturile şi
tendinţele rele sunt înlocuite de tiparul de viaţă perfect al lui Isus Hristos (vezi la Galateni 2,20).

Matei 13:8
8. Pământ bun. Aceasta nu vrea să spună că inima omului este în mod natural „bună” înainte ca
seminţele adevărului divin să o fi făcut să fie aşa, „căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă,
după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2,13). „Nimic bun nu locuieşte” (Romani 4,18) în om în
mod natural „Pământul” este „bun” numai pentru că cedează la fierul de plug al adevărului, pentru că
răspunde la influenţa îmblânzitoare a Duhului Sfânt.

A dat roadă. Vezi la capitolul 7,16-20. Aceasta se referă la roada caracterului (vezi la Galateni
5,22.23). Roada Duhului manifestată în viaţa din afară, este dovada unei experienţe creştine sănătoase. În
inima ascultătorilor reprezentaţi prin drumul bătătorit, adevărul nu a aflat răspuns. La inimile reprezentate
de terenul stâncos adevărul nu a produs nimic mai mult decât un impuls momentan. La ascultătorii
reprezentaţi prin terenul spinos a fost un răspuns care a început bine, dar s-a uscat în faţa dificultăţii şi
opoziţiei. Dar în inima ascultătorilor reprezentaţi prin pământul bun, răspunsul este permanent şi efectiv.
Rezultatul este o viaţă transformată potrivit cu tiparul vieţii desăvârşite a lui Isus Hristos. Creştinul cu
succes nu este o fiinţă dependentă de împrejurări: el stăruie până la sfârşit (vezi Matei 24,13).

O sută. [De o sută de ori, KJV]. Acesta ar fi cu adevărat un produs remarcabil (vezi la Geneza 26,12).
Produsul mediu de grâu în Statele Unite este de 17,1 buşeli pe acru, un produs de aproape 15 ori. Marcu
inversează ordinea producţiei de la cea mai mică la cea mai mare, iar Luca omite menţionarea celei mai mici
producţii.

Matei 13:9
9. Urechi de auzit. Pentru comentariu vezi la capitolul 11,15; 13,13-18.

Matei 13:10
10. Ucenicii s-au apropiat. Se pare că Matei, în armonie cu practica uzuală, asociază aici explicaţia
particulară a lui Hristos dată ucenicilor, aproape sigur la o dată mai târzie, cu parabola însăşi pentru a păstra
o ordine pe subiecte. Marcu menţionează în mod specific că explicaţia a fost dată când „era singur” cu cei
doisprezece şi cu câţiva din ceilalţi ucenici (vezi cap. 4,10).
În pilde. [În parabole, KJV]. Vezi la versetul 3.

Matei 13:11
11. V-a fost dat. [Vă este dat, KJV]. Pământul nedesţelenit al inimii ucenicilor fusese desţelenit de
fierul de plug al Duhului Sfânt (vezi la Osea 10,12) şi ucenicii primiseră sămânţa adevărului cu bucurie.
Numai aceia care voiesc „să facă voia Lui” pot aştepta să cunoască „despre învăţătura aceasta” (Ioan 7,17).
Perceperea adevărului depinde nu atât de mult de agerimea intelectului, cât de sinceritatea dorinţei.

Tainele. Adică, lucrurile care sunt ascunse de aceia care nu sunt sincer interesaţi de a cunoaşte
adevărul. Ele nu sunt taine în senul că nu pot fi înţelese sau că sunt în mod deliberat reţinute de la unii şi
acordate altora. Evanghelia este „nebunie” pentru unii (vezi 1 Corinteni 1,23) deoarece „omul firesc”
neinfluenţat de Duhul Sfânt, nu are capacitatea de a primi „lucrurile Duhului lui Dumnezeu” (vezi 1
Corinteni 2,14). Motivul pentru care el nu le poate cunoaşte este simplu că „trebuie judecate duhovniceşte”
şi el este lipsit de discernământul, sau de puterea de pricepere necesară pentru a prinde înţelesul lor.
Percepţia spirituală vine numai prin lucrarea Duhului Sfânt (vezi Ioan 16,13; cf. Matei 16,17).

Nu le-a fost dat. Vezi la versetul 12. Potrivit cu Marcu, „taina” împărăţiei nu este pentru „cei ce sunt
afară din număr” (vezi cap. 4,11), adică, pentru aceia care sunt în afară de cercul urmaşilor. Nu are rost să se
descopere adevărul celor care nu ar dori să-l aibă (vezi la Matei 7,6). Numai aceia care „flămânzesc şi
însetează după neprihănire pot aştepta să fie „săturaţi” (vezi la cap. 5,6).

Matei 13:12
12. Celui ce are. Adică, oricine doreşte cu sinceritate adevărul (vezi la Matei 13,11; Marcu 4,24).
Terenul trebuie să fie gata pentru sămânţă într-o anumită măsură înainte de a putea primi sămânţa cu folos.
Acelora care au practicat adevărul descoperit lor, le va fi dat mai mult adevăr. Aceia care sunt receptivi
spiritual vor obţine infinit mai mult bine din orice prezentare a adevărului, decât minţile cele mai agere
lipsite de receptivitate spirituală. Darurile minunate ale Cerului sunt pentru aceia care le doresc cu înfocare
(vezi DA 827).

Chiar şi ce are. Adică, „ce i se pare că are” (Luca 8,18). Acela care neglijează să dezvolte slaba
capacitate pe care s-ar putea să o aibă pentru perceperea adevărului, o va pierde.

Matei 13:13
13. De aceea le vorbesc. Vezi la versetul 3. Scopul lui Hristos nu era de a ascunde adevărul de aceia
ale căror percepţii spirituale erau insensibile (COL 105), ci mai degrabă de a pătrunde insensibilitatea minţii
şi inimii lor, cu nădejdea de a crea o capacitate de a primi mai mult adevăr (vezi Luca 8,16). Hristos a venit
în lumea aceasta pentru a „mărturisi despre adevăr”, nu pentru a-l întuneca (Ioan 18,37). Motivul pentru care
unii au dat greş de a produce roadă nu se află în semănătorul seminţei, ci în teren (vezi la Matei 13,3).

Văd, nu văd. [Văzând nu văd, KJV]. Vezi la versetul 15. Deşi persoanele acestea par să vadă şi îşi
închipuie să văd, de fapt ele nu văd de loc. Deoarece zic: „Vedem”, când în realitate sunt orbi, „păcatul” lor
„rămâne” (Ioan 9,41). Ei sunt voit orbi (vezi la Osea 4,6). Percepţia lor, ca şi a ascultătorilor reprezentaţi
prin pământul de lângă drum, este superficială (vezi la Matei 13,4,5). Vederea naturală nu este însoţită de o
putere de pătrundere spirituală.

Nici nu. Fariseii au prins înţelesul parabolelor lui Hristos, dar se făceau că nu înţeleg (vezi COL 35).
Ei tăgăduiau şi cele mai desluşite cuvinte ale lui Hristos, deoarece nu doreau să le primească, şi de aceea
vinovăţia lor era mai mare decât aceea a altora. Ei şi-au orbit ochii sufletului în mod deliberat şi s-au ferecat
în întuneric (vezi la cap. 12,31).

Matei 13:14
14. Se împlineşte. [S-a împlinit, KJV]. Literal, „s-a umplut”, aşa cum este umplută o cupă.

Prorocia lui Isaia. Citatul acesta din Isaia 6,9.10, aşa cum este dat în textul grec (Matei 13,14,15) este
identic cu exprimarea greacă din LXX-a. Vezi la Isaia 6,9.10.

Matei 13:15
15. Inima acestui popor. Adică, mintea lor.

S-a împietrit. [S-a îngroşat, KJV; G. Gal.]. Cu privire la împietrirea inimii vezi la Exod 4,21.

Au ajuns tari de urechi. [Urechile lor au ajuns greoaie la auzit, KJV]. Literal, „ei aud greu cu urechile
[lor]”. Ei erau somnolenţi şi părea că este cu neputinţă de a-i trezi.

Ca nu cumva. [Ca nu cândva, KJV]. Ca şi în Isaia 6,10, cuvintele acestea sunt rostite în ironie. Nu era
voia lui Dumnezeu ca vreunul să fie în starea aceasta, sau ca vreunul să nu înţeleagă şi să nu se pocăiască.
Starea conducătorilor iudei era rezultatul natural al propriei lor purtări şi al propriul lor fel de viaţă. După
cum este arătat în parabolă, aceasta era şi lucrarea lui Satana (vezi la Matei 13,4). Oamenii despre care
vorbea Isaia erau ascultătorii reprezentaţi de sămânţa căzută lângă drum. De fapt, Satana este acela care „a
orbit mintea celor care nu cred” [KJV] (vezi 2 Corinteni 4,4). Nu lumina cerului este ceea ce orbeşte ochii
oamenilor, ci întunericul (vezi 1 Ioan 3,11). Întunericul îndelungat descalifică adesea ochii de a funcţiona
bine în prezenţa luminii; de fapt, ochii obişnuiţi cu întunericul tind să evite lumina.

Matei 13:16
16. Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Sau „ferice” (vezi la cap. 5,3). Invers, aceia care au ochi care nu văd,
sunt nefericiţi. Adevărata fericire vine numai când ochii sufletului „văd” lumina adevărului. Aceia care sunt
lipsiţi de puterea de vedere spirituală nu pot fi cu adevărat fericiţi.

Matei 13:17
17. Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Au dorit să vadă. Adică, să Îl vadă pe Mesia şi Împărăţia Lui. Aceasta era nădejdea înflăcărată a
tuturor sfinţilor din vechime (vezi 1 Petru 1,10.11) care „în credinţă au murit…, fără să fi căpătat lucrurile
făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe [au fost convinşi de ele, KJV]” (Evrei 11,13).

Matei 13:18
18. Ascultaţi dar. Pentru un comentariu major la versetele 18-23 vezi la versetele 3-9. Explicaţia
parabolei cu semănătorul, sămânţa şi solurile, dată aici de Hristos (v. 18-23), probabil la o dată mai târzie
(vezi la v. 10), ar trebui să fie luată ca un tipar al principiilor care stau la baza interpretării tuturor
parabolelor (vezi p. 204).

Matei 13:20
20. Îndată. În greacă, euthus, „îndată”, „deîndată” sau „imediat”.

Matei 13:21
21. Necaz. [Tribulaţie, KJV]. Sau „necaz”.

Se leapădă. [Se sminteşte, KJV; G. Gal.]. în greacă, skandalizo „a face să se poticnească” (vezi la cap.
5,29).

Îndată. În greacă, euthus, acelaşi cuvânt tradus „îndată” (v. 20), „de îndată” (Matei 3,16; Ioan 13,32),
„îndată” (Marcu 1,12,28; Ioan 21,3) şi „îndată” (Ioan 19,34; vezi la Matei 13,20).

Matei 13:23
23. Înţelege. Marcu zice „primesc” (cap. 4,20) şi Luca „ţin” (cap. 8,15).

Matei 13:24
24. O altă pildă. [Neghina, Matei 13,24-30. Despre parabole vezi p. 203-207]. Parabola cu neghina
apare numai în Matei. Ea scoate în evidenţă faptul că nu toţi cei care mărturisesc că acceptă principiile
Împărăţiei cerurilor sunt ceea ce pot să pară la început că ar fi. Iuda era unul din acei creştini de vreme bună.
Aceia care devin ucenici ai lui Hristos nu trebuie să fie surprinşi să afle în „împărăţia cerului” – împărăţia
harului divin aici pe pământ (vezi la cap 3,2; 4,17) – pe unii a căror viaţă nu a fost transformată de
Evanghelie. Hristos vrea ca oamenii să ştie că astfel de persoane nu fac parte din sadul Său, că viaţa lor nu
este produsul seminţei Evangheliei. Prezenţa lor în biserică este datorită faptului că „un vrăşmaş” i-a „sădit”
acolo cu dublul scop de a primejdui „grâul” (vezi la cap 13,29) şi de a face de ocară şi a ruina pe
proprietarul „ţarinei”.

Le-a pus înainte. Literal, „le-a pus înainte”.

 Împărăţia cerurilor. Vezi la capitolul 3,2; 4,17; 5,3.

A semănat sămânţa bună. Ca şi în parabola precedentă, Isus Însuşi este semănătorul de adevăr divin.
Sămânţa pe care El a venit să o semene este „sămânţa bună”. El nu trebuie să fie învinuit pentru faptul că
mai târziu a fost descoperită neghina crescând în ţarina sa. În timp ce parabola anterioară se ocupa în primul
rând cu primirea seminţelor adevărului, aceasta se ocupă cu dezvoltarea lor. Este îmbucurător să reţinem că
prezenţa neghinei printre grâu n-a făcut nici un fir de grâu să se schimbe în neghină.

În ţarina lui. „Ţarina” aceasta este „lumea” (vezi v. 38). Este adevărat că în lumea de astăzi există atât
„neghină”, cât şi „grâu”, atât oameni răi, cât şi oameni buni. Dar aceasta este de aşteptat. Aici Hristos se
referă în mod deosebit la Biserica Sa, „ţarina” proprie a lui Dumnezeu (vezi COL 70). Ar trebui să se
observe că această parabolă reprezintă „împărăţia cerurilor” adică, împărăţia prezentă a harului divin,
biserica lui Dumnezeu pe pământ.

Matei 13:25
25. Pe când dormeau oamenii. Vrăşmaşul nu poate fi văzut de ochi muritori. Oamenii văd numai
rezultatele lucrării lui, la fel cum văd numai rezultatele lucrării Duhului Sfânt (vezi la Ioan 3,8).

Vrăşmaşul lui. Adică, „diavolul” (v. 39), care este Satana, „vrăjmaşul” nostru (vezi la Zaharia 3,1).
Tot ce este bun în lume este de la Dumnezeu, iar tot ce este rău, este, în ultimă analiză, produsul seminţei
rele semănate în inima oamenilor de diavolul.

A semănat. Literal, „a semănat peste”; adică, a semănat din nou ţarina, semănând neghină peste
semănătura anterioară de grâu sau cereale. În anumite părţi din Orient chiar şi astăzi răzbunarea este
săvârşită exact în felul descris în parabola aceasta.

Neghină. În greacă, zizania, probabil Lolium temulentum, sau sălbăţie cu mustaţă. Această plantă
palestiniană comună creşte până la înălţimea de aproape două picioare. În stadiile ei timpurii nu se poate
deosebi de grâu. Numai când planta se maturizează şi seminţele de sălbăţie devin negre este uşor de arătat
diferenţa. Seminţele acestea sunt otrăvitoare şi dacă sunt mâncate produc greaţă, diaree şi convulsii
puternice şi uneori moartea. „Neghina” este explicată ca fiind „fiii celui rău” (v. 38), deoarece îi seamănă la
caracter. Această parabolă plastică se pretează aproape perfect la adevărul spiritual ilustrat de ea.

Matei 13:26
26. Au făcut rod. Vezi la versetul 25. Comparaţi cap. 7,20, „după roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Matei 13:27
27. Robii. [Slujitorii, KJV]. Hristos nu a dat nici o explicaţie cu privire la persoanele pe care le
reprezintă „robii [slujitorii]” din parabolă, probabil o bună indicaţie că identitatea lor nu are nici o
importanţă atât cât priveşte adevărul parabolei. Prezenţa lor este numai incidentală pentru naraţiune (vezi p.
204).

Stăpânul casei. În greacă, oikodespotes, adică, „domnul casei” (vezi la Luca 2,29). Acela care a
semănat sămânţa cea bună se spune că este „Fiul omului” (Matei 13,37). Astfel se identifică parabola
aceasta a neghinei cu aceea a semănătorului, seminţei şi solurilor (vezi la v. 3).

De unde are dar? Vezi la versetul 25.

Matei 13:28
28. Un vrăjmaş. Vezi la versetul 25.

Matei 13:29
29. Ca nu cumva smulgând. Caracterul celor două încă nu era ajuns la maturitate şi ar fi fost
dezastruos să încerce ceea ce propuneau slujitorii. Destul de evident, încă nu era posibil să smulgă neghina
fără să deranjeze grâul şi să împiedice o parte din el să ajungă la maturitate. La fel, Hristos a îngăduit lui
Iuda să devină un ucenic deoarece altfel ceilalţi ucenici, nerecunoscând adevăratul lui caracter, ar fi pus la
îndoială înţelepciunea Învăţătorului lor (vezi DA 294; vezi la v. 24). Chiar până la sfârşitul lucrării Lui,
Hristos niciodată nu a mustrat pe faţă pe Iuda, deoarece ucenicii, care priveau la el cu favoare şi admiraţie,
ar fi fost înclinaţi să simpatizeze cu el (vezi DA 563). În plus, el ar fi considerat o astfel de mustrare ca
îndreptăţind răzbunarea.

Matei 13:30
30. Să crească împreună. Vezi la versetul 24. Ambele categorii urmează să fie împreună în biserică
până la sfârşitul timpului. Pare că Hristos nu a văzut nici o primejdie pentru grâu prin îngăduirea ca situaţia
aceasta să continue. Înţelepciunea omenească poate ar fi exclus pe Iuda din cercul intim al ucenicilor lui
Hristos, cei doisprezece, de teamă ca influenţa lui să nu-i împiedice pe alţii să ajungă la măsura ţintei lui
Hristos pentru ei. Dar nimic din relatarea Evangheliei nu lasă să se înţeleagă că influenţa lui asupra lor a fost
mai mult decât trecătoare; în nici un caz nu a fost decisivă. Iuda a ales să fie numărat printre cei doisprezece
şi Isus i-a acordat aceleaşi privilegii şi ocazii pentru dezvoltarea caracterului pe care le-a pus la îndemână
pentru alţii. Lucrarea de smulgere a neghinei şi arderea ei urmează să fie îndeplinită de îngeri la timpul
„secerişului” la „sfârşitul veacului” (vezi v. 39-42), nu de „robi [slujitori]” înainte de acel timp (v. 28-30). În
decursul secolelor, şi chiar şi azi, mulţi creştini zeloşi, declaraţi, au considerat că este datoria lor să adune şi
să ardă, sau dacă nu să persecute, pe aceia pe care ei îi socoteau eretici. Dar Hristos nu a încredinţat
niciodată o astfel de sarcină reprezentanţilor Săi de pe pământ. Aceasta nu vrea să spună că biserica nu ar
trebui să ia nici o măsură cu privire la aceia a căror viaţă sau învăţătură descoperă deja roadele răului. Dar
natura unei astfel de acţiuni este clar prezentată în Scripturi (vezi la Matei 18,15-20; cf. Romani 16,17; Tit
3,10.11), şi nici un om nu are dreptul să depăşească limitele prescrise sau să încerce să îndeplinească acum
ceea ce Dumnezeu a spus că va face El la sfârşitul timpului.

Seceriş. „Secerişul este sfârşitul veacului” (v.39). El începe la sfârşitul timpului de probă (vezi COL
72; vezi la cap. 3,12).

Secerătorilor. Adică, îngerii (vezi v. 39). Este un lucru plin de însemnătate că slujitorii nu sunt
prezentaţi ca secerători (v. 27).

Întâi neghina. S-ar fi putut aştepta ca grâul să fie adunat înainte ca neghina să fie arsă . Poate că
motivul pentru care Hristos menţionează arderea neghinei mai întâi este că la sfârşitul lumii nelegiuiţii îşi
primesc răsplata înainte ca pământul să fi fost creat din nou şi făcut sălaş al sfinţilor (vezi 2 Petru 3,7-13;
Apocalipsa 20,9.10.14.15; 21,1).

Legaţi-o în snopi. După cum s-a observat, lucrarea secerişului începe la sfârşitul timpului de probă
(COL 72). Când se termină proba, mânia lui Dumnezeu se revarsă pe pământul nepocăit (vezi Apocalipsa
15,1) şi cele şapte plăgi care cad atunci completează procesul de legare a neghinei în snopi, gata să fie arsă.

S-o ardem. Fiecare sămânţă produce o recoltă după felul său. Nu este nimic de făcut cu neghina decât
să fie arsă, ca nu cumva seminţele răului să germineze din nou şi să afunde lumea din nou în necaz şi
conflict. Este important de observat că Hristos nu a arătat către nici un timp când neghina se va face toată
grâu. El nu vorbeşte despre nici o a două punere la probă a lor.

Matei 13:31
31. O altă pildă. [Sămânţa de muştar, Matei 13,31-32 = Marcu 4,30-32. Comentariu major: Matei.
Despre parabole vezi p. 203-207]. Parabola cu sămânţa de muştar, aşa cum este dată în Luca, este esenţial
identică cu aceea relatată în Matei (cap. 13,31.32) şi Marcu (cap. 4,30-32), deşi mult mai scurtă şi apare ca o
parte a lucrării pereene la aproape un an mai târziu, dată la care Hristos a repetat mare parte din învăţătura
Lui anterioară (DA 488).

Împărăţia cerurilor. Pentru comentariu vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,3; Luca 4,19.

Grăunte de muştar. Aceasta probabil se referă la Sinapis Nigra, sau muştarul negru, care creşte în stare
sălbatică din abundenţă în Palestina, dar este adesea şi cultivat pentru seminţele lui care sunt folosite ca un
condiment. În literatura iudaică sămânţa de muştar este adesea amintită în chip proverbial pentru micimea
ei.
L-a luat… şi l-a semănat. Muştarul din parabolă nu era sălbatic. El n-a crescut din întâmplare.
 Ţarina sa. Deşi Satana, vrăjmaşul, pretindea lumea aceasta ca fiind a sa, ea era totuşi „ţarina” lui
Dumnezeu. Lucrul acesta era în mod deosebit adevărat în ceea ce priveşte biserica, poate şi aici amintită în
mod deosebit ca „ţarina sa” (vezi COL 70).

Matei 13:32
32. Cea mai mică dintre toate seminţele. Sămânţa de muştar era mai mică decât oricare alta semănată
de agricultorii palestinieni, mult mai mică decât grâul sau orzul, de pildă. Dar tufişul însuşi, când era
dezvoltat, era mai mare decât oricare plantă cultivată. Conducătorii iudei priveau cu dispreţ la mulţimea
pestriţă care asculta acum cu atenţie la Isus, mai ales la cei câţiva ţărani şi pescari inculţi care, ca ucenici ai
Lui, şedeau chiar lângă El. Ei deduceau că nu era cu putinţă ca Isus să fie Mesia şi că „împărăţia” pe care o
proclama El, alcătuită din acest grup neînsemnat de urmaşi, va ajunge vreodată să însemne ceva. Isus nu ar
fi putut să aleagă o reprezentare mai bună a felului în care „împărăţia” Lui apărea pentru minţile oamenilor
nerenăscuţi decât ilustraţia neînsemnatului grăunte de muştar.

Se face un copac. Nu în natură, ci în mărime. Sinapis nigra, sau muştarul negru din Palestina (vezi la
v. 31) ajunge de obicei la o înălţime de 6 până la 12 picioare, cu ramuri groase de un deget şi mai bine. Aici
imaginea cu „capacul” reprezintă triumful soliei Evangheliei în lumea întreagă. Împărăţia şi supuşii ei ar
putea să pară lipsită de însemnătate acum, dar, zice Isus, nu va fi totdeauna aşa.

Matei 13:33
33. Împărăţia cerurilor. [Aluatul, Matei 13,33 = Luca 13,20,21. Comentariu major: Matei. Despre
parabole vezi p. 203-207]. Vezi la capitolul 3,2; 4,17. În parabola aceasta împărăţia cerului este reprezentată
de aluat. Aşa cum parabola cu sămânţa de muştar reprezintă creşterea extensivă a împărăţiei, adică la număr,
tot aşa parabola aluatului reprezintă creşterea intensivă, calitativă a membrilor individuali ai împărăţiei. Din
punct de vedere omenesc ţăranii şi pescarii inculţi, care la data aceea constituiau practic singurii urmaşi ai
umilului Galileean, ar fi putut să pară cât se poate de nepromiţători. Dar privitorul critic făcea calculul fără
să ţină seama de puterea transformatoare şi înălţătoare a Evangheliei.

Aluat. După cum aluatul străbate fiecare parte a frământăturii în care este aşezat, tot aşa învăţăturile
lui Hristos urmau să pătrundă viaţa acelora care le primeau şi erau dispuşi să fie transformaţi de ele.

În vremurile Vechiului Testament, aluatul era un simbol al răului. Înainte de serviciul Paştelui, fiecare
urmă de aluat trebuia să fie îndepărtată din casele oamenilor ca preînchipuind păcatul (vezi la Levitic 23,6).
Hristos Însuşi se referea la aluat în înţelesul acesta, vorbind de „aluatul Fariseilor şi al Saducheilor” (Matei
16,6,12; cf. 1 Corinteni 5,6-8). Dar aluatul nu poate simboliza păcatul în parabola rostită cu ocazia aceasta,
deoarece cu timpul „s-a dospit toată plămădeala” şi Hristos cu siguranţă nu voia să spună că Împărăţia Sa va
ajunge să fie cu totul pătrunsă de rău. „Pâinea” ar fi fost prăpădită. În plus, este un raţionament greşit a
gândi că acelaşi simbol trebuie totdeauna să se refere la acelaşi lucru. De pildă, atât Satana (1 Petru 5,8), cât
şi Hristos (Apocalipsa 5,5) sunt pomeniţi sub simbolul unul leu. Vezi la Matei 12,33.

O femeie. Nici un înţeles nu trebuie să fie alăturat la identitatea ei, atât cât priveşte parabola. Prezenţa
ei este întâmplătoare, fiind indusă numai ca să completeze tabloul (vezi p. 204).

Măsuri. De la grecescul saton, o măsură de capacitate egală cu aproximativ 11,5 U.S. qt. (vezi p. 50).
În acord cu aceasta, trei „măsuri” ar fi cam 34,5 qt., [cam 45 litri], făină îndestulătoare pentru a coace o
foarte mare cantitate de pâine. Cantitatea este numai întâmplătoare.

Matei 13:34
34. Toate aceste lucruri. Adică, adevărurile împărăţiei, mai ales acelea expuse acum în parabole (vezi
la v. 10-16.36).

Matei 13:35
35. Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.

Voi vorbi. [Voi deschide gura, KJV]. Citatul acesta este din Psalmi 78,2.

Lucruri ascunse. [Ţinute secret, KJV]. Pavel vorbeşte despre taina „care a fost ţinută ascunsă de la
facerea lumii [de când a început lumea]”, fiind „arătată” „prin propovăduirea lui Isus Hristos” (Romani
16,25.26). În altă parte el defineşte această „taină” ca fiind „Hristos în voi nădejdea slavei” (Coloseni
1,26.27). Ea a fost „ţinută secretă” nu pentru că Dumnezeu nu era dispus sau pregătit să o descopere, ci
pentru că omul nu era pregătit să o primească.

Facerea. [Întemeierea, KJV]. În greacă, katabole, „o trântire jos” sau „o aşezare jos”.

Matei 13:36
36. Atunci. Ca şi în cazul parabolei cu semănătorul, sămânţa şi solurile, Matei relatează propria
interpretare pe care Isus o dă parabolei cu neghina, clarificând că explicaţia a fost dată mai târziu decât
parabola şi deci nu în prezenţa mulţimii (vezi la v. 10). Isus nu Şi-a întrerupt Predica de lângă mare pentru a
se întoarce acasă şi a explica ucenicilor parabolele.

A dat drumul noroadelor. [A trimis mulţimile, KJV; Lăsând mulţimile, G. Gal.]. Sau, „a lăsat
mulţimile”.

Casă. [Casa, KJV]. Probabil casa lui Petru din Capernaum (vezi la Marcu 1,29).

Tâlcuieşte-ne. [Spune-ne, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146), exprimarea „explică-ne”.

Matei 13:37
37. El le-a răspuns. Pentru comentariul la explicaţia parabolei cu neghina vezi la v. 24-30.

Fiului omului. Vezi la Marcu 2,10.

Matei 13:38
38. Celui rău. Cam după un an, Hristos i-a acuzat pe faţă pe conducătorii iudei ca fiind copiii „tatălui”
lor „diavolul” (vezi Ioan 8,41.44).

Matei 13:39
39. Veacului. [Lumii, KJV; G. Gal.]. În greacă, aion, „eră”, „veac”. Nuanţele diferite de înţeles
inerente în cuvântul aion sunt evidente din multele feluri în care este tradus în Noul Testament, [KJV]
„lume” (Matei 12,32; 13,22; 24,3; 28,20; Marcu 4,19; etc.), „veac” (Efeseni 2,7; Coloseni 1,26), „veşnic”
(Efeseni 3,11; 1 Timotei 1,17), „pururea” (Matei 21,19; Luca 1,55; etc.) şi când este folosit cu un negativ,
„niciodată” (Marcu 3,29; Ioan 4,14; etc.). Pentru forma înrudită adjectivală aionios, „etern” „veşnic”, vezi la
Matei 25,41; cf. Marcu 9,43.

Aion consideră lumea din punct de vedere al timpului, în timp ce grecescul kosmos tradus „lume” în
Noul Testament (vezi cap 4,8; 5,14; 13,35.38; etc.), cu o singură excepţie (2 Petru 3,3), o consideră din
punct de vedere al spaţiului. Scripturile vorbesc despre sfârşitul lui aion (vezi Matei 13,39; 24,3; 28,20; etc.)
şi nu despre sfârşitul lui kosmos. Pentru o tratare a cuvântului kosmos vezi la capitolul 4,8. Un alt cuvânt
grec tradus de obicei „pământ” sau „lume” este oickoumene, care se referă îndeosebi la „lumea locuită”,
adică, lumea din punct de vedere al corespondenţei ei ca loc de locuit pentru neamul omenesc (vezi Matei
24,14; Luca 2,1; 4,5; etc.).

Secerătorii sunt îngerii. Vezi la Matei 24,31; 1 Tesaloniceni 4,16.17.

Matei 13:41
41. Pricină de păcătuire. [Sminteală, KJV]. Literal, „pricină de poticnire” (vezi la cap. 5,29).

Matei 13:42
42. Cuptorul aprins. [Un cuptor cu foc, KJV]. Comparaţi versetul 50. O expresie care se referă la focul
din zilele sfârşitului, în alt fel pomenit ca focul Gheenei (vezi la cap. 5,22).

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. O descriere plastică a remuşcării celor nelegiuiţi când se trezesc şi îşi
dau seama de faptul că purtarea lor rea a atras răsplata cu nimicirea veşnică.
Matei 13:43
43. Vor străluci. În greacă, eklampo, „a străluci”, implicând ideea unei lumini izbucnind cu bruscă
strălucire, ca soarele care iese de dinapoia unui nor întunecos. Un contrast viu apare între întunericul deplin
care înconjoară pe cei nelegiuiţi şi bucuria care distinge pe cei mântuiţi.

Urechi de auzit. Vezi la capitolul 11,15.

Matei 13:44
44. Împărăţia cerurilor. [Comoara ascunsă, Matei 13,44. Despre parabole, vezi p. 203-207.]. Vezi la
capitolele 3,2; 4,17; 5,3.

Comoară ascunsă. Parabola aceasta, relatată numai de Matei, ilustrează valoarea mântuirii aşa cum
este reprezentată de solia Evangheliei, împreună cu efortul care trebuie să fie depus din partea omului pentru
a o asigura. În cazul acesta, „ţarina” reprezintă Scripturile. Din cauza deselor tulburări politice şi a
incertitudinii economice a vremurilor vechi era ceva obişnuit ca un om să-şi ţină lucrurile sale de valoare
îngropate în pământ, unde rămâneau adesea după moartea lui. Cei în ale căror mâini trecea pământul nu
aveau cunoştinţă de comoara ascunsă, şi probabil nu ar fi avut o mai mare pretenţie la ea decât persoana
următoare. În cazul acesta este clar că proprietarul pământului nu ştia nimic de comoara ascunsă, căci
altminteri ar fi scos-o înainte de a vinde proprietatea. Potrivit cu Legea lui Moise, cel care găsea ceea ce
pierduse un altul trebuia să redea (vezi la Levitic 6,3.4). Dar în cazul acesta, se pare că proprietarul originar
murise demult şi comoara nu putea să-i fie redată. În felul acesta descoperitorul avea tot atât de mult drept la
ea ca şi oricare altul, iar titlul de proprietate asupra comorii mergea în mod legal împreună cu titlul de
proprietate asupra terenului. Vezi la Matei 6,19.20.

Ascunde. Găsitorul a repus comoara acolo unde fusese ascunsă, pentru a o feri, şi pentru ca procedura
sa în procurarea ei să fie în acord cu procesul legal cuvenit. Ar trebui să se observe că Hristos nu laudă în
mod necesar acţiunea omului care a găsit comoara, dar nici nu-l condamnă pe om. Dacă ar fi vreo întrebare
cu privire la decenţa felului de purtare a omului, ar trebui să se reţină că pentru scopul parabolei caracterul
omului nu are nimic de a face cu subiectul principal pe care Hristos caută să-l prezinte – valoarea comorii
cereşti şi efortul necesar pentru a o obţine (vezi p. 204).

Matei 13:45
45. Împărăţia cerurilor. [Mărgăritarul de mare preţ, Matei 13,45.46. Despre parabole, vezi p.
203-207]. Vezi la capitolul 3,2; 4,17; 5,3.

Un negustor. În greacă, emporos, „un angrosist”, unul care călătoreşte în diferite locuri şi cumpără, în
contrast cu un kapelos, „detailist” sau „mic negustor”. În timp ce parabola cu comoara ascunsă reprezintă pe
aceia care găsesc adevărul fără să fi avut intenţia de a-l căuta, parabola cu mărgăritarul de mare preţ
reprezintă pe aceia care au dorit cu înfocare după adevăr (COL 116). „Negustorul” era un om care făcea
afaceri cu mărgăritare; aceasta era ocupaţia lui. Făcându-şi negustoria el aspira să facă comerţ numai cu ce
era mai bun. Bărbaţi şi femei cu raţiune trăiesc adesea ani de zile făcând tot ce pot mai bine cu lumina pe
care o au, dându-şi seama în mod neclar că este un mare scop în viaţă pe care încă nu l-au descoperit. Cu dor
înflăcărat în inima lor, ei umblă în căutarea răspunsului la existenţă – şi cu timpul îl găsesc.

Caută mărgăritare frumoase. „Negustorul” reprezintă în primul rând pe oameni în căutarea după un
Mântuitor, deşi, în plus, reprezintă în mod corespunzător pe Hristos în căutarea după oameni. Nimic nu este
de mai mare valoare, sau ar trebui să fie căutat mai sârguincios, decât Hristos Însuşi. Pe de altă parte, nimic
nu este de mai mare valoare înaintea Cerului decât afecţiunea şi devoţiunea fiinţelor create din întregul
univers. Chiar şi atunci când omul a căzut în păcat, el era de aşa mare valoare înaintea Cerului, încât
Dumnezeu a dat pe propriul Său Fiu pentru a-l căuta şi a-l readuce în favoarea divină şi, împreună cu acest
dar, a făcut disponibile resursele nemărginite ale Atotputerniciei.

Matei 13:46
46. De mare preţ. Adică, din cauza valorii lui peste măsură de mari. În armonie cu înţelesul primar al
acestei parabole „mărgăritarul de mare preţ” nu este altul decât Isus Hristos, „întâiul între zece mii”
(Cântarea Cântărilor 5,10). La mărgăritar, ceea ce constituia valoarea era mărimea, aspectul şi luciul. La
Isus, este desăvârşirea caracterului şi plinătatea iubirii dumnezeieşti. Negustorul de mărgăritare trebuie să fi
aflat o satisfacţie supremă în posedarea mărgăritarului de mare preţ. Era al lui. Acela care găseşte în Hristos
răspunsul la toate dorurile inimii sale, care găseşte în El calea vieţii mai desăvârşite, care găseşte în El
scopul vieţii, a găsit cea mai mare comoară a vieţii.

Vinde tot. [A vândut tot, KJV]. Deşi mântuirea nu poate fi cumpărată, totuşi ea costă tot ce are omul.
Ca şi Pavel, acela care Îl „găseşte” pe Hristos priveşte „toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul
nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus” şi este dispus să piardă „toate” ca să-L câştige „pe Hristos”
(Filipeni 3,8). A-L cunoaşte pe Hristos înseamnă a umple un gol în viaţă pe care nimic altceva nu-l poate
umple. A-L cunoaşte pe El, înseamnă viaţă veşnică (Ioan 17,3).

Şi-l cumpără. [L-a cumpărat, KJV]. Cu preţul eului, cu preţul mândriei şi ambiţiei, cu preţul
deprinderilor rele. Pacea cu Dumnezeu costă tot ce are un om, dar are un preţ infinit mai mare. Omul
cumpără mântuirea cu preţul lucrurilor care, în ele însele, n-au în nici un caz o valoare permanentă şi în felul
acesta nu pierde nimic de valoare în tranzacţie.

Matei 13:47
47. Împărăţia cerurilor. [Năvodul, Matei 13,47-50. Despre parabole, vezi p. 203-207]. Vezi la
capitolul 3,2; 4,17; 5,3.

Un năvod. [O plasă, KJV]. În greacă, sagene, „un năvod” în contrast cu amphiblestron, „o plasă de
aruncat” (vezi la cap 4,18). Cuvântul englez „seine” este derivat de la grecescul sagene, prin latinescul
sagena. Sagene-ul era o plasă lungă, cu greutăţi, ale cărei capete erau purtate lateral şi apoi aduse laolaltă în
forma unui cerc mare. Năvodul reprezintă Evanghelia, adică, eforturile depuse de pescarii de oameni (vezi la
Luca 5,10) pentru a câştiga pe alţii la Hristos.

În mare. Singurul loc unde o astfel de plasă ar fi putut fi de folos ar fi fost într-un mare cuprins de apă.
Ilustraţia este întâmplătoare faţă de înţelesul parabolei ca un tot (vezi p. 204).

Tot felul. Tot felul de oameni sunt prinşi în plasa Evangheliei – bărbaţi şi femei cu diferite motive,
atitudini, personalităţi. Isus nu era „părtinitor” (Fapte 10,34) ci îi primea pe toţi cei care veneau la El. El se
însoţea cu vameşii şi păcătoşii, pentru a-i câştiga mai bine pentru Împărăţia Sa (vezi la Marcu 2,16.17). El
era dispus să fie cunoscut ca „prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (vezi la Matei 11,19) dacă prin aceasta
ei puteau ajunge să aprecieze prietenia Lui cerească.

Matei 13:48
48. Îl scot la mal. [Tras la mal, KJV]. Vezi la versetul 47.

Aleg… ce este bun. [Au adunat ce era bun, KJV]. Procesul de sortare avea loc după ce năvodul
înconjurase toţi peştii care puteau să fie prinşi în el. Dumnezeu măsoară caracterul în termeni ai faptului
dacă un om a trăit în armonie cu toată lumina care strălucise pe cărarea lui, dacă, potrivit cu cea mai bună
cunoştinţă şi pricepere a sa, conlucrase cu trimişii cereşti la desăvârşirea unui caracter copiat după exemplul
desăvârşit al lui Isus (vezi la Eclesiastul 12,13.14; Mica 6,8; Matei 7,21-27).

Rău. În greacă sapros, aplicat la peşte, „putred” sau „stricat”; deci, „necorespunzător pentru a fi
folosit”. Parabola cu năvodul scoate în evidenţă separarea cândva a „binelui” de „rău” pe temeiul
caracterului.

Matei 13:49
49. Sfârşitul veacului. Sfârşitul lumii. Literal, „sfârşitul veacului” (vezi la v. 39).

Îngerii. Vezi versetul 41.

Despărţi pe cei răi. Vezi la versetul 48; cf. capitolul 25,32,33.

Matei 13:50
50. Cuptorul aprins. [Cuptorul de foc, KJV]. Vezi la versetul 42.
 Plânsul şi scrâşnirea. Vezi la versetul 42.

Matei 13:51
51. Toate aceste lucruri. Adică, adevărurile prezentate de parabolele rostite cu această ocazie anumită
(cf. v. 34).

Da, Doamne. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) omiterea cuvântului „Doamne”.

Matei 13:52
52. Orice cărturar. [Lucruri noi şi vechi, Matei 13,52. Despre parabole vezi p. 203-207]. „Cărturarii”
nu erau secretari, ci învăţători oficiali ai Legii (vezi p. 55). Aici Hristos nu se referă la cărturarii
profesionişti sau învăţătorii vremii Sale, ci la ucenici în rolul de învăţători sau „apostoli” (vezi la Marcu
3,1-14). „Orice cărturar” aici înseamnă orice bărbat şi orice femeie care ia parte la deschiderea comorilor
Cuvântului lui Dumnezeu înaintea altora. Hristos nu Se ocupă aici cu capacitatea celor doisprezece de a
înţelege „toate aceste lucruri” (Matei 13,51), ci cu capacitatea lor de a le transmite altora.

Care a învăţat. [Care este învăţat, KJV; Cu învăţătură, G. Gal.]. Literal, „care a fost făcut ucenic”, în
sensul de a fi primit o instruite deplină în lucrurile pe care un ucenic ar trebui să le cunoască şi să le
înţeleagă. Cărturarii profesionişti ai vremii lui Hristos cunoşteau litera Legii lui Moise, dar nu aveau nici o
cunoştinţă de spiritul ei. Hristos expune deosebirea aceasta în Predica de pe munte, mai ales în capitolul
5,17-48 (vezi la cap. 5,17.20.21). Creştinismul este zidit „pe temelia apostolilor şi prorocilor” (Efeseni
2,20), care include ce a fost descoperit profeţilor din vechime şi tot ceea ce Hristos a descoperit personal
ucenicilor Săi (vezi Evrei 1,1.2).

Împărăţia cerurilor. Vezi la capitolele 3,2; 4,17; 5,2.

Gospodar. În greacă, oikodespotes, adică, „domn al casei” (vezi la Luca 2,29). Aici ucenicii sunt
pomeniţi ca posesori ai „comorilor” Evangheliei. Lor le-au fost încredinţate lucrurile acestea şi Dumnezeu
aşteaptă ca ei să scoată ce este necesar când este necesar. Într-un anumit sens, fiecare învăţător creştin este
„gospodarul” din parabolă (vezi COL 131).

Visteria lui. Adică, din caseta lui cu comori, sau din tezaurul lui (vezi la cap. 2,11).

Lucruri noi şi lucruri vechi. Prin „vechi”, Hristos se referă la toată voia lui Dumnezeu aşa cum a fost
descoperită „în vechime părinţilor noştri prin proroci” (Evrei 1,1; vezi la Deuteronom 31,9; Proverbe 3,1).
Prin „noi”, El se referă la propriile Sale învăţături (vezi Evrei 1,2; vezi la Marcu 2,22; 7,1-13).

Este important de observat că nici la ocazia aceasta, nici la oricare altă dată Isus nu a depreciat
valoarea Scripturilor Vechiului Testament sau măcar să sugereze că în viitor ele uram să aibă mai puţină
putere (vezi la Matei 5,17.18; Luca 24,27.44; Ioan 5,39). Vechiul Testament nu urmează să fie anulat de
Noul Testament, ci amplificat şi să i se dea o viaţă nouă. Ambele au fost inspirate de Hristos şi ambele sunt
pline de adevăr pentru cercetătorul sincer. Vechiul Testament Îl descoperă pe Hristos care trebuia să vină;
Noul Testament Îl descoperă pe Hristos are a venit. Vechiul Testament şi Noul Testament nu se exclud unul
pe altul şi nu sunt opuse unul altuia, aşa cum arhivrăşmaşul amândurora a determinat pe unii creştini să
creadă; ele sunt complementare unul pentru altul.

Matei 13:53
53. A isprăvit Isus. Aşa se încheie relatarea Predicii de lângă mare (vezi la v. 1).

A plecat de acolo. Vezi la cap 8,18.

Matei 13:54
54. Patria Sa. [Ţara Sa, KJV; Oraşul Său, G. Gal.]. [A doua respingere la Nazaret, Matei 13,54-58 =
Marcu 6,1-6. Comentariu major: Marcu].

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

 1–9 COL 33–43

3–5 3T 111

3–8 COL 34; 7T 36

7 AH 202; PK 410; 1T 194; 3T 112

12 CT 399; 4T 458

13–15 COL 20

14 5T 84

14, 15 FE 259

15 5T 63, 694

15, 16 COL 59

17 6T 20

18–23 CG 56; COL 44–61

19 COL 44

20, 21 COL 46, 411

21 2T 277, 444

22 AH 202; CH 465; COL 50; PK 410; 1T 477; 2T 126, 166, 192, 657; 3T 113; 4T 41, 51

23 COL 58; 1T 106

24–26 COL 70

24–30 COL 70–75; TM 45; 3T 113

25 AH 319, 402; CT 30, 47, 121, 136, 189; FE 90, 184; 5T 493; 6T 164; 8T 228

27, 28 TM 266

28 CG 47; Ed 101

28, 29 TM 61

29 COL 71

29, 30 MH 493; TM 234

30 Ev 26, 620; EW 88, 118; FE 295; GC 321, 631; PP 541; RC 53; 5T 100, 333, 384; 6T 242; 7T 84;
8T 72

31 TM 154

31, 32 COL 76
 33 AH 33; COL 95; DA 333; Ev 374, 473; 1T 133; 8T 148

34, 35 COL 17

37 COL 35

37, 38 COL 70; FE 177, 209, 401

37–43 COL 70–75

38 CSW 78; GW 27; 3T 406; 4T 381; 7T 34; 8T 56, 135

41 EW 110

41–43 COL 75

43 CT 344; 9T 285, 287

44 COL 103; 5T 262, 704

44–46 CS 243

45, 46 COL 115–121; 7T 226; 8T 20; 9T 38

46 MM 332; 4T 625

47 CT 253; TM 61; 7T 267

47, 48 8T 72

47–49 DA 333

47–50 COL 122

51, 52 COL 124; CT 184, 554

52 Ev 171; FE 97; GW 239; MH 121; ML 360; PP 594; TM 149; 1T 194; 5T 251; 7T 73

54 DA 241

55 DA 236; 3T 566

58 CT 374

Matei 14:1
1. Cârmuitorul Irod. [Tetrarhul Irod, KJV; G. Gal.]. [Martirajul lui Ioan Botezătorul, Matei
14,1,2.6-12 = Marcu 6,14-29 = Luca 9,7-9. Comentariu major: Marcu. Vezi diagrama, p. 40, 228, 234].

Matei 14:2
2. Slujitorilor. De obicei folosit cu privire la servitorii de rând, dar aici cu privire la curtenii lui Irod.

Matei 14:3
3. Primise pe Ioan. [Întemniţarea lui Ioan, Matei 14,3-5 = Luca 3,19,20. Comentariu major: Luca].

Matei 14:13
13. A auzit vestea aceasta. [Hrănirea celor cinici mii, Matei 14,13-21
= Marcu 6,30-44 = Luca 9,10-17 = Ioan 6,1-14. Comentariu major: Marcu şi Ioan]. Matei se referă la
moartea lui Ioan Botezătorul, a cărei relatarea apare în versetele 1-12. S-ar părea că Isus a primit vestea
despre moartea lui Ioan la sfârşitul celei de-a treia călătorii galileene, la înapoierea Lui în cetatea
Capernaum. Matei se referă la aceasta ca unul din motivele care L-au determinat pe Isus să se retragă de
cealaltă parte a lacului (vezi la Marcu 6,30).

Matei 14:14
14. A ieşit. Probabil din corabia cu care străbătuse lacul.

Matei 14:15
15. Când s-a înserat. Adică, atunci când era târziu în după amiaza zilei (vezi la Marcu 6,35).

Matei 14:20
20. Fărâmituri. Adică „bucăţile rămase” (vezi la Marcu 6,43).

Matei 14:21
21. Femei şi copii. Matei vrea să spună că ei n-au fost puşi la număr, nu că nu au mâncat.

Matei 14:22
22. Îndată. [Isus umblă pe lac, Matei 14,22-36 = Marcu 6,45-56 = Ioan 6,15-24. Comentariu major:
Matei şi Ioan. Vezi harta, p. 220; diagrama, p. 231; despre minuni, p. 208-213]. În greacă eutheos,
„imediat”. Întâmplarea aceasta a avut loc în aceeaşi zi cu hrănirea miraculoasă a celor 5.000, aşa cum
lămuresc diferiţi scriitori în Evanghelii. Evenimentele acestea au avut loc probabil către sfârşitul lui martie
sau pe la începutul lui aprilie, anul 30 d. Hr..

A silit. Greacă, anagkazo, „a sili” sau „a constrânge” (vezi la Luca 14,23). Aceasta era prima dată
când Isus a găsit de cuviinţă să vorbească ucenicilor Săi cu aşa autoritate şi forţă (DA 378). Cuvintele
eutheos, „imediat”, şi anagkazo, „a constrânge”, implică atât grabă, cât şi urgenţă din partea lui Isus, şi
ezitare şi rezistenţă din partea ucenicilor.

Motivul acestei rezistenţe este explicat în Ioan 6,15 (vezi DA 377, 378; vezi la Marcu 6,42). Convinsă
că Isus era Mesia cel făgăduit sau Eliberatorul lui Israel, mulţimea era pornită să-L încoroneze ca împărat pe
loc. Înţelegând sentimentul mulţimii, ucenicii au luat iniţiativa şi erau pe punctul de a-L proclama împărat al
lui Israel. Iuda a fost cel dintâi din cei doisprezece care a înţeles sentimentul popular şi tot el a fost acela
care a iniţiat proiectul de a-L face pe Hristos Împărat (718). O acţiune atât de pripită ar fi pus capăt înainte
de vreme misiunii pământeşti a lui Hristos. Era necesară o acţiune promptă şi decisivă din partea lui Isus
pentru a calma sentimentul popular al oamenilor şi pentru a stăpâni pe proprii Săi ucenici.

Să treacă înaintea Lui. [Să meargă înaintea Lui, KJV]. Grupul pe care Isus l-a îndrumat să meargă
înaintea Lui de cealaltă parte a lacului cuprindea pe ucenicii Săi şi pe alţii (DA 382).

Partea cealaltă. Isus, ucenicii Săi şi marea mulţime a poporului erau acum pe ţărmul de nord-est al
Lacului Galileei, la o mică depărtare de cetatea Betsaida Iulia (vezi la cap 11,21). „Partea cealaltă” ar fi
împrejurimea de unde veniseră în dimineaţa aceea. În acord cu aceasta ucenicii au pornit spre Capernaum
(vezi Ioan 6,17). Nu este cu totul clar de ce Marcu afirmă că ei mergeau „spre Betsaida” (cap. 6,45) afară de
cazul că ei trebuia să pornească în direcţia aceea în drumul lor către Capernaum. Ei erau doar la o mică
distanţă la est de Betsaida şi în mod natural ar fi trecut direct pe lângă ea în drumul lor de întoarcere la
Capernaum. Nu există nici o dovadă de o altă „Betsaida” pe ţărmul apusean al lacului, aşa cum credeau mai
înainte unii comentatori. De fapt vântul (vezi Matei 14,24) îi îndepărta de direcţia lor intenţionată (DA
380,381) în loc să-i mâne către ea.

Matei 14:23
23. Pe munte. [Pe un munte, KJV]. Adică, pe înălţimile de deasupra lacului. Pe ţărmul nord-estic al
Galileei dealurile se înalţă repede.

Să Se roage. Vezi la Marcu 1,35; 3,13. Aici, pe dealuri, Isus a petrecut câteva ceasuri (vezi DA 379),
totuşi, nepierzând din vedere pe ucenicii de pe lac (vezi DA 381). Cu prilejul acesta, rugăciunea Lui avea un
dublu scop: mai întâi, pentru Sine, ca să ştie cum să desluşească oamenilor adevăratul scop al misiunii Sale
şi al doilea, pentru ucenicii Săi în ceasul lor de dezamăgire şi încercare (vezi la Matei 14,24).

Seara. Adică aşa numita „a doua seară”, cam de pe la apusul soarelui, până la căderea întunericului
(vezi la Marcu 6,34), în contrast c aşa-numita „prima seară”, de la coborârea soarelui, cam de pe la mijlocul
după amiezii, până la apus. Era aproape întuneric când ucenicii au ajuns pe lac (vezi DA 380).

El era singur acolo. Nu numai într-un sens fizic. Isus era „singur” şi în sensul că nici ucenicii Lui nu-l
înţelegeau. În tăcerea munţilor şi sub bolta înstelată a cerului, Isus a stat în legătură cu Tatăl Său (vezi la
Marcu 1,35).

Matei 14:24
24. Învăluită de valuri. [Zgâlţâită, KJV; Muncindu-se de valuri, G. Gal.]. Literal, „necăjită” sau
„chinuită”. Marcu zice că ei se necăjeau „cu vâslirea”. În Marcu 6,48 „se necăjeau” vine de la acelaşi cuvânt
grec tradus aici „zgâlţâită”. Vântul puternic din faţă făcea evident impracticabilă folosirea pânzei, iar ei
probabil socoteau că este mai uşor să folosească vâslele, decât să facă volte în vânt.

În mijlocul mării. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „la multe stadii depărtare de
pământ”. Ucenicii vâsliseră între 25 şi 30 de stadii (Ioan 6,19), sau cam 3 mile, când i-a ajuns Isus. De
obicei ei ar fi putut face distanţa aceasta cam într-o oră, dar aşa cum stăteau lucrurile acum, aceasta le luase
aproximativ opt ore (vezi la Matei 14,25). Aceasta este o dovadă de vântul puternic din faţă pe care îl
întâmpinaseră pe când străbăteau lacul. Distanţa directă la Capernaum era cam de 3,5 mile, dar vântul îi
împingea mai departe spre sud de cum intenţionaseră ei, cu rezultatul că au ajuns să debarce undeva pe ţărm
la sud de Capernaum, în Câmpia Gehenzaret (vezi Matei 14,34; vezi la Luca 5,1), o distanţă aproape dublă
faţă de drumul direct la Capernaum.

Vântul era împotrivă. Dacă ucenicii ar fi pornit să treacă lacul când Isus le spusese să plece, ar fi putut
să evite furtuna. Dar îndărătnicia inimii lor i-a făcut să amâne plecarea până când se făcuse aproape
întuneric (vezi DA 379, 380). Acum, vreo opt ore mai târziu (vezi la v. 25) ei se luptau să-şi scape viaţa.
Iuda fusese cel mai mult răspunzător pentru promovarea proiectului de a-L face pe Hristos împărat cu forţa
şi, fără îndoială, simţea cel mai viu porunca plină de autoritate a lui Hristos adresată ucenicilor de a se
îmbarca pentru a trece de partea cealaltă înaintea Domnului lor (vezi v. 22; DA 718). În consecinţă, Iuda
pare să fi purtat prima răspundere pentru zăpăcirea gândurilor tovarăşilor lui în ucenicie şi agitarea
nemulţumirii care le umplea inima (vezi DA 719, 380). Când ucenicii, ascultând de Hristos, au pornit să
treacă lacul, inima le era chinuită de sentimente de umilinţă, dezamăgire, resentiment şi nerăbdare. Ezitarea
de pe ţărm s-ar putea spune că a dat naştere la necredinţă. Vântul era potrivnic şi aşa era şi inima lor; dar în
providenţa lui Dumnezeu marea bătută de furtună a devenit mijlocul de a linişti furtuna din sufletul lor. Aşa
se întâmplă adesea când ne găsim la voia întâmplării pe marea întunecată şi frământată a necazurilor.

Matei 14:25
25. Se îngâna ziua cu noaptea. [A patra strajă, KJV; G. Gal.]. Din vremuri străvechi, iudeii împărţiseră
noaptea în trei străji (vezi la Plângeri 2,19), dar de la ascendenţa romanilor asupra lor, ei adoptaseră sistemul
roman de patru străji.

Isus a venit la ei. [Isus S-a dus la ei, KJV]. Potrivit cu Marcu, El intenţiona să treacă pe lângă ei, sau
cel puţin intenţiona ca ucenicii să creadă că El va avea de gând să facă aşa ceva (vezi Marcu 6,48; DA 381).
La fel, la Emaus, „El s-a făcut că vrea să meargă mai departe” (Luca 24,28). În tot cursul nopţii El nu-i
pierduse din vedere, dar numai când ei s-au declarat pierduţi şi s-au rugat pentru ajutor – cu furtuna din
sufletul lor potolită – Isus „a venit la ei [S-a dus la ei]”.

Matei 14:26
26. L-au văzut ucenicii. „Toţi L-au văzut” (Marcu 6,50). Nu era o halucinaţie din parte unuia sau a doi
din ei.

Spăimântat. [Tulburat, KJV]. Literal, „îngrozit”. Probabil credinţa în duhuri şi fantome era răspândită
(vezi Iosif, Război I.30,7 [599]). Se pare că superstiţia populară nu fusese pe deplin îndepărtată din mintea
ucenicilor.
 O nălucă. [Un duh, KJV]. În greacă phantasma, „o fantomă”, „o arătare” sau „o apariţie”. Phantasma
era arătarea a ceva ce nu putea să fie explicat pe temeiul fenomenelor naturale.

De frică. La început ucenicii au strigat de frică, dar aproape imediat au recunoscut să presupusa
„nălucă” era Isus şi din nou au strigat, de data asta după ajutor. Numai când au cerut să li se dea ajutor, Isus
le-a vorbit (vezi Marcu 6,48.49).

Matei 14:28
28. A răspuns Petru. Numai Matei relatează experienţa plină de încurcături şi aproape fatală a lui
Petru cu ocazia aceasta. Petru fusese la conducerea întreprinderii de pescuit în care erau angajaţi cel puţin
patru din ucenici (vezi la Marcu 3,16) şi era deci probabil natural pentru el şi pentru alţii ca el să vorbească
în numele întregului grup. Dispoziţia lui naturală spre conducere, acum ca şi în atât de multe alte ocazii,
ducea la o încredere peste măsură de mare şi la un fel de purtare impulsiv şi necugetat (vezi Matei 6,21-23;
17,4; 26,33-35.69-75; Ioan 18,10.11; 20,2-6; Galateni 2,11-14; pentru o schiţă a caracterului lui Petru, vezi
la Marcu 3,16).

Dacă eşti Tu. Petru nu avea nici o îndoială în mintea sa, deoarece altminteri nu ar fi păşit afară din
barcă pe valurile frământate de vânt.

Porunceşte-mi să vin. Petru era gata să împlinească porunca lui Isus, dar nu era dispus să plece până
nu avea asigurarea că Isus aprobase.

Matei 14:29
29. „Vino!” I-a zis Isus. Se prea poate că Hristos nu intenţionase ca Petru să umble pe apă. Dar dacă
credinţa lui nedesăvârşită inspira o astfel de purtare, Isus era gata să o accepte în spiritul acela (vezi la cap.
12,20).

A început să umble pe apă. [A umblat pe apă, KJV]. Petru a păşit afară din barcă în credinţă. Credinţa
era aceea care-l susţinea pe apa Galileii şi-i dădea flotabilitate. Dar credinţa era lucrătoare numai atâta timp
cât îşi ţinea privirea aţintită la Isus.

Matei 14:30
30. A văzut… vântul. Se pare că Petru uitase, pentru moment, vântul şi valurile. Când picioarele lui au
ajuns să se obişnuiască cu umblarea pe suprafaţa apei, evident s-a gândit la tovarăşii lui din barcă şi se
întreba ce vor fi gândit ei despre proaspăta lui iscusinţă. Întorcându-şi o clipă privirea înapoi la barcă, L-a
pierdut din vedere pe Isus. În clipa aceea era în adâncitura dintre două valuri, iar când şi-a întors din nou
privirea spre partea unde fusese Isus n-a mai putut să-L vadă (vezi DA 381). Tot ce putea să vadă era apa
frământată şi vântul. În acea scurtă clipă satisfacţia de sine slăbise, ca să zicem aşa, credinţa prin mândrie, şi
credinţa şi-a pierdut puterea susţinătoare.

S-a temut. [A fost înfricat, KJV]. Noi n-avem nevoie să ne temem atâta vreme cât ţinem ochii aţintiţi
la Isus şi ne încredem în harul şi puterea Lui, dar când ne întoarcem privirea la eu şi la alţii avem motiv
îndestulător pentru a ne teme.

Începea să se afunde. Fiindcă fusese pescar toată viaţa sa, Petru ştia cum să înoate (vezi Ioan 21,7).
Dar o mare ca aceasta, în care o barcă nu era sigură, era şi mai puţin sigură pentru un înotător.

Scapă-mă! [Salvează-mă! KJV]. Forma verbului folosită în versiunea greacă implică urgenţa apelului
lui Petru.

Matei 14:31
31. Îndată. Nu există amânare din partea lui Dumnezeu în a răspunde la rugăciunea sinceră pentru
eliberare din valurile ispitei care, din când în când, se revarsă peste suflet.

Puţin credinciosule. [Tu, cu puţină credinţă, KJV]. În iubire, Isus mai întâi l-a salvat pe Petru şi apoi a
mustrat lipsa lui de credinţă. El n-a mustrat pe Petru pentru că a încercat să umble pe valuri, ci pentru că a
lăsat să-i scadă credinţa. În parte, Petru a înţeles şi a preţuit învăţătura pe care Isus intenţiona ca el să o tragă
din această experienţă, dar dacă ar fi învăţat-o pe deplin n-ar fi greşit, un an mai târziu, când a dat piept cu
marea încercare (cap. 26,69-75; cf. DA 382).

Îndoit. În greacă distazo, „a ezita”, „a fi în îndoială” sau „a se clătina”. O persoană ezită când este în
îndoială cu privire la care din două direcţii, sau cursuri de acţiune, să o ia. „Nimeni nu poate sluji la doi
stăpâni” (vezi la cap. 6,24) sau să se simtă bine chiar numai încercând să facă aşa ceva.

Matei 14:32
32. După ce au intrat. [După ce au venit, KJV]. Mână în mână cu Isus, Petru s-a înapoiat la tovarăşii
lui din barcă, tăcut şi supus (vezi DA 381).

A stat vântul. Literal, „vântul a obosit” (vezi cap 8,26). Furtuna îşi împlinise rostul (vezi la cap.
14,24); gândurile de nerăbdare şi de resentiment faţă de Isus fuseseră alungate din inimile ucenicilor.

Matei 14:33
33. Au venit şi s-au închinat înaintea lui Isus. Vezi la capitolele 2,11; 8,2. Aceasta este cea dintâi
ocazie, deşi în nici un caz ultima (vezi Matei 20,20; 28,9; Luca 24,52) când ucenicii I s-au închinat lui
Hristos. Magii făcuseră aşa ceva (vezi Matei 2,11), aşa cum au făcut şi diferite persoane pentru care Isus
săvârşise minuni (vezi cap. 8,2; 15,25; etc.). Dar în cazul acesta ucenicii au mărturisit pentru prima dată
descendenţa divină a lui Isus şi I-au acordat închinarea pe care oamenii trebuie să I-o dea lui Dumnezeu. În
plus, Isus a acceptat închinarea lor. Poate mărturisirea aceasta de credinţă era cu atât mai plină de
însemnătate având în vedere îndoielile şi temerile ucenicilor în decursul serii precedente (vezi la cap. 14,24).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35.

Matei 14:34
34. Ghenezaretului. Evident aici se intenţionează regiunea, sau câmpia, Ghenezaretului dar nu vreun
oraş cu numele acela. Cu privire la Câmpia Ghenezaretului, vezi la Luca 5,1. În timpurile trecute, cetatea
Chineret era situată pe ţărmul acestei câmpii şi unii au susţinut că numele Ghenezaret deriva originar de la
Chineret. Pe cât se ştie, cetatea Chineret, ale cărei ruine sunt cunoscute astăzi sub numele de Tell
el’Oreimeh, încetase să existe pe vremea lui Hristos.

Matei 14:35
35. Cunoşteau pe Isus. [Îl cunoşteau, KJV]. Adică atunci când şi-au dat seama că acesta era Isus,
revenit în mijlocul lor.

Bolnavii. Vezi la Marcu 1,34.

Matei 14:36
36. Să se atingă de poala hainei. Vezi la Marcu 5,27,28. În ce priveşte cadrul cronologic al lui Matei
14,35.36, vezi la capitolul 15,1.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 223
1–11 DA 214–225; EW 154

2 DA 729; EW 173

3, 4 DA 214

6 CT 340; Te 50

6, 7 DA 221

7, 8 Te 51

10 AA 143
 10, 11 DA 222

13–21 DA 364–371

14 CH 34

15 ML 223

5–20 7T 114

15–21 ChS 153; COL 140; DA 809; Ed 107; Ev 524; MM 344; 2T 580; 6T 263, 465

16 DA 365; MH 45, 49; 6T 345

19 Ed 286

19, 20 DA 365; MH 46, 200; 7T 61

20 CD 271; ML 223

22–23 DA 377–382

23 DA 379

25–31 DA 381

27 Ev 18; FE 465; 4T 288, 530

29, 30 2T 273

30 DA 673

31 ML 12; 4T 558

Matei 15:1
1. Atunci… au venit. [Disputa despre tradiţie şi întinarea ceremonială, Matei 15,1-20, Marcu 7,1.23.
Comentariu major: Marcu] Pentru comentariul pentru folosirea de către Matei a cuvântului „atunci”, vezi la
capitolul 4,1.

Matei 15:6
6. Nu mai este ţinut să cinstească. [Şi nu mai onorează, KJV]. Prima propoziţie din versetul 6, aşa cum
apare în KJV continuă de fapt şi completează gândul din versetul 5. Versetul 6 ar începe mai bine cu
cuvintele: „Şi aţi desfiinţat astfel”.

Cuvântul. [Porunca, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „cuvântul”.

Matei 15:13
13. Orice răsad. [Orice plantă, KJV; Orice sad, G. Galaction]. Aici însemnând „orice tradiţie” fiecare
„poruncă a oamenilor” (vezi la Marcu 7,3.13.15).

Matei 15:14
14. Groapă. [Şanţ, KJV; Râpă, G. Galaction]. De preferat „groapă”, „gaură”.

Matei 15:21
21. Isus după ce a plecat de acolo. [Retragerea în Fenicia, Matei 15,21-28, Marcu 7,24-30.
Comentariu major: Matei, vezi harta de la pagina 221; diagrama de la pagina 229, 231; cu privire la minuni,
pagina 208-213]. Întâmplarea următoare a avut loc probabil la sfârşitul primăverii anului 30, poate cam prin
luna mai. Odată cu hrănirea celor 5000 şi predica despre Pâinea vieţii ţinută în sinagoga din Capernaum
(vezi la Ioan 6,1.25), lucrarea galileeană a ajuns la punctul ei culminant. Valul popularităţii a început să se
întoarcă împotriva lui Isus aşa cum se întâmplase cu un an mai înainte în Iudea (vezi DA 393) şi majoritatea
acelor care se consideraseră urmaşi ai Lui Îl părăsiseră (vezi la Ioan 6,60-66). Lucrul acesta se petrecea
numai cu câteva zile înainte de Paştele acelui an, la care Isus nu participase (vezi la Marcu 7,1).

A treia călătorie galileeană îi alarmase foarte mult pe conducătorii iudei (vezi DA 395, vezi la Marcu
6,14). După Paşte, o delegaţie de la Ierusalim L-a întâmpinat pe Isus cu acuzaţia că strică obligaţiile
religioase (vezi Marcu 7,1-23). Dar El i-a adus la tăcere descoperind făţărnicia lor şi ei au plecat plini de
mânie şi tulburare (vezi DA 398). Atitudinea şi ameninţările lor arătau desluşit că viaţa Lui era în primejdie
(DA 398, 401). Aşa că, în armonie cu sfatul pe care îl dăduse mai înainte ucenicilor, S-a retras din Galileea
pentru o vreme (vezi la Matei 10,14.23), aşa cum făcuse în Iudeea cu un an mai înainte, când fusese respins
de conducătorii de acolo (vezi la capitolul 4,12).

Retragerea aceasta spre nord marchează începutul unei noi perioade în lucrarea lui Hristos şi sfârşitul
lucrării Sale în Galileea, căreia El îi devotase aproape un an, cam de la Paştele din anul 29 d. Hr., până la
acela din anul 30 d. Hr. Era acum la mai puţin de un an de moartea Sa.

Deşi circumstanţa imediată care a determinat retragerea lui Isus către ţinutul Feniciei a fost conflictul
cu cărturarii şi Fariseii din Ierusalim, călătoria avea şi scopuri pozitive. Isus avea un scop anumit nu numai
de a părăsi Galileea, dar şi de a merge în ţinutul general al Feniciei. Acum când fusese respins de iudei atât
în Iudeea, cât şi în Galileea, Isus a căutat un prilej de a-i instrui pe ucenicii Săi să lucreze pentru neiudei.
Păgânii aveau nevoie de Evanghelie şi El a început acum o serie de lecţii menite să-i facă pe ucenicii să-şi
dea seama de nevoile păgânilor şi că şi ei erau viitori candidaţi pentru împărăţia cerurilor. Retragerea în
Fenicia oferea un excelent prilej pentru o astfel de instruire (vezi DA 400). Isus a săvârşit o singură minune
în cursul vizitei în Fenicia. Vizita aceasta, totuşi, nu era o călătorie misionară aşa cum fuseseră cele trei
călătorii din Galileea, deoarece la sosire Isus a stat retras şi avea de gând să ţină prezenţa Sa acolo în secret
(vezi Marcu 7,24).

Părţile. [Coastele, KJV]. Greacă, mere, „district”, „subîmpărţire” sau „regiune”. Isus S-a retras în
munţii ţinutului de graniţă dintre Galileea şi Fenicia (vezi DA 399) de unde putea să vadă cetăţile Tir şi
Sidon, la depărtare de vreo 20 de mile una de alta, pe câmpia litoralului din vale. Toată regiunea aceasta
aparţinea provinciei romane Siria (vezi vol. II, p. 69).

Tirului şi Sidonului. Vezi vol. I, p. 128; vol. II, p. 67, 68; vezi la Geneza 10,15. Timp de secole înainte
de venirea romanilor, fenicienii fuseseră conducătorii comerciali ai lumii.

Matei 15:22
22. O femeie canaanită. [O femeie din Canaan, KJV]. Fenicienii descindeau din vechiul neam
canaanit; de fapt, ei se numeau canaaniţi (vezi la Geneza 10,6.18). Grecii erau aceia care-i numeau fenicieni,
pare că după numele unei vopsele de purpură (gr. phoinix) pe care cei dintâi o cumpărau de la cei din urmă
în primele timpuri ale comerţului fenician în regiunea egee (vezi vol. II, p. 68). Canaaniţii erau din strămoşi
hamiţi, dar adoptaseră de timpuriu, în cursul rămânerii lor în Palestina, limba semită şi absorbiseră atât de
mult cultura semită, încât multă vreme au fost consideraţi ca fiind de origine semită. Iudeii erau semiţi şi
erau mari asemănări în limbă şi caracteristici culturale generale între poporul evreu şi cel canaanit.

Aceasta era a patra ocazie relatată în Evanghelii în care Isus lucrase pentru neiudei. Cea dintâi a fost
la Sihar, în Samaria (Ioan 4,5-42), a doua la Capernaum (Luca 7,1-10) şi a treia, în apropiere de Gherghesa
(Marcu 5,1-20). Samaritenii erau natural parţial iudei şi, deşi lucrarea lui Isus pentru ei nu ar fi fost privită în
mod favorabil, nu ar fi adus asupra lui dezaprobarea aceea pe care ar fi adus-o lucrarea pentru păgâni pe
de-a-ntregul. Sutaşul era prietenos faţă de iudei şi credea că ei aveau adevărata religie. Minunea pe care
Hristos a făcut-o pentru el era în acord cu cererea conducătorilor iudei înşişi. Vindecarea demonizaţilor din
Gherghesa nu putea fi interpretată de iudei ca un contact intenţionat din partea lui Hristos cu păgânii. Ci, ei
ar fi putut să o considere ca un atac neprevăzut asupra lui Hristos, în care, într-un anumit sens, El a scos
demonii în autoapărare. În plus, El a refuzat să permită oamenilor eliberaţi de demoni să se asocieze cu El ca
ucenici ai Lui. Chiar şi acum, cu femeia din Fenicia, Isus nu lucra pe faţă pentru populaţia ţinutului (vezi
Marcu 7,24). Ea a venit şi I-a prezentat în mod forţat cererea ei.

Lucrările lui Hristos pentru neiudeii din Palestina au fost numai incidentale faţă de lucrarea Sa pentru
„oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24). Dacă lucrarea Lui pentru poporul ales urma să aibă
oarecare succes, era necesar ca El, cel puţin în afară, să Se conformeze la obicei în aşa măsură încât
conducătorii iudei să nu aibă ocazia să-L acuze că dărâmă barierele pe care ei le înălţaseră contra
Neamurilor, aşa rele cum erau acele bariere în multe privinţe (vezi vol. IV, p. 28-33). Altminteri, El Şi-ar fi
distrus influenţa chiar faţă de poporul pentru care venise să lucreze. Astăzi, lucrătorii creştini trebuie să-i
considere pe toţi oamenii ca egali ai lor înaintea lui Dumnezeu şi să reţină că „Dumnezeu nu este părtinitor”
(Fapte 10,34).

Ţinuturile. [Coastele, KJV]. Greacă – horia, „hotare”, aici o regiune împrejmuită de hotare (vezi la
versetul 21). Isus era în ţinuturile Tirului şi Sidonului, femeia era din ţinuturile Tirului şi Sidonului, iar
întâmplarea relatată a avut loc în cuprinsul aceleaşi regiuni. Când femeia L-a găsit pe Isus „s-a aruncat la
picioarele Lui” (Marcu 7,25), plecându-se înaintea Lui în postura orientală obişnuită luată de cineva care
prezenta o cerere unui superior (vezi la Matei 4,9; 8,2).

Ai milă. Greacă, eleeo (vezi la capitolul 5,7).

Fiul lui David. Vezi la capitolul 1,1. Este surprinzător ca o femeie păgână să se adreseze lui Isus sub
titlul acesta, care lăsa să se înţeleagă recunoaşterea Lui ca Mesia. În Fenicia locuiau mulţi iudei şi printre ei
circulaseră de mulă vreme veşti despre faptele minunate ale lui Isus (vezi Marcu 3,8; Luca 6,17). Tocmai
prin aceşti iudei care locuiau în Fenicia femeia auzise de Isus (vezi DA 400).

Muncită rău de un drac. Literal, „demonizată rău” sau, mai liber, „aspru stăpânită de un demon” (vezi
Nota adiţională la Marcu 1).

Matei 15:23
23. Nici un cuvânt. Scopul lui Hristos era de a-i învăţa pe ucenici o lecţie de lucrare pentru neiudei şi
lucrul acesta l-a făcut manifestând contrastul dintre atitudinea iudaică obişnuită şi a Sa (vezi la versetul 21).
Rabinul tipic iudeu ar fi făcut exact ceea ce propuneau ucenicii, ar fi alungat-o fără să-i dea măcar un
răspuns direct la cererea ei. Favoarea cu care Isus Însuşi privea la Neamuri, ca eligibile pentru privilegiile
împărăţiei cerurilor, este clară din ceea ce spusese cu privire la ele (vezi Luca 4,26.27), împreună cu ceea ce
făcuse pentru ele la ocaziile anterioare. Isus nu împărtăşea în nici un fel exclusivismul îngust pe care iudeii
îl nutreau faţă de Neamuri (vezi la Matei 15,22.26).

Ucenicii Lui s-au apropiat. [Ucenicii Lui au venit, KJV]. Ei nu apreciau publicitatea pricinuită de
apelurile stăruitoare ale acestei femei păgâne, pe care o priveau ca nefiind mai preţioasă decât un câine (vezi
la capitolul 10,5). Nu numai că era străină, dar era şi femeie. Încă nu era loc în concepţia lor despre
însărcinarea evanghelică pentru femei străine de alt neam.

Matei 15:24
24. Nu sunt trimis. Vezi la versetul 21. Adică, Isus era trimis în primul rând la iudei, deşi, atunci când
se ivea ocazia El nu tăgăduia Neamurilor binecuvântările pe care le acorda propriului Său popor (vezi vol.
IV, p. 26-30). De-abia mulţi ani după ce Hristos Se înălţase la cer, creştinii iudei au înţeles pe deplin faptul
că Dumnezeu considera pe toţi oamenii de pretutindeni eligibili pentru a deveni cetăţeni ai împărăţiei
cerurilor (vezi Fapte 9,9-18,32-35; 10,1-48; 15,1-29; Romani 1,16; 9,24; etc.).

Oile pierdute. Vezi la capitolul 10,6.

Matei 15:25
25. I s-a închinat. Literal, „s-a prosternat” (vezi la capitolul 8,2). Această postură tipic orientală de
cerere poate fi luată înaintea obiectelor de cult, sau chiar înaintea oamenilor, mai ales înaintea superiorilor a
căror favoare era căutată (vezi la Estera 3,2). Folosirea de către femeia aceasta a titlului mesianic „Fiul lui
David” (vezi la Matei 1,1; 15,22) lasă să se înţeleagă că ea avea cel puţin o vagă înţelegere a ceea ce Isus era
de fapt. Nu este clar dacă ea folosea termenul numai pentru că vecinii ei iudei îl folosiseră când vorbeau
despre faptele minunate ale lui Hristos, sau dacă El exprima o măsură de credinţă din partea ei că Isus era
Mesia.

Matei 15:26
26. Nu este bine. [Nu se cuvine, KJV; G. Galaction]. Adică, nu este potrivit, nu este cuvenit sau bine.
Aici Hristos exprimă atitudinea iudaică în sensul că Neamurile erau nevrednice de binecuvântările cerului.

Pâinea. Şi anume „pâinea” mântuirii (vezi Ioan 6,32) pe care Dumnezeu a încredinţat-o iudeilor,
„copiii” Săi, pentru distribuirea la Neamuri, dar pe care iudeiii o îngrămădiseră în mod egoist pentru ei înşişi
(vezi COL 291-293).

Căţei. [Câini, KJV]. Gr. – kunaria, „căţei”, folosit aici ca o referire la Neamuri (vezi la capitolul 7,6).
Iudeii considerau că binecuvântările mântuirii ar fi irosite dacă ar fi date Neamurilor care, potrivit cu părerea
iudeilor, erau lipsite de capacitatea de a aprecia aceste binecuvântări sau de a trage folos din ele. Atitudinea
de dispreţ faţă de femeie luată de Hristos s-ar fi putut socoti că o descurajează, dar fără îndoială El avea
încrederea că credinţa ei nu va înceta (vezi 1 Corinteni 10,13). Ea părea sigură că Hristos putea să-i
îndeplinească dorinţa inimii ei dacă voia (vezi la Marcu 1,40). Mândria şi prejudecata nu însemnau nimic
pentru ea, şi nu voia să îngăduie ca acestea să o abată de la ţinta ei. Credinţa şi stăruinţa ei sunt cu adevărat
recomandabile.

Matei 15:27
27. Da, Doamne. [Într-adevăr, Doamne, KJV]. Sau Da, Doamne. Înapoia indiferenţei simulate a lui
Isus faţă de apelul ei disperat (vezi la versetul 23,26) ea pare să fi descoperit compasiunea duioasă care se
revărsa în curenţi neistoviţi din marea Lui inimă plină de iubire. Însuşi faptul că El binevoia totuşi să discute
cu ea lucrurile acestea – în loc de a o alunga cu bruscheţe, aşa cum ar fi făcut rabinii –i-a dat curaj să creadă
că El va consimţi la cererea ei. Glasul Lui nu avea nici o urmă de nerăbdare şi faţa Lui descoperea numai
demnitatea senină şi nemărginita duioşie care puteau fi citite totdeauna pe faţa Lui.

Fărâmiturile. Greacă, psichia, o formă diminutivă însemnând „bucăţele” sau „fărâmituri”. Chiar şi
„căţeii” (vezi la versetul 26) au dreptul la „fărâmiturile” pe care li le aruncă stăpânii lor. Această femeie
remarcabilă este gata să accepte orice treaptă necesară a umanităţii pe care Hristos i-ar atribui-o fără chiar de
a discuta măcar rostul, numai dacă El S-ar conforma la cererea ei. Comparaţi stăruinţa leprosului în faţa
unor obstacole mai mari (vezi la Marcu 1,40-45).

Matei 15:28
28. Mare este credinţa ta. Ea trecuse cu bine încercarea; credinţa ei stătuse tare. Ea este sigură că era
în puterea lui Hristos să acorde darul sănătăţii fiicei ei. Comparaţi lăudarea sutaşului de către Hristos (vezi la
Luca 7,9).

Chiar în ceasul acela. Ca şi fiul omului de neam mare (vezi Ioan 4,43-54) şi robul sutaşului (vezi Luca
7,1-10), fiica femeii canaanite a fost vindecată de la distanţă, nu în prezenţa imediată a lui Hristos şi, ca şi în
fiecare din celelalte cazuri, vindecarea a fost imediat şi deplină.

Matei 15:29
29. Isus a plecat din locurile acelea. [Vindecarea unui surdo-mut; Alte minuni în Decapole, Matei
15,29-31 = Marcu 7,31-37. Comentariu major: Marcu]

Matei 15:30
30. I-au pus la picioarele Lui. [Îi aruncară la picioarele Lui, KJV; G. Galaction]. Nu într-un chip
brutal, ci pe cât se pare ca un gest de finalitate. Ei i-au predat pe bolnavi şi suferinzi milei Lui.

Matei 15:32
<IND=200> 32. A chemat pe ucenicii Săi. [Hrănirea celor patru mii, Matei 15,32-39 = Marcu 8,1-10.
Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 221; diagrama, p. 231; despre minuni, p. 208-213]. Pentru
evenimentele care preced aceasta vezi la versetul 21. Pentru împrejurările acestei minuni şi ale unei minuni
anterioare în aceeaşi localitate şi legătura dintre cele două întâmplări, vezi la Marcu 4,1.18-20. Pentru o
comparaţie a celor două întâmplări, vezi Nota adiţională de la sfârşitul acestui capitol. Timpul era probabil
pe la începutul verii, anul 30 d.Hr., poate pe la sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie.
 Mi-e milă. Mântuitorul este totdeauna mişcat de suferinţa şi nenorocirea omenească (Evrei 4,15).

Gloata. [Mulţimea, KJV]. În cea mai mare parte dacă nu exclusiv dintre Neamuri (DA 405). La
început cu prejudecăţi contra lui Isus, acum pare nu numai prietenoasă, ci intens interesată în ceea ce El are
de spus.

Trei zile. Potrivit calculului oriental, aceasta ar fi o zi întreagă şi orice părţi din ziua precedentă şi ziua
următoare (vezi p. 248-250). Oamenii aduseseră hrană pentru cel puţin o zi, dacă nu pentru două, deoarece
Isus n-a simţit grijă decât în a treia zi.

Nu vreau. Literal, „nu sunt dispus”.

Ca nu cumva să leşine. Ei erau flămânzi şi Isus era preocupat de buna lor stare fizică, aşa cum El
fusese preocupat de buna lor stare spirituală.

Matei 15:33
Ucenicii i-au zis. Comparaţi la Marcu 6,35-37.

Matei 15:34
Câte pâini? Pentru comentarii asupra întrebării paralele la data hrănirii celor 5.000, iar pentru „pâini”
vezi la Marcu 6,38.

Câţiva peştişori. Nu erau mulţi, şi în ochii ucenicilor ei erau aşa de mici, încât nu erau vrednici de a fi
luaţi în seamă.</IND>

Matei 15:35
35. Pământ. Cu privire la faptul însemnat că iarba nu este menţionată, ca în cazul hrănirii celor 5.000,
vezi nota adiţională de la sfârşitul capitolului.

Matei 15:36
36. A mulţumit. Vezi la Marcu 6,41.

Matei 15:37
37. Au mâncat toţi. Vezi la Marcu 6,42.

A frânt. [A frânt hrana, KJV; Frânse, G. Galaction]. „Hrana” [KJV] este un cuvânt adăugat. Pentru
cuvântul tradus „frânt” vezi la Marcu 6,43.

Coşniţe. Greacă, spurides, coşuri mari făcute din funii de iarbă sau din împletituri de răchită (vei la
Marcu 6,43).

Matei 15:38
38. Patru mii de bărbaţi. La hrănirea celor 5.000 fuseseră prezente cu totul peste 10.000 de persoane,
cuprinzând femeile şi copiii (vezi DA 809). Dacă proporţia ar fi fost cam aceeaşi acum, ar fi fost peste 8.000
de persoane, cuprinzând bărbaţii, femeile şi copiii.

Matei 15:39
39. Magdalei. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea Magadan. Marcu are Dalmanuta
(capitolul 8,10). S-ar putea să fi fost câteva variante de nume. Cei mai mulţi autori moderni, favorizează
scrierea Magdala şi ipotetic îl identifică cu modernul Mejdel, pe ţărmul apusean, între Capernaum şi
Tiberiada. Ruinele de la Mejdel se află în apropiere de hotarul sudic al Câmpiei Ghenezaretului.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 15

Criticii au adus adesea acuzaţia că hrănirea celor 4.000 nu este un eveniment separat de hrănirea celor
5.000. Ei atrag atenţia la multe amănunte similare şi, îndeosebi, la atitudinea ucenicilor când Hristos a
propus hrănirea unei aşa mari mulţimi într-o regiune atât de puţin şi aşa dispersat populată. Totuşi,
numeroase alte amănunte arată două incidente similare, aşa cum afirmă scriitorii Evangheliei, şi nu două
versiuni ale unui incident originar, aşa cum pretind criticii.

Punctele de asemănarea pot fi enumerate după cum urmează: 1) regiunea unde a avut loc minunea,
ţărmul de est sau de nord-est al Galileei; 2) o mare mulţime de oameni adunată pe panta unui deal la ţară
pentru a-L asculta la Isus; 3) lipsa de hrană şi simpatia lui Isus pentru ei având în vedere situaţia; 4)
consfătuirea lui Isus cu ucenicii Săi, lăsând să se înţeleagă că ei ar trebui să ia iniţiativa de a procura hrana;
5) răspunsul lipsit de credinţă al ucenicilor şi întrebarea lui Isus cu privire la provizia care era la îndemână;
6) mulţimea aşezată pe pământ; 7) binecuvântarea, frângerea şi distribuirea pâinilor şi a peştilor; 8)
cantitatea de hrană rămasă; 9) trimiterea acasă a mulţimii; 10) înapoierea pe ţărmul apusean al lacului.

Puncte de deosebire sunt acestea: 1) la una, sosirea pe mare; la cealaltă, pe uscat, aşa cum implică
contextul; 2) una, aproape de Betsaida Iulia; cealaltă, probabil mult mai la sud în apropiere de Gherghesa; 3)
la una, iudei pe care de a lua parte la Paşti (DA 364); la cealaltă, Neamuri care locuiau în regiune (DA 404);
4) la una, învăţătură care a durat o zi; la cealaltă, învăţătură cu durată de trei zile; 5) împrejurări care au dus
pe Isus în regiune: una, pentru a fi singur cu ucenicii Săi; cealaltă, Isus fiind deja în regiune şi vindecând pe
oameni; 6) timpul: una, imediat după a treia călătorie galileeană; cealaltă, după o călătorie în Fenicia; 7)
una, lumea se adunase pe neaşteptate şi nu adusese provizii; cealaltă, se pare că mulţimea avea provizii
pentru o zi sau două şi, deci, se adunase după un plan aranjat de mai înainte; 8) una, 5000; cealaltă, 4000; 9)
una, ucenicii prezintă problema şi propun trimiterea mulţimii acasă; cealaltă, Isus prezintă problema, lăsând
să se înţeleagă că este datoria ucenicilor să facă ceva pentru ea; 10) una, iarba era verde; cealaltă, nu se
pomeneşte de iarbă; 11) una, un aranjament de aşezare ordonată descris; cealaltă, nici o menţionare a felului
care au şezut oamenii; 12) felul de coşuri folosit pentru a aduna surplusul: unul, kophinoi; celălalt, spurides;
13) cantitatea adunată: una, 12 kophinoi; cealaltă, 7 spurides; 14) una, Isus trimite pe ucenici înainte peste
lac şi se retrage pe munte să Se roage; cealaltă, El îi însoţeşte; 15) destinaţia: una, Capernaum sau
Ghenezaret; cealaltă, Magdala; 16) una, urmată de o furtună pe lac; cealaltă, nici o menţionare de o trecere
însoţită de furtună; 17) una, îndemnul care a strâns mulţimea laolaltă a fost că unii văzuseră pe Isus plecând;
unii erau de la mare depărtare şi nu ar fi ştiut despre adunare şi nu ar fi fost în stare să ajungă la ea decât
datorită unui plan anterior.

Natura incidentală a mai multe puncte de deosebire înlătură o origine comună pentru cele două
naraţiuni şi orice intenţie din partea scriitorilor Evangheliei de a face două istorisiri dintr-un singur original.
Ar trebui de asemenea să se observe că punctele de asemănare sunt în cea mai mare parte generale în natură,
în timp ce punctele de deosebire se ocupă în cea mai mare parte cu detalii specifice. De asemenea, punctele
de deosebire sunt mai multe la număr decât punctele de asemănare. Câteva din punctele mai însemnate sunt
îndeosebi demne de notat:

1. La hrănirea celor 5000 era multă iarbă verde (Matei 14,49; Marcu 6,39; Ioan 6,10), în timp ce la cei
4000 scriitorul Evangheliei nu pomeneşte nimic despre iarbă. Cea dintâi minune a avut loc cu câteva zile
înainte de Paşti şi în felul acesta probabil la sfârşitul lui martie sau prima parte a lui aprilie, anul 30 d. Hr.
(vezi la Marcu 6,30). În Palestina ultimele ploi apreciabile cad în martie şi, în general vorbind, iarba se
usucă odată cu sosirea sezonului uscat câteva săptămâni mai târziu (vezi vol. Ii, p. 110). Atât Matei, cât şi
Marcu raportează incidente care, luate în contextul lor, cer o diferenţă de cel puţin câteva săptămâni între
cele două minuni (vezi la Marcu 7,1; Matei 15,2). Iarba ar fi cafenie şi uscată la data celei de a doua minuni.
Aceste două puncte fără legătură şi incidentale din cele două naraţiuni tind să se confirme una pe alta, în
timp ce, dacă inversul ar fi adevărat – dacă iarba ar fi fost menţionată în al doilea caz, dar nu în primul - ar fi
putut părea că este o nepotrivire.

