Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
APELUL
SIBIU
Capitolul 1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor
de atac.
Prin intermediul căilor de atac partea nemulţumită de hotărârea pronunţată poate contesta fie
nerespectarea de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a condiţiilor legale în care a avut
loc judecata, fie netemeinicia hotărârii, deoarece nu este suficient de bine argumentată, putându-
se îndrepta astfel greşelile săvârşite de judecători1.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se cere şi se obţine anularea sau reformarea
parţială sau totală a unei hotărâri judecătoreşti2. Ele reprezintă o formă concretă de manifestare a
acţiunii civile iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale de atac,
aceasta devine o componentă a dreptului la acţiunea pusă în mişcare.
Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre
judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârşite cu ocazia
soluţionãrii cauzei.
Exercitarea cãilor de atac îndeplineşte un dublu rol:
-asigurã prevenirea şi înlãturarea erorilor din activitatea de justiţie;
-permite realizarea în condiţii cât mai bune a justiţiei şi asigurã aplicarea uniformã a legii de
cãtre instanţele judecãtoreşti.
Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãţi, iar finalitatea lor
în repararea erorilor comise de prima instanţã . Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o
activitate de control judecãtoresc.
De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanţã superioarã celei care a pronunţat
hotãrârea atacatã, iar prin excepţie, instanţa care a judecat cauza poate reveni asupra ei,
verificându-şi propria activitate si pronunţând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestaţiei
în anulare şi al revizuirii).
Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrţilor garanţia unei examinãri
repetate a procedurii judiciare şi implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea
legii, atunci când a fost încãlcatã.Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei
de judecatã, ulterioarã judecãţii în primã instanţã, care se va finaliza cu pronunţarea unei noi
hotãrâri de cãtre instanţa de control judecãtoresc.
Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau
retractare) ori confirmatã, adicã menţinutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este
posibilã rejudecarea cauzei, în condiţiile legii, fie de cãtre instanţa care a pronunţat infirmarea
hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanţã, cu ocazia retrimiterii.
Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad
de jurisdicţie, apelul şi recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor
judecãtoreşti nedefinitive. Acestea sunt facultative si nu pot fi exercitate decât de cãtre cei cãrora
legea le recunoaşte aceastã posibilitate.
Importanţa deosebitã a cãilor de atac în activitatea de înfãptuire a justiţiei se desprinde şi
din consacrarea în diverse documente internaţionale a principiului existenţei si necesitãţii cãilor
1
E. HEROVANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. 1, laşi, 1926, p. 89-90
(citat în continuare „Tratat") şi Principiile procedurei judiciare, voi. 1, Bucureşti, 1932, p. 359
(citat în continuare principiile").
2
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Tratat de procedură civilă, voi. II, Universitatea
Bucureşti, 1981, p. 17 şi urm.; V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi.
II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 315-326; FL. MĂGUREANU, Drept procesual civil român,
voi. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 3 şi urm; G. BOROI, D. RĂDESCU, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 397 şi urm.; V.M. CIOBANU,
Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr.
59/1993 (II), Dreptul nr. 3/1994, p. 15 şi urm.; I. STOENESCU, GR. PORUMB, Drept procesual
civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966, p. 285 şi urm.; V. NEGRU, D. RADU, Drept procesual civil,
E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 295 şi urm.
de atac. În acest sens, Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice enunţã, în art.
14.5, regula potrivit cãreia “orice persoanã declaratã ca rãspunzând de sãvârşirea unei infractiuni
are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de aceastã lege, sã cearã examinarea de cãtre o
jurisdicţie superioarã a declarãrii vinovãţiei sale şi a pedepsei aplicate. ”
Constituţia României reglementeazã, la art.129, principiul conform cãruia împotriva
hotãrârilor judecãtoreşti pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în
condiţiile legii.
În actuala reglementare, legea procesual penalã românã prevede douã cãi de atac ordinare –
apelul şi recursul – şi trei cãi de atac extraordinare – contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul
în interesul legii.
Analizând elementele apelului avem în vedere: subiectele (persoanele sau organele care
pot exercita apelul), obiectul (hotărârile care pot fi atacate cu apel) şi cauza (motivele ce pot fi
invocate de partea nemulţumită de hotărârea atacată).
