Sunteți pe pagina 1din 84

CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................3
CAPITOLUL I
Raportul religie – geopolitică în relaţiile internaţionale........................................................5
1.1. Specificul celor două domenii. Delimitări conceptuale...................................................5
1.2. Principalele religii ale lumii.............................................................................................8
1.2.1. Creştinismul..................................................................................................................8
1.2.2. Budismul.....................................................................................................................10
1.2.3. Islamismul...................................................................................................................11
1.2.4. Hinduismul..................................................................................................................14
1.2.5. Iudaismul.....................................................................................................................15
1.3. Neglijarea factorului religios de către gândirea geopolitică clasică..............................16
1.4. Redescoperirea religiei ca element geopolitic în lumea contemporană.........................19
CAPITOLUL II
Potenţialul geopolitic al religiilor exprimat de-a lungul istoriei.........................................24
2.1. Cruciadele.........................................................................................................................24
2.2. Războaiele religioase din secolul al XVI-lea.................................................................37
Jean Calvin............................................................................................................................40
2.3. Problema orientală.........................................................................................................43
2.4. Inchiziţia........................................................................................................................48
CAPITOLUL III
Religia ca factor geopolitic al lumii contemporane..............................................................58
3.1. Destrămarea sistemului colonial şi apariţia religiei ca fenomen geopolitic..................58
3.2. Situaţia marilor religii şi conflictualitatea dintre ele......................................................73
3.3. Viitorul religiei ca factor geopolitic...............................................................................77
Concluzii..................................................................................................................................81
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................83
INTRODUCERE

Ultima parte a secolului XX a fost marcată de o puternică revenire a fenomenului


religios, resimţită datorită diverselor motive, precum: revoluţia islamică de inspiraţie
Hhomeiny, invazia sovietică în Afganistan, căderea regimurilor comuniste din Europa
Centrală şi de Est, solidaritatea tot mai accentuată a tineretului la această formă de
spiritualitate.
Geopolitica a minimizat foarte mult factorul religios, cu toate că, dacă ne întoarcem în
trecut, avem suficiente exemple pentru a dovedi importanţa acestuia: Tratatul de la
Tordesillas (1494), Inchiziţia (dura instituţie a Bisericii Catolice, între secolele XIII-XVIII),
războaiele religioase sau războaiele sfinte respective Cruciadele (cele 8 expediţii militare
întreprinse, la îndemnul Bisericii Catolice între 1096 şi 1270). Inchiziţia, această instituţie a
Bisericii Catolice a fost creată la sfârşitul sec. al XII-lea şi începutul celui următor, în urma
conciliilor ecumenice. Scopul ei era acela de a apăra credinţa creştină şi reprimarea ereziei.
Au existat trei instituţii de acest fel: Inchiziţia Episcopală, Inchiziţia monastică, Inchiziţia
spaniolă (cea mai dură).
Cel mai concludent exemplu de preeminenţă a religiei ca factor geopolitic este crearea
statului Pakistan. Un alt exemplu este dat de transformarea Imperiului Iranian în Republica
Islamică Iran, graţie evenimentelor din urmă cu aproape 30 de ani. Totodată, trebuie amintit
faptul că unitatea religioasă a unor ţări, în speţă Islamul, n-a împiedicat derularea a două
războaie soldate cu grele pierderi umane: Războiul irakiano-iranian (1980-1988, cca 1 milion
de morţi); Războiul irakiano-kuweitian (1990-1991).
Apare în mod cert întrebarea dacă se mai poate vorbi în prezent de războaie
religioase,dacă religia are anumite obiective geopolitice sau dacă măcar se introduce în
dispozitivele geopoliticii. Un obiectiv urmărit de o religie este şiismul Iranian. Un exemplu
mai mult decât concludent de obiectiv geopolitic îl reprezintă catolicismul care nu a
abandonat nici în prezent misiunea sa originară, de a ajunge la unitatea lumii prin creştinism.
Lucrarea de licență este structurată pe trei mari capitole, fiecare la rândul său având
mai multe subcapitole.
Primul capitol al lucrării de licență, intitulat Raportul religie-geopolitică în relațiile
internaționale- analizează specificul celor două domenii și furnizează informații care să
contribuie la realizarea unor delimitări conceptuale între aceste două domenii. De asemenea,
primul capitol prezintă şi descrie principalele religii ale lumii: creștinismul, budismul,
islamismul, hinduismul, iudaismul. Un aspect important al acestui capitol îl reprezintă analiza

2
modului în care gândirea geopolitică clasică a neglijat sau a ignorat factorul religios, dar și
modul în care elementul geopolitic contemporan a condus la redescoperirea religiei.
Geopolitica clasică a neglijat sau minimalizat în această perioadă factorul religios, cu
toate că, cea mai neînsemnată privire retrospectivă asupra istoriei omenirii, aduce argumente
convingătoare asupra aportului masiv şi direct pe care religia l-a avut în cucerirea, stăpânirea
şi dirijarea lumii. Marile religii ale lumii contemporane (creştinismul, islamismul, hinduismul,
budismul, confucianismul etc.) s-au cristalizat ca doctrine şi sisteme de credinţe în lumea
antichităţii şi în fazele timpurii ale epocii medievale. Ele şi-au păstrat în decursul secolelor
elementele lor caracteristice (credinţe, idei, simboluri, ritualuri, instituţii etc.), dar au cunoscut
şi o serie de transformări şi adaptări la contextele istorice.
Sfârşitul secolului XX este marcat de o renaştere globală a fenomenului religios,
acesta fiind marcată de expansiunea unor religii care au câştigat teren şi noi adepţi în special
în ţările foste comuniste.
Cel de-al doilea capitol al lucrării de licență – Potențialul geopolitic al religiilor
exprimat de-a lungul istoriei – analizează rolul geopolitic al religiei ilustrat de-a lungul
istoriei de numeroase evenimente printre care amintim şi cruciadele, războaiele religioase din
secolul al XVI-lea, problema orientală și Inchiziția.
Ultimul capitol al lucrării de licență – Religia ca factor geopolitic al lumii
contemporane – prezintă destrămarea sistemului colonial și apariția religiei ca fenomen
geopolitic, și analizează situația marilor religii și conflictualitatea dintre ele.
De asemenea, capitolul ultim evidențiază și perpectivele de viitor ale religiei ca factor
geopolitic. În acest punct, analiştii sunt împărţiţi în această privinţă. Unii, optimişti, apreciază
că victoria democraţiei şi a liberalismului politic anunţă o eră a păcii adevărate. Alţii, în
schimb, mai puţin optimişti, văd în lumea care urmează Războiului Rece erupţia haosului şi
apariţia unor conflicte generate de antagonismele etnice şi religioase, care profită de erodarea
statului-naţiune şi de dezordinea strategică pentru izbucniri ici şi colo. Între adepţii acestui al
doilea scenariu, unii sunt, totuşi, mai moderaţi apreciind că, de pildă, este tot mai greu de
constituit mişcări transnaţionale, purtătoare ale unor proiecte ce urmăresc modificarea
frontierelor, constituirea de noi state etc., referirile fiind cel mai adesea la mişcările islamice.