2. Coşurile din prima ocazie erau kophinoi, sau coşuleţe mici de mână, iar cele din a doua ocazie,
spurides, coşuri mari, ca nişte coşuri de nuiele, care se purtau în spate (vezi la Marcu 6,43). La cei 5000,
ucenicii duceau kophinoi, sau coşuleţe de mână aşa cum foloseau iudeii în călătoriile scurte şi prima ocazie
cuprinde o călătorie de mai puţin de 10 mile într-o perioadă mai scurtă de 24 de ore. A doua ocazie a fost
precedată de o călătorie de 50 sau 75 de mile prin teritoriu predominant păgân, care a ocupat o perioadă de
câteva săptămâni. Într-o asemenea călătorie prin teritoriu păgân, în care iudeii ar fi evitat să cumpere hrană
de la Neamuri, ucenicii ar fi purtat spurides mai mari (vezi la Marcu 6,43). Dacă coşurile mari ar fi fost
folosite la cei 5000, la o călătorie foarte scurtă şi coşurile mai mici într-o călătorie mai lungă, ar fi părut că
este o nepotrivire. Faptul că Isus mai târziu S-a referit la ambele ocazii şi a făcut din nou deosebire între
kophinoi şi spurides mărturiseşte despre deosebirea dintre cele două minuni (Matei 16,9,10; Marcu 8,19,20).
Unii au propus că deosebirea dintre cele două feluri de coşuri era în ce priveşte felul şi nu mărimea. Oricum
ar fi aceasta, scriitorii Evangheliei menţin în mod consistent deosebirea.

3. Faptul că mulţimea rămăsese cu Isus timp de trei zile în a doua ocazie şi că nu a fost lipsită de
hrană decât a treia zi, ridică presupunerea puternică despre faptul că ei veniseră pregătiţi să rămână cel puţin
o zi sau două. Ei ştiau, cu alte cuvinte, că Îl vor găsi pe Isus şi se pare că aşteptau să petreacă câtva timp cu
El. Faptul în plus că unii au venit de la mare depărtare (Marcu 8,3) atrage atenţia la o adunare plănuită. Dar
naraţiunea Evangheliei procură în mod neintenţionat o explicaţie deplin satisfăcătoare cu privire la felul în
care oamenii s-a întâmplat să se adune aşa cum au făcut, deşi aceasta nu este dată în legătură cu istorisirea
însăşi. Cei doi demonizaţi vindecaţi povestiseră întâmplarea lor prin tot Decapole (Marcu 5,20; Luca 8,39).
Ei fuseseră plini de râvnă şi zeloşi în lucrarea lor şi în toată regiunea era o mare dorinţă de a-L vedea pe Isus
(vezi Luca 8,40; DA 404). Când S-a înapoiat, multe luni mai târziu, cei doi demonizaţi vindecaţi şi, fără
îndoială, şi alţii, s-au unit să ducă vestea şi, poate cu consimţământul anterior al lui Isus, au invitat pe
oameni de aproape şi de departe.

Motivul major pentru care criticii tăgăduiesc două minuni separate este faptul că ucenicii erau tot atât
de nepregătiţi pentru această manifestare a puterii lui Hristos ca şi cu ocazia anterioară (Matei 15,33; cf.
Marcu 6,35-37). În plus, fuseseră nu mai mult de trei, posibil patru luni de la minunea anterioară şi pare
dificil de crezut că ucenicii ar fi fost atât de înceţi în a crede lor aşa cum par să fi fost cu ocazia aceasta.
Totuşi, mulţimea anterioară era alcătuită exclusiv din iudei, care erau presupus eligibili pentru „pâinea din
cer”, în timp ce de data aceasta mulţimea era alcătuită exclusiv din Neamuri (vezi DA 404, 405). Nu
afirmase Isus însuşi de curând că „nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Matei 15,26)? De
fapt, afirmaţia aceasta nu se aplica literal, aşa cum nu se aplica figurat, dar în insensibilitatea minţii lor (cf.
cap. 16,6-11) ucenicii au luat-o evident literal. Nu trecuseră nici 24 de ore, că Isus din nou i-a mustrat pentru
faptul că erau atât de greoi de a prinde înţelesul cuvintelor Sale (v. 9-12). Pentru ucenici lucrul uimitor şi
neaşteptat nu era că Isus putea să procure pâinea, ci mai de grabă că ar face lucrul acesta pentru Neamuri.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–39 DA 395–405
2–4 DA 396

6 COL 276

7–9 DA 397

8 1T 188

8, 9 PK 50; 6T 249

9 COL 276; DA 398; Ev 214, 589, 590; FE 438, 448; PP 166; TM 229; 5T 81; 8T 120

11 DA 397

12, 13 DA 398

14 EW 68; TM 394; 3T 467, 554; 6T 166

18 TM 409

19 DA 172

22 DA 399, 608; 7T 190

23, 24 DA 400
 24 DA 402

25–28 DA 401

29–32 DA 404

31 PK 69

33–39 DA 405

Matei 16:1
1. Fariseii. [Cererea unui semn, Matei 16,1-12 = Marcu 8,11-21. Comentariu major: Matei. Vezi harta
p. 221; diagrama p. 231]. Au fost cel puţin două ocazii în care Isus a discutat cererea pentru „un semn din
cer”. Cea dintâi a fost în legătură cu predica de lângă mare, probabil în toamna anului 29 d. Hr. (vezi la cap.
12,22,38,39). Cea din cap. 16,1-4 a avut loc cam după nouă luni sau ceva mai târziu, probabil la începutul
verii anului 30 d. Hr. Pentru incidentul care l-a precedat imediat pe acesta, a doua ocazie în care s-a cerut un
semn, vezi la capitolul 15,21.32

Şi Saducheii. [Cu Saducheii, KJV]. Acum, pentru prima dată Saducheii s-au unit cu Fariseii într-o
încercare de a-L aduce la tăcere pe Isus. Câteva săptămâni mai înainte de aceasta, Isus plecase din Galileea
pentru a-i evita pe aceşti critici cusurgii (vezi la cap.15,21). Acum, aproape chiar în clipa când a pus piciorul
pe pământul galilean, ei îşi reînnoiesc atacul asupra Lui.

Ispitească. [Ispitindu-L, KJV]. În greacă, peirazo (vezi la cap. 4,1). Întrucât şi mai înainte Îl
confruntaseră pe Isus chiar cu aceasta întrebare, fără îndoială presupuneau cam cum va fi răspunsul Lui
(vezi la cap. 12,38). El avea să refuze şi probabil ei intenţionau să prezinte refuzul acesta poporului ca
dovadă că pretenţiile Lui la mesianitate erau false. Ei Îl puneau pe Isus la încercare aşa cum făcuse Satana în
pustie (vezi la cap. 4,7), nu cu o dorinţă sinceră de a vedea ceva care i-ar convinge, ci mai degrabă cu
nădejdea că El nu o va face, şi în felul acesta să le dea un prilej de a-L acuza în mod public şi de a tăgădui
pretenţiile Lui. Evident, Isus avea putere de a face asemenea minuni, dar el a refuzat în mod consecvent să
facă aşa ceva (vezi la cap. 4,3-11; 7,6). El ar fi putut, dar a refuzat, deoarece ar fi fost contrar principiului
dacă ar fi făcut aşa ceva (vezi DA 366).

Semn. Vezi la p. 208.

Din cer. Vezi la capitolul 12,38.39. Până la data aceasta Isus săvârşise tot felul de minuni, inclusiv
demonstraţii de putere asupra bolilor, demonilor, morţii şi forţelor naturii. Fiecare minune fusese răspunsul
Său la o nevoie adevărată (DA 366). Faptul că fiecare minune a avut ca rezultat binecuvântare pentru
oameni, era, de fapt, cea mai bună dovadă cu putinţă cu privire la puterea divină prin care toate aceste
minuni erau săvârşite. Dar Fariseii şi Saducheii doreau „un semn din cer” şi tăgăduiau că multele minuni pe
care le săvârşise Isus erau dovezi îndestulătoare pentru obârşia divină a misiunii Lui. Pe cât se pare, ei
căutau un semn cu totul depărtat de domeniul controlului omenesc, ca de pildă un tunet în afară de vremea
lui (vezi la 1 Samuel 12,17), sau foc din cer (vezi la 2 Regi 1,10), sau oprirea soarelui (vezi la Iosua 10,12),
şi erau gata să afirme că dacă Isus nu făcea aşa ceva, El nu era nici măcar atât de mare ca profeţii de pe
vremuri, ca Samuel sau Ilie. Deşi aveau cunoştinţe despre vestirea făcută de către îngeri păstorilor la
Betleem (Luca 2,8-14), de steaua care îi adusese pe magi la Ierusalim (Matei 2,1-6), de porumbelul care
cobora şi de glasul din cer (cap. 3,16-17) – toate aceste minuni care ar fi putut fi clasificate ca „semne din
cer” – ei au refuzat să recunoască aceste dovezi directe că Isus era Fiul lui Dumnezeu (vezi la cap.
13,13-16). Ei erau fără cunoştinţă datorită faptului că aleseseră să respingă lumina (vezi la Osea 4,6).

Matei 16:2
2. Când se înserează. Pot fi citate dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea restului versetul 2,
începând cu aceste cuvinte, şi întreg versetul 3. Luca 12,54-56 este asemănător ca idee, deşi oarecum diferit
ca formă. Ilustraţia este clar de felul celor folosite adesea de Hristos şi aici în Matei, cu totul potrivită cu
contextul.
 Vremea frumoasă. Isus se referă la vremea din Palestina. Vântul şi norii de la Mediterana din apus
aduceau de obicei ploaie, în timp ce vântul din Deşertul Arab de la sud-est însemna vreme caldă şi uscată.

Matei 16:3
3. Astăzi are să fie furtună. [Vreme rea astăzi, KJV]. Literal, „astăzi, o furtună”.

Roşu-posomorât. [Întunecat şi ameninţător, KJV]. În greacă, stugnazo, „a apare întunecat”, „a avea

înfăţişare tristă” (vezi Marcu 10,22). Aici stugnazo înseamnă „înnorat” sau poate „ameninţător”.

Făţarnicilor. Dovezi textuale favorizează omiterea acestor cuvinte (cf. p. 146). Natural, nu este nici o
îndoială că aceşti Farisei şi Saduchei erau făţarnici (vezi cap. 23,13-29; etc.; cf. DA 409).

Deosebiţi. În greacă, diakrino, „a discrimina”, „a separa”, sau „a face o deosebire”.

Semnele vremurilor. Vezi versetul 2; pagina 208. Însăşi atitudinea Fariseilor şi Saducheilor era în sine
un „semn” al „vremurilor”, un semn al „furtunii” [„vremi stricate”] în climatul iudaic al opiniei cu privire la
Mesia.

Matei 16:4
4. Viclean şi preacurvar. [Nelegiuit şi adulter, KJV]. „Neam viclean” [nelegiuit] în sensul că era lipsit
de percepţie morală şi spirituală; „adulter” în sensul că era necredincios faţă de Dumnezeu (vezi la cap.
12,39).

Nu i se va da alt semn. [Nici alt semn, KJV]. Criticii lui Isus aveau nevoie de renaştere lăuntrică
spirituală, nu de vreun semn în afară (vezi DA 406). Însăşi cuvintele rostite de Hristos erau în ele însele un
„semn” impresionant, dacă s-ar fi luat aminte.

Proorocului Iona. Hristos atrage mai întâi aici atenţia la puterea convertitoare a predicii lui Iona ca un
„semn” pentru oamenii din Ninive, după cum propria Sa predică era un semn pentru oamenii din vremea Sa
(vezi DA 406), şi al doilea, la elementul timp – trei zile şi trei nopţi – din experienţa lui Iona (vezi p.
248-250).

I-a lăsat. Vezi la capitolul 10,14.23; 15,21. Isus a refuzat să discute mai departe cu aceşti făţarnici. Era
zadarnic să facă aşa ceva, deoarece nu era nimic de câştigat, nici prin a-i convinge pe ei, nici prin iluminarea
privitorilor. Continuarea discuţiei ar fi putut sluji numai la zăpăcirea oamenilor şi la întărirea Fariseilor şi
Saducheilor în calea lor de necredinţă şi înşelăciune deliberată.

Matei 16:5
5. Cealaltă parte. Destinaţia lor era Betsaida Iulia (vezi la Matei 11,21; Marcu 6,31; 8,22), o depărtare
cam de 8 mile de Magdala. Relatarea din Marcu (cap. 8,13-22) ar putea, la prima privire, să lase să se
înţeleagă că conversaţia dintre Isus şi ucenici a avut loc în corabie, la trecerea lacului. Dar Matei afirmă
lămurit că aceasta a avut loc după ce ei ajunseseră de „cealaltă parte” (vezi DA 407).

Uitaseră. Adică, datorită plecării lor grăbite din Magdala, cauzată de controversa cu Fariseii şi
Saducheii. Betsaida Iulia însăşi era teritoriul păgân al Galileei; şi un iudeu de obicei ar fi adus cu el provizii
pentru a evita să cumpere hrană de la neiudei (vezi Nota adiţională la capitolul 15).

Matei 16:6
6. Aluatul Fariseilor. Vezi la capitolul 13,33. Aici „aluat” se referă anume la „învăţătura” Fariseilor şi
a Saducheilor (vezi cap. 16,12), adică la principiile şi învăţăturile lor. După cum aluatul pătrunde
frământătura, tot aşa principiile pe care un om le acceptă pătrund viaţa lui. Comparaţia este cu adevărat
corespunzătoare, indiferent dacă principiile sunt bune sau rele. Spiritul, învăţăturile şi caracterul
conducătorilor religioşi, date pe faţă în făţărnicie, mândrie, paradă şi formalism ar afecta în mod inevitabil
viaţa celor care i-ar respecta şi s-ar conforma la instrucţiunile lor. În cazul acesta deosebit Isus Se referea la
spiritul Fariseilor şi al Saducheilor (cf. Marcu 8,15) care-i mâna că ceară un semn. Mai târziu Isus a
comparat făţărnicia lor cu aluatul (vezi Luca 12,1; cf. Matei 23,2.3).
Matei 16:7
7. Se gândeau. [Raţionau, KJV]. Sau „deliberau” între ei.

N-am luat pâini. Vezi la versetul 6. Adică, nu au luat o provizie corespunzătoare. Ucenicii nu aveau
decât o pâinişoară mică, dar nu mai mult (vezi Marcu 8,14). Ei interpretau greşit avertizarea lui Isus contra
„aluatului” Fariseilor înţelegând că ei trebuiau să evite cumpărarea de pâine de la un brutar care s-ar fi
întâmplat să fie Fariseu sau Saducheu (vezi DA 408). Cât de greoi erau ucenicii de a judeca de la cauză la
efect şi de a prinde adevărurile spirituale pe care Hristos căuta să li le dea! (vezi Nota adiţională la capitolul
15).

Matei 16:8
8. Isus care cunoştea. [Isus a priceput, KJV]. El ştia ce gândeau ucenicii Săi chiar dacă El nu auzea
ceea ce spuneau ei (vezi la Marcu 2,8).

Puţin credincioşilor. [Voi cu puţină credinţă, KJV]. Vezi la Matei 8,26; cf. Matei 6,30; Evrei 11,6.
Credinţa este necesară pentru înţelegerea adevărului spiritual. Parte din dificultatea ucenicilor era că ei n-au
înţeles adevăratul caracter al Fariseilor şi al Saducheilor (vezi DA 398, 408). Ei încă mai considerau pe
aceşti conducători religioşi ca fiind ceea ce ei pretindeau că sunt şi nu ceea ce erau în realitate, orbi faţă de
făţărnicia care pândea înapoia unei măşti de evlavie prefăcută.

Matei 16:9
9. Tot nu înţelegeţi? Isus era dezamăgit de încetineala lor de a înţelege adevărul spiritual (vezi la
Marcu 6,37). Numai cu câteva ore mai înainte, El procurase hrană pentru 4,000 de bărbaţi şi câteva
săptămâni mai înainte, pentru 5,000. De ce trebuia ei să-şi închipuie că El era preocupat de o lipsă de pâine
literală?

Cinci mii. Vezi la Marcu 6,30-44.

Matei 16:10
10. Patru mii. Vezi la capitolul 15,32-39.

Matei 16:13
13. Isus a venit. [Retragerea spre Cezarea lui Filip. Marea mărturisire, Matei 16,13-28 = Marcu 8,27
la 9,1 = Luca 9,18-27. Comentariu major: Matei. Vezi harta, p. 221; diagrama, p. 231]. Retragerea spre
Cezarea lui Filip, a avut loc probabil pe la mijlocul verii anului 30 d. Hr., în cursul jumătăţii de an de
retragere din lucrarea publică pe care Isus a consacrat-o instruirii ucenicilor Săi. Faza aceasta a lucrării lui
Hristos a continuat de la respingerea Lui la Capernaum, cam pe vremea Paştelor (vezi la Ioan 6,66) în
primăvară, până la Sărbătoarea Corturilor, toamna (vezi la Ioan 7,2). Pentru a evita conflictul cu
conducătorii iudei şi cu spionii puşi să-L urmărească (vezi la Marcu 7,1), Isus deja petrecuse câteva
săptămâni dincolo de hotarele Galileei, în Fenicia şi Decapole (vezi la Matei 15,21.22; Marcu 7,31). Dar
îndată după reîntoarcerea Lui în Galileea spionii rânduiţi de Sinedriu L-au provocat din nou (vezi la Matei
16,1) şi El a părăsit Galileea pentru a se duce la Betsaida Iulia, în teritoriul lui Irod Filip (vezi p. 65; vezi la
Marcu 8,22; vezi harta din faţa p. 321). Spionii nu L-au urmărit.

Părţile. [Coastele, KJV]. Vezi la capitolul 15,21.

Cezareei lui Filip. Plecând din Betsaida Iulia, Isus şi ucenicii Săi au mai mers încă vreo 25 de mile
spre nord prin părţile Cezarei lui Filip, cetatea de seamă a Ituriei, care era sub administraţia lui Filip, un
frate al lui Irod Antipa, tetrarh al Galileei (vezi p. 65; vezi harta din faţa p. 321). Cezarea lui Filip, originar
cunoscută ca Panea, a fost identificată cu satul modern Bâniyâs. Paneas şi-a luat numele de la Pan, zeul grec
al turmelor, păşunilor, pădurilor şi al animalelor sălbatice şi zeul patron al păstorilor şi vânătorilor. Dintr-o
grotă, mai înainte dedicată lui Pan, într-o stâncă falnică din vecinătatea Paneei (Cezarea lui Filip), izvorăşte
un izvor peren, Bâniyâs, unul din izvoarele principale ale Râului Iordan. Filip a reclădit şi a înfrumuseţat
cetatea Panea şi i-a dat numele de Cezarea lui Filip, după numele său şi al lui Cezar Tiberiu (Iosif,
Antichităţi, XVII.2,1; Război, II.9,1 [168]).

A întrebat. Sau, „a început să întrebe”, lăsând să se înţeleagă o discuţie prelungită. Retragerea lui
Hristos în această regiune păgână era în parte pentru a scăpa de spioni, care nu-i mai dădeau răgaz atâta
vreme cât rămânea în Galileea, cum şi pentru a avea ocazia să-i instruiască pe ucenicii Săi şi să-i
pregătească pentru ceasul încercării care în curând urma să pună capăt scurtei Sale lucrări (DA 411).
Discuţia următoare a avut loc evident în cursul călătoriilor lui Isus şi a ucenicilor Săi (vezi Marcu 8,27), la
sfârşitul unuia din răstimpurile Lui de rugăciune (vezi Luca 9,18). Aceste detalii întâmplătoare ale naraţiunii
sugerează posibilitatea că Isus şi ucenicii Săi petrecuseră noaptea în aer liber, undeva la poalele dealurilor
Muntelui Hermon, şi fie că El petrecuse noaptea în rugăciune, fie că Se trezise devreme şi se dusese separat
de ucenicii Săi pentru un răstimp de rugăciune în vreun loc liniştit, retras. El era pe punctul de a începe să
dea învăţătură cu privire la scenele finale ale lucrării Sale pământeşti. În acord cu aceasta El a căutat
îndrumare pentru a le dezvălui aceste gânduri neplăcute şi S-a rugat ca ei să fie pregătiţi să primească ceea
ce El avea să le facă cunoscut (vezi DA 411).

Cine zic oamenii? Isus a început discuţia despre patimile Sale viitoare îndreptându-le gândurile
ucenicilor Săi la Sine ca Mesia, un subiect pe care El pare să nu-l fi abordat niciodată mai înainte direct. Era
absolut necesar ca ei să-L recunoască ca Mesia înainte de a putea să aprecieze în vreun fel oarecare înţelesul
jertfei Lui înlocuitoare pe Golgota. Dacă El ar fi fost recunoscut numai ca un „învăţător venit de la
Dumnezeu” (vezi Ioan 3,2), sau ca unul din prorocii din vechime înviat din morţi (vezi la Matei 16,14),
moartea lui nu ar fi putut să aibă o mai mare însemnătate ca a oricărui alt om mare şi bun. Ea ar fi fost
exemplificatoare şi nu înlocuitoare. Nu ar avea nici o putere ispăşitoare. Acela care urmează să găsească
mântuirea în crucea de pe Golgota trebuie ca mai întâi să recunoască faptul că Acela care a atârnat pe cruce
nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Mesia, Hristosul. Numai pe temeiul mesianităţii lui
Isus din Nazaret crucea poate fi înţeleasă şi apreciată în adevărata ei perspectivă. Isus, natural, cunoştea
foarte bine ce gândeau oamenii despre El. El cunoştea şi părerea lor greşită cu privire la natura împărăţiei pe
care El venise să o înfiinţeze (vezi Luca 4,19). Motivul Său de a pune ucenicilor Săi această întrebare era
pentru a pregăti mintea lor pentru întrebarea următoare – ceea ce ei înşişi ajunseseră să gândească despre El
(Matei 16,15). Credinţa ucenicilor era cu atât mai remarcabilă în contrast cu necredinţa sau jumătatea de
credinţă a restului concetăţenilor lor. De fapt ei fuseseră strâns asociaţi cu Domnul lor pentru un oarecare
timp.

Fiul omului. Vezi la Marcu 2,10.

Matei 16:14
14. Unii zic. Ucenicii menţionează patru opinii pe care ei le auziseră exprimate cu privire la Isus. Dar
dificultatea cu toate aceste opinii era că deşi ei recunoşteau pe Isus ca fiind un mare om, ei nu au izbutit să-L
recunoască ca Dumnezeu. Aşa fusese cu Nicodim (vezi la Ioan 3,2). Pentru o afirmaţie mai timpurie a
reacţiei publice la persoana lui Isus vezi la Marcu 6,14-16.

Eşti Ioan. Un tribut într-adevăr adus lui Ioan şi impresiei pe care în scurta sa lucrare o făcuse asupra
gândirii poporului, chiar, de fapt, asupra conştiinţei greoaie a lui Irod Agripa (vezi la Matei 3,1; Marcu
6,14-16). Diferitele păreri pe care oamenii le susţineau cu privire la Isus erau o tristă admitere că în ciuda
tuturor dovezilor pe care Cerul le dăduse, „ai săi” nu L-au recunoscut drept ceea ce era în realitate, Mesia al
profeţiei Vechiului Testament (vezi Ioan 1,11; Luca 24,25-27).

Ilie. Vezi la Ioan 1,19-25.

Unul din proroci. Vezi la Deuteronom 18,15.

Matei 16:15
15. Cine ziceţi că sunt? Accentul textului grec este: „Dar voi, cine ziceţi că sunt?” Pentru o
conversaţie oarecum asemănătoare dintre Isus şi ucenicii Săi, vezi Ioan 6,66-69. Tovarăşi constanţi ai lui
Isus, acum de mai bine de un an, şi unii din ei de mai bine de doi ani, ucenicii avuseseră ocazii să observe
multele dovezi ale divinităţii lui Isus (vezi la Ioan 1,1-3) depăşind cu mult pe acelea ale altor oameni. Acum
Isus le-a dat prilej să mărturisească despre credinţa lor. Deşi înţelegerea Lui din partea lor chiar şi acum era
departe de a fi desăvârşită, Andrei, Filip şi Natanael pare că chiar de la început crezuseră că Isus era Mesia
(vezi Ioan 1,40-49; DA 141). După furtuna de pe lac, toţi ucenicii I se închinaseră (vezi la Matei 14,33) şi
după criza din Galileea ei mărturisiseră credinţă în El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 6,68-69).
Matei 16:16
16. Petru a răspuns. Adică, nu numai ca din partea sa singur (DA 412, 415), ci ca un purtător de
cuvânt al celor doisprezece, ca şi la alte ocazii anterioare (vezi Ioan 6,69; vezi la Matei 14,28; Marcu 3,16).

Tu eşti Hristosul. Pentru însemnătatea titlului de Hristos vezi la capitolul 1,1. Deşi mulţi deja
respinseseră ideea că Hristos ar fi putut fi Mesia din profeţie (vezi la cap. 16,13.14), ucenicii Îi erau încă
loiali ca atare, deşi ei înţelegeau numai în mod nedesăvârşit tot ce era cuprins în el. Mai târziu, natural, ei au
înţeles (cf. Luca 24,25-34). Dacă nu ar fi înţeles acest adevăr fundamental şi nu ar fi ţinut tare de el, ei ar fi
dat cu totul greş de a înţelege adevărul că Mesia trebuia să sufere. De fapt, când a venit ceasul Lui cel mai
greu, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26,56). Chiar şi aşa, Isus întemeia nădejdile viitoare ale
bisericii pe această mică grupă de martori, şi dacă ei nu credeau că El este Hristos-ul, ce nădejde era că alţi
oameni urmau să creadă acest adevăr sublim? Vezi la Ioan 1,11.12.

Presupunerea că Isus era numai un om mare şi bun, poate cel mai bun om care a trăit vreodată, dar
nimic mai mult, este tot atât de absurdă, cât şi de necrezut. El pretindea că este chiar Fiul lui Dumnezeu şi
aştepta ca ucenicii Săi să fie de acord cu această credinţă. Sau era, sau nu era. Şi dacă nu era, El săvârşea cea
mai mare farsă şi fraudă a istoriei. Cineva care ar ridica o astfel de pretenţie şi ar încuraja pe alţii să-L
considere ca Mântuitor al lumii, când de fapt nu era, nu ar fi fost vrednic de admiraţie, ca să nu mai zicem
de închinare. Isus din Nazaret erau sau Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, sau era cel mai colosal impostor al
tuturor timpurilor.

Fiul Dumnezeului celui viu. Vezi la Luca 1,35. Deşi Isus a acceptat titlul acesta, El pare să-l fi folosit
cu privire la Sine numai rareori. Isus se referea de obicei la Sine ca Fiul Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu
2,10), care era chiar titlul pe care-l folosise adresându-le întrebarea cu ocazia aceasta (Matei 16,13). „Cine
este Fiul omului?” întreabă Isus; „Fiul Dumnezeului celui viu”, răspund ucenicii (vezi la Ioan 1,1-3.14; Nota
adiţională la Ioan 1).

Matei 16:17
17. Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Vezi la capitolul 5,3. Isus acceptă în mod solemn mărturisirea de
credinţă a lui Petru. Întrucât Petru era purtătorul de cuvânt al tuturor ucenicilor (vezi la v. 16),
binecuvântarea adresată acum lui le aparţinea şi lor, în măsura în care credinţa lor era pe aceeaşi măsura cu a
lui.

Simone, fiul lui Iona. [Simon Bar-Iona, KJV]. Adică, „Simon, fiul lui Iona [sau Ioan]” (vezi la Ioan
21,15; cf. la Marcu 3,16). Acesta era numele întreg al lui Petru, potrivit cu obiceiul iudaic.

Carnea şi sângele. Adică, fiinţe omeneşti. Acesta era un idiom iudaic comun desemnând oameni în
totalitate sau în parte (cf. Galateni 1,16.17).

Tatăl Meu. Vezi Ioan 6,45; 1 Corinteni 2,10. Pentru folosirea termenului „Tată” pentru a se referi la
Dumnezeu vezi la Matei 6,9.

Matei 16:18
18. Şi Eu îţi spun. [Mai spun, KJV]. Tatăl descoperise un adevăr (v. 17); Isus acum adaugă la el un
altul.

Tu eşti Petru. Adresându-se lui Simon Bar-Iona (v. 17) ca Petru, Isus a folosit numele pe care îl
dăduse lui Petru la cea dintâi întâlnire cu el (vezi Ioan 1,40-42; vezi la Matei 4,18).

Pe această piatră. [Pe această stâncă, KJV]. Aceste cuvinte au fost interpretate felurit: 1) că Petru este
„stânca aceasta” [această piatră]; 2) că credinţa lui Petru în Isus ca Hristos este „stânca aceasta”; 3) că
Hristos Însuşi este „stânca aceasta”. Temeiuri convingătoare au fost expuse în favoarea fiecăreia din cele
trei explicaţii. Cea mai bună cale pentru a determina ce înţelegea Hristos prin aceste cuvinte criptice este de
a întreba Scripturile însele ce însemna această figură de vorbire pentru ascultătorii iudei, mai ales pentru
aceia care-L auzeau pe Isus că o foloseşte cu ocazia aceasta (vezi MB1). Mărturia scrierilor ucenicilor înşişi
este evident superioară faţă de ceea ce oamenii de după aceea au gândit ce a vrut Isus să spună. Din fericire,
unii din aceia care fuseseră martori oculari la ocazia aceasta (vezi 2 Petru 1,16; 1 Ioan 1,1-3) au lăsat o
relatare care este clară şi lipsită de echivoc.

De partea sa, Petru, căruia i-au fost adresate cuvintele, neagă în chip emfatic, prin învăţătura sa, că
„piatra” [„stânca”] de care vorbea Isus se referea la el (vezi Fapte 4,8-12; 1 Petru 2,4-8). Matei relatează
faptul că Isus a folosit din nou aceeaşi figură de stil, în împrejurări care în mod clar cer ca termenul să fie
înţeles ca aplicându-se la Sine (vezi la Matei 21,42; cf. Luca 20,17.18). Din vremuri foarte timpurii,
imaginea cu stânca a fost folosită de poporul evreu ca un termen specific pentru Dumnezeu (vezi la
Deuteronom 32,4; Psalmi 18,2; etc.). Profetul Isaia vorbeşte despre Hristos „ca umbra unei stânci înalte
într-un ţinut secetos” (vezi la cap. 32,2), şi ca „piatra din capul unghiului cea de mare preţ, bine pusă în
temelie [„o temelie sigură”] (vezi la cap. 28,16). Pavel afirmă că Hristos era „Stânca” care mergea cu
poporul Său în vremurile de demult (vezi 1 Corinteni 10,4; cf. Deuteronom 32,4; 2 Samuel 22,32; Psalmi
18,31). Într-un sens secundar, adevărurile pe care le-a rostit Isus sunt şi ele o „stâncă” pe care oamenii pot
clădi în mod sigur şi fără de teamă (vezi la Matei 7,24.25), deoarece El Însuşi este „Cuvântul” viu „făcut
trup” (vezi Ioan 1,1.14; cf. Marcu 8,38; Ioan 3,34; 6,63.68; 17,8).

Isus Hristos este „stânca mântuirii noastre” (Psalmi 95,1; cf. Deuteronom 32,4.15.18; DA 413).
Numai El este temelia bisericii, deoarece „nimeni nu poate să pună o altă temelie decât aceea care a fost
pusă şi care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3,11), „căci nu este sub cer un alt nume dat oamenilor în care
trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4,12). Strâns asociaţi cu Isus Hristos ca „piatra din capul unghiului cea de
mare preţ” în temelia bisericii sunt „apostolii şi proorocii” (Efeseni 2,20). În acelaşi sens că Hristos este
Stânca „piatra vie lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu”, toţi cei care cred în El
„ca nişte pietre vii” sunt „zidiţi” ca să fie „o casă duhovnicească” (1 Petru 2,4.5), „bine închegată… un
Templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2,21). Dar Isus este veşnica şi unica Stâncă pe care stă întreaga structură,
deoarece fără El n-ar fi biserică de loc. Credinţa în El ca Fiul lui Dumnezeu face cu putinţă pentru noi ca şi
noi să devenim fii ai lui Dumnezeu (vezi Ioan 1,12; 1 Ioan 3,1.2). Înţelegerea că Isus Hristos este într-adevăr
Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a afirmat Petru răspicat cu ocazia aceasta (vezi Matei 16,16), este cheia la uşa
mântuirii (vezi DA 412, 413). Dar este incidental, nu fundamental, că Petru a fost cel dintâi care a
recunoscut şi a declarat credinţa sa, lucru pe care, cu ocazia aceasta, el l-a făcut ca purtător de cuvânt al
tuturor ucenicilor (vezi la v. 16).

Augustin (c. anul 400 d. Hr.), cel mai mare teolog catolic din primele secole creştine, lasă cititorilor
săi să decidă dacă Hristos vrea să precizeze aici că El sau Petru este „stânca” (Retractiones i. 21,1).
Crisostom, predicatorul cu „gura de aur”, un alt părinte al primelor secole, spunea că Isus a făgăduit să pună
temelia bisericii pe mărturia lui Petru [nu pe Petru], dar în altă parte Îl numeşte pe Hristos Însuşi cu adevărat
temelia noastră (Comentariu la Galateni, cap. 1,1-3; Omilii la 1 Timotei, Nr. XVIII, cap. 6,21). Eusebiu,
istoricul bisericii primare îl citează pe Clement din Alexandria ca declarând că Petru, Iacob şi Ioan nu au
alergat după supremaţie în biserica din Ierusalim, ci l-au ales pe Iacob cel Drept ca conducător (Istorie
Bisericească II. 1). Alţi părinţi timpurii ai bisericii, ca de pildă Ilariu din Arles, au învăţat la fel.

Numai atunci când au căutat suport biblic în favoarea pretenţiilor episcopului Romei la primatul
bisericii (vezi vol. IV. P. 836) cuvintele lui Hristos rostite cu ocazia aceasta au fost luate din contextul lor
originar şi interpretate ca însemnând că Petru era „stânca”. Lex I a fost primul pontif roman care a pretins
(pe la anul 445 d. Hr.) că autoritatea lui venea de la Hristos prin Petru. Despre el, Konneth Scott Latourette,
un distins istoric bisericesc, zice: „El susţinea că prin decretul lui Hristos Petru era stânca, temelia, portarul
împărăţiei cerurilor, rânduit să lege şi să dezlege, ale cărui judecăţi îşi păstrau valabilitatea în cer, şi că prin
Papa, ca succesor al său, Petru continua să îndeplinească însărcinarea care îi fusese încredinţată” (Istoria
Creştinismului [1953], p. 186). E lucru curios că dacă acesta este cu adevărat ceea ce vrea Hristos să spună,
nici Petru, nici oricare altul dintre ucenici, nici alţi creştini timp de patru sute de ani după aceea, n-au
descoperit faptul! Cât de extraordinar este că nici un episcop roman n-a descoperit înţelesul acesta în
cuvintele lui Hristos până când un episcop din secolul al cincilea a considerat necesar să găsească vreun
sprijin biblic pentru primatul papal. Semnificaţia atribuită cuvintelor lui Hristos, prin care ele sunt făcute să
confere primatul aşa numiţilor succesori ai lui Petru, episcopii de Roma, este cu totul în contrazicere cu
toate învăţăturile pe care Hristos le-a dat urmaşilor Săi (vezi cap. 23,8.10).

Poate că dovada cea mai bună că Hristos nu l-a numit pe Petru ca „stânca” pe care El să zidească
biserica Sa, este faptul că nici unul din cei care L-au auzit pe Hristos cu ocazia aceasta – nici măcar Petru –
nu a interpretat în aşa fel cuvintele Sale, nici în timpul cât Hristos a fost pe pământ şi nici mai târziu. Dacă
Hristos ar fi făcut pe Petru cel mai mare dintre ucenici, ei n-ar mai fi fost prinşi după aceea în repetate
discuţii cu privire la „care dintre ei avea să fie socotit ca cel mai mare” (Luca 22,24; vezi Matei 18,1; Marcu
9,33-35; etc.; DA 817; vezi la Matei 16,19).

Numele Petru este derivat de la grecescul petros, „piatră”, în general o mică lespede de piatră.
Cuvântul „stâncă” este în greacă petra, marea masă de rocă însăşi, o „lespede” sau „prispă de stâncă”, un
„vârf de stâncă”. O petra este o „stâncă mare” fixă, nemişcătoare, în timp ce o petros este o piatră mică. În
ce măsură se poate să fi avut Hristos deosebirea aceasta în minte, totuşi, sau se poate să fi explicat aşa cum
El vorbea, este o chestiune care nu poate fi determinată doar din cuvintele acestea, deoarece Hristos cu
siguranţă vorbea aramaica – limba obişnuită a Palestinei pe vremea aceea. Grecescul petros fără îndoială
reprezintă cuvântul kepha’ (cefas, chefa) din aramaică (vezi la cap. 4,18). Şi poate, probabil, petra reprezintă
la fel cuvântul aramaic kepha’ deşi este o posibilitate ca Hristos să fi folosit vreun alt sinonim sau altă
expresie în aramaică, cuvânt care să fie în acord cu deosebirea dintre petros şi petra care este făcută de
scriitorii Evangheliei în limba greacă. Pare probabil că Hristos să fi intenţionat totuşi să facă o astfel de
distincţie, căci Matei, scriind în greceşte şi călăuzit de Duhul Sfânt, nu ar fi făcut o deosebire.

Evident o petros, sau piatră mică, ar fi constituit o temelie imposibilă pentru orice edificiu, iar Isus
aici afirmă că nimic decât o petra, sau „stâncă” nu ar fi fost îndestulător. Faptul acesta este făcut şi mai sigur
de cuvintele lui Hristos din capitolul 7,24: „Orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face” este asemenea
unui „om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă [gr. Petra]”. Orice edificiu zidit pe Petru, petros, o fiinţă
omenească slabă, supusă greşelilor, aşa cum explică raportul Evangheliei, are o temelie cu puţin mai bună
decât nisipul mişcător (vezi la cap. 7,27).

Biserica. În greacă, ekklesia. Vezi la capitolul 18,17.

Porţile. În cetăţile din vechime poarta era locul de adunare al părinţilor cetăţii şi locul cheie în
apărarea cetăţii contra unei oştiri care atacă (vezi la Geneza 19,1; Iosua 8,29). De unde cucerirea porţii ar fi
făcut posibilă cucerirea întregii cetăţi.

Biruinţa lui Hristos asupra morţii şi mormântului este adevărul central al creştinismului. N-a fost cu
putinţă ca Satana să Îl ţină pe Hristos cu funiile morţii (vezi Fapte 2,24) şi nu va fi cu putinţă ca el să Îl ţină
pe Hristos (vezi Ioan 3,16; Romani 6,23). Figurat vorbind, Satana deţine „porţile iadului [locuinţa
morţilor]”, dar Hristos prin moartea Sa, a intrat în cetăţuia lui Satana şi l-a legat pe vrăjmaş (vezi la Matei
12,29). Pe faptul acesta sublim se odihneşte nădejdea creştină de eliberare din vicleniile lui Satana în viaţa
aceasta, de sub puterea lui asupra mormântului şi de prezenţa lui în viaţa viitoare. „Vrăşmaşul cel din urmă
care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15,26). Moartea şi mormântul vor fi cândva „aruncate în iazul
de foc” (Apocalipsa 20,14).

A face cuvintele lui Hristos să însemne că „porţile iadului [locuinţei morţilor]” nu vor birui împotriva
lui Petru, înseamnă a tăgădui propria explicaţie a lui Hristos din Matei 16,21 (la care v. 13,20 sunt
introductive) şi a face fără rost reacţia lui Petru (vezi v. 22,23).

Locuinţa morţilor. [Iadul, KJV]. Vezi la capitolul 11,13.

Nu o vor birui. Figurat, „porţile iadului” au biruit faţă de Petru când L-a tăgăduit pe Domnul Său (vezi
DA 413) şi literal la moartea lui (vezi Ioan 21,18,19).

Semnificaţia deplină a ceea ce Hristos vrea să spună când zicea că „porţile iadului” nu vor birui, poate
fi cel mai bine înţeleasă în termenii faptului că îndată El a început să vorbească despre felul cum urmează
„să fie omorât şi că a treia zi are să învie” (vezi la Matei 12,40; cf. DA 418). Hristos a biruit în mod glorios
toată puterea lui Satana şi, prin biruinţa aceea, El a dat asigurare că biserica Lui de pe pământ de asemenea
va birui.

Matei 16:19
19. Cheile. „Cheile” la împărăţia cerurilor sunt cuvintele lui Hristos (vezi DA 413; cf. Ioan 1,12;
17,3). Este important de observat că Hristos însuşi vorbeşte despre „cheia” la care se face referire aici ca
fiind „cheia cunoştinţei” cu privire la felul cum să se intre în împărăţie (vezi Luca 11,52). Cuvintele lui Isus
sunt „duh” pentru toţi aceia care le primesc (vezi Ioan 6,63). Cuvintele lui Hristos sunt cele care aduc viaţa
veşnică (vezi Ioan 6,68). Cuvântul lui Dumnezeu este cheia la experienţa naşterii din nou (1 Petru 1,23).

După cum cuvintele rostite de Isus au convins pe ucenici de divinitatea Sa, la fel, repetarea din partea
lor a cuvintelor Sale către alţi oameni, ca ambasadori ai Săi, urma să-i „împace” cu Dumnezeu (vezi 2
Corinteni 5,18-20). Puterea mântuitoare a Evangheliei este singurul lucru care admite bărbaţi şi femei în
împărăţia cerurilor. Hristos doar a acordat lui Petru şi celorlalţi ucenici (vezi la Matei 18,18; Ioan 20,23)
autoritatea şi puterea de a aduce oameni în împărăţie. Înţelegerea din partea lui Petru a adevărului că Isus
este într-adevăr Hristos a pus „cheile” împărăţiei în posesia lui şi îl lasă să intre în împărăţie, şi acelaşi lucru
se poate spune despre toţi urmaşii lui Hristos până la sfârşitul timpului. Argumentaţia că Hristos a acordat
lui Petru o măsură de autoritate mai mare sau diferită de aceea pe care a dat-o celorlalţi ucenici, este fără
bază biblică (vezi la Matei 16,18). Ca o realitate, între apostoli Iacob şi Petru au exercitat funcţii
administrative asupra bisericii primare din Ierusalim (vezi Fapte 15,13.19; cf. cap. 1,13; 12,17; 21,18; 1
Corinteni 15,7; Galateni 2,9.12). Cel puţin într-o ocazie Pavel i-a stat „împotrivă” lui Petru „în faţă” cu
privire la un fel greşit de acţiune (vezi Galateni 2,11-14), lucru pe care cu siguranţă el nu l-ar fi făcut dacă ar
fi ştiut ceva despre faptul că Petru s-ar fi bucurat de drepturile şi prerogativele pe care unii le pretind acum
pentru el pe temeiul lui Matei 16,18.19.

Împărăţiei cerurilor. Aşa cum adesea este folosit în decursul lucrării lui Hristos, „împărăţia cerurilor”
se referă aici la împărăţia harului divin în inima acelora care devin cetăţeni ai ei, aici şi acum (vezi la cap.
4,17; 5,2). Nimeni nu poate vreodată nădăjdui să intre în împărăţia viitoare a slavei (vezi la cap 25,31.34)
dacă nu a intrat mai întâi în împărăţia prezentă a harului Său.

Legea. Întreaga enunţare zice literal: „Orice legaţi pe pământ va fi fost legat în cer, şi orice dezlegaţi
pe pământ, va fi dezlegat în cer”. Înţelesul evident este acesta, că biserica de pe pământ va cere numai ceea
ce cere cerul şi va opri numai ceea ce opreşte cerul. Aceasta pare să fie învăţătura clară a Scripturilor (vezi
la Matei 7,21-27; Marcu 7,6-13). Când apostolii au pornit să proclame Evanghelia, potrivit cu însărcinarea
dată lor (vezi Matei 28,19.20), ei trebuiau să-i înveţe pe convertiţi „să păzească tot ceea ce” Hristos a
poruncit – nici mai mult, nici mai puţin.

A extinde înţelesul lui „lege” şi „dezlege” la autoritatea de a dicta ceea ce membrii bisericii pot crede
şi ceea ce pot face, în materie de credinţă şi practică, înseamnă a citi în aceste cuvinte ale lui Hristos mai
mult decât El intenţiona prin ele şi mai mult decât ucenicii au înţeles din ele. Dumnezeu nu aprobă o astfel
de pretenţie. Reprezentanţii de pe pământ ai lui Hristos au dreptul şi răspunderea de a „lega” ceea ce a fost
„legat în cer” şi a „dezlega” ceea ce a fost „dezlegat în cer”, adică de a cere sau de a opri ceea ce Inspiraţia
arată lămurit. Dar a trece dincolo de aceasta înseamnă a pune autoritatea omenească în locul autorităţii lui
Hristos (vezi la Marcu 7,7-9), o tendinţă pe care Cerul nu o va tolera la aceia care au fost puşi să
supravegheze pe cetăţenii împărăţiei cerului pe pământ.

Matei 16:20
20. Să nu spună nimănui. Până la încheierea deplină a lucrării Sale – până la intrarea triumfală în
Ierusalim, de fapt – Isus a evitat discutarea publică a mesianităţii Sale. El niciodată nu a pretins public că
este Mesia. Pe cât se pare, pentru a evita publicitatea ca Mesia (vezi la Marcu 1,24,25), Hristos a poruncit de
repetate ori duhurilor rele să nu I Se adreseze cu titlul de „Sfântul lui Dumnezeu” (vezi Marcu 1,24.25.34;
3,11.12; Luca 4,34.35.41). În călătoria lor prin Galileea, cei doisprezece nu trebuiau să discute dacă Isus era
Mesia (vezi DA 350), deoarece concepţiile populare greşite cultivate cu privire la Mesia (DA 30, 414, 415;
vezi la Luca 4,19) ar fi tins să zădărnicească proclamarea şi primirea Evangheliei. Oamenii ar fi interpretat o
astfel de proclamare într-un sens politic, aşa cum au făcut-o la data intrării triumfale în Ierusalim (vezi la
Matei 21,1.5; Ioan 6,15).

Matei 16:21
21. De atunci încolo. Conversaţia de la versetul 13-20 era o introducere corespunzătoare la subiectul
pe care Isus l-a introdus pentru prima dată – iminenta Lui suferinţă, moarte şi înviere (vezi la v. 13). Nu se
ştie dacă instrucţiunea şi conversaţia din versetele 21-28 au avut loc îndată după secţiunea precedentă sau la
foarte scurt timp după aceea. S-ar putea să fi intervenit un foarte scurt răstimp între versetul 23 şi 24 (vezi
Marcu 8,34; DA 416). Oricum ar fi, este clar că toată conversaţia şi discuţia relatată în versetele 14-28 a
avut loc în părţile Cezareei lui Filip (vezi la v. 13; cf. DA 411, 418). Acum era probabil în ultima parte a
verii anului 30 d. Hr. (vezi la v.13).

Înainte de ocazia aceasta Isus nu discutase mesianitatea Sa nici măcar cu cei doisprezece (vezi la v.
13,16) şi nici nu le menţionase faptul că, în calitate de Mesa, El trebuia să moară pentru păcatele lumii. Este
adevărat, El făcuse aluzie la moartea Sa într-o afirmaţie enigmatică la data primei curăţiri a Templului, cu
mai mult de doi ani mai înainte (vezi la Ioan 2,19) şi lui Nicodim îi expusese lămurit, deşi în mod particular,
atât faptul, cât şi natura morţii Sale (vezi Ioan 3,14). De la data aceasta, însă, Isus a discutat de repetate ori
problema cu ucenicii Săi, într-o încercare, fără îndoială, de a convinge mintea lor să se depărteze de
concepţiile false, populare pe care iudeii pe atunci le întreţineau despre Mesia şi Împărăţia Lui (vezi la Luca
4,19). Rezistenţa lor la ocazia aceea de a accepta şi de a cultiva ideea că Mesia trebuia să sufere şi să moară
(vezi Matei 16,22) scoate în evidenţă dificultatea pe care Hristos o avea de a aduce la realitate mintea lor în
ceea ce priveşte această concepţie greşită. Iarăşi (cap. 17,22.23) şi iarăşi (cap 20,17-19) El a discutat
problema aceasta cu ei. Dar dezamăgirea lor, când în cele din urmă a sosit timpul, a arătat că Isus avusese
numai un succes parţial în lucrarea lor de instruire cu privire la ceea ce voia să le facă cunoscut acum.

El trebuie. Literal, „este necesar pentru el” (vezi la Luca 2,49), adică, în sensul că era necesar ca El să
facă aşa pentru a împlini planul vieţii Sale pe când era pe pământ (cf. Marcu 8,31; 9,12; etc.). Nu exista nici
o altă cale pe care El putea realiza misiunea Sa, decât aceea a crucii.

Ierusalim. Locul către care, câteva luni mai târziu – poate trei sau patru – El „Şi-a îndreptat faţa,
hotărât să meargă” (vezi la Luca 9,51).

Să pătimească mult. Aşa cum fusese profetizat (vezi Psalmi 22,1.7.8,15-18; Isaia 53,3-10; etc.).
Suferinţele lui Isus au însemnătate pentru noi în termeni ai faptului că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia al
profeţiei Vechiului Testament şi Răscumpărătorul omenirii. El era Mesia, El trebuia să sufere.

Bătrânilor. Folosirea unui articol definit singular în textul grecesc arată că cele trei categorii –
bătrânii, preoţii cei mai de seamă şi cărturarii – sunt tratate aici ca o singură grupă şi nu ca trei grupe
separate. Probabil, deci, acesta era Sinedriul, care se ştie că era compus din aceste trei grupe. Pentru
comentariul despre „preoţii cei mai de seamă”, vezi la cap. 2,4. Pentru comentariul la „cărturari” vezi la
Marcu 1,22. Sinedriul era organizaţia supremă legislativă şi judecătorească a lui Israel, constând din 71 de
membri (vezi p. 67).

Are să fie omorât. Iarăşi şi iarăşi Isus a expus clar faptele, atât al crucificării şi al învierii. Cu toate
acestea, ucenicii nu au izbutit să înţeleagă ce vrea să spună Hristos (Marcu 9,10.32), alegând orbeşte să
creadă ceea ce doreau să creadă şi neglijând ceea ce găseau că era neplăcut pentru părerile lor preconcepute
(vezi DA 30).

A treia zi. Vezi pagina 248-250.

Matei 16:22
22. Petru L-a luat. Literal, „Petru L-a luat la sine”, lăsând să se înţeleagă că el a luat pe Isus la o parte
pentru a vorbi cu El.

A început să-L mustre. [Să-L dojenească, G. Gal.]. Petru „a început”, dar Isus l-a oprit înainte de a
putea să termine. Mai târziu, îndrăzneala lui Petru a fost din nou dată la iveală când a luat sabia într-o
încercare de a-L apăra pe Isus (vezi Ioan 18,10; cf. Matei 26,33-35).

Să te ferească Dumnezeu. [Fie departe de tine, KJV; Dumnezeu să-Ţi fie milostiv, G. Gal.]. Un idiom
obişnuit tradus în greceşte şi însemnând „Dumnezeu să-Ţi fie îndurător”. Petru nu putea să înţeleagă cum ar
putea să sufere Mesia; ideea de „Mesia” şi de „Serv suferind” păreau de neîmpăcat în mintea lui (cf. Isaia
52,13 la 53,1). Prin protestul său, Petru dădea pe faţă propriul său egoism. El dorea să-I urmeze lui Isus, dar
nu-i plăcea ideea de a fi asociat la un program destinat să ducă la suferinţă şi moarte (vezi DA 415, 416; vezi
la Matei 16,24.25).

Să nu Ţi se întâmple aşa ceva. [Aceasta nu trebuie să fie, KJV]. În textul grecesc este o dublă negaţie,
un fel emfatic de a zice: „În nici un caz să nu fie aceasta”.
Matei 16:23
23. Isus S-a întors. [El S-a întors, KJV]. Se pare că Hristos S-a întors de la Petru către ceilalţi ucenici
(vezi Marcu 8,33), deşi cuvintele Sale erau adresate lui Petru când a făcut aşa ceva.

Înapoia mea. Sentimentul exprimat de Petru era acela al ispititorului, iar replica lui Hristos a fost
adresată vrăşmaşului nevăzut care îl inspirase. Acestea erau exact cuvintele cu care Hristos îl respinsese pe
ispititorul în pustie (vezi Luca 4,8) şi exprimă mustrarea cea mai sever rostită vreodată de Isus. Porunca
înseamnă literal: „Îndepărtează-te de la mine!”, sau mai liber „Pleacă!”, sau „În lături din ochii mei!”. Petru
îngăduise „porţilor iadului”, ca să zicem aşa, să biruiască asupra sa pentru a fi purtătorul de cuvânt al
domnului răului (vezi la Matei 16,18). Totuşi, cuvintele lui Hristos erau adresate nu atât de mult ucenicului,
cât aceluia care sugerase cuvintele lui.

Piatră de poticnire. [Sminteală, KJV]. În greacă, skandalon, propriu-zis, trăgaciul unei curse pe care
este aşezată o momeală, iar metaforic, „o piedică”. Aici Domnul Se referă la Petru ca fiind o piedică pentru
El pe calea Lui spre cruce (vezi la v. 21).

Gândurile tale nu sunt. [Savurezi, KJV]. În greacă, phroneo, „a avea înţelegere”, „a simţi” sau „a
gândi”. Cuvântul englez „a savura” are înţelesul arhaic de „a înţelege” sau de „a pricepe”. În clipele de mai
înainte, Petru exprimase un adevăr dumnezeiesc cu privire la Isus, care-i fusese descoperit de Tatăl (v. 17);
acum vorbea ceea ce-i fusese sugerat de vrăşmaşul a tot binele. Cât de repede schimbase Petru poziţia în
marea luptă!

Matei 16:24
24. Dacă vorbeşte cineva. [Dacă cineva, KJV]. Isus Se adresează acum tuturor ucenicilor (vezi Luca
9,23) şi Marcu (cap. 8,34) adaugă că mai erau de faţă, în afară de ucenicii Săi, şi alţii – poate unii iudei din
regiune care ajunseseră să creadă în El şi care auziseră de toate lucrările Lui minunate din Galileea. Pentru
comentariul la ideea exprimată în Matei 16,24.25 vezi la capitolul 10,38.39.

Să se lepede de Sine. [Să se tăgăduiască pe Sine, KJV]. Adică, „să renunţe la sine”, să-şi supună voia
lui Hristos, de aici înainte să trăiască pentru Hristos şi nu pentru sine.

Să-şi ia crucea. Adică, să-şi asume răspunderile care însoţesc situaţia de ucenic, chiar dacă făcând aşa
ar fi chemat să plătească preţul suprem. Crucea nu era un instrument iudaic, ci unul roman, pentru
executarea criminalilor (vezi la cap. 10,38). Totuşi, în decadele acestea, crucea era bine cunoscută în
Palestina.

Un criminal condamnat să moară prin crucificare „îşi lua crucea” literal, sau cel puţin bara
transversală a ei, pe care o ducea până la locul execuţiei, şi probabil la aceasta face aici aluzie Hristos. În
contextul în care Hristos pomeneşte aici purtarea crucii, pare că El Se referă, nu atât de mult la dificultăţile
şi obstacolele mărunte pe care le au de întâmpinat ucenicii, cât la nevoia de a fi gata să dea faţă cu moartea
însăşi (vezi la cap 16,21.22). Petru chiar încercase să-L convingă pe Isus să abandoneze planul care-L
chema să-şi ia crucea. Isus răspunde că lucrul acesta este cu neputinţă, deoarece aceasta nu este voia Tatălui,
şi că, în plus, dacă Petru urmează să fie mai departe ucenic, trebuie să fie dispus să plătească acelaşi preţ,
cum, de fapt, mai târziu, el a şi făcut (vezi la Ioan 21,18,19). În altă parte, Hristos a prezentat ideea
adiţională că ucenicii trebuie să-şi ia crucea „în fiecare zi” (vezi Luca 9,23), în consacrare faţă de o viaţă de
serviciu la care ei sunt chemaţi. Dacă oamenii Îl urau pe Isus, s-ar fi putut aştepta ca ei să îi urască pe
reprezentanţii Lui, ucenicii (vezi Ioan 15,18; 16,33; vezi la Matei 10,22).

Să Mă urmeze. Viitorul ucenic trebuie mai întâi să renunţe la sine, la propriile sale planuri, la propriile
sale dorinţe apoi trebuie să fie dispus să poarte orice cruce pe care datoria îi cere să o ia; în sfârşit, el trebuie
să „urmeze” pe urmele paşilor lui Isus (vezi 1 Petru 2,21). A-I „urma” lui Isus înseamnă a ne modela viaţa
noastră după viaţa Lui şi a servi lui Dumnezeu şi semenilor noştri aşa cum a făcut El (vezi 1 Ioan 2,6).

Matei 16:25
25. Să-şi scape viaţa. Vezi la capitolul 10,39. A-şi „scăpa” viaţa înseamnă a căuta mai întâi lucrurile
vieţii de faţă, uitând „împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” (vezi cap. 6,33).
 Îşi va pierde viaţa. Un om „îşi pierde” viaţa pentru cauza lui Hristos când se „leapădă de sine”, sau
„renunţă” la sine şi ia crucea lui Hristos (vezi la Matei 5,11; 16,24; cf. 1 Petru 4,12.13).

O va găsi. Un alt aspect al acestui mare paradox al Evangheliei. Pentru creştin nu poate fi coroană fără
cruce, deşi în pustie Satana I-a oferit coroana acestei lumi lui Hristos pe o altă cale decât crucea (vezi la cap.
4,8.9; 16,22).

Matei 16:26
26. Lumea. În greacă, kosmos, aici însemnând ceea ce lumea are să ofere ca bogăţie, câştiguri, etc.
„Să câştige toată lumea” a fost totdeauna ambiţia puterilor răului, văzute şi nevăzute, în prezent ca şi în
trecut.

Sufletul. În greacă, psuche. Vezi la capitolul 10,28.

Ar da un om în schimb. Hristos foloseşte aici o ilustraţie puternică pentru a face viu un adevăr veşnic.
Nu există răspuns corespunzător la întrebarea pusă.

Matei 16:27
27. Fiul Omului. Titlul obişnuit al lui Isus pentru Sine (vezi la Marcu 2,10).

Are să vină în slavă. Aceia care-şi pierd viaţa pentru cauza lui Hristos sunt asiguraţi că o vor găsi când
Domnul revine în slavă la sfârşitul veacului (1 Corinteni 15,51-55; 1 Tesaloniceni 4,16.17). Atunci orice om
poate aştepta să-şi primească răsplata (vezi 2 Timotei 4,8; Apocalipsa 22,12). Hristos tocmai vorbise despre
creştini ca pierzându-şi viaţa (vezi Matei 16,25) pentru El. Dacă „răsplata” lor pentru jertfa aceasta urma să
fie primită la moarte, aşa după cum se exprimă teologia populară, este curios că Hristos declară aici că
răsplata aceasta nu este dată până nu Se va reîntoarce El în slavă la sfârşitul veacului (vezi la cap. 25,31).

Cu îngerii Săi. Comparaţi Matei 24,31; 1 Corinteni 15,25; 1 Tesaloniceni 4,16.

După faptele lui. Adică, potrivit cu ceea ce a făcut în viaţa aceasta. Hristos a învăţat acelaşi adevăr cât
se poate de emfatic în parabolele Sale cu oile şi caprele (cap. 25,31-46), omul bogat şi Lazăr (Luca
16,19-31), neghina (Matei 13,24-30), năvodul (cap. 13,47-50) şi nunta (cap. 22,1-14). Nimic din învăţăturile
lui Hristos nu poate fi interpretat ca însemnând că va fi un timp când se va da oamenilor o a doua şansă, o
ocazie de a scăpa de „răsplata” faptelor lor rele din viaţa prezentă. Scripturile prezintă permanent viaţa
aceasta ca „ziua mântuirii” (Isaia 49,8; 2 Corinteni 6,2), timpul când un om urmează să-şi „lucreze” – prin
credinţa în Hristos şi sub puterea care face în stare, a Duhului Sfânt – „până la capăt mântuirea” lor, „cu
frică şi cutremur” (Filipeni 2,12).

Matei 16:28
28. Adevărat. Vezi la capitolul 5,18.

Vor vedea. [Până văd, KJV]. Este un lucru semnificativ că toate cele trei Evanghelii sinoptice
relatează naraţiunea Schimbării la faţă imediat după prezicerea aceasta. Nu există nici o întrerupere în
naraţiune – nici o subîmpărţire pe capitole sau versete în originalul grecesc – şi în plus, toate trei
menţionează faptul că Schimbarea la faţă a avut loc cam la o săptămână după această afirmaţie. Legătura
dintre cele două părţi ale naraţiunii pare să înlăture posibilitatea ca Isus să Se refere la altceva decât la
Schimbarea la faţă, care era o demonstraţie în miniatură a împărăţiei slavei. Fără îndoială Petru aşa a
înţeles-o (vezi 2 Petru 1,16-18).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–28 DA 405–418
1 DA 405
 3 8T 28

3, 4 DA 406

5 DA 408

6 DA 407

13–16 DA 411

16 DA 415

16–18 DA 412

18 AA 11, 194, 198; DA 413; PK 596; RC 53; 1T 471

19 DA 413, 442; 3T 428, 450

20 DA 414

21 AA 26; EW 150, 161; SR 43, 205

21, 22 DA 415

22 AA 525; Ed 88

23 1T 152; 5T 409

23, 24 DA 416

24 AA 523, 560; AH 379, 381; CD 165; CH 223, 319; CS 44, 227, 252, 289, 302; CT 23; FE 463,
511; LS 114; MB 14; MM 132, 251; MYP 314; 1T 286; 2T 491, 651; 3T 41, 81, 388; 4T 251, 626; 5T 40,
78, 307, 515; 6T 251, 378; 7T 49, 240; 8T 45; WM 116

24–27 CW 22

25 2T 304

25–28 DA 417

26 COL 106; SC 126; 2T 496

27 GC 479; PP 339; 2T 41, 277, 300; 3T 525

28 EW 164

Matei 17:1
1. După şase zile. [Schimbarea la faţă, Matei 17,1-13 = Marcu 9,2-13 = Luca 9,28-36. Comentariu
major: Matei. Vezi harta p. 221; diagrama p. 231]. Pentru evenimentele care au dus la Schimbarea la faţă,
vezi la capitolul 16,13. Schimbarea la faţă a avut loc probabil către sfârşitul verii în anul 30 d.Hr. Sezonul
Paştelui anului 30 d.Hr. văzuse cum opinia publică din Galileea s-a întors împotriva lui Isus (vezi la cap.
15,21). De asemenea, Sinedriul îşi intensificase scopul de a-I opri lucrarea (vezi la Matei 16,1; cf. Marcu
7,1.2). La Cezareea lui Filip, Isus vorbise pentru prima dată desluşit ucenicilor despre suferinţele şi moartea
Sa (vezi la Matei 16,21). Dar ei, ca şi toţi ceilalţi iudei, Îl considerau pe Mesia ca pe un împărat biruitor. Din
care pricină era greu, chiar şi pentru ei, să înţeleagă ideea despre un Mesia care urma să sufere şi să moară.
Ca şi în alte ocazii precedente gânduri triste şi întunecoase le umpleau inimile, datorită înţelegerii lor greşite
a naturii şi scopului lucrării lui Isus.
 Perioada de timp menţionată aici „după şase zile”, se referă la timpul de după mărturisirea credinţei
lui Petru în calitatea lui Isus de Fiu divin (cap. 16,16). Luca (cap.9,28) vorbeşte de ea ca fiind „cam la opt
zile după”, adică, aproape o săptămână mai târziu. Prin calcularea inclusivă, o săptămână ar putea fi numită
„opt zile” (vezi p. 248-250). Nu este ceva neobişnuit pentru Luca (vezi la cap. 3,23) să dea o aproximaţie
sau „cam” în loc de o afirmare exactă a timpului.

Petru, Iacov şi Ioan. Aceştia trei, dovediseră o mai bună înţelegere decât colegii lor în ucenicie a
adevărurilor pe care Hristos căuta să le dea. Cel puţin la o altă ocazie, ei fuseseră aleşi să fie martori ai
puterii divine la lucru (vezi Marcu 5,37) şi din cauza înţelegerii lor spirituale mai profunde, ei urmau să fie
martori ai ceasului Lui de agonie în Ghetsemani (vezi Marcu 14,33). Tocmai pentru a-i pregăti pentru ora
temerii şi dezamăgirii Isus i-a luat acum numai pe ei singuri cu El pe munte (vezi DA 420).

Un munte înalt. Locul unde a avut loc Schimbarea la faţă nu este cunoscut. Muntele Tabor (altitudine
1,843 picioare), situat cam la 12 mile la sud-vest de Lacul Galileii şi la şase mile est de Nazaret, a fost
considerat timp de veacuri aşezarea tradiţională. Dar descoperirea că pe vremea lui Hristos o fortăreaţă şi o
mică aşezare omenească îi încorona vârful, a făcut să se pară imposibil ca Isus să fi putut găsi acolo
singurătatea despre care se vorbeşte de către Matei şi Marcu (cf. DA 419).

Întrucât Taborul nu mai este considerat în mod serios ca fiind locul Schimbării la faţă, el a fost
identificat ca fiind Muntele Hermon (altitudinea 9,166 picioare), pe pantele mai joase ale căruia se află
cetatea Cezareea lui Filip, şi în vecinătatea căreia Hristos şi ucenicii se ştie că au fost imediat înainte de
Schimbarea la faţă (vezi la cap. 16,13). Dar sunt dificultăţi şi la identificarea aceasta. În vecinătatea
Cezareei lui Filip şi a Muntelui Hermon, Isus era dincolo de „raza de influenţă a lui Irod şi a lui Caiafa” şi la
„distanţă de Farisei” (vezi DA 418). Era o regiune păgână dincolo de hotarele Galileei. Faptul acela a fost
ceea ce făcuse pe Hristos să Se retragă acolo pentru un timp (vezi la cap. 16,13). Dar la poalele muntelui
Schimbării la faţă, cărturarii şi rabinii s-au amestecat într-o gloată de oameni, cei mai mulţi probabil iudei, şi
au căutat să-L umilească pe Isus şi pe ucenicii Lui. Aceasta ar părea să arate că Schimbarea la faţă a avut loc
în Galileea şi nu în ţinutul păgân al Cezareei lui Filip.

În plus, după vizita la Cezareea lui Filip, dar înainte de Schimbarea la faţă, se spune despre Isus şi
ucenicii Săi că au călătorit spre sud de-a lungul ţărmurilor Galileei (vezi DA 418), cel puţin 30 de mile de la
Muntele Hermon. În răstimpul de o săptămână dintre marea mărturisire şi Schimbarea la faţă, Isus s-a
reîntors în Galileea. Astfel, se pare că nici Taborul, nici Hermonul nu a fost muntele Schimbării la faţă.

La o parte. Luca adaugă că Isus S-a dus acolo „să Se roage” (cap. 9,28). Aceasta a fost una din
ocaziile acelea speciale când Isus, plin de râvnă căuta legătura cu Părintele Său ceresc (vezi la Marcu 1,35)
pentru ca să poată şti cum să-Şi îndeplinească misiunea (vezi la Marcu 3,13). În cazul acesta, problema era
cum să ajute pe ucenici să înţeleagă adevărata natură a misiunii Sale şi cum să-i pregătească pentru moartea
Sa (vezi la Matei 16,13). Întreaga noapte a fost petrecută pe munte (vezi DA 426).

Se pare că Isus şi tovarăşii Săi au tot urcat până când s-a făcut prea întuneric pentru a merge mai
departe. S-ar părea că Isus deja petrecuse o bună parte a nopţii în rugăciune până la momentul Schimbării la
faţă, deoarece, pe măsură ce orele treceau încet, roua nopţii se aşezase „greu” asupra Lui. El s-a rugat pentru
ucenicii Săi, ca credinţa lor în El, ca Fiu al lui Dumnezeu să fie întărită, ca ei să poată înţelege necesitatea
morţii Sale ca parte din planul mântuirii şi să poată fi pregătiţi pentru ceasul încercării (vezi DA 420). În
acord cu aceasta, El s-a rugat ca ei să poată vedea slava Lui divină, care până aici, afară de clipe efemere,
fusese ascunsă de privirea lor (vezi la Luca 2,48).

Matei 17:2
2. S-a schimbat la faţă. [A fost transfigurat, KJV]. În greacă metamorphoo, „a se schimba în altă
formă”, sau „a se transforma”. Aceasta a fost una din ocaziile când divinitatea a străfulgerat prin natura
omenească a lui Isus, pentru a întâmpina strălucirea cerului (vezi DA 421; vezi la Luca 2,49). Pe când Isus
Se ruga şi ucenicii dormeau a avut loc transformarea misterioasă.

Descrierea experienţei de către cei trei scriitori, înlătură orice sugestie că era o experienţă subiectivă
din partea ucenicilor, sau poate numai a lui Petru. Era ceva mai mult decât un vis sau o halucinaţie datorită
oboselii după călătoria zilei şi îngrijorarea cu privire la prezicerea lui Hristos privitoare la moartea Sa; a fost
o experienţă reală. Mulţi ani mai târziu, Petru declara că el şi colegii săi ucenici au văzut ei înşişi „mărirea”,
„cinstea” şi „slava” lui Isus şi au mărturisit că au auzit glasul proclamând calitatea de Fiul al lui Isus faţă de
Tatăl (vezi 2 Petru 1,16.18). Petru prezintă experienţa aceasta distinctă ca una din marile întăriri ale
credinţei creştine. Vezi la Ioan 1,14.

Faţa Lui. Descrierea lui Hristos, relatată aici, seamănă de aproape aceleia dată de Daniel (vezi Daniel
10,5.6) şi de Ioan (vezi Apocalipsa 1,13-15). Înfăţişarea feţei lui Hristos a devenit diferită (vezi Luca 9,29)
sub influenţa acestei lumini albe strălucitoare. Era o slavă luminoasă care părea să vină dinăuntru. Aceasta
era slava pe care Isus o avusese în cer înainte de a fi luat înfăţişarea fiinţei omeneşti (vezi Ioan 17,5) şi este
slava cu care El Se va reîntoarce pe pământ (vezi Matei 25,31; 1 Tesaloniceni 4,16.17; DA 422). O slavă
asemănătoare iradia de la faţa lui Moise când a coborât de pe Muntele Legii (vezi Exod 34,29; 2 Corinteni
3,7). Când Isus Se reîntoarce şi acordă darul nemuririi celor credincioşi ai Săi, fără îndoială şi ei vor reflecta
slava aceasta (vezi Daniel 12,3). Pentru alte momente din viaţa lui Hristos când divinitatea Lui a străfulgerat
vezi la Luca 2,48.

Albe ca lumina. Marcu compară „hainele” lui Isus cu zăpada (vezi Marcu 9,3). „Hainele albe” ale
sfinţilor (vezi Apocalipsa 3,4.5.18; etc.) vor reflecta slava hainelor dreptăţii lui Isus pe pământul reînnoit.

Matei 17:3
3. Moise şi Ilie. Evident ucenicii au recunoscut vizitatorii cereşti fie din conversaţia lor fie prin
iluminare divină. Moise era marele eliberator, legiuitor şi fondator al naţiunii ebraice, iar Ilie era cel care o
salvase într-o vreme de apostazie şi criză. Erau de faţă reprezentanţi vii care să dea mărturie despre
divinitatea lui Isus, aşa cum „Moise şi toţi proorocii”, mărturisiseră despre El, prin relatările lor scrise (vezi
la Luca 24,44).

E important de a observa că atât privitor la Ilie (vezi la 2 Regi 2,11.12), cât şi la Moise (vezi la Iuda
9), Scripturile relatează faptul că unul fusese mutat la cer fără să vadă moartea şi celălalt fusese înviat din
morţi. Faptul că Moise şi Ilie s-au arătat împreună cu Hristos la data aceasta nu trebuie deci să fie luat spre a
dovedi că toţi morţii drepţi sunt în cer. Aceştia doi, unul înviat din morţi şi celălalt înălţat fără să vadă
moartea, s-au arătat cu Isus, ca o preînchipuire a împărăţiei slăvite în care cei răscumpăraţi din toate
veacurile vor fi cu el în slavă (vezi Matei 25,31; Coloseni 3,4; 2 Timotei 4,16.17).

Stând de vorbă cu El. Luca adaugă că ei vorbeau despre „sfârşitul [„moartea”] Lui pe care avea să-l
aibă la Ierusalim” (Luca 9,31; cf. Matei 16,21).

Matei 17:4
4. Petru a luat cuvântul. [Atunci Petru a răspuns, KJV]. Ca de obicei Petru s-a prezentat ca purtător de
cuvânt al grupei (vezi la cap 16,16.22). Luca adaugă că Petru a vorbit fără să ştie ce zicea de fapt (vezi Luca
9,33). Marcu spune că Petru, ca şi ceilalţi, era apucat de o „mare spaimă” (vezi Marcu 9,6).

Doamne. În greacă, Kurios. Potrivit cu Marcu 9,5, Petru s-a adresat lui Isus numindu-L „Învăţătorule”
(gr. Hrabbi), şi potrivit cu Luca 9,33, „Învăţătorule” (gr. Epistates). Despre însemnătatea unor astfel de
diferenţe în naraţiunea Evangheliei vezi la Nota adiţională la Matei 3, nota 2.

Am să fac. [Să facem, KJV]. Se pot cita dovezi textuale importante (cf . p.146) pentru exprimarea „am
să fac”, deşi în Marcu şi în Luca exprimarea necontestată este „să facem”.

Trei colibi. Literal, „trei umbrare” sau „trei corturi”. De fapt, în partea ultimă a verii nu cădea nici un
fel de ploaie (vezi vol. II, p. 110; vezi la cap 17,19) şi singura protecţie ar fi fost faţă de roua bogată a nopţii.
Nu e singur dacă se Petru gândea la colibe numai ca protecţie faţă de elementele naturii, sau dacă sugestia
i-a venit în minte în legătură cu Sărbătoarea Corturilor – acum numai la o scurt timp. Aşteptarea că Ilie va
veni să vestească împărăţia mesianică (vezi la v. 10) se poate să-i fi reamintit lui Petru de ţinerea prezisă a
acelei sărbători în legătură cu conducerea lui Mesia (vezi la Zaharia 14,16-19). Poate a tras concluzia că
arătarea lui Moise şi a lui Ilie la data aceasta, atât de aproape de Sărbătoarea Corturilor, lăsa să se înţeleagă
că ei veniseră să ia parte la acea sărbătoare.
Matei 17:5
5. I-a acoperit. [I-a umbrit, KJV]. În greacă, episkiazo, „a arunca o umbră peste” (cf. Luca 1,35;
Psalmi 9,1). Matei şi Marcu nu explică dacă norul „L-a umbrit” pe Hristos şi pe cei doi vizitatori cereşti, sau
pe ucenici, sau şi pe unii şi pe alţii; totuşi, pare vădit din Luca că referirea este în primul rând la ucenici
(Luca 9,34).

Nor luminos. Amintind, poate, de stâlpul de nor din pustie (vezi la Exod 13,21.22) care era luminat de
slava lui Dumnezeu (vezi Numeri 9,15.16; vezi la Exod 40,34). Comparaţi experienţa lui Moise pe munte cu
Dumnezeu (vezi la Exod 24,15-18), când „a intrat în mijlocul norilor” care înconjurau slava lui Dumnezeu.
Se poate ca scena aceasta să fi străfulgerat prin mintea ucenicilor, ca şi, poate, experienţa lui Ilie pe Muntele
Carmel (vezi la 1 Regi 18,38; Luca 2,48; Ioan 1,14).

Un glas. Acelaşi glas s-a auzit la data botezului lui Hristos (vezi cap 3,17) şi mai târziu chiar la
încheierea lucrării Sale (vezi Ioan 12,28). La aceste trei ocazii, Tatăl a atestat personal divina calitate de Fiul
a lui Isus.

Fiul Meu prea iubit. Cu privire la Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, vezi la Luca 1,35; Ioan 1,1-3; vezi
Nota adiţională la Ioan 1.

Îmi găsesc plăcerea. Din cauză că în viaţa Lui de pe pământ Isus a îndeplinit în mod desăvârşit sarcina
încredinţată lui (vezi Ioan 17,4) şi a prezentat oamenilor un exemplu desăvârşit de ascultare faţă de voia
Tatălui (vezi Ioan 15,10). Dacă ne punem încrederea în Mântuitorul, va fi privilegiul nostru de a face „ce
este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3,22).

De El să ascultaţi. Probabil cu referire aparte la învăţătura pe care El le-o dădea acum cu privire la
suferinţele şi moartea Lui iminentă (vezi la cap. 16,21).

Matei 17:6
6. Au căzut cu feţele la pământ. Comparaţi Ezechiel 1,28; Daniel 10,9. Unor bărbaţi ca Ezechiel şi
Daniel li s-au acordat viziuni; Petru, Iacob şi Ioan au văzut cu ochii lor.

Matei 17:7
7. S-a atins de ei. [I-a atins, KJV]. Faptul că atingerea lui Isus a avut loc după şi nu înainte de
experienţă este o mărturie indirectă pentru faptul că aceasta nu era o vedenie, ci o experienţă obiectivă. În
plus, nu este nici o ocazie în Biblie în care trei bărbaţi să fi primit cu toţii aceeaşi viziune simultan.

Matei 17:8
8. Au ridicat ochii. Potrivit cu Marcu, cei trei bărbaţi „îndată… s-au uitat împrejur” (Marcu 9,8).

Decât. [Numai, KJV]. Adică „singur”.

Matei 17:9
9. Nimănui. Isus a luat pe Petru, Iacob şi Ioan cu El pentru că numai ei, din cei doisprezece, erau
pregătiţi să primească ceea ce urma El să le dea (vezi la v. 1). Dacă ei ar fi relatat ceea ce văzuseră şi
auziseră aceasta ar fi trezit doar mirarea şi curiozitatea fără rost şi n-ar fi putut servi nici unui scop bun la
data aceea. Faptul că ei trebuia să tacă cu privire la aceasta până după înviere, lasă să se înţeleagă că la data
aceea ceilalţi ucenici urmau să fie gata să înţeleagă şi credinţa lor urma să fie întărită prin relatarea celor trei
care fuseseră martori la eveniment. În plus, pe urma faptului că văzuseră cu proprii lor ochi doi oameni
asupra cărora moartea nu avea putere, aceşti trei ucenici ar fi fost pregătiţi să creadă cuvintele lui Hristos cu
privire la învierea Sa (cf. Luca 9,31) şi să dea credinţă şi curaj colegilor lor ucenici. De asemenea, faptul că
Isus i-a luat tot pe aceşti trei cu El singur în Grădina Ghetsemani pentru a-L însoţi în rugăciune ar fi trebuit
să le aducă viu în memorie lecţia aceasta.

Vedenia. În greacă, horama, „spectacol”, literal, „ceea ce este văzut”. Comparaţi cuvintele ebraice
chezon şi mar’ah (vezi la 1 Samuel 3,1).

Matei 17:10
 10. Zic cărturarii. Ca tâlcuitori oficiali ai Scripturilor, „cărturarii” ar fi trebuit să fie aceia de la care să
se aştepte să decidă în probleme teologice, ca de pildă aceea acum în discuţie. Despre cărturari vezi pagina
55.

Legătura evidentă dintre Schimbarea la faţă şi discuţia despre Ilie, pare să fie numai că Ilie era unul
din cei doi care se arătaseră împreună cu Hristos. Totuşi, Maleahi prezisese venirea lui Ilie ca un
înainte-mergător al lui Mesia (vezi la Maleahi 4,5) şi ucenicii gândeau că Ilie venise acum să vestească pe
Mesia, să-L protejeze pe Isus şi să confirme autoritatea Lui ca Mesia-Împărat (vezi DA 422; vezi la Ioan
1,21). Dar dacă Isus era cu adevărat Mesia al profeţiei, aşa cum nădăjduiau ucenicii cu înfocare şi credeau
de El că este (vezi la Matei 16,16), atunci, de ce nu se arătase Ilie mai înainte de întâmplarea aceasta? Ei
încă mai înţelegeau greşit misiunea lui Ioan Botezătorul în ciuda faptului că Isus le spusese deja desluşit că
viaţa şi lucrarea lui Ioan Botezătorul împlinea profeţia venirii lui Ilie (vezi la cap 11,14).

Matei 17:11
11. Să aşeze din nou toate lucrurile. În experienţa dramatică de pe Muntele Carmel, Ilie avusese
succes la întoarcerea inimii multora din Israel înapoi la Dumnezeul părinţilor lor (vezi la 1 Regi 18,37-40),
şi în felul acesta să pună stavilă năvălirilor înspăimântătoare ale apostaziei. În acelaşi fel, Ioan Botezătorul a
proclamat botezul pocăinţei faţă de păcat şi întoarcerea la adevăratul duh al închinării (vezi la Maleahi 3,1.7;
4,6; Luca 1,17). Ioan, natural, nu era Ilie în persoană (vezi la Ioan 1,21), dar el a mers înaintea lui Mesia „în
duhul şi puterea lui Ilie” (Luca 1,17).

Matei 17:12
<IND=200> 12. Nu l-au cunoscut. Adică, nu l-au cunoscut ca Ilie (vezi la Ioan 1,10.11).

Au făcut cu el ce au vrut. [Ce au dorit, KJV; Câte au voit, G. Gal.]. Adică, ce au dorit că facă. În loc
de a-l primi pe Ioan şi a crede solia Lui, conducătorii iudei îl trataseră cu dispreţ pe el şi chemarea lui la
pocăinţă (vezi Luca 7,30-33; vezi la Matei 21,25,32). Irod îl pusese la închisoare (vezi Luca 3,20) şi cam
peste un an îl executase (vezi la Marcu 6,14-29). Urma ca numai la câteva luni după Schimbarea la faţă
conducătorii lui Israel să facă la fel şi cu Isus, adică „ceea ce au vrut”.

Matei 17:14
Când au ajuns. [Când au venit, KJV]. [Băiatul posedat de demon, Matei 17,14-21 = Marcu 9,14-29 =
Luca 9,37-43a. Comentariu major: Marcu].</IND>

Matei 17:15
15. Lunatic. Vezi la capitolul 4,24.

Matei 17:17
17. Pornit la rău. [Pervers, KJV; Stricat, G. Gal.]. Literal, „sucit”, sau „stricat”.

Matei 17:20
20. Necredinţei. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi „puţină
credinţă”. Ucenicii aveau prea multă credinţă în ei înşişi şi prea puţină credinţă în Dumnezeu (vezi la cap.
8,26).

Grăunte de muştar. Vezi la capitolul 13,31,32. Pentru ilustraţii asemănătoare date cu alte ocazii, vezi
Matei 21,21; Marcu 11,23; Luca 17,6. Sămânţa de muştar poate fi mică la început, dar în ea este ascuns
principiul de viaţă şi, dacă i se oferă împrejurări favorabile, va creşte.

Aţi zice muntelui acestuia. Hristos vorbeşte aici la figurat despre mari obstacole întâmpinate de
ucenicii Săi când îndeplinesc însărcinarea evanghelică. Este cât se poate de sigur că Isus n-a intenţionat ca
ucenicii Săi să meargă prin ţară mutând din loc munţii reali. Cu toate acestea, El a făgăduit că nici un fel de
dificultăţi oricât de mari ar părea, nu pot să împiedice realizarea scopului Său divin de a-i mântui pe păcătoşi
(vezi Isaia 45,18; 55,8-11).

Nimic nu v-ar fi cu neputinţă. „La Dumnezeu, toate sunt cu putinţă” (Matei 19,26).
Matei 17:21
21. Dar. Dovezi textuale sunt împărţite (cf. p. 146) cu privire la faptul dacă versetul 21 era sau nu era
în textul originar al lui Matei (vezi la Marcu 9,29).

Matei 17:22
22. Pe când stăteau. [Pe când străbăteau, G. Gal.]. [O călătorie tainică prin Galileea, Matei 17,22-23 =
Marcu 9,30-32 = Luca 9,43b-45. Comentariu major: Marcu]. Sau, „pe când se întorceau”, adică, la
Capernaum. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi „pe când s-au adunat”.

Să fie dat. [Să fie trădat, KJV]. Sau „predat” (vezi la Marcu 3,19; Luca 6,16).

Matei 17:23
23. A treia zi. Vezi paginile 248-250.

S-au întristat foarte mult. [Ei erau peste măsură de trişti, KJV]. Sau, „ei erau într-o mare mâhnire”.
Deşi acum îşi dădeau seama că Învăţătorul lor vorbea despre moartea Sa, ei nădăjduiau şi credeau că se va
ivi ceva care să o facă să nu fie necesară..

Matei 17:24
24. Au ajuns în Capernaum. [Jumătate de siclu pentru Templu, Matei 17,24-27. Vezi harta p. 221;
diagrama p. 231; despre minuni p. 208-213]. Isus şi ucenicii evident se întorseseră de curând (DA 432)
dintr-un scurt circuit prin Galileea (vezi Matei 17,22,23; vezi la Marcu9,30-32). Ca de obicei Isus probabil
s-a stabilit în casa lui Petru (vezi la Marcu 1,29; 2,1), unde a locuit în decursul ultimelor săptămâni ale
rămânerii Sale în Galileea.

Cei ce strângeau darea. [Cei care primeau tributul, KJV]. Literal, „cei care primesc dubla drahmă [gr.
didrachmon]”. Aceştia nu erau vameşii sau perceptorii de impozite (vezi la Luca 3,12), care adunau vama şi
impozitele pentru autorităţile civile, ci anumiţi oameni care erau rânduiţi în fiecare district să colecteze taxa
de jumătate de siclu pentru Templu cerută de la fiecare bărbat liber în vârstă de 20 de ani sau mai mare,
pentru întreţinerea Templului. Taxa aceasta nu era obligatorie în sensul în care era zecimea, dar plătirea ei
era totuşi considerată o datorie religioasă. Pentru originea acestei taxe şi reglementările cu privire la ea, vezi
la Exod 30,12-16. Potrivit cu Mişna (Shekalim 1,1, ed. Soncino a Talmuduui, p.1) trebuia să se facă
înştiinţarea publică cu privire la taxă în ziua întâia a lui Adar, care cădea în februarie sau martie (vezi vol. II,
p. 108). În ziua de 15 Adar, „mesele [schimbătorilor de bani] erau aşezate în provincii”, şi 10 zile mai târziu
în Templu (Shekalim 1,3, ed. Soncino a Talmudului, p. 2). Taxa Templului pentru anul în curs era, în felul
acesta, întârziată cu câteva luni.

Vechiul siclu ebraic (vezi vol. I, p. 167, 168) nu mai era în uz general, dar datina rabinică cerea ca
taxa Templului să fie plătită în unitatea de jumătate de siclu. Aceia care „strângeau darea” schimbau moneda
statului pe moneda Templului, trăgând folos din fiecare tranzacţie. Grecescul didrachma, tradus „darea”, era
o dublă drahmă, aproape echivalentă cu jumătatea de siclu şi aproximativ de două ori valoarea unui
denerius, care era considerat salariul pe o zi (vezi la cap 20,2).

Au venit la Petru. Probabil pentru că Isus locuia în casa lui Petru.

Învăţătorul vostru nu? Nu se ştie dacă se ţinea o socoteală a acelora care plăteau darea şi dacă aceia
care veneau acum la Petru ştiau deja că Isus nu plătise darea. În plus, acesta nu era timpul din an când se
adunau de obicei dările. S-ar părea că, dacă s-ar fi ştiut că Isus nu plătise darea, cărturarii, care în cursul
lunilor trecute Îl hărţuiseră pe Isus de repetate ori în public (vezi la Matei 16,1; Marcu 7,1-23), L-ar fi atacat
cu multă vreme mai înainte pentru neplătirea dării. Se pare că ideea atacării lui Isus pe chestiunea aceasta le
venise în minte numai de curând; ea făcea parte dintr-o uneltire bine pusă la punct. În textul grec, cuvântul
pentru „vostru” este la plural. Cei care adunau darea făceau din problema aceasta ceva care îi privea pe toţi
ucenicii, nu numai pe Petru.

Matei 17:25
25. Ba da, a zis Petru. [Da, a zis el, KJV]. Răspunsul prompt al lui Petru este considerat de unii ca
lăsând să se înţeleagă că Isus de obicei plătise darea şi că Petru ştia lucrul acesta. De fapt, Petru s-ar fi putut
să nu ştie dacă Isus o plătise. Când a fost întrebat dacă Isus plătea tributul, Petru a recunoscut imediat natura
neobişnuită şi prematură (vezi la v. 24) a întrebării şi şi-a dat seama de provocarea subînţelesă la loialitatea
lui Isus faţă de Templu, pe care, natural, ar fi arătat-o neglijenţa de a plăti darea. Petru şi tovarăşii săi
ucenici erau, pe cât se pare, încă pe deplin loiali în spirit faţă de conducătorii iudei (vezi DA 398) şi cea
dintâi reacţie a lui Petru era de a evita cu orice preţ orice ar tinde să înrăutăţească legăturile cu ei. Dar, ca şi
în alte ocazii de mai târziu (vezi cap. 22,15-22) cărturarii şi Fariseii căutau aici să Îl confrunte pe Isus cu o
dilemă din care n-ar fi putut să scape. Leviţii, preoţii şi proorocii erau scutiţi (DA 433). Refuzul de a plăti
darea ar fi însemnat lipsă de loialitate faţă de Templu, dar a o plăti ar fi lăsat să se înţeleagă că Isus nu Se
considera prooroc şi, deci, nu era scutit de ea.

În casă. Probabil casa lui Petru (vezi la vers 24).

I-a luat înainte. [A prevenit, KJV]. În greacă, prophtano, „a venit înainte” sau „a anticipa”. Cuvântul
englez „prevent” (a preveni) obişnuia să aibă acest înţeles, dar acum are înţelesul în plus al faptului de a
preceda o persoană cu scopul de a-i aşeza un obstacol în cale, pentru a-l „preveni” sau a-l „împiedica”. O
folosire asemănătoare a cuvântului apare în 1 Tesaloniceni 4,15. În cazul acesta Isus „i-a luat înainte” lui
Petru prezentând subiectul înainte ca el să-l menţioneze.

Dări. [Vamă, KJV]. În greacă, telos, „vamă” de obicei aceea luată asupra bunurilor şi posesiunilor
(vezi la Luca 3,12).

Străini. Adică, aceia care nu fac parte din familia regală – cu alte cuvinte, supuşii regelui.

Matei 17:26
26. Fiii sunt scutiţi. Isus pare să fi pretins scutire ca un învăţător sau rabi. Fără îndoială, Isus a lăsat la
o parte această pretenţie valabilă (vezi la v. 27).

Matei 17:27
27. Dar. Strângătorul dării pentru Templu nu avea dreptul legal de a cere jumătatea de siclu de la Isus.
Isus l-a plătit pentru motive de utilitate, nu de obligaţie. El a renunţat la drepturile Sale pentru a evita
controversa şi a făcut ceea ce pe bună dreptate nu I s-ar fi putut cere să facă pentru a fi în pace cu vrăşmaşii
Săi juraţi. Evident, El nu voia ca loialitatea Lui faţă de Templu să fie pusă în discuţie, oricât de nedreaptă ar
fi fost acuzaţia. Comportamentul lui Hristos stă ca o lecţie pentru fiecare creştin. Ar trebui să ne străduim să
trăim în pace cu toţi oamenii şi să facem mai mult decât ar trebui să ni se ceară dacă nevoia ar cere-o, pentru
a evita conflictul care nu este necesar cu protivnici ai adevărului (vezi Romani 12,18; Evrei 12,14; 1 Petru
2,12-15.19.20). În nici o împrejurarea, însă, creştinul nu va face compromis cu principiul în străduinţa lui de
a plăcea altora (vezi DA 356).