3
V.M. CIOBANU, Tratat II, supracit. p. 335; Cas. I, dec. nr. 182/1933, Codul, 1944, p. 142,
nr. 25; T.S., sec. civ, dec. nr. 541/1976, R.R.D. nr. 10/1976, p. 63.
drepturi ce decurg dintr-o anumită calitate, ca şi moştenitoare a tatălui, nu poate în a doua
instanţă să invoce drepturi dintr-o calitate cu totul alta, ca moşte¬nitoare a soacrei.
Datorită faptului că apelul are ca obiect reformarea unei hotărâri judecătoreşti, intervine
un element specific, anume că oricare dintre părţile iniţiale poate fi apelant sau intimat, după caz.
De aceea, frecvent, în practică, se întâlnesc expresii ca „în calitate de apelant", sau „în calitate de
intimat" în care termenul de calitate primeşte o altă accepţiune. Există totuşi cazuri în care şi în
apel poate avea ioc o transmitere a calităţii procesuale, care poate fi legală sau convenţională
Pentru a putea face apel, apelantul trebuie să aibă capacitatea generală (capacitatea de
exerciţiu deplină) de a sta în judecată, ca şi la acţiune, personal sau prin mandatar. Minorul până
Ia împlinirea vârstei de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie, trebuie să stea în judecată prin
reprezentantul lor legal, iar cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie asistat de ocrotitorul
legal.
în cazul coparticipării procesuale (activă, pasivă sau mixtă) se ridică problema condiţiilor
în care coparticipanţii pot să-şi exercite dreptul de a ataca hotărârea cu apel. în ajutorul
soluţionării, se porneşte de la regula înscrisă în art. 48 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia
„actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi, nici
păgubi celorlalţi". Se aplică, deci, principiul independenţei procesuale, oricare dintre
coparticipanţi având posibilita-lea de a declara apel, dar numai pentru apărarea propriilor
interese.
Referitor la coparticipantul care a renunţat la dreptul de apel, nu a declarat apel, şi-a
retras apelul, ori al cărui apel a fost anulat sau s-a perimat, hotărârea primei instanţe devine
definitivă, iar asupra acestuia nu se vor extinde, în principiu, efectele admiterii apelului unuia
dintre ceilalţi coparticipanţi. însă, dacă între aceştia există raporturi de solidaritate sau
indivizibilitate, exercitarea căii de atac a apelului de către unii dintre ei va folosi şi celorlalţi, în
sensul că efectele admiterii
apelului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care nu au declarat apel sau ale căror cereri de
apel au fost respinse in temeiul unor excepţii procesuale (spre exemplu, respinse ca tardive,
anulate ca neregulat introduse etc).
O altă condiţie pentru a putea exercita apelul este aceea ca partea nemulţu¬mită de
hotăfâre, aşa cum am mai arătat, sâ nu fi renunţat la dreptul de apel. Renunţarea poate să fie
expresă sau tacită, însă aceasta din urmă trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce. Pentru
a se putea renunţa la dreptul de apel, partea trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi mai
este necesar de asemenea ca litigiul să se poarte asupra unor drepturi de care părţile pot dispune.
Deoarece dreptul nostru nu face nici o precizare asupra momentului în care se poate renunţa Ia
apel, se apreciază că renunţarea poate interveni numai după pronunţarea hotărârii, deoarece nu se
poate permite suprimarea unui grad de jurisdicţie prin acordul părţilor care ar renunţa Ia apel.
După pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac menţionându-
se această împrejurare într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.
Dreptul de apel se exercită de către partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe,
împotriva părţii adverse. în cazul raporturilor juridice procesuale simple (când judecata în primă
instanţă a avut Ioc între un reclamant şi un pârât), cel nemulţumit de hotărâre (apelantul)
introduce cererea de apel împotriva adver¬sarului (intimatul). Dacă la prima instanţă a existat o
coparticipare procesuală, pot fi unul sau mai mulţi apelanţi şi unul sau mai mulţi intimaţi, după
cum au declarat apel unul sau mai mulţi coparticipanţi, respectiv s-a formulat apel împotriva
unuia sau mai multor coparticipanţi.
în cazul raporturilor juridice procesuale mai complexe (când la judecata în faţa primei instanţe au
fost atraşi în proces şi terţi), trebuie făcute unele precizări.