3
CAPITOLUL I

Raportul religie – geopolitică în relaţiile internaţionale

1.1. Specificul celor două domenii. Delimitări conceptuale


Religia constituie un subiect de interes datorită impactului său asupra evoluţiei lumii
de-a lungul timpului, reprezentând un factor decisiv în formarea mentalităţii şi caracterului
naţional al diferitelor popoare. Gândirea geopolitică a avut în trecut o puternică tendinţă de
minimizare a factorului religios datorită excluderii religiei din viaţa publică şi a evoluţiei
schimbătoare a geopoliticii în secolul trecut, însă după destrămarea imperiului colonial şi
odată cu apariţia unor conflicte pe scena internaţională, geopoliticienii şi-au îndreptat atenţia
către importanţa pe care factorul religios îl are în politica mondială. 1 Pentru a scoate în
evidenţă importanţa religiei şi a potenţialului său ca factor geopolitic, trebuie să plecăm de la
dimensiunile conceptuale ale celor doi termeni : „religie” implicit „geopolitică”.
Religiile sunt forme ale conştiinţei colective care presupun credinţa în una sau mai
multe divinităţi, forţe supranaturale care ar fi creat omenirea şi care ar ţine în mâini destinele
ei. Credinţele religioase sunt însoţite de coduri şi valori morale în bună măsură determinante
pentru cultura materială şi spirituală a adepţilor săi. 2 Cuvântului „religie” îi sunt asociate două
etimologii, ambele latine: una derivă din verbul „relegere”( a reculege), care sugerează
legătura cu trecutul, cu o tradiţie, religia devenind astfel actualizarea permanentă a trecutului.
Cea de-a doua etimologie a cuvântului provine din „religare” şi are sens de „a lega”, „a
fixa”. Aşa cum se întâmplă în multe regiuni ale lumii religia uneşte, construieşte şi
fundamentează coeziunea socială.
Trebuie precizat încă de la început că nu există religie în general, ci religii concrete,
determinate, manifestate într-un anumit timp istoric, într-un anume cadru spaţial, socio-uman,
diferit de la un popor la altul, de la o etnie la alta. Poate, tocmai de aceea, este greu să fie dată
o definiţie concretă a religiei, aceasta având în evoluţia sa istorică sensuri diferite, după
faptele semnificative din viaţa societăţii. Religia poate semnifica principii morale, rituri, dar şi
modul de a gândi şi a trăi sacrul, propriu unui grup, conform identităţii sale culturale.
Religia are şi numeroase funcţii sociale, existând sub diferite forme în orice societate.
Aceasta asigură coeziunea socială, prin ansamblul de idei, valori şi norme necesar oamenilor

1
Aymeric Chauprade, François Thual, Dicţionar de Geopolitică: state, concepte, autori, traducere şi prefaţă :
Şerban Dragomirescu, Editura Corint, 2004, p. 471.
2
Oleg Serebrian, Dicţionar de Geopolitică, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 242.

4
pentru formarea unei identităţi comune. Este liantul unui grup, oferind un set de valori
comune. Un exemplu îl poate constitui religia iudaică care a permis evreilor, trăind separaţi în
diferite regiuni şi culturi timp de secole, să-şi păstreze identitatea prin practici şi idei
religioase comune.
Nelămuririle şi întrebările în legătură cu existenţa umană îţi găsesc răspunsul în
religie. Se poate spune că religia reprezintă singura „instituţie” socială care încearcă să
rezolve aceste probleme. Religia poate îndeplini şi funcţia de control social pentru că, deseori,
normele societăţii au la bază idei religioase. Legile, cum sunt cele care interzic furtul sau
crima capătă pe lângă forţa legală şi o forţă morală, sursa lor regăsindu-si în „Cele 10
porunci”. De asemenea, în Islam, legea (sharia) îşi găseşte sursa în Cartea Sfântă( Coran).
Pornind de la abordarea conceptuală a religiei şi de la prezentarea rolului său în cadrul
fiecărei societăţi ne putem îndrepta către potenţialul pe care l-a avut şi din punct de vedere
geopolitic. Pentru a putea releva legătura dintre cele două concepte şi interesul manifestat de
către geopolitică pentru religie trebuie să pornim şi de la definirea celei de-a doua sintagme,
cea de „geopolitică”.
Geopolitica priveşte şi analizează politica din perspectiva cadrului natural şi a celui
spaţial în care are loc, ea propunându-şi să explice orientările şi măsurile politice pe baza
datelor naturale şi spaţiale ale unui stat: poziţie geografică, suprafaţă, populaţie, etnie, etc.
Este o disciplină la graniţa dintre istorie, geografie, ştiinţă politică şi urmăreşte stabilirea
relaţiilor dintre evenimentul politic şi factorii care îl determină. 3
Din punct de vedere teoretic cei doi termeni par a se exclude reciproc deoarece
geopolitica este de esenţă temporală, iar religiile sunt în esenţă spirituale. Totuşi, din punct de
vedere practic există două modalităţi prin care geopolitica şi religia se întâlnesc. Prima
modalitate se referă la momentul în care politica şi geopolitica utilizează credinţele religioase
iar ce-a de-a doua modalitate – când religiile se deplasează de la dimensiunea lor spirituală,
utilizând factorii politici şi geopolitici în acţiunile lor. Istoria şi realităţile contemporane arată
că aceste modalităţi au fost folosite şi că religia a avut şi are un evident potenţial geopolitic.
De-a lungul istoriei, statul a utilizat religia atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În
interior, religia a fost folosită ca factor coagulant al unităţii. Un exemplu îl poate constitui
cazul statului polonez care s-a clădit pe credinţa catolică. Pe plan extern, unele mari puteri au
folosit religia ca parte integrantă a unor proiecte geopolitice imperialiste. O situaţie de acest
gen poate fi reprezentată de Imperiul Rus care a preluat ortodoxismul ca pe un simbol al
expansiunii sale către sud-estul continentului. Un alt exemplu care demonstrează că originea
proceselor geopolitice este, şi de sorginte religioasă este cel al Pakistanului, un stat creat
3
Paul Dobrescu, Geopolitica, Comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 25.