Poticnească. În greacă, skandalizo, literal, „a prinde în cursă” (vezi la cap 5,29). Cu privire la datoria
creştinului de a considera bine cursul său de acţiune ca nu cumva el să devină ocazie pentru ca alţii să se
poticnească, vezi 1 Corinteni 8,8-13.

La mare. Adică, la lacul Galileii, pe ţărmul căruia se afla Capernaumul (vezi la cap 4,13).

Undiţa. Aceasta este unica ocazie în Noul Testament în care se menţionează prinderea peştelui cu o
undiţă.

O rublă. [O monedă, KJV]. În greacă, stater, o monedă de argint cu valoare de patru drahme şi
echivalentul unui siclu (vezi vol. I, p. 168; vol. V, p. 49). În ciuda tuturor eforturilor neînţelepte şi fanteziste
din partea unora pentru a înlătura prin explicaţii elementul supranatural al acestui incident, nu poate fi
îndoială că a fost o minune ca Petru să poată prinde acel anumit peşte chiar atunci, şi ca el să aibă suma de
bani corespunzătoare în gura sa.

Pentru Mine şi pentru tine. Suma era exact îndestulătoare pentru a acoperi darea de o jumătate de siclu
pentru două persoane. Povestirea se termină în felul acesta abrupt, admiţând că Petru a prins peştele şi a
plătit darea în bani celor care veniseră să o adune.
 Minunea era bine calculată ca să-l impresioneze pe Petru, un pescar de meserie, care ştia cât de
nesigur era ca un peşte să aibă bani în gura sa, mai ales suma de bani anumit rânduită pentru o anumită
ocazie, şi ştia cât de nesigur era ca el să fie în stare să prindă acel anumit peşte în momentul precis când i se
spusese să-l prindă (vezi la Luca 5,8,9). Isus n-a făcut minunea aceasta pentru propriul Său folos (vezi la
Matei 4,3), deşi jumătate din suma plătită era pentru Sine. Minunea avea ca scop să-l înveţe pe Petru o lecţie
şi să aducă la tăcere pe strângătorii criticoşi de dare, care căutaseră să Îl pună pe Hristos în categoria unui
israelit de rând şi în felul acesta să nege dreptul Lui de a învăţa.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–27 DA 419–434
1 DA 419

1, 2 AA 539; SL 53

1–5 EW 162; PK 227

2, 3 DA 421; PP 479

3 SR 174

5 FE 405

5–8 DA 425

8 AA 64

9 DA 426

14–16 DA 427

19 DA 429

20 DA 431; PK 595

20, 21 DA 430

22–24 DA 432

25, 26 DA 433

27 DA 434

Matei 18:1
1. În clipa aceea. [În acelaşi timp, KJV]. [Umilinţă, reconciliere şi împăcare, Matei 18,1-35 = Marcu
9,33-50 = Luca 9,46-50. Comentariu major: Matei şi Marcu. Vezi harta p. 221]. Instrucţiunea relatată aici de
Matei a fost dată în aceeaşi zi când a avut loc incidentul cu privire la darea pentru Templu (vezi DA 434,
435). Pentru circumstanţele acestei ocazii şi evenimentele imediat precedente vezi la capitolul 17,24.
Discuţia dintre ucenici care a dus la învăţătura dată aici, avusese loc în cursul recentei călătorii prin Galileea
(vezi Marcu 9,30; DA 432), şi pare că a ajuns la un punct culminant la data când grupul a intrat în
Capernaum. Evident referirea recentă a lui Isus de a merge din nou la Ierusalim (vezi Matei 16,21), de unde
lipsiseră aproape un an şi jumătate (vezi la Ioan 7,2), redeşteptase în inima ucenicilor nădejdea greşită (vezi
la Matei 16,21; Luca 4,19) că Isus îşi va întemeia acum împărăţia (vezi la Matei 14,22).

Pe cât se pare, întreaga cuvântare din capitolul 18 a fost ţinută o singură dată. Ca în cazul Predicii de
pe munte (vezi la cap. 5,2), fiecare din diferiţii scriitori ai Evangheliilor include părţi care nu sunt
menţionate de alţii. Cu excepţia unor mici deosebiri (vezi Marcu 9,38-41,49,50), relatarea lui Marcu este
oarecum asemănătoare cu aceea a lui Matei. În timp ce atât Marcu, cât şi Matei relatează cuvântarea,
raportul din Marcu tinde să fie mai complet şi mai întreg decât cel din Matei. Dar Matei are o parte mai pe
larg (vezi cap. 18,10-35) pe care nu o are nici Marcu nici Luca. Luca are o relatare foarte scurtă a cuvântării,
deşi în altă parte el relatează un număr de învăţături paralele ale lui Isus date cu alte ocazii. Raportul lui
Matei este totuşi cel mai complet. Întreaga cuvântare poate fi pe bună dreptate intitulată „Cum să se
procedeze cu deosebirile de păreri şi certurile care se ivesc în biserică.” Marea problemă care a făcut
cuvântarea necesară a fost o serioasă ciocnire de personalităţi între cei doisprezece, care trebuia să fie
rezolvată dacă urma ca unitatea grupului să fie păstrată. Cu privire la importanţa unirii între credincioşi, vezi
la Ioan 17,11.22.23.

Ucenicii s-au apropiat. [Au venit ucenicii, KJV]. La întoarcerea lor la Capernaum, ucenicii au căutat
să ascundă faţă de Isus spiritul lor de rivalitate (vezi DA 432). El le-a citit gândurile, dar nu le-a spus atunci
nimic. Acum, la puţin timp după reîntoarcerea lor, a venit o ocazie de a discuta problema cu ei. La prima
vedere Matei şi Marcu par să difere de felul cum au apărut lucrurile atunci. Matei afirmă că ucenicii au
iniţiat discuţia în timp ce Marcu relatează că Isus a făcut lucrul acesta (vezi Marcu 9,33). Totuşi, cele două
relatări pot fi armonizate în felul acesta: în timp ce Petru era plecat pentru a pescui în vederea obţinerii
banilor pentru dare (vezi Matei 17,27), a discutat problema cu cei unsprezece ucenici care rămăseseră cu El,
probabil în casa lui Petru (vezi la cap 17,24), dar ei nu erau dispuşi să o discute. După revenirea lui Petru,
unul din cei doisprezece a îndrăznit să-I pună lui Isus exact întrebarea pe care ei o discutaseră între ei în
ascuns. Vezi DA 434, 435.

Cine? Literal, „Cine deci?” Pare cât se pare probabil că cuvântul „deci” (gr. ara) leagă întrebarea
aceasta cu întrebarea anterioară a lui Hristos din timpul absenţei lui Petru. La vreo şase luni mai târziu,
Iacob şi Ioan, prin mama lor, au făcut apel la Isus pentru întâietate în împărăţia Lui (vezi la cap 20,20). După
intrarea triumfală în Ierusalim şi afirmarea din partea lui Isus a poziţiei Lui de domn asupra Templului, s-a
ridicat din nou problema întâietăţii în împărăţie, chiar în noaptea trădării lui Isus (vezi la Luca 22,24).
Ucenicii se vedeau pe ei înşişi în cele mai înălţate locuri din împărăţie. Rangul în împărăţia imaginaţiei lor
ocupa primul loc în gândurile lor, chiar cu excluderea a ceea ce Isus le spusese despre suferinţele şi moartea
Sa. Păreri preconcepute izolau efectiv mintea lor de adevăr.

Împărăţia cerurilor. Cu privire la adevărata natură a împărăţiei lui Hristos, vezi la capitolul 4,17; 5,2.
Cu privire la ideile false cultivate de iudei asupra subiectului acestuia, vezi la Luca 4,19.

Matei 18:2
2. A chemat la El un copilaş. Mântuitorul l-a luat pe copil „în braţe” (vezi Marcu 9,36; DA 437).

Matei 18:3
3. Vă veţi întoarce. [Vă veţi converti, KJV]. În greacă, strepho, „a se întoarce” sau „a se întoarce
împrejur”. În uzul biblic strepho este echivalent cu ebraicul shub, folosit de obicei în Vechiul Testament cu
privire la „întoarcerea” la Domnul (vezi Ezechiel 33,11; vezi la Ieremia 3,12; Ezechiel 14,6; 18,30).
Ignoranţa lor cu privire la natura împărăţiei harului divin al lui Dumnezeu a fost ocazia pentru cearta printre
ucenici care dusese la întrebarea: „Cine este cel mai mare?” (vezi Matei 18,1; DA 435). Dar mai era o altă
cauză chiar şi mai importantă – ei nu erau cu adevărat „convertiţi” (vezi DA 435). Dacă nu se „întorceau”
să-L urmeze pe Hristos pe calea pe care El intrase când venise în lumea aceasta (vezi Filipeni 2,6-8),
dorinţele lor s-ar fi identificat tot mai mult cu acelea ale celui rău (vezi Ioan 8,44). În acord cu aceasta, Isus
a căutat acum să sădească în mintea lor o pricepere a principiului adevăratei mărimi (vezi la Marcu 9,35).
Afară de cazul că ucenicii învăţau principiul acesta, ei nu aveau să intre nicidecum în împărăţie, ca să nu
mai spunem nimic de deţinerea unei poziţii înalte în ea.

Vă veţi face ca nişte copilaşi. Spiritul de rivalitate cultivat de ucenici îi făcuse copilăroşi, dar Isus îi
chema să devină ca nişte copilaşi. În ce priveşte atitudinea personală a lui Isus faţă de copilaşi, vezi la
Marcu 10,13-16.

Nu veţi intra. În textul grec este o dublă negaţie, care scoate în evidenţă imposibilitatea deplină. Cât
de imperfect au învăţat ucenicii lecţia pe care Hristos căutase să le-o dea reiese din două situaţii care s-au
dezvoltat câteva luni mai târziu (vezi la Matei 20,20-28; Luca 22,24-30).
Matei 18:4
4. Se va smeri. Vezi la capitolul 11,29. Pentru alte ocazii în care Hristos a dat învăţătură cu privire la
valoarea umilinţei ca o trăsătură de caracter, vezi Matei 23,8-12; Luca 14,11; 18,14.

Va fi cel mai mare. Vezi la Marcu 9,35.

Matei 18:5
5. Copilaş. Isus continuă comparaţia dintre anumite trăsături admirabile care adesea întovărăşesc
copilăria şi caracteristicile celor care sunt cu adevărat „mari” în împărăţia cerurilor – unde singura mărime
este aceea a caracterului. Natural, sunt cuprinşi şi copii reali, dar Isus Se referă aici în primul rând la aceia
care sunt încă „copii” în împărăţia cerurilor, adică creştini nematuri (vezi 1 Corinteni 3,1.2; Efeseni 4,15;
Evrei 5,13; 2 Petru 3,18; DA 440). „Aceşti micuţi” sunt cei care cred în Isus (Matei 18,6).

În numele Meu. Vezi la capitolul 10,40-42. Adică, „pentru Mine”, sau „ca reprezentanţi ai Mei”.

Mă primeşte pe Mine. Naraţiunea de aici a lui Matei omite o parte a cuvântării lui Isus. Partea aceasta
a fost rostită ca răspuns la întrebarea lui Ioan despre atitudinea de luat faţă de alţii care nu sunt asociaţi
direct cu urmaşii nemijlociţi ai lui Hristos (vezi la Marcu 9,38-41).

Matei 18:6
6. Păcătuiască. În greacă, skandalizo, literal, „a prinde în cursă” (vezi la cap. 5,29). Aici Isus Se referă
în primul rând la orice ar pricinui dezbinare printre fraţi. Pavel îndeamnă pe creştinii maturi să nu facă nimic
ce ar determina pe creştinii imaturi să se poticnească (1 Corinteni 8,9-13).

Aceşti micuţi. Vezi la versetul 5. Probabil Isus Se gândea la anumiţi ucenici ai Săi care erau încă
„micuţi copilaşi” şi care ar fi fost răniţi de atitudinea semeaţă a altora.

O piatră de moară. În greacă, mulos onikos, literal, „o piatră de moară de măgar” adică una aşa de
mare, încât era nevoie de un măgar pentru a o învârti. Pentru piatra de moară mai mică, mişcată cu mâna,
vezi la capitolul 24,41.

Matei 18:7
7. Prilejurilor de păcătuire. [Smintelile, G. Gal.]. adică, „lucruri care fac pe cineva să se poticnească”
(vezi la cap 5,29).

Nu se poate să nu vină. Adică, „e necesar” sau „este inevitabil” să nu vină ocazii de poticnire.
„Prilejurile de păcătuire” nu sunt „necesare” în scopurile şi în planurile lui Dumnezeu, ci doar sunt imposibil
de evitat, oamenii fiind ceea ce sunt (vezi DA 438; cf. Luca 17,1).

Vai de omul acela. Adică, omul care, prin învăţătură sau exemplu, face pe alţii să greşească sau îi
descurajează de a merge pe urmele lui Isus.

Matei 18:8
8. Piciorul tău te face să cazi în păcat. [Piciorul tău te sminteşte, G. Gal.]. Despre natura figurată a
acestei enunţări, vezi la capitolul 5,29.30. De la ocazii de poticnire datorită cuvintelor sau exemplului altora
(cap. 18,5-7), Isus trece acum la obiceiuri sau tendinţe rele în viaţa personală. „Un păcat cultivat este
îndestulător pentru degradarea caracterului şi pentru a duce în rătăcire pe alţii” (DA 439; vezi la Ioan 14,30).

Focul veşnic. Vezi la capitolul 5,22; 25,41. Comparaţi Marcu 9,43.

Matei 18:9
9. Să intri în viaţă. Adică, viaţa veşnică.

Focul gheenei. [Focul iadului, KJV]. Vezi la capitolul 5,22. Aici naraţiunea lui Matei omite o parte a
cuvântării lui Isus bazată pe o ilustraţie care se ocupă cu „focul” şi „sarea” (vezi la Marcu 9,49; Matei 5,13).

Matei 18:10
 10. Micuţi. Pentru comentariu, vezi la versetul 5.

Îngerii lor. Comparaţi Psalmi 103,20.21; Evrei 1,14.

Văd pururi faţa. În folosirea idiomatică ebraică, „a vedea faţa cuiva” înseamnă a avea intrare la el
(vezi Geneza 43,3.5; 44,23). Că îngerii au intrare „pururea” în faţa Tatălui este o asigurare pentru creştinul
cel mai slab cu privire la grija atentă pe care Dumnezeu o are faţă de binele chiar şi al celui mai mic dintre
copiii Săi muritori (vezi la Isaia 57,15).

Matei 18:11
11. Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între
reţinerea sau omiterea acestui verset.

Să mântuiască. Vezi la Matei 1,21 şi Ioan 3,16.

Ce era pierdut. Vezi la Luca 19,10.

Matei 18:12
12. Se duce. Vezi la Luca 15,4-7. Dumnezeu a luat iniţiativa pentru a efectua mântuirea omului.
Mântuirea nu constă din căutarea omului după Dumnezeu, ci din căutarea lui Dumnezeu după om.
Raţionamentul omenesc nu vede în religie mai mult decât încercarea omenească de a găsi pace pentru suflet
şi a rezolva misterul existenţei, de a găsi o soluţie pentru dificultăţile şi incertitudinile vieţii. Este adevărat
că în adâncul inimii omeneşti există un dor după lucrurile acestea, dar omul de la sine nu Îl poate găsi pe
Dumnezeu. Slava religiei creştine este că ea cunoaşte un Dumnezeu care Se îngrijeşte de om atât de mult,
încât a părăsit toate celelalte pentru ca „să caute şi că mântuiască ce era pierdut” (Luca 19,10).

Pe munţi. Tabloul este al unui păstor care are staulul său de oi în păşunile de pe platourile înalte, în
timpul verii.

Cea rătăcită. În greacă, planao, „a se rătăci”, „a hoinări” sau „a duce în rătăcire”. Cuvântul nostru
„planetă” vine de la cuvântul grec înrudit planetes, însemnând „un hoinar” (vezi Iuda 13). Planetelor
sistemului solar li s-a dat numele acesta deoarece ele par a „hoinări” printre stelele aparent fixe.

Matei 18:13
13. Dacă i se întâmplă. Există şansa ca eforturile lui Dumnezeu în favoarea lui să fie respinse de om.

Matei 18:14
14. Nu este voia. Dumnezeu „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3,9).
Este voia Lui „ca toţi oamenii că fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2,4).

Micuţi. Vezi la versetul 5,6.

Matei 18:15
15. Dacă. [Mai mult, dacă, KJV]. Aici Isus începe o nouă secţiune de învăţătură, dar una care este
strâns legată ca idee şi de cea care o precede, mai ales versetele 12-14. În parabola cu oaia pierdută Isus
subliniază grija profundă pe care Tatăl o are pentru „unul … din aceşti micuţi” (v. 14) care este „rătăcit” (v.
12). Acum El începe să discute (v. 15-20) ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de un semen al său creştin
care i-a făcut un rău.

A păcătuit. [Va greşi, KJV; G. Gal.]. În greacă, hamartano, literal, „a greşi ţinta”, de unde „a greşi”, „a
face rău” sau „a păcătui”. „Fratele” care „păcătuieşte [greşeşte]” este evident acelaşi cu „o oaie” care este
„rătăcită” (vezi la v. 12).

Du-te şi mustră-l. [Du-te şi spune-i, KJV]. Vezi la Levitic 19,17.18. Comparaţi Galateni 6,1. Acesta
este mai mult decât un îndemn înţelept; este o poruncă. „Suntem la fel de răspunzători pentru rele pe care
le-am fi putut împiedica, ca şi cum am fi vinovaţi de faptele însele” (DA 441).
 Între tine şi el singur. Răspândirea de zvonuri cu privire la ceea ce „fratele tău” ar fi făcut va face să
fie mai greu, dacă nu cu neputinţă, de a te apropia de el. Aici, poate mai mult decât în oricare alt aspect al
legăturilor personale, este privilegiul nostru să aplicăm regula de aur (vezi la cap. 7,12). Cu cât se face mai
puţină publicitate unui fapt rău, cu atât mai bine.

Ai câştigat pe fratele tău. Cineva a zis că mijlocul cel mai bun de a-i învinge pe duşmanii noştri este
de a ni-i face prieteni. Talantul influenţei este darul cel mai sfânt, un talant de care vom fi chemaţi în mod
inevitabil să dăm socoteală la ziua judecăţii. „Fericiţi făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi copii ai lui
Dumnezeu” (vezi la cap. 5,9).

Matei 18:16
16. Nu te ascultă. Adică, dacă nu-şi va recunoaşte vinovăţia, nu-şi va schimba felul de purtare şi nu va
îndrepta, pe cât posibil, relele trecutului.

Unul sau doi inşi. Cei „unul sau doi”, probabil, nu sunt amestecaţi personal şi sunt deci într-o mai
bună poziţie de a exprima o părere neinfluenţată şi de a sfătui pe fratele greşit. În cazul că fratele vinovat
neglijează să ţină seama de îndemnul lor, ei pot da mărturie cu privire la eforturile făcute pentru el şi, de
asemenea, cu privire la faptele acelui caz.

Doi sau trei martori. Vezi la Deuteronom 17,6; 19,15. Potrivit cu Legea ebraică, nimeni nu putea fi
pedepsit pe temeiul mărturiei unui singur martor. Este bine să se reţină că la fiecare neînţelegere sunt două
părţii şi ambele trebuie să aibă parte de o cinstită audiere înainte de a se putea lua o decizie.

Matei 18:17
17. Bisericii. În greacă, ekklesia, de la ek, „afară”, şi kaleo, „a chema”. Originar ekklesia se referea la
o adunare de cetăţeni convocaţi pentru a cerceta chestiuni civice. În LXX-a, cuvântul grec sunagoge,
„sinagogă” şi ekklesia sunt folosite şi unul şi altul în mod obişnuit pentru a se referi la „adunarea” sau
„congregaţia” lui Israel. Cum sunagoge a ajuns să se refere în deosebi la o adunare religioasă evreiască, este
numai de aşteptat ca creştinii să fi preferat să folosească pe ekklesia pentru a denota adunările lor. În uzul
creştin ekklesia înseamnă fie locul de cult, fie gruparea închinătorilor, adunaţi sau neadunaţi laolaltă. Aici
„biserica” este gruparea locală a credincioşilor acţionând în capacitatea lor corporativă, nu biserica
universală ca la capitolul 16,18.

Ca un păgân şi ca un vameş. Sau „ca un om dintre Neamuri şi un perceptor”. Refuzând sfatul bisericii,
membrul a greşit s-a rupt din comuniunea ei (DA 441). Aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie dispreţuit,
evitat sau neglijat. Acum ar trebui să se depună eforturi pentru membrul rătăcit ca pentru oricine nu este
membru. Când lucrează pentru o persoană care s-a despărţit în felul acesta de biserică, membrii ar trebui să
se ferească să se asocieze cu ea în aşa fel încât să pară că împărtăşesc punctul ei de vedere sau că participă
cu ea la felul ei rău de acţiune.

Matei 18:18
18. Orice veţi lega. Vezi la capitolul 16,19. Aici puterea de „a lega” şi „a dezlega” este încredinţată
bisericii (vezi la cap. 18,17). Şi chiar şi aici, ratificarea din partea cerului a deciziei de pe pământ va avea
loc numai dacă decizia este luată în armonie cu principiile cerului. Toţi cei care au de a face cu fraţii greşiţi
ar trebui să-şi aducă totdeauna aminte că au de a face cu soarta veşnică a sufletelor şi că rezultatele lucrării
lor s-ar putea să fie veşnice (vezi DA 442).

Matei 18:19
19. Vă mai spun iarăşi. Versetele 19,20 afirmă principiul general la care versetul 18 este o aplicaţie
particulară.

Dacă doi dintre voi. Vezi la v. 16.

Se învoiesc. În rugăciunea Lui de mijlocire din noaptea trădării Sale, Isus accentuează de repetate ori
importanţa acţiunii unite din partea membrilor bisericii (vezi Ioan 17,11,21-23). În cazul acesta, obiectul
asupra căruia cei „doi” „se învoiesc” este specific, ce cale să urmeze cu privire la fratele greşit (vezi Matei
18,16-18).
 Lucru. În greacă, pragma, „un fapt”, „o chestiune” sau „o afacere” aici lăsând să se înţeleagă că
trebuie făcut ceva cu privire la el.

Matei 18:20
20. În numele Meu. Vezi la Matei 10,18.42; cf. 1 Corinteni 5,4. În acord cu Mişna (Aboth 3,2, ed.
Soncino a Talmudului p.27): „Dar [când] doi şed împreună şi cuvinte din Tora sunt [vorbite] între ei,
Şechina sălăşluieşte între ei” (vezi Geneza 3,24). Afirmaţia din Matei 18,20 este, natural, adevărată într-un
sens general, deşi în contextul capitolului (vezi v. 16-19) se referă în primul rând la biserică în capacitatea ei
oficială când se ocupă de un membru vinovat.

Matei 18:21
21. Atunci Petru s-a apropiat. În acest rol asumat de purtător de cuvânt al ucenicilor (vezi la cap
16,16) Petru a luat adesea iniţiativa de a răspunde la întrebări, punând întrebări personale sau propunând o
care de urmat (vezi la cap 14,28; 16,16.22; 17,4; etc.).

De câte ori? [Cât de des? KJV]. Direct sau indirect, mare parte din versetul 18 este devotat instruirii
asupra atitudinii creştinului faţă de fraţii greşiţi, mai ales acolo unde greşeala este personală. Petru acceptă
în mod tacit ideea de a proceda cu răbdare cu „fratele” său, dar ar dori să ştie cât de îndelungat ar trebui să
procedeze astfel înainte de a fi liber să ia o atitudine mai aspră şi să caute corectare.

Până la şapte ori? S-a sugerat de unii că rabinii limitaseră de câte ori trebuie cineva să ierte pe un
altul, la trei, pe temeiul unei false interpretări a lui Amos 1,3. Pe deplin conştient de faptul că Hristos
interpreta totdeauna Legea într-un sens mai cuprinzător decât cărturarii (vezi la Matei 5,17.18), Petru caută
aici să anticipeze măsura de răbdare pe care Hristos ar fi putut aştepta să o recomande, şapte fiind numărul
în general considerat ca reprezentând desăvârşirea (vezi COL 243). Dar a ierta o persoană de „şapte ori” şi
nu mai mult, ar fi un fel mecanic de iertare.

Iertarea, fie din partea a lui Dumnezeu sau a omului este mult mai mult decât un act juridic; ea este
restatornicire a păcii acolo unde a fost conflict (vezi Romani 5,1). Dar iertarea este mult mai mult decât atât
– ea cuprinde efortul de a reface pe fratele greşit însuşi.

Matei 18:22
22. Până la şaptezeci de ori câte şapte. Textul ebraic este oarecum ambiguu şi poate însemna sau „de
şaptezeci de ori câte şapte” sau de „şaptezeci şi şapte de ori” (cf. Geneza 4,24). Natural, numărul însuşi nu
este important, fiind numai simbolic. Fiecare număr este în armonie cu adevărul învăţat aici, că iertarea nu
este o chestiune de matematici sau reglementări legaliste, ci de atitudine. Acela care cultivă în lăuntrul său
ideea că într-un viitor oarecare nu va ierta, este departe de a acorda o adevărată iertare chiar dacă ar trece
prin forma iertării. Dacă spiritul iertării stăpâneşte de fapt inima, o persoană va fi tot atât de dispusă să ierte
pe un vinovat care se pocăieşte de a opta oară ca şi de prima dată, sau de a 491-a oară ca şi de a opta.
Adevărata iertare nu este limitată de numere. În plus, nu actul este ceea ce contează, ci spiritul care dă
naştere actului. „Nimic nu poate îndreptăţi un duh neiertător” (COL 251).

Matei 18:23
23. De aceea. [Servul nemilostiv, Matei 18,23-35. Vezi despre parabole p. 203-207]. Restul
capitolului 18 constă dintr-o parabolă dată pentru a ilustra adevăratul spirit al iertării.

Un împărat. Întrucât parabola aceasta reprezintă felul de purtare al Domnului cu noi, şi felul cum ar
trebui să ne purtăm noi cu semenii noştri, „împăratul” nu reprezintă pe altcineva decât pe Hristos.

Să se socotească. [Să facă socoteală, G. Gal]. Adică, să verifice conturile lor cu scopul de a le pune în
ordine şi a le încheia. În parabolă „robii” sunt slujbaşi oficiali ai cârmuirii.

Matei 18:24
24. I-au adus pe unul. Numai un înalt slujbaş era posibil să datoreze domnului său suma imensă
datorată de serv.
 Zece mii de galbeni. [Zece mii de talanţi, KJV; G. Gal.]. Cam 6,221,880 de dolari (vezi p. 49), deşi
valoarea de cumpărare era mult mai mare.

Matei 18:25
25. N-avea cu ce plăti. În vremurile de demult, şi, de fapt, până foarte de curând chiar şi în ţările
occidentale, un datornic putea fi pus la închisoare. În ţările orientale, el şi familia lui puteau fi vânduţi ca
sclavi de către creditori. Potrivit cu legea lui Moise, un evreu putea să se vândă pe sine sau să fie vândut de
un creditor, dar era „vândut” numai pentru un timp limitat (vezi la Exod 22,3; Levitic 25,39.47). În plus,
prevederi legale protejau o astfel de persoană faţă de tratamente aspre (vezi Exod 21,2,20; Deuteronom
15,12,15,16). Ar trebui să se reţină că o parabolă este menită să dea o învăţătură centrală şi că multe din
detaliile parabolei sunt mai mult sau mai puţin incidentale şi adăugate numai pentru a da contur istorisirii
(vezi COL 244). Partea parabolei cu privire la vânzarea servului ca sclav nu trebuie să fie interpretată că
Dumnezeu vinde pe cineva sclav. Pentru comentariul la învăţătura în parabole a lui Hristos şi interpretarea
parabolei vezi p. 203, 207.

Matei 18:26
26. S-a aruncat la pământ. Vezi la capitolul 2,11.

Închinat. Vezi la capitolul 8,2; 15,25.

Matei 18:27
27. I-a iertat datoria. Figurat, „datoria” reprezintă raportul păcatelor puse în dreptul nostru. Ca şi
datornicul din parabolă, suntem cu totul incapabili de a plăti datoria. Dar când ne pocăim cu adevărat,
Dumnezeu ne eliberează de datorie. Comparaţi parabola cu cei doi datornici (vezi la Luca 7,41,42).

Matei 18:28
28. A întâlnit pe unul. [A găsit pe unul, KJV]. Dacă el s-a dus să caute omul sau l-a întâlnit
întâmplător, nu se spune şi nu are nici o legătură cu învăţătura parabolei.

O sută de lei. [O sută de dinari, G. Gal.]. Vezi la versetul 24. O sută de denarii romani ar valora cam
11,30 dolari (vezi p. 49). În sine datoria aceasta era destul de mare, deoarece un denarius reprezenta salariul
unei zile întregi de muncă pentru un muncitor obişnuit (vezi la cap. 20,2). Totuşi, comparată cu prima
datorie, a doua era lipsită de însemnătate.

Plăteşte-mi. În textul grec, cuvântul tradus „plăteşte” stă în poziţia emfatică.

Matei 18:29
29. S-a aruncat la pământ. Vezi versetul 26; vezi la capitolul 2,11.

Matei 18:30
30. El n-a vrut. Acest creditor nemilos era de neînduplecat în cererea lui pentru plătire. Această lipsă
de inimă este greu de conceput. Egoismul lui, care îl orbea faţă de mărimea propriei sale datorii şi-l
împiedica să aprecieze mărimea îndurării manifestată faţă de el, l-a făcut să se poarte neîndurător faţă de cel
care era împreună slujitor cu el.

În temniţă. Vezi la versetul 25.

Matei 18:31
31. [S-au întristat foarte, G. Gal.]. „Tovarăşii” poate obişnuiţi cu protejarea unuia din numărul lor de a
fi descoperit în mici cazuri de profit în dauna stăpânului lor, împăratul, au socotit, evident, purtarea primului
serv mai mult decât puteau ei să suporte.

Spus. Adică, ei au explicat pe deplin şi în amănunt împrejurările cazului.

Matei 18:34
34. Stăpânul s-a mâniat. Notaţi contrastul dintre mila dată pe faţă când vina era contra sa. Împăratul
putea să suporte paguba mai mare – pentru el lucrul acesta era de însemnătate minoră; dar nedreptatea faţă
de unul din supuşii săi a trezit îndreptăţita lui indignare.
Chinuitorilor. De la un verb însemnând „a chinui” (vezi la Marcu 5,7).

Până va plăti. Vezi la versetul 25.

Matei 18:35
35. Tot aşa. Acela care refuză să ierte altora leapădă prin aceasta propria sa nădejde de iertare. Aici
este marea învăţătură a parabolei – contrastul infinit între lipsa de inimă şi cruzimea omului faţă de semenii
săi şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi. Înainte de a porni să acuzăm pe alţii, sau să scoatem cu
forţa de la ei ceea ce este al nostru, am face bine dacă am cerceta mai întâi cum ne-a tratat Dumnezeu pe noi
în împrejurări asemănătoare şi cum ne-ar plăcea ca să ne trateze alţii pe noi dacă condiţiile ar fi inversate
(vezi la cap. 6,12.14.15). Având în vedere mila cea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de noi, ar trebui să
arătăm, la fel, şi noi milă faţă de alţii.

Din toată inima. Defectul în întrebarea lui Petru (vezi v. 21,22) era că felul de iertare la care se făcea
referire nu era din inimă, ci mai degrabă un fel de „iertare” legalistă, mecanică, bazată pe concepţia căpătării
neprihănirii prin fapte. Cât de dificil era pentru Petru să înţeleagă noua concepţie a ascultării din inimă,
născută din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni! Aceasta completează răspunsul lui Isus la întrebarea
lui Petru (v. 21), un răspuns care de asemenea face faţă indirect la întrebarea: „Cine este cel mai mare în
împărăţia cerului?” (v. 1). „Cel mai mare”, este pur şi simplu cel care reflectă „din inimă” mila Părintelui
său ceresc şi face „la fel” faţă de semenii săi. Aceasta este adevărata măsură a caracterului în purtarea
noastră faţă de semenii noştri.

Aşa cum Isus a declarat răspicat în Predica de pe munte, ceea ce determină caracterul unei fapte este
motivul care îi dă naştere. Astfel, fapte vădit bune, când sunt săvârşite pentru a obţine stima oamenilor, n-au
nici o valoare înaintea Cerului (cap. 6,1,7). Cuvintele de iertare, oricât de importante ar fi ele nu sunt de
importanţă primară înaintea lui Dumnezeu. Mai degrabă atitudinea inimii este ceea ce dă cuvintelor o
plinătate de însemnătate care altminteri le-ar lipsi. Pretenţia de iertare, determinată de împrejurări sau
obiective ulterioare, poate înşela pe acela căruia îi este acordată, dar nu pe Acela care priveşte la inimă (1
Samuel 16,7). Iertarea sinceră este un aspect important al desăvârşirii creştine (vezi la Matei 5,48).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 DA 435
1–4 AH 279

1–6 Ev 340

1–20 DA 432–442

2–4 Ed 90; MH 478

3 AH 306; DA 437; Ed 114; ML 108, 332; TM 323; 3T 448, 451, 529; 4T 42, 84, 90, 91; 5T 50, 222,
654; 8T 140

3, 4 COL 125; FE 388; MM 191; 3T 307

4 4T 220; 5T 118, 130

6 CT 266; FE 280; 1T 420; 7T 119, 184

6, 7 TM 351; 8T 130

7 DA 438; 3T 452; 5T 483; 9T 242

10 AH 432; CSW 105, 157, 159; DA 440; GC 513; MH 105, 394; ML 367; 6T 348, 366; 7T 119
 10–14 TM 351; 8T 73

11 DA 438; 2T 467

12 AA 370; CSW 176; FE 283; GW 16; LS 187; TM 232, 324; 2T 341; 6T 22

12, 13 5T 604; 6T 479

12–15 DA 440

15 CT 154; Ev 637; GW 498; ML 52; 2T 52, 53; 7T 260

15–17 COL 248; TM 269; 2T 15, 54; 5T 97, 617, 646; 8T 84

15–18 AA 304; 5T 241

16 PP 516

16, 17 DA 441; GW 500; 7T 262

18 GW 501; 1T 471; 3T 428, 450; 5T 107; 7T 263

18, 19 DA 442

19 Ev 414; TM 323; 3T 429; 4T 507; 7T 22

19–20 5T 162

20 AA 186; Ev 112; MYP 141; TM 508; 5T 608; 6T 360; 7T 190

21–24 COL 243

21–35 COL 243–251

25–34 COL 244

32–35 COL 247

33 COL 251

Matei 19:1
1. A sfârşit Isus cuvântările acestea. [Plecarea finală din Galileea; Începutul lucrării
samariteano-pereene, Matei 19,1,2 = Marcu 10,1 = Luca 9,51-56. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.
222; diagrama p. 229, 231]. O formulă folosită frecvent de Matei, marcând încheierea cuvântărilor lui Isus
(cap. 7,28; 11,1; 13,53; 26,1).

A plecat din Galileea. Aparent o urmare la afirmaţia că Isus „a plecat în Galileea” (vezi la cap. 4,12).
Evangheliile sinoptice au trecut sub tăcere vizita lui Isus la Ierusalim în cursul şi imediat după Sărbătoarea
Corturilor în anul 30 d.Hr. (vezi la Ioan 7,10). Despre această sărbătoare vezi la Exod 23,16; Levitic 23,2;
Deuteronom 16,13. Ioan oferă o relatare mai mult sau mai puţin extinsă a experienţelor lui Isus la Ierusalim
în cursul şi imediat după Sărbătoarea Corturilor (cap. 7,2 la 10,21). O încercare de a-L aresta în ultima zi a
sărbătorii dăduse greş (Ioan 7,32.37.44-53; DA 459). În dimineaţa următoare femeia nefericită prinsă în
adulter a fost adusă la El şi El învăţa în Templu, „dis de dimineaţă” (Ioan 8,2; DA 460). Se pare, de
asemenea, că discursul privitor la „lumina lumii” a fost ţinut imediat după acest eveniment (Ioan 8,2.12; cf.
DA 463), ca şi prima încercare de a-L ucide cu pietre pe Isus (v. 59). A mai fost o a doua încercare de a-L
ucide cu pietre „câteva luni mai târziu”, la Sărbătoarea Înnoirii (DA 470; cf. Ioan 10,22,31,33) şi o altă
încercare a fost făcută pentru a-L aresta şi a pune capăt lucrării Sale (Ioan 10,39.40).
 După încheierea Sărbătorii Corturilor, probabil în Sabatul următor deşi posibil într-un Sabat cu puţin
timp înainte de Sărbătoarea Înnoirii, Isus a vindecat pe omul născut orb (Ioan 9,1,7.14) şi a ţinut cuvântarea
din Ioan 10,1-18, despre Păstorul cel Bun (DA 477). Faptul că după sărbătoarea Înnoirii El S-a retras în
Galileea pentru un timp (DA 485), în timp ce, după Sărbătoarea Înnoirii S-a retras în Perea (Ioan 10,39.40),
împreună cu faptul că vindecarea omului orb pare să fi fost urmată de aproape de discursul despre „lumina
lumii” (Ioan 8,12-58), poate lăsa să se înţeleagă că vindecarea omului orb a avut loc Sabatul următor (Ioan
8,12.59; 9,1.5.14).

Cu un an şi jumătate înainte de aceasta, Isus vindecase pe bolnavul de la Scăldătoarea Betesda, fusese

respins de Sinedriu şi se retrăsese din Iudea în Galileea (vezi la Matei 4,12). Acum El a părăsit din nou
Ierusalimul pentru a merge în Galileea, unde a rămas pentru un timp din cauza animozităţii preoţilor şi a
rabinilor (vezi DA 485).

La sfârşitul toamnei Isus a părăsit din nou Galileea, pentru cea din urmă oară, şi Îşi făcea drumul încet
spre Ierusalim. Călătoria Lui din Galileea pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor fusese făcută repede şi
în taină, dar acum călătorea încet şi pe o cale ocolită (Ioan 7,10). În acest timp a trimis pe cei şaptezeci (vezi
la Luca 10,1-24) şi, după sfârşitul misiunii lor, au luat parte la Sărbătoarea Înnoirii. După această sărbătoare
El a părăsit din nou cetatea, S-a retras în Perea şi a început lucrarea Lui pereană (Ioan 10,40; DA 485, 488).
Depinzând de faptul dacă anul 30/31 d.Hr. a avut 12 sau 13 luni (vezi p. 255, 256), a trecut o perioadă de 16
sau 20 de săptămâni (4 sau 5 luni) între Sărbătoarea Înnoirii şi Paşte. Aceasta a fost durata aproximativă a
lucrării pereene (cf. DA 488). Despre evenimentele lucrării samariteano-pereene, vezi la Luca 9,51 la 18,34.

Problema cronologică majoră a perioadei lucrării pereene (vezi p. 190) stă în atribuirea evenimentelor
de la Sărbătoarea Înnoirii (Ioan 10,22-42) şi a celor legate de învierea lui Lazăr (Ioan 11,1-57) locurilor lor
corespunzătoare în legătură cu raportul lui Luca despre această perioadă a lucrării lui Isus (Luca 9,51 la
18,34). Motivele pentru plasarea Sărbătorii Înnoirii între capitolele al X-lea şi al XI-lea al lui Luca sunt
expuse în comentariul de la Luca 11,1. Motivele pentru plasarea învierii lui Lazăr şi a incidentelor legate de
ea între versetele 10 şi 11 din Luca 17, sunt date în comentariul la Luca 17,1.11 (vezi p. 199; cf. la Ioan
10,40).

Ţinutul. [Coastele, KJV]. Vezi la capitolul 15,22.

Dincolo de Iordan. Expresia aceasta este folosită de obicei pentru referire la ţinuturile de la est de
Iordan, deşi uneori este folosită cu referire la regiunile de pe partea apuseană (vezi la cap. 4,15). Aici se
referă la districtul Perea, dincolo de Iordan faţă de Iudea. La data aceea Pereea şi Galileea erau amândouă
sub jurisdicţia lui Irod Antipa (vezi la Luca 3,1).

Matei 19:2
2. Multe gloate. [Mari mulţimi, KJV]. Ca şi la apogeul lucrării galileene (vezi Luca 12,1; 14,25; etc.).
Până aici Isus nu lucrase în Perea. Regiunea cuprindea o proporţie destul de mare de iudei şi la data aceasta
era destul de dens populată. Era potrivit ca El să lucreze pentru nevoile populaţiei de acolo ca şi din Iudea şi
Galileea.

Matei 19:3
3. Fariseii. [Căsătoria şi divorţul, Matei 19,3-12 = Marcu 10,2-12. Comentariu major: Matei. Vezi la
Matei 5,27-32.]. Luca 9,51 la 18,14, care este adesea denumită „marea inserţiune a lui Luca” (vezi la Luca
9,51), cade în mod logic între versetele 2 şi 3 din Matei 19. Luca este singurul scriitor de Evanghelie care
cuprinde incidentele şi învăţăturile pe care le relatează în capitolul 9 la 18, care se ocupă mai ales cu
lucrarea pereană. La data când a avut loc incidentul relatat aici, pare că mai erau numai câteva săptămâni
până la Paştele anului 31 d.Hr. Despre doctrinele şi practicele Fariseilor vezi p. 51, 52.

Să-L ispitească. [Ispitindu-L, KJV]. Sau „punându-L la încercare” (vezi la cap. 4,1) adică cu scopul de
a-L prinde în cursă. Timp de aproape doi ani până acum, spionii trimişi de Sinedriul din Ierusalim se
ţinuseră după Isus cu scopul îndoit de a găsi vreo acuzaţie de adus împotriva Lui şi de a încerca să-L
discrediteze în ochii poporului (vezi DA 213). Cu două ocazii anterioare după Sărbătoarea Corturilor (vezi
la cap. 19,1) se făcuseră încercări în Ierusalim de a-L omorî cu pietre pe Isus (vezi Ioan 8,59; 10,31-33). Se
ştia îndeobşte că viaţa Lui era în primejdie dacă ar îndrăzni să se ducă din nou în Iudea (vezi Ioan 11,8),
deoarece conducătorii iudei căutau să-L aresteze (Ioan 11,57). De repetate ori, după vindecarea omului de la
Scăldătoarea Betesda (vezi Ioan 5,1-9) cărturarii şi Fariseii căutaseră să prindă în cursă pe Isus cu întrebări
calculate să obţină declaraţii care mai târziu ar fi putut fi făcute temeiuri de acuzaţii contra Lui (vezi Marcu
7,2.5; 8,11; Ioan 8,6; etc.). Vezi la Matei 7,7-13.

Să-şi lase nevasta. Adică, să „divorţeze” de ea. Vezi la capitolul 5,31.

Pentru orice pricină. Pentru comentariu, vezi la capitolul 5,31.32.

Matei 19:4
4. Oare n-aţi citit? Vezi la Marcu 2,25. Din nou, ca totdeauna, Isus îndreaptă pe cititorii Săi la
Scripturi, la „Lege”, pentru o enunţare plină de autoritate a doctrinei (vezi la Marcu 7,7-13).

Ziditorul. [Acela care i-a făcut, KJV; G. Gal.]. Şi anume, bărbat şi femeie (vezi la Geneza 1,27).
Textul grec aici este identic cu acela din partea LXX-ei la Geneza 1,27.

De la început. [La început, KJV]. Adică, la creaţiune (vezi Marcu 10,6). Isus duce pe inchizitorii Săi
dincolo de Legea lui Moise, care este în mintea lor în clipa aceea, la principiul fundamental al căsătoriei aşa
cum fusese instituit la creaţiune.

Matei 19:5
5. De aceea. Citatul acesta, din Geneza 2,24, este aproape identic cu textul din LXX-a. În Geneza
cuvintele citate aici apar ca fiind declaraţia lui Adam la data când Eva a devenit soţia lui, dar Isus atribuie în
mod specific lui Dumnezeu declaraţia citată aici.

Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa. În cursul copilăriri şi tinereţii răspunderea primară a unei
persoane este faţă de tatăl şi mama lui. Răspunderea aceasta continuă în decursul vieţii (vezi la Marcu 7,11).
Totuşi, în ciuda importanţei acestei obligaţii ea este subordonată legii căsătoriei şi acolo unde cele două ar
putea veni în conflict – ca rezultat al slăbiciunii şi greşelilor omeneşti – răspunderea ceea dintâi a bărbatului
este faţă de soţia sa.

Un singur trup. Cu cât un bărbat şi o femeie au mai multe în comun chiar înainte de căsătorie, cu atât
mai mare va fi asemănarea pe care o vor afla că o aduce asociaţia căsătoriei şi unirea va avea un deplin
succes. Invers, acolo unde sunt mari deosebiri în antecedente, educaţie, atitudini, principii, simpatii şi
antipatii, este mult mai dificil de a fi una în gând şi în spirit şi astfel de a avea succes în legătura de
căsătorie.

Matei 19:6
6. Aşa ca. Isus aici începe să exprime concluzia care trebuie să fie trasă din principiul fundamental al
legăturii de căsătorie citat din Geneza 2,24.

Nu mai sunt doi. Înaintea lui Dumnezeu, soţul şi soţia sunt o entitate şi deci nu ar mai trebui să fie mai
divizibili decât un singur trup.

Ce. Adică unirea făcută la data căsătoriei (v. 5).

A împreunat Dumnezeu. Legătura căsătoriei a fost instituită de Dumnezeu, sfinţită de Dumnezeu. Un

Creator Atotînţelept a prevăzut legătura de căsătorie; El este Cel care a făcut-o cu putinţă şi de dorit. Aceia
care intră în legătura de căsătorie sunt deci „împreunaţi” după planul originar al lui Dumnezeu, pe viaţă.

Omul să nu despartă. [Nimeni să nu despartă, KJV]. Cu singura excepţie pentru care Isus a făcut
prevederi (vezi la v. 9), divorţul nu poate fi onorat sau recunoscut în cer. Înaintea lui Dumnezeu orice alianţă
a oricăruia din ei în care ar intra cu o altă femeie sau alt bărbat, aşa cum ar putea fi cazul, este declarată de
Hristos ca adulter.

Matei 19:7
 7. Pentru ce dar a poruncit Moise? [Pentru ce Moise, KJC]. Vezi Deuteronom 24,1-4.

Despărţire. Vezi la Deuteronom 24,4; Matei 5,31.

S-o lase. Vezi la capitolul 5,31.

Matei 19:8
8. Împietririi inimilor voastre. Vezi la Deuteronom 14,26.

A îngăduit. Potrivit cu cele spuse de Hristos, legea Vechiului Testament care prevedea măsuri pentru
divorţ, era o concesie intenţionată de a face faţă unor împrejurări care erau departe de ideal (vezi la
Deuteronom 24,4.). totuşi, învăţătura lui Hristos, lămureşte că prevederile legii lui Moise cu privire la divorţ
sunt cu totul nevalabile pentru creştini (vezi la Matei 19,9).

De la început. Legea din Geneza 1,27; 2,24 a precedat legea din Deuteronom 24,1-4 şi îi este
superioară, deoarece în perioada edenică a Genezei este expus idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi
omeneşti. Dumnezeu nu a abrogat niciodată legea căsătoriei pe care a enunţat-o de la început. Nu era planul
lui Dumnezeu ca divorţul să fie cândva necesar. De aceea creştinii de astăzi care doresc şi intenţionează în
inima lor să urmeze planul lui Dumnezeu nu vor recurge, fără motive biblice, la divorţ ca o soluţie la
dificultăţi în căsătorie (vezi la Matei 19,9).

Matei 19:9
9. Eu însă vă spun. Vezi la capitolul 5,22. Singura schimbare făcută pentru a acomoda legea originară
a căsătoriei la o lume căzută este aceea a călcării contractului de căsătorie prin infidelitate şi poate constitui
un temei legal pentru desfacerea legăturii. Altminteri, unirea nu poate fi legal desfăcută.

Oricine. Principiul pe care Hristos este pe punctul de a-l enunţa este o aplicaţie universală. Nimeni
care se declară a fi creştin n-ar trebui să se considere o excepţie la ea.

Curvie. În greacă, porneia (vezi la cap 5,32). Ar trebui să se observe că în Noul Testament, termenul
„curvie” cuprinde toate legăturile ilegale atât înainte, cât şi după căsătorie. Pentru cititorul modern, cuvântul
„adulter” redă mai exact înţelesul lui porneia aşa cum este folosit în Noul Testament. Sub legea mozaică,
pedeapsa pentru necredincioşia în căsătorie era moartea (vezi la Levitic 20,10), nu divorţul. În plus, sub
legea lui Moise, pedeapsa cu moartea era obligatorie, în timp ce în legea creştină prezentată aici de Hristos,
divorţul nu este obligatoriu, ci permis. Din învăţăturile lui Hristos de aici se poate deduce că partea
nevinovată este liberă să aleagă dacă legătura de căsătorie urmează să continue. Împăcarea este totdeauna
idealul, mai ales dacă în familie sunt şi copii.
Aici, ca şi în discuţia paralelă a lui Isus din Matei 5,32, pare să fie lăsat să se înţeleagă, deşi nu este
afirmat în mod specific, că partea nevinovată dintr-un divorţ este liberă să se căsătorească din nou. Lucrul
acesta a fost înţeles de marea majoritate a comentatorilor în decursul anilor.

Ia de nevastă pe cea lăsată. Orice alianţă pe care ea o contractează cu un alt bărbat, încalcă legământul
originar al căsătoriei, care încălcare se consideră adulter. Printr-o paritate de raţionament, omul care se
căsătoreşte cu ea devine şi el un adulter.

Matei 19:10
10. Ucenicii Lui. Se pare că, după ce Isus şi ucenicii Săi părăsiseră pe Farisei şi intraseră într-o casă,
ucenicii s-au exprimat cu privire la problema în discuţie (vezi Marcu 10,10).

Dacă astfel stă lucrul. Adică, dacă căsătoria leagă pe bărbat atât de strict aşa cum spusese mai înainte
Isus. S-ar părea că ucenicii nu înţeleseseră clar afirmaţia lui Isus cu privire la căsătorie (vezi Matei 5,31.32;
Luca 16,18), şi că de aceea ei erau foarte mult descumpăniţi de interpretarea pe care Isus tocmai o dăduse.

Nu este de folos să se însoare. Evident ucenicii judecau că firea omenească fiind aşa cum era, şi fiind
atât de multe împrejurări în care soţul şi soţia se găsesc în incompatibilitate, n-ar fi mai bine să se evite cu
totul viaţa de căsătorie? Fără îndoială standardul pe care îl proclama Isus părea la început prea înalt chiar şi
pentru ucenici, aşa cum pare uneori creştinilor de astăzi. Ceea ce uitau ucenicii, şi ceea ce creştinii de azi
sunt înclinaţi să uite, este că Hristos oferă o altă soluţie pentru fericirea vieţii de căsătorie. Potrivit cu
formula lui Hristos, acolo unde dispoziţiile şi individualitatea nu se potrivesc, soluţia este să se schimbe
dispoziţiile, inimile şi vieţile (vezi la Romani 12,2), nu partenerii de căsătorie. Principiile pe temeiul cărora
poate avea loc această transformare sunt clar arătate în Predica de pe munte (vezi la Matei 5,38-48; 6,14.15).
Dacă principiile acestea sunt aplicate la situaţii de căsătorie dificile, for face aceleaşi minuni ca atunci când
sunt aplicate la alte relaţii sociale. Nu există problemă de căsătorie care nu poate fi rezolvată spre satisfacţia
atât a bărbatului, cât şi a soţiei dacă amândoi sunt dispuşi să urmeze principiile trasate de Hristos în Predica
de pe munte. Şi acolo unde unul este dispus să facă aşa chiar dacă celălalt s-ar putea să nu fie, este adesea
posibil să se ajungă la o remarcabilă măsură de pace conjugală; şi de multe ori rezultatul final va fi
câştigarea celui lipsit de bunăvoinţă. O astfel de răsplată este vrednică de răbdarea şi jertfirea de sine pe care
le cere.

Matei 19:11
<IND=200> 11. Nu toţi pot. Comentariul ucenicilor (v. 10) dă la iveală descumpănirea lor şi Îl
determină pe Hristos să facă o nouă afirmaţie (v. 12).

Cuvântul acesta. [Zicala aceasta, KJV]. Literal, „cuvântul acesta” adică, ceea ce ucenicii deja
spuseseră (v. 10) cu privire la afirmaţia anterioară a lui Isus cu privire la curvie şi divorţ (v. 9).

Ci numai aceia. Fiecare om trebuie să aibă libertatea să determine dacă cuvântul acesta se aplică în
cazul său. Dumnezeu Însuşi a proclamat: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Geneza 2,18), dar sub
domnia păcatului, Isus aici pare să admită că ocazional pot fi împrejurări în care este mai bine ca omul să fie
„singur”.

Matei 19:12
Sunt fameni [Unii eunuci, KJV]. Evident Hristos descrie aici anumite persoane care sufereau de un
defect congenital, şi astfel un defect de care ei nu trebuiau să fie socotiţi răspunzători.

Făcuţi de oameni. În Orientul antic, şambelanii erau invariabil fameni reali. Unii eunuci pare să se fi
căsătorit (vezi la Geneza 37,36). Cei care erau fameni erau obiecte ale compătimirii iudeilor (vezi la Ioan
56,3-5). Preoţii mutilaţi în felul acesta fizic nu puteau servi în slujba preoţească (vezi Levitic 21,20). În
istoria târzie a lui Iuda, sunt amintiţi fameni la curte (Ieremia 29,2), dar nu se ştie dacă aceştia erau iudei sau
străini (vezi la Estera 1,10; 2,3). Cel puţin unul dintre ei, Ebed-Melec, era etiopian (vezi Ieremia 38,7).

Singuri s-au făcut fameni. Căsătoria este de dorit. Formarea caracterului poate fi mult mai eficientă şi
deplină în asociere strânsă cu o altă fiinţă omenească decât atunci când omul este „singur”. În legăturile
intime, de zi cu zi, ale vieţii de familie, se poate realiza mai mult în ce priveşte atenuarea şi înfrânarea
trăsăturilor neplăcute ale caracterelor şi întărirea însuşirilor mai bune decât s-ar putea pe altă cale. Aceia
care, pentru un motiv sau altul, sunt fără privilegiul unui cămin al lor propriu, sunt lipsiţi prin aceasta de una
din cele mai bune şcoli ale vieţii pentru caracter, şi nu pot cunoaşte adâncimile bucuriilor, întristărilor şi
ocaziilor vieţii.

Celibatul nu este starea obişnuită, normală şi este o înşelăciune de la cel rău că, prin sine, el poate
duce la o stare superioară a sfinţeniei care altfel n-ar fi cu putinţă. La iudei, celibatul era rău văzut sau
compătimit, şi era practicat numai de grupe ascetice extreme ca de pildă Esenienii (vezi p. 53). Raportul
biblic afirmă în mod specific că Petru era căsătorit şi probabil şi ceilalţi ucenici erau şi ei (vezi la Marcu
1,30). Isus n-a recomandat niciodată celibatul, nici pentru creştini ca un tot, nici pentru conducătorii creştini.
Nu este natural şi nu contribuie la dezvoltarea unui caracter simetric aşa cum o poate face viaţa normală de
căsătorie.

Cuvintele Domnului, dacă sunt înţelese literal, ar fi contra tonului general al Scripturii. Ideea mutilării
corporale este respingătoare. Pare potrivit a vedea afirmaţia aceasta ca analogă declaraţiei lui Hristos din
Matei 5,30. Unii comentatori găsesc o paralelă în cuvintele lui Pavel din 1 Corinteni 7,29. Vezi şi v. 1,2.
Fără îndoială, afirmaţia lui Hristos trebuie să fie înţeleasă figurat.

Poate să primească lucrul acesta. Vezi la versetul 11.</IND>

Matei 19:13
13. Atunci. [Binecuvântarea copiilor, Matei 19,13-15 = Marcu 10,13-16 = Luca 18,15-17. Comentariu
major: Marcu]. Aici se accentuează succesiunea ideii şi nu imediata succesiunea a timpului.

I-au adus. [Au fost aduşi, KJV]. Iudeii îşi duceau de obicei copiii, îndeosebi la vârsta de un an, pentru
a fi binecuvântaţi de un rabi (vezi DA 511).

Îi certau. Ucenicii Îl înţelegeau cu totul greşit pe Isus. Ei considerau cererea aceasta o irosire a
timpului Domnului şi Învăţătorului lor şi o întrerupere lipsită de importanţă a ceea ce era pentru ei, sarcina
mai importantă a predicării Evangheliei la adulţi. Ei credeau că Îl scuteau pe Isus de deranj. Potrivit cu
Marcu, Isus a fost „mâhnit adânc” de acţiunea hotărâtă a ucenicilor (vezi cap. 10,14).

Matei 19:14
14. Lăsaţi copilaşii. Adică, permiteţi sau îngăduiţi copilaşilor să vină. Reiese că Isus iubea copiii şi că
ei Îl iubeau pe El. El aprecia dragostea şi credinţa lor neprefăcută. El se interesa de ei şi Îi erau dragi. În mai
multe ocazii El S-a referit la caracteristicile şi interesele copilăriei pentru a ilustra adevărul spiritual (vezi
cap. 11,16,17; 18,2-4; etc.).

Nu-i opriţi. Literal, „nu stăruiţi de a-i opri”. Oricine face dificil pentru copii să găsească pe Domnul
astăzi, are să întâmpine cu siguranţă extrema Lui neplăcere şi să obţină cea mai severă mustrare a Lui. Este
loc pentru copilaşi în împărăţia harului divin. Nevoilor şi intereselor copiilor trebuie să li se acorde un loc de
importanţă majoră în familie, în biserică, în şcoală. Toţi cei care au o legătură oarecare cu copiii trebuie să
se ferească să facă ceva care ar putea să-i împiedice să-L găsească pe Isus.

Acelor ca ei. Vezi la capitolul 18,3.

Matei 19:15
15. Şi-a pus mâinile. Vezi la Marcu 10,16. Atingerea lui Isus care atât de adesea adusese tămăduire
bolnavilor, acum dădea binecuvântare copiilor. Este demn de observat că Isus nu i-a botezat, ci pur şi simplu
i-a încredinţat iubirii şi grijii Tatălui.

Matei 19:16
16. Atunci. [Iată, KJV]. [Tânărul bogat, Matei 19,16-30 = Marcu 10,17-31 = Luca 18,18-30.
Comentariu major: Matei.]. Incidentul acesta pare să fi urmat îndată după binecuvântarea copiilor (vezi v.
13-15). „Tânărul dregător bogat” fusese martor la binecuvântarea copiilor şi această expresie de iubire care
încălzea inima a dat naştere la întrebarea lui (vezi DA 518).

S-a apropiat de Isus un om. [A venit cineva, KJV]. De obicei el este numit „tânărul dregător bogat”,
un nume compus bazat pe cele trei relatări sinoptice ale incidentului. Potrivit cu Matei se spune că era
„tânăr” (cap. 19,20), iar în Luca se spune că era un „fruntaş [dregător]”, care era „foarte bogat” (cap.
18,18.23). Potrivit cu propriul său punct de vedere, el era conştiincios şi trăise o viaţă exemplară (vezi la
Matei 19,19). Ca „fruntaş [dregător]” ocupa un post de răspundere şi era membru al „consiliului onorat al
iudeilor (vezi DA 518-520). Nu este sigur dacă acesta era sinedriul sau consiliul local al oraşului în care
trăia, sau Marele Sinedriu din Ierusalim (vezi p. 67).

Tânărul dregător pare să Îl fi acostat pe Isus când părăsea oraşul (vezi Marcu 10,17). Faptul că tânărul
„a alergat” reflectă râvnă tinerească şi faptul că el „a îngenunchiat” arată sinceritate (Marcu 10,17).
Atitudinea lui era remarcabilă în contrast cu aceea a Fariseilor, care veniseră de curând „ispitind” pe Isus
(vezi Matei 19,3).

Incidentul acesta şi învăţătura dată mai apoi ucenicilor (v. 23-30), învaţă mai întâi, importanţa
lepădării de sine ca o condiţie de a intra în împărăţia cerurilor (vezi la Luca 9,61,62; 14,26-28,33) şi în al
doilea rând, primejdia iubirii de bani (vezi la Matei 6,17-21; Luca 12,13-21; 16,1-15).

Învăţătorule. [Bunule Învăţător, KJV]. Literal, „Învăţătorule bun” (vezi la vers 17).

Ce bine? Întrebarea aceasta reflectă concepţia Fariseică tipică în ce priveşte neprihănirea prin fapte ca
un paşaport pentru „viaţa veşnică” (vezi la v. 17). Tânărul dregător bogat, îndeplinea conştiincios toate
cererile Legii (COL 391), cel puţin într-un mod formal şi fără îndoială şi pe toate acelea impuse de rabini, şi
cu toate acestea era conştient de o lipsă în viaţa sa. El Îl admira mult pe Isus şi se gândea serios să devină
unul din ucenicii Lui (DA 518). Pentru aceeaşi întrebare pusă de „un învăţător al Legii” într-o ocazie
anterioară vezi la Luca 10,25.

Matei 19:17
17. De ce Mă întrebi: „Ce bine”? [De ce Mă numeşti bun? KJV]. Evident felul în care s-a adresat
tânărul lui Isus era cu totul neobişnuit (cf. Ioan 3,2). Se pare că nu există o relatare în literatura rabinilor ca
cineva să se fi adresat unui rabi numindu-i „bun”. Dimpotrivă, în Mişna, despre Dumnezeu Însuşi se spune
că „este bun şi dă cele bune” (Berakoth 9,2., ed. Soncino a Talmudului, p. 327). Poziţia tânărului în viaţă şi
slujba lui de încredere publică (vezi la Matei 19,16) arată că el nu L-a numit pe Isus „Învăţătorule bun” din
ignoranţă sau din neatenţie. Era evident că el avea un motiv pentru a face aşa şi Isus a căutat să scoată de la
el o afirmaţie publică cu privire la motivul acela. Explicaţia lui Isus: „Binele este Unul singur” [„Numai
unul singur este Bun”], era pentru a-l ajuta pe tânăr să-şi dea seama bine de importanţa salutului său. Isus a
recunoscut sinceritatea şi discernământul tânărului, şi Se gândea să-i conducă credinţa, scoţând de la el o
exprimare şi mai clară a ei.

Binele este unul singur. [Numai Unul singur este bun, KJV]. Bunătatea supremă este o caracteristică
ce-i aparţine doar lui Dumnezeu (Exod 34,6; Psalmi 23,6; 27,13; 31,19; 52,1; Romani 2,4; etc.). Isus nu
tăgăduieşte dumnezeirea Sa, aşa cum ar părea la prima vedere, ci mai degrabă clarifică şi accentuează
deplina semnificaţie a afirmaţiei tânărului.

Intri în viaţă. Echivalent cu expresia „intri în împărăţia cerurilor” (vezi cap. 5,20). Având în vedere
faptul că Isus include atât viaţa aceasta, cât şi cea viitoare în observaţiile Sale cu privire la răsplata uceniciei
(vezi Matei 19,29; Marcu 10,30; Luca 18,30), s-ar putea să fie potrivit să tragem concluzia că atât împărăţia
harului, cât şi împărăţia slavei sunt cuprinse aici.

Poruncile. În greacă, entolai, „percepte”, „ordine”, „însărcinări” sau „porunci” (cf la Psalmi 19,8).
Entolai sunt cerinţele sau poruncile specifice, individuale, impuse oamenilor de Lege. Grecescul nomos (cf.
cele de la Psalmi 19,7; Proverbe 3,1). Este voia lui Dumnezeu ca omul să reflecte caracterul Lui, şi
caracterul Lui poate fi rezumat într-un singur cuvânt: „iubire” (1 Ioan 4,7-12). Pentru a reflecta caracterul
sau „iubirea” lui Dumnezeu, Îl vom iubi pe El mai pe sus de orice şi pe semenii noştri ca pe noi înşine (vezi
la Matei 22,37-39). Dacă întrebăm despre felul cum să exprimăm iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi faţă
de semenii noştri, Dumnezeu ne dă răspunsul în cele zece porunci (vezi Exod 20,3-17), pe care Hristos le-a
explicat şi le-a înălţat (vezi la Isaia 42,21) în Predica de pe munte (vezi Matei 5,17-48). Toate legile civile
ale lui Moise din Vechiul Testament şi instrucţiunile lui Hristos şi ale apostolilor din Noul Testament
clarifică cerinţele divine expuse în cele zece porunci şi le aplică la problemele practice ale vieţii de toate
zilele. Tânărul declara că Îl iubeşte pe Dumnezeu, dar adevăratul test al iubirii aceleia, spune Isus, se găseşte
în felul cum îi tratează pe semenii săi (vezi 1 Ioan 4,20). „Dacă Mă iubiţi”, zice Isus, „păziţi poruncile
Mele” (Ioan 14,15).

Matei 19:18
18. Care? Ca răspuns la această întrebare Isus citează în mod specific câteva din cele zece porunci
care se ocupă cu relaţiile unei persoane cu semenii săi. Nici o îndoială că înaintea oamenilor tânărul bogat
era un om cinstit, dar înaintea lui Dumnezeu, care citeşte inima, el nu avea cu adevărat la inimă interesele
oamenilor (vezi la v. 19,20).

Matei 19:19
19. Să iubeşti pe aproapele tău. Aceasta rezumă toate „poruncilor” la care Se referă aici Isus (vezi la
cap. 22,39,40). Deşi tânărul încă nu-şi dădea seama de aceasta, preceptele acestea de purtare au mers drept
la miezul problemei sale. El nu iubea pe alţi oameni în măsura în care se iubea pe sine. Dar el socotea că
„ţinuse toate aceste porunci”. El ţinuse litera Legii, dar nu spiritul ei, şi cu toate acestea el se considera că
trăieşte în armonie cu principiile ei. Isus caută să deschidă ochii tânărului asupra faptului că principiile Legii
trebuie să fie aplicate conştiincios la toate relaţiile practice ale vieţii.

Matei 19:20
 20. Din tinereţea mea. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestei
expresii. Tânărul considera în mod sincer că „păzise” toate poruncile şi nu era conştient de vreo
nedesăvârşire (vezi DA 519).

Ce-mi mai lipseşte? Se pare că tânărul avea încredere că mai exista numai un pas între el şi
desăvârşire. Dar deşi ascultase cu sârguinţă de litera Legii, el încă mai simţea că aceasta nu era îndeajuns. El
simţea că-i mai lipseşte ceva, dar ce era aceasta, în mod cinstit, nu ştia. Viaţa lui fusese o viaţă de curăţenie,
onestitate şi sinceritate. Dar atitudinea lui faţă de semenii săi fusese esenţial o atitudine negativă – el nu le
furase bunurile, nu mărturisise strâmb împotriva lor, nu le luase soţiile sau viaţa. Este adevărat, litera Legii
este negativă în formă, dar spiritual ea cere acţiune pozitivă. Nu este suficient să evităm să urâm sau să
facem rău semenilor noştri; Evanghelia ne cheamă să-i iubim şi să-i ajutăm aşa cum ne iubim pe noi înşine.
Tânărului acestuia îi lipsea iubirea lui Dumnezeu în inimă (vezi DA 519), fără de care ţinerea „tuturor
acestor porunci” nu era de valoare reală înaintea Cerului.

Matei 19:21
21. Desăvârşit. Vezi la capitolul 5,48. Isus admite că tânărul credea cu adevărat ceea ce spunea sau,
mai degrabă, ceea ce lăsa să se înţeleagă prin întrebarea „Ce-mi mai lipseşte?”. Desăvârşirea fusese idealul
lui. Dar, aşa cum arată Pavel, la desăvârşire nu se poate ajunge prin fapte (vezi Galateni 2,21; Evrei 7,11).
Deci, dacă tânărul urma să ajungă la desăvârşire nu trebuia să aştepte să facă lucrul acesta prin săvârşirea
unor fapte meritorii. El trebuia să experimenteze o deplină schimbare a inimii şi a vieţii. Mintea lui trebuia
să fie transformată, obiectivele lui schimbate.

Du-te, vinde! Într-un caracter altminteri amabil (vezi la Marcu 10,21), stăruia un defect serios –
egoismul. Dacă influenţa dăunătoare a egoismului nu era îndepărtată, tânărul dregător bogat nu putea să facă
vreun progres către desăvârşire. Boala poate să difere de la persoană la persoană şi de aceea şi leacul poate
să difere. Când Petru, Andrei şi Iacov au fost chemaţi să-L urmeze pe Domnul, nu le-a cerut să-şi vândă
corăbiile şi uneltele de pescuit pentru motivul că lucrurile acestea nu stăteau în calea urmării din partea lor
pe urmele Lui. Totuşi, când au fost chemaţi, „au părăsit totul” ca să Îl poată urma pe Învăţătorul (vezi la
Luca 5,11).

Tot ceea ce un om iubeşte mai mult decât pe Hristos, îl face să nu fie vrednic de Hristos (vezi la Matei
10,37,38). Chiar şi răspunderile pământeşti cele mai importante iau locul al doilea faţă de urmarea lui
Hristos pe calea uceniciei (vezi la Luca 9,61.62). Pavel „a suferit pierderea tuturor lucrurilor” pentru ca să
„câştige pe Hristos” (vezi Filipeni 3,7-10). Pentru a-şi asigura posedarea comorii cereşti sau cumpărarea
mărgăritarului de mare preţ (vezi la Matei 13,44-46) un om trebuie să fie dispus să vândă „tot ce are”. Dar
tânărul dregător bogat nu se putea hotărî să facă lucrul acesta. Aceasta era crucea lui, dar el refuza să o
poarte.

Ce ai. Literal, „avuţiile tale”.

Comoară în cer. Pentru comentariu vezi la cap 6,19-21. Isus a confruntat pe tânăr cu alegerea între
comoara pământească şi cea cerească. Dar tânărul le dorea pe amândouă şi făcând descoperirea că nu le
putea avea pe amândouă, „a plecat întristat” (cap. 19,22). Descoperirea dureroasă că nu putea servi şi pe
Dumnezeu şi pe mamona (vezi la cap 6,24) era prea mult pentru el.

Vino şi urmează-Mă. Vezi la Luca 5,11.

Matei 19:22
<IND=200> 22. Întristat. Literal, „întristându-se” sau „mâhnindu-se”. Mare i-a fost dezamăgirea când
şi-a dat seama de sacrificiul ce se cerea. Bucuria plină de râvnă cu care alergase la Isus (vezi la v. 16) s-a
transformat în melancolie şi amărăciune. Preţul „vieţii veşnice” (v. 16), pe care tânărul venise să o caute, era
mai mare decât era el gata să plătească.

Multe avuţii. Avuţiile lui, constituiau lucrul cel mai important în viaţa lui. Ele erau idolul lui, şi la
altarul acesta a ales să-şi reverse adoraţia şi devoţiunea inimii lui. Tocmai pentru a-l elibera din ghearele
dumnezeului bogăţiilor, Isus a propus ca el să vândă tot ce avea. Aceasta era singura lui nădejde pentru cer
(vezi DA 520). El avea multe avuţii, dar fără înţelepciune cerească pentru a le administra bine, el urmă să
descopere că ele erau pentru el o cursă şi nu o binecuvântare. Cu timpul el avea să piardă chiar şi ceea ce
avea (vezi la cap. 25,28-30).

Matei 19:23
Ucenicilor Săi. Tânărul se întoarce şi pleacă, iar Isus şi ucenicii Săi pornesc în drumul lor.

Un bogat. Vezi la cap. 13,7. Este greu pentru un bogat să intre în împărăţia cerurilor nu pentru că este
bogat, ci din cauza atitudinii sale faţă de bogăţii (vezi la Luca 12,15.21). Avraam „era tare bogat [foarte
bogat]” (Geneza 13,2) şi în acelaşi timp era „prietenul lui Dumnezeu” (Iacob 2,23). Pentru tânărul dregător
bogat „poarta” pe care o arăta Isus, pe care putea să „intre în viaţă” (Matei 19,17) era prea „strâmtă” şi calea
pe care trebuia să meargă mai departe era prea „îngustă” (vezi la cap. 7,13.14). Prin aceasta ucenicii au avut
o ocazie de a fi martori la o pildă de cât de greu este pentru un om a cărui inimă este legată de bogăţii să
„intre în împărăţia cerurilor”. Pe câţi oameni, de altfel cinstiţi, izbuteşte Satana să-i lege de acest pământ
prin păienjenişul bogăţiilor!

Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.</IND>

Matei 19:24
24. Cămilă. Isus se ocupă de o imposibilitate omenească, aşa cum spune El însuşi (vezi v. 26).
Adevărul enunţat este precis opusul a ceea ce oamenii, chiar şi ucenicii, credeau (vezi la v. 25). Fariseii
credeau şi învăţau că bogăţiile constituie o dovadă de favoare divină (vezi la Luca 16,14). Când Isus a vorbit
de bogăţii cu prilejul acesta, s-ar putea ca să fi avut în vedere îndeosebi pe Iuda – Iuda, pe care iubirea de
bani urma să-l biruiască în curând (vezi Ioan 12,6; 13,29). Problema lui Iuda era fundamental aceeaşi ca şi a
tânărului dregător bogat (vezi la Marcu 3,19).

Urechea acului. [Urechea unui ac, KJV]. Explicaţia că „urechea acului” se referă la o uşă mai mică
tăiată în lambriul porţii unei mari cetăţi, prin care oamenii ar fi putut trece când poarta cea mare era închisă
pentru traficul major, şi-a avut obârşia în secolele de după Hristos. De aceea, nu există temei sigur pentru o
astfel de explicaţie, oricât de plauzibilă ar părea ea. Isus Se ocupă de imposibilităţi (v. 26), şi nu există un
punct de aranjare a unei explicaţii prin care să se facă posibil ceea ce Isus arată în mod specific ca imposibil.

Decât să intre un bogat. Vezi la Luca 12,15,21. În contrast fericit cu posesorul de bogăţii, Matei
părăsise bogăţiile pentru a putea urma Domnului (vezi la Marcu 2,13.14) şi Zacheu, un alt vameş bogat, şi-a
transferat afecţiunile de la bogăţii la Isus (vezi la Luca 19,2.8).

Matei 19:25
25. Uimiţi. [Foarte uimiţi, KJV; Se mirară foarte, G. Gal.]. Concepţiile false ale ucenicilor cu privire
la natura împărăţiei cerurilor (vezi la Luca 4,19) şi cu privire la bogăţii ca un semn al favorii divine (vezi la
Luca 16,14) i-a lăsat foarte descumpăniţi în faţa acestei declaraţii categorice.

Cine poate atunci? Dacă prestigiul, influenţa şi bogăţia nu sunt dovezi de favoare divină, socoteau
ucenicii, aceia care sunt lipsiţi de acestea au şi mai puţină şansă.

Matei 19:26
26. S-a uitat ţintă la ei. Adică, Isus probabil a observat expresia de uimire de pe faţa ucenicilor.

Lucrul acesta este cu neputinţă. Cu neputinţă „la oameni” – dar nu „la Dumnezeu”. Este cu neputinţă
ca un om bogat să intre în cer pe temeiul eforturilor omeneşti, din cauză că nu are mijloace de a se elibera
din gheara dragostei de avuţii asupra inimii sale. Din cauza aceasta, mântuirea este cu neputinţă pentru
oricine care se bizuie pe temeiul propriilor sale eforturi. Numai o minune a harului divin va izbuti să salveze
pe un bogat de iubirea supremă de bogăţii sau pe oricare alt om de păcatul lui particular copleşitor (cf. Evrei
12,1).

Toate sunt cu putinţă. [Toate lucrurile sunt cu putinţă, KJV]. Adică, pentru omul care este dispus să
permită lui Dumnezeu să-i stăpânească viaţa (vezi Filipeni 4,13). Numai puterea lui Dumnezeu lucrând în
viaţa omului poate realiza transformarea aceea de caracter cerută pentru intrarea în împărăţia cerurilor.
Matei 19:27
27. Atunci Petru a zis. Ca de atâtea ori, Petru a ieşit în faţă ca purtător de cuvânt pentru ucenici (vezi
la cap. 16,16; 17,4; etc.).

Noi am lăsat tot. Petru nu a exagerat în favoarea cauzei sale (vezi la Luca 5,11). Ucenicii împliniseră
cerinţele fundamentale care tocmai fuseseră prezentate înaintea tânărului dregător bogat (vezi la Matei
19,21). Ei făcuseră ceea ce el nu fusese dispus să facă. Erau ei, acum, pe drumul către perfecţiunea despre
care vorbise Isus? Erau ei printre cei aleşi să „intre în viaţă”? (v. 17).

Ce răsplată vom avea? Gândurile lui Petru erau la răsplata uceniciei. Dăruirea de sine practicată cu un
ochi îndreptat în direcţia răsplăţii aşteptate nu va merita niciodată un „bine rob bun” pe care Cerul aşteaptă
să-l acorde pentru slujire credincioasă (vezi cap. 25,21.23).

Matei 19:28
28. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Scaunul de domnie al măririi Sale. Sau „scaunul de domnie al slavei Sale” (vezi la cap. 16,27; 25,31).

Înnoirea. Sau „reînnoirea”. Aici Isus Se referă la „înnoirea” sau „reînnoirea” acestei lumi, adică a
pământului în starea sa recreată (vezi Isaia 65,17; 2 Petru 3,13; Apocalipsa 21,1).

Douăsprezece scaune de domnie. Ei vor domni cu Isus (vezi 2 Timotei 2,12; Apocalipsa 3,21; 20,6).

Matei 19:29
29. A lăsat case. Ucenicii lăsaseră casa şi familia ca să-L poată urma pe Isus (vezi la Luca 5,11), nu în
sensul de a-şi părăsi familiile, ci mai degrabă de a face din slujirea lui Hristos obiectivul lor principal. Cu
puţin timp înainte Isus enunţase această cerinţă a uceniciei în termeni chiar mai puternici (vezi la Luca
14,26).

Pentru Numele Meu. Vezi la cap. 5,11.

Însutit. Comparaţi cu Iov 42,10; Luca 18,30. Evident, Isus vorbeşte în limbaj figurat. Cu aproximativ
un an şi jumătate mai înainte Isus făcuse observaţia că cei care fac voia Tatălui Său din ceruri sunt „mama”,
„sora” şi „fratele” Său (vezi la Matei 12,46-50). „Însutitul” pe care creştinul îl primeşte în viaţa aceasta
constă în bucuria părtăşiei creştine şi în satisfacţia mult mai reală şi intensă care vine din slujirea pentru
Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre „neavând nimic, şi totuşi stăpânind toate lucrurile” (2 Corinteni 6,10).

Viaţa veşnică. Vezi la Ioan 3,16; 6,27. Când un om renunţă la tot pentru a-L urma pe Hristos, el
primeşte în schimb „o greutate veşnică de slavă” (2 Corinteni 4,17). Tot aşa, aceasta a fost ceea ce a făcut
Isus pentru ca să facă posibil planul mântuirii (Filipeni 2,6-8).

Matei 19:30
30. Cei din urmă vor fi cei dintâi. Vezi la Luca 13,30. Mulţi care, asemenea tânărului dregător bogat,
au toate aparenţele de a fi primii care să intre în cer, vor fi de fapt ultimii. Matei 19,30 formează o legătură
de unire între incident, discuţia care a urmat, relatată în v. 23-29 şi parabola lucrătorilor viei, relatată în cap.
20. Observaţi că aceeaşi declaraţie sumară este repetată la încheierea parabolei (vezi v. 16), o parabolă care
a fost rostită îndeosebi pentru a ilustra acest mare paradox al credinţei creştine.

La câteva săptămâni după aceasta – în timpul ultimei Sale zile de învăţătură în Templu – Isus a
declarat către preoţii cei mai de seamă şi bătrâni că vameşii şi desfrânatele vor intra în împărăţia cerurilor
înaintea lor (cap. 21,31.32). De fapt, de pe tot pământul va veni o oaste a celor umili, credincioşi, vrednici să
„şadă în Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 13,29), în timp ce conducătorii religioşi ai lui Israel vor fi „scoşi
afară” (v. 28). Pentru o discuţie amănunţită a inversării condiţiilor în viaţa viitoare compară parabola
bogatului şi a săracului Lazăr (vezi la Luca 16,19-31). Succesul şi popularitatea lumească sunt bazate în
totalitate pe standarde diferite de cele prin care Dumnezeu estimează valoarea unui om.
COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

MB 63

AH 106

8 AH 340; MB 63

13 DA 511; ML 230

13,14 AH 273

13-15 DA 511-517

14 CSW 55, CT 180; DA 512,517; FE 69; ML 228; 9 T 175

16 CS 210; MYP 319; PK 221; 1T 350; 4T 49

16,17 COL 390

16-22 CS 151,152; DA 518-523; EW 49; 1T 207

16-26 1 T 170

16-30 COL 390-396

17 2T 43; 4T 219; 6T 225

17-22 COL 391

18,19 DA 518

19 2T 43; 5T 606

19, 20 DA 519

20 CS 210

20,21 4T 49

20-22 1T 351,483 ; 4T 220

21 COL 395 21,22 CS 211 ; DA 520 ; PK 221; 4T 50

23,24 CS 150 ; 2T 680

24 MN 215 ; 1T 151, 537 ; 6T 82

27 COL 396

27,28 COL 395

28 CS 340

29 CS 158; 1T 88,226,510; 5T 428

 29,30 1T 173

30 CS 339

Matei 20:1
1. Fiindcă. [Lucrătorii viei, Matei20,1-16. Vezi la parabole, p.203-207.] Întreruperea dintre cap.19,30
şi 20,1 umbreşte strânsă legătură, atât în timp, cât şi în subiect, dintre cele două capitole. Tocmai conversaţia
lui Isus cu tânărul dregător bogat (cap.19,16-22) şi discuţia Lui imediat următoare cu ucenicii au dus la
nararea parabolei cu lucrătorii viei. De fapt, parabola ilustrează în mod specific adevărul exprimat în
cap.19,30, un adevăr care este repetat la sfârşitul parabolei cu scopul accentuării învăţăturii pe care parabola
era menita sa o dea (vezi COL 390).

Parabola aceasta era adresata ucenicilor ca răspuns la întrebarea: “Ce răsplată vom avea?” (cap.
19,27). Întrucât “lăsaseră totul” pentru a-L urma pe Isus, ei trăgeau nădejde după o răsplată în compensaţie
pentru sacrificiul lor. Cu privire la o astfel de răsplată Isus le-a dat asigurarea (v. 28, 29), dar cu ea a
înmănuncheat o avertizare în sensul că ei nu trebuiau sa gândească ca numai pentru faptul că fuseseră cei
dintâi care Îl urmaseră pe Isus puteau sa aştepte răsplătiri şi onoruri mai mari decât aveau sa primească alţi
supuşi ai împărăţiei. În parabola cu lucrătorii viei, Isus scoate în evidenţă felul în care procedează
Dumnezeu cu aceia care-I consacră Lui serviciul lor şi temeiul pe care ei vor fi răsplătiţi (vezi COL 396).
Parabola învaţă că ei nu vor primi nici mai mult nici mai puţin decât alţii, deoarece cetăţenii împărăţiei
cerurilor sunt toţi egali.

Împărăţiei Cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Se aseamănă. Aceasta era o formulă obişnuită pentru a introduce o parabolă. În ce priveşte principii de
interpretare ale parabolei vezi p.204 .

Un gospodar. Gr. oikodespotes , adică, “stăpânul casei” (vezi la Luca 2,29). În cazul acesta,
“gospodarul” este proprietarul (vezi Matei 20,15).

Disdedimineaţă. Gr. hama proi (vezi la Marcu 1,35), când s-a luminat de ziua.

Să-şi tocmească lucrători. În ţările orientale muncitorii cu ziua încă se mai adună în piaţă, unde
aşteaptă de lucru.

La vie. [“Via sa”, KJV]. Proorocul Isaia vorbise despre Israel ca fiind via Domnului (vezi Isaia 5,1-7).

Matei 20:2
2. S-a învoit cu lucrătorii. În ţările orientale tocmirea este o parte esenţială şi aşteptată a oricărei
tranzacţii cuprinzând bunuri sau servicii. Vezi la Ioan 9,4.

Un leu [“Un dinar”, G. Gal.] Gr. denarion, denarius-ul roman , o monedă de argint în valoare de 11,3
cenţi intrinsec; în acord cu valoarea prezentă a conţinutului lui de argint (vezi p.49). Totuşi, trebuie să se
reţină că denarius–ul roman valora mult mai mult de atât în putere de cumpărare pe vremea lui Hristos,
deoarece reprezenta salariul obişnuit pe o zi pentru muncă obişnuită. Ziua de lucru în vremurile acelea era
din zori şi până în amurg.

Matei 20:3
3. Ceasul al treilea. Şi anume, cam pe la ora 9 a.m. (vezi p.50).

Stând …fără lucru. Vezi la v. 6,7.

Piaţa. Vezi la Matei 11,16; Marcu 7,4. Piaţa putea să fie plasată în orice stradă la care se putea ajunge
uşor, în oraş sau cetate, sau înăuntrul porţilor cetăţii.

Matei 20:4
4. Ce va fi cu dreptul. Adică, cinstit, în proporţie cu timpul cât oamenii ar lucra.
 În cazul acesta nu a avut loc o tocmeala cu oricare din oamenii angajaţi mai târziu în cursul zilei. Ei
n-au pus întrebări, ci au mers la invitaţia patronului, încrezându-se în făgăduinţa sa şi în simţul lui de cinste.

Matei 20:5
5. Ceasul al şaselea şi al nouălea. Adică, la amiaza şi iarăşi la ora 3 p.m.

Matei 20:6
6. Ceasul al unsprezecelea. Adică, pe la ora 5 p.m. oamenii care au mers la lucru pe la ora cinci urmau
astfel să lucreze doar un scurt timp până la sosirea nopţii (vezi la v. 12; vezi de asemenea la v.2) şi aceasta
în cea mai plăcuta parte a zilei.

De ce staţi aici? Contextul parabolei arată că aceşti oameni nu fuseseră în piaţă mai devreme în cursul
zilei când grupele anterioare de lucrători fuseseră angajate şi nu refuzaseră invitaţiile anterioare ale
proprietarului (vezi COL 399).

Matei 20:7
7. Nimeni. Poate pentru ultima parte a zilei, sau posibil, pentru toata ziua.

Ce va fi. Vezi la v. 4

Matei 20:8
8. Seara. [“Când a venit seara”, KJV; “Făcându-se seară”, G.Gal ]. Probabil ca pe când începea
amurgul (vezi v.12).

Stăpânul viei. Adică, “gospodarul” (vezi la v.1).

Cheamă pe lucrători. Ar părea că ei au stăruit sa lucreze până când au fost chemaţi de ispravnic, omul
căruia proprietarul îi încredinţase supravegherea lucrării.

Dă-le plata. Potrivit cu VT (vezi Levitic 19,13), unui patron i se cerea să lichideze socotelile cu
muncitorii zilieri la sfârşitul fiecărei zile. Această măsură înţeleaptă era menită să ajute la împiedicarea unor
patroni lipsiţi de scrupule de la amânarea sau uitarea plătirii salariilor.

Începând de la cei de pe urmă. Nu prea ar părea că aceasta era procedura uzuală, dar felul acesta de a
proceda este necesar pentru învăţătura parabolei. Dacă lucrătorii ar fi fost plătiţi în ordinea în care fuseseră
angajaţi, nemulţumirea primilor oameni angajaţi probabil nu ar fi avut loc. Învăţătura parabolei anulează
explicaţia sugerată de unii că oamenii care suferiseră “greul şi zăduful zilei” nu lucraseră atât de sârguincios
cum ar fi trebuit şi că “stăpânul viei” căuta să le dea o lecţie.

Matei 20:9
9. Un leu. Vezi la v. 2

Matei 20:10
10. Cei dintâi. Aceştia reprezintă pe aceia care aşteptă şi pretind tratament preferenţial din cauza
presupuselor sacrificii mai mari şi a unui serviciu mai sârguincios. Ei reprezintă şi pe iudei, care fuseseră cei
dintâi care să accepte chemarea Domnului la lucru în via Sa (vezi COL 400; vol. IV, p.26-32).

Matei 20:11
11. Cârteau [“Murmurau”, KJV]. Sau, “se plângeau”. Ucenicii, care se considerau “cei dintâi” (vezi la
cap. 18,1), recunoşteau fără îndoială că Isus aici se referise la ei într-o anumită măsură ca fiind cârtitori (vezi
cap. 19,27.30). Cel puţin, ei nu acceptaseră serviciul în “via” Domnului în spiritul încrezător al lucrătorilor
chemaţi mai târziu în cursul zilei (vezi la cap. 20,4).

Gospodarului vezi la v.1.

Matei 20:12
 12. Deopotrivă cu noi. Văzând generozitatea stăpânului faţă de toţi ceilalţi lucrători, oamenii tocmiţi
cei dintâi considerau, în mod natural, că ei meritau mai mult. Se poate să fi socotit că dacă un om care nu
lucrase “decât un ceas” merita un denarius, ei meritau 12. Ei aşteptau mai mult deoarece nu înţelegeau
temeiul pe care se făcea plata pentru munca zilei (vezi la v. 15).

Zăduful. [“Căldura”, KJV]. Gr. kauson, “căldura arzătoare [a soarelui]” sau “căldura toridă [a
vântului]”. Kauson este folosit în ultimul sens în LXX-a pentru a se referi la vântul fierbinte, distrugător,
care bătea dinspre deşert (vezi la Ieremia 18,17).

Matei 20:13
13. Unuia dintre ei. Pare că purtătorului de cuvânt al grupului (cf. la cap.19,27).

Prietene. Proprietarul răspunde cu blândeţe. Cei dintâi lucrători îl acuzaseră că au fost trataţi nedrept,
dar el explică acţiunea sa ca fiind în întregime o chestiune de generozitate şi nu de merit pe degeaba (vezi v.
14, 15).

Te-ai tocmit cu mine. Cei dintâi lucrători intraseră de bunăvoie în aranjament şi nu aveau nici un
motiv temeinic de plângere. Proprietarul le plătise cât cerea aranjamentul lui cu ei.

Matei 20:14
14. Ia-ţi. Literal “ridica”.

Eu vreau să plătesc. [“Voi da”, KJV]. Adică, “Este voia mea să dau.” Aici cuvântul “voi” implică
voinţa, nu simpla intenţie.