în cazul în care s-a formulat o cerere de intervenţie principală, iar prima instanţă a respins atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie, pot declara apel fie reclamantul, fie
intervenientul, fie ambii, iar intimat va fi pârâtul.
Dacă instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de intervenţie
principală, poziţia procesuală de apelant poate fi dobândită de pârât sau de intervenient, iar
reclamantul va deveni intimat. Când ambele cereri au fost ad¬mise în parte (de exemplu într-un
proces de partaj), ori o cerere a fost admisă în parte iar cealaltă a fost respinsă, toate cele trei
părţi pot avea atât poziţia procesuală de apelant, cât şi cea de intimat în acelaşi timp.
în cazul în care s-a formulat o cerere de chemare în judecată a altei persoane care ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, sau o cerere de arătare a titularului dreptului real,
soluţiile sunt asemănătoare deoarece terţul a dobândit poziţia de intervenient principai'.
Dacă pârâtul a introdus o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate declara apel
împotriva reclamantului (acest apel nu este condiţionat de faptul ca şi chematul în garanţie să
introducă apel împotriva pârâtului, deoarece acesta din urmă are interesul ca eventuala
insolvabilitate a garantului să nu se reflecte în patrimoniul său), iar chematul în garanţie poate
apela contra pârâtului (invocând inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu
avea să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra reclamantului )
invocând cereri de chemare în judecată şi în consecinţă lipsa de obiect a cererii de garanţie.
Acesta etapă a procesului, procedura prealabilă, vizează în primul rând fixarea termenului
de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în faţa instanţei de apeP.
După ce a primit dosarul de Ia prima instanţă, preşedintele instanţei de apel va fixa
termenul de înfăţişare şi va dispune citarea părţilor. Termenul de înfăţişare se fixează în aşa fel
încât intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile iar în procesele urgente cel puţin 5 zile. O
dată cu citaţia, intimatului i se comunică şi o copie de pe cererea şi motivele de apel, împreună
cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă,
punându-i-se în vedere să depună la dosar întâmpinarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată. Dacă mai mulţi intimaţi au un reprezentant sau dacă intimatul are mai
multe calităţi juridice (stă în proces în nume propriu, dar şi ca reprezentant al altui intimat), se va
comunica o singură copie de pe cererea de apel, de pe înscrisuri şi o singură citaţie.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de
apel. Dacă totuşi ele au fost repartizate Ia secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va
dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.
Prin această dispoziţie se urmăreşte de fapt, ca judecata tuturor apelurilor declarate împotriva
unei hotărâri să se facă împreună, deodată, de acelaşi complet de judecată, astfel încât, dacă la o
secţie funcţionează mai multe complete de judecată, nu este suficient să se urmărească numai
repartizarea la aceeaşi secţie, iar dacă există o singură secţie este necesar ca judecata să se facă în
acelaşi timp.
6.2 Principalele momente in desfăşurarea judecăţii
Dispoziţiile privind judecata în primă instanţă se aplică şi în faţa instanţei de apel, în
măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor speciale din materia apelului. 0 primă dispoziţie
[art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. în principiu,
cererea se poate considera nouă atunci când s-ar deosebi prin obiect şi prin cauză faţă de cererea
de chemare în judecată sau când partea care exercită calea de atac ar invoca o altă calitate sau
dacă ar atribui părţii adverse o altă calitate decât cea avută la prima instanţă1. Sunt interzise în
apel şi orice alte cereri noi, distincte de cele care au fost formulate la instanţa de fond, cum ar fi
chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului. De
la această regulă, în mod excepţional, legea prevede expres posibilitatea anumitor cereri [art. 50
alin. (3), art. 459, art. 609 C. proc. civ.].
La termenul fixat pentru judecată, pricinile vor fi strigate în ordinea stabilită prin lista
afişată cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei, trecându-se la judecată numai dacă se
constată că procedura de citare este îndeplinită de toate părţile. în caz contrar, se va amâna
judecata şi se va dispune refacerea procedurii de citare a părţi¬lor care nu au fost legal citate.
Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 138/2000, întrucât pentru soluţionarea cererii de apel sunt aplicabile dispoziţiile de la
judecata in primă instanţă, unde depunerea întâmpinării este obligatorie, rezultă că intimatul este
obligat să depună întâmpinarea.
