Sunteți pe pagina 1din 7

Introducere

Subiecte ale dreptului sunt acele entităţi capabile să-şi asume


drepturi şi obligaţii în cadrul unui raport juridic.În dreptul intern calitatea
de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt persoane
fizice sau persoane juridice.În cadrul dreptului internaţional subiecte de
drept pot fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor
dreptului internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice
guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi şi
asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.
Statele constituie principalele subiecte de drept internaţional.Acestea au
caracterul de subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului
internaţional, întrucât numai statele, în virtutea suveranităţii lor au dreptul
nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internaţional şi îşi
pot asuma în totalitate drepturile şi obligaţiile prevăzute de dreptul
internaţional.
De altfel, în dreptul internaţional clasic statele constituiau singurele
subiecte de drept internaţional, deşi existau şi opinii în sensul că singurele
subiecte de drept internaţioonal ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate de
realitatea raporturilor internaţionale. Statul participă în relaţiile
internaţionale ca purtător de suveranitate. Suveranitatea este o
caracteristică esenţială şi necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec
(inerent) al acestuia. Ca atribut esenţial al statului, suveranitatea înseamnă
supremaţia puterii de stat pe plan intern şi independenţa acesteia faţă de
orice altă putere în sfera raporturilor internaţionale.
Din punct de vedere al dreptului internaţional suveranitatea constă
în independenţa deplină politică şi economică a statului, în dreptul
acestuia de a stabili şi a înfăptui o politică internă şi externă
independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt
stat, exercitându-şi puterea politică asupra întregului teritoriu al ţării şi în
relaţiile sale internaţionale. În virtutea suveranităţii lor, statele au dreptul
de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social
şi cultural, de a-şi organiza viaţa internă fără nici un amestec sau
constrângere din afară şi de a-şi stabili propria politică internă şi externă
în mod independent, cu respectarea evident a personalităţii celorlalte state,
a drepturilor inerente suveranităţii acestora. Activând pe planul relaţiilor
dintre ele potrivit suveranităţii lor, statele crează normele de drept
internaţional, iar principiile şi normele dreptului internaţional sunt
destinate să asigure şi să garanteze înfăptuirea suveranităţii statelor.
Statele sunt, în virtutea suveranităţii lor, egale în drepturi, chiar dacă de-a
lungul istoriei inegalitatea lor de fapt din punct de vedere al teritoriului, al
populaţiei, al forţei economice, militare sau tehnice a fost transformată şi
concretizată în raporturile dintre ele ca o inegalitate de drept. Egalitatea
juridică exclude subordonarea unor state faţă de altele şi pune pe picior de
egalitate toate statele în faţa dreptului, indiferent de orice elemente de fapt
ce ar reflecta o inegalitate între ele. Exercitarea suveranităţii statelor are
drept consecinţă egalitatea în drepturi a acestora, dar totodată respectarea
acestei egalităţi reprezintă cea mai eficace protecţie a suveranităţii statelor
în planul relaţiilor internaţionale.
Declaraţia Adunării generale a O.N.U. din 1970 referitoare la
principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea
dintre state potrivit „Cartei Naţiunilor Unite” prevede că: „Toate statele se
bucură de egalitatea suverană. Ele au drepturi şi obligaţii egale şi sunt
membri egali ai comunităţii internaţionale indiferent de deosebirile de
ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În dreptul internaţional
contemporan alături de state se recunoaşte calitatea de subiect de drept
internaţional şi altor entităţi, în primul rând organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale şi mişcărilor de eliberare naţională. Organizaţiile
internaţionale au calitatea de subiect derivat al dreptului
internaţional.Capacitatea lor de a-şi asuma drepturi şi obligaţii rezultă din
personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun. Ea este
limitată, potrivit principiului specialităţii, de caracterul drepturilor şi
obligaţiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizaţii să şi le asume în
vederea realizării scopurilor pentru care au fost înfiinţate.
Întinderea acestor drepturi şi obligaţii rezultă de regulă din statutul lor.
În lumina prevederilor statutului, a scopurilor şi activităţii
organizaţiei, a cerinţelor realizării funcţiilor ei se poate stabili dacă o
organizaţie internaţională poate să încheie tratate cu alte organizaţii sau cu
statele, dacă şi în ce limite poate să intre în alte raporturi juridice cu
acestea şi se poate conchide asupra configuraţiei personalităţii sale
juridice şi implicit a calităţii sale de subiect de drept internaţional.
Există, astfel, o mare deosebire între întinderea personalităţii
juridice a O.N.U., de exemplu, ca organizaţie cu vocaţie universală, şi cea
a unei organizaţii internaţionale regionale sau cu caracter de
specialitate.O.N.U. poate duce tratative şi încheia acorduri cu statele
membre şi cu alte organizaţii internaţionale, se bucură de capacitate
juridică, de privilegii şi imunităţi pe teritoriul statelor membre, are dreptul