Matei 20:15
15. Nu pot ? [“Nu este drept”, KJV; “Nu mi se cade” G. Gal.]. Proprietarul nu se referea la vreo
prescripţie legala, ci pur şi simplu întreba: “Nu-mi este îngăduit să fac ceea ce doresc cu ce este al meu?”

Ce vreau. Sau, “ce doresc” (vezi la v. 14). Evident proprietarul apreciase foarte mult faptul că fusese
în stare să obţină mai mult ajutor pentru a aduna recolta. Bunăvoinţa ultimului grup de lucrători de a ajuta
atunci când ajutorul era atât de mult necesar, pare sa fi atins o coardă sensibilă din inima lui. El consideră
bunăvoinţa lor de a lucra ca o favoare şi acum el îşi exprimă aprecierea lui pentru ea.

Oare este ochiul tău rău ? Oamenii aceştia nu făcuseră mai mult decât se învoiseră să facă şi, deci, nu
erau îndreptăţiţi să aştepte vreo recompensă specială (vezi la Luca 17,10). În loc de traducerea literală din
KJV, RSV dă înţelesul propoziţiei finale a versetului în engleza idiomatica: “Invidiaţi voi generozitatea mea
?” Pentru idiomul “ochiul râu”, vezi la Matei 6,22-24.

Fiindcă eu sunt bun ? Ei îl acuzaseră de părtinire şi, prin implicaţie, de daune personale. Proprietarul
explică că nu este vorba deloc de dreptate sau nedreptate, ci de generozitate. El tratase drept pe toţi zilierii
săi şi n-ar fi putut el să facă mai mult dacă socotea de bine să facă aşa ceva? Isus lămureşte aici că favoarea
divină nu este câştigată prin merite, aşa cum învăţau rabinii. Lucrătorii creştini nu intră la tocmeală cu
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi procedat cu oamenii numai pe temeiul strictei dreptăţi, nimeni nu s-ar fi
putut califica vreodată pentru răsplătirile incomparabil de generoase ale cerului şi veşniciei. Nu învăţătura,
poziţia, talentul, lungimea timpului, cantitatea de munca sau rezultatele vizibile contează înaintea Cerului, ci
spiritul de bunăvoinţă în care pornim să îndeplinim însărcinările rânduite nouă (vezi COL 397) şi
credincioşia cu care le îndeplinim (vezi COL 402).

Matei 20:16
<IND=200> 16. Cei din urma vor fi cei dintâi. Vezi la cap. 19,30; 20,1 .

Mulţi sunt chemaţi Vezi la cap. 22,14. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146 ) omiterea cuvintelor
acestora şi a restului versetului.

Matei 20:17
Pe când Se suia Isus la Ierusalim [Isus prezice moartea Sa, Matei 20,17-19 = Marcu 10,32-34 = Luca
18,31-34 . Comentariu major: Matei]. De repetate ori scriitorii Evangheliilor vorbesc despre Isus ca fiind pe
drumul Său spre Ierusalim de când plecase definitiv din Galileea (vezi la Matei 19,1.2; Luca 9,51). În
decursul acestor ultime luni ale Sale pe pământ, Isus fusese în Ierusalim şi în Iudea şi plecase de acolo de
câteva ori, dar consacrase cea mai mare parte din lucrarea Lui în Samaria şi Perea. Era acum probabil la
sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie a anului 31 d.Hr. Isus a sosit în Betania vineri înainte de Paste
(vezi Ioan 12,1; DA 557).

Fără îndoială că incidentele din Matei 20,17-28, au avut loc pe cale, înainte de a intra în Ierihon. Din
valea Iordanului, care la punctul acesta era cam la 1000 de picioare sub nivelul Mediteranei, era cu adevărat
o “suire la Ierusalim”, la mai mult de 2550 de picioare deasupra nivelului mării (vezi la Marcu 10,46; Luca
10,30). Dar nu numai intr-un sens geografic vorbea Isus de “suirea la Ierusalim”; expresia denotă de
asemenea că Ierusalimul era centrul vieţii naţionale iudaice, locul spre care ei priveau pentru conducere.
Întrucât era numai un timp scurt înainte de începerea sezonului Paştelui, toate drumurile care “suiau la
Ierusalim” erau fără îndoiala aglomerate de peregrini care mergeau către cetate pentru a participa la
serviciile legate de acea ocazie importantă.

A luat … pe cei doisprezece. Isus mersese înaintea ucenicilor singur şi purtarea Lui ii umplea de
înfiorare şi frica (vezi DA 547; vezi la Marcu 10,32). Relatarea din Marcu este mai detailată şi mai plastică
decât aceea a lui Matei.

Pe drum … deoparte Adică, la o parte de ceilalţi călători care-şi făceau peregrinajul la Ierusalim şi
probabil deoparte, de asemenea, de alţi ucenici decât cei doisprezece, care fără îndoială Îl însoţeau pe Isus la
Ierusalim. Învăţătura de astă dată este numai pentru cercul lăuntric al ucenicilor. Dar chiar şi cei
doisprezece, după repetata instrucţiune (vezi la Luca 18,31), nu izbutiseră să priceapă faptul că Mesia
trebuia să moară pentru păcatele lumii.</IND>

Matei 20:18
18. Ne suim la Ierusalim. Vezi la v. 17.
Fiul Omului Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Dat [“Trădat”, KJV]. Aceasta era a treia încercare a lui Isus de a-i informa pe cei doisprezece cu
privire la suferinţele şi moartea Sa pe care o relatează Matei (vezi Matei 16,21; 17,22.23; cf. Marcu 8,31;
9,31; 10,32-34). Luca relatează aceleaşi trei ocazii (vezi cap. 9,22.44; 18,31-33), dar, de asemenea,
menţionează alte trei ocazii care nu sunt relatate de Matei sau de Marcu (vezi cap. 12,50; 13,33; 17,25).

Ultimele trei sunt referiri incidentale la suferinţa şi moartea lui Hristos şi nu ocazii devotate mai ales
subiectului acestuia şi au loc în cuprinsul lucrării pereene, care este relatată numai de către Luca (vezi la
cap.18,31).

Preoţilor celor mai de seamă. Vezi la cap.2,4.

Cărturarilor. Vezi p.51,55.

Osândi la moarte. Iudeii uneltiseră fără încetare să-L omoare pe Isus de când cu vindecarea omului
slăbănog de la Scăldătoarea Betesda cu doi ani mai înainte şi puseseră spioni să-l urmărească pe oriunde Se
ducea (vezi la Ioan 5,18; DA 213). Succesul misiunii Sale galileene îi făcuse să-şi intensifice eforturile (vezi
la Luca 5,17). De repetate ori după aceea ei au devenit mai îndrăzneţi în atacurile lor publice împotriva Lui
(vezi la Matei 15,21; 16,1; Marcu 7,1.2). Mai recent, în decursul lucrării pereene, ei făcuseră repetate
încercări de a-L aresta şi de a-L omorî (vezi la Matei 19,3). Planurile lor luau acum rapid un contur mai
definit, mai ales de la învierea lui Lazăr cu câteva săptămâni înainte de data aceasta.

Matei 20:19
19. Şi-L vor da. Pentru prima dată Isus menţionează în mod specific faptul că Neamurile, autorităţile
romane, vor contribui la moartea Lui.

Să-L răstignească. [“Să-L crucifice” KJV]. Cu trei ani mai înainte Isus îi spusese lui Nicodem că El
urmează să fie “înălţat”, lăsând astfel să se înţeleagă crucificarea (vezi la Ioan 3,14). Acum, pentru prima
data, El prezice clar felul morţii Sale.

A treia zi. Vezi p.248–250.

Matei 20:20
20. Atunci … s-a apropiat de Isus. [“Atunci a venit la El”, KJV]. [Ambiţia lui Iacob şi a lui Ioan,
Matei 20,20-28 = Marcu 10,35-45. Comentariu major: Matei ]

Acest incident inoportun este strâns legat de acela al versetelor precedente (v. 17-19).

Gândiţi-vă că Iacob şi Ioan au venit la Isus cu cererea lor egoistă de a fi cei dintâi în împărăţie,
imediat după ce Isus prezentase atât de viu împrejurările morţii Lui apropiate! Aici egoismul care agita
inima omenească stă în contrast puternic cu iubirea neegoistă a lui Dumnezeu. Poate că meditaţia la
anunţarea că cei doisprezece vor şedea pe douăsprezece scaune de domnie “când va sta Fiul Omului pe
scaunul de domnie al măririi Sale” (cap.19,28) îi determinase pe Iacob şi pe Ioan să ceară tronurile din
imediata apropiere de acela al lui Isus.

Fiilor lui Zebedei. Sau, fraţii Iacob şi Ioan (vezi Luca 5,10). Mama lor, probabil Salomea (vezi Matei
27,56; cf. Marcu 15,40; 16,1), s-ar putea să fi fost sora Mariei, mama lui Isus (vezi la Ioan 19,25). Ea făcea
parte din grupul de femei care îi însoţiseră pe Isus şi pe ucenicii Lui în călătoriile lor şi slujiseră la
trebuinţele lor (vezi Luca 8,1-3; cf. DA 548). Marcu menţionează în mod specific că Iacob şi Ioan au
prezentat în persoană cererea lor lui Isus (Marcu 10,35) în timp ce Matei nu da la iveala numele lor, dar
afirma că mama lor a prezentat cererea. Mama aceasta încurajase pe fii ei în ambiţia lor şi i-a însoţit când au
venit la Isus cu ea (vezi DA 548). Se pare că ea a deschis vorba despre acest subiect (vezi la Matei 20,20),
apoi Iacob şi Ioan au vorbit pentru ei înşişi (vezi Marcu 10,35; vezi la Matei 20,22).

I s-a închinat [“Închinându-se”, KJV]. Vezi la cap.8,2; 15,25.

Matei 20:21
21. Ce vrei ? Sau: ”Ce doreşti ?” Aici Isus Se adresează mamei poate din respect, deşi cei doi erau de
faţă.

La dreapta Ta. Iacob şi Ioan cereau cele două locuri de cea mai mare onoare şi de cel mai înalt
privilegiu.

În Împărăţia Ta. Marcu zice “în slava Ta” (Marcu 10,37) care corespunde cu expresia “scaunul de
domnie al slavei” (Matei 19,28). Cu privire la natura împărăţiei lui Dumnezeu vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2;
Luca 4,19.

Matei 20:22
22. Cereţi. Literal, “cereţi pentru voi înşivă”. Folosirea pluralului “voi” evidenţiază că şi Iacob şi Ioan
vorbiseră în favoarea lor (vezi la v. 20).

Paharul. O expresie figurată pentru paharul suferinţei pe care Isus urma să-l bea în Grădina
Ghetsemani, la judecarea Lui şi pe cruce (vezi Matei 26,39; Marcu 14,36, Luca 22,42, Ioan 18,11). Un
“pahar” este o figură biblică a suferinţei sau a pedepsei (vezi Isaia 51,17, Ieremia 49,12; Plângeri 4,21; vezi
la Psalmii 11,6; 16,5).

Să fiţi botezaţi. Gr. baptizo. Vezi la cap. 3,6. Aici este evident că cuvântul este folosit la figurat. După
cum “paharul” reprezintă suferinţele lui Isus, “botezul” reprezintă moartea Lui (vezi Romani. 6,3.4; vezi la
Luca 12,50).

Putem. Iacob a fost cel dintâi dintre cei doisprezece care a ajuns martir (vezi Fapte 12,2), dar fratele
lui Ioan a depăşit ca vârstă pe toţi ceilalţi ucenici (vezi AA 542, 569).

Matei 20:23
23. Nu atârnă de Mine să dau. În loc de a mustra îndrăzneala celor doi fraţi pe faţă, Isus Se ocupa de
ei mai puţin direct. Se pare că Iacob, Ioan şi mama lor au venit la Isus când era singur.

Pentru care a fost pregătit. În Împărăţia cerurilor poziţia nu este acordata pe temeiul influenţei sau
favoritismului şi nici nu poate fi câştigată. Ea este acordata exclusiv pe temeiul calificării, iar calificarea este
măsurată după spiritul de slujire pentru alţii (vezi la cap. 20,15). Biruitorii vor fi aceia care vor fi invitaţi să
şadă cu Hristos pe tronul Lui (vezi Nota adiţională la Apocalipsa 3,21).

Tatăl Meu. Ca om între oameni Isus nu a exercitat prerogativele Lui imperiale (vezi la Ioan 1).

Matei 20:24
24. S-au mâniat. [“Indignare”, KJV]. Cei zece considerau că Iacob şi Ioan căutau să profite de pe
urma lor, poate din cauza rudeniei posibile a celor doi fraţi cu Isus (vezi la v. 20).

Matei 20:25
25. Domnitorii. Aceasta nu era prima data când Isus i-a instruit pe ucenicii Săi cu privire la smerenie
şi slujire (vezi la Matei 18,1,3: Marcu 9,35).

Domnesc. [„Exercita stăpânire”, KJV]. Literal, „domnesc”, sau „exercita domnie peste.” Autoritatea
pământeasca funcţionează pe baza puterii. De fapt, nici nu se poate altfel.

Matei 20:26
26. Sa nu fie aşa. Pe pământ, oamenii din poziţii de autoritate „domnesc peste” cei de sub ei. Dar între
cetăţenii împărăţiei cereşti puterea, poziţia, talentul şi educaţia trebuie să fie devotate exclusiv slujirii altora
şi niciodată nu trebuie să fie folosite ca pârghii pentru a domni asupra altora.

Vrea să fie mare. Vezi la Marcu 9,35. Cel care este cel mai mare va servi altora în modul cel mai
neegoist. Pe cât se pare, aprobarea lui Isus odihneşte asupra dorinţei de “a fi mare” în sensul de a servi în loc
de a stăpâni.

Slujitorul. Gr. diakonos, „ajutător”, „slujitor”, sau „diacon” (vezi la Marcu 9,35).

Matei 20:27
27. Robul [„Slujitorul”, KJV]. Gr. doulos, „rob” sau „sclav”.

Matei 20:28
28. Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Viaţa lui Isus a fost mai pe sus de toate o viaţă de
slujire. În tot decursul lucrării Lui, El nu S-a folosit de nici unul dintre privilegiile pretinse de rabini, n-a
avut avuţii pe care să le poată numi ale Sale, n-a exercitat nici o putere divină pentru folosul Sau.

Viaţa. Gr. psuche (vezi la cap. 10,28).

Răscumpărare. Gr. lutron, „răscumpărare”, „ispăşire”, sau „recompensa”. Lutron este folosit în
papirusuri cu privire la preţul plătit pentru un sclav pentru a-l face un om liber. Este folosit şi pentru preţul
de răscumpărare a unui gaj. Verbul înrudit, lutro, este tradus „a răscumpăra” sau „răscumpărat” (vezi Luca
24,21; Tit 2,14; 1 Petru 1,18). Aici pentru prima dată Isus face o declaraţie clară cu privire la natura
înlocuitoare a morţii Sale. Acest aspect al sacrificiului Sau suprem a fost clar expus de profetul Isaia cu
peste şapte sute de ani înainte de a veni timpul ca jertfa Lui să fie adusă (vezi la Isaia 53,4-6). Este adevărat
că era un aspect exemplar la moartea lui Hristos, dar în ea era mult mai mult decât atât. Ea era în primul
rând şi mai pe sus de orice altceva înlocuitoare. Altminteri, Isus nu ar fi putut avea puterea de a mântui pe
oameni de păcatele lor (vezi la Matei 1,21). Pentru spiritul care L-a determinat pe Isus să facă acest mare
sacrificiu în favoarea păcătoşilor, vezi Filipeni. 2,6-8.

Nu este nici o bază, de nici un fel, pentru sugestia făcută de unii că Isus a plătit “răscumpărarea ” fie
diavolului fie lui Dumnezeu.

Matei 20:29
29. Când au ieşit. [„Când au plecat”, KJV]. [Orbul Bartimeu, Matei 20,29-34 = Marcu 10,46-52 =
Luca 18,35-43. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 223; diagrama p.231]

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 COL 396

1-11 COL 396 – 404; 9T 73

3, 4 FE 365

5T 394; WM 146

6, 7 AA 111; Ch 580; COL 399; MM 333

7 COL 397; 5 T 203

8-10 COL 396

9 COL 399

12 7T 290

12-16 COL 399

12 CS 339

18, 19 DA 777

20, 21 4T 226

20-22 5L 56

20 – 23 AA 542; DA 548

20 – 28 DA 547-551

21 DA 644

22 DA 689; GC 631

22, 23 1T 155, 183; 2T 32, 73, 178; 3T 48, 107

23 DA 594

25, 26 DA 550; MH 478

25-28 AA 542

26 DA 650

26-28 AA 359; 4T 226

27 EW 102; GC 58

28 COL 139, 361, 389; CW 87; DA 550, 642; Ed 308; EV 636; GC 68;

GW 190; MN 396, ML 168, MYP 211; SC 78; 2 T 426, 460; 3 T 54,

 107, 229; 4 T 416

Matei 21:1
1. S-a apropiat de Ierusalim. [Intrarea triumfală, Matei21,1-11= Marcu 11,1-11 = Luca 19,29-44 =
Ioan 12,1-19. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama p.233] Aceasta a avut loc duminică
(vezi DA 569) înainte de Paşte, care a căzut intr-o vineri în anul 31 d.Hr. (vezi Note adiţionale la cap.26,
nota 1). Isus sosise în Betania, cam la 2 mile de Ierusalim, în vinerea precedentă şi Se odihnise acolo în
Sabat. Tocmai în cursul acestei vizite Simon îi primise ca oaspeţi pe Isus şi pe Lazăr (vezi DA 557, 558;
vezi la cap. 26,6). Relatarea din Ioan cere această succesiune de evenimente (vezi Ioan 12,1-19).

Toti cei patru scriitori ai Evangheliilor relatează intrarea triumfală, cu exceptia ospăţului lui Simon,
primul incident pe care toţi cei patru îl mentionează după hrănirea celor cinci mii. Raportul intrării triumfale
este dat în forma lui cea mai simplă în Ioan şi este relatat în forma lui cea mai pe larg de Luca. Detaliile date
de cei patru evanghelişti diferă de la scriitor la scriitor, indicând relatări separate, dar relatările nu sunt
contradictorii, ci complementare.

Pregătirile pentru intrarea triumfală au început, pe cât se pare, târziu dimineaţa, deoarece tocmai pe la
timpul jertfei de seară, aproximativ pe la ora 3 d.a., Isus a ajuns pe sprânceana Muntelui Măslinilor şi
evenimentele acelea au ajuns la un punct culminant (vezi DA 571). Era mult mai târziu când El a ajuns în
cele din urma la Templu.

Betfaghe Nu se cunoaşte nimic decât în mod general, cu privire la amplasarea acestui sat. Fără
îndoială el era situat undeva pe panta de răsărit a Muntelui Măslinilor şi probabil nu departe de Betania (vezi
Marcu 11,1; Luca 19,29). Numele este aramaic şi înseamnă „casa smochinelor necoapte.”

Muntele Măslinilor. Un şir puţin înalt de munţi pe partea de est a Ierusalimului, separat de cetate prin
Valea Chedron. Se înalţă până pe la 2700 picioare deasupra nivelului marii, cu aproximativ 250 picioare mai
înalt decât se ridică în medie Ierusalimul, şi vreo 300 de picioare mai înalt decât platoul Templului. Uneori
este numit Măsliniş (vezi 2 Samuel 15,30; Fapte 1,12), nume care [în KJV, Olivet] este derivat din latina
Vulgatei. Gradina Ghetsemani era la, sau aproape de, poalele Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu
Ierusalimul (vezi la Matei 26,30.36). Aceasta este cea dintâi menţionare a Muntelui Măslinilor în legătură cu
viaţa lui Isus, deşi fără îndoiala El a petrecut aici noaptea dinainte de vizitele anterioare la Ierusalim. Vezi
ilustraţia din faţă p. 517.

Isus a trimis În timp ce în trecut Isus luase orice măsură de precauţie împotriva oricărei demonstraţii
populare de recunoaştere a Lui ca Mesia (vezi la Matei 14,22; Marcu 1,25; Ioan 6,15), El acum nu numai că
încurajează tocmai lucrul acesta, dar ia iniţiativa de a-l realiza. De fapt, ucenicii şi mulţi oameni aşteptau
fără îndoială ca Isus să-Şi statornicească împărăţia în acest sezon al Paştelor (vezi Matei20,20.21). Orice
surpriză ar fi resimţit ucenicii a venit de pe urma faptului că acum Isus aparent inversa atitudinea Lui
anterioara faţă de publicitate. Atitudinea aceasta schimbată trebuie sa-i fi umplut pe ucenici de entuziasm şi
de nădejdi nelimitate. Ei nu au înţeles adevărata însemnătate a evenimentului decât după înviere (vezi Ioan
12,16).

Doi ucenici. Nici unul dintre scriitorii Evangheliilor nu identifică pe nici unul din aceştia doi.

Matei 21:2
2. Satul dinaintea voastră Isus şi ucenicii Săi se odihniseră peste Sabat în Betania. Era acum probabil
partea a doua a dimineţii de duminică ( vezi la v.1 ). Poate că “satul dinaintea voastră” se referă la Betfaghe
care, pe cât se pare, nu era departe de Betania.

Indata. Îndrumările date de Isus aici sunt explicite, iar Marcu le relatează mai amănunţit decât o fac
ceilalţi trei evanghelişti.

O măgăriţă legată [„Un măgar legat”, KJV; „O asină”, G.Gal.] Marcu adaugă ca ei de fapt au găsit
animalul legat „afară lângă o uşă, la cotitura drumului” (vezi la Marcu 11,4).
 Un măgăruş. Ca parte din instrucţiunile lui Isus cu privire la lucrarea de făcut, Marcu adaugă, cu
privire la măgăruş, „pe care n-a încălecat încă nici un om” cap 11,2 ), un detaliu de asemenea notat de Luca
(vezi cap.19,30).

Aduceţi-i. Cei doi nu trebuie să fie despărţiţi. Motivul pentru cererea ca ambii să fie aduşi, ţinând
seama că Isus a călărit numai pe măgăruş (vezi Marcu 11,7, vezi la Matei 21,5) nu este arătat şi nu este cu
totul clar. S-ar putea ca scopul să fi fost de a face mai vie profeţia din Zaharia 9,9 pentru cei care urmăreau
împlinirea ei.

Matei 21:3
3. Daca vă va zice cineva ceva. Luca observa ca „stăpânul” a fost acela care a pus o întrebare cu
privire la dreptul celor doi ucenici de a dezlega animalele şi a le duce cu ei (vezi cap. 19,33).

Domnul Gr. Kurios (vezi la Luca 2,29). Aceasta este prima dată când Isus Se refera la Sine ca Kurios,
„Domn”. Denumirea Sa obişnuita pentru Sine până la data aceasta fusese „Fiul Omului” (vezi la Matei 1,1;
Marcu 2,10).

Are trebuinţă de ei. Ar părea ciudat că Isus nu i-a instruit pe cei doi ucenici să solicite folosirea
animalelor, ci să le rechiziţioneze. Totuşi, ar trebui să se reţină că, cu prilejul acesta, Isus Şi-a asumat rolul
de Împărat al lui Israel (vezi la v.1). El S-a referit la Sine ca fiind Domn, implicând faptul că avea puterea şi
autoritatea de a cere de la supuşii împărăţiei Sale orice proprietate şi serviciu socotite necesare. Un împărat
nu solicita proprietate sau servicii, întrucât aceasta ar fi implicat dreptul supuşilor de a respinge cererea. De
aceea, îndrumările Sale de a lua animalele erau deplin în conformitate cu rolul pe care Şi-l asumase acum
Isus, şi aşa ar fi fost înţeles atât de ucenici, cât şi de proprietarii animalelor. Sentimentul popular în favoarea
proclamării lui Hristos ca Împărat (vezi la v. 1), împreună cu explicaţiile pe care cei doi ucenici cu siguranţă
aveau să le dea cu privire la intenţiile lui Hristos cu ocazia aceasta, ar fi fost îndestulătoare pentru a asigura
consimţământul pentru folosirea lor.

Matei 21:4
4. Ca să se împlinească. Vezi la cap. 1,22.

Proorocul. Citatul este din Zaharia 9,9, deşi prima parte a lui seamănă mai mult cu Isaia 62,11 (cf.
cele de la Marcu 1,2). Compară citatul aşa cum este dat de Ioan (cap.12,14.15).

Matei 21:5
5. Spuneţi. Notaţi că îndrumările lui Isus date celor doi ucenici se termină cu v.3. În versetele 4 şi 5,
Matei se referă la intrarea triumfală ca împlinire a unor profeţii specifice VT.

Fiicei Sionului. Un ebraism cu privire la locuitorii cetăţii Ierusalimului (vezi la Psalmii 9,14; Isaia
1,8).

Împăratul tău vine. Isus urma datina intrării împărăteşti în cetate, ca pe vremuri (vezi DA 570). Ceasul
Lui venise şi pentru prima dată El S-a prezentat lui Israel ca Împăratul lui de drept, Cel care trebuia să şadă
pe scaunul de domnie al lui David (vezi la 2 Samuel 7,12.13; Matei 1,1; Fapte 2,30). Mai târziu Isus a
căpătat titlul de “Împărat al iudeilor” (Luca 23,3; Ioan 18,33.34.37), dar S-a grăbit să adauge şi “Împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18,36). Dar conducătorii iudei au refuzat să-L recunoască ca Împărat
al lor (vezi la Ioan 19,14.15). Isus nu Se arata acum în rolul Său de Împărat al Împărăţiei slavei (vezi Matei
25,31), ci ca Împărat al Împărăţiei spirituale a harului divin (vezi la cap. 3,2; 4,17; 5,2). Isus ştia că episodul
acesta din misiunea vieţii Sale urma să ducă în mod inevitabil la cruce, totuşi a trecut prin el hotărât şi
înadins. Era necesar ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El în zilele de încheiere ale vieţii Lui,
ca toţi să poată înţelege, dacă voiau, însemnătatea misiunii Sale pe pământ.

Amintiri şi viziuni sfinte ale slavei viitoare trebuie să se fi îngrămădit în mintea Lui când Hristos a
traversat calea care ducea spre creasta Muntelui Măslinilor şi apoi în jos, de partea cealaltă, în Ierusalim.
Sfânta Şechina, retrăgându-se din primul Templu la scurt timp înainte de distrugerea lui de către
Nebucadneţar, se oprise un scurt timp pe creasta muntelui (vezi DA 829, vezi la Ezechiel 11,23). Intrarea
triumfală era „palidă preînchipuire” a revenirii lui Isus pe norii cerului (vezi DA 580). Isus Însuşi urma să
Se înalţe la cer tocmai de pe panta rasariteană a muntelui, cam după două luni (vezi DA 829, 830). Când, la
sfirşitul mileniului, Se reîntoarce pe pământ, insoţit de sfinţi şi de Cetatea sfintă, El va coborî pe Muntele
Măslinilor (vezi GC 662, 663; vezi la Zaharia 14,4). Atunci Cetatea sfântă se aşează acolo unde fusese
cândva vechiul Ierusalim, iar Hristos, sfinşii şi îngerii intră în cetate (vezi Apocalipsa 21,2; GC 663).

Un măgăruş. „Şi un măgăruş”, KJV; „Şi pe mânz”, G.Gal.]. Din traducerea engleză [şi G.Gal.] reiese
că Isus ar fi călărit pe ambele animale. Totuşi, textul grec ar putea fi mai corespunzător tradus, „pe un
măgar, şi anume un măgăruş”.

Matei 21:6
6. Ucenicii s-au dus. Ce emoţii trebuie să se fi trezit în inima acestor doi ucenici când se duceau în
misiunea lor! Cei doi ucenici le-au făcut cunoscut interpretarea lor cu privire la ceea ce urma să aibă loc
tuturor prietenilor lui Isus din mulţimile de oameni (vezi la v. 8) pe care ei îi întâlneau (vezi DA 570). Cu o
agitaţie pe care nu o puteau ascunde, ei se grăbeau în drumul lor, gândind că în curând aveau să realizeze
dorinţa lungă vreme cultivată a inimii lor (vezi DA 570, 571). Matei omite relatarea experienţei celor doi
ucenici la găsirea măgarului şi a mânzului şi obţinerea permisiunii proprietarului pentru a se reîntoarce cu ei
la Isus (vezi Marcu 11,4-6; Luca 19,32-34).

Matei 21:7
7. Hainele. Gr. himatia, însemnând hainele lor din afară sau „mantale” (vezi la cap. 5,40).

Matei 21:8
8. Cei mai mulţi din norod. [„Mulţimea foarte mare”. KJV]; “Mare parte din mulţime”, G. Gal.]. Mai
de grabă, „cei mai mulţi din mulţime “ (vezi la v. 9).

Aşterneau. În ce priveşte datina aceasta ca o expresie de omagiu faţă de regalitate vezi la 2 Regi 9,13.

Hainele. [„Hainele lor”]. Literal, „propriile lor haine”, în contrast cu acelea ale ucenicilor (vezi v. 7).

Ramuri. Pe lângă acelea de măslini (de la care Muntele Măslinilor şi-a primit numele), erau ramuri de
palmieri, care erau folosite în legătură cu o intrare triumfală, ca un simbol al victoriei (comparaţi cu
experienţele lui Simon şi Iuda Macabeul, 1 Macabei 13,51; 2 Macabei 10,7). În triumf Isus a mers călare
către cruce, unde, în înfrângere aparentă, purtând o coroană de spini ca „Împărat al iudeilor” (Ioan 19,19), El
a murit ca Biruitor.

Matei 21:9
9. Noroadele. [„Mulţimile”, KJV, „Cetele”, G.Gal.]. Mulţimea care s-a adunat în timp ce Isus înainta
către vârful Muntelui Măslinilor. Între aceia, fără îndoială, care constituiau mulţimea erau mulţi din cei care
veniseră la Betania sa Îl vadă pe Isus şi pe Lazăr, pe care Isus îl înviase din morţi numai cu câteva săptămâni
mai înainte (vezi Ioan 12,17.18). Chiar şi preoţii şi conducătorii au venit pentru a se adăuga marii afluenţe
de oameni. În procesiunea aceasta triumfală erau mulţi care fuseseră captivi ai lui Satana şi pe care Isus îi
eliberase de demoni, de orbire şi surzenie, de boală şi paralizie, de lepră şi de moarte.

Strigau. [„Strigau, zicând”, KJV; „Strigau şi ziceau” G.Gal.]. Potrivit textului grec ei strigau şi
repetau cuvintele fără încetare. Comparaţi aclamaţia plina de bucurie folosita de întâia dată la primirea
chivotului la Ierusalim ( vezi la Psalmii 24,7-10 ).

Osana. Gr. hosanna, o transliterare aramaicului hosha’na’, care înseamnă „mântuieşte, acum” sau
„mântuieşte, Te rog” (vezi la Psalmii 118,25). Aici expresia poate fi considerată o rugăciune la Dumnezeu
ca mântuirea sa poată veni la Israel prin Împăratul Mesia.

Fiul lui David. Vezi la cap. 1,1.

Binecuvântat este Cel. Citatul este întemeiat pe Psalmii 118,26. Pasajul paralel din Marcu însă zice
„Binecuvântată este împărăţia care vine, împărăţia părintelui nostru David” (Marcu 11,10).

Osana în cerurile prea înalte! Vezi la Luca 2,14. Numai Luca dă o relatare a punctului culminant al
intrării triumfale, când preoţii şi mai marii din Ierusalim L-au întâlnit pe Isus şi numai el relatează
exclamaţia de durere a lui Isus pentru cetatea osândită Ierusalimului (vezi la cap. 19,39-44).

Matei 21:10
10. S-a pus în mişcare. Literal, „a fost zguduit” sau „a fost făcută să tremure”. Extrema agitaţie a
întregii cetăţi este zugrăvită aici în chip plastic. Relatarea lui Marcu cu privire la ceea ce a făcut Isus în
partea a doua a după-amiezii şi în seara acestei zile importante este mai completă decât a altor evanghelişti
(vezi la cap.11,11).

Matei 21:11
11. Isus, proorocul. Vezi Matei 21,46; vezi la Ioan 7,40; cf. v. 52. Oamenii nu erau pe deplin convinşi
că Isus era Mesia, deşi îşi dădeau seama că puterea lui Dumnezeu era cu El.

Noroadele [„Mulţimea”, KJV]. Vezi la v. 9.

Matei 21:12
12. Isus a intrat în Templu. [A doua curăţire a Templului, Matei 21,12-17 = Marcu 11,15-19 = Luca
19,45-48. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama 5,9, p. 229, 233]. Prima curăţire a
Templului este relatată numai în Ioan (vezi cap. 2,13-25), care, în schimb, nu conţine nici o relatare despre a
doua curăţire. Prima curăţire a avut loc în primăvara anului 28 d.Hr., la începutul lucrării lui Isus în Iudea
(vezi la Ioan 2,13-17).

Din cauza că Isus a intra în curţile Templului târziu în după amiaza de duminică, după intrarea Lui
triumfală în Ierusalim (vezi Matei 21,1) şi din cauză că relatarea Evangheliei lasă mai mult sau mai puţin
obscură tranziţia de la această vizită la Templu la aceea a zilei următoare, unii au tras concluzia că curăţirea
Templului a avut loc duminică, îndată după intrarea călare triumfală în cetate. Abaterea lui Matei de la
ordinea strict cronologică în relatarea blestemării şi uscării smochinului (vezi la v. 18) a tins de asemenea să
lase ordinea cronologică adevărată mai puţin aparentă de cum ar fi altfel. Naraţiunea din Marcu este mai de
aproape în ordine strict cronologică; de unde a doua curăţire a Templului a avut loc luni. (cf. DA 581, 582).

A dat afara. Fără îndoiala, mulţimea care Îl însoţise pe Isus intenţionase să-L încoroneze ca Împărat al
lui Israel. Deşi Isus niciodată nu încurajase ideea greşită pe care o cultivau iudeii cu privire la Împărăţia Lui,
El a trecut acum la acţiune în rolul de Împărat–Mesia pentru ca toţi oamenii să poată avea ocazia deplină să
înţeleagă semnificaţia crucificării (vezi la v. 1,5). El declarase că Templul era „casa mea” (v. 13) şi ca
proprietar îndreptăţit El a exercitat autoritatea Sa pentru a hotărî cum trebuie să fie folosite curţile lui sfinte
(vezi la v. 23).

Toţi cei ce vindeau şi cumpărau. Curtea din afară, curtea Neamurilor, era scena acestui trafic nesfânt.
În târgul Templului erau vândute diferite soiuri de animale şi pasări ce se cereau pentru sacrificiu, ca şi
cereale, sare, tămâie şi ulei (vezi vol. I, p. 698–705). Târgul acesta era considerat o înlesnire necesară pentru
peregrinii care veneau de la depărtări mari, care constatau că era imposibil sa-şi aducă propriile lor jertfe.

Zgomotul, agitaţia şi târguiala necinstită exercitate trebuie sa fi ofensat conştiinţa religioasă a acelora
care se închinau lui Dumnezeu „în duh şi adevăr” (Ioan 4,24). Traficul acesta era permis de autorităţile
Templului, care trăgeau un frumos profit din el. Dar aceia care-l practicau dădeau pe faţă o greşită înţelegere
a caracterului lui Dumnezeu şi a cerinţelor pe care El le adresa celor care Îl iubesc şi-I slujesc (vezi p.70;
vezi la Mica 6,8; Matei 9,13; Ezechiel 44,23).

Mesele. Gr. trapeza (vezi la Luca 19,23).

Schimbătorilor de bani. Aici, aceia care schimbau alte monede cu jumătatea de siclu a Templului, cu
câştig pentru ei, bineînţeles (vezi la cap. 17,24).

Porumbei. Porumbeii erau jertfa celor săraci (vezi Levitic 12,8; vezi la cap. 1,14; Luca 2,24).

Matei 21:13
13. Este scris. Citatul este din Isaia 56,7, care luat în contextul lui, se refera în mod specific la faptul
că Neamurile urmau să fie convertite la adevăratul Dumnezeu (vezi la Isaia 56,6-8). În ce priveşte locul pe
care Dumnezeu intenţiona ca templul Lui sa-l ocupe în marea adunare a naţiunilor la închinarea faţă de
adevăratul Dumnezeu ( vezi vol. IV, p. 28-30 ).

Peşteră de tâlhari. [„Peşteră de hoţi”, KJV]. Mai degrabă, „peşteră de tâlhari”. Isus foloseşte graiul
Scripturii (vezi la Ieremia 7,11) făcând propriul Său comentariu la scena din faţa Lui. Făcând din
simbolurile sacre ale Mielului lui Dumnezeu o sursă de câştig personal, conducătorii profanau lucrurile
sfinte şi jefuiau pe Dumnezeu de onoarea şi slava Lui. De asemenea, jefuiau pe toţi închinătorii de o
cunoaştere a caracterului şi cerinţelor lui Dumnezeu; şi îndeosebi jefuiau pe închinătorii dintre Neamuri de
privilegiul de a-L cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum este El. În spiritul lor de lăcomie demnitarii Templului nu
erau mai buni ca jefuitorii.

Matei 21:14
14. Orbi şi şchiopi. În procesiunea triumfală care avusese loc cu o zi mai înainte, trofeele pe care
puterea de vindecare a lui Isus le salvase de sub oprimarea lui Satana merseseră alături strigând laude
Mântuitorului (vezi la v. 9). Când Isus a pornit să vindece pe cei care se grămădeau acum în jurul Lui în
curţile templului, El a dat o demonstraţie practică a adevărului că Templul fusese rânduit de Dumnezeu să
servească numai omului, nu lăcomiei lui. Se pare că pentru un scurt timp Isus a avut stăpânirea completă a
Templului (vezi Marcu 11,16) şi în răstimpul acesta a demonstrat, în parte, cum trebuia să fie folosite aceste
curţi. El venise pe pământ pentru ca oamenii “sa aibă viaţa şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10,10); nu pentru ca
ei sa poată jertfi mai din plin sau sa tragă profituri mai din plin.

Matei 21:15
15. Preoţii cei mai de seama şi cărturarii. Vezi p.55. Aceştia erau exact oamenii care aprobaseră
traficul ilegal de la Templu şi care culegeau un profit frumos din cumpărarea şi vânzarea care avea loc
acolo.

Osana. Vezi la v. 9

Fiul lui David. Vezi la cap 1,1.

Matei 21:16
16. Auzi ? Situaţia ieşise cu totul de sub controlul “preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor “.
Mulţimile care se adunaseră în curţile Templului pentru a-L vedea pe Isus, Îl aclamau ca Împărat-Mesia şi
aceasta a trezit în conducătorii iudei aceleaşi emoţii amestecate cu teama şi furie pe care le simţiseră târziu
în după amiaza zilei dinainte (vezi la Luca 19,39). Acum ei făcuseră un apel furios la Isus, aşa cum făcuseră
cu o zi mai înainte, de a linişti aclamaţiile de laudă.

N-aţi citit niciodată ? Citatul concorda exact cu LXX-a la Psalmii 8,2, diferind uşor de textul ebraic.
Întrebarea aceasta, lăsând să se înţeleagă o mustrare aspră, sugerează că cei care conduceau ar fi trebuit să
recunoască faptul care avea loc acum în armonie cu învăţăturile Scripturii (vezi la Matei 19,4).

Matei 21:17
17. Betania. Evident aceasta era acolo unde găzduise Isus cu începere de vineri (vezi la Matei 21,1.2;
Marcu 11,11).

Matei 21:18
18. Dimineaţa. [Smochinul neroditor, Matei 21,18-22 = Marcu 11,12-14.22-26. Comentariu major =
Marcu.]. Urmând un aranjament pe subiecte, Matei uneşte cele doua parţi ale istorisirii cu privire la
smochinul neroditor. Pentru succesiunea cronologică a evenimentelor vezi la Marcu 11,12.

Matei 21:23
23. Isus S-a dus. [„ Când a venit”, KJV; „După ce a intrat”, G.Gal. ]. [Conducătorii pun sub semnul
întrebării autoritatea lui, Matei 21,23-27 = Marcu 11,27-33 = Luca 20,1-8. Comentariu major: Matei. Vezi
harta p.224; diagrama 9, p.233]. Ocazia aceasta, marţi înainte de Paşte, anul 31 d.Hr., a fost ultima dată când
Isus a învăţat în Templu. El deja învăţa poporul când a fost acostat de conducători (vezi Luca 20,1)
 Preoţii cei mai de seamă. Vezi la cap. 2,4. Mulţi dintre „preoţii cei mai de seama” erau Saduchei, după
cum cei mai mulţi dintre cărturari erau Farisei. Atât Marcu (cap. 11,27), cât şi Luca (cap. 20,1) includ pe
cărturari în relatările acestui incident.

Bătrânii. Sinedriul deja se întrunise în zorii dimineţii şi hotărâse să-I ceară lui Isus împuternicirea
divină (vezi DA 593). Poate că unii din aceiaşi oameni care-L confruntau acum să fi fost în numărul celor
trimişi la Ioan Botezătorul cu o întrebare asemănătoare cu trei ani şi jumătate înainte (vezi la Ioan 1,19).
Dacă lucrurile stăteau aşa, ei auziseră pe Ioan declarând pe Isus că este Mesia (vezi Ioan 1,26.27.29).

Cu ce putere ? La prima curăţire a Templului, conducătorii iudei ceruseră un „semn” ca dovadă a

autorităţii lui Isus de a învăţa (vezi Ioan 2,18). De atunci se dăduseră conducătorilor lui Israel repetate
dovezi cu privire la puterea şi autoritatea lui Isus (vezi la Matei 16,1). Iudeii recunoşteau că profeţii puteau
să înveţe pe oameni fără aprobare rabinică, dar aşteptau ca ei să dea dovadă de însărcinarea lor divină.
Acum, prin întrebarea lor, conducătorii iudei căutau dovezi incriminatorii împotriva lui Isus.

Acestea. [„Lucrurile acestea” KJV]. Adică, intrarea Lui triumfală, curăţirea templului făcută de El, şi
acum, învăţătura dată de către El în curţile Templului.

Matei 21:24
24. Vă voi pune şi Eu. [„Vă voi întreba şi Eu” KJV; G.Gal. ]. Procedeul de a răspunde la o întrebare
propunând o alta era aprobat în dezbaterile rabinice. Contraîntrebarea era menită să arate calea la răspunsul
către întrebarea originară. Isus a adoptat acum acest mod de răspuns.

O întrebare [„Ceva”, KJV]. În realitate, Isus nu fugea de chestiune, deoarece răspunsul lor la
întrebarea Sa ar fi procurat, în principiu, şi un răspuns la întrebarea lor. Înţelepciunea şi iscusinţa cu care
Isus a întimpinat provocarea era o dovadă în plus a divinităţii Sale.

Matei 21:25
25. Botezul lui Ioan. Vezi la Matei 3,6; Marcu 1,4; Luca 7,29. Botezul era caracteristica principală a
lucrării lui Ioan şi a ajuns să fie desemnarea populară a ei.

De unde venea ? Nici Ioan, nici Isus nu primiseră aprobarea de la autorităţile din Ierusalim.
Autoritatea pe care ei o aveau nu venea de la oameni, ci direct de la Dumnezeu. De aceea, întrebarea pusă de
conducători, şi întrebarea lui Hristos ca răspuns, se învârtea în jurul capacitaţii de a evalua împuternicirile
divine.

Ziceau . [„Cugetau”, KJV]. Conducătorii iudei erau intr-o dificultate şi de aceea s-au consfătuit în
graba intre ei.

Atunci de ce nu ? Conducătorii iudei ştiau prea bine că o admitere cinstită ar fi atras răspunsul acesta
de la Isus. Dar era cuprins mai mult în ea. Dacă ei recunoşteau împuternicirile divine ale lui Ioan, trebuiau în
mod necesar sa accepte solia lui, iar punctul culminant al soliei lui era identificarea lui Isus din Nazaret ca
Mesia (vezi Ioan 1,26.27.29). Astfel, recunoaşterea autorităţii lui Ioan era echivalentă cu recunoaşterea
aceleia a lui Isus.

Matei 21:26
26. Ne temem de norod. Teama de violenţă fizică pare să fi stăpânit mintea conducătorilor (vezi Luca
20,6). Dacă opinia populară se întorcea împotriva lor, influenţa asupra oamenilor ar fi fost pierdută. Poziţia
şi influenţa însemnau mai mult pentru ei decât adevărul. Sentimentul public era puternic în favoarea lui Ioan
Botezătorul şi acum, la fel, Îl favoriza pe Isus (vezi Marcu 12,37; DA 594).

Matei 21:27
27. Nu ştim. [„Nu putem spune”, KJV]. Conducătorii iudei trebuie să fi ştiut cu siguranţa că Ioan era
profet, dar ca să scape de dilema ei s-au refugiat în pretinsa ignoranţă. Chiar şi aşa, ei n-au scăpat
nevătămaţi. Răspunsul lor la întrebarea lui Isus a anulat în mod automat dreptul de a-L presa sa dea un
răspuns la întrebarea lor originară şi aceasta explică faptul că ei nu au continuat să stăruie asupra cererii. În
plus, ei au pierdut respectul oamenilor. Ei erau prinşi şi cu neputinţa de descurcat din plasa pe care cu atâta
isteţime o întinseseră pentru Isus. Isus pusese la probă pretinsa lor capacitate de a evalua împuternicirile
divine, iar ei dăduseră greş în chip jalnic. Ei abdicaseră, pentru scopuri practice, de la pretenţia lor de a fi
conducătorii spirituali ai naţiunii.

Matei 21:28
28. Ce credeţi? [Cei doi fii, Matei 21,28-32. Vezi la parabole p.203-207] Scopul lui Isus în parabola
aceasta era de a scoate în evidenţă adevărata natură a alegerii pe care conducătorii iudei o făceau cu privire
la Evanghelia împărăţiei aşa cum era proclamată de Ioan Botezătorul şi de Isus. Cu tact, dar categoric, Isus
i-a condus, aşa cum a făcut adesea, să se condamne singuri (vezi v. 41), aşa încât ei sa-şi poată vedea
purtarea în adevărata ei lumină.

Un om. În parabola aceasta, Dumnezeu.

Doi feciori. De la intrarea păcatului au fost totdeauna în lume cele două categorii reprezentate aici: cei
care ascultă şi cei care nu ascultă. Aşa este astăzi şi aşa va fi până la sfârşitul timpului.

Cel dintâi. Acest fiu reprezintă pe toţi aceia care nu fac nici o mărturisire că slujesc lui Dumnezeu, ci
trăiesc în nesupunere vădită.

Du-te astăzi de lucrează. Dumnezeu dă porunca aceasta fiecărui “fiu”. Nici unul nu este scutit.

Matei 21:29
29. Nu vreau. Fiul acesta dispreţuia autoritatea tatălui său. El nu pretindea deloc că asculta de tatăl
său. Era dispus să se bucure de privilegiile situaţiei de fiu – pare că încă mai locuia în casa tatălui său – dar
nu era dispus să poarte răspunderile calităţii de fiu.

Matei 21:30
30. Celălalt. [„Al doilea”, KJV]. Fiul acesta reprezintă pe toţi aceia care mărturisesc că sunt fii ai lui
Dumnezeu, dar nu fac voia Lui.

Matei 21:31
31. Care din amândoi? [„Care din ei ?”, KJV]. Care din cei doi fii va fi mai plăcut tatălui? Evident,
nici unul nu era perfect. Amândoi greşiseră, unul în atitudinea lui de la început, iar celalalt în îndeplinire.

Voia tatălui său? Mărturisirea de credinţă din gura fără îndeplinire nu are nici o valoare (vezi la cap.
7,21).

Adevărat Vezi la cap.5,18

Vameşii şi curvele. Vezi la Marcu 2,14; Luca 3,12. Expresia aceasta era un cuvânt atotcuprinzător
desemnând pe toţi proscrişii sociali şi religioşi, care în general evitau Templul şi sinagoga şi de obicei nu
erau bine văzuţi când luau parte. Compară expresia „vameşii şi păcătoşii” (Matei 9,11; vezi la Luca 5,30).

Înaintea voastră. Cât priveşte botezul lui Ioan, lucrul acesta era literal adevărat (vezi Luca 7,29.30).
Mulţi din cei nereligioşi îşi dădeau seama în chip dureros de groaznica lor nevoie şi se bucurau că Ioan şi
Isus făceau loc pentru ei în Împărăţia cerurilor. Cărturarii şi Fariseii, pe de altă parte, erau mulţumiţi de sine
şi deci impenetrabili pentru Evanghelie (vezi la Luca 15,2).

Matei 21:32
32. Calea neprihănirii. [„Calea dreptăţii”, KJV]. „Calea dreptăţii” este calea sau filozofia creştină a
vieţii. Pentru comentariu la uşa „strâmtă” şi calea „îngustă” vezi la cap. 7,13.14.

Nu l-aţi crezut. Vezi Luca 7,29.30. Asemenea celui de al doilea fiu din parabolă, conducătorii iudei au
refuzat să meargă în via Domnului şi să lucreze acolo după ce au zis că se duc.

Nu v-aţi căit în urmă. Ei nu şi-au schimbat hotărârea lor originară. Când Cel despre care dăduse
mărturie Ioan S-a arătat şi timp de trei ani şi jumătate a dat dovadă de natura Lui divina şi despre caracterul
Împărăţiei Lui, conducătorii iudei au stăruit în nepocăinţa lor. Inimile lor împietrite au rămas neschimbate
(vezi la Exod 4,21). Faptul că vameşii şi desfrânatele au răspuns atât de grabnic la predica lui Ioan şi la
aceea a lui Isus a fost o ofensă pentru conducătorii iudei (vezi la Matei 11,19). Cei din urma n-au fost
dispuşi să lucreze în aceeaşi vie unde proscrişii sociali ca vameşii transformaţi ca Zaheu (vezi Luca 19,1-10)
şi desfrânate transformate ca Maria (vezi la Luca 7,36.37), erau acceptaţi ca lucrători.

Matei 21:33
33. Ascultaţi o altă pildă. [„Ascultaţi o altă parabolă“, KJV]. [Vierii cei răi, Matei 21,33-46 = Marcu
12,1-12 = Luca 20,9-19. Comentariu major: Matei. Vezi despre parabole p.203-207.] Această a doua
parabolă a fost adresată poporului care ascultau atent la Isus când dădea învăţătura (vezi Luca 20,9), dar era
îndreptată către conducătorii lor. Ca şi în parabola cu cei doi fii (vezi Matei 21,31), conducătorii aceştia sunt
determinaţi să-şi mărturisească propria lor vină şi să rostească asupra lor înşişi propria lor sentinţa de
condamnare (vezi la v. 41).

Gospodar. Gr. oikodespotes , adică „stăpânul casei” (vezi la Luca 2,29).

O vie. Viţa de vie era unul dintre simbolurile naţionale ale lui Israel. Chiar aproape de locul unde
stătea Hristos acum, la intrarea Templului, era o viţă de vie mare lucrată din aur şi argint care îl reprezenta
pe Israel (Iosif, Antichităţi XV.11.3; vezi DA 575; vezi la Ioan 15,1). Cuvintele din Matei 21,33 sunt
împrumutate în cea mai mare măsură din alegoria lui Isaia despre via Domnului (vezi Isaia 5,1-7).

Parabola aceasta pune accent pe bogatele binecuvântări pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra lui
Israel, ca ei sa poată oferi lumii roadele caracterului divin (vezi la Matei 21,34). În sănătate, intelect,
iscusinţă, prosperitate şi caracter poporul Israel trebuia să devina cea mai mare naţiune a pământului,
descoperind oamenilor slava intenţiei lui Dumnezeu. În ce priveşte o analiza a acestor binecuvântări şi un
tablou compus al felului în care naţiunile lumii urmau să fie aduse la o cunoaştere a adevăratului Dumnezeu,
vezi vol. IV, p.28-30.

A împrejmuit-o cu un gard. Gr. phragmos, „un gard”, „un zid”. Gardul reprezintă preceptele Legii
divine, ascultarea de ale cărei principii ale adevărului şi dreptăţii protejează contra faptelor rele.

Un teasc. [„O presă de vin”, KJV]. Aceasta era de obicei un jgheab sau o cisternă scobită în stâncă
solidă. Astfel de teascuri pot fi văzute şi astăzi în Palestina.

A arendat-o [„A dat-o”,G. Gal.]. Sau, „a închiriat-o”. În antichitate chiria pentru un ogor era plătită fie
în numerar, fie în natură. În cazul din urma era stipulată în contract sau o cantitate anumită sau o cantitate
proporţională. Arendaşii din parabola aceasta erau dijmaşi, fapt care nu vrea să lase să se înţeleagă ca ei
aveau parte în mod necesar de dificultăţile unor anumiţi dijmaşi din zilele noastre.

Vieri. [„Lucrătorilor”, G.Gal.]. Sau, “arendaşi” (RSV).

Alta ţară. [„Ţară depărtată”, KJV. El era un moşier absenteist.

Matei 21:34
34. Robii săi. În cap. 23,34. Isus vorbeşte de trimiterea de „profeţi şi înţelepţi şi cărturari” (cf. v. 37).
Preoţii erau intr-un sens special custozii numiţi ai viei Domnului, profeţii erau reprezentanţii aleşi sau servii
lui Dumnezeu.

Rod . [„Fructele ei”, KJV]. Sau „roada sa”. Proprietarul a trimis după partea sa din recoltă (vezi la
v.33). Israel trebuia să aducă roada caracterului şi în felul acesta să descopere înaintea lumii principiile
Împărăţiei cerurilor. Roada caracterului trebuia mai întâi să se dea pe faţă în viaţa lor şi apoi în viaţa
oamenilor din naţiunile din jurul lor. La fel, Domnul aşteaptă de la biserica Sa de astăzi venituri pe măsura
marilor binecuvântări pe care El le-a revărsat asupra lor. (vezi COL 296).

Matei 21:35
35. Au pus mâna pe robii lui. Matei vorbeşte despre diferite grupe de servi, parte din cei dintâi fiind
omorâţi (vezi v. 35,36). Marcu spune că de fiecare dată a fost trimis un serv, unii fiind ucişi (vezi cap.
20,10-12). Numărul slujitorilor şi soarta aparte pe care fiecare a avut-o nu sunt esenţiale în parabolă (vezi
p.204). Puţin mai târziu, chiar în aceeaşi zi, Isus a vorbit în limbaj literal despre tratamentul pe care iudeii
l-au aplicat solilor pe care i-a trimis Dumnezeu (vezi Matei 23,29-37). Pentru ilustraţii specifice ale soartei
diferiţilor profeţi, vezi 1 Regi 18,13; 22,24-27; 2 Regi 6,31; 2 Cronici 24,19-22; 36,15.16; Neemia 9,26;
Ieremia 37,15; vezi şi Fapte 7,52. Arendaşii viei nu numai că au refuzat să plătească arenda; ei au insultat pe
proprietarul viei maltratând pe reprezentanţii lui şi procedând ca şi cum ei înşişi erau proprietarii
îndreptăţiţi.

Matei 21:37
37. La urmă. Vezi Marcu 12,6. Când Israel a respins pe Isus ca Mesia ei au respins ultima ofertă de
milă a lui Dumnezeu pentru ei ca naţiune. Isus aici nu prevede nici un timp viitor când iudeii ca naţiune
urmează să fie repuşi în favoarea divină (vezi vol. IV, p.33).

Cinste. [„Respect”, KJV; „Se vor ruşina”, G.Gal.]. Sau, „respect”.

Matei 21:38
38. Iată moştenitorul [„Acesta este moştenitorul”, KJV]. Pavel vorbeşte despre Isus ca fiind „pus
moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1,2) şi despre aceia care Îl acceptă ca fiind „împreună moştenitori”
cu El (Romani. 8,17).

Să-l omorâm. Chiar în momentul acela Sinedriul căuta mijloace pentru ca să termine cu Isus (vezi
Luca 19,47; vezi la Matei 21,23). De repetate ori în lunile recente ei se adunaseră pentru a cerceta mijloacele
prin care sa pună capăt lucrării Lui (vezi la Matei 19,3; 20,18), ultimele ocazii fiind Sabatul precedent (vezi
DA 563, 564) şi chiar în dimineaţa aceasta (cap. 21,23).

Matei 21:40
40. Va veni. [„Vine“ KJV]. Arendaşii nu îl respectau decât pe proprietar (cf. Ioan.8,41), care vine sa
facă o cercetare personala a situaţiei. El vine la ei cu judecata.

Matei 21:41
41. Ei i-au răspuns [„Ei zic”, KJV]. Nu putea sa fie alt răspuns decât cel dat aici. Ordinea în textul
grecesc este impresionantă şi poate fi redata: „Ticăloşi, ticălos îi va prăpădi.”

Via. [„Via sa”, KJV]. Vezi la v. 33,43.

Matei 21:42
42. N-aţi citit niciodată? Vezi la vers 16. printre delegaţii aceştia erau cărturari, a căror datorie era să
studieze şi să explice Scripturile ( vezi la v. 16,23 ).

Piatra. Citatul este din Psalmii 118,22.23 şi este identic cu textul din LXX-a. Rabinii înşişi
recunoşteau pasajul acesta ca fiind mesianic (vezi DA 597). RSV dezvolta contrastul: „chiar piatra”, etc. În
ce priveşte „piatra” ca simbol al lui Hristos vezi la Matei 16,18. În ce priveşte experienţa istorica care
formează fundalul pietrei din capul unghiului lepădată, vezi DA 597, 598.

Capul unghiului. Piatra din capul unghiului era o parte foarte importantă a construcţiei, întrucât lega
laolaltă cele doua ziduri care se întâlneau la colt. Pentru alte referinţe despre piatra din capul unghiului vezi
Fapte 4,11; Efeseni 2,20; 1 Petru 2,7; vezi la Psalmii 118,22; Isaia 28,16.

Matei 21:43
43. Împărăţia lui Dumnezeu. Şi anume, în cazul de faţă privilegiul de a fi poporul ales al lui
Dumnezeu. În viitor planul lui Dumnezeu de a mântui lumea nu urma să mai fie dependent de naţiunea
iudaică, aşa cum o clădire depindea de piatra ei din capul unghiului. În ce priveşte partea lui Israel în planul
lui Dumnezeu vezi vol.IV, p.26-33.

Va fi dată neamului. [„Data unei naţiuni“, KJV]. Adică, bisericii creştine (vezi 1 Petru 2,9.10).

Roadele. Vezi la v. 34.

Matei 21:44
44. Va cădea peste piatra aceasta . Adică, se va supune lui Hristos. Acesta era chiar lucrul pe care
conducătorii iudei au refuzat să-L facă (vezi la v. 25,27).

Peste care va cădea ea . Şi anume, la judecată. Judecata aceasta urma să cadă în curând asupra naţiunii
iudaice şi a conducătorilor ei stricaţi care nu voiau să se pocăiască.

Îl va spulbera. Gr. likmao , „a vântura [pleava din grâu”, „a împrăştia”, sau „a zdrobi în bucatele”.
Cuvintele acestea reflectă cu putere gândul din Daniel2,44,45, unde likmao se găseşte în LXX-a (v. 44). Un
obiect greu face pulbere ori pe ce cade, iar fragmentele sunt răspândite departe şi împrejur. Acelaşi cuvânt
este folosit în LXX-a la Rut 3,2. Expresia „îl va spulbera” „îl va măcina ca pulberea”] ar putea fi redata şi,
„îl va sufla ca pleava” sau „îl va împrăştia ca pleava”. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p.146) pentru
omiterea lui Matei 21,44.

Matei 21:45
45. Preoţii cei mai de seama şi Fariseii. Vezi la v. 23.

Au înţeles. Aplicaţia era atât de clară încât nu mai era necesară nici o explicaţie. Fără îndoială
conducătorii iudei cunoşteau destul de bine sensul unor astfel de pasaje din VT că alegoria lui Isaia cu
privire la vie (cap. 5,1-7) şi diferitele pasaje care se refereau la Mesia ca „piatra” (Psalmii 118,22.23 ; Isaia
28,16; etc.)

Matei 21:46
46. Să-L prindă. Adică, să-L aresteze. Aşa cum o vedeau ei, Isus sfida autoritatea lor, iar ei cu greu se
puteau înfrâna de a-şi aduce imediat la îndeplinire planurile.

Se temeau de noroade. Sentimentul public era acum puternic în favoarea lui Isus. Fiecare întâlnire pe
care El o avea cu conducătorii iudei trebuia să fi micşorat respectul cu care oamenii îi priveau în general pe
aceşti eclesiastici stricaţi.

Drept prooroc. Vezi la Matei 21,11; Ioan 7,40.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 569

1 – 11 DA 569-579

3, 5 DA 570

5 GC 100

8 DA 570; EW 109; GC 367

9 DA 572, 609; EW 110,175, 179, 292; GC 367, 402, 405; LS 62; SR 370, 373; 1 T 57; 4 T 188

10 DA 570, 578, 580

12 DA 589; GC 127; MM 122

12, 13 CT 25; FE 174; PK 185; 1 T 471; 8 T 67

12-15 COL 273

12-16 DA 589-592; 9 T 75
13 DA 591; Te 64; 4 T 252; 8 T 92

13, 14 MM 123

14-16 DA 592

16 GC 367

17-19 DA 580-588

19 Ev 511; FE 50; 4 T 385, 403, 614; 5 T 146, 352

21 9 T 96

22 AA 564; CD 189; COL 174; GW 263; LS 60; 7 T 274

23 COL 273

23-25 DA 593

23- 32 COL 272-283

23-46 DA 593-600

24-28 COL 274

27 DA 594

28 Ch 580; COL 281; CT 35, 415; Ev 24; FE 334, 356; 362; 367, 514;

Te 236; TM 184; 2 T 263; 5 T 462 ; 7 T 220; 8 T 36, 216; 9 T 169

28-31 COL 272

28-32 DA 595

29-30 COL 275

31 COL 117, 226; 4 T 614; 8 T 72, 75

31, 32 COL 276

33 COL 284

33- 40 PK 21, 711

33- 41 DA 596

33- 44 COL 284 – 306

37, 38 COL 293

38, 40 DA 597

40- 44 COL 295

41 GC 643 ; PK 714
 41- 44 PK 712

42- 44 AA 64; DA 597

43 AA 174

44 CE 11; COL 411; DA 600; FE 284; GW 336 TM 80, 146; 2 T 301; 5 T 218;

6 T 317; 9 T 155

46 597

Matei 22:1
1. Le-a vorbit. [Omul fără haină de nuntă, Matei 22,1-14. Vezi despre parabole p.203-207.]

Comparaţi cu la Luca 14,16-24. Cu privire la circumstanţele care au dus la darea acestei parabole vezi
la Matei 21,12.23.28.33. Fără îndoială cap.22 este pur şi simplu o continuare a cap.21, deci reprezintă
evenimente care au avut loc marţi înainte de crucificare.

Parabola ospăţului nunţii are multe în comun cu parabola cinei celei mari (Luca 14,16-24). Unii
învăţaţi critici au tras concluzia că asemănările atrag atenţia la o identitate fundamentală a celor două
parabole. Concluzia lor tăgăduieşte lui Hristos privilegiul de a relata aceeaşi istorisire în ocazii diferite şi de
a modifica amănuntele ei pentru a corespunde la nevoile adevărului pe care El intenţiona să-l facă cunoscut
în fiecare ocazie.

Diferenţele următoare par să arate clar că cele doua parabole sunt separate:

1) Parabola cu cina cea mare a fost dată în casa unui Fariseu; aceea a ospăţului nunţii, în curţile
Templului. 2) Cel dintâi ospăţ fost dat de un om obişnuit; al doilea de un împărat. 3) Cel dintâi a fost pur şi
simplu o ocazie socială; al doilea un ospăţ de căsătorie în onoarea fiului împăratului. 4) În cel dintâi,
accentul este pus pe scuzele neîntemeiate oferite de aceia care refuzau invitaţia; în al doilea, pe pregătirea
necesara din partea oaspeţilor invitaţi. 5) În cel dintâi, solilor le-a fost arătată indiferenţa; în al doilea, unii
au fost schingiuiţi şi omorâţi. 6) În cel dintâi, unica pedeapsă aplicată acelora care au refuzat invitaţia a fost
excluderea de la ospăţ; în al doilea, cei care au refuzat au fost nimiciţi.

Iarăşi. Expresia aceasta lasă să se înţeleagă că parabola a fost dată cu aceeaşi ocazie ca şi celelalte
parabole relatate în cap.21, aşa cum arată cadrul ei din Evanghelia lui Matei. Cuvântul acesta ar părea
necorespunzător dacă parabola ar aparţine cadrului dat în parabola cu cina cea mare, aşa cum pretind criticii.

Matei 22:2
2. Împărăţia cerurilor. Vezi la Matei 3,2; 4,17; 5,2; Luca 4,19.

Un împărat. [„Un anumit împărat” , KJV] . Aici, Dumnezeu Tatăl.

Nunta. Gr. gamoi, literal „festivităţi de nuntă” . Plăcerile unui ospăţ erau un simbol iudaic obişnuit al
privilegiilor şi bucuriilor împărăţiei mesianice (vezi la Matei 8,11; Luca 14,15). În ţările orientale, un ospăţ
ca acesta ar fi putut ţine câteva zile (vezi Judecători 14,17; vezi la Estera 1,4.5; Ioan 2,1).

Fiului său. Adică, Hristos (vezi la cap. 25,1). Pentru comentarii asupra lui Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu, vezi la Luca 1,35 şi ca Fiu al Omului, vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Vezi Nota adiţională la
Ioan 1.

Matei 22:3
3. A trimis pe robii săi. Observaţi că oaspeţii fuseseră deja invitaţi sau „poftiţi”. Până în zilele de faţă
se obişnuieşte în ţările orientale să se onoreze oaspeţii prin trimiterea de soli personali pentru a le reaminti
de o invitaţie pe care ei deja o acceptaseră (vezi la Luca 14,17).
 Să cheme. Invitaţia originală făcută iudeilor fusese dată de profeţii vremurilor VT (vezi la Matei
21,34; Luca 14; 16). Aceasta, cea dintâi chemare a parabolei şi a doua invitaţie adresată iudeilor, a fost
făcută de Ioan Botezătorul şi de Isus şi ucenicii Săi (vezi la Luca 14,17).

Pe cei poftiţi. În parabola aceasta, iudeii. Aliteraţia prezenta în textul grec ar putea fi redată: „să
cheme chemaţii”.

Nunta. Vezi la v. 2.

N-au vrut să vină. Refuzul acesta zugrăveşte lepădarea Evangheliei de către iudei, îndeosebi de către
conducătorii lor (vezi la cap. 21,38; COL 307). Mai târziu Isus a exprimat acelaşi gând în cuvintele „şi n-aţi
vrut” (vezi cap.23,37). Chiar şi acum conducătorii lui Israel nu numai că refuzau să intre ei înşişi, dar căutau
ca prin orice mijloace să împiedice pe alţii de a intra (vezi la cap. 23,13).

Matei 22:4
4. Iarăşi. Aceasta a doua chemare a parabolei era invitaţia a treia adresată naţiunii iudaice. Împăratul
este plin de râvna ca oaspeţii invitaţi să vină la ospăţul său. Deşi amarnic dezamăgit şi mult umilit, el este
dispus să le ierte grosolănia şi să uite insultele lor. Faptul că puţin mai târziu el a trimis cete de ostaşi şi „a
nimicit pe ucigaşii aceia” (v. 7) arată că el ar fi putut să constrângă pe cei care fuseseră invitaţi să ia parte la
praznic dacă ar fi dorit să facă aşa ceva. Dumnezeu ar fi putut constrânge pe oameni să accepte invitaţia
Evangheliei dar nu face aşa ceva. Fiecare om poate să accepte sau să refuze, după propria lui alegere.

Alţi soli. [„Alţi servi”, KJV]. Aceasta, a doua chemare a parabolei, a fost dată iudeilor de către ucenici
după crucificarea, învierea şi înălţarea la cer a lui Hristos. Ucenicii trebuie să lucreze mai întâi „în Ierusalim
şi în toata Iudea” înainte de a merge „până la marginile pământului” (Fapte 1,8).

Ospăţul. [„Prânzul”, KJV]. Gr. ariston , fie „micul dejun”, fie „masa de la amiază” (vezi la Luca
14,12). Aici se referă evident la prânzul de amiază. În acord cu Iosif (Viaţa 54) era un obicei iudaic de a
avea „ospăţul” sau ariston, cel puţin în Sabat, la ceasul al şaselea sau amiaza.

Gata. Adică, „împărăţia cerurilor este aproape” (vezi la cap. 3,2). Aici, Isus se referea la împărăţia
harului divin statornicită la data întâiei Lui veniri (vezi la cap. 4,17; 5,2).

Matei 22:5
5. Fără să le pese. [„Fără să ţie seama”, KJV]. Ei nici măcar nu s-au obosit să ceară scuze (vezi la
Luca 14,18).

Negustoria [„Marfă”, KJV]. Gr. emporia, „comerţ”, „ocupaţie”, „afacere” sau „marfă”; de la emporos
, „negustor”.

Matei 22:6
6. Ceilalţi. [„Rămăşiţa”, KJV]. Sau, „restul”, adică unii care nu au fost mulţumiţi numai să ignore
invitaţia.

Au pus mâna pe robi. Aceasta se refera în primul rând la persecutarea din partea iudeilor a primilor
creştini ( vezi Fapte 8,1-4 ).

I-au omorât În persecuţiile bisericii creştine primare din partea iudeilor, Ştefan a fost cel dintâi care a
căzut (vezi Fapte 6,9-15; 7,54-60). Iacob, cel dintâi dintre cei doisprezece care a fost martirizat, a fost şi o
victima a vrăjmăşiei conducătorilor iudei (vezi Fapte 12,1-3).

Matei 22:7
7. A trimis. Stilul narativ iudaic urmează adesea o ordine pe subiecte şi nu o ordine strict cronologică
(vezi p.274; vezi la Geneza 25,19; Exod 16,33; etc.)

Ostile. Literal, „cete de soldaţi”, mai de graba decât „oştiri” mari.

 Le-a ars cetatea. Fără îndoială o aluzie la căderea Ierusalimului sub puterea legiunilor Romei în anul
70 d.Hr ( vezi Matei 24,15; Luca 21,20; p.77 ).

Matei 22:8
8. Nunta este gata. Unii au găsit o dificultate în declaraţia că nunta este încă „gata” după ce împăratul
luase timp pentru a pedepsi pe vrăjmaşii săi (vezi v. 7). Dar ospeţele orientale adesea durează mai multe zile
(vezi la v.2) şi întrucât nu venise nici un oaspete pentru a lua din darurile împăratului, ospăţul mai era încă
„gata” chiar dacă trecuse timpul fixat pentru ospăţ.

Cei poftiţi. Vezi la v. 3.

N-au fost vrednici. Adică, neacceptabili înaintea lui Dumnezeu (vezi cap. 10,11, 13).

Matei 22:9
9. Duceţi-vă dar. Aceasta, a treia chemare a parabolei, reprezintă destul de evident chemarea indurării
adresata Neamurilor.

Răspântii. [„Drumurile mari”, KJV]. Adică, şoselele principale.

Matei 22:10
10. Şi buni, şi rai. Evident, sala ospăţului reprezintă biserica de pe pământ, deoarece nu vor fi „buni şi
rai” în cer.

Matei 22:11
11. Împăratul a intrat. Parabola cinei celei mari (Luca 14,16-24) este cu totul lipsită de orice pasaj
asemănător cu cele aflate aici în Matei 22,11-14.

Să-şi vadă oaspeţii. El a venit să vadă daca totul merge bine şi îndeosebi să vadă ce fel de oaspeţi
adunaseră de la răspântii servii săi. Inspectarea din partea sa a oaspeţilor reprezintă o lucrare de cercetare, de
hotărâre cine poate şi cine nu poate să rămână. Intr-un anumit înţeles reprezintă lucrarea judecaţii de
cercetare (vezi COL 310; vezi la Apocalipsa 14,6.7).

Haina de nuntă. Hainele speciale de nuntă erau procurate de împăratul însuşi. O sală de ospăţ plina de
oaspeţi bine îmbrăcaţi ar fi fost o cinste pentru împărat şi pentru ocazia aceea. O persoană îmbrăcată
necorespunzător ar fi adus dezonoare gazdei şi ar fi introdus o notă discordantă în festivităţi. Haina de nuntă
reprezintă „neprihănirea lui Hristos” (COL 310). Deci, respingerea veşmântului reprezintă respingerea
acelor trăsături de caracter care califică pe oameni să devina fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Ca şi oaspeţii din
parabolă, nu avem nimic din al nostru vrednic de purtat. Noi suntem vrednici sa fim primiţi în faţa Marelui
Dumnezeu numai când suntem îmbrăcaţi în neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos, prin virtutea
meritelor Sale. Aceasta este „haina alba” pe care creştinii sunt sfătuiţi să o cumpere (vezi Apocalipsa 3,18;
cf. cap. 19,8).

Omul fără haină de nuntă reprezintă pe cei pretinşi creştini care nu simt nevoia de transformarea
caracterului. Oaspetele acesta pare că era interesat numai de privilegiul de a mânca din bunătăţile
împăratului. El nu aprecia pe deplin privilegiul acordat lui. Onoarea împăratului şi importanţa ocaziei nu
însemna nimic pentru el. El uitase că ospăţul era ţinut în cinstea fiului împăratului şi astfel a împăratului
însuşi. Oricât de bine îmbrăcat ar fi putut fi el, aceasta nu ar fi avut nici o însemnătate, deoarece el
respinsese singurul lucru care l-ar fi calificat să şadă la masa împăratului şi să se bucure de festivităţi şi de
bunătăţile îmbelşugate care însoţeau sărbătoarea nunţii.

Matei 22:12
12. Prietene. Împăratul s-a apropiat de oaspetele vinovat cu tact şi i-a dat un amplu prilej de a-şi apăra
felul său de purtare. Se pare că împăratul era gata să-l ierte pe om dacă starea lui prezenta nu era din vina lui
sau dacă din neatenţia slujitorilor palatului el fusese trecut cu vederea.

A amuţit. [„A rămas fără cuvânt”, KJV]. Gr. phimoo , „a pune botniţă”; de unde, figurat, „a face sa fie
fără cuvânt”. Evident era propria vina a oaspetelui, căci dacă ar fi fost nevinovat, fără îndoială s-ar fi grăbit
să vorbească în propria sa apărare. Greşeala lui era intenţionată; el respinsese haina procurata pentru el,
poate considerând-o pe a sa superioara ei. S-ar fi putut ca el sa poarte o haina noua, scumpă, pe care dorea
ca oaspeţii ceilalţi să o vadă şi să o admire.

Matei 22:13
13. Luaţi-l. Oamenii sunt excluşi din Împărăţia cerurilor ca urmare a propriei lor alegeri greşite. Aşa a
fost cu cele cinci fecioare neînţelepte (vezi la cap. 25,11.12). Omul din parabolă a putut să intre în sala
numai pe temeiul invitaţiei împărăteşti, dar numai el era răspunzător pentru că a fost dat afară. Nimeni nu se
poate mântui pe sine, dar poate aduce condamnare pentru sine. Invers, Dumnezeu „poate să mântuiască în
chip desăvârşit” (Evrei 7,25), dar El nu condamnă în mod arbitrar pe nimeni şi nu-i refuza în mod arbitrar
intrarea în împărăţie.

Întunerecul de afară. Vezi cap. 8,12; 25,30. Acesta este întunericul uitării, al despărţirii veşnice de
Dumnezeu, al anihilării. În parabola, întunericul era cu atât mai palpabil în contrast cu lumina strălucitoare a
odăii de nuntă.

Acolo. Adică, în locul acela, afară în „întunerecul cel mai din afară”.

Scrâşnirea dinţilor. Vezi la cap. 8,12.

Matei 22:14
14. Mulţi sunt chemaţi. Isus a rostit adevărul exprimat aici în diferite ocazii (vezi Matei 20,16; Luca
13,23.24). Chemarea Evangheliei este pentru toţi cei care o vor accepta. „Cine vrea”, poate „să ia apa vieţii
fără plată!” (Apocalipsa 22,17). Oricine însetează după apele mântuirii este privilegiat să accepte invitaţia:
„Veniţi la Mine şi beţi” (Ioan 7,37). În Predica de pe munte Isus a făgăduit că toţi cei care „flămânzesc şi
însetează după neprihănire vor fi săturaţi” (Matei 5,6).

Puţini sunt aleşi. Adevărul acesta nu este bazat pe un punct specific al parabolei însăşi, ci este o
concluzie generală înrudită cu ea. În parabola este numai lăsat să se înţeleagă că oaspeţii care refuzaseră
chiar numai să vina la ospăţ erau „mulţi”. Isus aici afirma simplu faptul fundamental că, prin comparaţie,
puţini au fost dispuşi să accepte chemarea milostivă a împăratului şi să intre în odaia de nuntă. La fel, în
Predica de pe munte, Isus a enunţat clar că, relativ vorbind, numai „puţini găsesc calea mântuirii, în timp ce
„mulţi” intră pe calea cea „largă” care „duce la pierzare” (vezi cap. 7,13.14).

Matei 22:15
15. Fariseii. [Plătirea birului către Cezarul, Matei 23,15-22 = Marcu 12,13-17 = Luca 20,20-26.
Comentariu major: Matei].

S-au sfătuit. Pentru a doua oară în ziua aceasta (vezi la cap. 21,23), care era ziua de marţi înainte de
crucificare.

Prindă. Gr. pagideno , „a prinde în cursă”, „a prinde în mreje”, „a prinde în capcană”. O figură
plastică zugrăvind intenţia conducătorilor iudei.

Matei 22:16
16. Ucenicii lor. „Ucenicii” Fariseilor erau oameni mai tineri pe care conducătorii nădăjduiau ca
Hristos nu-i va recunoaşte. Fariseii se temeau că dacă ei personal ar fi venit la Isus cu întrebarea, El ar fi
bănuit de îndată o uneltire, deoarece îi întâlnise, fără îndoială, pe cei mai mulţi dintre ei, dacă nu pe toţi. Dar
aceşti străini aveau toate aparenţele că ar fi tineri oneşti căutând sincer un răspuns la ceea ce, pentru iudeii
de pe vremea aceea, era o problema cât se poate de greu de înţeles (vezi la v. 17). Luca vorbeşte despre
aceşti ucenici ai Fariseilor ca fiind „iscoditori” [„spioni”] (vezi la cap. 20,20). De trei ani spioni trimişi de
Sinedriu Îl urmăriseră pe Isus aproape în toate locurile unde Se ducea (vezi la Matei 19,3; Luca 11,54).

Irodianii. Irodianii erau un partid politic iudeu care favoriza casa lui Irod Antipa (vezi p.54). Fariseii
erau naţionalişti înflăcăraţi, care se opuneau atât lui Irod, cât şi lui Cezar, în timp ce partizanii lui Irod erau
colaboraţionişti. Vrăjmaşi îndârjiţi în domeniul politic, ei erau uniţi împotriva lui Isus, aşa cum fuseseră
împotriva lui Ioan Botezătorul (vezi la Marcu 6,14). Cu ocazia aceasta Irodianii urmau sa fie martori la
răspunsul lui Isus, gata de a-L acuza dacă dădea cel mai mic semn de neloialitate faţă de cârmuire.

Ştim. Onestitatea lor simulată era de fapt o încercare de a înşela. Prin linguşire ei nădăjduiau să-L facă
pe Isus să nu fie în gardă.

Fără să-Ţi pese. [„Nici nu-Ţi pasa”, KJV]. Prin aceasta ei mărturisesc a-L credita pe Isus cu cinste şi
imparţialitate (cf. Fapte 10,34).

Matei 22:17
17. Ce crezi? Spionii aceştia doreau ca Isus să Se pronunţe intr-un fel sau altul. Daca ar fi aprobat
plătirea tributului către Roma, socoteau să prezinte aceasta ca o dovada ca era contra Legii lui Dumnezeu,
despre care Fariseii susţineau că interzicea plătirea impozitelor către o putere străina. În felul acesta El urma
să piardă dreptul la aclamarea populară ca Mesia. Dacă Isus ar fi interzis plătirea impozitelor, ar fi fost
înfăţişat autoritarilor romane ca trădător şi revoluţionar. Pe oricare cale, Fariseii se aşteptau să câştige. Dar
Isus i-a dezamăgit refuzând de a se ocupa de oricare dintre premizele dilemei. Nu era vorba ori de una ori de
alta, a răspuns El, ci de amândouă.

Se cade? [„E legal?”, KJV]. Adică, în armonie cu principiile Legii iudaice. Fariseii susţineau că nu
este, Irodianii dimpotrivă. Întrebarea cuprindea în sine problema dacă un om putea fi un bun iudeu şi totuşi
să se supună autorităţii romane.

Bir. [„Tribut”, KJV; „Dajdie” G.Gal.]. Gr. kensos (vezi la cap. 17,25). Aceasta era probabil impozitul
pe cap, colectat din teritoriile acelea care erau direct sub jurisdicţia romană. Plata tributului era deosebit de
iritantă pentru iudei, nu pentru că era necuvenit de împovărătoare, ci pentru că era un simbol al supunerii la
o putere străină şi o amară reamintire a libertăţilor lor pierdute. Chestiunea explozivă politic care Îl
confrunta pe Isus cuprindea problema: „Să ne supunem Romei sau să luptăm pentru independenţa noastră?”

Matei 22:18
18. Vicleşugul. [„Nelegiuirea”, KJV]. Marcu vorbeşte despre „făţărnicia” (cap. 12,15) şi Luca despre
„viclenia” lor (cap. 20,23). Toate cele trei cuvinte descriu potrivit motivele care determinau întrebarea.

Mă ispitiţi. Adică, „mă puneţi la încercare” (vezi la cap.6,13). Isus a informat pe pretinşii Săi
înşelători că El era pe deplin conştient de cursa pe care cu atâta iscusinţă I-o puseseră înainte.

Făţarnicilor. Vezi la cap. 6,2.

Matei 22:19
19. Banul. Gr. nomisma, literal, „orice este consfinţit de lege sau de datină”; de unde „bani”. La fel,
astăzi vorbim despre bani ca „mijloc de plata legal”. Impozitele romane trebuiau sa fie plătite în moneda
romană. Cârmuitorilor locali le era permis sa emită propriile lor monede de arama, dar Roma îşi rezerva
dreptul să bată monede de argint.

Ban . [„Dinar”, G.Gal.]. Vezi la cap. 20,2.

Matei 22:20
20. Chipul. Gr. eikon , „chipul”, „figura”, „icoana”; de la care sunt derivate cuvinte ca „icoană” sau
„iconoclast”. În contrast cu monezile romane, care purtau chipul împăratului, monedele iudaice purtau
chipul unui măslin, palmier şi altele ca acestea, care păreau mai în armonie cu prescripţia poruncii a doua.

Slovele scrise. [„Superscripţia”, KJV]. Gr. epigraphe , „o inscripţie”, sau „un titlu”.

Matei 22:21
21. Daţi dar. Sau „înapoiaţi”. „Banul birului” (vezi la v.19) pe atunci în circulaţie obişnuită purta
chipul Cezarului şi trebuia deci sa fi fost bătut de El şi-i aparţinea lui. Faptul că iudeii aveau banul în
posesia lor şi-l foloseau ca mijloc de plata legal era în el însuşi dovadă că ei recunoşteau, deşi cârtind,
autoritatea şi jurisdicţia Cezarului. Cezarul avea deci dreptul să ceara ce era al lui.
 Ce este al Cezarului. În aceasta Isus exprima principiul fundamental care determină raportul
creştinului cu statul. El nu trebuie să ignore dreptele cereri ale statului asupra lui deoarece sunt anumite
lucruri care sunt „ale Cezarului”.

Ce este al lui Dumnezeu. Autoritatea lui Dumnezeu este suprema; de aceea loialitatea supremă a
creştinului aparţine lui Dumnezeu. Creştinul conlucrează cu „stăpânirile care sunt” deoarece ele „sunt
rânduite de Dumnezeu” (Romani. 13,1). De aceea, a plăti bir Cezarului nu poate fi contrariu Legii lui
Dumnezeu, aşa cum pretindeau Fariseii (vezi la Matei 22,17). Dar sunt anumite „lucruri” în care Cezarul nu
are dreptul să se amestece (vezi la Fapte 5,29). Jurisdicţia lui Dumnezeu este absolută şi universală, a
Cezarului, subordonată şi limitată.

Matei 22:22
22. Miraţi. [„Ei se mirau”, KJV]. Fariseii anticipaseră un răspuns de „Da” sau „Nu” şi nu socotiseră
posibilitatea unei alternative la dilema propusă de ei. Ei au fost constrânşi să-şi dea seama că ei nu erau un
rival pentru Isus în ciuda îngrijitei lor plănuiri.

Matei 22:23
23. În aceeaşi zi. [Căsătoria şi învierea, Matei 22,23-33 = Marcu 12,18-27 = Luca 20,27-38.
Comentariu major: Matei ] . Adică, marţi, aceeaşi zi cu acea în care evenimentele relatate anterior în acest
capitol au avut loc (vezi la cap. 21,23; 22,1.15) marţea dinaintea crucificării.

Saducheii. Vezi p.52. Deşi pretindeau că cred în Scripturi, ei erau, pentru toate motivele practice,
materialişti şi sceptici în filozofia lor. Ei credeau în Dumnezeu ca Creator, dar tăgăduiau că El era în vreun
fel oarecare preocupat de treburile omenirii. Ei tăgăduiau existenta îngerilor, a învierii, a vieţii viitoare şi
lucrarea Duhului Sfânt în viaţa oamenilor (vezi Fapte 23,8). Saducheii pozau ca intelectuali superiori
semenilor lor şi luau în râs legalismul şi tradiţiile stricte scoase în evidenţă de către Farisei.

Venind la Isus la data aceasta, Saducheii aveau de gând să-L pună în încurcătură cu una din întrebările
lor de rezervă, care fuseseră totdeauna aducătoare de confuzie pentru Farisei, care credeau în înviere. Ei
anticipau că Isus nu ar fi mai capabil să le dea un răspuns de cum erau Fariseii.

Nu este înviere . Vezi Fapte 23,8.

Matei 22:24
24. Învăţătorule. [„Doamne”, KJV]. Literal, „Învăţătorule”

Moise a zis. Saducheii citau, în esenţa, legea leviratului în căsătorie (vezi la Deuteronom 25,5.6). În
acord cu legea aceasta, dacă o femeie era lăsată văduvă fără copii, fratele soţului ei decedat trebuia să se
căsătoreasca cu ea. Întâiul fiu născut din aceasta nouă unire urma să fie considerat fiul primului soţ, pentru
a-i perpetua numele şi pentru a-i moşteni proprietatea.

Matei 22:25
25. Şapte. Un număr care îndeobşte însemna întregime.

Matei 22:28
28. Nevasta căruia? Întrebarea aceasta nu era încărcată cu dinamită politică aşa cum era aceea
privitoare la a plăti bir Cezarului (vezi la v. 17). Ea era numai din domeniul teologiei speculative. Totuşi,
eşecul din partea lui Hristos de a da un răspuns satisfăcător ar fi dat o lovitură puternică înaltei păreri cu care
El era privit de către popor (vezi cap. 21,46).

Matei 22:29
29. Va rătăciţi. Gr. planao (vezi la cap. 18,12). Saducheii au dovedit că cei învăţaţi puteau să fie tot
atât de necunoscători şi cufundaţi în rătăcire ca şi cei neînvăţări. Înţelepţi în propria lor filozofie aşa cum
erau Saducheii, informaţia lor asupra subiectului acestuia era incompletă, şi ei nu luaseră în consideraţie cel
puţin un factor vital – “puterea lui Dumnezeu”. Isus a mers mai departe pentru a arăta că deşi doctrina
învierii s-ar putea să nu fie atât de explicit învăţată în VT aşa cum ar dori unii, ea este subînţelesă în tot VT.
 Nu cunoaşteţi nici Scripturile. [„Necunoscând Scripturile”, KJV]. Despre Saduchei se spune că se
făleau că sunt cercetători mai exacţi ai Scripturilor decât Fariseii, dar aici Isus afirma că în ciuda a toată
cunoştinţa din Cuvântul lui Dumnezeu cu care se lăudau, ei erau profund necunoscători. Concepţiile
teologice bazate pe raţionament speculativ din informaţii incomplete cu siguranţa vor duce în rătăcire pe
aceia care recurg la această metodă fantezistă de a ajunge la adevăr. Creştinii de astăzi ar trebui să se
ferească pentru ca nu cumva şi ei să se “rătăcească necunoscând Scripturile”.

Puterea lui Dumnezeu. Literal, „dunamis a lui Dumnezeu” (vezi la Luca 1,35). Saducheii uitau că un
Dumnezeu destul de puternic pentru a învia pe oameni dintre morţi avea şi înţelepciunea şi puterea de a
instaura din nou o ordine perfectă a societăţii pe pământul nou desăvârşit. Mai mult, toţi cei care sunt
mântuiţi, vor fi mulţumiţi şi fericiţi cu ordinea cea noua plină de slavă a lucrurilor, deşi ei nu pot să-şi dea
seama pe deplin în viaţa aceasta ce va aduce viitorul (vezi 1 Corinteni 2,9).

Matei 22:30
30. Ei nici nu se vor însura. Evident nu va fi nevoie de căsătorie, deoarece va predomina o nouă
ordine a lucrurilor.

Ca îngerii. Îngerii sunt fiinţe create, nu fiinţe procreate. „Doctrina că se vor naşte copii pe noul
pământ nu face parte din ‚cuvântul sigur al profeţiei’” (MM 99).

Matei 22:31
31. N-aţi citit? Observaţi mustrarea subînţelesă din aceste cuvinte (vezi la cap. 21,42).

Matei 22:32
32. Dumnezeul lui Avraam. Ce onoare este în a fi Dumnezeul oamenilor morţi? Avraam, Isaac şi
Iacob erau morţi la data când Dumnezeu S-a arătat lui Moise înaintea rugului care ardea. Pentru ce S-ar fi
identificat Dumnezeu pe Sine ca Dumnezeu al patriarhilor, decât ca anticipaţie a învierii? În aceeaşi
anticipaţie, prin credinţă, Avraam “aştepta cetatea care acre temelii tari, al cârei meşter şi ziditor este
Dumnezeu” ( Evrei 11,10 ). S-a sugerat că Isus a citat din Pentateuhul (Exod 3,6.16), deoarece Saducheii
credeau numai în inspiraţia cărţilor lui Moise.

Matei 22:33
33. Uimite. Vezi la cap. 7,28.

Învăţătura lui Isus. [„Doctrina Lui”, KJV]. Literal, „învăţătura Lui”.