Dacă intimatul nu a primit, în termen, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor
invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar
întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de
apel nu âu fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă
motivele nu au fost communicate în termen (adică până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare),
instanţa va dispune amânarea cauzei, astfel încât, de la data primirii citaţiei, intimatul să aibă la
dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile.
Intimatul nu va putea folosi înaintea instanţei de apel alte motive, mijloace de apărare şi dovezi
decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în întâmpinare. Rezultă că intimatul poate să
invoce motive, mijloace de apărare şi dovezi, altele decât cele de la prima instanţă, numai prin
întâmpinare.
Cu privire la lipsurile cererii de apel, referitoare la indicarea hotărârii care se ape-lează şi
semnătura, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită. Dacă
intimatul invocă lipsa semnăturii, apelantul poate să semneze cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şe-dinţa în care a fost invocată
nulitatea.
După ce reclamantul din cererea principală a primit comunicarea cuprinzând soluţia
instanţei motivată în fapt şi în drept, are la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a apela această
hotărâre.
In cazul în care apelul nu s-a motivat sau motivarea lui nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la
prima instanţă cu respectarea condiţiilor prescrise de lege4.
4
In practică s-a apreciat, spre exemplu, că în situaţia in care la prima instanţă, o parte
invocă anumite drepturi dintr-o anumită calitate, ca moştenitor al surorii, este schimbare de
calitate, dacă o parte s-a înfăţişat la prima instanţă, având calitatea de moştenitor, iar în apel a
invocat renunţarea la succesiune.
6.1.1 Judecata apelului
în apel, instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor admi-nistrate la prima
instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea
cauzei în acest sens, în practică s-a apreciat că pretenţii de aceeaşi natură, dar rezultând din alte
raporturi juridice care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, nu pot fi formulate în instanţa
de apel, ci pe calea unor cereri separate în apel are loc o nouă judecată a fondului pretenţiei ce a
fost supusă judecăţii. Rezultă că în apel pot fi încuviinţate noi probe de către instanţa de apel, cu
condiţia să le ceară prin motivare sau întâmpinare. Soluţia este logică şi decurge din caracterul
devolutiv al apelului, deoarece numai în prima instanţă şi în apel se judecă fondul litigiului2.
Dacă dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se va arăta
numele şi domiciliul acestora. Preşedintele instanţei de apel va dispune să se comunice
intimatului şi copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima
instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Apelul fiind devolutiv de instanţă, reclamantul care a câştigat la prima instanţă
pe unul din motivele invocate în primă cerere, cu toate că n-a făcut apel, este în
drept să-şi dezvolte, în apelul făcut de pârâţi, toate motivele invocate, iar tribunalul
care refuză să intre în cercetarea şi a celorlalte motive, săvârşeşte prin aceasta un
adevărat exces de putere.
Prin efectul devolutiv al apelului, o parte care a câştigat la prima instanţă, poate opune în
apel toate mijloacele de apărare prin care poate tinde la obţinerea dreptului său faţă de partea
adversă, sau prin care poate respinge pretenţia împotriva sa, deoarece având câştig de cauză Ia
prima instanţă, nu are interes să facă apel şi nu poate să-l facă contra motivelor pe care s-au
întemeiat primii judecători la pronunţarea hotărârilor.
Referitor la posibilităţile pe care instanţa le are cu privire le probe, aceasta poate:
- să refacă în totalitate probele administrate în prima instanţă;
- să refacă numai o parte din aceste probe şi să le menţină pe celelalte;
- să administreze alte probe, folosind şi celelalte probe administrate de prima instanţă;
- să pronunţe sentinţa numai în baza dovezilor administrate în prima instanţă, fără a le
reface sau a le mai completa prin administrarea de probe.
Probele administrate la prima instanţă formează un lucru definitiv dobândit, atât cauzei cât şi
părţilor, atât în favoarea cât şi în sarcina acestora, fără ca cel ce voieşte a se prevala de ele în
apel, să mai aibă obligaţia de a le menţiona în cerere6. Probele pot fi refăcute, însă aceasta nu
este o obligaţie pentru instanţa în apel, care poate respinge cererea de readministrare a unor
probe, dacă apreciază că o astfel
Pentru folosirea înscrisurilor în apel,înscrisurile mijloace în practică s-a pus problema
dacă o parte care a fost decăzută în prima instanţă din dreptul de a administra o anumită probă,
mai are dreptul de a solicita administrarea acelei probe în apel. De exemplu, situaţia unei părţi
care a fost decăzută din proba cu martori. deoarece nu a depus în termen lista cu numele şi
locuinţa martorilor, ori din proba cu raportul de expertiză, întrucât nu a depus în termen onorariul
fixat de instanţă. în raport cu sistemul legal, soluţia pare îndoielnică, însă, nu există nici o
interdicţie legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât legea permitea administrarea de noi probe
în apel de cerere este inutilă în cauză. De exemplu, instanţa de apel poate respinge cererea de a se
face o nouă expertiză sau de a fi audiaţi noi martori.