5
pornind de la un factor religios. Pakistanul a unit în primă fază două spaţii distincte: o ţară
himalayană cu deschidere la Oceanul Indian şi construită în jurul culoarului fluvial al
Indusului – Pakistanul Occidental şi un Pakistan Oriental, întors spre lumea indo-bengali.
Islamismul a reprezentat singura trăsătură adevărată ce unea cele două teritorii pakistaneze.
Istoria Pakistanului întemeiat pe baza proiectului islamic, apoi divizat după câţiva ani, ne
aminteşte de factorul religios privit ca un factor de unitate. Şi crearea statului Bangladesh în
urma împărţirii din 1971 a ilustrat întâietatea acordată pe termen lung factorului de origine
religioasă 4.
De cealaltă parte, şi religia a utilizat în acţiunile sale factorii geopolitici. Mult timp
Biserica Catolică şi-a asumat şi un rol temporal exemplificat de o serie de evenimente care au
avut loc de-a lungul istoriei: lupta pentru învestitură din secolele XI-XII, monarhiile fiind
considerate de drept divin, iar urcarea pe tron a unui monarh avea loc numai după ce acesta
primea binecuvântarea lui Dumnezeu prin intermediul Papei, al Patriarhului sau al
Mitropolitului.
Nu poate fi neglijat nici rolul principal pe care religia l-a avut in cadrul civilizaţiilor
timp de milenii. Ea a exercitat acţiunea decisivă de integrare a zeci de populaţii migratoare,
triburi şi clanuri pe calea unei culturi mai generoase şi mai umane care împărtăşea aceleaşi
valori succesive. Toate elementele care definesc cultura: simboluri, credinţe, valori şi atitudini
în faţa vieţii se regăsesc în baza religiei care le completează cu sacrul şi profanul. 5
Încă de la început, religia a fost prezentă în viaţa oamenilor, influenţând pozitiv sau
negativ decursul istoriei. Dacă pornim din cele mai vechi timpuri şi până astăzi realizăm că
religia a stat la baza numeroaselor evenimente care au marcat şi lumea: cruciadele, conflictele
Orient - Occident, conflictele din Balcani şi Caucaz, toate fiind şi de sorginte religioasă. Chiar
dacă par a se exclude reciproc, geopolitica a reuşit de-a lungul timpului să găsească cu
ajutorul religiei explicaţii cu privire la apariţia conflictelor, încercând astfel să anihileze altele
noi.
Dacă luăm în considerare ultimii 20 de ani, putem observa cu uşurinţă o creştere a
influenţei religiei asupra politicii în multe regiuni de pe glob. Convingerea conform căreia
dezvoltarea şi răspândirea urbanizării, educaţiei, dezvoltării economice, a gândirii ştiinţifice şi
mobilităţii sociale ar diminua poziţia socio-politică a religiei nu a fost valabilă. Prăbuşirea
ideologiei comuniste în societăţile industriale din Europa şi din Asia Centrală a favorizat
renaşterea mişcărilor religioase. Credinţele religioase pot lua forme politice, prin sprijinul
4
Aymeric Chauprade, François Thual, op.cit, pp. 471-472 ;
5
Mircea Maliţa, Zece mii de culturi o singură civilizaţie, Editura Nemira, 2001, p. 226.

6
puternic pe care îl aduc etnicităţii şi prin asocierea lor cu valori transcendentale, prin care
societatea ar căpăta o direcţie, coeziune şi stabilitate.

1.2. Principalele religii ale lumii


1.2.1. Creştinismul
Reprezintă una dintre cele patru religii majoritare ale lumii contemporane alături de
islamism, hinduism şi budism. Este o religie monoteistă spre deosebire de celelalte două
religii abramice: islamismul şi iudaismul, Dumnezeu la creştini fiind unic şi trinitar în acelaşi
timp, existând Dumnezeu - Tatăl, Dumnezeu – Fiul şi Sfântul Duh. Apărut iniţial ca sectă
iudaică în Palestina primului secol al erei noastre( conform mărturiei unor istorici latini
precum Tacitus, Suetoniu şi Plinus cel Tânăr),din punct de vedere al tradiţiei, fondatorul
creştinismului este Iisus Hristos sau Dumnezeu – Fiul. 6 Creştinismul este, în prezent, cel mai
răspândit şi mai numeros grup religios din lume, numărând peste 1,7 miliarde de
credincioşi( 31% din populaţia Terrei).
După ce a rămas multă vreme cantonat în Europa şi în câteva regiuni din Asia de Vest
sau Africa de Nord, aceasta a cunoscut o expansiune rapidă, odată cu instalarea europenilor în
noile teritorii din America, din sudul Africii, Australia, Noua Zeelandă şi Asia de Sud.
Datorită fenomenului de europenizare a lumii, început odată cu marile descoperiri geografice,
spaţiul geografic dominat de religia creştină a ajuns să cuprindă următoarele regiuni: Europa
cu 578 milioane de aderenţi(32,7% din totalul populaţiei lumii), America Latină cu 416
milioane de aderenţi ( 23,5%), America de Nord cu 235 milioane de aderenţi(13,3%), Asia cu
221 milioane de aderenţi(12,5%), Africa cu 295 milioane de aderenţi(16,7%) şi Oceania cu 22
7
de milioane de aderenţi(1,2%). Religia creştină este divizată în trei ramuri de bază:
catolicismul ( 55% din numărul creştinilor), ortodoxismul( peste 200 de milioane de adepţi) şi
protestantismul( peste 500 milioane de adepţi) împărţit la rândul său în trei categorii
principale: luteranismul, anglicanismul şi calvinismul. La acestea se mai adaugă şi o serie de
secte neoprotestante ( baptişti, penticostali, adventişti etc.) şi ramuri eterodoxe ( nestorieni,
maroniţi, monofistiţi).
Catolicismul este religia de referinţă în Europa Occidentală, datorită numărului de
credincioşi şi a impactului mediatic realizat şi cu sprijinul papalităţii. Rolul său este de
păstrare a moştenirii trecute, dar şi de recunoaştere a valorilor contemporane. Preoţii acceptă
schimbările şi iau parte activ la ele, angajaţi în mişcările revoluţionare din Lumea a treia, sau
se opun acestora ca în cazul monseniorului Marcel Lefebvre, adversar al înnoirii Conciliului

6
Oleg Serebrian, Op. cit, p. 57.
7
Vasile Mara, Introducere în geografia religiilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, p. 126.