Matei 22:34
34. Au auzit Fariseii. [Porunca cea mare, Matei 22,34-40 = Marcu 12,28-34 = Luca 20,39,40.
Comentariu major: Marcu]. Pentru comentariul asupra circumstanţelor în care a fost pusă întrebarea cu
privire la porunca cea mare vezi la Matei 21,23.28.33; 22,1.15.23 ; Marcu 12,28 .

A astupat gura Saducheilor. [„A adus pe Saduchei la tăcere”, KJV] . Literal, „a pus botniţa
Saducheilor” (vezi la v. 12). Deşi Fariseilor se poate să le fi plăcut ca „li s-a pus botniţa” vrăjmaşilor lor
inveteraţi, ei invidiau biruinţa lui Isus care adusese la tăcere pe acei duşmani. Nerenunţând la nădejdea ca
totuşi să prindă în cursă pe Isus, Fariseii au chemat acum pe unul dintre-ai lor pentru a face o încercare
finală de a-L determina pe Mântuitorul să spună ceva care ar fi putut fi interpretat ca fiind contra Legii (vezi
la cap. 5,17).

S-au strâns la un loc. Vezi la v. 15.

Matei 22:35
35. Un învăţător al Legii. Cineva cunoscător al legilor civile şi religioase ale iudaismului (vezi p.55).
Acest anumit „învăţător al Legii” era „unul” dintre Farisei (v. 34), aşa cum erau cei mai mulţi cărturari.

Să-L ispitească. [„Ispitindu-L”, KJV]. Sau, „punându-L la încercare”. Fariseii care au pus întrebarea
„ispiteau” pe Isus, în timp ce pe, cât se pare, omul care a pus de fapt întrebarea numai Îl punea la
„încercare”. Oricare ar fi fost motivul originar care a dat naştere întrebării, învăţătorul Legii însuşi pare să fi
fost onest şi sincer (vezi la Marcu 12,28, 32-34). Evident, el nu era personal împotriva lui Isus.

Matei 22:36
36. Învăţătorule. Literal, „Învăţător” (vezi la Luca 10,25).

Cea mai mare poruncă. Deşi această chestiune se ocupa cu principii fundamentale, era totuşi probabil
determinată de încercarea rabinică de a aranja toate poruncile Legii intr-o ierarhie a importanţei. Acolo unde
cerinţele celei de a doua porunci păreau să fie în conflict, una presupusă a fi „mai mare” obţinea precedenta
şi scutea pe om de răspunderea de a calca pe cea „mai mică” dintre cele doua (vezi mai departe la cap. 5,19).
Aici „mare” înseamnă, de fapt, „cea mai mare”. Fariseii înălţau primele patru precepte ale Decalogului ca
fiind mai importante decât ultimele şase şi, drept urmare, dădeau greş când ajungeau la chestiuni de religie
practică.

Matei 22:37
37. Să iubeşti pe Domnul. Isus citează din Deuteronom 6,5 (vezi la Luca 10,27). Trebuie să fie iubire
în inimă înainte ca o persoană să poată începe, în tăria şi prin harul lui Hristos, să ţină preceptele Legii Lui
Dumnezeu (cf. Romani. 8,3.4). Ascultarea fără iubire este şi imposibilă şi lipsită de valoare. Dar acolo unde
este prezentă, o persoana va porni să-şi ordoneze viaţa în mod automat în armonie cu voia lui Dumnezeu,
aşa cum este exprimată în poruncile Sale (vezi la Ioan 14,15; 15,10).

Cu toată inima ta. Scopul lui Hristos în enumerarea diferitelor parţi ale fiinţei unui om e doar încă un
fel de a spune că iubirea faţă de Dumnezeu, dacă este cu adevărat prezentă, va pătrunde fiecare aspect al
fiinţei omului.

Matei 22:39
39. Asemenea. Asemenea ei, adică, fiind întemeiată pe marele principiu al iubirii, şi asemenea ei în
cererea atenţiei concentrate şi conlucrării tuturor parţilor fiinţei omului.

Sa iubeşti pe aproapele tău. Vezi la Matei 5,43; 19,19; Luca 10,27-29. Isus citează aici din Levitic
19,18, unde „aproapele” se referă la un semen israelit. Isus, însă, a lărgit definiţia „aproapelui” pentru a
cuprinde pe toţi aceia care au nevoie de ajutor (vezi Luca 10,29-37). Legea iubirii faţă de Dumnezeu şi om
nu era nicidecum nouă. Isus a fost, totuşi, cel dintâi care a unit ideile din Deuteronom 6,4.5 şi Levitic 19,18
ca rezumând „întreaga datorie a omului”, deşi Mica vine foarte aproape de aceeaşi idee (vezi la Mica 6,8).

Ca pe tine însuţi. Tendinţa naturală a omului este de a se socoti pe sine cel dintâi, indiferent de
obligaţiile ce-i revin în legăturile sale cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Pentru a fi pe deplin neegoist în
purtarea cu semenii săi, un om trebuie mai întâi să-L iubească pe Dumnezeu mai pe sus de orice. Aceasta
este însăşi temelia oricărei purtări drepte.

Matei 22:40
40. Legea şi Proorocii. Un idiom ebraic obişnuit desemnând întregul VT (vezi la Luca 24,44). Cu alte
cuvinte, Isus afirma ca VT nu este nici mai mult, nici mai puţin decât o expunere a celor doua mari principii
enunţate aici – iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de om. În privinţa răspunsului „învăţătorului de
Lege” la declaraţia lui Isus vezi la Marcu 12,32.

Matei 22:41
41. Pe când erau strânşi la un loc Fariseii. [Isus aduce la tăcere pe criticii Săi, Matei 22,41-46 = Marcu
12,35-37 = Luca 20,41-44. Comentariu major: Matei ]. Acum pare că se adunase o mare delegaţie de preoţi
ca să asculte la ceea ce ar fi spus Isus (vezi la cap. 21,23.28.33 ; 22,1.15.23.34 ). Marcu notează că Isus încă
mai învăţa în Templu (cap. 12,35).

Isus i-a întrebat. Toate cele trei încercări (vezi la v. 15,23,34) de a-L face pe Isus să se incrimineze
dăduseră greş. Acum, Isus întoarce atacul împotriva pretinşilor Săi acuzatori.

Matei 22:42
42. Despre Hristos. Adică „Unsul” sau „Mesia” ( vezi la cap. 1,1 ). Aici Isus foloseşte termenul
„Hristos” nu ca un nume personal, ci ca un titlu. Iudeii recunoşteau pe Mesia (Hristos) al profeţiei, dar
tăgăduiau, natural, că Isus era Mesia.

Al lui David. [„Fiul lui David”, KJV]. Vezi la cap. 1,1.

Matei 22:43
43. Cum atunci? Isus confrunta acum pe critici cu un paradox aparent pe care nu-l pot rezolva, o
dilema la care ei n-au avut un răspuns cum n-au avut nici când mai înainte le-a prezentat o întrebare dificilă
(vezi cap. 21,25,27).

Fiind insuflat de Duhul. [„În duh”, KJV]. Adică „prin inspiraţie”. Marcu spune: „prin Duhul Sfânt”
(cap.12,36).

Matei 22:44
44. Domnului Meu. Isus aici citează din cartea Psalmilor (vezi Luca 20,42; vezi la Psalmii 110,1; cf.
Fapte 2,34; Evrei 1,13).

Matei 22:45
45. Cum este El fiul lui? Cu alte cuvinte, daca David Îl numeşte pe Mesia „Domn”, lăsând să se
înţeleagă că Mesia este mai bătrân ca David însuşi, cum poate fi Mesia şi „Fiul” lui David şi, în felul acesta
,să fie mai tânăr ca David? Singurul răspuns posibil la întrebarea lui Isus este că Acela care urma să vină ca
Mesia trebuia să fi existat înainte de întruparea Sa pe acest pământ. Ca „Domn” al lui David, Mesia nu era
altul decât Fiul lui Dumnezeu; ca „Fiu” al lui David, Mesia era Fiul Omului (vezi la cap. 1,1). Evident,
conducătorii iudei nu erau pregătiţi să răspundă la această întrebare din cauza concepţiilor lor eronate cu
privire la Mesia (vezi la Luca 4,19). Ei nu ar fi putut răspunde foarte bine la întrebare fără să admită că Isus
din Nazaret era Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Deci, punând aceasta întrebare, Isus i-a adus pe Farisei şi pe
Cărturari faţă în faţă cu ideea centrală a misiunii Sale pe pământ, deoarece întrebarea aceasta, daca ar fi fost
privită sincer şi inteligent, ar fi dus fără îndoială la recunoaşterea mesianităţii Sale.

Matei 22:46
46. Nimeni nu i-a putut răspunde. [„Nimeni nu era în stare”, KJV]. Conducătorii iudei şi-au dat seama
că era fără rost să-L mai întrebe pe Isus mai departe, deoarece fiecare dilema cu care ei Îl confruntaseră, El o
întorsese contra lor şi, făcând aşa, îi dovedise necunoscători ai Scripturii şi incompetenţi de a fi conducătorii
spirituali ai poporului. Cel puţin intr-o alta ocazie, Isus i-a confruntat cu o întrebare care i-a pus în
încurcătură (cf. cap. 21,23-27). Fiecare încercare de a-L discredita pe Isus s-a dovedit a fi un bumerang.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-14 COL 307-319; GC 428

4, 7 COL 308

8-13 COL 309

9 6T 78 ; WM 73,78, 245

11 GC 428; 4T 307 ; 6T 296

11,12 TM 187

11-13 COL 308 ; 5T 509

12 COL 317

13 2T 242

14 2T 294; 5T 50
 15-16 DA 601 -609

21 1T 220; 3T 120.384

22 DA 602

23 AA 78; DA 603

24-30 DA 605

29 FE 279, 438, 448

30 MM 99

31,33 DA 606

36-40 PK 327

37 GC 473 ; 1T 436 ; 2T 42 ; 4T 281 ; 5T 542

37, 38 CT 329; 1T 289

37,39 CS 157; DA 607; Ev 619; FE 187; 1T 173

37-39 AA 505; CT 345; WM 49, 111

37-40 1T 710; 2T 228; 3T 511

39 COL 381.382; Ed 16; ML 224; Te 213; 2T 51, 520, 547, 639, 681; 3T 58; 6T 269; 7T 91; WM 32

40 DA 607

42 DA 608; MH 456

43-46 DA 609

Matei 23:1
1. Atunci Isus, pe când cuvânta. [Vaiuri asupra cărturarilor şi Fariseilor, Matei 23,1-39 = Marcu
12,38-40 = Luca 20,45-47. Comentariu major: Matei. Cf. la Luca 11,39-52]. Cu privire la circumstanţele în
care a fost ţinută cuvântarea aceasta vezi la cap. 21,23.28.33; 22,1.15.23.34.41. Aceasta a fost probabil
marţi, târziu în cursul zilei. Aceasta a fost cea din urma zi de învăţătură în Templu, iar cuvântarea Lui a fost
discursul Său public de încheiere. Prin denunţările Sale usturătoare contra cărturarilor şi Fariseilor El a
căutat, destul de evident, să sfarâme lanţurile care îi legau pe oameni de tradiţie şi de aceia care o perpetuau.
Capitolul 23,1-12 a fost adresat ucenicilor şi oamenilor în general, iar v. 13-33 cărturarilor şi Fariseilor din
audienţă. În ultima parte sunt şapte „vaiuri”, sau opt, daca este inclus cel de la v. 14 (vezi la v. 14).

Gloatelor. [„Mulţimii”, KJV]. Publicul, aceia care se adunaseră în curţile Templului.

Matei 23:2
2. Cărturarii şi Fariseii. Pentru comentariu vezi p.51, 55, 57.

Şed pe scaunul lui Moise. Şi anume, ca tâlcuitori oficiali ai legii lui Moise.

Mai înainte „scaunul lui Moise” era socotit a fi o expresie figurată comparabilă cu „catedra de istorie”
la o universitate de astăzi. Acum, însă, arheologii au descoperit că vechile sinagogi iudaice aveau scaune
reale pe care şedeau, fără îndoială, tâlcuitorii Legii. Sinagoga dezgropată la Hamat avea un scaun de piatră
aproape de zidul de sud al sinagogii, cu spatele lui câtre „chivot”-ul unde erau păstrate sulurile (vezi p.57).
Este probabil ca Isus Se referea la un scaun ca acesta.

Matei 23:3
3. Toate câte vă spun ei. Aici, în cap.23, Isus nu atacă învăţăturile cărturarilor şi Fariseilor – lucru pe
care El l-a făcut cu alte ocazii (vezi la Marcu 7,1-13) – ci concentrează atenţia asupra faptului că viaţa lor
era incompatibilă cu înalta lor mărturisire de neprihănire.

Să nu faceţi. [„Nu faceţi”, KJV]. În v. 13-33, Isus condamnă în mod specific astfel de lucruri ca
sfinţenie superioară afectată, devoţiuni ostentative, iubire după superioritatea în activităţi religioase sau de
altă natură şi lăcomie. Noi facem bine dacă examinam propria noastră viaţă, spre a vedea dacă nu sunt urme
ale aceloraşi rele ca acelea care au făcut cuvântul „Fariseu” sinonim cu „făţarnic” (vezi la Luca 18,9-14).

Ei zic, dar nu fac. Sau, „ei predică, dar nu pun în practică”. (RSV). Vezi la cap. 7,21-23. A zice fără a
face este ceea ce face pe un om sa fie făţarnic (vezi la cap. 6,2; 7,5). Cărturarii şi Fariseii declarau loialitate
absolută fata de Scripturi, dar nu practicau principiile expuse acolo. Faptele lor bune constau dintr-o
meticuloasă atenţie faţă de ceremonie şi cerinţele rituale şi nu faţă de „cele mai însemnate lucruri din Lege”
(vezi la cap. 9,13 ; 22,36 ; 23,23). Comparaţi învăţătura din blestemarea smochinului (vezi la Marcu
11,12-14.20-22) şi din exemplul fiului care a spus: „’Mă duc, doamne!’ Şi nu s-a dus” (Matei 21,30).

Matei 23:4
4. Leagă sarcini grele. Cărturarii şi Fariseii erau nişte supraveghetori riguroşi, dar nu purtători de
putere. Aceste „sarcini grele” nu făceau parte din legile lui Moise, ci din tradiţia rabinică (vezi la Marcu
7,1-13).

Cu anevoie de purtat. [„Dureroase”, KJV]. Aceste cereri rabinice n-au adus decât necaz şi descurajare
celor care au încercat să le împlinească. Nu era absolut nimic în legile lui Dumnezeu care să aducă durere
sau oboseală. Lucrul acesta era adevărat numai cu privire la amănunţitele cerinţe exagerate ale legilor făcute
de oameni. Comparaţi cap. 11,28-30.

Matei 23:5
5. Să fie văzuţi de oameni. Ei păreau să uite că Dumnezeu priveşte la inima şi că dacă urma să le
cerceteze inima, El n-ar fi găsit nimic acolo care să-i recomande ca fii ascultători. Ascultarea lor era purtată
mai ales la suprafaţa, ca o manta (vezi la cap. 25,26). Conduita lor era reglementată de ceea ce ei anticipau
că ar gândi oamenii despre ei, mai mult decât de iubirea pentru Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5,14). Pentru
comentarii în plus asupra acestui tip de religie, vezi la Matei 6,1-8.

Filacteriile. Gr. phulakteria , de la un cuvânt care înseamnă „a veghea”, „a păzi”, de unde „o paza”.
Ideea purtării de filacterii era bazata pe o interpretare a textului din Deuteronom 6,8. Pentru o descriere a
filacteriilor şi a felului în care se purtau, vezi la Exod 13,9. Pentru mulţi filacteria devenise fără îndoială un
simplu farmec protector, în mare măsură la fel cum evreii din vechime ajunseseră să privească chivotul
legământului (vezi la 1 Samuel 4,3). Iudeii evlavioşi de pe vremea lui Hristos purtau filacteriile la ocaziile
zilnice de rugăciune, dar rabinii recomandau ca ele sa fie purtate toată ziua, în fiecare zi, cu excepţia
Sabatelor şi a zilelor de sărbătoare. Talmudul din Ierusalim vorbeşte de „Farisei-umerari care poartă toată
împlinirea din partea lor a poruncilor pe umerii lor” ( Berakoth 9.14 b, 40, citat în Strack şi Bidlerbeck,
Komentar zum Neuen Testament, vol. 1, p.914 )

Poalele veşmintelor. [„Bordura”, KJV; „Ciucurii de pe poale”, G. Gal.]. Gr. kraspeda, aici „ciucuri”,
„franjuri”. Pentru o descriere a ”bordurilor” sau „ciucurilor” la care se face referire, vezi la Marcu 5,27. A le
„largi” ar însemna a le face mai bătătoare la ochi şi, întrucât veşmântul la care se purtau aceşti „ciucuri”, sau
aceste podoabe era folosit pentru scopuri religioase, aceasta era menită să atragă atenţia la cel care-l purta ca
fiind evlavios peste măsura cerută de lege şi mai mult decât oamenii obişnuiţi. Legea iudaică specifică
numai măsurile minime. Folosirea ciucurilor era întemeiată pe Numeri 15,38-40 şi Deuteronom 22,12 (cf. la
Marcu 12,38)

Matei 23:6
6. Locurile dintâi. [„Locurile cele mai de sus”, KJV; „În capul mesei”, G.Gal.].
 Mai degrabă, „poziţii de onoare” (vezi DA 613; cf. Iacob 2,2-4). Pentru comentariul la obiceiul de a
căuta locurile de onoare la ospeţe vezi la Luca 14,7-14.

Două zile mai târziu, la ultima cina, cei doisprezece se certau cu privire la o situaţie asemănătoare
(Luca 22,24; DA 644, 645).

Scaunele dintâi. Pe vremuri „făţarnicii” alegeau să şadă în frunte, unde puteau fi văzuţi; astăzi preferă
locurile din spate. Sinagogile din vechime nu erau prevăzute de obicei cu „scaune” pentru adunare, care, în
general vorbind, sau şedea pe podea, sau stătea în picioare. Uneori erau aşezate bănci de-a lungul pereţilor.
„Scaunele” – rezervate pentru prezbiteri – erau de obicei în faţă, privind spre adunare. Cel care ţinea predica
şedea pe unul din aceste scaune (vezi p.57; vezi la Matei 23,2). Locurile de cinste la sinagogă erau de obicei
atribuite pe baza felului în care erau văzuţi în localitate.

Matei 23:7
7. Piete. Vezi la Matei 11,16; Marcu 7,4.

Rabi. Literal, „cel mare al meu”, „învăţătorul meu” sau „domnul meu”. Mai târziu, pronumele
personal şi-a pierdut forţa. Acest titlu onorific pentru învăţătorii Legii n-a fost probabil mult timp în uz.
Termenul rab pentru învăţător este găsit încă în 110 î.Hr., în gura lui Iosua b. Perahah (Mişna Aboth 1.6; ed.
Soncino a Talmudului, p.5). Titlul „rabi” distingea pe un om ca fiind învăţat în Legea lui Moise şi lăsa să se
înţeleagă că interpretarea datoriilor religioase prescrise în ea era obligatorie sau infailibilă. Aceasta tindea sa
pună autoritatea omenească în locul cuvântului expres al lui Dumnezeu. Isus îi sfătuia pe urmaşii Săi să nu
privească la oameni, ci la Dumnezeu şi la voia Lui expusă în Scripturi. Sfatul acesta nu are nici o legătură cu
folosirea unor titluri ca „doctor” sau „profesor” din instituţiile şcolare de azi, deşi s-ar aplica la titluri ca
„reverend”, „sfinţia sa”, etc. care implică tot ceea ce implica şi „rabi” pe vremea lui Hristos.

Matei 23:8
8. Să nu vă numiţi. „Voi” este emfatic în textul grec. Probabil un indemn către ucenici. Ei nu trebuiau
să ia un rol autoritar în chestiuni de teologie.

Dascălul. Literal, „Învăţător”.

Hristos. Dovezi textuale favorizează (cf. p.146) omiterea acestor cuvinte.

Voi sunteţi fraţi. Aceia care Îl urmau pe Hristos trebuiau să se considere pe ei ca fiind egali. Nici unul
nu trebuia să exercite autoritate asupra altuia şi, cu siguranţă, nu în chestiuni de conştiinţă.

Matei 23:9
9. Tată. Un titlu aplicat adesea patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacob (vezi Ioan 7,22; 8,53; etc.) şi în
general oamenilor de valoare din generaţiile trecute. Atât pentru Ilie, cât şi pentru Elisei s-a folosit titlul de
„părinte” (2 Regi 2,12; 6,21). Un tractat din Mişna ( vezi p.99 ) este numit Aboth, „parintii”. Cuvântul
aramaic abba, „tată”, apare netradus în Marcu 14,36; Romani 8,15; Galateni 4,6. Aici Isus pare să se refere
la o folosire tehnică a termenului, comparabil în implicaţiile lui cu „rabi” (vezi la Matei 23,7-8).

Matei 23:10
10. Învăţători. Gr. kathegetai, „învăţători” cuvântul grec modern pentru „profesori”.

Hristosul. [„Şi anume Hristos”, KJV]. Literal, „Hristosul” (vezi la cap. 1,1).

Matei 23:11
11. Cel mai mare. [„Cel care este cel mai mare”, KJV]. Vezi la Matei 20,26; Marcu 9,35; Luca 9,48;
vezi DA 613.

Matei 23:12
12. Se înalţă. Vezi la Matei 11,29 ; 20,26 ; Luca 14,11; 18,14. Aceasta pare sa fi fost o zicală favorită
pentru Isus, una pe care o repetă mai des, poate, decât pe oricare alta. O enunţare paralelă din Talmudul de
la Ierusalim (Erubin 13b, 35) zice: „Dumnezeu vă înălţa pe acela care se smereşte pe sine, Dumnezeu va
smeri pe acela care se înalţă pe sine” (vezi Nota adiţională la capitolul 7).

Matei 23:13
13. Vai. Gr. onai, o exclamaţie de durere şi de denunţare (vezi la cap. 11,21). Cele şapte vaiuri (opt
daca e inclus cel din cap. 23,14; vezi la v. 14), ilustrează observaţiile făcute în v. 3-5 cu privire la cărturari şi
Farisei. Cu privire la scopul lui Isus în exprimarea acestor denunţări usturătoare a conducătorilor religioşi ai
naţiunii vezi la v. 1.

Făţarnici. Vezi la cap. 6,2; 7,5. Epitetul apare de şapte ori în cap. 23,13-29.

Închideţi oamenilor Împărăţia. În primul rând, împărăţia harului divin, dar cândva şi împărăţia slavei
divine (vezi la cap. 4,17; 5,2). Cărturarii şi Fariseii făcuseră aproape cu neputinţa ca oamenii sinceri la inima
să găsească drumul ce duce la mântuire, mai întâi, făcând religia o povara de nesuferit (cap. 23,4) şi al
doilea, prin propriul lor exemplu făţarnic (v. 3). În loc de a ilumina calea mântuirii, tradiţia rabinica o
întuneca în aşa fel incit, în cel mai bun caz, oamenii nu puteau decât sa-şi bâjbâie calea, ca într-o ceaţă densă
(vezi la Marcu 7,5-13).

Nici voi nu intraţi. Felul lor făţarnic de viaţă le-ar pune o stavilă la intrare.

Nu-i lăsaţi. Adică, nu le îngăduie. Era ca şi cum cărturarii şi Fariseii stăteau în afara porţii (vezi la
cap. 7,13.14) pentru a nu-i lăsa pe oameni să intre şi, ca şi cum, după ce au bătut în cuie şi au baricadat uşa,
au aruncat cheia, hotărâţi ca nimeni să nu intre. Ei erau atât de exclusivişti încât să gândească că împăraţia
cerului era un fel de club particular în care numai oameni care corespundeau standardelor lor şi-ar putea
asigura admiterea.

Matei 23:14
14. Mâncaţi casele văduvelor. Dovezi textuale atestă (cf. p.146) omiterea v. 14. Afirmaţia este
necontestată în Marcu 12,40. Fariseii convingeau văduvele bogate să-şi doneze averea Templului şi apoi o
întrebuinţau pentru folosul lor personal (DA 614). Se presupune că văduvele erau protejate de lege (Exod
22,22), dar faptul acesta nu-i împiedica pe Fariseii hrăpăreţi (cf. Isaia 10,2). Pentru comentariul asupra unui
alt mijloc menit să legalizeze jefuirea bătrânilor, vezi la Marcu 7,11-13.

De ochii lumii. Vezi la v. 5.

Rugăciuni lungi. Vezi la cap. 6,7.

O mai mare osânda. Pentru că erau conducători, faptele lor rele erau mai vrednice de mustrat decât
aceleaşi fapte când erau comise de către oameni de rând. Ca învăţători ai Legii, purtarea lor era cu atât mai
mult supusă cenzurii, decât aceea a păcătoşilor de rând. În primul rând, ei cunoşteau Legea mult mai deplin
şi, în al doilea rând, exemplul lor rău urma să fie privit de către alţii ca justificând propriile lor fapte rele.

Matei 23:15
15. Vai. Vezi la v. 13.

Ca să faceţi un tovarăş de credinţă. [„Ca să faceţi un prozelit”, KJV; G.Gal.]. Cu privire la influenţa
extensivă a iudeilor şi a religiei lor în Imperiul roman pe vremea lui Hristos, vezi p.61,62. Relatări din
vechime dau la iveala faptul că erau mii de convertiţi la credinţa iudaica. Unii dintre aceştia au devenit iudei
şi şi-au rânduit viata în armonie cu toate cerinţele ceremoniale ale iudaismului. Ei erau mai întâi instruiţi pe
deplin, apoi botezaţi şi li se cerea să aducă jertfa la Templul din Ierusalim. Toţi bărbaţii erau circumcişi ca
semn al primirii legământului abraamic (vezi la Geneza 17,10-12). Un număr mult mai mare credea în
Dumnezeul adevărat şi I se închinau, dar fără să practice ritualurile iudaismului. Aceştia erau cunoscuţi ca
„prozeliţi ai porţii” sau „temători de Dumnezeu” .

De două ori mai rău. Un convertit entuziast devenea, daca era cu putinţă, şi mai bigot decât Fariseii. A
fi „un fiu al gheenei” [„un fiu al iadului”] înseamnă a fi pregătit pentru „gheena” [„iad”] (Gr. geenna, vezi la
cap. 5,22 ) şi menit, din cauza aceasta, pentru ea. În contrast, a fi „copil al împărăţiei” înseamnă a fi de un
caracter potrivit pentru împărăţie şi, în felul acesta, destinaţi pentru ea.

Matei 23:16
16. Povăţuitori orbi. [„Călăuzitori orbi”, KJV]. Isus se refera, natural la orbirea spirituală (vezi la Ioan
9,39-41). Iudeii se făleau că erau călăuzitori ai Neamurilor oarbe (Romani. 2,19 ); de fapt, ei se duceau
foarte departe pentru a câştiga prozeliţi (Matei 23,15). Dar ca un om orb să-şi asume rolul de a călăuzi pe
alţii care sunt orbi este culmea nebuniei. Isus căuta imediat să ilustreze ceea ce El înţelege prin orbire
spirituală (v. 16-24). Secţiunea aceasta a incriminării de către Isus a conducătorilor iudei este mai lunga
decât oricare dintre cele relatate în cap. 23. El ar părea deci că pune accent asupra acestui aspect al
făţărniciei lor.

Unicul leac pentru orbirea spirituală este „alifia pentru ochi” spirituală (Apocalipsa 3,18), dar ei au
refuzat să o cumpere de la singurul Negustor care o oferea spre vânzare. În aceasta este o sobră avertizare
pentru biserica de azi.

Jură . Vezi la cap. 5,33-37.

Nu este nimic. Aceasta este cea dintâi ilustrare a orbirii spirituale a cărturarilor şi a Fariseilor. Poate
raţionamentul din spatele distincţiei menţionate aici este că, pentru a fi obligatoriu, un jurământ trebuie să
fie particular. De pildă, potrivit Talmudului (Nedarim 14b, ed. Soncino, p.38): „Dacă cineva face o
făgăduinţă solemnă pe Tora, cuvintele lui sunt fără efect; dar dacă este făcut pe ceea ce este scris în ea,
făgăduinţa lui este obligatorie; iar dacă este făcut pe ea şi pe ceea ce este scris în ea, făgăduinţa lui este
obligatorie”. Notaţi expresia „sunt fără efect” şi comparaţi expresia lui Isus ”nu este nimic”.

Este legat. [„Este datornic”, KJV]. „Este legat de jurământul lui” de a împlini ceea ce a făgăduit sau
de a accepta răspunderea pentru care a fost pus sub jurământ.

Matei 23:17
17. Nebuni. Gr. moroi, „cei nebuni”. Comparaţi avertizarea din cap. 5,22 (vezi comentariile de acolo),
contra folosirii pripite a cuvântului acestuia. Evident, în Matei Isus a osândit motivele care uneori au
determinat folosirea cuvântului şi nu folosirea cuvântului însuşi. În Predica de pe munte Isus S-a ocupat cu
motivele şi nu cu faptele externe ca atare. El nu Se adresa cu mânie cărturarilor şi Fariseilor, ci numai
expunea faptele.

Sfinţeşte. Adică, îl face sfânt. Aurul era sfânt numai datorită faptului că era aurul Templului.

Matei 23:18
18. Jură cineva pe altar. Vezi la v. 16,17, unde este implicat acelaşi principiu.

Matei 23:19
19. Nebuni. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) ‚între includerea sau omiterea acestor cuvinte.

Matei 23:22
22. Jură pe cer. Vezi la v. 16,17 unde se aplică acelaşi principiu. Cerul însuşi şi tronul lui Dumnezeu
de acolo sunt sfinte numai datorită prezenţei lui Dumnezeu.

Matei 23:23
23. Voi daţi zeciuială. Zeciuirea era o parte integrantă din Lege (vezi la Levitic 27,30; Deuteronom
14,22). Grija scrupuloasă cu care iudeii evlavioşi dădeau zecimea era reflectată în Mişna: „Tot ceea ce este
[considerat] hrana şi este păstrată şi creste din pământ, este supusa zeciuirii”. Şi ei au făcut o altă regulă [cu
privire la zecime]: „Tot ce este considerat hrană, atât la începutul, cât şi la sfârşitul [creşterii ei], chiar dacă
o reţine de la folosire aşa încât să facă în stare sporirea cantităţii de hrană, este supusă [zecimii], dacă [este
culeasă] în stadiile ei mai timpurii sau mai târzii [de coacere].... Când ajung roadele să fie supuse zecimii?
Smochinele, de la data când sunt numite bohal, strugurii cultivaţi sau sălbatici în primele stadii ale coacerii,
fragi şi dude după ce devin roşii, etc.” (Ma’aseroth 1.1,2, ed. Soncino a Talmudului, p. 255, 256).

Izmă. În Mişna, planta aceasta nu este menţionată ca fiind supusă zeciuirii. Ea era zeciuita de către
iudeii scrupuloşi, fără îndoială ca dovadă a profundului lor respect pentru legea zeciuirii.

Mărar [„Anason”, KJV]. Sau, „mărar”. Mărarul este amintit în Mişna (Ma’aseroth 4.5, ed. Soncino a
Talmudului, p. 274) ca fiind supus zeciuirii. Toate părţile plantei urmau să fie zeciuite – seminţele, planta,
păstăile – de fapt, totul cu excepţia rădăcinilor.

Chimen. [„Chimion”, KJV]. O plantă cultivată, ale cărei seminţe aromate erau consumate drept
condiment sau ca aperitiv cu hrana (vezi Isaia 28,25.27). Seminţele de chimion sunt asemănătoare cu
seminţele de chimen, dar mai puţin plăcute la gust şi mai puţin nutritive. Toate cele trei plante menţionate
aici erau folosite la pregătitul alimentelor şi ultimele două erau apreciate pentru proprietăţile lor medicinale.
Vezi la Isaia 28,25.

Lăsaţi nefăcute. [„Aţi omis”, KJV]. Sau, „aţi neglijat”. Aceasta era asemănătoare cu acuzaţia pe care
conducătorii iudei o aduseseră împotriva lui Hristos (vezi la cap. 5,17-20).

Cele mai însemnate. [„Cele mai grele”, KJV]. Cărturarii înşişi făcuseră un aranjament elaborat şi
artificial al legilor iudaismului, catalogându-le ca fiind de mai mare sau mai mica importanta (vezi la cap.
22,36). În ce priveşte comentariul lui Isus asupra problemei că unele porunci sunt de mai mare importanţă
decât altele, vezi la cap. 5,17-20. Cărturarii şi Fariseii dădeau o mare însemnătate rânduielilor făcute de
oameni şi formelor exterioare ale ţinerii Legii (vezi la Marcu 7,3-13), dar uitau aproape cu totul adevăratul
spirit al Legii însăşi – iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni (vezi la Matei 22,37.39). În Predica de pe
munte, Isus căutase sa restatornicească spiritul în locul ţinerii literei Legii de către oameni (vezi la cap.
5,17-22).

Dreptatea. [„Judecata”, KJV; G.Gal.]. Gr. krisis, aici folosit probabil cu interesul de „drept”, în sensul
de neprihănire. Cu privire la importanţa milei ca factor conducător în relaţiile dintre oameni, vezi la cap.
9,13. Pentru însemnătatea credinţei, vezi la Habacuc 2,4.

Acestea. Adică, lucrurile mai puţin însemnate care adesea constau mai ales din forma exterioară. Isus
aici aproba aducerea zecimii. Nici El şi nici vreunul dintre scriitorii NT nu slăbesc nici în cea mai mică
măsura obligaţia. Isus clarifică faptul că El nu era contra zeciuirii ca atare, ci contra spiritului făţarnic al
cărturarului şi al Fariseului, a căror religie consta din ţinerea cu stricteţe a formelor Legii.

Acelea. Adică, „lucrurile mai însemnate [„mai grele”] ale legii”, pe care cărturarul şi Fariseul le
neglijaseră.

Matei 23:24
24. Povăţuitori orbi. [„Călăuzitori orbi”, KJV]. Vezi la v. 16.

Strecuraţi. Gr. diulizo , „a strecura” ca printr-o sită. Propoziţia ar trebui să fie citită, literal, „strecuraţi
ţânţarul”, adică din apa de băut (DA 617). Aici Isus mustra din nou pe cărturari şi pe Farisei pentru nepăsare
când este vorba de lucruri care sunt cu adevărat importante. Atât ţânţarul, cât şi cămila erau necurate potrivit
cu legea levitică (vezi la Levitic 11,4.22.23). Precauţiile elaborate luate contra înghiţirii celor mai mărunte
forme de viaţă de animale (necurate), în timp ce se da pe gât unul dintre cele mai mari animale necurate,
cămila, sunt puse alături în una dintre cele mai impresionante figuri hiperbolice pentru care învăţătura lui
Hristos era vestită (cf. la Matei 19,24).

Matei 23:25
25. Partea de afară a paharului. Isus Se refera aici nu la obiceiurile Fariseilor cu privire la uneltele
gospodăreşti, la folosirea cărora iudeii exercitau grija scrupuloasă, ci la Fariseii înşişi. În ce priveşte
paharele reale, Fariseii aveau aceeaşi grija de partea dinăuntru ca şi de cea din afară. Dificultatea era că ei nu
aplicau acelaşi principiu la viaţa lor. Ei trăiau pentru „a fi văzuţi de oameni” (vezi la v. 5), părând ca uită
complet faptul că Dumnezeu putea să le vadă inima şi cunoştea perfect de bine motivele făţarnice care
determinau evlavia lor exterioară scrupuloasă. Comparaţi Marcu 7,18-23.

Blidului. [„Strachina”, KJV]. Gr. paropsis, o farfurie pe care se serveau delicatese.

 De răpire şi de necumpătare. Cuvintele astfel traduse indică „jaf” şi „răpire” pe de o parte, şi
„necumpătare” şi „lipsa de stăpânire de sine” pe de alta. Hristos ilustrează aici cum cărturarii şi Fariseii
dădeau greş în „lucrurile cele mai însemnate ale Legii” (v. 23).

Matei 23:26
26. Curăţi mai întâi . Curăţirea efectivă trebuie să înceapă înăuntru (vezi la Marcu 7,3-18; Luca
11,41).

Matei 23:27
27. Vai de voi. [„Vai vouă”, KJV]. Vezi la v. 13.

Morminte văruite. Potrivit cu legea rituală, o formă extremă de întinare era contactul cu moartea.
Preoţii, de pildă, nu trebuiau să se „spurce” prin contactul cu moartea, cu excepţia cazului rudelor apropiate
(Levitic 21,1-4), dar şi acest privilegiu era tăgăduit marelui preot (v. 10,11). Potrivit cu Mişna, era obiceiul
de a se vărui mormintele la 15 Adar, cu o luna înainte de Paşte, pentru ca preoţii şi nazireii să poată evita
întinarea prin atingerea involuntară de morminte (Shekalim 1.1, ed. Soncino a Talmudului, p.1). Pentru
procedura cerută în caz de întinare ceremonială pricinuită de atingerea de un mort, vezi Numeri 19,11-22.
Comparaţi Fapte 23,3; vezi la Luca 11,44.

Matei 23:28
28. Vă arătaţi neprihăniţi. [„Va arătaţi drepţi”, KJV]. Vezi la v. 3,50.

Pe dinăuntru. Pentru comentariul lui Hristos cu privire la importanţa corectitudinii interioare, vezi la
cap. 5,22.28.

Matei 23:29
29. Zidiţi mormintele. Martirii unei generaţii devin adesea eroii celei următoare. În timp ce profeţii
erau în viaţă era ceva popular să se arunce cu pietre în ei; dar, după ce fuseseră morţi pentru un timp, a ajuns
ceva popular să li se ridice monumente de piatră elaborate pentru a-i comemora. Iudeii nu puteau onora pe
profeţii în viaţă fără a le primi soliile, dar era un lucru simplu de a-i onora pe profeţii morţi fără a face aşa
ceva.

Matei 23:30
30. Dacă am fi trăit. [„Dacă am fi fost”, KJV]. Fiecare generaţie tinde să se laude că este mai
înţeleaptă şi mai tolerantă decât generaţiile de mai înainte. Noi înşine putem găsi satisfacţia gândind că n-am
fi asemenea cărturarilor şi Fariseilor, uitând faptul că gândind aşa ajungem ca ei (vezi la Luca 18,11).
Lumina sporită aduce asupra oamenilor răspunderi mai mari. Profeţii vremurilor de mai înainte suferiseră
din cauza că atacaseră crezurile, standardele şi acţiunile contemporanilor lor. Dacă profeţii aceia ar fi fost în
viaţă astăzi, ar fi prezentat aceleaşi solii de demascare a păcatului şi aceste solii ar fi întimpinat aceeaşi
nepăsare împietrita şi ar fi provocat aceleaşi încercări de a aduce la tăcere pe profeţii care le făceau
cunoscute.

Matei 23:31
31. Despre voi înşivă. Ei se făceau răspunzători de lumina adevărului care se revărsase din soliile
profeţilor, care, deşi morţi, totuşi vorbeau.

Matei 23:32
32. Umpleţi. „Voi” este emfatic în textul grec. Paharul vinovăţiei naţiunii iudaice era aproape plin şi
faptele oamenilor din generaţia lui Hristos, îndeosebi respingerea din partea lor a lui Hristos ca Mesia (vezi
la Ioan 19,15), urmau să umple paharul acela până la a da pe deasupra (vezi vol. IV, p.32, 33). După cum
vina Babilonului a ajuns la limitele răbdării divine în noaptea ospăţului lui Belşaţar, tot aşa aceea a lui Israel
ca naţiune a trecut hotarele harului divin în lepădarea şi crucificarea lui Isus.

Matei 23:33
33. Pui de năpârci. Vezi la cap. 3,7 ; 12,34.

Cum veţi scăpa? Vezi la Evrei 2,3.

 Pedeapsa. Sau, „sentinţa”.

Gheenei. [„Iadului”, KJV]. Gr. geena (vezi la cap. 5,22). Ei erau martori contra lor înşişi (cap. 23,31).
Dacă admiteau vina cum puteau ei nădăjdui să scape ?

Matei 23:34
34. Trimet. Comparaţi Luca 11,49.

Înţelepţi. Oameni care înţelegeau soliile profeţiilor şi căutau să aplice la viaţa naţiunii principiile
expuse acolo. Aceştia erau oameni „cari se pricepeau în înţelegerea vremurilor” şi care „ştiau ce trebuie să
facă Israel” (1 Cronici 12,32) în lumina adevărului revelat. Pentru înţelesul „înţelepciunii” în contradicţie cu
„înţelegere” şi „cunoaştere”, vezi la Proverbele. 1,2. „Înţelepţii” erau sfetnici siguri, oameni cu judecată, în a
căror conducere se putea avea încredere. Ei nu erau conducători „orbi” de felul cărturarilor şi Fariseilor
(vezi la Matei 23,16.17).

Omorî şi răstigni. Ştefan a căzut pentru a satisface pofta cărturarilor şi Fariseilor după sângele acelora
care vorbeau pentru Dumnezeu (Fapte 7,59). Ciuda iudeilor a fost ceea ce a dus la rearestarea lui Pavel şi
executarea lui (vezi 2 Timotei 4,6-8; AA 489, 597). Ar trebui să fie notat că răstignirea era un mod de
executare roman, nu unul iudaic.

Bate. Cu privire la obiceiul biciuirii în sinagogă, vezi la cap. 10,17. Pavel a fost biciuit de cinci ori (2
Corinteni 11,24).

Prigoni. Vezi la cap. 5,10-12 ; 10,17.18.23. Pentru cazurile de persecuţie, vezi Fapte 13,50;
14,5.6.19.20; 26,11; etc.

Matei 23:35
35. Ca să vină asupra voastră. Aceasta nu înseamnă că oamenii generaţiei lui Hristos urmau să fie
pedepsiţi pentru faptele rele ale părinţilor lor, deoarece Scripturile învaţă în mod specific că nici un om nu
este pedepsit pentru păcatele altuia (vezi Ezechiel 18,2-30; cf. Exod 32,33). Dar respingerea din partea lor a
lui Isus şi a învăţăturilor Lui făceau vinovăţia lor mai mare decât aceea a oricărei generaţii anterioare.

Sângele neprihănitului. [„Sângele neprihănit”, KJV; „Sângele drepţilor”, G.Gal.]. Adică al

persoanelor nevinovate.

Abel. Vezi la Geneza 4,8-10.

Zaharia. Fără îndoială, Zaharia fiul lui Iehoiada, marele preot, care a fost ucis cu pietre în curţile
Templului la ordinele regelui Ioas, care a domnit de la 835 la 796 în.Hr. (2 Cronici 24,20-22; vezi vol. II,
p.83). Numeroase referiri din literatura iudaică ulterioară acestei ucideri nu lasă nici o îndoială că ea a făcut
o profundă impresie asupra gândirii naţiunii. În Bibliile ebraice, cărţile Cronicilor apar ca ultimele cărţi ale
Scripturii, în aceeaşi poziţie pe care Maleahi o ocupă în Bibliile noastre (vezi vol. I, p.37). Pe temeiul
susţinerii plauzibile că Isus a numit pe Abel şi pe Zaharia deoarece, potrivit ordinei cărţilor în Bibliile
ebraice, ei reprezintă pe primii şi pe ultimii martiri relataţi, cei mai mulţi cărturari trag concluzia că ordinea
cărţilor plasând Cronicile la urmă, există cel puţin încă de pe vremea lui Isus.

Fiul lui Barachia. Zaharia, fiul lui Iehoiada (2 Cronici 24,20-22) este singura persoană cu numele
acesta menţionată în Scriptura ca fiind ucisă în felul acesta (vezi DA 619). Nu există nici o informaţie cu
privire la Zaharia, fiul lui Berechia (Zaharia 1,1, ca murind de o moarte violenta. Acelaşi lucru se poate
spune despre „Zaharia fiul lui Berechia” din Isaia 8,2. S-a sugerat că Isus nu a identificat pe Zaharia ca fiind
„fiul lui Berechia”, ci ca aceste cuvinte au fost adăugate de un copist de mai târziu, care, atunci când a scris,
a avut în minte fie pe profetul Zaharia, fie pe Zaharia din Isaia 8,2. Este demn de notat că, în afirmaţia
paralelă din Luca 11,51, Zaharia nu este identificat ca „fiul lui Berechia”.

Templu. Gr. naos. Templul însuşi, spre deosebire de hieron, sau complexul Templului ca un tot (vezi
cap. 21,23), care cuprindea curţile şi alte clădiri alipite de al. De obicei numai un preot avea acces la curtea
dinăuntru a Templului, unde era altarul jertfei, iar faptul că Zaharia era „intre Templu şi altar” sugerează că
el era de serviciu ca preot la data martirizării sale. Dacă curţile Templului lui Solomon erau aceleaşi ca şi ale
Templului lui Irod, asasinii lui Zaharia – afara de cazul ca erau preoţi sau leviţi – probabil nu aveau nici un
drept de a intra în curtea aceasta.

Matei 23:36
36. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Toate acestea. [„Toate aceste lucruri”, KJV]. Adică, culminarea căii rele de umblare rezumată în v.
34,35. Paharul nedreptăţii iudeilor se umplea degrabă ( vezi la v. 32 ).

Neamul acesta. [„Generaţia aceasta”, KJV]. Aici Isus Se refera în mod clar la “generaţia” oamenilor
care trăiau atunci, contemporanii Săi iudei. În capitolul următor, El lămureşte soarta la care El Se refera aici
– distrugerea Ierusalimului şi Templului de către oştirile Romei în anul 70 d.Hr. (vezi Matei 24,15-20; cf.
Luca 21,20-24). Comparaţi şi Matei 24,34; Luca 11,50.

Matei 23:37
37. Ierusalime. Comparaţi Luca 13,34. În Ierusalim se concentrau toate nădejdile lui Israel ca naţiune.
Cetatea aceasta era simbolul tăriei şi mândriei naţionale. Cu privire la rolul Ierusalimului în planul lui
Dumnezeu, vezi la vol. IV, p.26-30.

Omorî pe prooroci. Vezi la v. 34.

Sa strâng pe copii tăi. Literal, „am dorit sa adun”. N-au pornit de pe buzele lui Isus alte cuvinte mai
sfâşietoare sau o mai duioasă exprimare de solicitudine. Cu acelaşi dor duios priveşte Cerul asupra tuturor
celor pierduţi (vezi la Luca 15,7). Se apropia timpul când Dumnezeu urma să lepede pe iudei ca popor ales
al Său (vezi Matei 23,38), dar cât de fără tragere de inima i-a lăsat cerul în voia propriei lor căi stricate şi a
soartei lor tragice! În ce priveşte alte afirmaţii ale Scripturii exprimând îndurarea şi îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu exercitate faţă de păcătoşii nepocăiţi, vezi Ezechiel 18,23.31.32; 33,11; 1 Timotei 2,4; 2 Petru
3,9.

Puii. [„Puii ei”, KJV].

N-aţi vrut. Propria lor alegere este cea care a determinat soarta lor (vezi la Daniel 4,17; vezi vol. IV,
p.32,33; 5T 120). Nici un păcătos nu va fi pierdut datorită măsurilor necorespunzătoare luate de către Cer.
Comparaţi Iosua 24,15; Isaia 55,1; Apocalipsa 22,17.

Matei 23:38
38. Casa. [„Casa voastră”, KJV]. Numai cu o zi mai înainte Isus se referise la Templu numindu-l
„casa Mea” (cap. 21,13). Acum, el era „casa voastră”. Cuvintele lui Hristos trebuie să fi aruncat groaza în
inima preoţilor şi conducătorilor. Declaraţia aceasta se poate să fi venit în mintea lor în cursul judecării Lui
(vezi cap. 26,61-64). Perdeaua sfâşiată trei zile mai târziu era un semn vizibil că Dumnezeu nu mai accepta
şirul fără rost de forme şi ceremonii care se îndepliniseră acolo de aproape 40 de ani (vezi cap. 27,51). Era
acum mijlocul săptămânii profetice din Daniel 9,27 şi, din punctul de vedere al Cerului, valoarea
sacrificiului şi a jertfei era pe punctul de a înceta pentru totdeauna. Vezi la Matei 24,3.15 ; cf. Luca 21,20;
vezi vol. IV, p.35.

Matei 23:39
39. Nu Mă veţi mai vedea. Afirmaţia aceasta urmează să fie înţeleasă în termenii altor afirmaţii făcute
de către Isus în cursul aceleaşi săptămâni, mai ales ale aceleia din cap. 26,64. Prin „de acum încolo”, Isus nu
Se referea la plecarea Sa din Templu în acea marţi după amiaza, ci la toate împrejurările legate de lepădarea,
judecarea şi crucificarea Lui.

Binecuvântat este Cel. Isus Se referea la timpul când oamenii – inclusiv „cei care Îl împunseră”
(Apocalipsa 1,7) – Îl vor vedea „venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă” (Matei 24,30). În acea
mare zi de pe urmă, până şi batjocoritorii vor fi constrânşi să recunoască vrednicia de a fi binecuvântat a
Aceluia pe care acum Îl blestemau cu atâta neînfrânare (vezi Filipeni. 2,9-11). Cărturarii şi Fariseii cărora
Isus le vorbea acum urmează să fie în mulţimea aceea. Isus voia sa le spună: „Nu Mă veţi mai revedea până
nu voi reveni în slava”.

La scurt timp după cuvintele acestea Isus a plecat pentru totdeauna din curţile Templului. Pentru alte
evenimente care au precedat plecarea aceasta din curţile Templului, vezi la Marcu 12,41-44; Ioan 12,20-50
).

Matei 24:1
1. Pe când mergea Isus. [Semnul revenirii lui Hristos, Matei 24,1-51 = Marcu 13,1-37 = Luca 21,5-38.
Comentariu major: Matei. Vezi harta p.224; diagrama 9, p. 233]. Probabil târziu marţi după masă. Isus
petrecuse ziua dând învăţătură în curţile Templului şi fusese asaltat de repetate ori de grupă după grupă de
conducători iudei. În cele din urmă în ultimul Său discurs public (cap.23), a trasat în termeni fără greş
caracterul făţarnic al acestor “povăţuitori orbi” (v. 16) şi a plecat din curţile Templului pentru totdeauna.
Raportul lui Matei privitor la evenimentele acestei zile este relatat în cap. 21,23 la 23,39. Discursul ţinut
personal unora dintre ucenicii Săi pe panta Muntelui Măslinilor ocupă în întregime capitolele 24 şi 25.
Marcu şi Luca merg paralel cu relatarea din Matei până la cap. 24,42.

Părăsind Templul, Isus şi cel puţin patru dintre ucenicii Săi au coborât pe panta abruptă până în Valea
Chedronului, şi au urcat pe panta Muntelui Măslinilor, care se ridica cu vreo 400 de picioare deasupra Văii
Chedronului. Fiind cam la 300 de picioare mai sus de zona Templului, muntele oferă o privire aeriană
asupra Templului şi a cetăţii. Vezi la cap. 21,1; vezi ilustraţia din faţă p.513.

Ucenicii Lui. Marcu (cap. 13,3) îi identifica pe ucenici ca fiind Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan – cei
patru care fuseseră chemaţi de la plasele lor de pescuit, de pe ţărmurile Galileei, cu mai puţin de doi ani
înainte (vezi la Luca 5,1-11).

Ca să-i arate. Numai Marcu reda cuvintele ucenicilor: „Învăţătorule uită-Te ce pietre şi ce ziduri !”
(cap. 13,1). Templul era mândria şi bucuria fiecărei inimi de iudeu. Iosif compara zidurile albe de piatră ale
Templului cu frumuseţea unui munte cu vârful acoperit de zăpada (Război V. 5.6 [ 223 ]) şi da mărimea
fabuloasa a unora din pietrele folosite la construirea lui – 45 pe 5/6 coti (cam 66 pe 7si 9 picioare). Templul
se găsea acum în curs de construcţie de aproape 50 de ani (vezi Ioan 2,20), iar lucrarea la întregul complex
de curţi şi clădiri nu s-a terminat decât pe la anul 63 d.Hr – numai cu şapte ani înainte de a fi fost deplin
distrus de oştirea lui Titus.

Matei 24:2
2. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Piatră pe piatră. Cu privire la mărimea fabuloasă a unora dintre pietrele folosite la Templu, vezi la v.
1. Prezicerea aceasta a fost împlinită literal când a căzut Ierusalimul în anul 70 d.Hr. (vezi la v. 1).

Dărâmată. Iosif (Război VI. 4.5-8 [249-270]) descrie viu nimicirea Templului şi eforturile depuse de
Titus de a-l salva. Excelenta construcţie a clădirii dădea asigurare că el va rezista elementelor timpului
pentru o perioadă nelimitată. Cetatea Ierusalimului însăşi era considerată din toate punctele de vedere
practice ca de necucerit, dar Isus a prezis că ea va fi distrusă prin forţă.

Matei 24:3
3. El a şezut jos. [„Pe când şedea”, KJV]. Isus probabil venise aici pentru a petrece noaptea şi a nu Se
reîntoarce la Betania cum făcuse în cele doua zile precedente (vezi la cap. 21,17).

Ucenicii. Vezi la v. 1.

La o parte. [„În particular”, KJV]. Era greu pentru ei sa înţeleagă importanţa declaraţiei lui Isus cu
privire la nimicirea Templului, mai ales în legătură cu evenimentele recente ca intrarea triumfală şi a doua
curăţire a Templului, care li se părea că prezice iminenta statornicire a împărăţiei mesianice.

Fără îndoială ei au venit la El la o parte deoarece ar fi fost considerat trădare să vorbească despre
asemenea lucruri public.
 Spune-ne, când. Ei trăgeau cu înfocare nădejdea că Isus se va proclama acum Împărat în oricare zi şi
va fi aclamat de naţiune ca Mesia. Atunci, când urma să aiba loc pustiirea Templului ?

Aceste lucruri. Adică, pustiirea la care Se referise în cap. 23,38 şi mai lămurit enunţata în cap. 24,2.

Semnul. Vezi la v. 30.

Venirii. Gr. parousia, “prezenţa”, sau „sosire”. Parousia apare în mod obişnuit în papirusuri cu privire
la vizita unui împărat sau a unui rege. Cuvântul mai apare în v. 27,37,39, dar nicăieri în altă parte în
Evanghelii, deşi adesea în Epistole. El este folosit uneori pentru a denota prezenţa ca opusa la absenţă, ca în
Filipeni 2,12, dar mai obişnuit pentru venirea lui Hristos, ca în 2 Tesaloniceni 2,1 sau a oamenilor, ca în 1
Corinteni 16,17. În NT este folosit ca un termen tehnic pentru a doua venire a lui Hristos. Nu este nimic în
termenul parousia care sa denote o venire secretă.

Se pare că ucenicii au înţeles că Isus urma să plece pentru un timp după care urma să revină în putere
şi slavă pentru a-Şi lua împărăţia. Isus, evident, trebuie că dăduse deja mai multe instrucţiuni explicite
asupra subiectului acestuia decât relatează Evanghelia (vezi GC 25). Credinţa populară susţinea că atunci
când Mesia avea să vina, El urma să dispară pentru un timp, iar atunci când reapărea, nimeni nu ar fi ştiut de
unde vine. Totuşi, aceasta este cea dintâi discutare extinsă a celei de a doua “veniri” atât cât priveşte
raportul Evangheliei; deşi fusese lăsată a se înţelege în parabolele polilor (Luca 19,12-15) şi a vierilor
nelegiuiţi (Matei 21,33-41, cf. cap.16,27). Pentru un rezumat al felului în care profeţiile VT despre Mesia şi
împărăţia mesianică urmau să fie împlinite dacă Israel ar fi fost credincios, vezi vol. IV, p.26-30. Pentru un
comentariu asupra erorilor fundamentale ale teologilor iudei la interpretarea acestor profeţii ale VT, vezi DA
30.

În mintea ucenicilor „aceste lucruri” – nimicirea Templului şi venirea lui Isus a doua oară la “sfârşitul
veacului [„sfârşitul lumii”]” – erau strâns legate intre ele. Ei erau de părere că aceste evenimente urmau să
aibă loc fie simultan, fie în succesiune rapidă. Când, în ziua înălţării, ucenicii au întrebat: „Doamne, în
vremea aceasta, ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?” Isus a răspuns: „Nu este treaba voastră să
ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,6.7). Ei încă nu
înţelegeau că naţiunea iudaică urma să Îl lepede pe Isus şi, la rândul ei, să fie lepădată ca popor ales a lui
Dumnezeu (vezi vol. IV, p.32,33). Cunoaşterea evenimentelor viitoare, atunci, ar fi fost prea mult pentru ei.
De fapt, ucenicii se dovediseră incapabili de a pricepe instrucţiunea repetată, pe care Hristos le-o dăduse de
aproape un an, cu privire la suferinţele şi moartea Lui iminentă (vezi la Matei 16,21; 20,17-19).
Evenimentele prezise s-au dovedit a fi mai mult decât puteau ei să suporte (vezi Luca 24,11.17-25; DA 631,
772).

Sfârşitul veacului. [„Sfârşitul lumii”, KJV; „Sfârşitul acestui veac”, G. Gal.]. Sau, „Sfârşitul
veacului”. În ce priveşte însemnătatea cuvântului grecesc aion, „lume”, vezi la cap. 13,39. Expresii similare
apar de obicei în literatura apocaliptică iudaică pentru a descrie sfârşitul ordinii prezente a lucrurilor şi
începutul veacului mesianic. Pentru o schemă a felului în care urma să fie săvârşită această tranziţie în acord
cu planul originar al lui Dumnezeu pentru Israel, vezi vol. IV, p.26-30. Ucenicii au pus întrebarea lor având
în minte soliile mesianice ale profeţiilor VT. Dar ei, ca şi alţi iudei, nu înţelegeau pe deplin că acele
făgăduinţe ar fi putut fi împlinite pentru Israel numai cu împlinirea condiţiilor necesare (vezi vol. IV,
p.30-34; vezi la Ieremia 18,6-10).

Isus a amestecat în răspunsul Sau la întrebarea ucenicilor evenimente care duceau la „sfârşitul”
naţiunii iudaice ca popor ales al lui Dumnezeu şi „sfârşitul” lumii. Nu pot fi trase în mod precis liniile de
despărţire între cele două. Nu o mică parte din ceea ce Isus trasase cu privire la viitor se aplică mai ales la
evenimente care urmau să aibă loc în curând cu privire la naţiunea iudaică, cetatea Ierusalim şi Templu.
Totuşi, cuvântarea Sa a fost ţinută şi pentru folosul acelora care urmau să trăiască în mijlocul scenelor de pe
urmă ale istoriei pământului. Este demn de observat că DA 628-633 aplică semnele enumerate în v. 4-14
mai ales la căderea Ierusalimului şi unele din ele în mod secundar la timpul nostru, iar pe cele din v. 21-30
exclusiv la evenimentele care conduc la o a doua venire a Mântuitorului. Vezi la cap. 10,1.

Matei 24:4
 4. Înşele. Cel dintâi motiv pentru a „băga de seamă”, este de a evita să fii înşelat sau dus în rătăcire.
Într-o forma sau alta, Isus a repetat avertizarea aceasta iarăşi şi iarăşi (vezi versetele 4-6, 11, 23-26, 36,
42-26).

Matei 24:5
5. În numele Meu. Adică, pretinzând a fi Mesia. Avertizarea din v. 5 se aplică în mod deosebit la
naţiunea iudaica, care era deosebit de susceptibilă la această formă de înşelăciune. În zilele apostolilor au
fost mulţi mesia mincinoşi. Vezi Iosif, Război VI 5.4 [312-315]. Mai târziu (v. 27), „în cuvinte care nu dau
greş, Domnul vorbeşte de a doua Lui venire” (DA 631).

Matei 24:6
6. Veşti. Gr. akoai , „relatare”. Ucenicii nu trebuiau să fie surprinşi sau alarmaţi când, înainte de anul
70 d.Hr., izbucneau războaie. Urmau să fie războaie înainte de căderea Ierusalimului, dar acestea nu urmau
să prevestească apropiata venire a lui Isus (vezi DA 628, 629).

Sfârşitul. În cuvântarea Sa, Domnul prevede atât sfârşitul naţiunii iudeilor ca naţiune, cât şi sfârşitul
lumii. Rabinii ar fi declarat că semnele din v. 6-8 ar fi „semne ale venirii lui Mesia” şi „ale eliberării lor [ca
naţiune] din robie”, dar Isus a atras atenţia la acestea că „semne ale distrugerii lor [ca naţiune]” ( DA 628,
629; cf. MB 120 ). Şi aşa cum războaiele şi veştile de război ale vremurilor apostolice preziceau sfârşitul
naţiunii iudaice, tot aşa frământările şi neînţelegerile vremurilor noastre prezic sfârşitul lumii (vezi PK 536;
5T 753).

Matei 24:7
7. Un neam se va scula. Scriitorii iudei şi romani descriu perioada de la anul 31-70 d.Hr. ca un timp de
mari nenorociri. Aceste cuvinte ale lui Hristos au fost literal împlinite în evenimente dinainte de căderea
Ierusalimului în anul 70 d.Hr. (vezi DA 628, 629). Prezicerile cu privire la „cutremure de pământ, foamete şi
ciumi” din v. 7 se refera, de asemenea, în primul rând la aceeaşi perioadă. Isus a avertizat pe primii creştini
să nu considere certurile politice, foametele, molimile şi cutremurele acelui timp ca semne ale „sfârşitului”
imediat al lumii (vezi la v. 3).

Cutremure. A avut loc o serie de cutremure mai mari intre anul 31 d.Hr. şi anul 70 d.Hr. Cele mai
grele dintre acestea au fost în Creta (46 sau 47), Roma (51), Frigia (60) şi Campania (63). Tacit (Anale XVI
10-13) vorbeşte de asemenea de furtuni şi cicloane deosebit de grele în anul 65.

Foamete. În Fapte 11,28 se face aluzie la o foamete deosebit de grea în Iudea prin anul 44 d.Hr. Au
fost cu totul patru mari perioade de foamete în timpul domniei lui Claudiu, anii 41-54 d.Hr.

Ciumi. [„Molime”, KJV]. Dovezi textuale favorizează omiterea (cf. p.146) acestui cuvânt.

Pe alocurea. [„În diferite locuri”, KJV].

Matei 24:8
8. Începutul. Vezi la v. 6,7.

Durerilor. [„Întristărilor”, KJV]. Gr. odines, “dureri de naştere”, „chinuri de naştere”, „durerile
facerii”, „muncă”. Acelaşi cuvânt este tradus „durerile naşterii” în 1 Tesaloniceni 5,3; forma verbală apare
în Galateni 4,19.27; Apocalipsa 12,2. Într-o formă metaforică, cuvântul denota dureri intr-un înţeles mai
general (vezi Fapte 2,24).

Iudeii foloseau un termen (ebr. cheblo shel mashiach; aramaic chebleh dimeshiach, literal, „durerea
lui Mesia”; odată într-un pasaj disputat, la plural, „durerile lui Mesia”) prin care arătau nu suferinţele lui
Mesia Însuşi, ci nenorocirile din care se va naşte era mesianica. Expresia este găsită timpuriu cam prin anul
90 d.Hr., în cuvinte ale lui Rabi Eliezer (Midraş Mekhilth 59 a, la Exod 16,29, citate în Strack şi Billerbeck,
Kommentar zum Neuen Testament, vol. 1, p. 950) şi era poate deja curenta pe vremea lui Isus. Daca
lucrurile stăteau aşa, folosirea de către Isus a termenului urma sa reamintească aceste nenorociri prezise.
Pentru o descriere a stărilor pe care le aşteptau scriitori necanonici, apocaliptici, că vor precede sfârşitul
veacului, vezi 2 Ezra 5,1-12; 6,18-25; 15,16; Apocalipsa lui Baruc 27,48,31-37; 70,2-10; Cartea Jubileelor
23,16-25; Cartea lui Enoh 99,4-7; 100,1-6.

Matei 24:9
9. Va vor da. Vezi la cap. 5,10-12; 10,17-24. Stefan (Fapte 7,59,60), Petru şi Ioan (Fapte 4,3-7,21),
Petru şi Iacob ( Fapte 12,1-4 ) au fost printre primii creştini care au suferit de pe urma autorităţilor. Pavel s-a
arătat înaintea lui Felix, Festus, Agripa şi Cezar (Fapte 24 la 28). Comparaţi Marcu 13,9-12. În Matei
24,21.22 Hristos vorbeşte îndeosebi despre persecuţia care urmează să vina după căderea Ierusalimului în
anul 70 d.Hr.

Pentru numele Meu. Adică, „din cauza Mea”, echivalent cu cuvintele, „pentru că sunteţi creştini”
(vezi la cap. 5,11).

Matei 24:10
10. Vor cădea. [„Se vor poticni”, KJV; „Vor fi slabi de înger”, G. Gal.]. Literal, „vor cădea” (vezi la
cap. 5,29). Ei vor cădea sau apostazia. Credincioşii vor pierde „iubirea dintâi” (Apocalipsa 2,4). Cu privire
la apostazia secolelor creştine primare vezi la 2 Tesaloniceni 2,3.4.

Se vor uri unii pe alţii. Vezi la cap. 10,21.22.

Matei 24:11
11. Mulţi prooroci mincinoşi. Comparaţi v. 4. Istoria relatează că numeroşi prooroci mincinoşi au
apărut în anii care au precedat imediat căderea Ierusalimului la romani. În ce priveşte profeţi mincinoşi în
zilele de pe urma, vezi la v. 24-27; cf. DA 628, 631. Pentru o avertizare mai timpurie contra profeţilor
mincinoşi, vezi la cap. 7,15-20. În cap. 24,24-26, Hristos vorbeşte în mod specific despre lucrarea
proorocilor mincinoşi dinainte de a doua Lui venire.

Matei 24:12
12. Înmulţirii fărădelegii. Previziunea lui Hristos şi-a găsit întâia ei împlinire înainte de căderea
Ierusalimului în anul 70 d.Hr. ( DA 633; cf. 36,37 ). Profeţia va fi din nou împlinită în zilele de pe urmă (2
Timotei 3,1-5; cf. 5T 136, 741).

Dragostea. Pentru descrierea acestei virtuţi dumnezeieşti, vezi la 1 Corinteni 13; vezi la Matei
5,43.44. Pentru împlinirea acestei preziceri aşa cum se aplică bisericii creştine, vezi la Apocalipsa 2,4. Mulţi
vor găsi că este mai uşor sa meargă împreună cu lumea, decât să rămână sinceri şi statornici.

Matei 24:13
13. Cine va răbda. Şi anume, va indura diferite ispite la apostazie ca de pildă înşelăciunile profeţilor
mincinoşi (v. 11) şi ademenirile nelegiuirii (v. 12).

Sfârşit. Gr. telos. În vers, 6,14, „sfârşit” este iarăşi de la telos, dar în v. 3 deriva de la sunteleia. Nu
este clar dacă Hristos vrea să spună „până la limita răbdării” (vezi 1 Corinteni 10,13; Evrei 12,4) sau „până
la sfârşitul lumii” (vezi la Matei 24,3.6).

Matei 24:14
14. Evanghelia. Gr. evaggelion (vezi la Marcu 1,1).

Împărăţiei. Vezi la cap. 3,2; 4,17; 5;3.

Lumea. Gr. oikoumene, „lumea locuită” (vezi la Luca 2,1), în contrast cu aion, „lume” considerata din
punct de vedere al timpului (vezi la Matei 24,3). La treizeci de ani după ce Hristos spusese aceste cuvinte,
Pavel a afirmat că Evanghelia mersese în toata lumea (Coloseni 1,23; cf. Romani. 1,8; 10,18; Coloseni 1,5.6;
8T 26), confirmând împlinirea literala a acestei preziceri pe vremea sa (vezi DA 633). Totuşi, declaraţia lui
Pavel era adevărată numai intr-un sens limitat (vezi harta: „Biserica la sfârşitul lucrării lui Pavel”, în vol.
VI). Împlinirea deplină a acestei preziceri a Domnului urmează încă sa fie realizată (vezi AA 111).

Progresul glorios al Evangheliei în lumea în cursul secolului al XIX-lea şi prima jumătate al celui de
al XX-lea, îmbărbătează inima fiecărui creştin plin de râvna şi conştiincios să creadă că împlinirea deplină a
făgăduinţei din cap. 24,14 urmează să fie în curând realizată. Era misiunilor creştine moderne este în general
considerată ca începând cu lucrarea lui William Carey în 1793. Un secol şi jumătate de la misiunea sa
istorică în India a fost martor la cea mai mare biruinţă a credinţei creştine de pe vremea apostolilor.

Mână în mână cu misiunile străine a mers traducerea şi difuzarea Scripturilor. În timp ce primele 18
secole ale erei creştine au văzut Biblia tradusa în numai 71 de limbi, secolul următor – al XIX-lea – a văzut
totalul urcând la 567. Pe la mijlocul secolului al XX-lea, numărul crescuse la peste 1000. Sunt putini oameni
în lume astăzi care să nu aibă acces la cel puţin vreo parte a Scripturilor în propria lor limba.

Sfârşitul. Vezi la v. 3,6,13

Matei 24:15
15. Urâciunea pustiirii. Vezi la Daniel 9,27; 11,31; 12;11. În LXX-a versetele acestea din Daniel
cuprind cuvinte greceşti similare sau identice (cf. 1 Macabei 1,54 ). La iudei, un idol sau alt simbol păgân
era adesea numit „uriciune” (1 Regi 11,5,7; 2 Regi 23,13; 46,34; etc.) sau ceva ofensiv din punct de vedere
religios (Exod 8,26; cf. Geneza 43,32; 46,34, etc.). Pasajul paralel din Luca zice: „Când veţi vedea
Ierusalimul înconjurat de oştiri să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape” (cap. 21,20). Evenimentul prezis
este evident distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr, dată la care simbolurile Romei
păgâne au fost aşezate în cuprinsul zonei Templului. Când răscoala lui Bar Cocheba a fost înfrântă în anul
135 d.Hr., romanii au zidit un templu al lui Jupiter Capitolinul pe locul fostului Templu iudaic, şi iudeii au
fost expulzaţi din cetatea Ierusalimului sub ameninţarea cu moartea.

Proorocul Daniel. Referirea la Daniel este dovada că Isus credea că Daniel era o persoană istorică, că
era profet şi că a scris cartea lui Daniel. Din cauză că profeţia lui Daniel arata atât de clar către timpul când
Mesia urma sa apară, rabinii, în secolele de mai târziu, au rostit un blestem asupra acelora care ar fi încercat
sa facă o calculare a timpului (GC 378; Talmud, Sanhedrin 97 b, ed. Soncino, p.659).

Locul sfânt. Adică, curţile sfinte ale Templului, inclusiv curţile dinăuntru, de la care Neamurile erau
excluse sub ameninţarea cu moartea (vezi Fapte 6,13; 21,28).

Să înţeleagă. Aceia care susţin că Daniel este o „carte sigilata” şi că nu poate fi înţeleasă, ar face bine
să mediteze la afirmaţia contrarie a lui Hristos. Pe măsura ce evenimentele prezise s-au apropiat, era de cea
mai mare însemnătate ca poporul lui Dumnezeu să cunoască despre ce vorbea profetul. Aceste evenimente
erau la depărtare de 40 de ani, în cuprinsul vieţii multora dintre aceia care trăiau pe atunci. La fel, pe măsura
ce evenimentele legate de sfârşitul lumii (vezi la v. 3) se apropie, creştinii ar trebui să fie sârguincioşi în
strădania lor de a înţelege ceea ce a fost scris spre îndemnarea lor (vezi Amos 3,7; Romani. 15,4; 1 Corinteni
10,11).

Matei 24:16
16. Să fugă la munţi. Aşa cum a făcut poporul evreu în decursul veacurilor când au avut loc invazii
străine vezi Judecători 6,2; 1 Samuel 13,6; Evrei 11,38). Iosif zice (Război VI. 9.3 [420]) că mai mult de un
milion de oameni a pierit în cursul şi după asediul cetăţii şi că încă 97000 au fost luaţi captivi. Totuşi, în
cursul acalmiei temporare, când romanii au încetat asediul Ierusalimului pe neaşteptate, toţi creştinii au fugit
şi se spune că nici unul dintre ei nu şi-a pierdut viaţa. Locul de refugiu a fost Pela, o cetate de pe colinele de
la est de Râul Iordan, cam la 17 mile la sud de Lacul Galileei.

Potrivit cu Iosif, Titus, comandantul oştirilor romane, a mărturisit că nici armatele sale şi nici maşinile
lui de asediu nu ar fi avut succes în spargerea zidurilor Ierusalimului dacă n-ar fi voit Dumnezeu aşa.
Apărarea încăpăţinată i-a înfuriat atât de mult pe ostaşii romani, încât atunci când în cele din urma au intrat,
dorinţa lor de răzbunare n-a cunoscut margini.

Matei 24:17
17. Pe acoperişul casei. Casele erau în general construite cu acoperiş plat, care era folosit de obicei
pentru uscarea fructelor. Acoperişurile acestea ofereau de asemenea un loc pentru odihna, meditaţie şi
rugăciune (vezi Fapte 10,9). Pentru referirile biblice cu privire la diferitele întrebuinţări ale acoperişurilor
caselor, vezi Iosua 2,6; 1 Samuel 9,25.26; 2 Regi 23,12. Unii cred că expresia „acela care este pe acoperişul
casei” se referă în primul rând la locuitorii oraşelor.
 Să nu se coboare. Timpul era esenţial. Amânarea refugierii ar fi atras o mare primejdie. Aşa cum au
dovedit evenimentele, sfatul acesta era corespunzător, deoarece oştirile romane s-au înapoiat curând.
Răgazul acesta temporar (vezi la v. 16) a fost ultima ocazie pe care creştinii ar fi avut-o ca să scape. Vezi p.
74, 75.

Matei 24:18
18. La câmp. Probabil, o referire la aceia care locuiau în sate la tara. „Câmpul” este un termen biblic
obişnuit însemnând „ţară”, spre deosebire de cetăţi şi oraşe (Deuteronom 28,16; cf. Geneza 37,15; Exod
9,25; etc.).

Matei 24:19
19. Vai. Rigorile şi lipsurile refugierii ar fi fost cu totul de nesuportat pentru femeile cu copii mici.

Matei 24:20
20. Rugaţi-vă. Creştinii din Ierusalim şi Iudea nu puteau să determine timpul retragerii oştirilor
romane, dar se puteau ruga la Dumnezeu să îndulcească suferinţa şi primejdiile care însoţeau fuga la munţi.

Să nu fie iarnă. În umezeala şi frigul ploilor de iarna, călătoria ar fi fost extrem de dificilă, adăpostirea
şi aprovizionarea ar fi fost nesigure şi sănătatea ar fi fost greu de păstrat. În plus, în timpul sezonului ploios,
Râul Iordan s-ar fi dovedit dificil de trecut.

Zi de Sabat. La patruzeci de ani după înviere, Sabatul urma sa fie tot atât de sfânt ca şi atunci când
Isus rostea cuvintele acestea pe coasta Muntelui Măslinilor. El nu lasă să se înţeleagă nici o schimbare în
sfinţenia zilei aşa cum mulţi cretini presupun acum că a avut loc când El a ieşit din mormânt. Agitaţia,
tulburarea, teama şi incidentele călătoriei care aveau loc cu prilejul refugierii din Ierusalim ar fi fost
necorespunzătoare în ziua de Sabat. Creştinii trebuiau să se roage să poată ţine Sabatul ca zi de odihnă, aşa
cum intenţiona Dumnezeu să fie ţinut. Hristos nu a desfiinţat Sabatul când a fost bătut în cuie pe cruce. El
n-a pierdut nimic din sfinţenia pe care Dumnezeu i-o dăduse la origine (vezi la Geneza 2,1-3).

Matei 24:21
21. Atunci. Adică, după nimicirea Ierusalimului şi căderea naţiunii iudaice. Intre sfârşitul naţiunii
iudaice şi sfârşitul lumii urma să fie „veacuri lungi de întuneric, secole marcate cu sânge pentru biserica Sa,
lacrimi şi chin de moarte” (DA 630, 631). Începând cu v. 21, semnele prezise arată către sfârşitul lumii (vezi
DA 630, 631).

Necaz aşa de mare. Prima persecuţie a bisericii a venit din partea conducătorilor iudei (Fapte 4,1-3;
7,59.60; 8,1-4; etc.). Puţin mai târziu, Neamurile i-au persecutat la fel pe creştini (Fapte 16,19-24; 19,29; 1
Corinteni 15,32) şi timp de aproape trei secole biserica a suferit intermitent din partea Romei păgâne. În 538
au început cei 1260 de ani de supremaţie şi persecuţie papală (vezi Nota adiţională la Daniel 7).

Matei 24:22
22. Dacă … n-ar fi. Dacă n-ar fi intervenit Dumnezeu, persecuţia ar fi nimicit în cele din urma pe toţi
cei „aleşi”.

Nimeni. [„Nici un trup”, KJV]. Un idiom ebraic obişnuit pentru „fiinţe omeneşti”.

Scăpa. Şi anume, de moarte.

Matei 24:23
23. Atunci. După „necazul cel mare” al v. 21, 22. Avertizarea v. 23-28 se aplica în mod deosebit la
zilele de pe urma ale istoriei pământului şi era „dată ca un semn al celei de a doua veniri” (DA 631). O
avertizare similară fusese deja dată în v. 4,5, dar acolo fusese prezentată în primul rând „ca unul dintre
semnele distrugerii Ierusalimului” (DA 631) şi a fost împlinită înainte de căderea acelei cetăţi în anul 70
d.Hr. Dar aceeaşi avertizare repetată în v. 23-28 a fost dată pentru „cei care trăiesc în aceasta epocă a lumii”,
deoarece, „acum, în limbaj fără de greş, Domnul vorbeşte despre a doua Lui venire şi dă avertizare despre
primejdiile care urmează să preceadă venirea Lui în lume” (DA 628, 631).
 Vă va. Isus Se adresează ucenicilor cu privire la evenimentele de la sfârşitul timpului ca reprezentanţi
ai credincioşilor în viaţă la sfârşitul timpului.

Hristosul. Echivalentul grec al ebraicului Mashiach, „Mesia” (vezi la cap. 1,1).

Sa nu-i credeţi. Vezi la v. 4,5.

Matei 24:24
24. Hristoşi mincinoşi. Vezi la v. 5.

Prooroci mincinoşi. Vezi la v. 11, unde sunt menţionaţi prooroci mincinoşi înainte de căderea
Ierusalimului. În contextul acesta, un profet mincinos este un reprezentant al unui fals mesia. În ce priveşte
sfatul amănunţit cu privire la astfel de profeţi, vezi la cap. 7,15-23.

Semne mari. Vezi p.208; vezi la Luca 2,12. Proorocii mincinoşi săvârşesc „semne” ca dovadă a
autoritarii lor şi acestea sunt văzute de către oameni ca „minuni” (vezi p.208; vezi la Matei 12,38.39). În
privinţa unei referiri mai specifice la unele dintre „semnele” importante săvârşite de aceşti profeţi din ziua
de pe urmă, vezi Apocalipsa 13,13.14; 16,13.14; 19,20. Totuşi, aceste minuni false sunt lipsite de puterea lui
Dumnezeu. Cele doua cuvinte „semne” şi „minuni” apar adesea împreună în NT (Ioan 4,48; Fapte 2,22;
4,30; 2 Corinteni 12,12; Evrei 2,4; etc.).

Daca va fi cu putinţă. [„Daca ar fi cu putinţă”, KJV]. Implicaţia este că aceste „semne” puteau fi
aproape, dar nu cu totul convingătoare pentru „cei aleşi”. Aceşti credincioşi au ascultat de sfatul martorului
credincios către Laodiceeni de a-şi „unge” ochii cu „alifie pentru ochi” (vezi la Apocalipsa 3,18) şi sunt deci
în stare să facă deosebire între ce este adevărat şi ce este fals. Forma propoziţiei în textul grec lasă să se
înţeleagă că este de fapt imposibil pentru Satana să-i înşele pe aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu şi-I slujesc
cu sinceritate. Pentru o discutare a „capodoperei de înşelăciune” a lui Satana, vezi GC 561, 623, 624. O
iubire adevărată pentru adevăr şi sârguinţă în ascultarea de instrucţiunile pe care Dumnezeu le-a dat, se vor
dovedi a fi unica protecţie faţă de înşelăciunile inamicului, duhurilor înşelătoare şi învăţăturilor demonilor
(vezi 6T 401; 8T 298; TM 475; vezi la 2 Tesaloniceni 2,9-12).

Aleşi. Gr. eklektos, „culeşi” sau „aleşi”.

Matei 24:25
25. V-am spus mai dinainte. Avertizarea contra înşelăciunilor zilelor de pe urmă a fost dată în aşa fel
încât creştinii să poată avea o înţelegere inteligentă a primejdiilor care i-ar confrunta, pentru ca ei sa poată fi
vigilenţi faţă de primejdii, să poată recunoaşte Hristoşii mincinoşi şi pe profeţii mincinoşi drept ceea ce sunt
şi, astfel, să nu fie înşelaţi (vezi Ioan 13,19; 14,29; 16,4). Faptul că toate aceste lucruri au fost clar expuse de
Inspiraţie, constituie cel mai bun motiv cu putinţă pentru care “cei aleşi” ar trebui să fie sârguincioşi în
studierea a tot ceea ce Dumnezeu a descoperit cu privire la înşelăciunile zilelor de pe urmă.

Matei 24:26
26. Pustie. Poate o referire la regiunile cu populaţie rară, în contrast cu „odăile ascunse” din oraş (vezi
DA 631; vezi la v. 18).

Sa nu va duceţi. Adică, nu fiţi nici curioşi să auziţi ce au ei de spus; nu va arătaţi că ii simpatizaţi fiind
prezenţi pentru a-i auzi vorbind. A se „duce” înseamnă a se plasa pe un teren fermecat şi astfel a fi în
primejdie de a cădea prada înşelăciunii.

Odăiţe ascunse. [„Odăi secrete”, KJV; „Cămări”, G. Gal.]. Sau, „odăi lăuntrice”. Comparaţi Ioan 7,27.
Creştinii nu urmau să aibă nevoie să facă peregrinări lungi pentru a-L afla pe Hristos – în pustietăţi sau în
alte părţi – nici nu urmau sa fie nimic misterios cu privire la evenimentul acela încât sa facă necesar ca ei să
intre în „odăiţe ascunse [„secrete”]” pentru a cerceta zvonurile că Hristos ar fi acolo. Pe temeiul
instrucţiunilor clare pe care le-a dat Hristos ei urmau să ştie că toate zvonurile acestea erau false.

Matei 24:27
 27. Cum iese fulgerul. Nu urma să fie nimic secret sau misterios în ceea ce priveşte revenirea lui
Hristos. Nimănui nu va fi nevoie să i se spună că El a revenit pe pământ deoarece Îl vor vedea (Apocalipsa
1,7). Cuvintele lui Hristos nu lasă nici un loc pentru o răpire secretă, pentru o venire mistică sau pentru
oricare alta dintre teoriile născocite de aşa zişi „profeţi” pioşi dar supra-zeloşi. Oamenii urmează să Îl
„vadă” pe Isus „venind pe norii cerului” (Matei 24,30; cf. 16,27; 26,64; Marcu 8,38; 14,62; Fapte 1,11;
Apocalipsa 1,7). Nu urma sa fie vreo îndoială asupra evenimentului. Când Isus revine, toţi oamenii vor
cunoaşte lucrul acesta fără a fi nevoie să li se spună.

De la răsărit. Când Hristos Se apropie de acest pământ El va părea că vine „de la răsărit” (GC 640).

Fiului Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Matei 24:28
28. Stârvul. Enunţarea enigmatică a v. 28 era probabil un proverb popular. Văzând un stol de vulturi
(vezi la Luca 17,37) invertindu-se în cerc în aer sau adunat pe pământ, cineva ar fi tras concluzia pe bună
dreptate că trebuie să fie un hoit în apropiere. Altminteri, vulturii ar pluti încoace şi încolo singuratici, în
căutare de hrană. Cu alte cuvinte, pasările acestea se adună laolaltă numai când este o cauză adevărată
pentru a face aşa ceva. Aplicaţia proverbului, potrivit cu diferiţi comentatori, este că înmulţirea semnelor
este o dovadă că ceva hotărâtor este pe aproape. Alţii au sugerat că în cadrul lui Matei 24, proverbul poate fi
o avertizare pentru creştini de a nu se îngrămădi sa vadă pe aceşti Hristoşi mincinoşi sau să asculte pe
proorocii mincinoşi (v. 25, 26). Ei trebuie să creadă că Hristos vine de fapt numai când Îl vad venind pe
norii cerului (vezi la v. 27). Comparaţi Iov 39,30; Proverbele. 30,17.

Matei 24:29
29. Îndată după. Sau, „în zilele acelea, după necazul acesta” (Marcu 13,24). Matei şi Marcu se referă
aici la cele 1260 zile (ani) ai persecuţiei papale care se termină în 1798 (vezi la Matei 24,21). Tocmai către
sfârşitul acelei perioade de timp soarele s-a întunecat. Semnele v. 29 sunt astfel strâns legate, din punct de
vedere al timpului, cu „necazul acelor zile”. Vezi GC 306; vezi la Daniel 7,25.

Necaz. Vezi la v. 21.

Soarele. Întunecarea soarelui prezisă aici a avut loc la 19 mai 1780, cunoscută de atunci ca „marea zi
întunecată”. Acesta a fost cel dintâi dintre semnele din cer rânduite sa vestească iminenţa revenirii
Domnului.

Luna. În noaptea de 19 mai 1780 lumina lunii a fost cernită, la fel cum fusese lumina soarelui în
timpul orelor de zi, din ziua precedentă.

Stelele. Semnul acesta s-a împlinit la 13 noiembrie 1833, când a avut loc fără îndoială cea mai mare
cădere de stele din toata istoria. Aceste fenomene cereşti de la 19 mai 1780 şi 13 noiembrie 1833, au
împlinit precis prezicerile lui Isus deoarece au venit la timpul specificat (vezi mai sus). Nici un alt fenomen
din trecut nu corespunde specificărilor profeţiei.

Puterile cerurilor. Adică, soarele, luna şi stelele. Zguduirea „puterilor cerurilor” nu se referă la
fenomenele descrise în prima parte a versetului, ci la un timp încă viitor când corpurile cereşti „vor fi
mişcate din locurile lor... zguduite de vocea lui Dumnezeu”. Lucrul acesta va avea loc când glasul Său
zguduie „şi pământul acesta” (EW 41), la începutul plăgii a şaptea (vezi Apocalipsa 16,17-20; GC 636, 637;
EW 34, 285; cf. Isaia 34,4; Apocalipsa 6,14).

Matei 24:30
30. Semnul. Gr. semein , „semn”, „marcă”, „dovadă” (vezi p.208; vezi la Luca 2,12). „Dovada” care
va deosebi revenirea lui Hristos de înşelăciunile hristoşilor mincinoşi este norul de slavă cu care El revine
pe acest pământ (vezi EW 15,35; GC 640).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi Nota adiţională la Ioan 1.

Seminţiile. Diferitele naţiuni şi popoare ale pământului (cf. Apocalipsa 14,6; 17,15, etc.). Motivul
pentru bocetul acesta este prezentat în Apocalipsa 6,15-17 (cf. Isaia 2,19-21; Osea 10,8; Luca 23,30).

Fiul Omului. Vezi la Daniel 7,13. Expresia este găsită şi în literatura iudaică apocaliptică. Cartea lui
Enoh (cap. 62,5), de exemplu, vorbeşte despre timpul „când ei văd pe acel Fiu al Omului şezând pe tronul
slavei sale” (cf. Matei 16,27; 25,31).

Norii cerului. Comparaţi Fapte 1,9-11; 1 Tesaloniceni 4,16.17; Apocalipsa 1,7.

Cu putere şi cu mare slava. Comparaţi cap. 16,27; 25,31; vezi la cap. 24,27.

Matei 24:31
31. Va trimite pe ingerii Săi. Este potrivit că îngerii, care au servit în nevoile celor care au devenit
„moştenitori ai mântuirii” (Evrei 1,14), să participe la evenimentele acelei dimineţi glorioase. Acum, pentru
întâia dată, poporul lui Dumnezeu va avea privilegiul să vadă faţă către faţă acele fiinţe sfinte care i-au
ocrotit în decursul acestui peregrinaj pământesc.

Trâmbiţa. Când Isus vine „trâmbiţa lui Dumnezeu” cheamă din mormintele lor pe toţi cei care au
adormit în Hristos ( 1 Tesaloniceni 4,16; cf. 1 Corinteni 15,52 ).

Aleşii Lui. Vezi la v.24. Aceştia sunt aceia pe care Dumnezeu i-a ales să constituie Împărăţia Lui,
deoarece ei L-au ales pe El. „Ei vor fi ai mei, zice Domnul oştirilor, Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua
pe care o pregătesc Eu” (Maleahi 3,17). Cei care au adormit în Isus se trezesc pentru a se alipi sfinţilor în
viaţă şi împreună ei întimpină pe Domnul lor în văzduh (1 Tesaloniceni 4,16.17; cf. Ioan 11,24-26).

Cele patru vânturi. Adică, din toate direcţiile (cf. Daniel 7,2; 8,8; 11,4; Apocalipsa 7,1). În una din
cele optsprezece binecuvântări de la serviciul sinagogii (vezi la Matei 6,9), se găseşte cererea: „Suna din
cornul cel mare pentru eliberarea noastră; înalţă steagul că să aduni pe exilaţii noştri şi adună-ne din cele
patru colţuri ale pământului”.

Marginea cerurilor. [„Capăt al cerului”, KJV]. „Cerul” la care se face referire aici nu este locaşul lui
Dumnezeu şi al îngerilor, ci învelişul atmosferic care înconjoară pământul (vezi la Geneza 1,8). Astfel,
expresia aceasta desemnează întregul pământ în sensul că pământul este „sub” cerurile atmosferice. Pentru
expresii asemănătoare, vezi Deuteronom 4,19.32; 30,4; Neemia 1,9; Ieremia 49,36; Coloseni 1,23; etc.

Matei 24:32
32. Smochin. Înmugurirea lui era un semn sigur al apropierii vremii mai calde. Comparaţi parabola cu
smochinul neroditor (vezi la Luca 13,6-9) şi blestemarea smochinului fără rod (Marcu 11,12-14.20-26).

Pilda. Vezi p.203, 204. Această scurta „pildă” este bazată pe o ilustraţie din natură. Ea avea un înţeles
aparte pentru oamenii din Palestina, unde smochinii erau ceva obişnuit.

Matei 24:33
33. Când veţi vedea. Accentul este pus pe recunoaşterea personală a semnelor şi pe înţelegerea
importanţei lor. Creştinii trebuie să facă deosebire între acele „semne mari şi minuni ale profeţilor mincinoşi
(vezi la v. 24) şi adevăratele semne menţionate de Isus. Ei trebuie să facă deosebire între acele lucruri de
care Isus a spus că vor marca „începutul durerilor” (v. 8), la data când „sfârşitul nu va fi atunci” (v. 6) şi
semnele care vor arata că revenirea Lui „este aproape, este chiar la uşi” (v. 33).