Aşadar, libertatea ce se lasă pentru indicarea probelor şi a motivelor de fapt şi de drept în
apel, ne arată că în faţa instanţei de apel părţile sunt libere a reedita mijloacele de apărare şi
eventual de a propune altele noi pentru susţinerea cererii de apel. Aceasta este de altfel
consecinţa faptului că în sistemul procedurii române, apelul este devolutiv de instanţă, cu alte
cuvinte, că procesul poate fi dezbătut în totalitate în faţa instanţei superioare, care are aceeaşi
libertate în administrarea do¬vezilor ca şi în prima instanţă1. Efectul devolutiv al apelului nu
înseamnă însă că partea ar putea să revină asupra unei mărturisiri făcute în prima instanţă, în alte
condiţii decât cele prevăzute în art. 1206 alin. (2) teza a Ii-a C civ. (deci numai probând că a
făcut o mărturisire din eroare de fapt).
Propunerea probelor în apel se va face, de către apelant obligatoriu prin motivarea
apelului, astfel, instanţa se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă
(art. 292 C. proc. civ.). Interesul de a administra probe aparţine şi intimatului, care va propune
probele pe care înţelege să le folosească în combaterea apelului prin întâmpinare, sub aceeaşi
sancţiune. Sancţiunea nerespectării acestor termene constă în decăderea părţii din dreptul de a
mai propune probe în apel. Instanţa de apel va putea să administreze şi probe re-propuse în
termen dacă: nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea; administrarea
dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei şi a
lipsei de pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.
Probele vor fi administrate potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă. Instanţa de
apel, în pronunţarea soluţiei, poate să se folosească de probele administrate numai de prima
instanţă, chiar dacă nu menţine concluziile de fapt ale aceste¬ia, nefiind obligată să-şi întemeieze
hotărârea numai pe probe administrate înaintea sa.
Rezultă din cele prezentate, că în apel există o importantă derogare de la prin¬cipiul nemijlocirii,
care este însă atenuată prin posibilitatea instanţei de apel de a încuviinţa refacerea probelor
administrate înaintea primei instanţe.
Aparent, se poate spune că legea încurajează reaua-credinţă a părţii, deoarece permite să
se administreze direct în apel probe pe care partea să le propună şi să le administreze înaintea
instanţei, ceea ce echivalează, practic, cu suprimarea unui grad de jurisdicţie, cel puţin în privinţa
discutării şi aprecierii probelor respective. Totuşi, daca o parte procedează în acest mod riscă ca
instanţa de apel să nu încuviinţeze ad-ministrarea acestor probe, deoarece nu există o obligaţie
legală a instanţei de apel în acest sens, ci, dimpotrivă o facultate care nu ar trebui să fie supusă
controlului pe calea recursului.
Casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi
administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ori când hotărâ¬rea se întemeiază pe
o greşeală gravă de fapt ce decurge dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, însă ambele
motive de recurs se referă la probele adminis¬trate, iar nu la probe pe care instanţa ar fi putut să
le administreze.
8.1 Suspendarea
Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei unor
împrejurări voite de părţi care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independente de voinţa
lor.
Cazurile de suspendare a judecăţii pot fi clasificate, în funcţie de natura împrejurării care a
determinat suspendarea, în cazuri de suspendare voluntară şi cazuri de suspendare legală. La
rândul ei, suspendarea legală poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească.
Suspendarea voluntară intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor, expresă sau tacită:
- când amândouă părţile o cer;
- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi au fost legal citate şi nici
nu s-a cerut, de către cel puţin una dintre părţi, judecarea în lipsă.
în cazul suspendării voluntare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din
părţi urmând a se plăti şi 50% din taxa de timbru pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat,
instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol şi să rezolve în fond procesul.