la ambasadă pasiv, acreditând reprezentanţi ai statelor cu acelaşi statut ca
şi reprezentanţii diplomatici obişnuiţi, înlesneşte elaborarea de norme de
drept internaţional etc. Alte organizaţii internaţionale au drepturi şi
obligaţii mai restrânse.
Mişcările de eliberare naţională se pot manifesta pe plan
internaţîonal, în măsura în care ele sunt recunoscute de către satte, îşi pot
asuma, în anumite condiţii (existenţa unui organ reprezentativ care să se
manifeste în numele unei naţiuni şi a unui teritoriu naţional recunoscut, de
regulă) unele obligaţii internaţionale sau li se pot recunoaşte anumite
drepturi în baza principiului autodeterminării, pot fi parte la unele tratate
multilaterale sau bilaterale care prezintă un interes legitim pentru ele şi
pot angaja raporturi cu alte state sau cu unele organizaţii internaţionale.
În afara statelor, ca subiecte principale de drept internaţional,
precum şi a organizaţiilor interguvernamentale şi a mişcărilor de eliberare
naţională, există şi alte entităţi în legătură cu care se pune problema
calităţii de subiect de drept internaţional.Acestea sunt organizaţiile
internaţionale neguvernamentale, corporaţiile transnaţionale şi persoanele
fizice. Poziţiile exprimate asupra acestei probleme în doctrină, dar şi în
practica relaţiilor internaţionale, sunt foarte diferite. Organizaţiile
internaţionale neguvernamentale se constituie, de regulă, potrivit legii
interne a statului în care sunt înregistrate.În raporturile cu statele
respective ele sunt în general considerate ca simple asociaţii interne,
supuse propriei legislaţii referitoare la aceste categorii de
persoane juridice, iar în raporturile lor cu organizaţiile
interguvernamentale se admite că ele pot să participe la activitatea
acestora, cu condiţia că statutul organizaţiilor interguvernamentale să
prevadă posibilitatea unei asemenea participări.
Societăţile transnaţionale sunt, în general, tot societăţi de drept
intern. Datorită faptului că activitatea lor se desfăşoară pe teritoriul mai
multor ţări, că au o forţă economică şi o diversitate mare a activităţilor
care fac necesar să intre în raporturi cu toate statele în care activitatea lor
e permisă, încheind şi convenţii cu acestea în variate probleme privind
statutul şi activitatea lor, s-au emis şi opinii în sensul că asemenea
organizaţii încheie acte de drept internaţional, că ar putea, deci, avea
calitatea de subiect de drept internaţional. În stadiul actual de dezvoltare a
dreptului internaţional nu se poate afirma, însă, că atât organizaţiile
internaţionale neguvernamentale, cât şi societăţile transnaţionale au
dobândit trăsăturile unor subiecte de drept internaţional.
Persoanele fizice, după cum se ştie, sunt subiecte ale dreptului
intern al statelor. Problema dacă acestea pot avea şi calitatea de subiect de
drept internaţional este foarte controversată. În dreptul internaţional
contemporan persoanelor fizice li s-a creat un statut tot mai favorabil în
raport cu statele, recunoscându-li-se anumite drepturi a căror ocrotire
trebuie să se realizeze dincolo de limitele legislaţiilor naţionale. În
anumite limite, în special în cadrul european, persoanele fizice pot
reclama statele, inclusiv cele ale căror cetăţeni sunt, în faţa unor foruri
internaţionale cu caracter administrativ şi chiar jurisdicţional, ale căror
hotărâri devin opozabile statelor respective.
De asemenea, persoanele fizice pot fi trase la răspundere pentru
anumite fapte penale grave (crimele internaţionale), cum ar fi crimele
împotrive păcii, crimele împotrive umanităţii şi crimele de război, sau alte
crime stabilite prin convenţii internaţionale (genocidul, apartheidul,
pirateria, traficul de stupefiante etc.) de către tribunalele penale
internaţionale.Deşi sub ambele aspecte menţionate persoanele fizice sunt
tot mai prezente în plan internaţional, perspectiva consolidării acestei
evoluţii fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaştere a
calităţii lor de subiecte de drept internaţional, drepturile şi obligaţiile lor
fiind stabilite de către state atât în baza legilor interne, cât şi prin
convenţiile internaţionale semnate de acestea.
Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal şi originar al
dreptului internaţional, entitatea politică şi juridică ce întruneşte în cea
mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de
dreptul internaţional.El este totodată un subiect de drept internaţional cu
caracter universal, singurul care are capacitatea de a-şi asuma totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
Conceptul de stat, aşa cum rezultă din constituţiile statelor implică o
colectivitate umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu
şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
În doctrina clasică a dreptului internaţional se are în vedere pentru a se
caracteriza o anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică
internaţională, ca acesta să întrunescă anumite elemente: populaţia,
teritoriul şi existenţa unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la
Montevideo” din 1933 încheiat între S.U.A.şi statele latino-americane cu
privire la drepturile şi obligaţiile statelor, în care se stipula că statul ca
subiect de drept internaţional trebuie să întrunescă următoarele condiţii:
a) o populaţie permanentă;

b) un teritoriu determinat;

c) un guvern;

d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.

Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca


atribut intrinsec al statului.
Dispariţia unuia din aceste criterii are drept consecinţă inevitabilă
dispariţia statului ca subiect de drept internaţional.
Criteriile stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Naţiunilor
Unite în problemele privind dobândirea calităţii de membru al
organizaţiei.
a) Populaţia reprezintă o comunitate umană permanentă şi organizată,
relativ numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii şi forma
raţiunea şi substanţa unui stat. În ce priveşte aspectul mărimii populaţiei,
nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte caracteristici, de-
a lungul istoriei şi astăzi existând atât state foarte mici (microstate sau
state pitice), a căror populaţie variază de la câteva zeci de mii de persoane
(statele- cetăţi antice, statele- oraş în Evul Mediu, statele foarte mici aflate
astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.),
până la sute de milioane de locuitori sau, în cazul Chinei, peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită
suveranitatea unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât şi în raporturile
cu alte state.Teritoriul de stat are mai multe componente : solul, subsolul,
apele interioare şi apele maritime interioare, marea teritorială, spaţiul
aerian de deasupra cestora, mai pe scurt exprimat teritoriul poate fi
terestru, maritim şi aerian.

c) Guvernul, ca element al existenţei unui stat, reprezintă totalitatea


structurilor instituţionale care exercită prerogativele puterii asupra
ansamblului populaţiei şi teritoriului.

Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite de


această putere, ca şi mijloacele şi metodele de exercitare a puterii diferă
de la un stat la altul, important fiind ca exerciţiul autorităţii de stat să fie
exclusiv şi efectiv.Exclusivitatea presupune ca statul în cauză să-şi
exercite autoritatea singur, să nu existe o altă autoritate căreia să i se
supună aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu, iar efectivitatea implică
exercitarea în mod real a puterii şi nu doar aparent sau nominal.

d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, ca element al existenţei


unui stat, presupune, între altele:

-capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale, de a fi parte la tratate


sau alte instrumente juridice internaţionale;

-dreptul de a deveni membru şi de a participa la activitatea organizaţiilor


internaţionale;

-dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor şi


de a prezenta reclamaţii în faţa unor instanţe internaţionale;

-dreptul de a-şi asigura propria securitate, de a participa la sisteme


internaţionale de garantare a securităţii şi de a recurge, în condiţiile legii,
la forţă, inclusiv la forţa armată împotriva unui act de agresiune;

-capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.


În legătură cu capacitatea statului de a intra în relaţii cu alte state şi
de a-şi asuma drepturi şi obligaţii s-a pus problema în dreptul
internaţioanal de a stabili care sunt drepturile şi obligaţiile fundamentale
ale statelor.Preocupările în această privinţă au apărut încă în secolul al
XVIII-lea, sub influenţa ideilor filozofiei iluministe.Primul doctrinar care
s-a ocupat îndeaproape de această problemă a fost Emeric de Vattel, care
făcea o distincţie între drepturile fundamentale ale omului, dăruite
acestuia de natură şi drepturile fundamentale ale statelor, care îşi au
fundamentul în dreptul natural. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, teoria
drepturilor fundamentale ale statelor a cunoscut o puternică dezvoltare
doctrinară, ea găsisdu-şi o primă transpunere în planul reglementării în
menţionata „Convenţie de la Montevideo” din 1933, apoi în „Carta de la
Bogota”, actul constitutiv al O.S.A., în care a fost inclusă şi o „Declaraţie
a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor”.
La tratativele pentru constituirea O.N.U., s-a făcut propunerea ca o
asemenea declaraţie să figureze în Cartă, însă nu s-a acceptat, dar la scurt
timp după constituirea Comisiei de drept internaţional a Adunării generale
a organizaţiei aceasta a fost însărcinată cu elaborarea proiactului unei
Declaraţii a drepturilor şi obligaţiilor statelor, care până în prezent nu a
fost finalizat.
În cadrul O.N.U. au fost adoptate „Carta drepturilor şi îndatoririlor
economice ale statelor” (1974), precum şi numeroase declaraţii în care se
formulează drepturi şi obligaţii fundamentale ale statelor, între care sunt
de menţionat cele privitoare la acordarea independenţei ţărilor şi
popoarelor coloniale (1960), principiile dreptului internaţional privind
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state (1970), întărirea securităţii
internaţionale (1970)etc.
Deşi până în prezent nu s-a ajuns încă la un acord deplin asupra unor
criterii unitare pentru stabilirea unei clasificări generale şi uniforme a
drepturilor şi îndatoririlor fundamen