Toate aceste lucruri. Aceasta nu include „semnul” Fiului Omului din v. 30, deoarece atunci când
acesta este vizibil, Isus deja vine pe nori – nu este doar „la uşi”. Expresia „aceste lucruri” se referă înapoi la
semnele din v. 29 îndeosebi, dar cuprinde şi alte evenimente şi semne pe care Isus le menţionează ca având
loc înainte de sfârşit. Pentru o listă completă a acestora, vezi Marcu 13 şi Luca 21.

Este aproape. Textul grec poate fi tradus şi „El este aproape”. S-ar putea referi şi la venirea lui Isus. În
ambele cazuri, înţelesul este acelaşi. Exprimarea „El” este preferată în DA 632.

Chiar la uşi. Adică, pasul Lui următor va fi pe uşă.

Matei 24:34
34. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Neamul acesta. [„Generaţia aceasta”, KJV]. Comentatorii, în general, au observat că expresia „neamul
acesta” din cap. 23,36 se refera la generaţia apostolilor (vezi la cap. 23,36). Isus a folosit de repetate ori
expresia „neamul acesta” [„generaţia aceasta” în acest sens ( vezi cap. 11,16; cf. cap. 12,39.41.42.45; 16,4;
17,17; etc.; vezi la cap. 11,16). Evident, prezicerile lui Hristos cu privire la căderea Ierusalimului, care a
avut loc la anul 70 d.Hr., au ajuns să se întâmple în cuprinsul vieţii multora dintre cei care erau atunci în
viaţă.

Totuşi, cuvintele „neamul acesta” [„generaţia aceasta”] din v. 34 sunt în contextul v.27-51, care se
ocupă exclusiv de venirea Fiului Omului la sfârşitul lumii (vezi DA 633). Semnele menţionate în aceste
versete şi în Luca – „semne” în ceruri şi „pe pământ” (Luca 21,25) – urmau sa aibă loc atât de aproape de
ziua venirii Sale, incât Hristos declara că „neamul” [„generaţia”] care vede ultimul dintre aceste semne, nu
va trece „până se vor întâmpla toate acestea [venirea lui Hristos la sfârşitul lumii]“.

Hristos nu intenţiona ca urmaşii Lui să cunoască cu exactitate data când va reveni El. Semnele prezise
urmau să mărturisească apropierea venirii Lui, dar El a declarat emfatic că „ziua” şi „ceasul” acelui
eveniment nu le „ştie nimeni” (Matei 24,36). Încercarea de a face „generaţia aceasta” baza pentru calcularea
unei perioade de timp care se presupunea că se va termina cu revenirea Lui, încalcă atât litera, cât şi spiritul
instrucţiunilor Lui (vezi la v. 36,42).

Matei 24:35
35. Cerul şi pământul. O expresie biblica denotând cerurile atmosferice şi pământul (vezi la Geneza
1,8; cf. 2 Petru 3,5.7.10.12.13; etc.).

Vor trece. Aceasta nu vrea sa spună că pământul ca planetă va înceta să existe, ci că cerurile
atmosferice şi suprafaţa pământului vor suferi schimbări fundamentale. Pentru o descriere a procesului prin
care urmează să aibă loc această schimbare, vezi Isaia 34,4; 2 Petru 3,7-13.

Cuvintele Mele. Vezi la cap. 5,18. Chiar şi planurile celor mai mari oameni ai pământului se schimba,
dar principiile lui Dumnezeu sunt pururea statornice deoarece Dumnezeu nu Se schimba (Maleahi 3,6). Aici
Isus pune accentul pe certitudinea a ceea ce El a descoperit cu privire la viitor, îndeosebi cu privire la
venirea Sa la sfârşitul lumii (vezi la Matei 24,3).

Matei 24:36
36. Despre ziua aceea şi despre ceasul acela. Adică, al venirii Sale şi al sfârşitului lumii (vezi la v. 3).
Aceia care sunt ispitiţi să calculeze precis citi ani rămân până la arătarea lui Hristos, ar face bine să mediteze
la sfatul dat aici, precum şi la acela din Fapte 1,7. Este privilegiul şi datoria fiecărui creştin să rămână atent,
să vegheze în privinţa semnelor revenirii Lui, şi să cunoască când este aproape venirea Lui (vezi la v. 33).

Nici îngerii. [„Nu îngerii”, KJV ]. Dovezile textuale favorizează (cf. p.141) adăugarea cuvintelor „nici
Fiul”. În Marcu 13,32 dovezile textuale susţin cu unanimitate exprimarea aceasta. Comentatorii în general,
au înţeles că aceasta înseamnă că în calitate de om pe pământ, Hristos, în mod voluntar, Şi-a limitat
cunoştinţa şi puterea la capacităţile fiinţelor omeneşti pentru ca viaţa Lui desăvârşită să poată fi un exemplu
de felul cum noi ar trebui să trăim, şi pentru ca lucrarea Lui să poată fi un model pe care noi să-l putem
urma, ajutaţi de aceeaşi călăuzire divină şi de acelaşi ajutor divin de care avea El parte (vezi la Luca 2,52).

Numai Tatăl. [„Numai Tatăl Meu”, KJV]. Vezi la Fapte 1,7.

Matei 24:37
37. Zilele lui Noe. În ciuda avertizării date de Noe şi întărite de lucrarea sa de construire a corăbiei,
oamenii şi-au văzut de lucrările şi poftele lor obişnuite, cu totul neatenţi la evenimentele care urmau să aibă
loc în curând. Aceeaşi nepăsare, spunea Isus, urma să caracterizeze pe oamenii care trăiau în zilele dinainte
de a doua Lui venire. Activităţile lor, la fel ca şi ale antediluvienilor, urmau ca, în cea mai mare parte, să fie
rele (vezi DA 633). În ce priveşte o descriere a condiţiilor din lume înainte de potop, vezi Geneza 6,5-13; cf.
2 Petru 2,5.6.

Matei 24:38
38. Se însurau. Vezi la v.37. Scripturile sunt clare în ce priveşte nelegiuirea predominantă a zilelor lui
Noe (vezi Geneza 6,5.11-13). Aceleaşi condiţii sunt prezise cu privire la zilele de pe urmă (2 Timotei 3,1-5).
Totuşi, aici în Matei 24 Domnul subliniază faptul adiţional că potopul i-a surprins pe antediluvieni pe când
erau ocupaţi cu şirul lor de lucrări obişnuite şi a venit asupra lor pe neaşteptate (vezi v. 36-43). Acelaşi lucru
va fi adevărat cu privire la a doua venire (vezi GC 338, 339, 491).

Matei 24:39
39. N-au ştiut nimic. Adică, literal, „n-au ajuns să cunoască” sau „nu au ajuns la recunoaştere”. Timp
de 120 de ani, Noe îi avertizase pe antediluvieni despre venirea Potopului. Ei avuseseră ample ocazii de a
cunoaşte, dar au ales să nu creadă. Ei s-au ferecat în întunericul necredinţei (vezi la Osea 4,6).

I-a luat. Vezi Geneza 7,11.12.17-22.

Matei 24:40
40. La câmp. Adică, la ţară. Ilustraţia îi zugrăveşte probabil pe agricultori (vezi la v. 18).

Va fi luat. Gr. paralambano , însemnând literal „a lua la sine”, folosit în papirusuri cu privire la
primirea la sine de articole care-i aparţin. Paralambano este folosit în cap. 17,1 cu privire la Isus care a
primit la Sine pe Petru, Iacob şi Ioan şi a urcat cu ei Muntele schimbării la faţă. În Coloseni 4,17 este folosit
cu privire la primirea de către un deservent creştin a însărcinării evanghelice. În Ioan 14,3, paralambano este
folosit cu privire la primirea de către Isus a ucenicilor care aşteptau. Prin contrast, „luat”, din Matei 24,39,
deriva de la airo, „a duce”, „a îndepărta”. „Unul” din v. 40 este „luat” de îngeri atunci când ei „adună” pe
„aleşi” (vezi la v. 31).

Învăţătura cunoscută ca „răpirea secretă”, potrivit căreia sfinţii urmează să fie smulşi şi duşi de pe
acest pământ înainte de revenirea vizibilă a lui Hristos, este cu totul nebiblică. Susţinătorii ei apelează la
afirmaţiile lui Hristos din v. 39-41 ca dovadă. Dar versetele acestea, nu învaţă aşa ceva. „Venirea” din cap.
24 este totdeauna fără excepţie, arătarea vizibilă a lui Hristos (vezi v. 3,27.30.39.42.44.46.48.50). La aceasta
venire „toate seminţiile pământului....vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului” (v. 30). Tot ce era
de natura unei veniri „secrete” era atribuit de către Hristos Hristoşilor mincinoşi (v. 24-26). Vezi la v. 27. Ce
vrea să spună Isus prin a fi „luat” şi prin a fi „lăsat” este lămurit de context. Cei care sunt lăsaţi sunt slujitori
răi, care în loc să stăruiască în alergarea lor după o presupusa răpire secretă, sunt tăiaţi în două şi au parte de
soarta făţarnicilor (v. 48-51).

Lăsat. Gr. aphiemi, „a îndepărta”, „a trimite”. Textul grec înlătură ideea că neprihăniţii sunt „lăsaţi”.
Neprihăniţii sunt, literal, „primiţi”, iar nelegiuiţii „îndepărtaţi”.

Matei 24:41
41. Moară. Dovezile textuale sunt împărţite ( cf. p.146 ) între mulos, „piatra de moară” şi mulon,
„moară”. Probabil că aici se face referire la o râşniţă pusă în mişcare de către două femei. O formă a acestei
râşniţe avea un miner aproape de marginea superioară a pietrei de deasupra, apucat pe rând de fiecare dintre
cele doua femei care şedeau câte una de fiecare parte a pietrei.

Matei 24:42
42. Vegheaţi dar. Îndemnul de „a lua aminte” şi „a veghea”, constituie tema ce se repetă a capitolului.
Pentru a ilustra importanţa rămânerii în alertă, Isus a spus şase parabole: a portarului (Marcu 13,34-37), care
aici este condensată într-un verset (Matei 24,42), a stăpânului casei (v. 43.44), a servilor credincioşi şi
necredincioşi (v. 45-51, a celor zece fecioare (cap. 25,1-13), a talanţilor (v. 14-30) şi a oilor şi caprelor (v.
31-46).

Creştinii nu trebuie să aştepte revenirea Domnului lor în aşteptare nelucrătoare. În timp ce aşteaptă şi
veghează, ei trebuie să fie atenţi să-şi cureţe propriile lor suflete prin ascultare de adevăr şi să fie plini de zel
în a lucra pentru alţii.
 Este privilegiul lor „nu numai de a aştepta, dar şi de a grăbi venirea zilei lui Dumnezeu” (DA 633).

În ce zi. [„În ce ceas”, KJV]. Vezi la v. 36. Dovezi textuale favorizează expresia „zi” în loc de „ceas”
(cf. p.146).

Matei 24:43
43. Stăpânul casei. Gr. oikodespotes , „stăpân al casei” (vezi la cap. 21,33).

La ce strajă. Romanii împărţeau noaptea în patru „străji”, un sistem de socotire adoptat şi de către
iudei. Vezi p.50; vezi la cap. 14,25.

Hotul. Pavel (1 Tesaloniceni 5,2) şi Ioan (Apocalipsa 3,3) folosesc, de asemenea, ilustraţia cu hotul în
legătură cu a doua venire a lui Isus.

Matei 24:44
44. Şi voi fiţi gata. Acesta este al treilea din marele trio de îndemnuri al cuvântării – „băgaţi de
seamă” (v. 4), „vegheaţi” (v. 42), „fiţi gata” (v. 44). „Criza se furişează treptat apropiindu-se de noi” (DA
636) în timp ce noi ne vedem de treburile noastre zilnice. Acela care aşteaptă cu sinceritate venirea lui Isus
va fi gata oricând Se va arata Domnul sau.

În care nu va gândiţi. Este o nebunie să căutam să determinăm ceasul, ziua, sau anul venirii lui Hristos
(vezi la v. 36). Dacă ar fi fost necesar sau de dorit ca creştinul să cunoască timpul, Dumnezeu i l-ar fi făcut
cunoscut. Dar a fost îndeajuns descoperit încât el sa poată cunoaşte când este aproape evenimentul.
Cunoscând că este aproape, el este chemat să vegheze şi să fie gata.

Matei 24:45
45. Robul credincios şi înţelept. Aceasta este a doua dintre cele şase ilustraţii date pentru a arăta
importanţa vegherii şi a faptului de a fi gata.

Peste ceata slugilor sale. [„Peste gospodăria sa”, KJV; „Peste slugărimea sa”, G. Gal.]. Parabola
aceasta se aplică în mod deosebit la conducătorii religioşi şi spirituali ai „fraţilor în credinţa” [„gospodăriei
credinţei”] (Galateni 6,10; cf. Efeseni 2,19), a căror datorie este de a se îngriji de nevoile membrilor ei care,
prin precept şi exemplu, urmează să dea mărturie despre credinţa lor în apropierea venirii lui Hristos.

Hrana la vremea hotărâtă. Sau „hrana la timpul potrivit” ( RSV ). Este datoria păstorului să
„hrănească turma lui Dumnezeu” (1 Petru 5,2) şi de să-I dea o pildă (v. 3) de veghere şi pregătire.
Dumnezeu va cere o socoteală cu privire la turma Lui şi se cuvine ca fiecare păstor sa-şi împlinească cu
credincioşie răspunderea încredinţată lui (vezi Ezechiel 34,2-10).

Matei 24:46
46. Ferice. [„Binecuvântat”, KJV ]. Sau, „fericit” (vezi la cap. 5,3).

Matei 24:47
47. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Toate averile sale. Adică, lui i se vor încredinţa răspunderi mai mari (vezi la cap. 25,21). Comparaţi
experienţa lui Iosif în casa lui Potifar (vezi Geneza 39,3-6).

Matei 24:48
48. Zice în inima lui. „Robul rău” poate că nu admite pe faţă ca el crede că Domnul său întârzie, dar
felul său de viaţă îl trădează. El nu se comportă ca şi cum ar crede că domnul său ar urma să vina în curând.

Zăboveşte să vină. El nu este unul dintre batjocoritorii care tăgăduiesc realitatea revenirii lui Hristos
(2 Petru 3,4). El pretinde a crede; de fapt, el a acceptat răspunderea de a da membrilor „casei credinţei”
hrana spirituală care ii va ajuta să se pregătească pentru revenirea Domnului lor (vezi la Matei 24,45). Dar
cuvintele lui sunt lipsite de convingere. El nu este cuprins de o râvna deplină. Viaţa şi lucrările lui proclamă
că el nu crede cu adevărat că Domnul său vine în curând. Într-un timp de criză el nu sta „între cei morţi şi
intre cei vii” (Numeri 16,48). El nu lucrează „la timp şi nelatimp”; la fel el nu „mustră, ceartă, îndeamnă” (2
Timotei 4,2), ci adaptează solia sa ca să „gâdile urechile” membrilor săi. El uită că „solia apropiatei veniri a
lui Hristos este menită să trezească pe oameni din absorbirea lor de către lucruri lumeşti” (COL 228).

Matei 24:49
49. Să abată pe tovarăşii lui de slujba. Comparaţi învinuirea aspră din partea lui Ezechiel a păstorilor
care şi-au făcut ca ocupaţie principală aceea de a se hrăni pe ei înşişi, care erau cruzi faţă de oile lor şi care
şi-au împrăştiat turma (Ezechiel 34,2-10).

Matei 24:50
50. Nu se aşteptă. Vezi la v. 44.

Matei 24:51
51. Îl va tăia în două. O formă dureroasă şi ruşinoasă de pedeapsă capitală în care trupul urma să fie
tăiat în bucăţi cu o sabie în loc de a fi decapitat.

Soarta făţarnicilor. [„Cu făţarnicii”, KJV]. Vezi la cap. 6,2. El are parte cu făţarnicii din cauză că a
trăit şi a lucrat ca un făţarnic.

Scrâşnirea dinţilor. Vezi la cap. 8,12.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 627

1-51 DA 627-636

2,3 GC 25

3 GC 371

3-8 DA 628

6 Ev 241

6,7 Ed 179; PK 536 ; 6T 14

6-8 MB 120 ; 5T 753

7 ML 342 ; 1T 268

9 GC 39

9,10 DA 629

11 DA 631; Ev. 363

12 AA 473 ; CG 439 ; PK 187 ; TM 77, 334; 2T 121, 346, 348; 4T 13, 393, 536;

5T 10, 136, 538, 741; 6T 406

12-14 DA 633

13 2T 102

14 AA 111, Ed 264; FE 335; MB 43, 108; PK 224; 8T 29; 9T 96

15 DA 234 ; GC 341

15-18 GC 26

20 DA 630

21,22 DA 631; GC 39, 267; 1T 204

23 TM 33; 5T 698; 9T 47

23-27 DA 631

24 CW 98; Ev 249, 364 ; EW 25, 62; FE 472; GC XI; MM 15,87, TM 411;

4T 173, 185, 595, 5T 80, 450; 8T 293; 9T 63

24-27 GC 625

26 GC 525

27 GC 322

28-31 DA 631

29 EW 41; GC 333

29-31 GC 97

30 EW 15,35; FE 137; LS 272, 323; PK 720; 1T 60; 4T 306; 8T 37

30,31 GC 322; ML 345; 8T 75

31 AA 589; CG 566; GC 645; TM 232; 6T 404

32 GC 360

32,33 7T 83

32-36 DA 632

33 GC 37, 334, 371; 9 T 20

35 GC 26; MB 148

36 Ev 221; EW 15, 34, 233, 239; FE 335; GC 370, 640; LS 65,89,102;

SR 360; 4T 307

37 Te 25; 5T 99; 8T 50

37,38 DA 122; FE 317, 421; MM 142; PK 275; 5T 134

37-39 CH 23; COL 228; CS 135; Ev 26; DA 633; PP 89; 3T 163

38 AN 121; CT 414; DA 636; FE 355; MYP 456; 5T 10

38,39 GC 309, 491; PP 101; Te 100, 227; TM 132; 3T 207; 4T 309; 5T 361
 39 GC 338; 9T 14

42 Ev 221; GC 371

42-51 8T 75; 9T 269

43 GC 491; TM 233

44 COL 319; FE 137, 336; ML 343; PK 278; 1T 128; 5T 12,14; 8T 252; 9T 48

45 TM 236; 2T 341; 3T 228; 4T 397; 6T 129; 7T 19, 154, 158; 9T 151

46 GC 371; TM 167

48 DA 635; EW 22,58; GC 371; LS 45, 89; TM 77; 1T 72; 3T255; 4T 306;

5T 9, 15, 101, 188, 277; 8T 252

48-50 DA 635

48-51 TM 237; 1T 57

49 5T 102.212

50,51 DA 635

______________________

________________________

Matei 25:1
1. Împărăţia cerurilor. [Cele zece fecioare, Matei 25,1-13. Vezi la parabole p.203-207.] Vezi la Matei
4;17; 5,2; cf. la Luca 4,19. Cu privire la împrejurările în care a fost dată această parabolă, vezi la Matei
24,1-3.42. Isus şi cel puţin patru dintre ucenicii Săi se găseau pe panta apuseană a Muntelui Măslinilor.
Soarele apusese şi umbrele amurgului se adânceau (COL 40 ). Aşa cum era adesea cazul cu parabolele
povestite de Isus, scena se desfăşura înaintea ochilor acelora care ascultau istorisirea (vezi COL 405).

Se va asemăna. [„Este asemănată”, KJV]. Sau, „este comparată” (vezi p.203). Parabola aceasta pune
accentul pe importanţa pregătirii pentru venirea lui Hristos şi subliniază importanţa faptului de a fi gata
(vezi la cap. 24,44).

Fecioare. Sau, „fete” ( RSV ). Pe cât se pare nu trebuie să se dea nici o însemnătate numărului zece,
un număr pe care Isus pare să-l fi folosit în altă parte ca un număr rotund (vezi la Luca 15,8). În parabola
aceasta, cele zece tinere reprezintă pe toţi aceia care mărturisesc credinţa curată a lui Isus (COL 406). Ei
cred în apropiata venire a lui Isus. Comparaţi Apocalipsa 14,4.

Candelele. Lămpi. Din gr. lampades, desemnând atât torţe, cât şi lămpi; aici se refera la ultimele.
Lămpile erau mici vase de ceramică fixate pe un dispozitiv. Vasele conţineau ulei şi aveau un fitil care
plutea în ulei, cu un capăt ţinut drept, intr-o parte a vasului. Alaiul de nuntă înainta „la lumina torţelor”
(COL 405). Lămpile reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu (COL 406; vezi Psalmii 119,105).

Au ieşit. Cele zece tinere aşteptau în apropiere de casa miresei sosirea mirelui şi a grupului său, având
intenţia de a însoţi grupa nupţială la casa mirelui, pentru ca acolo să participe la festivităţile nunţii (vezi
COL 405). Faptul că tinerele, fiind trezite, au văzut procesiunea înaintând fără ele (COL 406) sugerează ca
ele nu erau prietene intime ale miresei, ci cunoştinţe care, potrivit cu obiceiul oriental, ar fi bine primite
pentru a se alătura procesiunii şi a lua parte la festivităţi din propria lor iniţiativă.
 În întimpinarea mirelui. Când venea de la căminul sau la cel al miresei, pentru a o lua şi a o însoţi la
locuinţa lui.

Matei 25:2
2. Cinci. Pe cât se pare nu este dată nici o însemnătate numărului cinci, cum nu este dată nici
numărului zece (vezi la v.1). Erau doar două categorii de tinere în grup. Deosebirea dintre cele două grupe
devine aparentă pe măsură ce naraţiunea înaintează şi, de fapt, constituie punctul distinctiv al parabolei.

Nechibzuite. [„Nebune”, G. Gal.]. Cele cinci fecioare nechibzuite nu sunt făţarnice (COL 411). Ele
sunt „nechibzuite” datorită faptului că nu s-au predat lucrării Duhului Sfânt. În privinţa aceasta ele seamănă
cu ascultătorii reprezentaţi prin terenul cu piatra (COL 411; vezi la cap. 13,5) şi cu omul fără haină de nuntă
(vezi la cap. 22,11-14). Ele sunt atrase de Evanghelie, dar egoismul împiedică adevărul să prindă rădăcini
adânci în viaţa lor şi să aducă roada unui caracter creştin (vezi la Ezechiel 33,32; Matei 7,21-27. Ei vor fi
printre cei care răspund la strigatul de „pace şi siguranţă ”(vezi EW 282; PP 104; vezi la 1 Tesaloniceni 5,3;
cf. Ieremia 6,14; 8,11; 28,9; Ezechiel 13,10.16).

Matei 25:3
3. Untdelemn. Acesta simbolizează Duhul Sfânt (COL 408; vezi Zaharia 4,1-14), de care membrii
bisericii reprezentaţi aici sunt lipsiţi. Ei cunosc teoria adevărului, dar Evanghelia n-a săvârşit nici o
schimbare în viaţa lor.

Matei 25:4
4. Înţelepte. Fecioarele înţelepte din parabola reprezintă pe acei creştini care înţeleg, apreciază şi se
folosesc de lucrarea Duhului Sfânt. „Înţelepţi” cu adevărat sunt creştinii de astăzi care zic bun venit Duhului
Sfânt şi conlucrează cu El în însărcinarea încredinţată Lui (vezi Ioan 14,16.17; 16,7-15).

Vase. Sau „recipiente”, în cazul acesta căni sau bidoane de ulei. Aceste recipiente erau pentru cantităţi
de rezervă.

Matei 25:5
5. Zăbovit. [„Întârziind”, KJV]. Gr. chronizo, „a amina”, „a întârzia”. Parabola era o avertizare pentru
aceia care „credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată” (Luca 19,11; cf. Matei 24,3; Fapte
1,6). Isus nu urma să vină atât de curând cum anticipaseră ei. Dar dacă li s-ar fi spus ucenicilor despre
aceasta în mod clar şi precis, aceasta i-ar fi descurajat (vezi la Matei 24,3).

Creştinii de astăzi ar face bine dacă şi-ar aduce aminte că zăbovirea Mirelui ceresc nu este datorată
nici unei lipse de pregătire din partea Sa. El ar fi venit demult dacă poporul Său ar fi fost gata să-L
primească şi dacă ar fi fost credincioşi în îndeplinirea însărcinării încredinţate lor de a pregăti lumea pentru
venirea Lui (vezi DA 633, 634).

Au aţipit toate şi au adormit. Adică, au devenit somnoroase şi au mers să se culce.

Matei 25:6
6. La miezul nopţii. Când fecioarele obosite, aşteptătoare, ar fi fost cât se poate de somnoroase.
„Miezul nopţii” reprezintă întunericul spiritual. Un mare întuneric spiritual va acoperi pământul în zilele de
pe urmă (vezi COL 414).

Matei 25:7
7. S-au sculat. Toate cele zece fecioare au răspuns la chemarea de a se ataşa la procesiunea nupţială.

Pregătit. Candelele se pare că nu mai fuseseră îngrijite de multă vreme. Ele aveau nevoie sa fie
„pregătite” pentru ca să poată arde strălucitor.

Matei 25:8
8. Au zis celor înţelepte. Fecioarele nechibzuite nu învăţaseră lecţia importantă de a accepta
răspunderea personală. Ele căzuseră în obiceiul de a se sprijini pe alţii pentru a face faţă lipsei lor de
prevedere.

Din untdelemnul vostru. Adică, „ceva din untdelemnul vostru”. Pregătirea fecioarelor nechibzuite nu
fusese deplină şi plină de râvna, ci superficială.

Se sting. [„S-au stins”, KJV]. Literal, „se sting”. Timpul punerii la încercare venise, dar pregătirea lor
se dovedise superficială şi necorespunzătoare. Ele nu aveau rezerve din care să scoată pentru a face faţă
cazurilor de forţă majoră neaşteptate. Ele făcuseră un început promiţător dar nu erau pregătite să reziste până
la sfârşit (vezi la cap. 24,13).

Matei 25:9
9. Cumpăraţi-vă. Dacă s-ar fi dat fecioarelor nechibzuite untdelemn îndestulător pentru ocazia aceea,
ar fi însemnat că fecioarele înţelepte să rămână fără nimic. Cele din urmă nu erau egoiste. Caracterul nu este
transferabil. Un creştin nu poate face pentru un altul ceea ce el trebuie să facă pentru sine ca pregătire pentru
criza care-i stă înainte.

Matei 25:10
10. Se duceau ele să cumpere. După încheierea timpului de probă va fi prea târziu să achiziţionăm
acele trăsături de caracter necesare pentru a-L însoţi pe Mirele ceresc la casa Tatălui Său, nu pentru că este o
lipsă de bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu, ci deoarece caracterul fusese deja fixat.

S-a închis uşa. Comparaţi sentimentele lui Esau când a descoperit că pierduse dreptul de întâi născut
(vezi la Evrei 12,17). Excluderea lor de la ospăţul de nuntă era rezultatul propriei lor alegeri deliberate (vezi
GC 542, 543).

Matei 25:11
11. Deschide-ne. Cele cinci fecioare nechibzuite au căutat răsplătirile serviciului credincios fără să fi
făcut felul acela de serviciu (vezi la v. 10).

Matei 25:12
12. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Nu vă cunosc. Se pare că cele cinci fecioare nu erau prietene deosebite ale miresei, iar mirele nu era în
nici un fel obligat faţă de ele (vezi la v. 1). Reiese că ele încercau să intre când nu aveau nici un drept să
facă aşa ceva şi chiar aşa era.

Dacă ele ar fi fost gata să intre când uşa era deschisă, ar fi fost binevenite, dar acum era închisă. Lipsa
lor de prevedere era nu avea scuză şi pierderea lor era ireparabilă. În ceea ce priveşte dezamăgirea
sfâşietoare a celor care intenţionează să fie printre cei mântuiţi, dar nu au făcut pregătirea necesară, vezi la
cap. 7,23; 22,1-14. „Dintre toate cuvintele triste rostite cu gura sau scrise cu pana, cele mai triste sunt
acestea: ‘Ar fi putut fi!’“

Matei 25:13
13. Vegheaţi dar. Învăţătura parabolei (vezi la cap. 24,42.44).

Matei 25:14
14. Împăraţii cerurilor. [Talanţii, Matei 25,14-30. Cf. la Luca 19,11-28. Despre parabole, vezi
p.203-207]. Cuvintele „Împărăţia cerurilor se aseamănă” au fost adăugate de către traducători. Despre
împrejurările în care a fost spusă parabola aceasta, vezi la cap. 24,1-3; 25,1. În ceea ce priveşte adevărul
pentru ilustrarea căruia fusese data, vezi la cap. 24,45-51.

În timp ce parabola celor zece fecioare (cap. 25,1-13) pune accentul pe pregătirea personală pentru
făgăduita revenire a lui Hristos, cea a talanţilor accentuează răspunderea lucrării salvatoare de suflete pentru
alţii. Astfel, a „veghea” (cap. 24,42) include atât pregătirea personală, cât şi lucrarea misionară personală.

Parabola aceasta şi aceea a talanţilor sunt asemănătoare în multe privinţe, dar sunt şi mari deosebiri.
 Un om, care, când era sa plece. [„Un om călătorind”, KJV]. Vezi la Luca 19,12. Isus Se referă astfel la
Sine.

O alta tara. [„O ţară depărtată”, KJV]. Isus S-a reîntors în cer. Omul de neam mare din parabola cu
talanţii s-a dus „ca să-şi ia o împărăţie” (Luca 19,12).

Robii săi. [„Slujitorii săi personali”, KJV]. Isus desemnează în felul acesta pe ucenicii Săi cărora le-a
încredinţat conducerea treburilor Sale pe pământ (vezi la cap. 28,19.20). Noi aparţinem lui Dumnezeu în
temeiul puterii Lui creatoare şi a harului Său răscumpărător. Noi înşine şi tot ce avem Îi aparţinem Lui.

Le-a încredinţat. [„Le-a predat”, KJV; „Le-a dat pe mina”, G. Gal.]. Stăpânul avea doua obiective: 1)
sa-şi sporească veniturile şi 2) să pună la încercare pe slujitorii săi încredinţându-le anticipat răspunderi mai
mari. La fel, Hristos, a încredinţat lucrarea Evangheliei oamenilor pentru a face să propăşească interesele
împărăţiei Sale pe pământ şi pentru a educa pe slujitorii Săi pentru răspunderi mai mari. Vezi la Matei
25,21; Luca 19,13.

Matei 25:15
15. Talanţii. Argintul dintr-un talant ar valora acum cam 622,19 dolari (vezi p.49), dar puterea lui de
cumpărare pe vremea lui Isus era mult mai mare decât astăzi (vezi la Luca 19,13). Talanţii reprezintă daruri
speciale ale Duhului, împreuna cu toate înzestrările naturale.

Fiecăruia. Fiecare din noi are o lucrare de făcut pentru Dumnezeu. Deşi sunt diferite grade de
răspundere, nimeni nu este scutit cu totul de răspundere.

După puterea lui. [„După capacitatea lui”, KJV]. Cantitatea încredinţată fiecărui slujitor nu era mai
mult decât - după aprecierea stăpânului său - ar fi putut el administra cu înţelepciune; în acelaşi timp era
îndestulător pentru a solicita ingeniozitatea şi iscusinţa lui şi în felul acesta de a-i da un prilej sa câştige
experienţă. Stăpânul a exercitat discriminare în cantitatea încredinţată fiecărui slujitor şi apoi a cerut
credincioşie în îndeplinirea răspunderii cuprinse în administrarea ei.

Matei 25:16
16. S-a dus, i-a pus în negoţ. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) cu privire la faptul dacă
cuvântul „îndată” aparţine v. 15 – „şi a plecat îndată” – sau versetului 16 – „îndată... s-a dus, i-a pus în
negoţ”. Potrivit cu exprimarea ulterioara. Slujitorul n-a pierdut timp pentru a porni la îndeplinirea
însărcinării dată lui. El s-a dovedit sârguincios.

Matei 25:18
18. A făcut o groapă în pământ. [„A săpat în pământ”, KJV]. În vechime, aceasta era socotit mijlocul
cel mai sigur de a păstra o comoară (cf. cap.13,44). Monedele vechi din muzeele de astăzi provin adesea din
asemenea îngrămădiri de comori.

Matei 25:19
19. Cerut socoteală. Vezi la cap. 18,27.

Matei 25:20
20. Alţi cinci. Vezi la Luca 19,16, unde profitul era mult mai mare.

Matei 25:21
21. Bine. Aprobarea stăpânului nu era proporţională cu măsura profitului în fiecare caz, ci mai
degrabă cu credincioşia manifestată (vezi la cap. 20,8-16).

Te voi pune. [„Te voi pune cârmuitor”, KJV]. Slujitorul manifestase judecată sănătoasă şi urmase
principii drepte în puţin şi exista un motiv de a crede că va face acelaşi lucru când i se va încredinţa mai
mult. Răsplata pentru serviciu credincios urma să fie o ocazie sporită pentru a sluji. Folosirea ocaziei mai
mici era măsura capacitaţii de a se folosi de ocazii mai mari. În parte, o răsplătire pentru serviciu credincios,
vine în viaţa aceasta, dar Isus Se refera aici în primul rând la răsplătirile lumii viitoare (COL 361).
 Bucuria stăpânului tău. Aceasta constituie partea a doua şi nu mai puţin reala a răsplătirii pentru o
slujire credincioasă.

Matei 25:24
24. Doamne, am ştiut. [„Doamne, te-am cunoscut”, KJV]. Vezi la Luca 19,21. Slujitorul admite
candid că felul sau de purtare nu era datorat ignoranţei sau lipsei de capacitate. El era deliberat.

Aspru. Gr. skleros, „aspru, „sever”. Slujitorul neglijent din parabola cu polii, acuză pe stăpânul său că
este austeros, „auster”, „strict”, „neprietenos”. În ambele cazuri, acuzaţia era cu totul nedreaptă.

N-ai semănat. Slujitorul neglijent se gândea numai la profitul material şi trecea cu vederea răsplătirile
mai puţin tangibile, dar nu mai puţin reale care i-ar fi revenit ca rezultat al serviciului credincios (vezi la v. 2
). Pentru comentariu mai amănunţit, vezi la Luca 19,21.

Vânturat. [„Împrăştiat”, KJV]. Gr. diaskorpizo, „a împrăştia”.

Matei 25:25
25. Mi-a fost teama. Slujitorul neglijent acceptase talantul şi făcând astfel făgăduise în mod tacit să
facă ceva cu el. El se temea ca o acţiune de afaceri lipsită de succes nu numai că nu ar fi adus câştig, dar ar
fi putut avea ca rezultat pierderea capitalului investit în ea. El presupunea că orice profit ar merge la
stăpânul sau şi orice pierdere va fi pusa în socoteala sa personală. El nu era dispus să accepte răspunderea
implicată şi ar fi făcut la fel dacă i s-ar fi oferit ocazii mai mari.

Ţi-am ascuns talantul. Vezi la Luca 19,20.

Matei 25:26
26. Viclean şi leneş. [„Nelegiuit şi leneş”, KJV]. Mulţi oameni cu mari capacităţi realizează puţin
deoarece încearcă puţin (vezi COL 331).

Ai ştiut. Scuza slujitorului neglijent se dovedeşte a fi osândirea lui. Propria lui gură a admis vinovăţia
lui.

Matei 25:27
27. Se cădea. [„Ar fi trebuit”, KJV]. Cunoştinţa servului îi impunea o răspundere din care nu era cale
de scăpare. El ar fi putut să facă ceva în situaţia dată, dacă ar fi ales să facă aşa. Era fără de scuză. El avea
capacitatea să dubleze acel singur talant. Dumnezeu primeşte pe un om potrivit cu ceea ce poate face şi nu
aşteaptă niciodată de la el mai mult decât atât ( 2 Corinteni 8,12 ). El nu cere de la un om nici mai mult –
nici mai puţin – decât ce poate el mai bine.

Zarafi. [„Schimbători”, KJV]. Adică, bancherii timpului (vezi la Luca 19,23). Slujitorul ar fi putut să
investească bani, dacă se temea (vezi la Matei 25,25) să nu fie prins într-o acţiune de afaceri mai complicată.
Măsura profitului ar fi putut sa fie mai mica, dar chiar şi aceasta ar fi putut să fie mai bine decât absolut
nimic.

Dobândă . [„Camătă”, KJV]. „Dobândă” (vezi la Exod 22,25).

Matei 25:28
28. Luaţi-i dar. Răsplata pentru serviciu credincios era un prilej de a face un serviciu şi mai mare (
vezi la v. 21 ). Pedeapsa pentru că nu servise era pierderea oricărui alt prilej de a servi. Ocaziile neglijate
sunt curând pierdute. Pentru comentarii mai amănunţite, vezi la Luca 19,24, cf. COL 364.

Daţi-i. Prilejurile şi însărcinările pe care cineva le refuză sunt date altuia care se va folosi de ele. În
privinţa principiului cuprins aici, vezi la Luca 19,24.25.

Matei 25:29
29. Ce are. Acest mare adevăr a fost enunţat de către Isus în diferite ocazii (cf. la cap. 13,12).
 Se va lua. Talanţii sunt acordaţi pentru ca să fie folosiţi, iar dacă nu sunt folosiţi, este numai natural ca
ei să fie luaţi. Invers, folosirea în modul cel mai bun a ocaziilor restrânse, are adesea ca rezultat ocazii tot
mai mari.

Matei 25:30
30. Aruncaţi-l. „Robul netrebnic” fusese neglijent în însărcinarea lui, un lucru pe care el îl admitea
făţiş. Nereuşita lui era deliberată şi premeditată, iar el trebuia să poarte răspunderea pentru nereuşita aceea.
În marea zi a judecăţii finale, aceia care s-au lăsat împinşi fără rost într-o parte şi alta, lăsând să le scape
ocaziile şi fugind de răspunderi, vor fi puşi de către marele judecător la un loc cu făcătorii de rele (COL
365).

Netrebnic. [„Nefolositor”, KJV]. Sau “netrebuincios”, „fără valoare”.

Întunericul de afară. Vezi la cap. 8,12; 22,13.

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Comparaţi cap. 8,12; 22,13; 24,51. Isus a repetat cuvântul acesta în
numeroase ocazii, ca o descriere plastică a remuşcării celor pierduţi.

Matei 25:31
31. Va veni... în slava Sa. La întâia venire, Isus Şi-a acoperit cu un voal slava Sa divină şi a trăit ca un
om printre oameni (vezi la Luca 2,48). Împărăţia pe care a întemeiat-o El atunci a fost împăraţii harului Sau
(vezi la Matei 5,3). Totuşi, El va veni iarăşi, „în slava Sa”, pentru a inaugura împărăţia Sa veşnica (Daniel
7,14.27; Apocalipsa 11,15; vezi la Matei 4,17; 5,2). A doua venire a lui Isus este tema din Matei 24 şi 25.

Fiul Omului. [Oile şi caprele, Matei 25,31-46. Despre parabole vezi p. 207-213.]

Pentru un comentariu asupra împrejurărilor în care a fost dată parabola aceasta vezi la cap. 24,1-3; cf.
la cap. 25,1.14. Ca şi parabola cu cele zece fecioare (v. 1-13) şi a talanţilor (v. 14-30), parabola cu oile şi
caprele a fost spusă pentru a ilustra adevărurile expuse în cap. 24, relativ la revenirea făgăduită a lui Isus. În
privinţa legăturii celor două parabole anterioare cu discursul din cap. 24, vezi la cap. 25,14. Aceasta, cea din
urmă dintre parabolele lui Isus, prezintă în mod corespunzător marea judecata finală şi reduce la termenii cei
mai simpli şi mai practici baza pe care urmează să se aplice judecata. Cu privire la expresia “Fiul Omului”
vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Sfinţii îngeri. Deşi sunt puţine dovezi textuale (cf. p.146) pentru includerea cuvântului „sfinţi”, nu
este nici o îndoială că este vorba despre îngeri sfinţi. În privinţa asocierii îngerilor la lucrarea de judecata,
vezi la Daniel 7,10; Apocalipsa 5,11. În privinţa lucrării lor în favoarea oamenilor, vezi la Evrei 1,14. Cu
privire la prezenţa îngerilor la a doua venire a lui Hristos, vezi la Matei 24,30,31; Fapte 1,9-11; 1
Tesaloniceni 4,15-17.

Va şedea. Şi anume, ca Împărat ( v. 34) şi Judecător (v. 32, 34, 41).

Scaunul de domnie al slavei Sale. Sau, „tronul Sau glorios”. Hristos şedea pe tronul universului
înainte de întruparea Sa (DA 22, 23). La înălţarea Sa, El a fost din nou aşezat pe tron (AA 38), ca Preot şi ca
Împărat (Zaharia 6,13; AA 39), şi S-a împărtăşit de tronul Tatălui Sau (DA 832; Apocalipsa 3,21). La
terminarea lucrării judecaţii de cercetare, începută în 1844 (vezi la Apocalipsa 14,6.7), Isus va primi
„Împărăţia Sa” (GC 426, 613; EW 55, 280). Încoronarea şi întronarea finală a lui Hristos ca Împărat al
universului are loc la sfârşitul mileniului, înaintea tuturor oamenilor – aceia care sunt supuşi ai glorioasei
Sale împărăţii şi a acelora care au refuzat ascultarea de El.

Matei 25:32
32. Toate Neamurile. Vezi Apocalipsa 20,11-15; GC 665, 666.

Îi va despărţi. Vezi la cap. 13,24-30, 47-50.

Păstorul. [„Ca un păstor” , KJV]. Direct sau indirect, Isus S-a comparat adesea pe Sine cu un păstor,
iar pe poporul Sau cu oile (vezi Ezechiel 34,11-17; Zaharia 13,7; Matei 15,24; 18,11-14; Luca 15,1-7; Ioan
10,1-16 ).

Oile. Oile palestiniene erau de obicei albe, iar caprele negre (Psalmii 147,16; Isaia 1,18; Ezechiel
27,18; cf. Cântarea Cântărilor 4,1.2). Ele erau păzite de obicei împreuna, de către acelaşi păstor (Geneza
30,32.33).

Matei 25:33
33. Dreapta. Preînchipuind onoare şi fericire (vezi Geneza 48,13.14; Marcu 14,62; 16,19; Coloseni
3,1; etc.).

Stânga. Stânga putea să reprezinte sau favoare mai puţină sau reală dizgraţie. Aici este intenţionată
evident cea din urma (vezi v. 41).

Matei 25:34
34. Împăratul. Aici clar, „Fiul Omului” din v. 31. Vezi la v. 31.

Binecuvântaţii. A fi „binecuvântat” înseamnă a fi „fericit” (vezi la cap. 5,3). Aceia pe care Dumnezeu
îi face „fericiţi” sunt cu adevărat fericiţi! Sunt „desfătări” veşnice la dreapta Ta” (Psalmii 16,11).

Tatălui Meu. Vezi la cap. 6,9.

Moşteniţi. A moşteni înseamnă a intra în posesia proprietăţii. Omul fusese numit la origine împărat al
acestei lumi (Geneza 1,28), dar şi-a pierdut domnia ca rezultat al păcatului. Daniel privea înainte către
timpul când sfinţii vor moşteni din nou împărăţia veşnică, plănuita la origine pentru ei (Daniel 7,27).

Împărăţia. Adică, împărăţia slavei (vezi la v. 31).

V-a fost pregătită. Planul originar al lui Dumnezeu pentru lumea aceasta, temporar întrerupt de
intrarea păcatului, va izbuti în cele din urma, şi voia Lui va fi supremă pe acest pământ aşa cum este în cer
(vezi cap. 6,10). Comparaţi Luca 12,32.

Matei 25:35
35. De mâncat. [„Hrană”, KJV]. Vezi la cap. 3, 4. Marea punere la proba finala se ocupă cu măsura în
care principiile religiei adevărate (vezi Iacov 1,27) au fost aplicate la viaţa de toate zilele, mai ales în
legătură cu interesele şi nevoile altora.

M-aţi primit. Adică, „M-aţi primit cu ospitalitate” sau „M-aţi îngrijit”.

Matei 25:36
36. Aţi venit pe la Mine. Vezi la Luca 1,68.

Matei 25:37
37. Când Te-am văzut? Spiritul şi practica serviciului altruist a devenit atât de mult un obicei la „cei
drepţi” încât ei răspundeau automat la nevoile semenilor lor.

Matei 25:40
40. Împăratul. Adică, Hristos (vezi v. 31,34).

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Mie. Ce mângâiere este în faptul ca Hristos Se identifică cu aleşii Săi în aşa măsură că tot ceea ce îi
preocupă pe ei Îl preocupă şi pe El personal. Noi nu avem de simţit vreo durere sau dezamăgire, nu avem de
trecut prin nici o lipsă, ca Hristos sî nu simpatizeze cu noi. Făcând din nevoile altora răspunderea noastră,
reflectăm acelaşi aspect al caracterului divin. Când reflectăm în mod desăvârşit caracterul lui Isus, vom
simţi aşa cum simte El faţă de cei în lipsă şi prin noi El va putea să consoleze şi să ajute pe alţii. Cea mai
bună dovadă a iubirii faţă de Dumnezeu este iubirea care ne îndeamnă să purtăm „sarcinile unii altora” şi sa
împlinim „astfel legea lui Hristos” (Galateni 6,2; cf. 1 Ioan 3,14-19; vezi la Matei 5,43-48). Principiul
implicat în enunţarea din cap. 25,40 este bine ilustrat în parabola Samariteanului milos (vezi la Luca
10,25-37). Cea mai bună dovadă că cineva a devenit copil al lui Dumnezeu este că împlineşte cuvintele lui
Dumnezeu (cf. Ioan 8,44).

Matei 25:41
41. Focul cel veşnic. Descris în altă parte ca „foc care nu se stinge” (vezi la cap. 3,12) şi „focul
iadului” (vezi la cap. 5,22). Toate trei se referă la focul zilei de pe urmă care va mistui pe nelegiuiţi şi toate
lucrările lor (2 Petru 3,10-12; Apocalipsa 20,10.14.15). Cuvântul aionios, tradus „dăinuind veşnic”, sau
„etern”, odată, „pururea”, înseamnă literal „dăinuind un veac”, în sensul de a fi continuu şi nesupus
schimbării capricioase. Vechile papirusuri greceşti conţin numeroase exemple când împăraţi romani erau
descrişi ca aionios. Referirea este la natura continuă a perioadei lor de funcţionare oficială – ei deţineau
slujba pe viaţă. Este astfel clar că cuvintele „dăinuind veşnic” şi „etern” nu reflectă precis înţelesul lui
aionios. Aionios, literal „vârsta dăinuitoare”, exprimă permanenţă sau perpetuitate în cuprinsul unor limite;
„dăinuind veşnic” şi „etern” implică durată nelimitată. Durata semnificată prin aionios trebuie, în fiecare
caz, să fie determinată de natura persoanei sau lucrului pe care il descrie. În cazul lui Tiberiu Cezar, de
pildă, aionios descrie o perioadă de 23 de ani, adică, timpul de la urcarea lui pe tron până la moartea lui.

În NT aionios este folosit pentru a descrie atât soarta nelegiuiţilor, cât şi starea viitoare a celor drepţi.
Urmând principiul enunţat mai sus, ca însuşirea de durată a lui aionios trebuie să fie determinată de
persoana sau lucrul cu privire la care este folosit, găsim că răsplătirea celor drepţi este viaţa care nu are
sfârşit; răsplătirea celor nelegiuiţi este moartea care nu are sfârşit (Ioan 3,16; Romani. 6,23; etc.). În Ioan
3,16, „viaţa veşnica” este în contrast cu „piară”. În 2 Tesaloniceni 1,9 se spune că nelegiuiţii „vor avea ca
pedeapsă o pierzanie veşnică”. Expresia nu înseamnă un proces care se desfăşoară veşnic, ci un act ale cărui
rezultate sunt permanente.

„Focul” este mijlocul prin care se aplică pedeapsa pentru păcat (Matei 18,8; 25,41). Că „focul” era
„veşnic”, aionios, nu înseamnă că este de durată veşnică. Lucrul acesta reiese clar din Iuda 7. Evident „focul
veşnic” care a distrus Sodoma şi Gomora a ars pentru un timp şi apoi s-a stins. În alta parte, Scripturile se
referă la focul zilei de pe urmă ca „nestins” (Matei 3,12), însemnând că el nu va fi stins până nu va fi ars
ultimele vestigii ale păcatului şi ale păcătoşilor vezi la v. 12.). Cu privire la ‘olam, echivalentul VT al lui
aionios , vezi la Exod 21,6.

Diavolului. [„Pentru diavolul”, KJV ]. Vezi 2 Petru 2,4; Iuda 6,7. Soarta diavolului şi a îngerilor lui
este deja hotărâtă. Aceste fiinţe “care nu şi-au păstrat vrednicia [„starea lor de la început”] sunt destinate să
piară în focul zilei de pe urmă. Toţi cei care urmează pilda lor de rebeliune vor suferi aceeaşi soartă.

Matei 25:44
44. Când Te-am văzut noi ? Ei au dat greş şi n-au învăţat marele adevăr ca adevărata iubire pentru
Dumnezeu se da pe faţă prin iubirea pentru copii în suferinţă ai lui Dumnezeu. Adevărata religie include mai
mult decât o admitere pasivă de dogme.

Matei 25:45
45. Ori de câte ori [„Întrucât”, KJV]. Vezi la v. 40

Matei 25:46
46. Pedeapsa veşnică. Vezi la v. 41.

Viata veşnică. Comparaţi Ioan 3,16; Romani. 6,23.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 SR 367

1-6 GC 393

1-13 COL 405-421 ; GC 393.394, 426, 427.

3 TM 86, 149, 443; 5T 21, 105, 220

4 CH 422; GC 427; ML 217 ; TM 233; 5T 276

5 SR 367

5-7 GC 398; SR 369

6 COL 408, 412, 414; EW 238, 242, 248, 249; GC 402, 426, 427; LS 59;

MM 331, 333; TM 233; 1T 53; 8T 212; 9T 48, 155

6-12 COL 406

7 AH 96; GW 104; ML 109; 5T 485; 9T 61,106

10 GC 426, 427, 428

11 8T 75

12 CG 483; COL 413; DA 640; 9T 252

13-15 COL 325

13-30 COL 325-365

14-30 CS 114-122, 301; Ev 653; ML 116; 1T 197-200

15 CH 284, 529; COL 328; CS 118; ML 113; MYP 301; TM 379, 399;

2T 244, 282, 656, 659; 4T 619; WM 101, 120, 269

16,17 COL 329

18 COL 355; CS 118

19 COL 360; TM 399

20 TM 166

21 AA 591; AH 510; CH 285; CLS 180, 269; COL 361; CS 112, 123, 165,

213, 288, 343, 348; CT 48, 280, 513, 553; FE 48, 213, 473;

GC 549, 647; ML 54, 95, 113, 349; MYP 17,46, 145; Te 118, 221;

TM 167, 184; 1T 453, 513; 2T 179, 229, 235, 236, 285, 312, 366, 491;

3T 145, 387, 525; 4T 46, 48, 54, 76, 413, 442, 537; 5T 267;

6T 143, 303, 309, 441; 7T 297; 8T 327; 9T 59; WM 211, 307

23 CG 569; CLS 275; CS 120, 129; CSW 55, 75; DA 523; FE 51,91;

ML 158; MYP 17, 125, 301; PK 142; 1T 538; 2T 466, 696, 709;

3T 247, 327, 402; 6T 304; 8T 51, 171; 9T 252; WM 17

24 5T 271

24,25 CT 234; MYP 308; 1T 530, 539; 2T 665

24-26 COL 362; 6T 297

24-27 3T 386

24-30 5T 282

25 CS 304; GW 223; 1T 198; 2T 233; 3T 57; 4T 47, 51, 412, 479, 618;

5T 116, 155, 465; 8T 55

26 AH 207; CL 536; CS 123; 3T 117, 145; 4T 408

26-30 2T 666

27 CS; LS 363; ML 118; MYP 319; TM 166; 1T 179; 2T 59, 167, 250,

659, 674; 3T 122; 4T 105, 118, 481; 8T 33

28 COL 364; 1T 530

29 FE 215

30 COL 365; 1T 530; 2T 242; 3T 147, 387; 4T 412, 481

31 DA 832; EW 110

31,32 GC 301, 347

31-34 GC 322

31-36 DA 637

31-46 DA 637-641; 1T 679

34 AA 34, 591, 601; GC 567; COL 374; CS 129, 348, 350; EW 53;

MB 100; ML 351; MM 135; SC 126; Te 114; 2T 445; 3T 525; WM 314

34, 35 MYP 145

34-36 CN 34

34-40 2T 24

34-45 MM 134

34-46 1T 637; 3T 174

35-36 MT 241; 3T 186; 6T 275

40 AN 296; CS 164; DA 638; Ed 139; GC 77, 668; MN 370;

 ML 11, 165, 243; MM 60, 139; MYP 145; SL 56; SR 425; Te 79;

1T 674, 693; 2T 31, 157; 3T 512; 4T 195, 225, 326, 511, 620; 5T 420;

6T 281, 303, 348; 7T 50; 9T 226; WM 23,24,85,97,239, 313

40-46 3T 518

41 CS 123; GC 549; PP 469; 2T 27, 237; 3T 84; 9T 252

41-43 ChS 216; CS 166

41-46 2T 2-5

42 3T 391; 4T 63

42, 43 DA 639; MH 288; MM 146

45 CS 27; MM 146; PK 545, 652; Te 272; 1T 693; 2T 30, 33, 330;

3T 390, 525; 4T 423, 620; 5T 612; WM 23, 210

Matei 26:1
1. Toate cuvântările acestea. [Uneltirea trădării. Matei 26,1-5.14-16 = Marcu 14,1.2.10.11 = Luca
22,1-6 = Ioan 12,10.11. Comentariu major: Matei. Vezi diagrama 9, p. 233]. Adică discursul asupra
semnelor făgăduitei Lui reveniri şi parabolele, aşa cum sunt relatate în cap. 24 şi 25.

Matei 26:2
2. După doua zile. Enunţarea din v. 1 plasează această prezicere cu privire la trădare şi răstignire la
câtva timp după discursul relatat în cap. 24 şi 25 (vezi la cap. 24,1). Nu este sigur dacă aceasta era târziu în
noaptea zilei de marţi sau miercuri. Comentatorii, gândindu-se la trădarea de joi noaptea şi la cele „doua
zile” în termeni ai socotirii occidentale, plasează în general enunţarea aceasta marţi noaptea. Totuşi s-ar
putea ca perioada desemnată să fie mai scurtă. De pildă, potrivit cu terminologia NT, „după trei zile” şi „a
treia zi” sunt echivalente (vezi p. 248–251) şi s-ar putea ca „după trei zile” să fie înţeleasă la fel. Cu trădarea
cazând joi noaptea, în consecinţă, calculul iudaic ar indica miercuri ca zi în care Hristos a rostit cuvintele
acestea. În anul 31 d.Hr., ziua de 14 Nisan, ziua în care a fost junghiat Paştele, a căzut în ziua de vineri (vezi
Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Paştele. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Va fi dat. [„Trădat”, KJV]. Gr. paradidomi „a da la”, „a preda la”. Isus specifică timpul arestării Sale.

Matei 26:3
3. Preoţii cei mai de seamă. Bărbaţii menţionaţi aici erau fără îndoială cu toţii membri ai Sinedriului,
consiliul naţional al iudeilor. Cu câteva săptămâni mai înainte, la scurt timp după învierea lui Lazăr,
consiliul hotărâse să dea pe Isus la moarte la cea dintâi ocazie favorabila (Ioan 11,47-53; DA 537-541).
Acum, sentimentul popular în favoarea Lui făcuse chestiunea şi mai presantă (DA 557). Cât priveşte
expresia „preoţii cei mai de seamă”, vezi la Matei 2,4. Având în vedere faptul că diferiţi mari preoţi trăiau la
data aceea, se poate ca ei erau menţionaţi aici ca „preoţii cei mai de seamă.”

Cărturarii. Vezi p.55. Dovezi textuale atestă (cf. p 146) omiterea acestor cuvinte.

S-au strâns. Nu se poate spune cu certitudine dacă Matei urmează o ordine strict cronologică şi
intenţionează astfel să arate că adunarea preoţilor şi bătrânilor a avut loc cu „doua zile” înainte de Paşti, sau
dacă el dezvoltă subiectul pe teme. S-ar putea ca el doar să redea o exprimare a lui Isus (v. 2) înainte ca să
relateze adunarea preoţilor şi bătrânilor (v. 4,5). Faptul că Matei a grupat diferite evenimente din viaţa lui
Hristos pe subiecte şi nu cronologic (vezi la cap. 8,2; 12,1; 13,1; 26,6; etc.) lasă ca o întrebare nerezolvată
dacă el a făcut aşa aici. Matei foloseşte cuvântul tote, „atunci”, de vreo 90 de ori (mai mult decât toţi ceilalţi
scriitori NT la un loc), dar nu totdeauna în sensul unei legături strict cronologice între incidentul acesta,
astfel introdus, şi cel imediat precedent. Vezi p. 274. S-ar putea reţine că ospăţul din casa lui Simon relatat
mai departe în capitolul acesta (v. 6-13) a avut loc aparent în Sabatul precedent, probabil seara (Ioan
12;1.2.12.13; vezi DA 557, 563 [cuvântul deipnon, „cina”, se referă de obicei la o masă de seară, ca în Ioan
13,2; vezi la Luca 14;12]). Cronologic, ar fi trebuit să fie relatată înainte de naraţiunea din Matei 21 (vezi la
cap. 26,5). Adunarea de preoţi şi bătrâni menţionaţi aici pare să fi avut loc în aceeaşi sâmbătă noaptea (vezi
DA 558), şi tocmai de la cina lui Simon, Iuda s-a dus la ei cu oferta sa de a-L trăda pe Domnul sau (v. 14,15;
DA 563, 564). Cel mai probabil, deci, incidentele relatate în v. 3-15 au avut loc sâmbătă noaptea precedentă,
dar Matei le plasează aici datorită legăturii lor însemnate cu relatarea trădării lui Isus.

Pentru o tratare a ocaziei imediate care a dat naştere acestei adunări a conducătorilor iudei, vezi DA
557, 558. Aceasta pare să fi fost cea dintâi adunare secretă a lui Iuda cu conducătorii iudei (DA 563, 564).
El pare să se fi întâlnit cu ei a doua oară înainte de Sfânta Cina, joi noaptea (DA 720), poate marţi noaptea.

Curtea. [„Palatul”, KJV]. Acolo unde Isus a apărut mai târziu înaintea lui Ana şi Caiafa (vezi v. 58),
probabil lângă curtea Templului sau înăuntrul ei. Vezi harta în faţa p. 545.

Caiafa. Vezi la Luca 3,2.

Matei 26:4
4. S-au sfătuit. Cea dintâi consfătuire serioasa a lor cu privire la Isus avusese loc cu doi ani mai
înainte (Ioan 5,16; DA 213). O altă sesiune de felul acesta fusese ţinută mai recent, imediat după învierea lui
Lazăr (DA 558; Ioan 11,47-53). Consultarea din Matei 26,4 pare să se fi ţinut sâmbătă noaptea înainte de
răstignire (vezi la v. 3), iar alta a urmat marţi dimineaţa (DA 593).

Cu vicleşug. Mai ales după învierea lui Lazăr, popularitatea sporită a lui Isus i-a umplut pe
conducătorii iudei de teamă (DA 558). Evenimentele primelor câteva zile ale săptămânii serviseră numai
pentru a intensifica sentimentul poporului că în Isus naţiunea găsise Conducătorul de care vorbiseră profeţii,
iar Fariseii exclamaseră în adevărată încurcătură: „Vedeţi că nu câştigaţi nimic; iată că lumea se duce după
El!” (Ioan 12,19; DA 570, 572, 590, 594). O criză era iminentă şi, dacă nu puteau să-L înlăture, propria lor
cădere apărea ca sigură. Ei simţeau că trebuia să lucreze repede şi în taină. În plus, o răscoală populară în
sprijinul lui Isus ca Împărat-Mesia (vezi DA 558, 570-572, 590) ar fi atras puterea oprimantă a Romei cu şi
mai mare fermitate asupra naţiunii. Pe de alta parte, arestarea făţişă a lui Isus ar fi putut să aprindă o revolta
populară în favoarea Lui.

Matei 26:5
5. Nu în timpul praznicului. Sentimentul popular în mijlocul mulţimilor adunate în Ierusalim pentru a
sărbători Paştele, evenimentul care marca întâia eliberare a lui Israel ca naţiune, era puternic în favoarea
proclamării lui Isus ca Împărat–Mesia (vezi la v. 4). N-ar fi fost prudent, raţionau conducătorii, să se ocupe
de Isus până când aceste mulţimi n-ar fi plecat din cetate. Dar, când deliberările lor ajunseseră la punctul
acesta, Iuda a venit cu o propunere care aparent le-a schimbat planurile (v. 14,15). Se pare că Matei
inserează aici naraţiunea ospăţului din casa lui Simon (v. 6-13), care a avut loc în Betania, în timp ce preoţii
şi Fariseii erau în şedinţă în palatul lui Caiafa în Ierusalim, ca explicaţie a schimbării de planuri. După
mustrarea primita la ospăţ, Iuda s-a dus direct la palat şi acolo a făcut aranjamentul trădării lui Isus.

Turburare. Vezi la v. 4. Aceasta a fost probabil sâmbătă noaptea înainte de răstignire (vezi la v. 3).
Ziua următoare a fost martoră la marea demonstraţie populară care-L aclama pe Isus, Împărat-Mesia, când a
intrat în Ierusalim în triumf (vezi la cap. 21,1-11; DA 570-572). Fără îndoială, când preoţii au pornit să-L
întimpine pe Isus pe creasta Muntelui Măslinilor şi-au dat seama că bănuielile lor cele mai rele s-au împlinit
(vezi DA 578, 580, 581).

Matei 26:6
6. Betania. [Ospăţul lui Simon, Matei 26,6-13 = Marcu 14,3-9 = Luca 7,36-50 = Ioan 12,1-9.
Comentariu major: Matei şi Luca. Vezi harta de la p. 224; diagramele 7, 9, p.231, 238]. Cu privire la timpul
ospăţului, vezi DA 557. Comentatorii neaga în general faptul că ospăţul din Luca 7,36-50 trebuie să fie
identificat cu cel relatat aici de către Matei (precum şi de către Marcu şi Ioan) şi-l atribuie lucrării galileene,
cu peste un an şi jumătate mai înainte. Pentru o expunere a motivelor pentru care comentariul acesta crede
că un singur ospăţ este descris de către toţi patru scriitori ai Evangheliei, vezi Nota adiţională la Luca 7.

Simon. Un Fariseu (Luca 7,36-40) pe care Isus îl vindecase de înspăimântătoarea lepră. El se

considera ucenic, se asociase pe faţă cu discipolii lui Isus, dar nu era cu totul convins de mesianitatea Lui
(DA 557, 566; Luca 7,39). Ospăţul a fost ţinut în cinstea lui Isus. Lazăr era şi el un oaspete de onoare, Marta
servea, iar Maria Magdalena pe care Simon o dusese în păcat şi pe care Isus o vindecase de posesiunea
demonică, era şi ea de faţă (DA 558, 559; vezi Nota adiţională la Luca 7).

Leprosul. Nu că era lepros la data aceea, deoarece atunci ar fi fost exclus din societate (vezi la Marcu
1,40). Isus îl vindecase cu câtva timp mai înainte de lepra, iar el, la rândul lui, a dat ospăţul acesta ca o
expresie a aprecierii pentru ceea ce făcuse Isus pentru el (DA 557).

Matei 26:7
7. O femeie. Aceasta era Maria, sora Martei şi a lui Lazăr (Ioan 12,1-3; vezi Nota adiţională la Luca
7).

Un vas de alabastru. [„O cutie de alabastru”, KJV]. Vezi la Luca 7,37. Potrivit cu Marcu 14,3, „vasul”
[„cutia”] sau butelia, trebuia să fie spartă pentru ca ceea ce conţinea să fie eliberat.

Mir. Gr. muron, „alifie”. Marcu îl identifica numindu-l nard (vezi la Luca 7,37).

Scump. [„Preţios”, KJV]. Adică, „costisitor”, un înţeles ataşat mai înainte la cuvântul „preţios”.

Sta. Literal, “înclinat” (vezi la Marcu 2,15).

Pe capul Lui. Matei şi Marcu vorbesc şi unul şi altul despre ungerea capului lui Isus, în timp ce Luca
şi Ioan menţionează ungerea picioarelor. La prima vedere aceasta ar părea sa fie o discrepanţă între cele
doua relatări; totuşi, nu există motiv temeinic pentru a pune la îndoială faptul că şi una şi cealaltă a fost
făcută (cf. Psalmii 133,2).

Matei 26:8
8. Ucenicilor. Potrivit cu Ioan 12,4.5, protestul a început cu Iuda. Ceilalţi ucenici pare să nu i se fi
alăturat la critica, care era probabil exprimată în şoapte care circulau în jurul mesei.

Risipa aceasta. Iuda a luat în nume de rău faptul că parfumul nu fusese vândut şi banii puşi în tezaurul
comun, unde el ar fi putut să aibă personal acces la ei, „pentru că era un hoţ” (Ioan 12,6).

Matei 26:9
9. Vinde foarte scump. Potrivit cu Marcu 14,5, valoarea apreciată era de peste 300 de dinari. În argint
actual, la greutate, 350 de dinari ar valora astăzi 33,94 dolari (vezi p.49). Dar un dinar era salariul pe o zi
(vezi la Matei 20,2); în felul acesta 300 de dinari ar fi practic echivalent cu venitul anual al unui muncitor
obişnuit.

Săracilor. Iuda, cel care vorbea (vezi la v. 8), ştia foarte bine că legea iudaică făcea din îngrijirea
săracilor o răspundere hotărâtă a acelora care se bucurau de împrejurări mai bune (Deuteronom 15,7-11;
etc.) şi că atenţia faţă de nevoile lor era privită ca meritorie. Vezi la Matei 5,3.

Matei 26:10
10. A auzit. [„A înţeles”, KJV]. Adică, Isus Şi-a dat seama. Vezi la Marcu 2,8.

Matei 26:11
11. Pe săraci îi aveţi totdeauna. Isus nu pune la îndoială datoria noastră faţă de săraci, El doar spune
că sunt datorii care o întrec pe aceasta.
 Nu mă aveţi totdeauna. Nici chiar cei mai intimi asociaţi ai lui Isus nu-şi dădeau seama de ceea ce va
aduce o nouă săptămână! Numai Maria părea să înţeleagă, deşi neclar, ceea ce stătea înainte (vezi DA 559).
Dorinţa ei fierbinte de a face „ce a putut” (Marcu 14,8), a fost foarte mult apreciată de Isus când era pe
punctul de a întimpina ceasul crizei care-I stătea înainte.

Matei 26:12
12. În vederea pregătirii Mele pentru îngropare. [„Pentru îngroparea Mea”, KJV].
Intenţia originară a Mariei fusese de a folosi nardul pentru pregătirea trupului lui Isus pentru îngropare (DA
559, 560; cf. Marcu 16,1), dar evident Duhul lui Dumnezeu a impresionat pe Maria să-l folosească în
schimb cu prilejul acesta.

Matei 26:13
13. Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Evanghelia aceasta. Isus a anticipat clar proclamarea „Evangheliei” Sale (vezi la Marcu 1,1)
pretutindeni (vezi la Matei 24,14). Aceia care afirma că Isus nu a intenţionat să înfiinţeze o religie ar face
bine să mediteze la afirmaţia aceasta.

Pomenirea ei. Sau „în amintirea ei” (RSV). Actul de devoţiune al Mariei reflecta exact acelaşi spirit
care L-a mânat pe Isus să coboare pe acest pământ întunecat (Filipeni. 2,6-8).

Matei 26:14
14. Iuda Iscarioteanul. În ce priveşte o schiţă a lui Iuda, vezi la Marcu 3,19 (cf. DA 716-722).

S-a dus la. În privinţa legăturii acestui eveniment cu acelea prezentate mai înainte în acest capitol,
vezi la v. 3, 5. Predica din sinagoga de la Capernaum cu vreun an mai înainte (Ioan 6,22-65), fusese
momentul critic din istoria lui Iuda (DA 719). Deşi pe dinafară a rămas cu cei doisprezece, în inima el Îl
părăsise pe Isus. Acum lăudarea de către Isus a actului de devoţiune a Mariei la ospăţul lui Simon, care era o
condamnare indirectă a propriei sale atitudini, a îmboldit pe Iuda la acţiune (DA 563, 564, 720). Cât de
straniu că actul suprem de iubire al Mariei pentru Isus a provocat pe Iuda la fapta lui supremă de
neloialitate! Ducându-se la “preoţii cei mai de seamă”, Iuda a acţionat sub inspiraţia celui rău (Luca 22,3)

Matei 26:15
15. Ce vreţi să-mi daţi ? Avantajul personal era pe locul cel mai de sus în mintea lui atunci când Iuda
se oferea să-L trădeze pe Domnul sau. De fapt, folosul personal ajunsese să devină motivul dominant al
întregii sale vieţi.

Şi-L voi da în mâinile voastre. Oferta lui Iuda a rezolvat dilema conducătorilor din Ierusalim. Ei
doreau să-L aducă la tăcere pe Isus, dar erau paralizaţi de teama de popor (vezi la v. 5). Problema lor era
cum să aresteze pe Isus fără să provoace o revoltă populara în favoarea Lui. Vezi la v. 16.

Treizeci de arginţi. Gr. arguria, considerate aici a se referi la sicli, care în zilele lui Hristos, erau
echivalenţi stateres-ilor greceşti (vezi la cap. 17,24.27) şi tirianei tetradrachma. Cel din urma cântarea atunci
cam 46 oz troy, şi ar valora astăzi cam 42 cenţi. Prin urmare, „treizeci de arginti” ar valora astăzi cam 12,60
dolari. Treizeci de sicli de argint era preţul tradiţional al unui sclav (Exod 21,32). Comparaţi prezicerea din
Zaharia 11,12.

Matei 26:16
16. Prilej nimerit. Gr. eukairia, „un timp favorabil”, adică, unul corespunzător cu cerinţele
conducătorilor naţiunii (vezi la v. 4, 5). Iuda procura veriga lipsă din complotul preoţesc contra lui Isus – un
mijloc convenabil (Marcu 14,11) pentru arestarea lui Isus „fără ştirea norodului [„în absenţa poporului”]
(Luca 22,6; cf. Marcu 14,1.2). Nu este de mirare că preoţii şi bătrânii „s-au bucurat” (Marcu 14,11).

Matei 26:17
17. Ziua întâi [Pregătirea pentru Paşte, Matei 26,17-19 = Marcu 14,12-16 = Luca 22,7-13. Comentariu
major: Matei]. Marcu face observaţia în plus că era „ziua întâia a praznicului Azimilor, când jertfeau
Paştele” (Marcu 14,12 ). Luca identifică ziua ca fiind timpul “în care trebuia jerfite Paştele”. Denumirea
„ziua întâia a praznicului Azimilor”, pentru ziua când Paştele era jertfit, este oarecum neobişnuită. În mod
normal, ziua de 14 Nisan este desemnată ca ziua pentru jertfirea mielului Pascal şi ziua de 15 Nisan, ca ziua
întâia a Azimilor (Levitic 23;5.6; vezi vol. II, p.105). Din cauza strânsei legături dintre Paşte şi Praznicul
Azimilor, cei doi termeni erau uneori folosiţi unul în locul altuia, iar întreaga sărbătoare, numită prin unul
sau altul dintre cele doua nume (vezi Talmud Pesahim 5, ed. Soncino, p. 15-17; cf. Iosif, Antichităţi ii 15.1 [
315-317 ]).

Incidentul de faţă a avut loc joi. Cu privire la legătura dintre acest eveniment şi Paşte, şi pentru
aparenta discrepanţă dintre scriitorii sinoptici şi Ioan cu privire la data Paştelui, vezi Note adiţionale de la
sfârşitul capitolului, nota 1.

Azimilor. Vezi la Exod 12,8; Levitic 23,6, Numeri 28,17; Deuteronom 16,3.8; vezi vol. I, p. 709, vol.
II, p. 108.

Ucenicii au venit. Capul gospodăriei avea răspunderea de a face aranjamente pentru celebrarea
Paştelor, aşa cum avea pentru toate celelalte interese religioase ale familiei. El era, intr-un anumit sens,
preotul familiei. Fiind, din punct de vedere spiritual, „membri ai familiei lui Isus” (DA 349), ucenicii s-au
adresat în mod natural Lui pentru instrucţiuni cu privire la pregătirea lor pentru Paşte. Pe cât se pare, era joi
dimineaţa, 13 Nisan, când ei au venit la Isus (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1), deoarece
ei au serbat Paştele împreună în aceeaşi noapte (vezi Matei 26,17; Marcu 14,12.16-18; Luca 22,7.8.13-15).

Unde vrei ? Se pare că nici ucenicii cei mai intimi ai lui Hristos (Luca 22,8; cf. DA 292) încă nu ştiau
în amănunt, cel puţin, ce planuri avea Isus pentru cina Paştelor. Pare evident, deci, că Iuda nu cunoştea nici
el nimic. Fără încetare, de la întâia lui legătură cu Sinedriul, sâmbătă noaptea trecută (vezi la Matei 26,3.5)
şi mai ales de la al doilea contact al său cu ei, care probabil a avut loc marţi noaptea (DA 645, 655, 716,
720), Iuda căuta un prilej nimerit pentru a-L trăda pe Hristos (vezi la v. 16). Unii au sugerat că situaţia
aceasta poate ar fi explicat faptul că Isus a aşteptat până aproape în ultimul moment înainte de a face
aranjamente pentru Paşte. Totuşi, chiar şi atunci, instrucţiunile pe care El le-a dat lui Petru şi Ioan, erau de
aşa natura încât nici ei şi nici restul celor doisprezece nu ştiau unde vor celebra Paştele. Numai ceva mai
târziu în aceeaşi zi, la reîntoarcerea lui Petru şi a lui Ioan, toţi au ştiut unde urmau sp fie, iar Iuda ar fi avut
puţin timp de a face planuri pentru trădarea lui Isus în mâna conducătorilor în timpul orei liniştite pe care El
a petrecut-o cu ucenicii Săi în odaia de sus. Precauţiunile acestea poate au fost luate deoarece Isus a ales să
nu fie molestat în timpul ocaziei aceleia sacre, ultima dată când El urma să fie împreună cu cei doisprezece,
deoarece avea să le dea instrucţiuni foarte importante.

Paştele. Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului. Nota 1.

Matei 26:18
18. Duceţi-vă în cetate. S-ar părea ca Isus petrecuse noaptea, adică noaptea de miercuri, afară din
Ierusalim. De vineri până marţi petrecuse nopţile în Betania, probabil în casa lui Lazăr (DA 557; vezi la cap.
21,17). Marţi noaptea a rămas pe Muntele Măslinilor (vezi DA 674, 685). Nu ni se spune unde a petrecut
miercurea şi noaptea de miercuri (vezi la cap. 21,17; 26,2). Iuda a mers a doua oara la conducătorii iudei
probabil marţi, a completat aranjamentele pentru vinderea Domnului său şi a căzut de acord să o facă la unul
din locurile în care Se retrăgea El (DA 645, 716; vezi la v. 4). Isus cunoştea conspiraţia secretă a lui Iuda
contra Lui şi unii au sugerat că se poate ca El să fi schimbat în mod deliberat locul său de odihnă pentru a
dejuca planurile lui Iuda (vezi Ioan 6,64).

La cutare om. Gr. deina, „un astfel”, sau „aşa şi aşa”, o desemnare pentru un om pe care cel care
vorbeşte nu doreşte să-l numească. Isus nu a numit persoana. El avea în minte, dar a dat un semn după care
cei doi ucenici trimişi la lucrarea aceasta puteau să-l recunoască atunci când îl întâlneau. Pe temeiul textului
din Fapte 12,12 (cf. Fapte 1,13), tradiţia a făcut presupunerea că tatăl lui Ioan Marcu era proprietarul casei şi
că în casa lui era odaia de sus care a devenit locuinţa celor doisprezece şi sediul bisericii în Ierusalim la data
aceea. Vezi la Marcu 14,51.

Învăţătorul zice. Cuvintele acestea sugerează că proprietarul casei Îl cunoştea pe Isus şi Ii era prozelit.
Poate, ca Simon din Betania (DA 557), Nicodim (Ioan 19,39; DA 177) şi Iosif din Arimatea (Matei 27,57),
omul acesta era deja un discipol al lui Isus.
 Vremea Mea. La începutul lucrării Sale Isus comentase asupra faptului că „timpul”, sau „ceasul” Lui
încă nu venise (vezi Ioan 2,4; 7,6.8.30; cf. cap. 8,20). Prin aceasta, Isus vrea să spună în general că încă nu
venise timpul ca lucrarea Lui sa se sfârşească şi moartea Lui să aibă loc. Acum, când ziua trădării Lui se
arătase, a spus, în cuvinte pline de o nemărginită însemnătate, ca „vremea” Lui era aproape. Mai târziu,
chiar în noaptea aceea, El a spus: „A sosit ceasul” (Ioan 17,1).

În casa ta. În vremea lui Isus, Paştele era serbat în cuprinsul cetăţii Ierusalim şi toate casele de acolo
trebuiau sa fie puse la dispoziţia peregrinilor care luau parte la sărbătoare. Pentru un timp, în conformitate
cu instrucţiunile date când a fost instituit primul Paşte (Exod 12,22), participanţilor la masa de Paşte li s-a
cerut să rămână până dimineaţa în casa în care luaseră parte la ea. Numărul crescând al peregrinilor care
luau parte la Paşte a făcut necesara cu timpul permisiunea de a se retrage de la masa de Paşti la locuri de
găzduit intr-o zonă liniştită şi precis definită în imediata vecinătate a Ierusalimului.

Matei 26:19
19. Au pregătit Paştele. Pregătirea cuprindea probabil următoarele: controlarea încăperii în privinţa a
ceea ce era dospit, maturarea odăii şi mobilarea ei cu o masă, paturi sau perne şi unelte necesare pentru
servirea mesei. Deşi Inspiraţia nu spune nimic specific cu privire la un miel în legătură cu cina pe care a
mâncat-o Isus împreună cu ucenicii Săi, pare îndoielnic să fi celebrat masa pascală fără miel (vezi Marcu
14,12.16.17.18; Luca 22,7.8.13-15). În acord cu aceasta, Petru şi Ioan trebuie sa fi cumpărat un miel, să-l fi
junghiat şi să-l fi fript. De asemenea, trebuie să fi pregătit azime, ierburi amare, sos şi vin. Pregătirile
acestea, fără îndoială, trebuie să fi ocupat o parte considerabilă a zilei şi poate că Petru şi Ioan s-au reîntors
către seară.

Matei 26:20
20. Seara [„Când a venit seara”, KJV]. [Celebrarea Paştelui, Matei 26,20 = Marcu 14,17.18 = Luca
22,14-16. Comentariu major: Luca]. Aceasta avea loc joi noaptea, în cursul primelor ore ale zilei de 14
Nisan (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Matei 26:21
21. Pe când mâncau. [Trădarea demascată, Matei 26,21-25 = Marcu 14,18b-21 = Luca 22;21-23 =
Ioan 13,21-30. Comentariu major: Matei şi Ioan]. Evangheliştii Matei şi Marcu nu pomenesc întâmplarea cu
spălarea picioarelor ucenicilor (Ioan 13,1-17). De asemenea, în naraţiunile lor, Matei şi Marcu inversează
ordinea Cinei Domnului şi identificarea trădătorului. Relatarea din Luca este mai apropiată de ordinea
cronologică, deoarece Iuda, înainte de a părăsi odaia de sus a luat şi din pâine şi din vin, aşa cum a instituit
Isus Cina Domnului (DA 653).

În conformitate cu Mişna (vezi Pesahim 10, ed. Soncino a Talmudului, p. 532-623), ritualul mesei de
Paşte era următorul: 1) Capul familiei sau al grupului care celebra cina laolaltă amesteca primul pahar de vin
şi-l dădea celorlalţi rostind o binecuvântare asupra zilei şi asupra vinului. 2) Apoi săvârşea o spălare rituala
a mâinilor sale. 3) Apoi era întinsă masa. Alimentele servite la masa pascală constau din mielul pascal,
azime, ierburi amare, lăptuci şi alte zarzavaturi şi un sos condimentat numit charoseth, făcut din migdale,
curmale, măsline, stafide, mirodenii şi oţet. La momentul acesta unele zarzavaturi erau mâncate ca aperitive.
4) Un al doilea pahar de vin era făcut sa treacă de la persoană la persoană făcând parte din cerc, şi capul
familiei explica însemnătatea Paştelui. 5) Prima parte a cântării de Paşte, care consta din Psalmii 113 şi 114,
era cântată. 6) Participanţii mâncau apoi mâncarea de Paşte. Capul familiei mulţumea pentru pâinile
nedospite, le frângea şi dădea câte o parte fiecărui oaspete. Apoi erau mâncate bucăţi din mielul Pascal. 7)
Al treilea pahar de vin era apoi dat şi era rostită binecuvântarea asupra mâncării. 8) Un al patrulea pahar de
vin era dat, după care toţi se uneau în a doua parte a cântării solemne, constând din Psalmii 115 la 118.

Adevărat. Vezi la cap. 5,18.

Unul din voi. Potrivit cu relatarea, aceasta este prima dată când Isus a anunţat că unul din cei
doisprezece urma să fie tratatorul Lui. Toţi au fost surprinşi, dar încă nimeni nu îl bănuia pe Iuda. Cel din
urma, însă, a început să-şi dea seama acum că Isus citea taina lui întunecată ca pe o carte deschisă. În acord
cu DA 653, 654, cele cinci afirmaţii ale lui Isus care îl descopereau pe conspirator au fost pronunţate în
următoarea ordine progresivă: 1) Cuvintele: „Nu toţi sunteţi curaţi” (Ioan 13,11) au fost rostite în cursul
spălării picioarelor. 2) Afirmaţia următoare: „Cel ce-Mi mănâncă pâinea şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea”
(Ioan 13,18), a fost făcută atunci când ucenicii şi-au luat din nou locul la masă. 3) Anunţarea din Matei
26,21: „Unul din voi Mă va vinde”, a urmat câteva minute mai târziu. 4) Cuvintele: „Cel ce a întins cu Mine
mâna în blid, acela Mă va vinde” ( v. 23 ), probabil au venit la vre-un punct în cursul Cinei Domnului. 5)
Recunoaşterea finală: „Da, … tu eşti” [„Tu ai zis”] (v. 25), a venit la sfârşitul Cinei Domnului şi L-a făcut
pe Iuda sa părăsească imediat odaia. Comparaţi Psalmii 41,9.

Vinde. Gr. paradidomi , „a da la”, sau „a preda la “. În cel puţin patru ocazii înainte de aceasta, Isus a
amintit de trădarea Sa (vezi Matei 17,22; 20,18; 26,2; Ioan 6,64.70.71).

Matei 26:22
22. Nu cumva sunt eu, Doamne? Forma întrebării în textul grec implică faptul că era aşteptat un
răspuns negativ, ca şi cum ar fi zis: „Nu este aşa, Doamne, că nu sunt eu?” Din partea lui Iuda, desigur,
forma aceasta de întrebare era folosită ca o înşelăciune.

Matei 26:23
23. Cel ce a întins cu Mine mâna în blid. Vezi la v. 21. Isus a făcut afirmaţia aceasta ca răspuns la o
întrebare pusă Lui de către Ioan (Ioan 13,23-26), dar Iuda nu auzise întrebarea (DA 654). Degetele erau
folosite pentru a mânca mâncarea de Paşte. „Blidul” la care se refera aici, era charoseth-ul sau sosul folosit
împreună cu azimile şi cu ierburile amare (vezi la Matei 26,21).

Acela. În vechime, încălcarea drepturilor ospitalităţii caracteriza pe un om ca fiind cu totul dincolo de

marginile respectabilităţii. În ţările orientale, chiar şi azi, un om va evita să mănânce la aceeaşi masă cu
cineva de la care ar vrea să tragă vreun folos, sau chiar cu cineva pe care nu vrea să-l aibă ca prieten.

Matei 26:24
24. Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Se duce. [„Merge”, KJV ]. Gr. hupago , un blând sinonim al morţii.

După cum este scris. Isus probabil Se refera la pasaje ca Psalmii 22 şi Isaia 53.

Vai. Faptul că inspiraţia a prezis conspiraţia lui Iuda, nu-l absolvă în nici un fel pe acesta de
răspunderea lui personala în aceasta problemă. Dumnezeu nu-l predestinase sa-şi trădeze Domnul. Decizia
lui Iuda constituia o alegere deliberată din partea lui.

Să nu se fi născut. Comparaţi cap. 18,5.

Matei 26:25
25. Iuda. Vezi la Marcu 3,19. Iuda nu auzise cele spuse de Hristos cu privire la el ca fiind trădătorul
(vezi la Matei 26,23). În confuzie, el tăcuse în timp ce ceilalţi întrebau: „Nu cumva sunt eu ?” şi tăcerea lui
l-a făcut să fie remarcat (DA 654).

Da, … tu eşti. [„Tu ai spus”, KJV]. Vezi la v. 21. Afirmaţia aceasta era un fel indirect, poate uşor
ambiguu, de a zice “Da” (cf. v. 64). Ceilalţi ucenici, cu excepţia posibilă a lui Ioan (vezi Ioan 13,25-27),
n-au prins importanta afirmaţiei finale a lui Isus către Iuda (vezi Ioan 13,28). Dar Iuda şi-a dat seama pe
deplin că Isus îi înţelesese secretul şi a plecat imediat pentru a treia lui consfătuire cu conducătorii iudei
(Ioan 13,31; DA 654, 655).

Matei 26:26
26. Pe când mâncau. [Cina Domnului. Matei 26,26-29 = Marcu 14,22-25 = Luca 22,17-20.
Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagramele p. 232, 233 ]. Adică, Cina pascală.

Isus a luat o pâine. [„Isus a luat pâine”, KJV]. Evident, o pâine nedospită, de Paşte.

A binecuvântat. [„A binecuvântat-o”, KJV]. Unii au sugerat că Isus se poate să fi rostit binecuvântarea
iudaică: „Binecuvântat eşti tu, Doamne, Dumnezeul nostru, Împăratul lumii, care faci să iasă pâine din
pământ”.

Luaţi, mâncaţi. Aşa cum trupul afla hrană în pâinea literală, tot aşa sufletul urmează să afle hrană
spirituală în adevărurile rostite de Hristos.

Acesta este trupul Meu. Unii au interpretat literal această enunţare figurată a lui Isus, uitând se pare,
că El adesea a vorbit figurat despre Sine. De pildă: Isus a zis: „Eu sunt uşa” (Ioan 10,7) şi „calea” (Ioan
14,6). Dar toţi sunt de acord că prin aceasta El nu se transforma în uşă sau cale. Că Isus vorbea figurat
despre „pâine”, devine destul de clar din Luca 22,20 (cf. 1 Corinteni 11,25): „Acest pahar este legământul
cel nou, făcut în sângele Meu”. Daca pâinea devenea faptic însuşi trupul Lui, prin acelaşi proces, „paharul”
trebuia ca să devina literal „legământul cel nou”. Verbul „este” din propoziţia „acesta este trupul Meu” este
folosit în sensul de „reprezintă” aşa cum este în Marcu 4,15-18; Luca 12,1; Galateni 4,24.

Matei 26:27
27. Un pahar. [„Paharul”, KJV]. Acesta era paharul folosit la celebrarea serviciului pascal. Paharul
conţinea must curat de struguri (vezi DA 653), neatins de fermentare şi probabil diluat cu apă în acord cu
obiceiul iudaic contemporan. Nu este cunoscută metoda folosită în vechime pentru a păstra mustul de
struguri în stare nefermentată, de la culesul viilor cu vreo şase luni înainte de sezonul Paştelui. În anumite
părţi ale Orientului antic de astăzi, totuşi aceasta se face prin deshidratarea parţială a mustului de struguri şi
păstrarea lui intr-o stare semi-închegată. Adăugarea cantităţii cerute de apă îl readuce la starea lui originară.
Suc de struguri se poate face şi din stafide.

A mulţumit. Vezi la v. 21.

Beţi toţi. Traducerea engleză lasă neclar faptul dacă Isus a spus literal: „Beţi din el, voi toţi”. Cuvântul
„toţi” se refera la ucenici, nu la vin. Nimeni nu trebuia să-l treacă cu vederea.

Matei 26:28
28. Acesta este sângele Meu. După cum pâinea reprezenta trupul lui Isus, tot aşa vinul reprezenta
sângele Lui (vezi la v. 26).

Legământului. [„Testamentului”, KJV; „Legii”, G. Gal.]. Sângele lui Isus vărsat pe Golgota a ratificat,
sau a făcut valabil, noul legământ, sau „testament”, la fel cum sângele de boi a reprezentat ratificarea
vechiului legământ (Exod 24,5-8; Evrei 9,15-23; cf. Galateni3,15). Dacă nu ar fi avut loc moartea
înlocuitoare a lui Hristos, planul mântuirii nu ar fi devenit o realitate. Chiar şi cei mântuiţi în timpurile VT
erau mântuiţi în virtutea jertfei viitoare (Evrei 9,15). Ei erau mântuiţi când priveau înainte în credinţă, tot
aşa cum oamenii află mântuire astăzi privind înapoi la moartea lui Hristos. Pentru o tratarea mai amănunţită
a naturii „noului legământ”, vezi la Evrei 8,8-11.

Se varsă pentru mulţi. [„Vărsat pentru mulţi”, KJV]. Natura înlocuitoare a morţii ispăşitoare a lui
Hristos, este clar afirmată (cf. Isaia 53,4-6.8.10-12). Luca zice: „se varsă [„vărsat”] pentru voi”, adică,
„vărsat în favoarea voastră” (cap. 22,20). Comparaţi şi Matei 20,28.

Ieremiatarea. Gr. aphesis „eliberare”, „iertare”, „scuzare”, de la verbul aphiemi, „a trimite”, “a da

drumul”, „a ierta” (vezi la cap. 6,12). Cuvântul este folosit în papirusuri pentru „eliberarea” captivilor şi
pentru iertarea de datorie sau de pedeapsă. Aici, înţelesul „iertare” este de preferat (vezi Ioan 3,16; cf. Matei
20,28).