7
Vatican II, în cele din urmă excomunicat. În aceste extreme, Biserica catolică reprezintă o
speranţă pentru oameni, cu deosebire pentru cei defavorizaţi economic, pentru că se implică
atât în înlăturarea inegalităţilor, cât şi în susţinerea defavorizaţilor. 8
Dezvoltarea creştinismului a fost influenţată de persecuţiile care au avut loc împotriva
creştinilor. După epoca lui Nero (anii 54-68), caracterizată de o aprigă prigonire a creştinilor,
a urmat o perioadă lungă de timp în care aceştia au fost protejaţi de către autoritatea statală. S-
a ajuns în perioada următoare la o nouă persecutare a creştinilor (anul 250), declanşată de
refuzul acestora de a se supune cultului imperial. Ultima persecuţie a avut loc în timpul lui
Diocleţian (anul 303) urmând ca Edictul de la Milano(anul 313) să pună capăt persecuţiilor.
Edictul de la Milano reprezintă actul legislativ prin care s-a pus capăt asupririi
creştinilor iar împăratul Constantin cel Mare a legalizat religia creştină, aceasta devenind cea
mai puternică religie din Imperiul roman. Devenind religia de stat a Imperiului roman, în
epoca de decădere a acestuia, creştinismul a pătruns odată cu cultura greco-romană la germani
şi slavi. În secolele VIII-IX a pătruns treptat la triburile mai îndepărtate ale bavarilor,
alemanilor şi anglo-saxonilor. În secolele IX-X creştinismul s-a răspândit în rândul popoarelor
slave. Începând cu epoca Marilor descoperiri geografice, secolele XV-XVI, misionarii
creştini reuşesc să răspândească această religie în afara frontierelor Lumii Vechi. Astfel, la
început de secol XX, creştinismul devine cea mai răspândită religie din lume. 9
Creştinismul se află în mijlocul unor focare de conflictualitate, în special în zonele de
întâlnire ale marilor confesiuni. Cea mai îndelungată istorie o are lupta dintre creştinism şi
islam, care a atins apogeul în Evul Mediu prin adevărate războaie continentale (de exemplu
cruciadele, sprijinite de toţi monahii europeni). Dincolo de aceste conflicte, chiar în interiorul
lumii creştine, apartenenţa la un anumit rit poate conduce la tensiuni de mare intensitate. Un
exemplu sugestiv îl constituie războaiele pentru „dreapta credinţă” (războaiele religioase)
dintre protestanţii şi catolicii din Germania şi Franţa secolelor al XVI-lea şi al XVII–lea.
Şi în prezent, cele mai dure conflicte apar în zonele de contact a creştinismului cu
islamul: în Balcani( conflictul sârbo-bosniac), în Caucaz (conflictul osetino-inguş, ruso-cecen,
armeano-azer), în Orientul Apropiat (conflictul greco-turc în Cipru), în Filipine (mişcarea
separatistă musulmană împotriva majorităţii catolice), în Indonezia (mişcarea separatistă a
Timorului catolic împotriva majorităţii musulmane), în Sudan (mişcarea separatistă a
miliţiilor creştine din sud împotriva majorităţii musulmane). 10

8
Elena Cozma, Istoria Religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 95.
9
Vasile Mara, Op. cit, pp.132-134.
10
Oleg Serebrian, Op. cit, pp. 57-58.

8
1.2.2. Budismul
Budismul este una dintre marile religii ale lumii, numărând aproximativ 314 milioane
de credincioşi (312 milioane în Asia, un milion în America şi 7 milioane în Europa).
Răspândit cu precădere în Extremul Orient (majoritatea populaţiei Thailandei, Birmaniei,
Cambodgiei, Laosului, Vietnamului, Mongoliei, părţi considerabile din populaţia Chinei,
Japoniei şi Coreei), mai puţin în Asia de Sud (majoritatea populaţiei Buthanului şi Sri Lankăi,
precum şi statele indiene Sikkim şi Arunachal Pradesh) şi Rusia (republicile autonome
Tuvina, Bureatia şi Kalmîkia), adepţii săi reprezintă 11% din populaţia Terrei, clasând religia
budistă pe locul patru în lume după creştinism, islam şi hinduism. 11.
Religia budistă are o origine complexă care se leagă în special de perioada secolelor
VII-VI î.Hr., când India de Nord se afla deja sub influenţa culturii ariene, moment în care îşi
impune trăsăturile sale specifice asupra vieţii religioase, sociale şi spirituale. Potrivit
tradiţiilor budiste timpurii fondatorul religiei budiste a fost Gautama Siddhartha (560-480
î.Hr) supranumit şi Buddha. El considera că omul trebuie să depăşească iluzia lumii materiale
în care trăieşte şi să acceadă la starea de linişte şi de împăcare deplină (nirvana), care potrivit
concepţiilor tradiţionale indiene, însuşite de budişti constituie apanajul a tot ceea ce omul
trăieşte
Budismul este o religie ateistă, Buddha fiind un om şi nu o divinitate. Cuprinde trei
ramuri de bază, care la rândul lor sunt divizate într-o mulţime de secte şi curente dintre care
amintim: hinayana (răspândit cu precădere în Sri Lanka, Mayanmar, Thailanda, Laos şi
Cambodgia), mahayana( răspândit în Vietnam, China, Coreea şi Japonia) şi lamanismul
(răspândit în Buthan, Mongolia, statele indiene Sikkim şi Arunachal Pradesh). În Japonia,
budismul se intersectează cu shintoismul, dând naştere unor curente sincretice greu de atribuit
uneia sau alteia dintre cele două religii, Buddha fiind văzut ca o zeitate în shintoism. 12
Spre deosebire de celelalte religii ale lumii, budismul are mult mai puţine implicaţii în
politică. La începutul anilor 1970, în ţări ca Sri Lanka sau Myanmar s-a dezvoltat socialismul
budist, o încercare de a combina principiile socialismului cu cele ale cultului religios budist ca
replică la socialismul creştin şi cel islamic. Deşi este răspândit pe o suprafaţă vastă şi are
frontiere comune cu ariile de extindere ale tuturor religiilor mondiale, nu putem vorbi de
budism ca o sursă generatoare de conflicte interconfesionale din cauza lipsei
fundamentalismului religios budist, budiştii militând energic pentru menţinerea păcii şi a
dreptăţii sociale în întreaga lume prin intermediul acţiunilor misionare.