Suspendarea legală de drept este aceea pe care instanţa de judecată este obligată s-o pronunţe, ori
de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege:
- prin moartea uneia dintre părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru
introducerea în cauză a moştenitorilor;
- prin punerea sub interdicţie sau punerea sub curatelă a uneia dintre părţi până la numirea
tutorelui sau curatorului;
- prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai puţin de 15 zile
înainte de termenul de judecată;
- prin încetarea funcţiei tutorelui sau a curatorului;
- prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Suspendarea judecăţii în aceste cazuri urmăreşte acordarea posibilităţii celor interesaţi de
a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, în funcţie de împrejurarea ivită, prin
introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate, numirea şi citarea reprezentantului legal,
numirea unui alt mandatar, intervenirea în cauză a părţii care şi-a dobândit capacitatea de
exerciţiu, introducerea în cauză a judecătorului sindic.
Pe lângă cazurile menţionate suspendarea de drept mai intervine în următoa¬rele situaţii:
- instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă
procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului;
- în cazul apariţiei unei cereri de recuzare;
- art. 19 alin. (2) C. proc. pen., consacrând regula că „penalul ţine în loc civilul" dispune că
judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale;
- art. 32 din Legea nr. 56/1993 potrivit căruia Curtea Supremă de Justiţie sus¬pendă
judecata în cazul în care înaintea sa se ridică excepţia neconstituţionalităţii legii, ce se cere a fi
aplicată;
- când se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Suspendarea judecăţii indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere, prin care instanţa
constată existenţa împrejurării care a condus la această măsură. în¬cheierea poate fi atacată
separat prin intermediul acelei căi de atac, ce ar putea fi exercitată împotriva hotărârii de fond.
Suspendarea are un efect general, în sensul că operează în bloc, faţă de toate părţile din proces,
indiferent de calitatea acestora. în cazul dispariţiei împrejurării care a produs suspendarea,
procesul îşi reia cursul, deci judecata se redeschide.
8.3 Achiesarea
Achiesarea este un act de dispoziţie care se prezintă sub două forme; achie¬sarea
pârâtului la pretenţiile reclamantului şi achiesarea părţii care a pierdut pro¬cesul la hotărârea
pronunţată. Achiesarea pârâtului poate fi totală sau parţială.
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre se caracterizează prin aceea că partea care a
pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac
împotriva hotărârii respective, ori, dacă a formulat deja calea de atac, renunţă la ea.
Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută oral în instanţă, imediat după pronunţarea
hotărârii, ori prin înfăţişarea ulterioară a părţii în faţa preşedintelui, precum şi prin înscris
autentic.
Achiesarea tacită rezultă din faptul că partea execută de bună voie hotărârea, prezumându-se că
ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.
8.4 Tranzacţia
Este un .contract prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui
proces, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii, ori în prestaţii noi
săvârşite sau promise de parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul ce este
litigios sau îndoielnic.
Tranzacţia judiciară poate interveni oricând în cursul judecăţii, inclusiv în apel.
8.5 Perimarea
Dacă apelul a rămas în nelucrare, din culpa părţii timp de un an în materie civilă şi timp
de şase luni în materie comercială, el se perima. Perimarea este, deci, o sancţiune procedurală,
pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cons¬tând în stingerea procesului în faza în
care se găseşte, dar şi o prezumţie de desis-tare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată
în judecată.
Constatarea perimării apelului se face prin hotărâre, la cererea intimatului, pe cale de
excepţie, când s-a cerut redeschiderea judecării apelului după expirarea termenului de perimare
sau din oficiu. Perimarea apelului are ca efect definitivarea hotărârii primei instanţe. Data la care
hotărârea primei instanţe devine definitivă este aceea la care se pronunţă hotărârea de constatare
a perimării, iar nu data expirării termenului de perimare.
Apelul nu se perima, dacă nu i se poate imputa nici o vină apelantului.
Perimarea nu curge* după darea hotărârii care trebuie comunicată pentru exercitarea căii
de atac.
Perimarea nu curge dacă un act guvernamental a împiedicat judecata6 şi nici dacă
judecata a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a altei pricini,deoarece se exclude vina
părţii pentru lăsarea acţiunii în neiucrare şi, deci, nu se justifică perimarea acesteia1.
Bibliografie