Matei 26:29
29. Nu voi mai bea. Cuvântul „de acum încolo” lasă să se înţeleagă că Isus a băut din pahar cu ocazia
aceasta. Aşa cum ucenicii urmau să bea din pahar „în amintirea” lui Isus „până va veni El” (1 Corinteni
11,25.26), El Însuşi urma să Se abţină de la el până Îl va „bea… nou” cu ei în Împărăţia Tatălui Său.

Până în ziua când. [„Până în ziua aceea”, KJV]. S-ar putea ca Isus să Se refere aici la „ospăţul nunţii
Mielului” (Apocalipsa 19,9). După cum Ultima Cina era strâns legată de marele eveniment care a făcut cu
putinţă planul mântuirii, tot aşa cina nunţii Mielului va celebra triumful acelui plan.
 Nou. Aceasta nu se refera la vin nou în contrast cu vinul fermentat, ci la faptul că totul în împărăţie va
fi „nou” (Apocalipsa 21,5).

Împărăţia Tatălui Meu. Sorbirea din paharul împărtăşirii urma să vestească [„arate” „moartea
Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11,26). El este o chezăşie din partea lui Dumnezeu că împărăţia va
deveni cândva o realitate şi din partea noastră, de credinţă în făgăduinţa că aşa va fi. Rânduiala mesei
Domnului leagă întâia venire cu a doua. Serviciul împărtăşirii era menit să păstreze vie nădejdea celei de a
doua veniri în mintea ucenicilor, ca şi amintirea morţii Lui înlocuitoare (vezi 1 Corinteni 11,25.26; cf. DA
659).

Matei 26:30
30. Au cântat cântarea. [„Au cântat o cântare”, KJV]. [Retragerea în Ghetsemani, Matei 26,30 =
Marcu 14,26 = Luca 22,39. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagramele p. 232, 233]. Psalmii
115 la 118 erau de obicei cântaţi la sfârşitul mesei pascale. Cu privire la relatarea sfatului dat de Isus
ucenicilor în odaia de sus şi pe calea spre Ghetsemani, vezi Ioan 14 la 17.

Muntele Măslinilor. Numit aşa din cauza livezilor de măslini de pe pantele lui.

Iosif se referă la el prin numele acesta ( Antichităţi VII 9.2 [ 202 ]; XX 8.6; Război V 2.3 [ 70 ]; etc. ).
Muntele Măslinilor este numele în general aplicat la partea apuseană a masei muntoase direct dincolo de
Valea Chedronului, la est de Ierusalim. Vârful nordic al Muntelui Măslinilor ajunge la o înălţime de 2.723
picioare, cam cu 350 de picioare mai înalt decât nivelul zonei Templului din cetate. Vezi la cap. 21,1; 24,1.
Se crede că, înainte ca Titus să fi distrus orice pom din jurul Ierusalimului, Muntele Măslinilor era acoperit
cu livezi de măslini, livezi de smochini cu mirti şi alte tufişuri. Betania, cam la 2 mile la est de cetate, era
situată pe panta sud-estica a muntelui. Vezi ilustraţia din faţa p. 513.

Matei 26:31
31. O pricină de poticnire. [O avertizare pentru Petru şi cei zece, Matei 26,31-35 = Marcu 14,27-31 =
Luca 22,31-38 ( = Ioan 13,36-38 ). Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225 ]. Gr. skandalizo (vezi la
cap. 5,29). Isus a spus cuvintele acestea de avertizare şi indemn când El şi ucenicii Săi au început să coboare
din cetate către Valea Chedron în drum spre Muntele Măslinilor (DA 672, 673). Observaţi, însă, că
avertizarea din Ioan 13,36-38 a fost dată în camera de sus.

Noaptea aceasta. Timpul era probabil o oră sau mai mult înainte de miezul nopţii, în cursul primelor
ore ale lui 14 Nisan vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 1).

Este scris. Isus citează Zaharia 13,7.

Oile. Isus aplica prezicerea aceasta la fuga ucenicilor în clipa arestării Lui, o oră sau mai mult, mai
târziu (v. 56).

Matei 26:32
32. După ce voi învia. Având să dea piept cu trădarea, condamnarea şi moartea, Isus vorbeşte cu
asigurare plina de încredere despre învierea Sa. Stabilirea precisa făcută cu ucenicii de a-i întâlni din nou în
Galileea, ar fi putut să fie pentru ucenici o sursă de încurajare în timpul orelor amare de dezamăgire care
stăteau chiar în faţa lor, dar se pare că ei au uitat-o (vezi la v. 33).

Matei 26:33
33. Petru. Petru a fost adesea purtător de cuvânt pentru ucenici (vezi cap. 14,28; 16,16.22; 17,4.24).
Aici însă, se pare că el a vorbit numai pentru sine, ca simţindu-se superior colegilor săi ucenici. Cuvintele
lui Isus relatate în cap. 26,31.32 pare ca n-au făcut impresie reala asupra lui. Răspunsul lui impulsiv era
caracteristic (vezi la Marcu 3,16), dar nu prea bine cugetat.

Matei 26:34
34. Adevărat. Pentru comentariu, vezi la cap. 5,18.

În noaptea aceasta. Vezi la v. 31. Avertizarea aşa cum este relatată în Ioan 13,38 a fost dată pe când
Isus şi cei doisprezece erau încă în camera de sus; aici este dată din nou pe drumul către Ghetsemani (DA
673). Atât prezicerea, cât şi împlinirea ei sunt relatate în toate cele patru Evanghelii.

Înainte de a cânta cocoşul. Marcu zice: „înainte de a cânta cocosul de doua ori” (Marcu 14,30).
„Cântatul cocoşilor” era denumirea obişnuită pentru zorii dimineţii. De exemplu, Mişna (Tamid 1.2, ed.
Soncino a Talmudului, p.2 ) lămureşte că „oricine dorea să îndepărteze cenuşa de la altar, obişnuia să se
scoale de dimineaţa şi să se îmbăieze înainte ca să vină supraveghetorul. La ce ora venea supraveghetorul?
El nu venea totdeauna la aceeaşi ora; uneori venea la cântatul cocoşilor, alteori puţin mai devreme sau puţin
mai târziu”. În ce priveşte relaţia dintre cântatul cocoşilor şi străjile de noapte, vezi p. 50.

Matei 26:35
35. Chiar daca ar trebui să mor. De fapt Petru avea o intenţie bună, dar nu ştia despre ce vorbeşte.
Comparaţi nobila mărturisire de credincioşie a lui Rut faţă de Naomi (Rut 1,16.17) şi admirabila ei
credincioşie în trăirea potrivit cu ea.

Au spus acelaşi lucru. Cât de puţin cunoşteau ucenicii împrejurările care aveau să se dezvolte în
curând şi care aveau să-i facă să Îl părăsească pe Isus şi să fugă pentru a-şi scăpa viaţa (Marcu 14,50).

Matei 26:36
36. Atunci Isus a venit. [Ghetsemani, Matei 26,36-56 = Marcu 14,32-52 = Luca 22,40-53 = Ioan
18,1-12. Comentariu major: Matei. Vezi harta p. 225; diagrama 9, p. 233 ].

Ghetsemani. De la un cuvânt aramaic însemnând „teasc de ulei”. În locul acesta Mântuitorul se

retrăsese adesea pentru meditaţie, rugăciune şi odihnă şi aici petrecuse adesea noaptea (Luca 22,39; Ioan
18,2; DA 685, 686). Pare probabil că acesta a fost locul Său de retragere în nopţile de marţi şi miercuri
înainte de crucificarea Sa (vezi Luca 21,37; vezi la Matei 21,17; 24,1.3; 26,17.18).

Amplasarea exactă a grădinii din timpurile biblice nu este cunoscută. Locul acesta liniştit era probabil
situat undeva pe panta mai de jos a Muntelui Măslinilor (vezi la cap. 21,1; 26,30), direct peste Valea
Chedron, faţă în faţă cu Templul şi cam la depărtare de vreo zece minute de cetate. Locul arătat de obicei
vizitatorilor astăzi se sprijină pe o tradiţie care nu poate fi urmărită mai înainte de zilele lui Constantin cel
Mare, la trei secole după Hristos. După părerea multor comentatori şi călători în Palestina, Ghetsemani-ul
originar era situat ceva mai sus, pe pantă. Vezi ilustraţia din faţa p. 513.

Şedeţi aici. Opt dintre ucenici au fost invitaţi să rămână aproape, probabil chiar înăuntru, de poarta
grădinii.

Matei 26:37
37. A luat cu El. Petru, Iacob şi Ioan s-au bucurat de privilegiul unei asociaţii mai intime cu Isus decât
ceilalţi ucenici. Ei fuseseră cu El la învierea fiicei lui Iair (Luca 8,51) şi iarăşi pe Muntele schimbării la faţă
(Matei 17,1). În ora aceasta suprema Isus tânjea după întovărăşire omenească, după simpatie şi înţelegere
din partea unor suflete înrudite.

Să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Vezi la v. 38.

Matei 26:38
38. Sufletul Meu. Echivalentul unui idiom însemnând „eu” (vezi la Psalmii 16,10; Matei 10,28).

Cuprins de întristare. [„Peste măsură de întristat”, KJV]. Este cu neputinţă ca noi să înţelegem
întristarea adâncă, necazul tainic, care s-a lăsat asupra lui Isus când a intrat în Grădina Ghetsemani. Tristeţea
stranie care L-a cuprins i-a pus în nedumerire pe ucenici. Iată pe Fiul divino-uman al lui Dumnezeu, Fiul
Omului (vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; Luca 1,35), suferind o mâhnire de o intensitate pe care ei nu o mai
văzuseră înainte. În parte, suferinţa era fizică, dar aceasta era numai reflectarea vizibilă a suferinţei
nemărginite a lui Hristos ca purtător de păcat al lumii.

Pentru comentariul la suferinţele Mântuitorului în Ghetsemani şi cu privire la ispitele pe care Satana

le-a îngrămădit acolo asupra Lui, vezi DA 685–694 (cf. la Matei 4,1-11; Luca 2,40.52; Evrei 2;17; vezi
E.G.White Material suplimentar la Matei 26,36-46. 42; vezi Nota adiţională la Ioan 1).

De moarte. [„Chiar până la moarte”, KJV]. Este cu neputinţă pentru noi, ca fiinţe păcătoase, să
pricepem intensitatea chinului Mântuitorului când purta povara păcatelor lumii (vezi la Luca 22,43).

Vegheaţi împreună cu Mine. O cerere de simpatie şi părtăşie omenească în lupta cu puterile

întunericului. A „veghea” înseamnă literal „a sta treaz”, dar aici înseamnă a rămâne treaz pentru un scop şi
scopul acela este de a fi părtaş la vegherea lui Hristos.

Matei 26:39
39. A mers. Luca adaugă că distanţa era ca la o aruncătură cu piatra (Luca 22,41). El era în raza de
vedere şi de auzire a lui Petru, a lui Iacob şi a lui Ioan; ei au văzut îngerul (Luca 22,43) şi au auzit glasul lui
(DA 686, 694).

S-a rugat. Cu privire la viaţa de rugăciune a lui Isus vezi la Marcu 1,35; 3,13; Luca 6,12.

Tată. Vezi la cap. 6,9.

Paharul acesta. „Paharul” este o expresie biblică obişnuită denotând experienţele vieţii, bune sau rele
(vezi la cap. 20,22 ).

Totuşi. În ciuda întregii suferinţe şi a ispitelor cumplite pe care Satana le apasă asupra sufletului Lui,
Isus S-a supus fără întrebare sau ezitare voii Tatălui. Supunerea Lui desăvârşită faţă de voia lui Dumnezeu
ne oferă un exemplu desăvârşit pe care noi să-l urmăm.

Cum voieşti Tu. Vezi la Matei 6,10; Luca 2,49; vezi Evrei 5,8.

Matei 26:40
40. La ucenici. Se pare că Isus a venit în căutare de simpatie şi părtăşie omenească.

Dormind. [„Adormiţi”, KJV]. Pentru o vreme au rămas treji şi şi-au unit rugăciunile lor cu ale Lui, dar
după un timp o amorţire paralizatoare s-a abătut asupra lor. Ei ar fi putut să se scuture de ea dacă ar fi stăruit
în rugăciune. Vezi la cap. 24,42.44.

A zis lui Petru. Petru era acela care exprimase lăudăroşenia aceea excesivă că el Îl va însoţi pe Isus la
închisoare şi la moarte (vezi la v. 33,35). Acum, pe cât se pare, el nu putea nici măcar să rămână treaz, cu
atât mai puţin să facă vreo faptă vitejească dificilă.

Ce? Gr. houtos, „astfel” sau „aşa”. Via dezamăgire pe care Isus a simţit-o găsindu-i prea somnoroşi
pentru a se ruga cu El „un ceas”, îşi găseşte exprimare în aceasta exclamaţie, pe jumătate mustrare, jumătate
dezamăgire.

Un ceas. Aceasta poate lăsa să se înţeleagă că Hristos a petrecut aproximativ un ceas în Gradina
Ghetsemani.

Matei 26:41
41. Vegheaţi şi vă rugaţi. Pentru comentariul cu privire la ceea ce este cuprins în „vegherea” pe care
creştinul trebuie să o exercite, vezi la cap. 24,42. Cu privire la felul în care Hristos S-a pregătit să întimpine
ispita, vezi 2T 200-213 – El a postit, S-a rugat în cea mai călduroasă rugăciune şi S-a încredinţat cu totul lui
Dumnezeu. Pentru comentariul la rugăciunea eficientă, vezi la Matei 6,5-13; Luca 11,1-9; 18,1-8.

În ispită. Vezi la cap. 6,13.

Duhul. Adică, puterile superioare ale minţii. Comparaţi experienţa lui Pavel aşa cum este relatată în
Romani. 7,15 la 8,6.

Plin de râvnă. [„Osânduitor”, G. Gal.]. Gr. prothumos, „gata”, „inclinat”, „dispus”. Mai de vreme
chiar în aceeaşi noapte ei dăduseră dovadă de voinţa mintii şi sufletului lor (vezi la v. 33-35).

Carnea. Adică, tendinţele şi dorinţele fireşti stimulate de simţuri. Prin „carne”, scriitorii NT se referă
în general la natura inferioară a omului, reprezentată de diferitele apetituri şi pofte (vezi Romani. 8,3; etc.).

Neputincioasă. [„Slabă”, KJV]. Isus nu scuză „carnea” pentru faptul că este „neputincioasă”, ci
prezintă aceasta slăbiciune ca motiv pentru nevoia de a „veghea şi a se ruga”. Uşurinţa relativă cu care
ucenicii au adormit de repetate ori în aceste ceasuri de criză este slăbiciunea la care Hristos Se referă aici
îndeosebi (vezi la v. 40).

Matei 26:42
42. Dacă... paharul acesta. Forma acestei enunţări în textul grec presupune că sugestia făcuta astfel fie
că nu poate, fie că nu va fi împlinită.

Matei 26:43
43. Li se îngreuiaseră ochii. Ca pe Muntele schimbării la faţă (Luca 9,32; vezi DA 425).

Matei 26:44
44. A treia oară. Acum a venit momentul crizei, când soarta omenirii şi destinul lumii atârnau în
cumpănă.

Matei 26:45
45. Dormiţi de acum. Nu este clar motivul pentru care Isus să fi spus ucenicilor: „Dormiţi de acum şi
odihniţi-vă” şi apoi, în aparenţă fără întrerupere, să le spună: „Sculaţi-vă, haidem sa mergem” (v. 46). Unii
sugerează că aceasta era o mustrare indirectă pentru ei datorită faptului că adormiseră de repetate ori, o
remarcă ironică, implicând că timpul pentru veghere şi rugăciune trecuse. Totuşi, ironia pare nelalocul ei
într-o ocazie de felul acesta, iar alţii sugerează traducerea posibila: „Mai dormiţi şi vă mai odihniţi?” ( RSV
).

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Să fie dat. [„Trădat”, KJV]. Literal, „predat” (vezi la Luca 6,16).

În mâinile. Iov fusese cândva predat lui Satana, cu condiţia ca viaţa să-i fie cruţată (Iov 2,6). Acum
totuşi, Isus a fost predat cu totul oamenilor care erau tot atât de pe deplin sub controlul demonilor ca şi
demonizaţii cărora El le adusese o refacere a minţii şi a trupului (vezi DA 256, 323; cf. DA 746, 749).

Matei 26:46
46. Să mergem. În loc să se ascundă sau să caute să scape de gloata care era pe punctul de a-L aresta,
Isus a pornit în întimpinarea ei. El ar fi putut să evite să Se retragă într-un loc pe care Iuda îl cunoştea ca
fiind locul Său obişnuit de retragere (Luca 22,39; Ioan 18,2; vezi la Matei 26,36; cf. DA 685, 716) sau ar fi
putut pleca înainte ca vrăjmaşii Săi să fi sosit. Dar El nu a plecat, chiar şi când a auzit că paşii lor se apropie.

Matei 26:47
47. Iuda. Tratatorul ştia unde să Îl găsească pe Isus (Ioan 18,2). Se făcuseră aranjamente ca El să fie
arestat la „unul din locurile Sale de retragere pentru meditaţie şi rugăciune” (DA 716), iar Ghetsemani era
un loc pe care El adesea îl vizitase în scopul acesta, uneori petrecând noaptea acolo (vezi DA 685, 686).
Sarcina lui Iuda era de a-i conduce pe conducători la Isus când era în liniştea şi izolarea unui astfel de loc de
retragere şi de a-L identifica pentru cei care veneau să-L aresteze (vezi Fapte 1,16).

Unul din cei doisprezece. Acest comentariu adiţional este adăugat fără îndoială pentru a face şi mai
vie natura atroce a actului de trădare al lui Iuda (vezi la v. 21,23). El intensifică oroarea acestei trădări.

O gloată mare. În mijlocul acestei mulţimi pestriţe era marele preot însuşi, însoţit de diferiţi
conducători iudei (vezi DA 695, 696), unii dintre Farisei (Ioan 18,3), poliţia Templului, care erau iudei (Ioan
18,12; cf. DA 696) şi un detaşament de ostaşi romani (vezi DA 694, 695). În plus, era o gloată de oameni de
rând, dintre care fără îndoială unii erau brute, care veniseră pentru a fi de faţă la agitaţie (vezi DA 696).
 Ciomege. Sau, „bâte”.

Trimeşi de preoţii cei mai de seamă. Aceasta acţiune era întreprinsă de autoritatea Sinedriului, care
era alcătuit din “preoţii cei mai de seama, cărturari şi bătrâni” (cf. Marcu 14,43).

Ioan (cf. 18,6) relatează faptul că atunci când conducătorii gloatei s-au apropriat de Isus, o putere
supranaturală i-a făcut sa cadă la pământ. Îngerul care doar cu puţin timp mai înainte Îl sprijinise pe
Mântuitorul când căzuse la pământ în agonie (Luca 22,43) s-a interpus vizibil intre Hristos şi ei (vezi DA
694). S-ar părea că scopul acestei manifestări de putere şi slavă divină era de a da celor care veniseră să Îl
aresteze pe Isus dovada că fapta pe care ei erau pe punctul de a o face întimpina dezaprobarea Cerului. Ei
luptau împotriva lui Dumnezeu. O a doua descoperire a puterii divine a fost dată gloatei când Isus a vindecat
urechea tăiată a lui Malhu (Luca 22,51; Ioan 18,10).

Matei 26:48
48. Semnul [„Un semn”, KJV]. Gr. semeion. Marcu foloseşte cuvântul sussemon, un cuvânt obişnuit
în greaca veche însemnând un semnal asupra căruia s-a convenit mai înainte. Noaptea şi într-o mare
mulţime, iudeii se temeau că ar putea să aresteze o persoana greşită, iar Acela pe care ei căutau să-L aresteze
ar fi putut să scape. La fel, poate, se temeau de o luptă.

Săruta. Un fel obişnuit de salutare în vechime, aşa cum în unele parţi ale lumii este chiar şi astăzi
(vezi Luca 7,45; Fapte 20,37; 1 Corinteni 16,20; 1 Tesaloniceni 5,26; 1 Petru 5,14; etc.). Fără îndoială era
potrivit ca un ucenic să salute în felul acesta pe învăţătorul sau. Vezi Proverbele 27,6.

Să puneţi mâna pe El. Aceasta ar putea să lase să se înţeleagă că Iuda nu avea intenţia să asiste la
arestarea propriu-zisa a lui Isus, că odată cu sărutarea identificatoare el considera împlinită partea lui din
învoiala şi că el nu ar fi fost considerat răspunzător pentru ceea ce s-ar fi putut întâmpla după punctul acela.
Unii au sugerat înţelesul “ţineţi-l teafăr”, adică fără a-I face ceva rău.

Matei 26:49
49. L-a sărutat. Gr. kataphileo, aparent o formă intensivă a lui phileo , „a săruta”, deci, „a săruta cu
înfocare”. Timpul verbului denotă acţiune de durată. Comparaţi expresia, „el Îl sărută de repetate ori” (DA
696).

Matei 26:50
50. Prietene. Gr. hetairos, „camarad”, „partener”, „tovarăş”. Numai Matei relatează acest răspuns al
lui Isus. Hetairos era uneori folosit pentru a se adresa unei persoane al cărei nume era necunoscut. Isus poate
a evitat anume folosirea numelui personal al lui Iuda, pentru a atrage atenţia la pretinsa prietenie a
trădătorului.

Ce ai venit să faci. [„Pentru ce ai venit?”, KJV; G. Gal.]. Mai curând: „De ce eşti aici ?” Potrivit cu
Luca, Isus l-a întrebat pe Iuda: „Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” ( Luca 22,48 ).

Matei 26:51
51. Unul din cei. [„Unul din ei”, KJV]. Adică, Petru (Ioan 18,10). Matei, Marcu şi Luca nu-l
pomenesc pe nume, probabil pentru că ei scriau pe când Petru era încă în viaţă. Poate că scopul lor era sa îl
cruţe pe Petru de ruşinea – în prezenţă tuturor acelora care ar fi citit relatarea – unei reamintiri directe a
acestei fapte pripite. Ioan, scriind la mulţi ani după moartea lui Petru, îl menţionează.

A scos sabia. Petru interpretase greşit cuvintele lui Isus ca însemnând că El intenţionase în realitate ca
ucenicii să folosească arme pentru autoapărare (vezi Luca 22,38). Zelul greşit dat aici pe faţă de către Petru
reprezintă o avertizare pentru martorii lui Dumnezeu de astăzi de a nu trece la acţiuni drastice şi necugetate
pentru promovarea a ceea ce ei, la momentul acela, consideră a fi interesele Împărăţiei cerului.

Robul. [„Un serv”, KJV]. Ioan, care îl cunoştea personal pe marele preot (vezi Ioan 18,15), identifică
pe serv ca fiind Malhu (v. 10). Malhu se poate să fi fost unul dintre aceia care „au pus mâinile pe Isus”
(Matei 26,50).
 I-a tăiat urechea. Petru poate intenţiona să taie capul omului. S-ar putea ca o mână nevăzută să fi
abătut lovitura. Numai Luca relatează vindecarea minunată a urechii tăiate (vezi la Luca 22,51).

Matei 26:52
52. Pune-ţi sabia la locul ei. [„Întoarce sabia ta la locul ei”, G. Gal.]. Aceste cuvinte ale lui Isus fac
foarte clar faptul că vorbele Lui de mai înainte (vezi Luca 22,36.38) nu trebuiau să fie interpretate ca
aprobare de a folosi forţa la promovarea intereselor Împărăţiei Sale. În timpul judecării Lui, Isus a spus:
„Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat” (Ioan 18,36). Numai atunci când,
în mod greşit, creştinii ajung să creadă că împărăţia lui Hristos este din lumea aceasta, recurg la forţă pentru
apărarea a ceea ce ei considera ca fiind interesele ei. Fapta pripita a lui Petru ar fi putut să fie interpretată de
conducătorii iudei ca o dovadă că Isus şi ucenicii Lui erau o bandă de revoluţionari primejdioşi şi acuzaţia
aceasta ar fi putut să fie folosită cu tărie împotriva Lui ca o dovadă valabilă că moartea Lui era în interesul
public. Dar, după câte se relatează, nu s-a spus nimic cu privire la acest incident nefericit. Dacă nu ar fi avut
loc vindecarea instantanee, lucrurile ar fi putut să fie altfel.

Toţi cei ce scot sabia. Aceia care recurg la forţă, mai curând sau mai târziu, s-ar putea să fie la
cheremul unor oameni cruzi şi fără milă. În plus, întrucât Cerul nu aprobă recurgerea la forţă, aceia care se
recunosc a fi slujitori ai lui Dumnezeu nu pot aştepta protecţie şi ajutor divin când calcă principiile Cerului.
Puterea Evangheliei este puterea iubirii. Biruinţele câştigate prin forţă sau prin alte metode viclene sunt, în
cel mai bun caz, trecătoare şi până la urmă au ca rezultat final o pagubă mai mare decât pot să
contrabalanseze câştigurile imediate. Cu privire la experienţa unei organizaţii religioase apostate care a
recurs la folosirea săbiei, vezi la Daniel 7,25; Apocalipsa 13,10.

Matei 26:53
53. Rog pe Tatăl Meu. Isus Se sprijină pe asigurarea iubirii şi purtării de grijă a tatălui Său, adusă Lui
de îngerul din cer (vezi Luca 22,43). Prin propria Sa alegere, Isus îngăduie să fie arestat. El nu este
neajutorat; El nu trebuie să treacă prin această experienţă amară decât dacă alege să facă aşa.

Douăsprezece legiuni. Pentru comentariul în legătură cu legiunea romană, vezi la Marcu 5,9.

Matei 26:54
54. Scripturile. Isus probabil gândeşte la pasaje din Scriptura ca Psalmii 22 şi Isaia 53, care preziceau
moartea Lui.

Matei 26:55
55. Tâlhar. [„Hoţ”, KJV]. Gr. lestes, „tâlhar de drumul mare”. O forţă ca cea reprezentată de această
gloată n-ar fi fost necesara pentru a aresta un simplu „hoţ”. Lestes este redat „tâlhar” şi „tâlhari” în Ioan
10,1.8; 18,40; 2 Corinteni 11,26. Conducătorii iudei acţionau contra lui Isus ca şi cum ar fi fost un om ca
Baraba, un „ticălos împietrit” (vezi DA 735).

Ciomege. Sau, „bâte”.

În toate zilele şedeam în mijlocul vostru. Isus atrage atenţia la faptul că purtarea lui tăgăduieşte
acuzaţia că El este un „ticălos împietrit” care trebuie să fie prins, până în cele din urmă, cu forţa şi sila. El nu
lucrase în ascuns, ci în văzul oricui (vezi Ioan 18,19-21). El nu adusese nici o scuză la acuzaţia că uneltea în
ascuns fie contra autorităţilor iudaice, fie contra celor romane.

N-aţi pus mâna. Faptul că autorităţile nu făcuseră nici o încercare de a-L aresta pe Isus public era
dovadă că ei nu aveau un motiv temeinic contra Lui. Arestarea secretă dovedea că ei nu lucrau cu buna
credinţă şi că ştiau că propriile lor motive erau rele.

Matei 26:56
56. Cele scrise. [„Scripturile”, KJV]. Ca de pildă Psalmii 22 şi Isaia 53.

L-au părăsit. Isus ceruse ca ucenicii să nu fie molestaţi (Ioan 18,8). Preoţii şi conducătorii fuseseră
legaţi printr-o făgăduinţă să nu molesteze pe urmaşii lui Isus (DA 741). Ucenicii au rămas cu Isus până când
a fost clar că El nu avea intenţia de a Se elibera de gloată. Dacă El nu rezista, ce nădejde ar fi fost pentru ei?
Ei nu erau dispuşi să se supună la experienţa pe care Hristos era pe punctul să o sufere. Tocmai Petru,
ucenicul care fusese cel mai vehement în protestul lui de loialitate (Matei 26,33-35) a propus celorlalţi să se
salveze (vezi DA 69 ).

Matei 26:57
57. L-au dus. [Judecata din timpul nopţii înaintea Sinedriului, Matei 26,57-75 = Marcu 14,53-72 =
Luca 22,54-65 = Ioan 18,25-27. Comentariu major: Matei. Vezi harta p.225; diagrama p. 233]. Isus a fost
arestat la miezul noptii (vezi DA 698, 699, 760). Judecarea Lui a constat din doua faze, cea dintâi fiind
judecata eclesiastică înaintea autorităţilor religioase iudaice şi a doua judecata civilă înaintea lui Pilat şi a lui
Irod. El a fost audiat preliminar de doua ori, odată înaintea lui Ana şi a doua oara înaintea lui Ana şi a lui
Caiafa (cf. 698, 703, 760) şi a fost acuzat de două ori înaintea Sinedriului, întâi noaptea şi a doua oara ziua
(cf. DA 703, 714, 760). El a apărut de două ori înaintea lui Pilat (cf. DA 723, 760 . Pentru o tratare a
scopului fiecăruia dintre stadiile acestea de judecată şi condamnare a lui Isus, vezi Note adiţionale la
sfârşitul capitolului, nota 2.

Caiafa. Vezi la Luca 3,2. Caiafa servise ca mare preot cam de la anul 18-36 d.Hr., fiind numit de
Valerius Gratus, predecesor al lui Pilat din Pont (Iosif, Antichităţi, XVIII, 2.2). Vezi diagramele 3,11, p.
228, 234.

Cărturarii şi Bătrânii. Sinedriul era alcătuit din membri ai acestor două grupe şi din preoţi. Toate cele
trei grupe sunt enumerate în pasajul paralel din Marcu (cap. 14,53). Cu privire la cărturari, vezi p.55; vezi la
Matei 2,4; Marcu 1,22.

Adunaţi. Şi anume, pentru judecata lui Isus din timpul nopţii cam la ora 3 a.m. Membrii Sinedriului
care Îi erau favorabili lui Isus sau cel puţin interesaţi în a-I da un prilej de audiere cinstită, nu fuseseră
invitaţi în mod deliberat (vezi la v. 16).

Matei 26:58
58. Petru L-a urmat Cum a făcut şi Ioan (vezi Ioan 18,15). Toţi ucenicii Îl părăsiseră pe Isus din clipa
când a devenit clar că El nu va rezista (Matei 26,56). Dar aceşti doi bărbaţi şi-au recâştigat sângele rece, cel
puţin în oarecare măsură şi au urmat gloata la palatul marelui preot. Ceilalţi erau, pe cât se pare, mai puţin
îndrăzneţi.

De departe. Sau, „de la distanţă” ( RSV ). Lui Petru i-a lipsit curaj îndestulător pentru a lua poziţie pe
faţă cu Isus, dar s-a dovedit mai curajos, intr-un anumit fel, decât cei mai mulţi dintre colegii săi ucenici.

Curtea [„Palatul”, KJV]. Gr. aule, „curtea” neacoperita a unei case sau a unei alte clădiri. Cuvântul
apare adesea în papirusuri în sensul acesta. O astfel de curte era complet înconjurată de clădire sau de un
zid. Vezi la v. 71.

A intrat înlăuntru. Lui Petru i s-a acordat intrare la cererea lui Ioan, care se cunoştea cu familia
preoţească (vezi Ioan 18,16).

A şezut jos. S-a aşezat şi el să se încălzească (Ioan 18,25).

Sfârşitul. Petru dorea să ştie personal ce a avut loc în cursul judecăţii şi care avea să fie verdictul.

Matei 26:59
59. Preoţii cei mai de seamă. Probabil marele preot Caiafa, împreună cu Ana, un ex-mare preot şi alţi
bărbaţi în viaţă care deţinuseră această funcţie la un timp sau altul. Vezi la Luca 3,2; Matei 2,4.

Tot Soborul. Adică, cu excepţia membrilor consiliului care-I erau favorabili lui Isus. Aceştia fuseseră
în mod deliberat excluşi de la planul de a pune mâna pe Isus şi a-L condamna şi astfel nu fuseseră invitaţi cu
ocazia aceasta (vezi la v.66). „Soborul” acesta era Marele Sinedriu, care în mod normal consta din 71 de
membri şi care, la data aceasta, era organul suprem executiv, legislativ şi judecătoresc ( vezi p.67).
 Căutau. [„Au căutat”, KJV]. Sau, „căutau”. Timpul verbului în textul grec sugerează că aceşti
conducători au avut o mare dificultate în a găsi felul de martori de care aveau nevoie şi că ei au trebuit să-i
caute.

Mărturie mincinoasă. Timp de doi ani, Sinedriul a avut spioni care Îl urmăreau pe Isus, pentru că tot
ce spunea şi făcea El să poată fi raportat (vezi DA 213, 699). Dar spionii aceştia nu se înapoiaseră cu nici o
informaţie folositoare pentru scopurile rele ale conducătorilor. Pentru raportul unui grup trimis să Îl aresteze
pe Isus, vezi Ioan 7,32.45-48. În ce priveşte o discutare a aspectelor ilegale ale judecării Domnului şi în ce
priveşte temerile conducătorilor iudei că n-ar putea fi în stare să realizeze condamnarea Lui, vezi Note
adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2.

Să-L poată omorî. [„Să-l dea la moarte”, KJV]. Lucrul acesta era deja hotărât. Dar ei nu aveau cap de
acuzaţie împotriva Lui, oricât le era El de neplăcut şi, în graba lor, nu avuseseră timp să fabrice unul. Ei
nădăjduiau să Îl discrediteze pe Isus în ochii concetăţenilor Lui dovedind acuzaţia de hulă şi să-L
învinuiască înaintea romanilor cu acuzaţia de răzvrătire (vezi DA 699). Ei nădăjduiau să rezolve cazul
imediat şi să-L dea pe Isus în mâinile romanilor, unde, acuzat de rebeliune, nu ar fi avut şansă de scăpare
prin intervenţia prietenilor Lui. Iudeii obiectau împotriva susţinerii Lui că este Fiul lui Dumnezeu, iar
romanii, gândeau ei, vor obiecta împotriva Lui ca fiind Împăratul iudeilor.

Matei 26:60
60. N-au găsit niciuna. Ei n-au fost în stare să găsească martori mincinoşi a căror povestiri să poată fi
făcute sa concorde. Ei căutaseră o dovada pe care să construiască o acuzaţie, dar strădaniile lor se
dovediseră, evident, cu totul zadarnice. Potrivit cu Mişna toţi martorii trebuiau sa fie confruntaţi pentru a
cerceta acurateţea afirmaţiilor lor şi acolo unde martorii se contrazic unul pe altul, dovada lor devine
nevalabila (Sanhedrin 5.1.2, ed. Soncino a Talmudului, p. 255, 256). Mărturia acestor martori mincinoşi, pe
cât se pare, se prăbuşea la confruntare.

Au venit doi. [„Doi martori mincinoşi”, KJV]. Mărturia acestor doi părea sa concorde, şi potrivit legii
mozaice (Deuteronom 17,6; 19,15) ceea ce au relatat ei a fost luat ca fiind adevărat. Judecătorii – în cazul
acesta Sinedriul – erau obligaţi să facă orice efort pentru a se asigura că se face dreptate (Deuteronom 25,1).
Ei trebuiau să confrunte sârguincios martorii pentru a determina dacă ceea ce spuneau martorii era adevărat
sau nu (Deuteronom 19,16-19). Dar aici oamenii din curtea supremă a lui Israel erau complici cu martorii
mincinoşi în sperjurul lor, în directa calcare a legii lui Moise (vezi Exod 23,1) şi a poruncii a noua a
Decalogului (Exod 20,16). Chiar şi aceşti ultimi doi martori erau de fapt în dezacord (Marcu 14,59) asupra
unor puncte esenţiale, iar mărturia lor era vagă şi contradictorie. Totuşi, marele preot pretindea că accepta
mărturia lor (Matei 26,62), deşi ştia bine că Isus nu putea să fie condamnat pe temeiul ei. Aceasta o dă pe
faţă purtarea lui ulterioara (v. 62, 63).

Matei 26:61
61. Acesta [„Omul acesta”, KJV]. Un fel contemporan de a se referi la Isus. Cuvântul „omul” este
adăugat.

Stric Templul. [„Distrug Templul”, KJV]. Martorii pare să se fi referit la o declaraţie făcuta la
începutul lucrării lui Isus (vezi Ioan 2,19.21; cf. Matei 24,2; Marcu 13,1.2; Fapte 6,14 . Dar numai scoţând
declaraţia din contextul ei, putea fi făcută să apară ca un afront pentru Templu. Totuşi, în înţeles strict, legal,
nici aceasta nu Îl putea face pe Isus vrednic de moarte.

Zidesc în trei zile. Isus Se referea la templul trupului (cf. 1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20) şi îndeosebi la
propria Sa înviere (vezi Ioan 2,19.21). Cu privire la expresia „trei zile”, vezi p.248-250.

Matei 26:62
62. Marele preot s-a sculat. Ştiind bine ca nu avea un cap de acuzare împotriva lui Isus, a căutat să
pretindă prin gălăgie că are unul.

Matei 26:63
63. Isus tăcea. [„Rămânea în pace”, KJV]. Sau „stăruia să tacă”. El a refuzat stăruitor să vorbească.
Caracteristica aceasta fusese subiectul profeţiei timp de peste şapte secole (Isaia 53,7).
 Te jur. Caiafa a cerut ca Isus să răspundă sub jurământ la întrebarea pusă Lui acum. În ciuda mărturiei
tuturor martorilor mincinoşi, Sinedriul încă nu avea un cap de acuzaţie împotriva lui Isus. Caiafa nădăjduia
să Îl facă pe Isus să Se acuze El Însuşi. Chiar şi aceasta era ilegal. Un om nu putea sa fie condamnat pe
propria sa marturie (vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2; vezi la v. 59).

Dumnezeul cel viu. Caiafa pretindea că aduce pe Hristos înaintea barei justiţiei lui Dumnezeu.

Hristosul. Adică, Mesia (vezi la cap. 1,1). Isus evitase să ridice o pretenţie directă că este Mesia sau
Hristosul, poate în parte datorită faptului că în fantezia populară Mesia urma să conducă pe iudei într-o
revolta armată împotriva Romei. Isus interzisese ucenicilor Săi să ridice pretenţia aceasta cu privire la El
(cap. 16,20). Aceasta nu era prima dată când întrebarea Îi fusese pusă lui Isus (vezi Ioan 10,24).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35. Isus Se referea de obicei la Sine ca „Fiul Omului” (vezi la
Matei 1,1; Marcu 2,10). Expresia „Fiul Celui Binecuvântat” (Marcu 14,61) este o perifrază folosită de obicei
pentru a evita rostirea numelui divin. Vezi Note adiţionale la Ioan 1.

Matei 26:64
64. Da,... sunt. [„Tu ai zis”, KJV; „Tu ai zis-o”, G.Gal.]. Echivalent cu „Da”. Marcu (cap. 14,62) zice:
„Da, sunt”. Când a fost pus sub jurământ, Isus nu a refuzat să mărturisească; de fapt, aceasta este precis când
a mărturisit. Reiese că instrucţiunea din Matei 5,34 nu se aplică la jurămintele juridice. Aici Isus a dat un
exemplu al instrucţiunii Lui data celor doisprezece, relatată în cap. 10,32.

Ba mai mult. [„Totuşi”, KJV]. Gr. plen, „mai mult”, sau „dar”.

Veţi vedea. Isus atrage atenţia la viitor, când, ca Judecător al universului, El va apare ca să dea
“fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12). Comparaţi Apocalipsa 1,7.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1, Marcu 2,10. Marele preot folosise expresia „Fiul lui Dumnezeu”, dar
în răspunsul Său, Isus, ca de obicei, S-a referit la Sine ca „Fiul Omului”.

Dreapta. Scriitorii mai târzii vorbesc adesea despre Isus ca fiind la dreapta lui Dumnezeu (Fapte 2,33;
7,55; Efeseni 1,20; Coloseni 3,1; Evrei 1,3; 8,1; 10,12; 12,2; 1 Petru 3,22). Vezi la Psalmii 16,8; Luca 1,11.

Puterii. Aici folosit ca locţiitor al numelui sacru Yahweh (vezi vol. I, p.171, 172).

Matei 26:65
65. Şi-a rupt hainele. [„Şi-a sfâşiat hainele”, KJV]. Şi anume, ca un semn de a fi copleşit de o dreaptă
indignare la presupusa blasfemie a lui Isus (vezi v. 64). Legea mozaica interzicea marelui preot să-şi sfâşie
hainele (Levitic 10,6; 21,10), motivul fiind că vesmintele lui reprezentau caracterul desăvârşit al lui Isus
Hristos (DA 789). În felul acesta Caiafa apărea condamnat chiar în faţa legii pe care el poza că o apăra şi se
descalifică de a servi ca mare preot (DA 708). Totuşi, reglementările rabinice permiteau ca cineva care
auzea o hulă să-şi rupă hainele (Talmud Mo’ed Kaţan 26, ed. Soncino, p. 165, 166; cf. Mişna, Sanhedrin
7,5, ed. Soncino a Talmudului, p. 378).

Hula. Vezi la Marcu 2,7. La iudei era considerata o hula ca un om să se facă pe sine egal cu
Dumnezeu (Ioan 10,29-33) şi Caiafa a refuzat să recunoască că Isus din Nazaret ca fiind deosebit de oricare
alt om. Dacă El ar fi fost doar un om, ar fi fost o hulă ca să ridice pretenţia relatată în Matei 26,64. Isus
susţinuse sub jurământ că este Mesia şi consimţise la titlul “Fiul lui Dumnezeu” (vezi v. 63, 64). Sinedriul
ştiuse de doi ani că Isus ridica pretenţia aceasta în sensul cel mai înalt (vezi DA 207, 208; Ioan 5,17.18; cf.
10,29-36).

Matei 26:66
66. Ce credeţi? [„Ce gândiţi?”, KJV]. Caiafa a supus acum decizia votului membrilor prezenţi ai
Sinedriului. El a cerut verdictul lor ca judecători care făceau parte din cel mai înalt tribunal din ţară.

Este vinovat să fie pedepsit cu moartea. [„Este vinovat de moarte”, KJV; G.Gal.]. Moartea era
pedeapsa mozaica pentru hulă (Levitic 24,15.16). Dar Isus nu hulise, nici în realitate şi nici potrivit cu
definiţia rabinica acceptată (vezi la Matei 26,65). Acesta era un vot ilegal, deoarece fusese luat noaptea
(Vezi Note adiţionale la sfârşitul capitolului, nota 2). Chiar daca era votat, verdictul nu avea putere în drept
decât dacă, şi numai de când, era ratificat de romani (vezi DA 698; cf. Iosif, Război ii.8.1 [ 117, 118]).

Potrivit cu Marcu 14,64 „toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea”. Şi anume, toţi cei care erau de
faţă. Nicodim, Iosif din Arimatea şi alţii cunoscuţi ca fiind favorabili lui Isus, sau cel puţin ca sunt
conştiincioşi în dorinţa lor ca să I se facă dreptate, nu fuseseră convocaţi (vezi DA 699). Luca (cap. 23,51)
spune în mod specific ca Iosif nu a consimţit la executarea lui Isus. Nicodim, în ocaziile anterioare,
împiedicase condamnarea lui Isus (Ioan 7,50.51; cf. DA 539, 699). Conducătorii considerau că oameni ca
Iosif şi Nicodim erau înclinaţi în favoarea lui Hristos. Ei au ales sa uite că ei înşişi erau înclinaţi contra lui
Isus.

Matei 26:67
67. L-au scuipat în faţă. Lucrul acesta îl prezisese profetul Isaia (vezi Isaia 50,6). Marcu şi Luca
adăugă că lui Isus I s-a acoperit faţa (Marcu 14,65; Luca 22,64). Jignirea menţionată în Matei 26,67.68 a
avut loc după încheierea judecaţii din timpul nopţii, intr-o camera de gardă (vezi DA 710) de lângă sala în
care se întrunise Sinedriul, unde Isus a fost ţinut pentru judecata formală din timpul zilei (vezi la v. 57).

Matei 26:68
68. Hristoase. Titlul acesta ei îl foloseau intr-un fel ca să ia în râs răspunsul pe care Isus îl dăduse la
jurământul solemn al marelui preot (v. 63, 64).

Matei 26:69
69. Petru însă şedea afară. Pentru intrarea lui Petru în curte, vezi la v. 58. El şedea în curtea din afara
clădirii în care era ţinută judecata. Potrivit cu Marcu 14,66, curtea era la un nivel mai jos decât podeaua sălii
consiliului.

Curte. [„Palat”, KJV]. Adică, în curtea palatului (vezi la v. 58). Marcu (cap. 14,67), Luca (cap. 22;55)
şi Ioan (cap. 18,18.25), menţionează faptul că Petru se încălzea la un foc aprins în curte.

O slujnică. Aceasta era portăreasa care îl lăsase pe Petru să intre (Ioan 18,16.17; DA 710, 711).

Matei 26:70
70. S-a lepădat. [„A tăgăduit”, KJV]. Se pare că Petru uitase cu totul avertismentul dat numai cu
câteva ore mai înainte (vezi la v. 31-35). El nădăjduia că nu va fi recunoscut şi chiar s-a alăturat mulţimii în
glumele lor obraznice cu privire la Isus (DA 712). Aceasta a fost întâia tăgăduire a lui Petru. Raportul arată
ca toate trei tăgăduirile au fost făcute în timpul celei dintâi judecări înaintea Sinedriului, care a avut loc intre
orele 3 şi 5 a.m. Prima lucire a zorilor ar fi devenit vizibila cam pe la 4 în acest anotimp al anului, la
latitudinea Ierusalimului, iar răsăritul soarelui ar fi fost pe la 5,30.

Nu ştiu. Diferiţii scriitori ai Evangheliei sunt de acord cu ideea pe care Petru a exprimat-o, dar
prezintă răspunsul în diferite forme (Marcu 14,68; Luca 22,57; Ioan 18,17). Vezi Note adiţionale la capitolul
3, nota2.

Matei 26:71
71. Pridvor. [„Portic”, KJV]. Gr. pulon, „poartă”, sau „portic”. Aici pulon poate se refera la pasajul ce
ducea din curte în strada şi, astfel, chiar înăuntru de poartă. Petru poate se temea ca va fi el însuşi arestat
dacă i s-ar fi descoperit identitatea.

Alta slujnică. A doua persoana care l-a identificat pe Petru.

Matei 26:72
72. El s-a lepădat iarăşi cu un jurământ. A doua lui tăgăduire este mai emfatică decât prima.

Matei 26:73
73. Peste puţin. Potrivit cu Luca 22,59, între primele două tăgăduiri şi a treia a trecut aproximativ o
oră.

Cei ce stăteau acolo. Ioan (cap. 18,26) îl identifica pe acuzatorul al treilea al lui Petru ca fiind un serv
al marelui preot, o rudă a lui Malhu, a cărui ureche fusese tăiată de Petru. Petru şi-a dat imediat seama de
seriozitatea situaţiei. Dacă ar fi fost identificat ca omul care-l lovise pe Malhu, exista primejdia de a fi tras la
judecata ca unul care încercase să comită un omor.

Vorba. Se pare că se refera la accentul galileean al lui Petru sau la pronunţarea lui galileeană (vezi
Marcu 14,70). Dialectul galileean era mai vulgar şi mai aspru decât acela al Iudeii şi, fără îndoială, populaţia
Ierusalimului asculta cu condescendenţă la vorbirea nerafinată a provincialilor. Pronunţarea galileeană a
guturalelor se spune ca nu era atât de catifelata ca aceea a iudeilor.

Te dă de gol. Un cuvânt englez vechi pentru „trăda”. Textul grec zice literal „te face evident”.

Matei 26:74
74. Blesteme. Aceasta era o directa încălcare a principiului vorbirii curate şi simple trasat de către Isus
în Predica de pe munte (vezi la cap. 5,33-37). Jurământul fals al lui Petru nu era o garanţie a adevărului
cuvintelor sale şi tocmai contra acestui rău avertizase Hristos. Pentru moment, Petru nu era cu nimic mai
bun decât martorii mincinoşi care mărturiseau contra lui Isus.

Matei 26:75
75. Petru şi-a adus aminte. Mult prea evident Petru uitase avertizările repetate ale lui Isus, spuse întâia
dată în odaia de sus şi din nou pe drumul către Ghetsemani (vezi la v. 34). Rădăcina acestei greşeli era în
propria sa încredere în sine şi lauda de sine (v. 35). Acum, prea târziu, el şi-a adus aminte. Inconştient el
împlinise cuvintele lui Isus. Umilinţa şi bunăvoinţa de a asculta de sfatul bun sunt adesea cea mai buna
ocrotire contra săvârşirii unor greşeli nechibzuite.

A ieşit afară. Şi anume, din curtea în care intrase cu vreo doua sau trei ore mai înainte. Potrivit cu
Luca 22,61, Isus Şi-a îndreptat privirea în direcţia lui Petru chiar înainte de plecarea lui grăbită. După ce a
umblat un timp încoace şi încolo fără nici o ţintă, Petru s-a aflat în Ghetsemani chiar în locul unde recent
Domnul sau zăcuse întins la pământ (vezi DA 713).

A plâns cu amar. Sau, „a izbucnit în lacrămi”. Daca Petru ar fi fost tot atât de zelos în a ţine seama de
îndemnul lui Isus la „veghere şi rugăciune” (v. 41) cum era acum la vărsarea de lacrimi pentru cuvintele sale
de trădare, nu le-ar fi rostit niciodată. Dar, deşi fără îndoială, lui Petru i se părea că totul era pierdut –
inclusiv el însuşi – iubirea Mântuitorului l-a susţinut şi l-a trecut cu bine prin această tragică experienţă. La
fel poate fi şi cu noi. Nici o oră nu este atât de întunecoasă, nici o experienţă de întristare şi înfrângere atât
de amară, încât lumina lui Isus să nu poată da putere şi izbândă. Vezi DA 382.

NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 26

Nota 1

Toţi cei patru evanghelişti sunt de acord că Isus şi ucenicii Lui au celebrat Ultima Cină în noaptea
care a precedat răstignirea pe cruce, că El a zăcut în mormânt în timpul Sabatului, şi că a înviat duminică
dimineaţa devreme. Totuşi sinopticii numesc Ultima Cină, din noaptea care a precedat crucificarea,
„Paştele”, în timp ce, potrivit cu Ioan, iudeii au celebrat cina pascală în noaptea care a urmat după
crucificare. Afirmaţiile lui Ioan şi ale sinopticilor par astfel să fie în conflict. Cei mai mulţi comentatori
critici înlătură acest conflict aparent cu observaţia făcută în treacăt că, evident, sau Ioan sau scriitorii
sinoptici erau greşiţi. Dar aceia care cred în inspiraţia Scripturilor, resping o astfel de explicaţie şi propun, în
schimb, una din diferitele soluţii posibile ale problemei. Pentru a evalua inteligent aceste soluţii este
necesar, mai întâi, să revizuim datele biblice şi seculare cu privire la data şi însemnătatea tipica a Paştelui,
cu factorii timp legaţi de Ultima Cină şi crucificare.

Timpul Paştelui. Mielul pascal era junghiat târziu în după amiaza lui 14 Nisan, după sacrificiul
obişnuit de seară şi mâncat cu pâine nedospită, după apusul soarelui în aceeaşi noapte, în decursul primelor
ore ale lui 15 Nisan (Exod 12,6-14.29.33.42.51; 13,3-7; Numeri 9,1-5; 33,3; Deuteronom 16,1-7; Iosif,
Antichităţi, ii 14.6; iii 10.5; xi 4.8 [ 311, 312; 248, 249; 109; 110 ]; Război 4.3.1 [98, 99]; vi 9.3 [423]; Filo
De septenario, sec. 18; Mişna, Pesahim 5.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 287). 15 Nisan, un sabat
ceremonial, marca şi începutul Sărbătorii Azimilor (Exod 12,8.18.34.39; Levitic 23,5.6; Numeri 28,16.17;
Deuteronom 16,3.4.8, Antichităţi iii 10.5 [249]; cf. ii 15.2 [318]). La 16 Nisan, a doua zi a sărbătorii, era
prezentat la Templu snopul de legănat al primelor roade (vezi Levitic 23,10-14; Antichităţi, iii 10.5 [250,
251]). Termenul „Paşte” a fost aplicat originar numai la 14 Nisan, dar pe vremea lui Hristos era uneori
folosit şi pentru Sărbătoarea Azimilor (Antichităţi ii 14.6; xi 4.8; xiv 2.1 [311-313; 109-111; 21]; xvii 9.3;
Război ii 1.3; v 3.1 [10; 99]. Aparent, la fel, termenul Sărbătoarea Azimilor era folosit pentru a cuprinde
Paştele (Luca 22,7; Fapte 12,3.4; cf. cap. 20,6).

Tabelele care pretind a da date pentru era creştină, pentru fiecare luna nouă pascală, în timpul lucrării
Domnului, nu sunt de un real ajutor în problema aceasta, deoarece toate aceste tabele sunt bazate pe metode
iudaice moderne de calculare a timpului Paştelui. Nu se ştie astăzi cum coordonau iudeii de pe vremea lui
Hristos calendarul lor lunar cu anul solar, cu toate presupusele afirmaţii savante contrarii. Deci, este
imposibil de determinat cu certitudine absolută ziua săptămânii sau chiar, totdeauna, luna în care a căzut
Paştele vreunui an din timpul lucrării Domnului. Pentru o discutare a acestei probleme, vezi vol. II, p.
100-105; vol. V, p. 250-264.

O pervertire demnă de luat în seamă a datelor biblice cu privire la timpul Ultimei Cine este teoria
crucificării în ziua de miercuri, care susţine: 1) că data erei creştine a lunii pline pascale a anului crucificării
poate fi determinata cu absolută exactitate (vezi p. 258), 2) că expresia idiomatică ebraica „trei zile şi trei
nopţi” arată o perioadă de 72 de ore întregi (vezi vol. I, p.182; vol. II, p.136, 137; vol. V, p. 248-251) şi 3)
că textul grec din Matei 28,1 (vezi comentariul acolo), atribuie învierea în Sabat după-amiaza. Teoria
aceasta nu poartă semnele ştiinţei temeinice şi este cu totul în contradicţie cu înţelesurile biblice ale
termenilor. De aceea nu rezistă.

Unii au susţinut că expresia “seară”, din Exod 12,6, literal „între cele două seri”, denotă momentul
apunerii soarelui cu care se începe 14 Nisan sau perioada dintre apus şi întuneric. Deşi unii comentatori
moderni au adoptat teoria această, o cercetare atentă a altor pasaje biblice, a scrierilor lui Iosif şi ale lui Filo
şi a tratatului Pesahim (vezi Mişna, Pesahim 4.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 243; 5.1.10. ed Soncino a
Talmudului, p. 287-, 325, Talmud Pesahim 58a, ed. Soncino, p. 287-290; şi alte referiri citate mai sus) nu
oferă nici o dovadă clară în sprijinul ei. Vezi p.265.

Semnificaţia tipică a Paştelui – Mielul pascal Îl preînchipuia pe Hristos, „Mielul lui Dumnezeu, care
ridica păcatele lumii” (Ioan 1,29), „Hristos Paştele nostru”, care trebuia să fie „jertfit pentru noi” (1
Corinteni 5,7). La fel, snopul de legănat al Sărbătorii Azimilor preînchipuia pe „Hristos... înviat din morţi,
pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15,20.23).

Ultima Cină şi răstignirea – Următoarele afirmaţii cronologice par să fie sau explicite sau implicite în
naraţiunea Evangheliei şi sunt oarecum general acceptate de către cercetătorii Bibliei.

a. Crucificarea a avut loc în „[seara] pregătirii Paştelui” şi anume la 14 Nisan (Ioan 19,14, cf. Talmud,
Pesahim 58 a, ed. Soncino, p. 288; Sinedriu 43 a, ed. Soncino, p. 281; Exod 12,6; cf. GC 399).

b. Moartea lui Hristos a avut loc într-o vineri după amiază (Marcu 15,42 la 16,2; Luca 23,54 la 24,1;
Ioan 19,31.42; 20,1), cam pe timpul jertfei de seară (DA 756, 757; cf. GC 399).

c. În acord cu aceasta, în anul crucificării, 14 Nisan, ziua rânduită pentru junghierea mieilor pascali, a
căzut într-o vineri; pregătirea pentru (sau seara de) Paşte coincide cu pregătirea pentru (sau seara de) Sabat
săptămânal (Ioan 19,14; cf. v. 31,42; cap. 20,1). Cel dintâi sabat ceremonial al Sărbătorii Azimilor, 15
Nisan, coincidea astfel cu Sabatul săptămânal (Levitic 23,6-8; cf. Marcu 15,42 la 16,2; Luca 23,5 la 24,1).

d. Ultima Cină a avut loc în noaptea care a precedat răstignirea (Matei 26,17.20.26.34.47; 27,1.2.31;
Marcu 14,12.16.17; Luca 22,7.8.13-15; Ioan 13,2.4.30; 14,31; 18,1-3.28; 19,16; cf. DA 642; GC 399 ),
adică, în cursul primelor ceasuri ale lui 14 Nisan (vezi vol. II, p. 101) şi, astfel, intr-o joi noaptea.

e. Relatările sinoptice numesc Ultima Cină o cină pascală (Matei 26,17.20; Marcu 14,12.16.17; Luca
22,7.8.13-15; cf. DA 642, 652; GC 399).

f. Relatarea lui Ioan plasează celebrarea iudaică oficiala a cinei Paştelui la 24 de ore mai târziu decât
Ultima Cină, deci, vineri noaptea, după crucificare, în cursul primelor ore ale Sabatului săptămânal (Ioan
18,28; 19,14.31; cf. DA 774), care ar fi 15 Nisan.

g. La data Ultimei Cine (Ioan 13,1), în cursul judecaţii (Matei 26,5; Marcu 14,2; Ioan 18,28; 19,14; cf.
DA 703, 723) şi pe calea spre Calvar ( cf. DA 742), celebrarea oficiala a Paştelui era pe cât se pare încă
viitoare.

h. Isus a zăcut în mormânt în timpul Sabatului (Matei 27,59 la 18,1; Marcu 15,43 la 16,1; Luca 23,54
la 24,1; Ioan 19,38 la 20,1), care ar fi Nisan 15.

i. Isus a ieşit din mormânt duminica dimineaţa devreme, 16 Nisan (Matei 28,1-6; Marcu 16,1-6; Luca
24,1-6; Ioan 20,1-16; vezi la Marcu 15,42.46; cf. GC 399; DA 785, 786).

Soluţii propuse ale problemei – În lumina celor de mai înainte, să examinam timpul Paştelui în anul
crucificării. Comentatorii conservatori au căutat în general să rezolve problema pe temeiul uneia dintre cele
patru presupuneri următoare:

a. Că atunci când se refera la Ultima Cină, scriitorii sinoptici descriu nu cina pascală, ci o cină
ceremonială care a precedat-o cu 24 de ore. Potrivit cu aceasta presupunere, 14 Nisan a căzut vineri în anul
crucificării şi Paştele lui Ioan a fost masa pascală oficială.

b. Ca „Paştele” la care se refera Ioan nu era masa pascală, ci o masă ceremonială în legătură cu
Sărbătoarea Azimilor. Potrivit cu presupunerea aceasta, vineri era 15 Nisan, şi Ultima Cină din noaptea
precedentă era o celebrare a mesei Paştelui oficial, la timpul obişnuit. Explicaţia aceasta este reversul celei
precedente.

c. Că Ultima Cină era o adevărată masă pascală, că în sinoptice, deşi ţinută numai de către Isus şi
ucenicii Săi, cu 24 de ore înainte de masa pascală oficială la care se refera Ioan, şi în felul acesta a timpului
când ceilalţi iudei o celebrau. Potrivit cu presupunerea aceasta vineri era 14 Nisan.

d. Ca pe vremea lui Hristos, deosebiri sectare cu privire la calcularea calendaristică, cu privire la

faptul daca 14 şi 16 Nisan trebuiau sa fie corelate cu anumite zile ale săptămânii, dusese, în practică, la o
celebrare a Paştelui în doua zile succesive, adică, o dublă celebrare. Potrivit cu presupunerea aceasta, o
partidă religioasa (Fariseii şi alţi conservatori) ar fi considerat că 14 Nisan cădea joia în anul răstignirii, iar
cealaltă (Saducheii Boethusiani şi alţi liberali) că ea cădea vinerea. În felul acesta Hristos şi ucenicii au
celebrat probabil Paştele cu întâia grupă – „Paştele” sinopticilor – iar conducătorii iudei l-au celebrat
noaptea următoare – „Paştele” lui Ioan. Presupunerea aceasta diferă de cea precedentă prin aceea ca nici
Hristos, nici ucenicii nu erau singuri în celebrarea din partea lor a Paştelui.

În ce priveşte o tratare a mai detailată au fost făcute încercări de a armoniza afirmaţiile lui Ioan şi ale
sinopticilor cu privire la timpul Ultimei Cine în legătură cu Paştele, cititorul este îndrumat de următoarele:
Grace Amadon, „Calendaristica iudaică veche”, Jurnal de literatură biblică, vol. 61, partea 4, 1942,
p.227-280; CK Barrett, Evanghelia După Sf. Ioan, p. 39-41; J.H.Bernard, Comentariu critic internaţional la
Sf. Ioan, vol.1, p.cvi-cviii; D. Chwolson, Ultima masă pascală a lui Hristos şi ziua morţii Lui; Enciclopedia
biblica internaţională standard, art. “Cronologia Noului Testament”; J.K.Klausner, Isus din Nazaret, tr.
Herbert Danielby, p. 326-329; AT Robertson, Tablouri verbale în Noul Testament, la Matei 26,17; Ioan
18,28; H.L.Strack şi Paul Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol.2, p.812, 813. (Vezi note
bibliografice la p. 82, 102, 265). În ce priveşte o tratare deplină a problemelor calendaristice implicate, vezi
p. 248-264.

Aprecierea soluţiilor propuse – Aceste patru soluţii propuse pot fi apreciate după cum urmează:

a. Punctul de vedere ca Ultima Cină era o masă ceremonială preliminară înainte de masa pascală
regulată, presupune că sinopticele folosesc cuvântul „Paşte” într-un sens adaptat. În timp ce se poate admite
că termenul „Paşte” ar fi putut fi folosit în acest sens (vezi p. 533), dovezile disponibile sunt puternic contra
unui astfel de uz adaptat: 1) Punctul acesta de vedere se sprijină pe probabilitatea ca o astfel de masă
ceremonială s-ar fi putut să fie celebrată pe vremea lui Hristos. 2) Exprimarea cea mai naturală şi mai
evidentă a acestor pasaje în contextul lor (vezi referirile expuse la p. 534, paragraful e îndreaptă atenţia la
concluzia că scriitorii sinoptici vorbesc consistent şi de repetate ori despre Ultima Cină ca fiind „Paştele. 3)
Atât comentariul lui Marcu (cap. 14,12), cât şi a lui Luca (cap. 22,7), ca şi ziua care a precedat Ultima Cină
a fost „ziua întâia a Azimilor, când ei junghiau Paştele” (vezi Marcu 14,12), ar părea să înlăture orice
posibilitate ca „Paştele” sinopticilor n-ar fi putut sa fie decât o adevărată masă pascală (cf. DA 642, 646,
652, 653; EW 165; GC 39 ). Se pare că ucenicii au lua ca de la sine înţeles că joia era ziua de pregătire
pentru Paşte, adică, ziua în care mielul pascal trebuia să fie junghiat şi fript (vezi p. 533).

b. Punctul de vedere ca „Paştele” din Ioan 18,28; 19,14 a fost o masă ceremonială legata de
Sărbătoarea Azimilor, la 24 de ore după cina pascală, care era la 15 Nisan, admite că Ioan foloseşte cuvântul
„Paşte” intr-un sens adaptat. În favoarea acestui punct de vedere, s-ar putea nota că folosirea obişnuită în
vremurile NT, aşa cum este reflectată, de pildă, de către Iosif (vezi p. 533), aplică în mod obişnuit termenul
Paşte la celebrarea comună a Paştelui şi a Sărbătoririi Azimilor. Dar, deşi se poate admite că Ioan s-ar fi
putut să folosească cuvântul „Paşte” în acest sens adaptat (vezi p. 533), dovezile disponibile sunt puternic
contra faptului că el ar fi făcut aşa ceva în pasajele citate: 1) Nu există o folosire clară a cuvântului „Paşte”
în sensul acesta undeva în NT. 2) Exprimarea mai naturală şi evidentă a afirmaţiilor lui Ioan în contextul lor
indică spre concluzia că masa pascală la care se refera apostolul era celebrarea Paştelui, cel puţin cea
general recunoscută de către conducătorii iudei. 3) Preocuparea conducătorilor iudei de a sfârşi cu judecarea
şi executarea lui Isus imediat, înainte de sărbătoare, pentru a evita amânarea cazului până după sărbătoare, ar
părea să înlăture orice posibilitate că sărbătoarea deja începuse (Matei 21,3-5; Marcu 14,1.2; cf. DA 703). 4
) Legea iudaica, aşa cum a fost mai târziu codificată în Mişna şi Talmud, interzicea judecarea intr-o zi de
sărbătoare a unui caz care cerea pedeapsa cu moartea ( Mişna, Bezah 5.2, ed. Soncino a Talmudului, p. 185;
Sanhedrin 4.1; ed. Soncino a Talmudului, p. 185 ), sau cumpărături, ca de exemplu aceea de pânza de
înfăşurat şi poate şi de mirodenii pentru îmbălsămarea trupului lui Isus (Marcu 15,46; Luca 23,56; totuşi,
vezi Mişna, Shabbath 23.5, ed. Soncino a Talmudului, p. 771). Călcarea acestor reglementari – daca erau în
vigoarea în vremurile anterioare, aşa cum pare probabil şi dacă, intr-adevăr, se ţinea seama de ele, lucru care
totuşi nu poate fi stabilit (vezi nota2) – ar părea să excludă posibilitatea ca arestarea, judecarea şi
crucificarea sa fi avut loc la 15 Nisan, ziua întâia a Sărbătorii Azimilor şi un sabat ceremonial. 5) Pregătiri
pentru îmbălsămarea trupului lui Isus (Luca 23,54 la 24,1), aşa cum au făcut femeile în ziua crucificării,
erau considerate muncă, şi ca atare, ar părea necorespunzătoare chiar pentru un sabat ceremonial (Levitic
23,7; totuşi, vezi Mişna, Sabbath 23.5, ed. Soncino a Talmudului. p.771). La apusul zilei crucificării,
femeile „în ziua Sabatului, s-au odihnit după lege” (Luca 23,56), evident o referire la Sabatul poruncii a
patra. 6) Daca, aşa cum presupune punctul acesta de vedere, învierea a avut loc la 17 Nisan, sau a treia zi.
Dar jertfirea primelor roade, un simbol al învierii Domnului, avea loc în ziua a doua, sau 16 Nisan (vezi
Levitic 23,10-14;1 Corinteni 15,20.23; cf. GC 399; DA 785, 786). Deci, în acord cu punctul acesta de
vedere, învierea nu a avut loc la data cerută de simbolul ceremonial al snopului legănat. 7) În literatura
iudaică, „pregătirea Paştelui” (Ioan 19,14) este aplicată consistent la 14 Nisan şi nu la 15 Nisan, aşa cum ar
cere punctul acesta de vedere (vezi Mişna Pesahim 4.1.5,6, ed. Soncino a Talmudului, p. 243, 268, 271). 8)
„Paştele era ţinut [de iudei în general] aşa cum fusese de secole [cu alte cuvinte, în decursul primelor ore ale
lui Nisan 15 (vezi p. 533), în timp ce Acela către care el arata, fusese ucis de mâini nelegiuite [târziu în 14
Nisan] şi zăcea în mormântul lui Iosif” (DA 774; cf. GC 399).

c. Punctul de vedere că Ultima Cină, deşi o adevărată masă pascală, a avut loc cu 24 de ore mai
înainte de timpul când iudeii, în general o celebrau, admite ca o astfel de practica era cu putinţa. Punctul
acesta de vedere, spre deosebire de cel precedent, ia în consideraţie faptul că crucificarea a avut loc ca
împlinire a simbolului procurat de junghierea mielului pascal la 14 Nisan. Era, după cum se ştie, imposibil
pentru Hristos să mănânce mielul pascal la timpul obişnuit şi, în acelaşi timp, El Însuşi ca adevăratul Miel
pascal, să fie ucis la timpul obişnuit pentru junghierea mieilor pascali. Ar părea mai important ca moartea
Lui să se sincronizeze cu moartea mieilor pascali decât mâncarea din partea Lui a Paştelui să se sincronizeze
cu timpul oficial pentru mâncarea acelei mese (p. 533, 534; GC 399). În acord cu aceasta, mâncarea din
partea Lui a Paştelui ar avea loc mai devreme decât timpul regulat stabilit pentru el, dacă tipurile junghierii
mielului şi aducerea primelor roade urmau să fie implinite “nu numai în ce priveşte evenimentul dar şi în ce
priveşte timpul” (GC 399). Totuşi, şi vederea aceasta are de întimpinat dificultăţi. Este dificil de a vedea
cum Isus şi ucenicii, ca singurele excepţii la regulă , ar fi putut să fi celebrat Paştele cu o zi mai înainte de
timpul obişnuit. Notaţi că: 1) Nu există nici o dovadă istorică despre cineva care să fi mâncat cândva Paştele
mai devreme. Mieii pascali trebuiau sa fie junghiaţi la Templu (Mişna, Pesahim 5.5-7, ed. Soncino a
Talmudului, p. 323, 324) la un timp specificat (vezi p. 533) şi, în consecinţă, pe cât ne este relatat, nu era
nici o prevedere pentru junghierea lor la vreun alt timp decât târziu în după amiaza lui 14 Nisan (în ce
priveşte o excepţie, vezi Numeri 9,6-11). 2) Pe cât se pare, ucenicii au recunoscut joia ca ziua în care trebuia
să se facă pregătirile pentru Paşte, în anul crucificării (vezi Matei 26,17; Luca 22,7) şi părea să ia ca de la
sine înţeles că joi noaptea era timpul corespunzător pentru a mânca cina pascală. Nu suntem informaţi dacă
subiectul fusese discutat şi Isus îi informase că timpul celebrării urma să fie o excepţie şi să vina joia în loc
de vineri noaptea, sau dacă ei considerau că joi noaptea era un timp normal pentru celebrare. Scriitorii
sinoptici tac cu privire la ceva ce ar fi în afară de lucrurile obişnuite cu privire la mâncarea Paştelui joi
noaptea de către Isus şi ucenici.

d ) Punctul de vedere că a fost o dublă celebrare a Paştelui este bazat pe una sau alta dintre diferitele
ipoteze. Cea care este poate cea mai plauzibilă dintre aceste ipoteze susţine că „Paştele” sinopticelor era cel
celebrat de Farisei şi de alţi iudei conservatori, în timp ce acela al lui Ioan era cel ţinut de Saducheii
Boethusiani mai liberali şi de alţii care simpatizau cu interpretarea lor a Scripturii (Saducheii Boethusiani
din timpul lui Hristos sunt cunoscuţi pentru a fi susţinut ca „Sabatul” din Levitic 23,11 se referea la un Sabat
săptămânal şi nu la un sabat ceremonial. Aceia care prezintă punctul acesta de vedere presupun că intr-un an
ca anul 31 d.Hr., când, zic ei, 16 Nisan ar fi căzut în Sabatul săptămânal, Saducheii ar fi pledat pentru
ajustarea calendarului lunar iudaic pentru a face ca 16 Nisan să cadă în ziua întâia a săptămânii. Aceasta ar
fi putut, se admite, să fi dat naştere la o dublă sărbătoare a Paştelui, dar nu exista nici o dovadă că, în
practica reală, s-a făcut vreodată aşa.

Totuşi, prin aceea că face „Paştele” sinopticilor şi pe acela din Ioan să fie amândouă ocazii valabile
pentru celebrarea Paştelui, teoria aceasta oferă o soluţie posibilă a afirmaţiilor aparent contradictorii ale
diferiţilor scriitori ai Evangheliei.

Concluzii – Avem aici încă un caz când necunoaşterea noastră prezentă a practicilor iudaice din
vechime pare să fie cauza incapacităţii noastre de a armoniza clar afirmaţiile care par să se contrazică cu ale
lui Ioan şi ale sinopticilor. Totuşi, pe temeiul tuturor dovezilor disponibile, dar fără a adopta nici una dintre
aceste patru explicaţii propuse, comentariul acesta sugerează posibilitatea următoarei succesiuni a
evenimentelor legate de Ultima Cină, crucificare şi Paşte:

a. Că în anul crucificării, fie ca rezultat al controversei dintre elementele liberale şi conservatoare ale
iudaismului fie din cauza altor împrejurări necunoscute, s-ar putea să fi fost o dublă celebrare a Paştelui.

b. Că, împreună cu alţi iudei conservatori, Hristos şi ucenicii au ţinut Ultima Cină joi noaptea, în
cursul primelor ore a ceea ce oficial era 14 Nisan şi că Ultima Cină era o adevărată celebrare a Paştelui.

c. Că Isus a murit pe cruce cam pe la timpul sacrificiului de seară şi junghierea mieilor pascali,
vinerea, 14 Nisan.

d. Că, în anul crucificării, celebrarea oficială a Paştelui venea vineri noaptea, după crucificare.

e. Că Isus S-a odihnit în mormânt în cursul Sabatului săptămânal, care, în anul acela, coincide cu
sabatul ceremonial sau anual, 15 Nisan, ziua întâia a Sărbătorii Azimilor.

f. Că Isus S-a ridicat din mormânt duminică dimineaţa devreme, 16 Nisan, ziua în care era prezentat la
Templu snopul de legănat, care preînchipuia învierea.

Din fericire, nu este necesar să rezolvăm problema aceasta pentru a ne folosi de mântuirea prin
„Hristos Paştele nostru” care „a fost jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7).

Nota 2

Conducătorii naţiunii deja ajunseseră la decizia cu privire la ceea ce să facă cu Isus; tot ce le lipsea
acum era dovada plauzibilă cu care sa justifice acţiunea lor. Ei hotărâseră pe deplin să-L osândească la
moarte, dar nu ştiau cum să facă aceasta şi totuşi să păstreze aparenţele legalităţii. Când consiliul s-a
întrunit, conducătorii erau intr-o stare încordată, temându-se că planul lor lipsit de scrupule ar putea sa dea
greş. Ei se temeau: 1) că poporul, care lua tot mai mult partea lui Isus în opoziţie cu ei (vezi Ioan 12,19), ar
putea încerca să-L salveze; 2) că amânarea rezolvării cazului, mai ales amânarea judecării până după vremea
Paştelui, ar putea da naştere la o reacţie publică în favoarea Lui, căreia ei nu i-ar fi putut rezista; 3) că unii
din propriile lor rânduri ar fi putut vorbi în apărarea Lui, ca la ocaziile precedente (vezi la Matei 26,66) şi să
ceara să se facă dreptate; 4) că în ciuda tuturor eforturilor lor, ar fi putut da greş în intenţia lor de a-L
condamna pe Isus; 5) că Caiafa n-ar fi fost în stare să ducă procesul la sfârşit; 6) că s-ar fi putut face o
încercare de a examina natura minunilor lui Isus în Sabat; 7) că Isus ar fi putut trezi prejudecăţile în conflict
ale Fariseilor şi ale Saducheilor, şi să dezbine astfel consiliul, aşa cum a procedat Pavel la o ocazie de mai
târziu (Fapte 23,6-10), făcând în felul acesta cu neputinţă să se ia o hotărâre; 8) că Isus ar fi putut să dea la
iveala unele fapte neplăcute în privinţa vieţii lor personale, cum şi cu privire la mijloacele ilegale pe care le
foloseau împotriva Lui. Pe măsură ce procesul înainta, Isus le-a dat şi motiv să stea în teama de moarte cu
privire la marea zi finala a judecăţii. Vezi DA 698-708.

Doi paşi fundamentali erau necesari pentru a condamna şi executa pe Isus: 1) judecarea religioasă
înaintea Sinedriului (vezi la v. 57) pentru ca decizia contra Lui să poată apărea ca justificată pe temeiul legii
iudaice, şi 2) judecarea civilă înaintea lui Pilat (vezi la v. 57) pentru a obţine aprobarea romana pentru
executarea sentinţei de moarte. Acuzaţia adusa împotriva lui Isus înaintea Sinedriului, pe temeiul căreia a
fost condamnat la moarte, era blasfemia, mai ales pretenţia Lui că era Fiul lui Dumnezeu. Acuzaţia adusă
împotriva Lui înaintea autorităţilor romane era aceea de răzvrătire şi nesupunere. Erau cu totul şapte trepte
în judecată (DA 760), patru dintre acestea fiind înaintea autoritarilor religioase şi trei înaintea autorităţilor
civile. Scopul, natura şi rezultatul fiecăreia dintre aceste şapte audieri şi judecaţi erau, după cum urmează:

1. Audierea preliminară înaintea lui Ana. (Vezi la Ioan 18,13-24; cf. DA 698-703). Ana (vezi la Luca
3,2) fusese mare preot de la anul 7-14 d.Hr. El era onorat şi respectat ca cel mai vârstnic bărbat de stat al
naţiunii, şi „sfatul lui era căutat şi pus în practica ca şi cum ar fi fost glasul lui Dumnezeu” (DA 698). Din
cauza popularităţii Lui Isus între oameni, era considerat necesar să se păstreze aparenţa legalităţii în
procedarea cu El. Sinedriul deja hotărâse să-L înlăture pe Isus (Ioan 5;16.18; 7,19; 8,37.40; 11,53; cf. Matei
12;14; Marcu 3,6; Ioan 10,31.39), dar, după doi ani de strădanie de a statornici un cap de acuzaţie împotriva
Lui (vezi DA 213; 699), ei încă nu fuseseră în stare să formuleze un plan pe temeiul căruia să poată să-şi
realizeze scopul. Era deci considerat potrivit ca Ana să conducă o examinare personala a lui Isus pentru a
obţine, dacă era cu putinţă, acuzaţii care puteau fi ridicate împotriva Lui. Această audiere preliminară a avut
loc aproximativ intre orele 1 şi 2 vineri dimineaţa. Ana a dat cu totul greş şi a fost adus cu totul la tăcere de
logica incisivă a răspunsului lui Isus (Ioan 18,23; DA 700).

2. Audiere preliminara înaintea lui Ana şi a lui Caiafa. (Vezi DA 703, 760). După ce L-au arestat pe
Isus, Ana şi Caiafa au convocat un grup selecţionat cu grijă din membri ai Sinedriului (vezi la v. 59) pentru
o sesiune imediată, în nădejdea osândirii lui Isus înainte ca prietenii Lui să fi putut vorbi în favoarea Lui şi
înainte ca influenţa opiniei publice să se poată opune deciziei lor de a-L înlătura. Potrivit cu Hristos Lumina
lumii ( p. 708), Ana şi Caiafa au făcut o a doua încercare de a scoate dovezi incriminatorii de la Isus care ar
fi putut fi folosite la judecată, în timp ce membrii aleşi ai Sinedriului se adunau, dar nu au avut nici un
succes. Ca mare preot, Caifa era preşedinte din oficiu al Sinedriului şi urma deci sa prezideze la judecata,
dar lipsa lui relativă de experienţă (vezi DA 698) a trezit temeri că el nu ar fi putut fi în stare să împingă
acuzaţia până la luarea unei decizii. Scriitorii Evangheliei nu menţionează aceasta a doua audiere
preliminara, neoficiala, faţă de prima judecare înaintea Sinedriului, care a avut loc între orele 2 şi 3 a.m.
(vezi DA 703).

3. Judecata din timpul nopţii înaintea Sinedriului. (Vezi la cap. 26,57-75; cf. DA 703-714). Potrivit cu
legea iudaică, curtea trebuia să judece în cazuri de pedepse capitale în cursul zilei. Mişna enunţă regula în
felul acesta: “Procesele civile sunt judecate ziua şi terminate noaptea. Dar acuzaţiile capitale trebuie sa fie
judecate ziua şi terminate ziua” (Sanhedrin 32 [p. 200] ). Conducătorii se temeau de o încercare de a-L salva
pe Isus dacă rămânea mai departe arestatul lor. Ei îşi aduceau aminte că încercări anterioare de a-L înlătura
pe Isus fuseseră dejucate de anumiţi membri (vezi la v. 66). De aceea ei s-au hotărât sa rezolve cazul şi sa Îl
predea pe Isus romanilor, înainte ca cineva să aibă prilej să vorbească în apărarea Lui. Judecarea a avut loc
aproximativ intre orele 3 şi 4 dimineaţa. În acest anotimp al anului, zorii se ivesc pe la ora 4, la latitudinea
Ierusalimului şi soarele răsare pe la 5,30 timpul local. Judecata aceasta a avut ca rezultat un verdict unanim
de moarte (vezi la v. 66), dar verdictul trebuia să fie afirmat la lumina zilei pentru a fi legal (vezi enunţarea
din Sanhedrin, 32 a de mai sus).

4. Judecata din timpul zilei înaintea Sinedriului. (Vezi la Luca 22;66-71; cf. DA 714, 715). Legea
iudaică interzicea ţinerea de judecăţi noaptea în cazuri în care pedeapsa ar fi putut fi moartea, şi nici nu
putea fi dat, în nici un caz, un verdict în cazurile de pedeapsă cu moartea (vezi la nota 3). În acord cu
aceasta, decizia Sinedriului la care se ajunsese cu unanimitate trebuia, pentru a păstra un aspect de legalitate,
să fie reafirmată la lumina zilei. Lucrul acesta l-a făcut Sinedriul când s-au adunat din nou, la scurt timp
după răsăritul soarelui. Ei L-au condamnat pe Isus ca fiind vrednic de moarte şi au căzut de acord să-L
predea autoritarilor romane pentru executare.

5. Întâia judecare înaintea lui Pilat. (Vezi la Luca 23;1-5; Ioan 18,28-38; cf. DA 723-728). Pilat a fost
trezit devreme dimineaţa, aproximativ la ora 6 sau la scurt timp după aceea. În timpul cercetării sale, el a
făcut cunoştinţă cu probele procesului şi a ajuns să fie convins de nevinovăţia lui Isus. Dacă nu ar fi fost
vrăjmăşia vădită a iudeilor, el L-ar fi eliberat. Aflând că Isus era din Galileea, L-a trimis la Irod Antipa, care
la vremea aceea era la Ierusalim, venit probabil ca să participe la Paşte.

6. Audierea înaintea lui Irod Antipa. (Vezi la Luca 23,6-12; cf. DA 728-731). Deşi arestarea avusese
loc la Ierusalim, Isus era galileean, şi Irod Antipa, un rege roman marioneta al Galileei şi Pereei (vezi la
Luca 3,1.2), putea să cerceteze cazul şi să dea sentinţa. El era convins că Isus era nevinovat şi mai întâi avea
de gând să-L elibereze, dar a refuzat să dea sentinţa, şi L-a trimis înapoi la Pilat. Aceasta audiere a avut loc
aproximativ la ora 7, vineri dimineaţă.

7. A doua judecare înaintea lui Pilat. (Vezi la Matei 27,15-31; Ioan 18,39 la 19,16; cf. DA 731-740).
Guvernatorul roman al Iudeei şi Samariei a căutat diverse mijloace ca să Îl elibereze pe Isus, dar în zadar.
Când iudeii au ameninţat că vor prezenta felul lui de purtare în proces la autorităţile din Roma, Pilat a
capitulat la cererea lor ca să-L crucifice pe Isus. Judecata aceasta a început probabil pe la ora 8 a.m. şi s-a
terminat înainte de ora 9 a.m. (Marcu 15,25).

Diferite aspecte ale procedurii juridice contra lui Hristos erau în contradicţie cu legea iudaică, aşa cum
a fost mai târziu codificată în Mişna, o colecţie de tradiţii orale iudaice de până la sfârşitul secolului al II-lea
d.Hr. Anumite secţiuni ale colecţiei reflectau o tradiţie ulterioara vremii lui Isus. Dar în măsura în care
diferite legi erau deja în vigoare pe vremea lui Isus, călcarea lor reprezintă o pervertire a dreptăţii în modul
în care a fost condus procesul Lui.

În cele ce urmează, este redata o lista parţială de legi judecătoreşti mişnaice:

1. Acuzaţiile care implică o pedeapsa cu moartea, trebuiau să fie judecate în timpul zilei (Sanhedrin
4.1, ed. Soncino a Talmudului, p. 200; vezi DA 710). Aceasta corespundea şi pentru cazurile civile.

2. Verdictul în cazurile care cereau pedeapsa capitală trebuia să fie dat în timpul zilei. „Acuzaţiile
capitale trebuiau să fie judecate în timpul zilei şi să fie hotărâte în timpul zilei” (Sanhedrin 4.1, ed. Soncino
a Talmudului, p.200).

3. Un verdict nefavorabil Într-un caz care cerea pedeapsa capitală trebuia sa fie amânat până ziua după
ce fuseseră ascultate toate dovezile. „Acuzaţiile care cereau pedeapsa capitala trebuiau decise în aceeaşi zi
dacă era un verdict favorabil, dar numai a doua zi dacă era un verdict nefavorabil” ( ibid ).

4. Pentru ca un verdict nefavorabil intr-un proces care cerea pedeapsa cu moartea trebuia să fie
amânat până în ziua după ce se termina audierea, un astfel de proces nu putea fi ţinut vinerea sau intr-o zi
care preceda o sărbătoare religioasă. De aceea nu se ţin Judecaţi în ajunul unui Sabat sau unei Sărbători” (
ibid. )

5. Martorii care aduceau mărturie contradictorie urmau să fie descalificaţi şi mărturia lor respinsă.
Dacă martorii “se contrazic unul pe altul … dovada lor este neavenită” (ibid. 5.2 [p. 256]).

6. Acuzaţia de blasfemie, pe temeiul căreia Caifa cerea pedeapsa cu moartea (v. 65, 66) era
nevalabilă. În acord cu ibid 7.5 (p. 378). „Hulitorul este pedepsit numai dacă rosteşte Numele [divin]”
însuşi, care este Yahweh (Iehova) şi pedeapsa pentru blasfemie era moartea prin spânzurare (ibid 6.4) [p. 30
] sau uciderea cu pietre (ibid. 7.4 [p. 359]). Isus nu a folosit numele sacru al lui Dumnezeu (vezi la v. 64 –
[„Tu zici !”])

7. Cel puţin în cazul unui om condamnat la uciderea cu pietre, trebuia sa se dea orice prilej martorilor
sa depună mărturie în favoarea lui: “Un om este aşezat la uşa curţii de judecată cu un steag de semnalizare în
mâna şi un călăreţ era staţionat la o oarecare distanţă în raza lui de vedere şi atunci, dacă cineva zice: „Am
ceva [în plus] de spus în favoarea lui”, el [semnalizatorul] flutura steagul şi călăreţul alerga şi-i opreşte. Şi
chiar dacă el însuşi zice: „Am ceva de prezentat în favoarea mea”, el este adus înapoi, chiar de patru sau de
cinci ori, cu condiţia insă ca să fie ceva esenţial în susţinerea lui. Dacă atunci ei îl găsesc nevinovat, îl
reabilitează, dar dacă nu, el este dus mai departe să fie ucis cu pietre. Şi un crainic îl precede [strigând:
cutare şi cutare, fiul lui cutare şi cutare, este dus să fie ucis cu pietre pentru că a săvârşit cutare şi cutare
fapta rea, şi cutare şi cutare sunt martorii lui. Oricine ştie ceva în favoarea lui, să vină şi să spună” (ibid. 6.1)
[p. 275, 281]). Evident aceste prevederi au fost trecute cu vederea cu prilejul procesului lui Isus. Nu exista
scuză pentru faptul că nu au fost invitaţi martori ai apărării.

Alte încălcări ale codului penal iudaic la procesul lui Isus au fost:

1. Judecarea înaintea unui grup de judecători selecţionaţi din cauza prejudecaţii lor contra acuzatului,
cu excluderea deliberata a membrilor favorabili Lui (cf. DA 699, 710).

2. A fost tratat ca un criminal condamnat înainte de a fi fost judecat legal şi găsit vinovat (cf. DA 703,
710). În acord cu legea iudaica, un om era considerat nevinovat până când era dovedit vinovat (vezi DA
699). „Procese civile pot fi deschise fie pentru achitare, fie pentru condamnare; acuzaţiile care cereau
pedeapsa cu moartea trebuiau să fie deschise pentru achitare şi nu pentru condamnare” (Sanhedrin 4.1 [p.
199]).

3. Sentinţa de moarte întemeiată pe propria Sa mărturie (vezi DA 715).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6 DA 557, 716

6-13 DA 557-568

7-9 EW 165, 268

7-10 4T 551

8 DA 565, 720; 5T 268

8-12 DA 560

11 PP 535 ; 3T 391; WM 17

12-14 DA 563

13 4T 551

14-16 CS 139; DA 716; EW 166

15 DA 564; EW 268 ; 4T 41

20-29 DA 652-661

21 DA 720; 4T 41
21-25 DA 654

28-29 DA 653; 659

27, 28 MH 333

29 DA 149

30 DA 672

31 DA 673, 688, 743; EW 166

32 DA 674

33 DA 811; EW 166, 169

35 2T 204

36-56 DA 685-697

37, 38 AA 539; DA 686

38 DA 685

38, 39 2T 206

38-41 2T 204

39 CH 374; DA 687, 759; GW 218; MH 230; 9T 102

40 DA 688; EW 167

41 CT 412; DA 688, 713; FE 349; MYP 265; 4T 124; 5T 485

42 DA 690, 693, 753

42, 43 2T 205

45 DA 694; 2T 205

46 DA 694

47 EW 167

48 DA 695, 721

49 GC 263

49 -54 DA 696

51-54 EW 168

55, 56 DA 697

56 EW 168
 57–75 DA 698-715

58 EW 169

63 DA 706

63, 64 MB 67; 1T 203

64 DA 707, 710; GC 643

65, 66 DA 708

67 EW 169, 170

67, 68 DA 715

69-75 AA 62, 516, 537; EW 169; 5T 427

71-74 DA 711

72 DA 712

75 DA 713

______________________

Matei 27:1
1. Când s-a făcut ziua. [Judecata din timpul zilei înaintea Sinedriului, Matei 27,1 = Marcu 15,1 = Luca
22,66-71. Comentariu major: Luca]. Matei şi Marcu relatează mai deplin judecata din timpul nopţii înaintea
Sinedriului, dar menţionează numai pe scurt judecata din timpul zilei. După cum este evident din relatarea
lui Luca cu privire la judecata din timpul zilei, procedurile au cuprins practic aceleaşi lucrări ca şi judecata
din timpul nopţii în ce priveşte punctele esenţiale.

Matei 27:2
2. L-au legat. [Întâia judecată înaintea lui Pilat, Matei 27,2.11-14 = Marcu 15,2-5 = Luca 23,1-5 =
Ioan 18,28-38. Comentariu major: Luca şi Ioan]. Isus fusese legat în gradină de slujbaşii care-L arestaseră şi
a apărut legat înaintea lui Ana (Ioan 18,12.13.24) . S-ar părea ca la vreun timp oarecare în cursul judecaţii
înaintea Sinedriului mâinile Lui fuseseră dezlegate.