11
Ibidem, p. 37.
12
Giovanni Filoramo, Marcello Massenzio, Massimo Ravieri, Manual de istorie a religiilor, traducere din italiană
de Mihai Elin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 304-307.

9
Totuşi, o sursă de conflict plecând de la religia budistă este Tibetul, aflat într-o
continuă dispută internaţională generată de pierderea independenţei sale temporare ca stat
teocratic budist în anul 1950, când a fost invadat şi ocupat de China. Comuniştii au căutat să
distrugă în mod sistematic identitatea culturală, religioasă şi etnică a poporului tibetan.
Deşi Tibetul (precum şi China, India, Nepalul sau Thailanda) are o istorie
multimilenară, acesta nu s-a constituit niciodată într-un stat naţional. De asemenea, datorită
poziţiei geografice şi populaţiei rare, Tibetul nu a fost anexat de nici un stat din jur şi nu a
devenit colonia nimănui (deşi în secolul XIX, Imperiul Ţarist în plină expansiune ar fi fost
tentat să-şi alipească cel puţin o parte din Tibet; nu a reuşit datorită celuilalt mare imperiu,
Imperiul Colonial Britanic care ocupase întreaga Indie, dorind şi o sferă de influenţă în Tibet).
Tibetul a avut o dezvoltare mai mult spirituală, religioasă, marea majoritate a populaţiei
integrându-se în comunităţi monahale budiste. Prin urmare, tibetanii au rezistat
evanghelizării prin stilul lor nomad şi a limbilor greu de învăţat.
Dalai Lama este cel mai însemnat lider spiritual şi politic al Tibetului. El a fugit din
Tibet după ocupaţia chineză şi acum locuieşte în India. Acesta duce o cruciadă internaţională
împotriva ocupaţiei chineze a Tibetului şi încercării permanente de distrugere a religiei
budiste, reuşind să reziste influenţelor externe . 13
Conflictul dintre Tibet şi China este demonstrat şi de ciocnirile care au avut loc în
preajma Jocurilor Olimpice de vară de la Beijing din 2008. Manifestanţi pro-Tibet au încercat
să stingă flacăra olimpică la Paris şi Londra însă au fost opriţi de forţele de ordine. Prin
acţiunile lor, militanţii urmăreau protejarea si apărarea identităţii tibetane, identitate aproape
distrusă de regimul comunist chinez. S-a avut în vedere chiar şi boicotarea Jocurilor Olimpice,
acţiune menţionată ulterior şi de liderul Dalai Lama, însă totul s-a rezumat doar la proteste şi
ciocniri între manifestanţi şi forţele de ordine.

1.2.3. Islamismul
Islamismul reprezintă una dintre cele patru mari confesiuni ale lumii contemporane
alături de creştinism, hinduism şi budism. Religia islamică este răspândită în spaţiul geografic
care cuprinde nordul, estul şi vestul Africii (majoritatea populaţiei din Nigeria, Ciad, Niger,
Burkina, Fasi, Sierra Leone, Senegal, Maroc, Algeria,Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Somalia,
Tanzania) şi Asia (majoritatea populaţiei din Turcia, Siria, Liban, Gaza şi Cisiordania,
Iordania, Arabia Saudită, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Quatar, Kuwait, Iran, Irak,
Turkmenistan, Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Afghanistan, Pakistan, Maldive,

13
Ion Buzatu, Istoria Tibetului. Dalai Lama şi Pachen Lama. Mit şi Realitate, Editura Capitel, Bucureşti, 2006,
pp. 153-156.

10
Bangladesh, Malaysia şi Indonezia). Singura ţară din Europa cu majoritate musulmană este
Albania (70% din totalul populaţiei). Importante comunităţi musulmane mai întâlnim şi în
Rusia (10%), Franţa (7-10%), Germania, Marea Briatanie, Albania (38,8%), Bosnia-
Herţegovina (43%), China, India, Ethiopia sau Camerun. Ca număr de adepţi, islamul se
clasează pe locul doi în lume după creştinism( 1,08 miliarde, 18% din totalul populaţiei
planetei) Religia islamică are două ramuri de bază, divizate la rândul lor în mai multe curente,
sunismul (15% din totalul populaţiei musulmane) şi şiismul(sau islamul iranian, răspândit în
Iran, Irak, Azerbaidjan şi Yemen. 14
Musulmanii suniţi constituie marea majoritate în cadrul comunităţii lumii islamice.
Termenul sunna semnifică calea sau exemplul şi se referă la exemplul profetului Mahomed.
Astfel, toate grupările şi sectele islamice îl consideră pe Mahomed împreună cu Coranul
sfintele scripturi obligatorii ale islamului. Suniţii cred că, Mahomed a intenţionat ca, prin
consens, comunitatea musulmană să aleagă un succesor care să conducă împărăţia
pământească aflată sub conducere divină. Şiiţi cred că Mahomed l-a ales pe cumnatul său, Ali,
ca succesor al său şi numai urmaşii acestuia pot să conducă comunitatea musulmană.
Doctrinele suniţilor s-au format spre sfârşitul secolului al X-lea iar cele sunite s-au
dezvoltat sub forma unui sistem în timpul secolului al X-lea.
Astăzi musulmanii şiiţi se găsesc în Iran, un număr destul de mare întâlnindu-se şi în
Irak, Siria, Liban, India, Pakistan şi anumite părţi din Asia Centrală, numărul lor total
depăşind 165 de milioane. La sfârşitul secolului XX, câţiva lideri şiiţi, printre care şi liderul
politic iranian Ayatollah Khomeni, au sprijinit solidaritatea cu gruparea sunită. După moartea
conducătorului iranian disensiunile dintre suniţi şi şiiţi au reapărut( situaţie demonstrată de
15
conflictul dintre Iran şi Irak, între anii 1980-1988).
Religie monoteistă, islamismul a apărut în secolul al VII-lea în vestul Peninsulei
Arabia, actuala provincie saudită Hijaz. Întemeietorul său şi primul calif a fost profetul
Mahomed. Dar printre profeţii islamismului se numără şi Moise sau Iisus Hristos. Cartea
sfântă a islamismului este Coranul, inspirat în mare parte de scrierile sacre ale celorlalte religii
abramice: iudaismul şi creştinismul. Astfel, Mahomed le recomanda tuturor să se supună
Dumnezeului unic, pe nume Allah şi să se pregătească pentru o iminentă judecată de apoi.
Islamismul reprezintă in viziunea lui Mahomed supunerea, după cum şi cuvântul „musulman”
înseamnă în esenţă cel supus, cel care crede şi se închină lui Dumnezeu (Allah). Din cauza
unor diferende avute cu autorităţile ecleziastice din Mecca, în anul 622 Mahomed şi adepţii

14
Oleg Serebrian, Op.cit, pp. 136-137.
15
Cristian Barna, „Cruciada” Islamului, prefaţă de Ştefan Filip Cioculescu, Editura Top Form, Bucureşti, 2007,
p. 46.

11
noii credinţe ( musulmanii) s-au expatriat la Medina. Acest exod marchează apogeul erei
musulmane.
Religia musulmană îi consideră pe evrei şi pe creştini „popoarele din Cărţile Sfinte”,
o comunitate de credincioşi care a primit învăţăturile divine prin intermediul profeţilor, sub
formă de scripturi sau cărţi revelate de la Dumnezeu. Aşa cum creştinii percep învăţăturile ca
o completare şi desăvârşire a Vechiului Testament, musulmanii cred că profetul Mahomed a
primit învăţăturile de la Dumnezeu pentru a îndrepta eroarea care a pătruns în credinţa iudaică
şi cea creştină. Prin urmare, musulmanii nu consideră Islamul o religie nouă, în concepţia
acestora atât Coranul cât şi Evangheliile vin direct de la Mahomed, reprezentând cuvântul lui
Dumnezeu. 16
În Coran se cere respectarea celor cinci îndatoriri( considerate „stâlpii islamului”) care
reprezintă nucleul comun al credinţei tuturor musulmanilor şi care face diferenţa dintre islam
şi celelalte religii.
 Primul stâlp este Mărturisirea de credinţă: „nu există alt Dumnezeu decât Allah şi
Mahomed este trimisul său.” Pentru ca o persoană să devină musulman, acesta trebuie
să-şi proclame monoteismul religios în numele islamului, credinţa totală în unicitatea
lui Dumnezeu.
 Cel de-al doilea stâlp este Pelerinajul (Hajj) la Mecca, în Arabia Saudită. Orice
musulman care are capacitate financiară şi o bună stare de sănătate este obligat să
efectueze cel puţin o dată în viaţă acest pelerinaj prin care i se cere să facă un
sacrificiu din timpul, posesiunile, statutul şi confortul său pentru a face acest pelerinaj,
punându-se astfel la dispoziţia lui Dumnezeu. Al- Kaaba ( casa lui Allah) este o clădire
în formă de cub cu un singur etaj despre care credinţa islamică spune că a fost
construită de Adam şi reconstruită mai târziu de către profetul Ibrahim şi fiul său
Ismail. În fiecare an, aproximativ două milioane de credincioşi din întreaga lume
merg la Mecca, pentru a forma o comunitate de credinţă.
 Al treilea stâlp este Rugăciunea (Salah). Musulmanii se roagă de cinci ori pe zi, de
fiecare dată în direcţia în care se află cetatea sfântă Mecca. Înainte de a se ruga,
musulmanul trebuie să fie curat pe haine şi corp. Religia lor interzice rugăciunea la
Mahomed, alţi profeţi sau îngeri, musulmanii rugându-se doar la Dumnezeu (Allah).
Rugăciunile constau în recitări din Coran în limba arabă. noua lună a calendarului
islamic se comemorează momentul în care profetul

16
Nadia Anghelescu, Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, Editura Polirom, Iaşi, 2009, pp. 31-33.

12
 Al patrulea stâlp este Postul (Ramadanul). În cea de-a Mahomed a primit revelaţia de
la Dumnezeu. Timp de 30 de zile musulmanii adulţi trebuie să postească din zori până
la apusul soarelui. Asta înseamnă abstinenţă de la mâncare, băutură, fumat şi relaţii
conjugale în timpul orelor de post. Ramadanul semnifică data la care Mahomed a avut
prima revelaţie a Coranului.
 Ultimul stâlp este Purificarea (Zakat)- dania rituală sau taxa religioasă. Fiecare om
trebuie să dea la săraci 2,5% din valoarea veniturilor sale, iar cel care dă banii nu are
voie să se aştepte la nimic în schimbul daniei, deoarece conform religiei islamice,
adevăratul deţinător al bunurilor nu este omul, ci Dumnezeu. 17
Ca religie, islamismul are tendinţe universaliste şi a manifestat o toleranţă pentru alte
religii, chiar şi atunci când erau practicate de minorităţi care locuiau în ţări musulmane. Pe
plan istoric, a avut imperiile sale, dar nimic care să poată rivaliza cu imperiile coloniale ale
Angliei şi Franţei. Şi totuşi, islamismull reprezintă o lume în care religia musulmană şi statul
islamic sun create împreună şi inseparabile. Astfel, deşi fiecare religie conţine şi tendinţe
fundamentaliste, în cazul islamului asemenea tendinţe au jucat un rol fruntaş încă din secolul
al XX- lea. Această imagine poate fi exemplificată de numeroasele conflicte interetnice în
care factorul islamic a fost implicat( în cazul conflictului indo-pakistanez, cel israeliano-arab,
18
conflictele din Balcani şi Caucaz).
Aria mare de răspândire şi numărul mare de adepţi, rolul pe care îl are în cadrul vieţii
politice, sociale şi culturale a ţărilor musulmane face din factorul islamic unul din elementele
importante ale climatului geopolitic actual.

1.2.4. Hinduismul
Hinduismul a apărut în nordul Indiei în secolele IV-V d.Hr, atingând o dezvoltare
deplină în secolul IX, după epoca de declin a budismului. Ceea ce ne este cunoscut sub
numele de hinduism nu este un sistem doctrinar unitar, ci o structură religioasă formată din
credinţe dualiste, politeiste, monoteiste sau chiar atee. Hinduismul contemporan reprezintă
versiunea modificată în secolul al VII- lea a brahmanismului. Este religia majorităţii
populaţiei Indiei (82%) şi Nepalului (81%) şi a unei importante părţi a populaţiei din ţări din
Asia, Africa, America Latină sau Oceania, cum ar fi: Mauritius (50%), Guyana (35%), Fiji
(33%), Trinidad şi Tobago (23%), Sri Lanka (15%) sau Bangladesh (10%),viaţa religioasă a

17
Cristina Cornilă, De la religie la terorism: Fundamentul islamic şi sectele creştine versus mediul actual de
securitate, Editura Anamarol , Bucureşti, 2002, pp. 42-44.
18
Benjamin R. Barber, Războiul sfânt contra globalizării. Modul în care globalizarea şi tribalismul remodelează
lumea, trad. de Mihnea Columbeanu, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p. 199.