L-au dus. Potrivit cu Iosif (Război V 4.2 [143, 144]) clădirea unde se aduna Sinedriul era la colţul de
sud-vest al zonei Templului (vezi harta p. 225). De acolo, Isus a fost dus la Pretoriul roman, reşedinţa
oficială a lui Pilat. Acesta a fost identificat de unii cu Turnul Antonia, care era imediat la colţul de nord al
zonei Templului; alţii, cu fostul palat al lui Irod, la mai puţin de jumătate de mila la vest de zona Templului.
Este ştiut că guvernatorii romani de mai târziu au locuit în palatul acesta când erau în Ierusalim (vezi Iosif,
Război ii 14.8; 15.5 [301; 328]).

L-au dat. Se pare că întregul Sinedriu L-a însoţit pe Isus la palat (Marcu 15,1; Luca 23,1).

Dregătorului. Gr. hegemon, mai exact tradus „procurator”. Un hegemon era un roman din ordinul
eqvestra numit de către Cezar şi având să-i dea socoteala direct lui. Reşedinţa oficială a procuratorului
roman, sau „dregătorului” [„guvernatorului”] era la Cezarea. Totuşi, îndeosebi la data marilor sărbători,
când erau mii de peregrini în Ierusalim era practica „guvernatorului” să se mute temporar la Ierusalim pentru
a veghea ca nu cumva să aibă loc vreun fel de dezordine. Era totdeauna posibilitatea unei revolte populare
contra Romei şi o ocazie ca aceea a Paştelui punea la îndemâna iudeilor un prilej de a porni o insurecţie. Era
de aşteptat ca Pilat să confirme sentinţa de moarte şi să-L execute pe Isus (vezi DA 723).

Pilat din Pont. Vezi la Luca 3,1.

Matei 27:3
3. Atunci Iuda. [Mărturisirea lui Iuda şi sinuciderea. Matei 27,3-10. Vezi diagrama 9, p. 233]. Iuda s-a
înfăţişat pentru a-şi face mărturisirea sa pe când judecata oficială, sau din timpul zilei înaintea Sinedriului se
apropia de sfârşit, probabil pe când se dădea verdictul. Iuda sau a văzut că Isus urma să fie condamnat sau a
auzit sentinţa pronunţată.

Osândit. Vezi la cap. 26,66.

S-a căit. Gr. metamelomai, literal, „a-i părea rău”. Pavel foloseşte pe metamelomai cu privire la
regretul său pentru faptul că trimisese o mustrare aspra bisericii Corintene (2 Corinteni 7,8). Pocăinţa lui
Iuda era asemenea aceleia a lui Esau. Ea consta din remuşcare şi nu era însoţită de o schimbare a gândurilor.
În cazul lui Iuda a dus la sinucidere. Nu era vreo schimbare fundamentală de caracter.

Treizeci de arginti. Vezi la cap. 26,15.

Matei 27:4
4. Am păcătuit. Iuda aşteptase pe deplin ca Isus să Se elibereze din mâna chinuitorilor Săi (vezi DA
721). Descoperirea faptului că Isus nu a făcut lucrul acesta l-a condus pe Iuda la mărturisire. Trădătorul se
prezintă ca singurul martor care să dea mărturie de nevinovăţia lui Isus. Despre reglementările iudaice care
apărau interesele unui om osândit, vezi Note adiţionale la Capitolul 26, nota 2.

Ce ne pasă nouă? Sinedriul a ignorat cu totul noua mărturie introdusa cu putere în proces de
mărturisirea lui Iuda. Mărturia Lui trebuie să fi pus în mare încurcătură pe conducători, a căror complicitate
la complot era făcută în felul acesta publică. Era evident că ei îl mituiseră pe Iuda şi fapta aceasta era o
încălcare directă a legilor lui Moise (vezi Exod 23,8).

Matei 27:5
5. În Templu. Sinedriul nu se adună în Templul însuşi, ci într-o clădire alipită de Templu (vezi la v.
2).

S-a spânzurat. Lucrul acesta trebuie să se fi făcut aproape imediat, deoarece aceia care L-au condus pe
Isus la Golgota au descoperit trupul zdrobit al lui Iuda alături de drum când ieşeau din cetate (vezi DA 722;
cf. Fapte 1,18).

Matei 27:6
6. Nu este îngăduit. [„Nu este legal”, KJV]. Restricţia era probabil bazată pe Deuteronom 23,18

Visteria. Gr. korbanas, transliterarea unui cuvânt aramaic însemnând „dar”. Aşa cum este folosit aici,
korbanas înseamnă probabil locul unde erau depozitate darurile.

Preţ de sânge. Preoţii se dădeau înapoi de la punerea celor treizeci de arginţi înapoi în visteria
Templului, dar erau nerăbdători sa verse sângele nevinovat pe care îl cumpăraseră cu ei. Ei au dat pe faţă o
scrupulozitate asemănătoare când au refuzat să intre în sala de judecată a lui Pilat, ca nu cumva să se
întineze şi să nu poată mânca Paştele (Ioan 18,28).

Matei 27:7
7. S-au sfătuit. Nu se spune dacă acum sau mai târziu. Un lucru neînsemnat ca acesta probabil a fost
amânat până după Paşte.

Ţarina olarului. Numita „Acheldama”, adică „Ogorul sângelui” (Fapte 1,19). „Ţarina olarului” a
devenit numele unui loc de îngropăciune pentru săraci şi străini. Nu este cunoscută amplasarea ţarinei.

Matei 27:8
8. Ziua de azi. Adică, atunci când Matei scria Evanghelia care-i poarta numele.

Matei 27:9
 9. S-a împlinit. Cu privire la sensul în care Matei se referă la profeţiile VT ca fiind împlinite, vezi la
cap. 1,22.

Ieremia. Citatul este mai ales din Zaharia 11,13, cu aluzii posibile la Ieremia 18,2-12; 19,1-15; 32,6-9.
Pentru comentariul faptului că un citat poate fi derivat de la mai mulţi scriitori ai VT, dar pus în seama celui
mai de frunte dintre ei, vezi la Marcu 1,2.

Fii lui Israel. [„Fiii lui Israel”, KJV]. Literal, „[Unii din] fiii lui Israel”.

Matei 27:10
10. Poruncise. [„Rânduise”, KJV]. Adică, „poruncise” sau „îndrumase”.

Matei 27:11
11. Isus S-a înfăţişat [„Isus a stat”, KJV]. Matei reia naraţiunea începută în v. 2 (vezi comentariul
acolo), după ce o întrerupsese pentru a relata ceea ce a făcut Iuda la sfârşitul judecaţii din timpul zilei
înaintea Sinedriului (vezi la v. 3). Membrii Sinedriului au refuzat să intre în sala de judecată ca nu cumva să
se întineze şi să nu poată fi în stare să mănânce Pastele (Ioan 18,28).

Dregătorul. [„Guvernatorul”, KJV]. Vezi la v. 2.

Eşti Tu. Cuvântul tradus „Tu” este în poziţia emfatică, implicând că Pilat nu putea să creadă că o
persoană ca Isus putea să fie un revoluţionar turbat, aşa cum lăsaseră iudeii să se înţeleagă în acuzaţiile lor
contra lui (Luca 23,2.5.14). Luca (cap. 23,2) relatează o întreită acuzaţie pe care Caifa a proferat-o contra
Lui: agitaţie răzvrătitoare, oprirea de a plăti impozitele şi pretenţia la un tron regal. Numai Ioan (cap.
18,28-38) dă o relatare mai mult sau mai puţin extinsa a primei judecaţi înaintea lui Pilat şi substratul pentru
întrebarea expusa aici în chip brusc de către scriitorii sinoptici.

Da,... sunt [„Tu zici”, KJV]. Echivalent cu „Da” (vezi la cap. 26,64). În tot cursul judecaţii Sale, fie
înaintea iudeilor fie înaintea lui Pilat şi a lui Irod, singurele întrebări la care Isus a răspuns au fost acelea
care erau legate de mesianitatea Lui. El a pretins că este atât Fiul lui Dumnezeu, cât şi Împăratul iudeilor
(Matei 28,63.64; Ioan 18,33-36). Întâia pretenţie a fost considerată blasfemie de către iudei şi a doua un act
de trădare al Romei.

Matei 27:12
12. N-a răspuns nimic. Comparaţi cap. 26,63.

Matei 27:13
13. N-auzi? De la oamenii obişnuiţi s-ar fi aşteptat să-şi apere zgomotos nevinovăţia, fie că erau
nevinovaţi sau vinovaţi. Pilat s-a minunat de stăpânirea de sine a lui Isus, deoarece pentru el aceasta era tot
pe atât de inexplicabilă, pe cât era de admirabilă. De acum Pilat ştia bine că acuzaţiile contra lui Isus erau cu
totul din răutate (vezi Marcu 15,10). Nu era deci nevoie ca Isus să vorbească în propria sa apărare.

Matei 27:14
14. Se mira foarte mult. Vezi la v. 15.

Matei 27:15
15. Dregătorul. [„Guvernatorul”, KJV]. [A doua judecată înaintea lui Pilat. Matei 27,15-31 = Marcu
15,6-19 = Luca 23;13-25 = Ioan 18,39 la 19,16. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p.225,
diagramele 9, 11, p.233, 234.]. Gr. hegemon (vezi la v. 2). Ioan oferă o relatare mai completă şi mai
apropiată din punct de vedere cronologic a judecăţii a doua şi finală de cât o fac sinopticii. Fără îndoială,
relatarea lui Ioan ar trebui să fie inserată între v. 23 şi 24 din Matei 27, înainte de punctul culminant al
judecaţii, aşa cum este relatat în v. 24-26.

Slobozească. [„Elibereze”, KJV]. Amnistierea deţinuţilor politici la vreme de sărbătoare era o practică
de origine păgână (DA 733). Ea era o demonstrare a politicii conciliatorii a Romei faţă de populaţia
provinciilor supuse şi era menită să le câştige favoarea.
Matei 27:16
16. Vestit. Gr. episemos, „însemnat”, „ilustru”, „notoriu”. Aici pare sa fie intenţionat înţelesul din
urmă. Baraba era probabil conducătorul sau unul dintre conducătorii unei revolte care avusese loc de curând
la Ierusalim. Relatări istorice contemporane arată că revoltele şi insurecţiile erau ceva obişnuit atât în Iudea,
cât şi în Galileea.

Baraba. Sunt unele dovezi textuale (cf. p. 146) pentru exprimarea “Isus Baraba”. Pilat a oferit
poporului alegerea intre un pretins izbăvitor politic (vezi DA 733), care făgăduia izbăvirea de sub tirania
Romei şi Mântuitorul lumii, care venise să mântuiască pe oameni de sub tirania păcatului. Ei au preferat
supunerea sub conducerea lui Baraba, decât supunerea sub conducerea lui Isus.

Matei 27:17
17. Care se numeşte Hristos. Membrii Sinedriului deja Îl acuzaseră pe Isus înaintea lui Pilat ca pe unul
care pretindea a fi “Hristosul, Împăratul” (Luca 23,2). Titlul Hristos este de la echivalentul grec al
cuvântului ebraic transliterat Mesia (vezi la Matei 1,1). Iudeii din timpul lui Hristos concepeau pe Mesia al
profeţiei ca pe un conducător militar destinat să elibereze naţiunea lor din sclavia Romei. Fără îndoială Pilat
înţelegea bine semnificaţia titlului Mesia sau Hristos. Oferta de a-L elibera pe Isus lasă să se înţeleagă că,
pentru scopul târguielii, Pilat recunoştea pe Isus ca deţinut, probabil vinovat de acuzaţiile prezentate contra
Lui şi ca atare era eligibil pentru amnistie pe baza datinii.

Matei 27:18
18. Pizmă. [„Din invidie”, KJV]. Pilat deja ghicise motivele pizmaşe ale Sinedriului şi se poate să fi
propus alegerea intre Hristos şi Baraba cu intenţia deliberata de a dovedi atât poporului, cât şi pentru propria
sa satisfacţie, nesinceritatea pe care deja o descoperise la conducătorii lor. Iudeii îl acuzaseră pe Hristos că
este un răzvrătit contra Romei, dar doreau eliberarea lui Baraba, care era vădit vinovat de rebeliune.

Matei 27:19
19. Nevastă-sa a trimis. Se pare că scrisoarea de la soţia lui Pilat, pe care tradiţia a numit-o Claudia
Procla, a sosit imediat înainte ca Pilat să trimită după Baraba (vezi DA 732, 733). Pilat era deja convins de
nevinovăţia lui Isus şi avertizarea din partea şotiei sale a oferit o confirmare supranaturală.

În vis. [„Intr-un vis”, KJV]. Comparaţi visurile date lui Nebucadneţar (vezi la Daniel 2,1) şi magilor
care veniseră să Îl vadă pe Isus (vezi la Matei 2,1).

Matei 27:20
20. Au înduplecat noroadele. Eforturile conducătorilor de a influenţa decizia gloatei nechibzuite au
constituit dovada absolută a nesincerităţii acuzaţiilor lor contra lui Isus. Mare parte din sprijinul popular al
lui Isus venise din Galileea şi Perea, unde lucrase recent, şi peregrinii din aceste regiuni dormiseră probabil
în afara cetăţii şi încă nu intraseră în cetate la ora aceasta timpurie. Un lucru de care se temeau foarte mult
conducătorii era o încercare din partea unor asemenea peregrini favorabili ca să-L elibereze pe Isus (vezi la
cap. 26,59). Aceşti conducători vicleni intenţionau ca problema să fie rezolvată înainte de a fi făcută o astfel
de încercare. Gloata din Ierusalim, pe care Iosif o descrie adesea ca răzvrătită, era cu totul sub stăpânirea
conducătorilor religioşi. Pilat anticipa că unii din prietenii lui Isus urmau să vorbească în favoarea
deţinutului. Se pare că el nu ştia că mulţimea din faţa scaunului lui de judecată era formată în cea mai mare
parte, dacă nu în totalitate, din oameni care erau nefavorabili sau cel puţin indiferenţi faţă de Isus. Pentru
motivul acesta, trucul lui Pilat a dat greş, fără îndoială spre marea lui surpriză şi întristare.

Ceară. Literal, „sa ceară pentru sine”. Conducătorii au propus eliberarea unui om vinovat chiar de
crime – fiind un fals Mesia – şi L-au acuzat pe Isus (vezi la v. 16) urgentând condamnarea adevăratului
Mesia! Pentru a spune lucrurile altfel, dacă Isus ar fi fost în realitate Mesia politic pe care îl aşteptau şi dacă
El S-ar fi făcut împărat al iudeilor şi ar fi condus naţiunea la revolta contra Romei, fără îndoială că ei ar fi
alergat cu grămada sub steagul Lui!

Matei 27:22
22. Ce să fac? Lui Pilat îi lipsea curajul moral de a da verdictul pe care el îl ştia că este drept. Ca şi el,
mulţi caută astăzi căi pentru a evita soluţia problemei (vezi la v. 24), dar mai curând sau mai târziu ei trebuie
să ia hotărârea lor finală pentru sau contra lui Hristos.
Matei 27:23
23. Ce rău? Pilat, reprezentând puterea Romei imperiale, discuta chestiunea în contradictoriu cu
gloata Ierusalimului! Nu numai atât; el era înfrânt de discuţie. E adevărat, ei nu puteau răspunde la
întrebarea lui, deoarece unicul răspuns valabil era că Isus nu făcuse nici un rău. Dar ceea ce le lipsea în
logică, ei completau prin gălăgie sălbatică.

Au început să strige şi mai tare. Ca o haită de lupi urlând după prada lor, gloata din Ierusalim literal
„stăruiau strigând tot mai tare”.

Ar trebui să se observe că diferitele incidente relatate în Ioan 19,1-16 se încadrează în naraţiunea

aproximativ la punctul acesta (vezi DA 736, 737). Aceste incidente constau din noi încercări din partea lui
Pilat de a-L elibera pe Isus.

Matei 27:24
24. Zarvă. [„Tumult”, KJV]. Gloata ajungea repede sa nu mai poată fi stăpânita şi era în dezvoltare o
revoltă, cu privire la care Pilat ar fi avut să dea socoteală superiorilor săi din Roma (cf. Fapte 19,40). Pilat a
început să-şi dea seama că fiecare încercare pe care o făcea pentru a asigura consimţământul populaţiei şi al
conducătorilor lor de a-L elibera pe Isus servea numai pentru a spori furia lor nejudecată.

Şi-a spălat mâinile. Pentru strategia care în cele din urma a dus la acţiunea lui Pilat, vezi Ioan
19,12-16. Pilat declarase de repetate ori nevinovăţia lui Hristos şi încercase, dacă era cu putinţă, să elibereze
pe Isus, şi dacă nu, să se scuture de răspunderea de a pronunţa judecata (Ioan 18,38; etc.). 1) El încercase
să-i determine pe iudei să trateze ei înşişi cazul, în cadrul Legii (Ioan 18,31). 2) Trimisese pe Isus la Irod
(Luca 23,7). 3) Încercase sa elibereze pe Isus ca pe un deţinut amnistiat de Paşte (Ioan 18,39). 4) Bătuse cu
biciul pe Isus în nădejdea de a trezi mila pentru El şi, în felul acesta, să fie scutit de pedeapsa cu moartea
(Luca 23,22). Comparaţi cu alte popoare din antichitate, romanii erau cunoscuţi pentru simţul lor ascuţit de
dreptate în tratarea persoanelor acuzate, atitudine pe care, fără îndoială, Pilat o împărtăşea. Se ştie despre
împăratul Tiberiu că a tratat cu severitate slujbaşii romani care maltratau pe vreunul din supuşii săi. Pilat
deja avusese de suferit defavoarea imperiala din cauza tratării iudeilor cu lipsă de consideraţie şi în mod
brutal şi, în parte, pentru acelaşi motiv a fost demis cinci ani mai târziu, iar la scurt timp după aceea s-a
sinucis (DA 738; cf. Iosif, Antichităţi XVIII 3.2; 4.1.2; etc.). Pilat ezita să se facă neplăcut iudeilor şi, totuşi,
dacă ordona executarea lui Isus ştiind că este nevinovat, de asemenea ar fi putut să fie chemat să dea
socoteala împăratului.

Spălarea simbolică a mâinilor ca dovada a nevinovatei era ceva binecunoscut la iudei şi în unele
cazuri era prescrisă de lege (vezi Deuteronom 21,6.7; cf. Psalmii 26,6; 73,13). Totuşi, oricât de mult ar fi
căutat Pilat să fugă de răspunderea pentru moartea lui Isus, vinovăţia lui rămânea.

Matei 27:25
25. Sângele Lui să fie asupra noastră. Iudeii au primit cu grabă răspunderea pentru moartea lui Isus; şi
aproape se părea că se fălesc cu purtarea lor. Apostolii i-au acuzat mai târziu pe conducătorii naţiunii ca
ucigaşi ai lui Hristos (Fapte 2,23; 3,14.15; 7,52), iar pe conducători, uitând acceptarea mai timpurie din
partea lor a responsabilităţii, acuzaţia aceasta i-a durut Fapte 5,28).

Asupra copiilor noştri. Dumnezeu nu pedepseşte pe copii pentru păcatele lor; totuşi, rezultatele unor
decizii rele şi ale unor acţiuni rele au efectul lor natural asupra generaţiilor ulterioare (vezi Exod 20,5; vezi
la Ezechiel 18,2). În grozavul asediu al Ierusalimului din anul 70 d.Hr., la o generaţie după crucificare (vezi
la Matei 24,15-20), iudeii au suferit rezultatul inevitabil al deciziei lor fatale din ziua când s-au retras din
legământ (vezi DA 739) prin declaraţia lor: „N-avem alt împărat decât pe Cezarul” Ioan 19,15), iar ca popor
au suferit fără încetare de atunci aproape 19 secole.

Matei 27:26
26. Pe Isus,... a pus să-L bată cu biciul. În v. 26-31, ca adesea în alta parte (vezi p. 191, 192). Matei se
abate de la ordinea strict cronologică, scopul său fiind de a completa partea lui Pilat din naraţiune înainte de
a se ocupa de aceea a ostaşilor (v. 26; cf. v. 31). Batjocorirea din v. 27-31 a precedat de fapt biciuirea şi
predarea pentru crucificare din v. 26,31. Au avut loc doua biciuiri, scopul celei dintâi fiind de a obţine
aprobarea gloatei de a-L elibera pe Isus (Luca 23,16.20.22; Ioan 19,1; DA 734, 735), iar al celei de a doua,
pedeapsa preliminară la crucificare (Matei 27,26; Marcu 15,15; DA 738; 742). Iosif (Război, ii 14.9 [306])
afirmă că Florus, un guvernator roman ulterior al Iudeii, a bătut cu biciul pe anumiţi locuitori ai
Ierusalimului înainte de executarea lor. Pentru o descriere a biciuirii aşa cum era aplicată de către iudei, vezi
la Matei 10,17.

L-a dat. Pilat a cedat la cererea ca Isus să fie crucificat şi a dat sentinţa în consecinţă (vezi Luca
23,24). Făcând aşa, Pilat a predat fiecare iota a dreptăţii şi milei conducătorilor însetaţi de sânge şi celor
care le urmau.

Matei 27:27
27. Ostaşii. Adică ostaşii romani, deoarece aceasta avea loc sub imediata jurisdicţie a lui Pilat. Pe
atunci era staţionată în Palestina cohorta a doua Italiană.

Pretoriu. [„Sala comuna”, KJV]. Gr. praitorion, „pretoriul” (Marcu 15,16; vezi la Matei 27,2).
Referirea poate fi la clădirea însăşi sau la curtea alăturată.

Matei 27:28
28. L-au dezbrăcat de hainele Lui. Gr. ekduo. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p.146) între
exprimarea aceasta şi exprimarea enduo, “îmbrăcat”.

Stacojie. Gr. kokkine, o substanţă colorantă făcută din corpurile uscate ale unor insecte. Marcu (cap.
15,17), foloseşte “purpura”; gr. porphura. Anumite nuanţe de stacojiu şi de purpură din vechime se
contopeau aproape imperceptibil una în alta, aşa că era cu putinţă ca doi observatori să folosească cei doi
termeni la descrierea culorii. „Haina” [„hlamida”], s-ar putea să fi fost o mantie ostăşeasca, poate o haină
lepădată purtată mai înainte de Pilat. Ea fusese aruncată pe umerii lui Hristos în imitaţie batjocoritoare a
unei hlamide regale.

Matei 27:29
29. O cunună. Gr. stephanos, în general o „coroană” de biruitor. Stephanos-ul consta de obicei dintr-o
ghirlandă de frunze sau de flori, de felul celor care erau acordate biruitorilor la întrecerile atletice şi în
război. Chinuitorii lui Isus nu-şi dădeau seama cât de nimerită era cununa de biruitor, deoarece în cazul
acesta, purtătorul, prin moartea Sa a biruit “domniile şi stăpânirile” (Coloseni 2,15) şi a câştigat cea mai
mare victorie a timpului şi a veşniciei.

Spini. Posibil, un tufiş cu ramuri flexibile şi numeroşi ghimpi ascuţiţi, în mod obişnuit aflat în pârtile
mai calde ale Palestinei şi cunoscută tehnic ca Zizyphus spina Christi.

Trestie. Aceasta era o imitaţie a unui sceptru domnesc.

Îngenuncheau. [„Îşi plecau genunchiul”, KJV]. Pentru a aduce o falsă închinare.

Împăratul iudeilor. O aluzie la acuzaţia pe temeiul căreia Isus a fost condamnat şi executat (vezi la v.
11,37).

Matei 27:30
30. Scuipau asupra Lui. Comparaţi abuzul pe care Isus l-a suferit după judecarea Lui înaintea
Sinedriului (vezi cap. 26,67).

Matei 27:31
31. L-au dus. [Răstignirea, Matei 27,31b-56 = Marcu 15,20-41 = Luca 23,26-49 = Ioan 19,17-37.
Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p. 225; diagramele 8, 9, p. 232, 233]. Timpul era poate între 8
şi 9 dimineaţa. Pentru amplasarea probabilă a sălii de judecată a lui Pilat, vezi la v. 2. Drumul urmat de la
sala de judecată a lui Pilat la Golgota nu este cunoscut, datorită faptului că nu poate fi identificata cu
certitudine amplasarea nici a uneia, nici a celeilalte. Moderna Via Dolorosa din Ierusalim este calea
tradiţională la cruce. Tradiţia aceasta afirmă că judecata înaintea lui Pilat a avut loc în Turnul Antonia,
imediat la nord de zona Templului (vezi Război ii 15.5 [328]) şi că Biserica moderna a Sfântului Mormânt
se găseşte pe locul vechii Golgote (vezi la v. 33). Aceasta identificare tradiţionala nu poate fi urmărită mai
departe de timpul lui Constantin în secolul al IV-lea. Comparaţi la cap. 26,36; 27,33.

Matei 27:32
32. Cirene. O cetate din Libia, din Africa de nord. În vremurile vechi era o mare colonie de iudei în
Cirene. Era o sinagogă în Ierusalim identificată cu cirenieni şi alţii (Fapte 6,9).

Silit. Leşinat din cauza chinurilor lui recente, Isus era neînstare să-Şi poarte crucea, aşa cum cerea
datina. Ucenicii lui Isus ar fi putut să se prezinte şi să se ofere să facă lucrul acesta, dar teama îi reţinea de la
orice demonstrare de supunere faţă de El. Ce privilegiu a fost pentru Simon să poarte crucea aceea şi astfel
să împărtăşească cu Isus suferinţele Lui! Astăzi este privilegiul nostru să purtam crucea lui Isus rămânând
credincioşi la principii în faţa nepopularităţii, observaţiilor dispreţuitoare şi a abuzului.

Matei 27:33
33. Golgota. O transliterare a grecescului Golgotha, care la rândul său era o transliterare a aramaicului
Golgotha’ (ebr. Gulgoleth ), însemnând “căpăţâna”. Vulgata latina reda cuvântul pentru ţeastă drept
Calvaria; de unde, numele de Calvar (Luca 23,33). Biserica Sfântului Mormânt, considerata de unii a fi pe
locul vechii Golgota, este prea mult în interiorul cetăţii vechi a Ierusalimului, dar s-ar fi putut să fie situată
în afara de zidul al doilea al Ierusalimului de pe vremea lui Hristos. Dovadă pentru această amplasare a
Golgotei este o tradiţie din secolul al V-lea. Isus „a pătimit dincolo de poarta” (Evrei 13,12). Locul nu era
departe de cetate (Ioan 19,20). Poarta Oilor era considerată ca fiind la colţul de nord-est al cetăţii, nu departe
de Templu (vezi la harta, vol. III, p.406), iar Golgota pare să fi fost aproape de poarta aceasta (vezi DA
576). Comparaţi cele de la cap. 26,36; 27,31.

Căpăţânii. Aceasta probabil se referă la forma dealului pe care a avut loc crucificarea şi nu la ţeste
omeneşti de care unii şi-au închipuit că zăceau expuse la vedere în locul acela. Aceia care atrag atenţia la
formaţiunea asemănătoare unei căpăţâni a unei anumite înălţimi a Ierusalimului modern, la câteva sute de
picioare dincolo de zidul de nord, ca identificând locul Golgotei, nu iau de ajuns în seama faptul că vechea
suprafaţa a zonei în discuţie a fost probabil foarte mult schimbată în decursul secolelor din cauza
intemperiilor şi a schimbărilor făcute de mâna omenească. Încercările de a identifica locul cu un anumit loc
cunoscut astăzi sunt cu totul neconcludente.

Matei 27:34
34. Vin. [„Oţet”, KJV]. Dovezi textuale favorizează expresia oinos, „vin”, în loc de onos, „oţet”.
Potrivit cu Rabi Hisda (c. anul 309 d.Hr.): „Când cineva este dus la execuţie, i se dă o cupă cu vin amestecat
cu tămâie, pentru a-i amorţi simţurile” (Talmud Sanhedrin 43 a, ed. Soncino, p. 279). Obiceiul acesta era
menit să calmeze suferinţa celui condamnat la moarte.

Fiere. Marcu (cap. 15,23) afirmă că „vinul” era amestecat cu smirnă (vezi la Luca 7,37).

N-a vrut să bea. În ce priveşte motivul, vezi DA 746.

Matei 27:35
35. L-au răstignit. Aşa cum prezisese (vezi cap. 20,19; 26,2). Actul crucificării a fost săvârşit de către
ostaşi romani (Ioan 19,23). Se spune că cei crucificaţi mureau uneori din cauza chinului şi a istovirii după
vreo 12 ore, deşi în alte cazuri moartea nu survenea decât după două sau trei zile. Marcu (cap. 15,25) spune
că Isus a fost crucificat la ceasul al treilea, după calculul iudaic sau pe la ora 9 a.m.

I-au împărţit hainele. Hainele Lui au fost împărţite în patru parţi, una pentru fiecare ostaş care
participase la execuţie; pentru cămaşa Lui au tras la sorţi (Ioan 19,23.24), aşa cum era prezis în Psalmii
22,18.

Matei 27:36
36. Îl păzeau. Adică, au fost de gardă. Autoritatea romană decretase sentinţa cu moartea şi ostaşi
romani au executat sentinţa.

Matei 27:37
 37. Vina. [„Acuzaţia Lui”, KJV]. Ioan (cap. 19,20) afirmă ca incriminarea lui era scrisă în ebraică
(aramaică), limba obişnuită a poporului, greaca, limba ştiinţei şi culturii, şi în latina, limba oficială a
Imperiului roman. El afirma de asemenea (v. 19) că redactarea „însemnării” [„titlului”] era a lui Pilat. Iudeii
au protestat (v.21), pe cât se pare pentru că titlul părea sa fie o insultă pentru naţiunea lor. Pilat, din
resentiment faţă de presiunea pe care conducătorii iudei o exercitaseră în proces – până acolo încât să-l
ameninţe pe el – a refuzat să o schimbe (v. 22).

Împăratul iudeilor. Ioan (cap. 19,19) fără îndoială da „titlul” în întregime, în timp ce fiecare dintre
sinoptici da o prescurtare (Matei 27,37; Marcu 15,26; Luca 23,38; vezi Note adiţionale la Matei 3, nota 2).
„Titlul” care era şi o acuzaţie, consta din numele condamnatului, locul de reşedinţă şi vina. Iudeii au fost
iritaţi de faptul că această acuzaţie constituia o avertizare romană ca orice om care lua poziţia de împărat al
iudeilor putea să aştepte o soartă asemănătoare. Aceasta implica supunere perpetuă faţă de Roma, o
perspectivă foarte iritantă pentru mândria iudeilor.

Matei 27:38
38. Tâlhari [„Hoţi”, KJV]. Gr. lestai , „tâlhari”, sau „briganzi” (vezi la cap. 26,55). Crucea lui Isus a
fost înălţată în centru, loc rezervat pentru căpetenia unui grup de criminali.

Matei 27:39
39. Dădeau din cap. Ca un gest de dispreţ şi batjocura (vezi Psalmii 22,7; 109,25; Isaia 37,22; Ieremia
18,16).

Matei 27:40
40. Tu, care strici. Aceasta era o reafirmare a unei acuzaţii proferate împotriva lui Isus de către
Sinedriu (cap. 26,61).

Dacă eşti. Aceste cuvinte reamintesc provocarea rostită de Satana când s-a apropiat de Hristos în
pustia ispitei (vezi la cap. 4,3). După toate aparenţele, Isus nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu. Chiar şi
ucenicii Lui pierduseră deplin orice nădejde că El ar putea fi (vezi Luca 24,21; cf. DA 772). Încă o dată,
vorbind prin oamenii posedaţi de demoni, Satana îndreaptă săgeata lui cea mai ascuţită înspre credinţa lui
Isus în Părintele Său ceresc (vezi DA 733, 746, 760). Această luare în râs pe cruce reflectează întrebarea
pusa lui Isus de marele preot înaintea Sinedriului (Matei 26,63).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi la Luca 1,35.

Matei 27:41
41. Preoţii cei mai de seamă. Membrii din cele trei clase numite aici alcătuiau Sinedriul, dintre care
mulţi, pe cât se pare, erau de faţă la răstignirea pentru a fi martori la punctul culminant al complotului lor
setos de sânge. Ce oameni pentru a conduce naţiunea! Cât de cruzi, fără inimă şi cu totul lipsiţi de milă şi
compătimire erau ei, tresăltând de bucurie la suferinţa victimei lor! Aşa a fost cu conducătorii religioşi
apostaţi în cursul Evului mediu; aşa este astăzi în ţările unde persecuţia este în putere.

Matei 27:42
42. Pe alţii i-a mântuit. Isus mântuise pe oameni de boală, de posesiune demonica şi de moarte. Poate
că aceia care îşi băteau joc de Isus se gândeau la învierea recenta a lui Lazăr.

Pe Sine nu Se poate mântui. Dacă Isus S-ar fi mântuit acum pe Sine ar fi pierdut puterea de a mântui
pe alţii. Planul mântuirii ar fi fost ruinat. Deşi nu ştiau, conducătorii iudei au dat glas unui profund adevăr.
Refuzul lui Hristos de a se mântui pe Sine era demonstraţia puternică a iubirii divine (vezi Ioan 15,13).
Tocmai pentru că Isus a ales să nu Se mântuiască pe Sine în momentul acela, El poate sa mântuiască pe alţii.
Pe cruce, Hristos a dat un exemplu de principiul enunţat în Matei 19,39. În pustia ispitei Isus a fost pus în
faţa problemei de a folosi puterea Sa divină pentru beneficiul personal şi a luat hotărârea de a nu face aşa
ceva.

Dacă este El. El pretinsese că este (Ioan 18,33-37). Aşa cum anunţa inscripţia de deasupra capului
Lui, El fusese condamnat din cauza acestei pretenţii. Dacă nu era în stare să coboare de pe cruce, lăsau
vorbitorii să se înţeleagă, aceasta urma să fie dovada că Isus nu era ceea ce pretindea că este şi că merită
soarta care venise asupra lui.

Vom crede. Potrivit cu gândirea iudaică, prosperitatea era dovada favorii divine, iar necazul, de
dezaprobare divină. Învăţătura exemplificată în experienţa lui Iov nu schimbase filozofia lor cu privire la
suferinţă (vezi la Iov 42,5; Psalmii 38,3.9). La diferite momente în cursul lucrării Lui Isus căutase să
respingă falsa lor concepţie, dar fără succes (vezi la Marcu 1,40; 2,5; Ioan 9,2). Această concepţie greşită cu
privire la suferinţă era o născocire prin care Satana intenţiona să întunece mintea acelora care erau martori la
suferinţa lui Isus pe cruce. Pentru iudeul de rând era de neconceput ca Dumnezeu sa permită ca Mesia să
sufere aşa cum suferea Isus; de aceea Isus nu putea să fie ceea ce pretindea că este.

Matei 27:43
43. S-a încrezut în Dumnezeu. Prin făţarnici vicleni Satana a atacat credinţa lui Hristos în Tatăl Său
(vezi la v. 40). Când Isus a trecut prin experienţa din Ghetsemani şi acum când atârna pe cruce, Satana n-a
cruţat nici un mijloc, oricât de crud şi fals, de a zgudui încrederea Mântuitorului în iubirea Tatălui Său şi în
providenţa Lui atotstăpânitoare. Tocmai iubirea aceasta era cetăţuia tăriei Mântuitorului pentru a răbda şi a
victoriei Lui contra săgeţilor arzătoare ale celui rău (vezi DA 119).

Să-L scape. Fără sa-şi dea seama, chinuitorii lui Isus foloseau exact cuvintele profeţiei (Psalmii 22,8).

Iubeşte. [„Dacă-L vrea”, KJV]. Gr. thelo, aici însemnând, „a dori”.

A zis: „Eu sunt”. Vezi la v. 40.

Matei 27:44
44. Tâlharii. Vezi la v. 38. Pentru raportul despre tâlharul pocăit, vezi la Luca 23,40-43.

Matei 27:45
45. Ceasul al şaselea. Adică, amiaza, potrivit cu calculul iudaic. „Ceasul al şaselea” din Ioan 19,14
este timpul roman, cam pe la 6 a.m. Evanghelia necanonică a lui Petru (sec. V; vezi p. 128 ) spune ca „era
amiază şi întuneric a venit asupra întregii Iudei”. Potrivit cu Marcu 15,25 era cam pe la „ceasul al treilea”
sau 9 a.m. când Isus a fost crucificat. De aceea El fusese până acum pe cruce timp de aproximativ două sau
trei ore.

Al nouălea. Cam pe la ora 3 p.m.

Întuneric. Acesta era un întuneric supranatural (vezi la Luca 23;45). În nici un caz nu ar fi putut să fie
cauzat de o eclipsă a soarelui, deoarece luna era deja plină.

Ţara. Nu este evident din cuvintele acestea cât de departe s-a extins întunericul acesta.

Matei 27:46
46. Isus a strigat. În ce priveşte un rezumat al celor şapte declaraţii ale lui Isus pe cruce, vezi la Luca
23,34. Aceasta este singura declaraţie dintre cele şapte relatată de Matei sau de Marcu. Luca şi Ioan prezintă
fiecare trei, deşi nu aceleaşi trei.

Eli. Vezi la Psalmii 22;1. Forma Eloi (Marcu 15,34) este o transliterare a echivalentului aramaic al
celui ebraic.

Matei 27:47
47. Strigă pe Ilie. Poate că suferinţa şi oboseala făcuseră glasul lui Isus nedistinct. Tradiţia iudaică
făcuse din Ilie sfântul patron al oamenilor evlavioşi în ceasul necazului lor cel mai mare (Talmud,
Sanhedrin, 109 a, ed. Soncino, p. 747, 748; Shabbath 33b, ed. Soncino, p. 157; Abodah Zarah 17b, 18b, ed.
Soncino, p.90, 94).

Matei 27:48
48. Oţet. Gr. oxos (vezi la v. 34). Oxos era vin devenit acru prin fermentaţie (vezi la Numeri 6,3).
Vezi Psalmii 69,21 în ce priveşte o prezicere chiar a acestui incident.
Matei 27:49
49. Lasă, să vedem. În derâdere, preoţii propuneau să aştepte pentru a vedea dacă ceea ce ei
interpretau greşit a fi chemarea lui Ilie de către Isus va căpăta răspuns prin venirea lui Ilie pentru a alina
suferinţa lui Isus sau a-L elibera.

Pot fi citate dovezi textuale (cf. p.146) pentru adăugarea: „şi un altul a luat o suliţă şi i-a împuns
coasta, şi a ieşit apa şi sânge”.

Matei 27:50
50. Glas tare. Comparaţi Luca 23-46; Psalmii 31,5.

Şi-a dat duhul. Gr. apheken to pneuma, literal, “a scoate respiraţie” (vezi la Luca 8,55). Marcu şi Luca
foloseau cuvântul ekpneo, literal, “a expira” (Marcu 15,37; Luca 23,46).

El a murit biruitor asupra mormântului (Apocalipsa 1,18) şi asupra tuturor puterilor răului (Coloseni
2,15). Deşi simţul prezenţei Tatălui Său se retrăsese, aşa că atunci când atârna pe cruce El „nu putea să vadă
prin porţile mormântului” (DA 753) „simţul pierderii favorii Tatălui Său a fost [acum] retras” (DA 756).
Isus nu a murit în înfrângere. El era pe deplin conştient de triumful care-I aparţinea şi era plin de încredere
în ce priveşte propria Sa înviere.

Matei 27:51
51. Perdeaua. Perdeaua care despărţea Sfânta de Sfânta Sfintelor (vezi la Exod 26,31-33; 2 Cronici
3,14). Accesul la Sfânta Sfintelor era restrâns la marele preot, iar el putea să intre numai o dată pe an.
Sfâşierea perdelei şi lăsarea liberă la vedere a locului până atunci sacrosanct, era semnalul Cerului că
serviciul tipic se sfârşise – tipul şi antitipul se întâlniseră. Lucrul acesta a avut loc la ceasul sacrificiului
obişnuit de seară, când preotul era gata să junghie mielul arderii de tot zilnice. Timpul era probabil 2,30
după amiaza, sau cam pe la “ceasul al nouălea” potrivit cu calculul iudaic (vezi Note adiţionale la capitolul
26, nota 1; cf. DA 756, 757; GC 399).

De sus. Indicând că nu a fost făcută de mâini omeneşti.

Matei 27:52
52. Multe trupuri. Numai Matei relatează acest incident legat de răstignirea şi învierea lui Isus.
Comparaţi Psalmii 68,18; Efeseni 4,8. Ar trebui s se observe ca, în timp ce mormintele erau deschise la data
morţii lui Hristos, sfinţii înviaţi nu s-au înălţat decât după ce S-a înălţat Isus (Matei 27,53). Cât de potrivit
era ca Hristos să scoată cu Sine din mormânt câţiva dintre captivii pe care Satana îi ţinea în închisoarea
morţii! Martorii aceştia au ieşit cu Isus, au fost făcuţi nemuritori şi mai apoi s-au înălţat la cer (vezi DA
786).

Matei 27:54
54. Sutaşul. Adică, cel cu răspunderea crucificării. Pentru comentariul la cuvântul “sutaş”, vezi la
Luca 7,2. Potrivit cu tradiţia, numelui acestui sutaş era Petroniu, unii zic Longin (Acta Pilati XVI, 7;
Evanghelia lui Petru, Fragmentul 1.31).

Fiul lui Dumnezeu. Textul grec nu prezintă aici nici un articol; de aceea expresia ar fi mai exact
tradusă: „Al lui Dumnezeu Fiu”. Traducerea „un Fiu al lui Dumnezeu” este oarecum vagă. Vezi Problems în
Bible Translations, p. 191, 192; cf. DA 770; vezi la Daniel 7,13; Luca 1,35.

Matei 27:55
55. Multe femei. Erau numeroase femei ucenice care credeau în Isus, dintre care unele L-au însoţit şi
au slujit nevoilor micii grupe (vezi la Luca 8,2.3). Ioan (cap. 19,27) o menţionează şi pe mama lui Isus.

Matei 27:56
56. Maria Magdalena. Vezi Nota adiţională la Luca 7; vezi la Luca 8,2.

Mama lui Iacov. Posibil, „Maria, nevasta lui Cleopa” (Ioan 19,25).
 Mama fiilor lui Zebedei. Posibil, Salomea din Marcu 15,40 (Matei 20,20).

Matei 27:57
57. Spre seară. [„Când venise seara”, KJV]. [Înmormântarea, Matei 27,57-61 = Marcu 15,42-47 =
Luca 23,50-56 = Ioan 19,38-42. Comentariu major: Matei şi Marcu. Vezi harta p. 225; diagramele 8, 9, p.
232, 233]. Adică, orele târzii de după amiaza de vineri, ziua crucificării. Isus a murit cam pe la ora 3 p.m.
(vezi Marcu 15,34-37) şi soarele a apus pe la 6,30 în anotimpul acesta al anului, la latitudinea Ierusalimului.

Un om bogat. Marcu îl descrie pe Iosif din Arimatea ca pe „un sfetnic cu vază al Soborului, care şi el
aştepta împărăţia lui Dumnezeu” (Marcu 15,43). Luca adăuga că el era un „bărbat bun şi drept”, „care nu
luase parte la sfatul şi hotărârea” conducătorilor (Luca 23,50.51). Ioan îl descrie ca fiind „ucenic al lui Isus,
dar pe ascuns, de frica iudeilor” (Ioan 19,38). Măsurile pentru înhumarea lui Isus, luate de către Iosif din
Arimatea, au împlinit prezicerea lui Isaia (cap. 53,9) ca Mesia urma să-şi pună „mormântul … cu cel bogat
în moarte”.

Arimatea. Forma greaca a lui Rama. Erau mai multe oraşe cu numele Rama, dar nu se ştie care trebuie
să fie identificat cu Arimatea din NT. Vezi Nota adiţională la 1 Samuel 1.

Iosif. Ioan adăuga că Nicodim (vezi Ioan 3,1; 7,50) era asociat cu Iosif la aranjarea celor pentru
îngroparea lui Isus (cap. 19,39).

Ucenic al lui Isus. Atât Iosif, cât şi Nicodim fuseseră intenţionat excluşi de la judecările lui Isus de
către Sinedriu, deoarece la ocaziile anterioare ei vorbiseră în favoarea lui Isus şi dejucaseră planurile de a
aduce la tăcere pe Mântuitorul (vezi la cap. 26,66; cf. DA 773). Acum ei au păşit curajos în faţă pentru a
face ceea ce nici unul din ceilalţi prieteni ai lui Isus nu erau în situaţia de a face. În crucificare, Nicodim
vedea împlinirea a ceea ce Isus spusese cu trei ani mai înainte cu privire la înălţarea Fiului Omului (Ioan
3,14.15) şi pentru el scenele vii ale acestei zile constituiau dovada vie a divinităţii lui Hristos (vezi DA 775,
776).

Matei 27:58
58. S-a dus la Pilat. Nicodim s-a dus să cumpere mirodenii pentru îmbălsămarea trupului lui Isus (vezi
la Ioan 19,39.40), probabil în acelaşi timp Iosif s-a dus să îl vadă pe Pilat. Timpul era scurt, întrucât sarcina
trebuia împlinită înainte de apusul soarelui (vezi la Matei 27,57). Trebuie să se fi cerut curaj pentru a ieşi în
faţă şi a manifesta simpatie pentru un om care fusese condamnat şi executat ca tratator al Romei şi care
fusese stigmatizat de cea mai înaltă curte iudaică ca hulitor. Curajul lui Iosif şi al lui Nicodim străluceşte şi
mai puternic în contrast cu laşitatea ucenicilor.

A cerut. Cam în acelaşi timp conducătorii iudei au venit la Pilat cu cererea ca trupul lui Isus şi al celor
doi tâlhari să fie date jos de pe cruce înainte de Sabat (Ioan 19,31). Legea lui Moise cerea ca trupurile
criminalilor spânzuraţi să fie îndepărtate înainte de apusul soarelui (Deuteronom 21,22.23). Ar fi fost
considerat ca deosebit de jignitor ca trupurile să rămână pe cruce în timpul Sabatului, mai ales având în
vedere faptul că acest Sabat era „ zi mare” (Ioan 19,31.42). Comparaţi Iosif, Război, iv 5.2 (317, 318). În
cursul normal al lucrurilor, lui Isus, ca trădător al Romei, i s-ar fi făcut o înmormântare dezonorantă în
câmpul rezervat pentru cei mai josnici criminali (vezi DA 773).

Pilat a poruncit. Înainte de a dispune ca Iosif să aibă grijă de trupul lui Isus, Pilat a obţinut de la sutaş
confirmarea oficială a morţii Lui (Marcu 15,44.45). Era ceva neobişnuit ca o persoana crucificată să moară
în decurs de şase ore. De obicei agonia morţii continua mult mai multe ore, uneori mai multe zile.

Matei 27:59
59. Pânza... de în. Comparaţi Marcu 15,46.

Matei 27:60
60. Un mormânt nou al lui însuşi. Luca (cap. 23,53) lămureşte că nimeni nu mai fusese înmormântat
în mormântul acela. Faptul că Iosif poseda acest mormânt atât de aproape de Ierusalim sugerează ca
Arimatea nu mai era locul lui de reşedinţă. Ea era probabil cetatea lui de naştere, locul unde familia lui
poseda pământ.

Săpase. Peşteri naturale şi morminte săpate în stâncă abundă în vecinătatea Ierusalimului. Ele erau
locurile obişnuite de îngropăciune în Palestina din vechime. Intrând intr-un mormânt tipic, probabil se găsea
o scobitura în pereţii fiecărei laturi, în care erau depuse trupurile. Adesea era o mica încăpere dincolo de
partea principală a mormântului unde erau adunate oasele generaţiilor anterioare, pentru a face loc noilor
sosiţi la mormânt. Darul generos al lui Iosif, constând dintr-un loc de îngropăciune, a rezolvat o problema
pentru care ucenicii nu aveau nici o soluţie.

A prăvălit o piatră mare. Probabil o piatră asemănătoare la formă cu o piatra de moară, aşa fel plasată
încât prin rostogolire să intre intr-un locaş pentru a închide uşa mormântului.

Matei 27:61
61. Maria Magdalena. Adică, Maria sora Martei. (Nota adiţională la Luca 7; cf. DA 558-560, 568).
Maria a fost una dintre ultimele persoane care au părăsit mormântul vineri după amiaza, după cum ea a fost
cea dintâi care a revenit acolo duminică dimineaţa (Matei 28,1; cf. DA 568, 788 ).

Cealaltă Marie. Probabil, „Maria, mama lui Iose” (Marcu 15,47) şi a lui Iacob (Marcu 16,1). Pentru
comentariul la femeile evlavioase care Îl însoţeau pe Isus şi pe ucenicii Lui şi le slujeau în nevoile lor, vezi
la Luca 8,2.3. „Cealaltă Marie” a fost cu Maria Magdalena la mormânt devreme în dimineaţa învierii (Matei
28,1)

Matei 27:62
62. A doua zi. [Garda la mormânt, Matei 27,62-66. Vezi harta p. 225; diagrama 9, p. 233]. Incidentul
acesta este relatat numai de către Matei, deşi apare şi în Evanghelia necanonică a lui Petru (secţiunile 8-11;
vezi p. 128). „A doua zi” era ziua săptămânală de Sabat (vezi Luca 23,54.56).

Criticii au făcut eforturi elaborate pentru a discredita întâmplarea pe care o relatează aici Matei.
Criticii au declarat ca fiind de necrezut faptul că autorităţile iudaice ştiau că Isus prezisese învierea Sa, că ei
ar fi mers la Pilat în ziua de Sabat, că Pilat le-ar fi aprobat cererea, că ostaşii romani ar fi conspirat să dea un
raport fals, chiar şi pentru mită, şi că ei au fost îngroziţi şi au căzut la pământ când s-a arătat îngerul pentru a
rostogoli piatra. De fapt, în măsura în care se întinde raportul sacru, Matei este singura noastră sursa. Dar
poate fi atrasă atenţia că atât Pilat, cât şi autorităţile iudaice se găsesc aici acţionând cu totul în conformitate
cu rolul lor, iar faptul acesta constituie dovezi interne puternice pentru autenticitatea naraţiunii. Raportul
Evangheliei lămureşte că nu erau extreme la care preoţii şi conducătorii să nu recurgă. În plus, adânca lor
teama în tot cursul celor doua zile precedente, că nu ar putea izbuti în complotul lor sinistru de a-L distruge
pe Isus (vezi Note adiţionale la Matei 26, nota 2), împreună cu bănuiala lor că El era intr-adevăr Mesia, i-ar
fi determinat să facă exact lucrul pe care Matei îl pune pe socoteala lor. Pilat cedase cu uşurinţă la cererile
lor insistente după sângele lui Isus (vezi Ioan 19,12) şi ei aveau toate motivele să creadă că el se va
conforma şi la cererea aceasta. Era vremea Paştelui şi, având în vedere dificultăţile trecute de care avusese
parte cu iudeii, fără îndoială că el ar fi mers până la extreme raţionale pentru a-i domoli (vezi la Matei
27,24).

Ziua Pregătirii. [„Pregătirea”, KJV]. Vezi la Marcu 15,42.

Preoţii cei mai de seamă. vezi la cap. 26,59.

Fariseii. Vezi p. 51, 52.

Matei 27:63
63. Ne-am adus aminte. Isus lăsase să se înţeleagă aceasta când a vorbit în public (cap. 12,40) şi a
enunţat aceasta şi mai clar, deşi criptic, în răspunsul la o cerere pentru un semn (Ioan 2,19). Se pare că ei au
înţeles ce vrea să spună Isus, deşi la judecarea Lui ei erau gata să răstălmăcească cuvintele Lui (vezi la
Matei 28,61).

Înşelătorul acela. Sau, “impostor” (RSV). Vezi Ioan 7,47. Atât criticii iudei, cât şi cei păgâni ai
creştinismului, au adus adesea acuzaţia în decursul secolelor al II-lea şi al III-lea că Isus era un înşelător.
 Trei zile. Vezi p. 248-250.

Matei 27:64
64. A treia zi. Aici (v. 63, 64), termenii „după trei zile” şi „a treia zi” sunt evident sinonimi. Vezi p.
249.

Înşelăciunea. [„Eroarea”, KJV ]. După ei, întâia „eroare” [„înşelăciune”] era ideea că Isus era Mesia al
profeţiei (vezi la cap. 26,63-66). „Eroarea din urma” ar fi fost pretenţia că El înviase din morţi.

Matei 27:65
65. O strajă. Gr. koustodia , „garda”, un cuvânt de împrumut din latină.

Păziţi cum ştiţi. Aceste cuvinte ironice amintesc despre declaraţia lui anterioară: „Ce am scris, am
scris”. Pilat vorbeşte aici după caracterul lui. El îi dispreţuia pe conducătorii iudei şi s-a conformat cererii
lor din dispreţ pentru ei. Eforturile autorităţilor iudaice de a împiedica învierea a avut drept rezultat numai o
şi mai pozitivă şi mai concludentă dovadă a realităţii acelui mare eveniment.

Matei 27:66
66. Au întărit mormintele. Despre metodă sigilării, vezi DA 778.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

2 DA 723

3-5 DA 722; EW 172

4 SC 24; 5T 637

11 DA 726

11-31 DA 723-740

17 AA 43; DA 733; TM 38

19 DA 732; EW 173

21, 22 TM 38

22 COL 294

22,23 DA 733

24,25 AA 43; COL 294; DA 738; EW 174

25 DA 739, 785; EW 178, 195, 212; GC 32; SR 256, 424

28-30 EW 170

28-31 1T 241

29 EW 170; 3T 379

31-53 DA 741-757

32 DA 742; EW 575; SR 221

34 EW 177

35 DA 746, 751; SR 223

38 DA 744; EW 176

40 EW 177

40, 41 DA 748

40-43 2T 208

42 AA 25; DA 780; EW 177; GC 630; TM 67

42, 43 GC 643

43 DA 749

45 DA 753; EW 177; SR 226

45,46 4T 374

46 PP 476; SR 225; 1T 138; 2T 209, 210, 212, 215

47 DA 755

48 DA 746

49 DA 755

50 DA 722

51 DA 757, 775; EW 184, 209, 253; PK 699; SR 226; 2T 211

52 DA 756

52,53 DA 785, 786; EW 184, 189, 208

54 DA 770

57, 58 DA 773; SR 227

57-61 EW 180

59-61 DA 774; SR 228

60 DA 769; ML 184

62,63 DA 796

62-66 DA 778

63,64 SR 228

64, 65 EW 181

65,66 SR 229
 _______________________

Matei 28:1
1. Sfârşitul zilei Sabatului. [„Sfârşitul Sabatului”, KJV]. [Învierea, Matei 28,1-15 = Marcu 16,1-11 =
Luca 24,1-12 = Ioan 20,1-18. Comentariu major: Matei şi Ioan. Vezi harta p. 226; diagrama p. 232, 233].
Gr. opse de sabbaton. Cuvântul opse, tradus aici „sfârşit”, poate însemna şi „târziu” sau „după”. Opse este
folosit numai de trei ori în NT, aici şi în Marcu 11,19; 13,35, unde este tradus prin „seară”. În Marcu 11,19,
nu este clar dacă opse desemnează după amiaza târziu a zilei menţionate mai înainte în naraţiune sau timpul
de după apusul soarelui, care ar fi, potrivit cu metoda ebraică de calculare, ziua următoare. În Marcu 13,35,
opse „seara”, înseamnă întâia strajă a nopţii, cam de la apus până pe la 9 p.m. Folosirea lui opse în NT este
astfel nedefinită pentru a determina dacă expresia opse de sabbaton din Matei 28,1 înseamnă Sabat după
amiaza târziu, înainte de apusul soarelui, sau după Sabat, în ziua întâia a săptămânii. Folosirea lui opse în
LXX-a este la fel de nedefinită.

Opsia, o formă înrudită, apare mai frecvent în NT. Opsia este întotdeauna tradus ca „seara”. În Matei
8,16 şi Marcu 1,32 este folosit în mod specific cu privire la timpul de după apusul soarelui. În Matei 14,23;
Marcu 6,47; Ioan 6,16 la fel, arată timpul de după apusul soarelui (cf. DA 377, 380). În Matei 26,20 şi
Marcu 14,17 este folosit cu privire la masa de Paşte, care se presupunea că ar fi mâncată în decursul celor
dintâi ceasuri ale lui 15 Nisan, după apusul soarelui care punea capăt lui 14 Nisan (vezi Note adiţionale la
capitolul 26, nota 1). În Ioan 20,19 se refera la fel la timpul de după apusul soarelui, probabil după ce se
lăsase întunericul (cf. DA 800-802); în Matei 27,57 şi Marcu 15,42, timpul dinaintea apusului.

Comentând asupra lui opse de sabbaton , E. J. Goodspeed trage concluzia că „înţelesul lămurit al
pasajului este: „După Sabat, când se crapă de ziua întâia a săptămânii” (Probleme de Traducere a Noului
Testament, p. 45). La fel, J.H. Maulton atribuie lui opse înţelesul de „după” în cap. 28,1 (Gramatica de
Greaca Noului Testament, vol. 1, p.72). „După Sabat, către zorii zilei întâia a săptămânii” este traducerea
RSV a enunţării de timp a acestui pasaj. Goodspeed (op. cât., p. 4 ) citează scriitori greci din secolele al
II-lea şi al III-lea care folosesc pe opse în sensul de „după”.

Aşa indefinit cum este, cuvântul opse însuşi, pasajele paralele din alte Evanghelii par să clarifice
faptul că Matei vrea să spună aici „după Sabat”, nu „târziu în Sabat”. Potrivit cu Marcu 16,1.2, „după ce a
trecut ziua Sabatului”, femeile „au cumpărat miresme”, pe cât se pare sâmbătă seara după apusul soarelui, şi
„s-au dus la mormânt dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele”. Cuvintele din Marcu sunt clare şi definite
şi nu pare sa fie motiv temeinic pentru a pune la îndoială că el se refera la aceeaşi vizită menţionată în Matei
28,1. S-ar putea de asemenea să se observe că reglementările iudaice asupra călătoriei în Sabat (vezi la Exod
16,29) ar fi exclus orice vizita la mormânt de la o distanţă mai mare de 2/3 de mila. Locuinţa Mariei
Magdalena era în Betania, la depărtare de 2 mile de Ierusalim (vezi la Matei 21,1). Dacă petrecuse Sabatul
în Betania (Luca 23,56), ea nu ar fi mers la mormânt decât după ce se va fi sfârşit Sabatul.

Dacă, aşa cum susţin unii, vizita femeilor la mormânt (Matei 28,1) a avut loc târziu în Sabat după
amiază, naraţiunea din v. 2-15 ajunge prin aceasta să fie detaşată de enunţarea de timp din v. 1. Dar, v. 2-15
par sa dea o relatare a ceea ce a avut loc la timpul precizat în v. 1. Pare improbabil că enunţarea detailată de
timp din v. 1 să fie dată pentru presupusa vizită din Sabat după amiază la mormânt şi să nu fie arătat nici un
timp pentru măreţele evenimente ale v. 2-15. Nu este nimic care să arate o trecere în timp de la Sabat după
amiază la duminică dimineaţa.

În al doilea rând, dacă, aşa cum au încercat unii să arate, învierea însăşi a avut loc în Sabat după
amiaza, apar alte dificultăţi. Garda romană fusese aşezată la mormânt în timpul orelor de lumina ale zilei de
Sabat (cap. 27,62-66), dar a intervenit o noapte între începutul pazei lor şi înviere (cap. 28,13). Când atât
vorbirea, cât şi contextul permit interpretarea cap. 28,1 în armonie cu enunţările unanime ale celorlalţi
scriitori ai Evangheliei, nu există motiv temeinic de a face altfel.

Unii au sugerat că expresia „la sfârşitul zilei Sabatului” ar trebui să fie legată cu cap. 27,66. Totuşi,
textul grec nu favorizează o astfel de legătură.

Când începea să se lumineze Gr. epiphosko, literal „a creşte lumina”, „a se arăta zorile”. Epiphosko
este folosit pentru “răsăritul” zilei de 12 ore (răsăritul soarelui), cât şi pentru ziua de 24 de ore (apus). În
Luca 23,54, epiphosko este tradus „începea” [„se apropia”], cu privire la apropierea Sabatului la apusul
soarelui. Comentatorii sunt în general de acord că în Matei 28,1 el reţine sensul lui literal, iar lucrul acesta
pare să fie confirmat de afirmaţiile paralele din celelalte Evanghelii. În acest anotimp al anului astronomic
zorii dimineţii începeau pe la ora 4, la latitudinea Ierusalimului, iar soarele răsărea pe la 5,30. Dacă Maria
Magdalena se va fi trezit cam pe timpul când începea să se lumineze (vezi Ioan 20,1) şi a mers de la Betania
la Golgota, ea ar fi ajuns acolo pe la răsăritul soarelui (vezi Marcu 16,1.2; cf. Ioan 20,1).

Ziua dintâi a săptămânii. Gr. mia sabbathon. Cuvântul sabbathon atât în forma lui de plural, ca aici,
cât şi la singular, înseamnă fie „Sabat”, ziua a şaptea a săptămânii, fie „săptămâna”. Exemple de folosirea
lui în ultima forma sunt Luca 18,12; 1 Corinteni 16,2; etc. Unii al căror zel de a promova ideile lor personale
depăşeşte cu mult cunoştinţele lor de limba greacă, au interpretat pe mia sabbathon ca fiind „întâia a
Sabatelor” şi au tras concluzia că Matei indică aici duminica învierii ca ocazia cea dintâi în care sfinţenia
Sabatului a fost transferata asupra zilei întâia a săptămânii. Nici un savant elenist nu a încercat vreodată să
alcătuiască vreun argument în favoarea sfinţeniei duminicii pe temeiul acestei traduceri imposibile din punct
de vedere gramatical a lui Matei 28,1. Novicii care au făcut o astfel de încercare au fost mustraţi de către
fraţii lor păzitori ai duminicii mai învăţări, care tăgăduiesc în mod categoric posibilitatea unei astfel de
traduceri (vezi F. D. Nichol, Answers to Objections, p. 236–241).

Maria Magdalena. Vezi Nota adiţională la Luca 7. Femeile „se uitau unde-L pune [pe Isus]” (vezi la
Marcu 15,47) în aparenţă pentru că să se poată reîntoarce după Sabat ca să completeze pregătirile trupului
Lui.

Cealaltă Marie. Probabil, Maria mama lui Iacob (Marcu 16, ) şi a lui Iose (cap. 15,47).

Au venit. Fiecare dintre cei patru evanghelişti dă propriul sau raport asupra evenimentelor rapide şi
dramatice ale dimineţii învierii şi, la prima vedere, fiecare raport diferă de celelalte (Note adiţionale la
capitolul 3, nota 2). Diferenţele aparente nu sunt datorate discrepanţelor dintre diferitele relatări, ci mai
degrabă scurtimii acestor relatări.

Să vadă mormântul. Având în vedere faptul ca Marcu (cap. 16,1.2) şi Luca (cap. 24,1) vorbesc despre
aducerea de mirodenii, unii au tras concluzia că Matei se refera la o vizită mai timpurie la mormânt, poate
târziu în Sabat după amiază, o simplă vizită pentru a vedea mormântul. Despre lipsa de probabilitate a unei
asemenea vizite vezi la Matei 28,1.

Matei 28:2
2. Un înger. În acord cu Luca 24,4, au fost doi îngeri, dintre care Matei menţionează numai unul.
Faptul ca Matei şi Marcu (cap. 16,5) menţionează numai un înger, nu trebuie să fie considerat ca o deosebire
intre scriitorii Evangheliei. Gabriel a fost principalul înger (vezi DA 780) şi este cel la care se refera atât
Matei, cât şi Marcu. Faptul că celălalt înger nu este menţionat, nu trebuie sa fie luat ca o tăgăduire a
prezenţei lui. Cu privire la cazuri similare când scriitorii de Evanghelie diferă în ce priveşte numărul
persoanelor în legătură cu diferitele întâmplări, vezi la Marcu 5,2; 10,46.

Matei 28:4
4. De frica. Comparaţi experienţa lui Zaharia (vezi la Luca 1,12.13) şi aceea a Mariei (vezi la Luca
1,29.30) la arătarea îngerului.

Străjerii. Adică, garda romană.

Au tremurat. Gr. seio , forma verbală de la seismos (vezi la cap. 8,24).

Matei 28:5
5. Care a fost răstignit. Ele nu veniseră la mormânt să caute un Mântuitor înviat.

Matei 28:6
6. Nu este aici. Mormântul gol proclama învierea lui Isus. Tot ce aveau de făcut autorităţile iudaice
pentru ca să dea de gol povestea învierii era să prezinte trupul mort al lui Isus. Dacă ar fi putut, cu siguranţă
că ar fi făcut aşa. La propria lor sugestie şi sub propria lor supraveghere (cap. 27,62-66) mormântul fusese
sigilat şi fără îndoială unii dintre ei au fost martori ai sigilării.

După cum a zis. Vezi la cap. 16,21; 20,19.

Veniţi de vedeţi. O invitaţie de a verifica stările de lucruri cu privire la mormântul gol.

Matei 28:7
7. Spuneţi ucenicilor Lui. Poate că Dumnezeu a ales să facă aceste femei evlavioase soli ai veştilor
îmbucurătoare ale învierii şi nu să dea încunoştiinţările direct ucenicilor înşişi, din cauza slujirii lor
continue, plină de dragoste şi de devoţiune într-un timp când ucenicii practic Îl părăsiseră.

El merge. Aşa cum prezisese Isus în noaptea trădării Lui (vezi cap. 26,32).

Acolo Îl veţi vedea. Făgăduinţa aceasta s-a împlinit când aproape 500 de credincioşi s-au adunat în
taină pe un anumit munte din Galileea (1 Corinteni 15,6; cf. DA 818, 819). Cele mai multe dintre arătările
din Iudea au fost foarte scurte.

Matei 28:8
8. Au plecat repede. [„Au alergat”, KJV]. Distanţa era probabil de mai puţin de o jumătate de milă.

Matei 28:9
9. [„Pe când se duceau”,KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146), omiterea propoziţiei „pe când
se duceau să spună ucenicilor Lui”. Totuşi, contextul pare să confirme faptul enunţat în felul acesta.

Le-a întimpinat Isus. Cu privire la împrejurările acestei arătări, vezi nota adiţională de la sfârşitul
capitolului. Arătarea aceasta a avut loc probabil nu departe de mormânt, întrucât pare improbabil ca Isus să
Se fi arătat femeilor înăuntrul cetăţii.

Bucuraţi-vă. Literal, „fiţi vesele” sau “bucuraţi-vă”. Aceasta era o formă obişnuita de salutare (vezi
Matei 26,49; 27,29; Luca 1,28; Fapte 15,23; Iacov 1,1).

Să-I cuprindă picioarele. Nu cu multe minute mai înainte Isus o oprise pe Maria Magdalena să-L
„atingă” (vezi la Ioan 20,17). Totuşi, între aceste două arătări, Isus Se înălţase repede la cer (Ioan 20,17;
vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului; cf. DA 790, 793).

I S-au închinat. Fără îndoială că recunoaşterea a divinităţii Lui (vezi la cap. 14,33).

Matei 28:10
10. Nu vă temeţi. Un indemn obişnuit din partea vizitatorilor cereşti (vezi Matei 28,5; cf. Luca
1,13.30).

Spuneţi fraţilor Mei. Comparaţi cu Marcu 16,7.

Să meargă în Galileea. Vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

Matei 28:11
11. Pe când se duceau. Adică, în timp ce femeile erau pe cale ducând ucenicilor Săi solia lui Isus.

Străjeri. Adică, garda romană (vezi v. 4).

Matei 28:12
12. Cu bătrânii. Probabil, o sesiune oficială a Sinedriului (vezi la cap. 26,3), care Îl predase pe Isus lui
Pilat.

Au ţinut sfat. Aşa cum prezisese Isus – de fapt în forma indirecta a unei parabole – pentru a fi siguri,
conducătorii lui Israel erau neconvinşi chiar dacă Cineva înviase acum din morţi (vezi Luca 16,27-31). Mai
înainte, când a fost înviat Lazăr, conducătorii deveniseră cu atât mai hotărâţi să-I ia viaţa lui Isus (Ioan
11,47-54).

Au dat ostaşilor bani. Ei îl mituiseră pe Iuda ca să Îl poată ucide pe Isus; acum au mântuit pe ostaşii
romani să falsifice raportul învierii Lui.

Matei 28:13
13. Ucenicii Lui au venit noaptea. Dacă acuzaţia aceasta ar fi fost adevărată, preoţii, oamenii care o
fabricaseră, ar fi fost probabil cei dintâi care să ceară o pedeapsă aspră pentru ostaşii implicaţi în presupusul
caz de neglijenţă. În schimb, ei i-au răsplătit cu generozitate pe ostaşi. În plus, faptul că ucenicii nu au crezut
nicidecum, în ciuda repetatelor relatări ale învierii (Marcu 16,11; Luca 24,11; Ioan 20,24.25), elimină cea
mai slabă posibilitate ca ei să fi putut concepe un complot de a îndepărta trupul şi să vestească public că Isus
înviase. De asemenea, panica extremă care pusese stăpânire pe ei în grădina (Matei 26,56) şi teama lui Petru
de a fi descoperit în timpul procesului (v. 69-74), înlătura posibilitatea ca vreunul dintre ei să fi îndrăznit să
treacă de paznicii romani, chiar dacă dormeau, să rupă sigiliul roman, să răstoarne piatra şi să ducă de acolo
trupul lui Isus.

Pe când dormeam noi. Moartea era pedeapsa romana pentru îngăduirea ca un deţinut să scape. Ştiind
aceasta, straja nu ar fi fost atrasă să doarmă. În plus, este aproape de neconceput ca toţi soldaţii să fi adormit
în acelaşi timp şi să fi rămas adormiţi în timpul îndepărtării pietrei şi a trupului lui Isus. În cele din urmă,
daca ostaşii ar fi dormit când a fost luat trupul, cum puteau să ştie cine l-a luat? Din toate punctele de vedere
povestea inventată de conducătorii iudei prezintă dificultăţi imposibile. Ea se contrazice pe ea însăşi.

Matei 28:14
14. Dregătorului. [„Guvernatorului”, KJV]. Vezi la cap. 27,2.

Îl vom potoli noi. Lucrul acesta l-au făcut de fapt conducătorii iudei în persoană (vezi DA 782). Poate
că ei aveau la îndemână o mituire împărătească pentru Pilat, dacă împrejurările ar fi cerut-o.

Vă vom face fără grija. Literal, „va vom face să fiţi lipsiţi de nelinişte”, adică, vă vom scuti de
pedeapsa cu moartea. Preoţii şi bătrânii şi-au luat deplina răspundere pentru situaţie, aşa cum făcuseră mai
înainte pentru uciderea lui Isus (cap. 27,24.25). De fapt, ei nu aveau alta alternativă; întreaga afacere era o
invenţie a lor.

Matei 28:15
15. Vorba aceasta. Timp de câteva secole, această relatare fabricată a mormântului gol a apărut în
atacurile iudaice şi păgâne contra creştinismului. Iustin martirul, către mijlocul secolului al II-lea şi
Tertulian, pe la începutul celui de al III-lea, o menţionează.

Matei 28:16
16. S-au dus [„Arătarea pe un munte din Galileea, Matei 28,16-20 = Marcu 16,15-18. Comentariu
major: Matei]. Cu privire la aceasta arătări, vezi Nota adiţională la sfârşitul capitolului.

Muntele. [„Un munte”, KJV]. Locul nu este specificat. S-ar putea să fi fost un loc deja strâns legat în
mintea ucenicilor de lucrarea vieţii lui Isus, ca de pilda locul unde fusese ţinută Predica de pe munte (vezi la
cap. 5,1) sau unde avusese loc schimbarea la faţă (vezi la cap. 17,1). Cam 500 de credincioşi s-au adunat
laolaltă cu ocazia aceasta (1 Corinteni 15,6; cf. DA 818 ).

Matei 28:17
17. Când L-au văzut ei. Ei erau adunaţi, aşteptând sosirea Lui. Deodată El a apărut în mijlocul lor. La
fel fusese cazul cu arătările Lui de după înviere.

I S-au închinat. Că recunoaştere a divinităţii şi a mesianităţii Lui. Înainte de crucificarea şi învierea

Lui cei doisprezece I S-au închinat rareori.

S-au îndoit. Vezi la cap. 14,31. Aceasta nu se refera la cei unsprezece, din care toţi erau convinşi
acum, ci la alţii dintre cei 500 de credincioşi adunaţi pe panta muntelui, dintre care mulţi nu Îl văzuseră mai
înainte pe Isus (vezi DA 819).

Matei 28:18
18. Puterea. Gr. exousia, „autoritate” (vezi la Matei 10;1; Marcu 2,10). Isus a exercitat autoritate
(exousia) în tot cursul lucrării Lui pe pământ (Matei 7,29; 21,23); cu toate acestea autoritatea aceea fusese
limitată în mod voluntar. Acum din nou avea toată autoritatea ca înainte de a veni pe acest pământ, pentru a
lua limitările naturii omeneşti (vezi Filipeni. 2,6-8). Sacrificiul în favoarea omului fusese acum îndeplinit.
Isus intrase deja în lucrarea Lui de mijlocire în sanctuarul de sus. Vezi Nota adiţională la Ioan 1; vezi DA
819.

Matei 28:19
19. Duceţi-vă. Versetele 19 şi 20 constituie marele Act de împuternicire al bisericii creştine. În
cuvântul „voi”, Hristos cuprindea pe toţi credincioşii până la sfârşitul timpului (vezi DA 822; cf. 819). Ca
ucenici, cei unsprezece fuseseră învăţăcei în şcoala lui Hristos; acum, ca apostoli, ei erau trimişi să-i înveţe
pe alţii (vezi la Marcu 3,14). Pentru comentariul amănunţit asupra răspunderii credincioşilor de a împărtăşi
credinţa lor, vezi la Matei 5,13-16; Luca 24,48.

Deci. [„Drept aceea”, G. Gal.]. Adică, în vederea „puterii” la care se făcuse referire în v. 18.

Faceţi ucenici din toate Neamurile. [„Învăţări toate naţiunile” KJV]. Literal, „faceţi ucenici din toate
naţiunile”, incluzând atât pe iudei, cât şi Neamurile din fiecare naţiune (cf. Romani. 1,16; 2,10). Comparaţi
aceasta cu marea făgăduinţă că Evanghelia împărăţiei urma să fie „propovăduită în toata lumea ca să
slujească de mărturie tuturor neamurilor” (vezi la Matei 24,14). Însărcinarea aceasta este uneori pomenită ca
fiind „actul de împuternicire al misiunilor externe”. Creştinismul a fost prima religie care şi-a asumat un
caracter cu adevărat internaţional. Religiile păgâne erau în cea mai mare parte lipsite de zel şi activitate
susţinută. Ele erau în primul rând naţionale în caracter şi nu se străduiau sa facă convertiţi din alte grupe
naţionale. Însărcinarea Evangheliei elimină în mod efectiv graniţele naţionale şi oameni din toate naţiunile
se găsesc membri ai unei mari frăţietăţi în care „nu este nici iudeu, nici grec, nu este nici rob, nici slobod, nu
este nici parte bărbăteasca, nici parte femeiască, ci toţi sunt una în Hristos Isus “ (Galateni 3,28; cf. Coloseni
3,11). Creştinismul nimiceşte în mod eficient orice stavile de rasă, naţionalitate, societate, economie şi
obicei social. În ce priveşte succesul creştinismul depinde de desfacerea lui de toate particularităţile
naţionale, formele de cârmuire, instituţiile sociale şi de tot ceea ce este de un caracter pur local.

Botezându-i. Vezi la Matei 3,6; Marcu 16,16.

În numele. Aceasta ar putea sa însemne în familia lui Dumnezeu sau pe temeiul autorităţii date de El,
etc.

Tatălui. Pentru însemnătatea acestui titlu, vezi cap. 6,9.

Fiului. Pentru însemnătatea titlului de „Fiu” aşa cum este aplicat la Hristos, vezi la Marcu 2,10; Luca
1;35. Cu privire la Isus ca Fiu al Omului, vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10.

Sfântului Duh. Vezi la cap. 1,18. Pentru slujba şi lucrarea Duhului Sfânt, vezi Ioan 14,16-18; 16,7-14.
Natura Duhului Sfânt este un mister divin, un mister asupra căruia Inspiraţia n-a găsit că este înţelept să
vorbească. Asupra acestui subiect speculaţia este zadarnica.

Matei 28:20
20. Învăţaţi-i. [„Învăţându-i”, KJV]. Acceptarea Evangheliei lui Isus Hristos implica acţiunea
inteligenţei. Numai un creştin inteligent poate fi un creştin adevărat. Concepţiile despre creştinism care fac
convertirea şi mântuirea să fie o simplă admitere a credinţei în Isus Hristos ca Mântuitor – oricât de
importanta ar fi aceasta – omit o parte extrem de importantă a însărcinării Evangheliei. Este tot atât de
important a-i învăţa pe oameni să ţină lucrurile pe care le-a poruncit Hristos, ca şi de a-i boteza. De fapt,
credinţa în Hristos cere o creştere stăruitoare în „cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”
(2 Petru 3,18). Fără exercitarea facultăţilor minţii pentru a înţelege voia descoperită a lui Dumnezeu, nu
poate fi creştinism adevărat, nici o creştere adevărată. Instruirea este astfel de importanţă vitală înainte şi
după botez. Fără instruire corespunzătoare cu privire la marile adevăruri ale Evangheliei nu poate fi viaţă
religioasă adevărată. În acelaşi timp, ceea ce supune inimile este minunata iubire a lui Hristos. Fără
adevărata iubire pentru Hristos, doctrinele şi formele religiei îşi pierd însemnătatea şi valoarea.

Toate. [„Toate lucrurile”, KJV]. Nimic nu trebuie să fie omis. Nu cade în seama omului să spună ca
unele dintre învăţăturile lui Hristos sunt demodate.

Ce v-am poruncit. Tradiţiile omeneşti şi cerinţele omenesti sunt lipsite de valoare înaintea lui
Dumnezeu. Orice învăţătură care este fără autoritatea lui Hristos nu are loc în Biserica creştină. Pentru
comentariul asupra deosebirii vitale pe care Isus a făcut-o între „porunca lui Dumnezeu” şi „datina
oamenilor”, vezi la Marcu. 7,7.8.13.

Eu sunt cu voi în toate zilele. La prima vedere pare ciudat că Isus ar face o astfel de anunţare ca
aceasta când El era pe punctul de a Se înălţa la cer şi să fie despărţit în trup de ucenicii Săi până în ziua
revenirii Lui în putere şi slavă. Totuşi, pe temeiul darului Duhului Sfânt, Hristos urma să fie mai aproape de
credincioşi de pe întregul pământ de cum ar fi fost cu putinţă dacă ar fi rămas de faţă în trup (vezi Ioan
16,7). Scripturile fac reală prezenţa lui Hristos pentru fiecare credincios smerit. Prin darul şi călăuzirea
Duhului Sfânt, fiecare ucenic al Domnului poate afla părtăşie cu Hristos aşa cum au făcut ucenicii din
vechime.

Sfârşitul veacului. [„Sfârşitul lumii”, KJV]. Sau, „sfârşitul veacului” (vezi la cap. 13,39; 24,3). De la
„întemeierea lumii” (cap. 25,34) Isus a lucrat pentru salvarea poporului Său şi El va rămâne mai departe cu
ei până la sfârşitul timpului.

Amin. Vezi la cap. 5,18. Dovezi textuale pot fi citate (cf. p. 146) pentru omiterea acestui cuvânt.

NOTA ADIŢIONALĂ LA CAPITOLUL 28

Din cauza faptului că scriitorii Evangheliei oferă o relatare atât de scurtă a evenimentelor dimineţii
învierii şi notează detalii nemenţionate de alţii, este dificil de stabilit ordinea exactă a evenimentelor de la
mormânt. Aranjamentul ipotetic următor pare să concorde cel mai bine cu toate informaţiile disponibile
asupra subiectului.

1. În ultima oră a nopţii, chiar înainte de zorii zilei de duminică dimineaţa, trupul lui Isus era încă în
mormânt (vezi DA 779; vezi harta p. 226).

2. Pe când era încă întuneric, Maria Magdalena a pornit în drumul ei spre mormânt (Ioan 20,1).
Celelalte femei par să fi fost împreună când s-au apropiat de mormânt (vezi DA 788). Poate ele fuseseră de
acord să se întâlnească cu Maria la mormânt pe la răsăritul soarelui (vezi Marcu 10,2).

3. În timp ce era încă întuneric (vezi DA 779, 780) şi în timp ce femeile erau în drum spre mormânt
(vezi DA 788), „un înger al Domnului s-a pogorât din cer”, „a prăvălit piatra de la uşa mormântului” (Matei
28,2) şi a strigat: „Fiul lui Dumnezeu, vino afara; Tatăl Tău Te cheamă” (DA 780).

4. Când Hristos şi îngerii s-au depărtat (vezi la cap. 28,2), ostaşii romani care îl văzuseră pe înger
prăvălind piatra, îl auziseră chemând pe Fiul lui Dumnezeu să iasă afara şi văzuseră aievea pe Hristos ieşind
din mormânt, au părăsit mormântul şi au alergat în cetate cu cea mai mare veste a timpului şi a veşniciei (v.
3, 4, 11-15; cf. DA 780, 781).

5. Maria Magdalena a sosit la mormânt şi, găsind piatra rostogolită (Ioan 20,1), a alergat să spună
ucenicilor (Ioan 20,2; cf. DA 788).

6. Celelalte femei, intre care Maria mama lui Iacob, împreună cu Salomea şi Ioana (vezi Marcu 16,1;
Luca 24,1.10) au sosit la mormânt. Ele l-au găsit pe îngerul care coborâse din cer şi Îl chemase pe Hristos să
iasă din mormânt, şezând pe piatră pe care o prăvălise de la uşa mormântului (Matei 28,2; cf. 788).
Văzându-l, femeile s-au întors ca să fugă, dar au fost reţinute prin solia convingătoare a îngerului, care le-a
spus cuvintele relatate în v. 5-7 (cf. Marcu 16,6.7; DA 789). Intrând în mormânt, ele au găsit un alt înger
şezând pe lespedea de piatră pe care fusese aşezat Isus (Marcu 16,5; cf. Ioan 20;12). El le-a spus cuvintele
relatate în Luca 24,5-7 (cf. DA 789).

7. Fără a mai zăbovi, femeile au plecat de la mormânt pentru a raporta ucenicilor, aşa cum spuseseră
îngerii (Matei 28,8.9.11; cf. Marcu 16,8; Luca 24,9.10). Evenimentele de până aici par că au avut loc în
succesiune rapidă, deoarece în timp ce femeile erau pe drum spre a-i găsi pe ucenici, paznicii romani au
sosit la reşedinţa „preoţilor celor mai de seamă” cu raportul lor (Matei 28,11).

8. Între timp, Maria Magdalena îl găsise pe Petru şi pe Ioan şi le relatase că a găsit mormântul gol
(Ioan 20,2). Cei doi ucenici au alergat la mormânt, dar Ioan a ajuns cel dintâi (Ioan 20,3.4). Petru, şi apoi
Ioan, au intrat în mormânt, dar nici unul dintre ei nu a văzut îngerii (Ioan 20,5-10; cf. Luca 24,12). Maria a
mers după ei la mormânt şi a rămas după ce Petru şi Ioan plecaseră (Ioan 20,11; cf. DA 789).

9. Maria s-a plecat să privească în mormânt şi a văzut doi îngeri stând pe lespedea de piatră pe care
zăcuse trupul lui Hristos (Ioan 20,11-13; cf. DA 789).

10. Ridicându-se din poziţia ei plecată, Maria a auzit glasul lui Isus, care punea aceeaşi întrebare
exprimată mai înainte de către îngeri, dar nu şi-a dat seama că era Isus (Ioan 20,14.15). Atunci Isus i S-a
descoperit, ea fiind cea dintâi fiinţă omenească – în afara de ostaşii romani (vezi DA 790) – care L-a văzut
înviat din mormânt (Marcu 16,9). A avut loc conversaţia din Ioan 20,15-17 şi Maria s-a grăbit să
povestească ucenicilor că Îl văzuse pe Domnul (Ioan 20,18).

11. După plecarea Mariei, Isus S-a înălţat pentru scurt timp la cer pentru asigurarea personală că jertfa
Lui era bine plăcuta şi Tatăl a ratificat (a acceptat sau aprobat), legământul încheiat între Sine şi Hristos
înainte de a fi lumea (Ioan 20,17; cf. DA 790).

12. După ce Se înălţase la Tatăl, Isus S-a arătat celorlalte femei (DA 793) adresându-li-Se cu
cuvintele „Bucuraţi-vă” (Matei 28,9.10; vezi DA 793). Aceasta avea loc pe când femeile se duceau să
relateze ucenicilor (v. 9) şi evenimentele trebuie să fi urmat unele după altele intr-o succesiune rapidă.
Aceasta pare să fi fost ultima arătare în legătură cu evenimentele dimineţii învierii, afară de cazul că arătarea
lui Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5) a avut loc curând după aceea a femeilor.

Ar trebui să se reţină că, după înviere, Isus S-a arătat numai ucenicilor Lui personali (vezi Material
suplimentar EGW la 1 Corinteni 15,6). Arătările ulterioare în ziua învierii au fost:

1. Lui Petru (Luca 24,34; 1 Corinteni 15,5), înaintea drumului spre Emaus

2. Celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, dintre care unul era numit Cleopa (Luca 24,13-32; Marcu
16,12).

3. Celor zece ucenici care erau în odaia de sus, după reîntoarcerea celor doi ucenici de la Emaus
(Marcu 16,14; Luca 24,33-48; Ioan 20,19-23; 1 Corinteni 15,5). Toma lipsea (Ioan 20,24.25).

Alte arătări între ziua învierii şi înălţare au fost:

1. Celor unsprezece, Toma fiind prezent în odaia de sus, o săptămână mai târziu, probabil duminica
următoare (Ioan 20,26-29).

2. La scurt timp după încheierea săptămânii Paştelui (DA 809; vezi nota adiţională la capitolul 26,
nota 1) ucenicii au plecat în Galileea pentru întâlnirea pe care le-o dăduse Isus (Matei 28,7; Marcu 16,7).
Arătările din Galileea au avut loc aproximativ între vineri, 28 Nisan şi duminică, 21 Iyyar. Limitele acestea
sunt bazate pe durata călătoriei către şi de la Galileea. Ucenicii au fost înapoi în Ierusalim la timp pentru
înălţare. Ucenicii au rămas în felul acesta în Galileea cam trei săptămâni şi în cursul acestor trei săptămâni
Isus S-a întâlnit cu ei de două ori. Cea dintâi din aceste întâlniri a fost la şapte din ucenici pe când pescuiau
pe Lacul Galileii (Ioan 21,1-23). Vezi diagrama 10, pg.123.

3. Arătarea la aproape 500 de persoane pe un munte în Galileea, locul şi timpul fiind fixate de Isus
înainte de moartea Lui (Matei 28,16; Marcu 16,7; 1 Corinteni 15,6; DA 812). Cu prilejul acesta Isus a vorbit
cuvintele din Matei 22,17-20 (vezi DA 819). Fraţii lui Isus s-au convertit la data aceasta (vezi Materialul
suplimentar EGW la Fapte 1,14)

4. Isus S-a arătat şi lui Iacob, dar nu este descoperit dacă în Galileea sau la Ierusalim (1 Corinteni
15,7)

5. Arătarea celor unsprezece în Ierusalim, joi, 25 Iyyar, când Isus i-a condus la Muntele Măslinilor, în
vecinătatea Betleemului şi S-a înălţat la cer (Marcu 16,19-20; Luca 24,50-52; Fapte 1,4-12). Aceasta este
probabil adunarea cu apostolii care este menţionată în 1 Corinteni 15,7

Arătările repetate de după înviere ale lui Isus erau menite să-i convingă pe ucenici şi pe alţii de
realitatea învierii, să le dea prilej să se familiarizeze cu Domnul lor în trupul Lui proslăvit şi să dea prilej lui
Isus să-i pregătească pentru sarcina de a proclama lumii vestea cea bună a mântuirii (vezi DA 829). Eforturi
de a preveni învierea şi de a răspândi un zvon fals cu privire la ea (Matei 27,62-66) au slujit numai pentru a
procura o confirmare în plus a ei ca un fapt istoric.

Tocmai certitudinea unui Domn înviat şi viu insufla convingere în solia apostolilor când au pornit să
proclame vestea cea bună a mântuirii. Despre certitudinea aceasta ei au vorbit de repetate ori în cuvinte
pline de putere şi inspirate de Duhul Sfânt (vezi Fapte 3,12-21; 4,8-13, 20; 5,29-32; 1 Corinteni 15,1-23;
1Tesaloniceni 1,10.17; I Ioan 1,1-3). Faptul dinamic al religiei creştine este că Fondatorul ei este „viu în
vecii vecilor” şi are „cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor” (Apocalipsa 1,18). Adevărului acestuia
transcendent îi aduc mărturie multele arătări de după înviere ale Domnului nostru. Inspiraţia a certificat
acest măreţ eveniment într-un mod care să-i convingă pe toţi cei care sunt dispuşi să cerceteze dovezile.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1, 2 DA 779, 788; EW 181, 186

2 GC 631

3, 4 DA 779; EW 182; GC 512

5–8 DA 789

7 DA 794, 818; EW 186, 189

9, 10 DA 793

11–15 DA 781; EW 183

13 AA 60; EW 189

16–20 DA 818–828

17–20 DA 819

18 AA 122; CE 34; CM 108; DA 25, 319, 800; Ev 224; EW 187; ML 47; PK 73, 586; 5T 471; 7T 31;
8T 14; 9T 107, 186, 190

18, 19 AA 282; DA 818; MH 106

18–20 TM 417; 6T 447; 8T 204; 9T 63

19 AA 105, 174; DA 823; Ev 307, 615; EW 101; 6T 99

19, 20 AA 28, 30; CH 316; Ev 15; FE 121; GW 314; TM 65; 4T 401; 9T 20; WM 193

20 AA 33, 65; CE 31; CH 211, 248, 545; ChS 23; CM 38; CS 349; CT 540; DA 166, 224, 825, 826,
830, 831; Ed 94, 96, 282; Ev 544; FE 452, 535; GC viii, 351; GW 17, 469; MH 107; ML 158, 238; MM
196, 304, 319, 327; SC 74; TM 144, 311, 330, 380, 391; 1T 504; 2T 122, 271; 3T 406; 4T 393, 529; 5T 454;
6T 228, 335, 399; 7T 32; 8T 17, 46; 9T 34, 107, 123; WM 70