13
hinduşilor fiind dominată de două legi inexorabile: legea karmei ( legea faptei) şi
transmigrarea( samsara).
Religia hinduistă este una politeistă (mai exact panenteistă, adică o religie care
recunoaşte existenţa mai multor zeităţi, dar supremaţia incontestabilă a unuia, care este
Creatorul) şi se împarte în foarte multe curente , printre care se disting vishnuismul (zeitatea
supremă este Vishnu şi este răspândit în statele din nordul Indiei şi Nepal, Bangladesh şi
Buthan) şi shivanismul (zeitatea supremă este Shiva şi este răspândit în statele din sudul Indiei
şi în cele din nordul Sri Lankăi).19
O particularitate a hinduismului o constituie împărţirea societăţii în caste, un fenomen
care persistă în ţările cu tradiţie hindusă. Prima mare castă este cea a brahmanilor, însărcinaţi
cu toate aspectele care ţin de cultură. Cea de-a doua castă este cea a războinicilor (Kshatriya).
Aceştia erau regii (radjahii) sau căpeteniile de armată. O altă castă este cea a ţăranilor
(vaishayas). Din acest sistem mai face parte şi o a patra castă, a servitorilor, cei care îi slujesc
pe cei din primele trei caste.
Religia hindusă reprezintă un element important al geopoliticii contemporane a
bazinului Oceanului Indian. Factorul hindus a dus la apariţia federaţiei indiene contemporane
(popoarele din India sunt foarte diferite ca limbă, origine sau rasă, singurul element care le
uneşte fiind apartenenţa majorităţii la hinduism) şi rămâne un element important al vieţii
politice din această ţară. Pentru analiza geopolitică globală, hinduismul este important în
contextul rivalităţii sale tradiţionale cu religia islamică. Dincolo de conflictualitatea dintre
cele două mari religii (frontiera indo-pakistaneză şi statele Jammu şi Kashmir), în ultimii ani
apare o nouă confruntare musulmano-hindusă în Asia de Sud-Est, în Indonezia, Singapore sau
Malaysia, atât ca urmare a imigraţiei indiene (în Singapore sau Malaysia), cât şi a tendinţelor
de reconvertire de la islm la hinduism (în Indonezia).20

1.2.5. Iudaismul
Iudaismul, cunoscut şi sub numele de religia mozaică (după numele principalului
profet Moise) este religia poporului evreu şi are peste 18 milioane de adepţi. Iudaismul adoptă
credinţa într-un singur Dumnezeu, care este creatorul universului şi care conduce poporul ales
(evreii) prin profeţi. Cuvântul său este descoperit în Biblia evreiască (sau Vechiul Testament),
scrisă integral în ebraică. Biblia este împărţită în: Torah (cele cinci cărţi ale lui Moise), Nevim
(Proorocii) şi Ketuvim (Psalmii), religia iudaică folosind termenul de „Torah” pentru a
desemna întreaga Biblie.

19
Oleg Serebrian, Op.cit, pp. 124-125.
20
Ibidem, pp. 125-126.

14
Iudaismul promovează ideea de comunitate pentru toţi oamenii de credinţă evreiască,
apartenenţa la o sinagogă sau templu şi importanţa vieţii de familie. Tocmai datorită acestei
apartenenţe, au luptat evreii până în 1948 pentru crearea unui singur stat autonom pentru toţi
iudeii. În momentul în care Marea Britanie care avea sub mandat Palestina a hotărât la
jumătatea secolului al XX-lea să le creeze evreilor propriul stat împreună cu Naţiunile Unite,
s-a declanşat seria conflictelor între evrei şi palestinieni.21
Religia iudaică se împarte în trei mari grupări, care se deosebesc între ele prin modul
în care interpretează acele părţi din Biblie (Torah) care tratează activităţile religioase şi cele
internaţionale ale comunităţii. Prima grupare este reprezentată e Comunitatea Ortodoxă care
consideră Torahul obligatoriu, provenind direct de la Dumnezeu. Următoarea grupare este
Mişcarea Reformată, o formă simplificată a iudaismului care adoptă conţinutul etic al Bibliei.
Ultima grupare este cea a Iudeilor Conservatori, aceştia respectând multe ritualuri din Torah,
dar admit şi numeroase schimbări datorate vieţii moderne.
Ca şi celelalte religii, iudaismul s-a confruntat cu numeroase represalii venite din
partea adepţilor la creştinism sau islam. Sunt cunoscute în istorie episoadele de asuprire a
evreilor din Germania hitleristă şi din Rusia stalinistă. Holocaustul, un rezultat al ideologiei
regimului hitlerist din Germania, a reprezentat o încercare de eliminare sistematică a evreilor
din Europa şi de a le distruge definitiv civilizaţia. Holocaustul reprezintă, totodată, suma
tuturor acţiunilor anti-evreieşti coordonate şi implementate de către regimul nazist din
Germania şi de către aliaţii săi europeni între anii 1933-1945: privarea evreilor de drepturile
lor civile şi economice, segregarea şi înfometarea, deportarea şi ghetoizarea. Cu alte cuvinte,
umilinţe nesfârşite, suferinţe fizice şi psihice, pierderea speranţei, nu în ultimul
rând,distrugerea unor comunităţi, a unei culturi, a unei limbi, a tot ceea ce creează împreună
memoria colectiva a unui popor.

1.3. Neglijarea factorului religios de către gândirea geopolitică clasică


Reflexia geopolitică s-a caracterizat în secolul trecut prin ignorarea fenomenului
religios. Şcolile geopolitice, personalităţile şi teoriile elaborate în acest timp au evitat să
analizeze raporturile dintre geopolitică şi religie. Acest fenomen are mai multe explicaţii: în
primul rând tinereţea disciplinei geopolitică şi evoluţia ei sinuoasă în secolul trecut; faptul că
secolul XX a fost unul al ideologiilor, multe dintre ele, ca în cazul comunismului fiind
complet atee şi nu în ultimul rând societatea europeană care a fost marcată de aproape două
secole de secularizare apărută odată cu fenomenul iluminist şi încheiată în secolul al XIX - lea

21
Cristina Cornilă, Op. cit,p .83.

15
Termenul de geopolitică a apărut destul de târziu în atenţia istoricilor şi a
cercetătorilor care urmăreau procesele care aveau loc în cadrul societăţii internaţionale, odată
cu folosirea sa de către Rudolf Kjellen în 1899. Şcolile geopolitice clasice( germană, franceză,
sau anglo saxonă) şi-au îndreptat atenţia către evenimentele care au marcat istoria în ultimii o
sută de ani: cele două războaie mondiale, ascensiunea şi declinul imperiilor coloniale,
ignorând factorul religios şi oferindu-i totodată un teren de expansiune foarte vast.
Cea de-a doua explicaţie, referitoare la ideologiile care au marcat secolul XX (în
special, cazul comunismului) scoate în evidenţă înlăturarea religiei din spaţiul social şi politic
şi scoaterea oamenilor de sub influenţa sa indiferent sub ce formă se manifesta aceasta. De
aici a rezultat şi tratamentul diferit pe care regimul l-a aplicat celor două Biserici mai
importante: Ortodoxă şi Greco Catolică. Supunerea Bisericilor Catolice locale faţă de o
autoritate din afara blocului „democraţiilor populare”, autoritate cu vocaţie universalistă, ca în
cazul Kremlinului comunist, precum şi faptul că Biserica Catolică părea să fie oază de
autonomie şi chiar independenţă nu erau deloc pe placul noilor guvernanţi comunişti, fiind
percepute drept acte de trădare. Tocmai din acest motiv intensitatea represiunii a fost mai
mare în cazul Bisericii Catolice de ambe rituri (un exemplu edificator îl constituie prigonirea
a peste 1700 de clerici ortodocşi). Fără a beneficia de un sprijin moral şi material din exterior
şi fără a avea o tradiţie în planul sfidării autorităţii politice, ierarhia ortodoxă a adoptat relativ
repede o atitudine conformistă care s-a accentuat cu timpul, conducând la capitulări în anii
1980, atunci când prelaţii au acceptat demolările de biserici şi au consimţit la reprimarea
preoţilor protestatari. Dincolo de represiunea propriu-zisă îndurată, poate cea mai importantă
a fost izgonirea Bisericii din şcoli, spitale, instituţii de caritate, armată şi penitenciare, precum
şi descurajarea sistematică a sentimentului religios de către un regim care se declara ateu.
Apropierea omului de religie a fost puternic stânjenită şi reprimată şi, cu un sprijin însemnat
dinspre instituţiile ecleziastice, regimul a reuşit o îndepărtare a omului de rădăcinile sale
spirituale.
Cea de-a treia cauză care a dus la neglijarea factorului religios de către geopolitica
clasică a fost reprezentată de fenomenul secularizării. Termenul de secularizare desemnează
excluderea religiei din viaţa publică şi despărţirea statului de Biserică.
Odată cu acest fenomen, cultura europeană a devenit una secularizată, o cultură care
tindea să-l elimine pe Dumnezeu din realitatea obiectivă pentru a pune în locul său fiinţa
umană. Dacă până la Revoluţia franceză (1789), Biserica ocupa cea mai importantă poziţie în
societate, după procesul de secularizare, ea a fost obligată să rămână în spaţiul privat. Drept
urmare, religia creştină nu mai are un rol obiectiv în societatea europeană ci doar unul
subiectiv în spaţiul personal.

16
Cel de-al treilea val al secularizării are loc de-a lungul perioadei Iluminismului, din
secolul al XVII-lea şi până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Puterea tehnică şi
procesul de modernizare au implicat Occidentul într-o serie de schimbări profunde: au dus la
industrializare, la o „iluminare” intelectuală şi la revoluţii politice şi sociale. Există o viziune
nouă, optimistă, despre omenire, pe măsură ce stăpânirea asupra lumii naturale care altădată
ţinuse omenirea „în robie” părea să avanseze. Oamenii începeau să creadă că o educaţie mai
bună şi legi îmbunătăţite puteau aduce lumina spiritului uman. Această nouă încredere în
puterile naturale ale făpturilor omeneşti însemna că oamenii ajunseseră să creadă că pot
dobândi iluminarea prin propriile lor forţe. Pentru a descoperi adevărul, ei nu mai simţeau
nevoia să se sprijine pe credinţa în Dumnezeu şi pe tradiţia moştenită. Considerau că propria
lor cunoaştere avansată şi propria lor eficienţă îi justificau să-şi revizuiască relaţia cu
realitatea supremă şi îi legitimau să revadă explicaţiile creştine tradiţionale în legătură cu
realitatea înconjurătoare şi să le „aducă la zi”. Iluminiştii pun la îndoială existenţa
supranaturalului şi a divinului, înlocuind astfel de concepte religioase cu ceea ce ei numeau
„raţiune”. Iluminismul aşadar avea să se nască în contextul exploziv al certitudinilor
religioase istoric-creştine care începeau să se clatine, al scolasticismului Romano-Catolic
rationalist, al noilor dogme Protestante şi al rigidului determinism raţionalist calvin.
Noul spirit ştiinţific empiric, bazat pe tot mai multă observare şi experimentare, făcea ca
vechile „dovezi” ale existenţei lui Dumnezeu să nu mai fie considerate întru totul
satisfăcătoare, iar savanţii naturalişti şi filosofii, entuziasmaţi de metoda empirică, se simţeau
îndreptăţiţi să verifice realitatea obiectivă a lui Dumnezeu în acelaşi mod în care dovedeau
alte fenomene demonstrabile. În această perioadă, omul se descoperă ca o raţiune autonomă,
îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict
între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să
unească credinţa cu raţiunea.
Altfel spus, se trece de la viziunea panteistă în care Divinitatea se confundă cu lumea
la o concepţie care desacralizează lumea şi redă omului libertatea faţă de ea. La baza
procesului de secularizare stă tocmai această idee de autonomie a lumii (lumea se desparte de
Dumnezeu şi devine autonomă).
Secularismul sau guvernarea societăţii pe baze laice se găseşte în strânsă legătură cu
formarea statelor moderne şi cu delimitarea distinctă a naţiunilor. În acest fel, în formarea
statelor moderne este negată importanţa realităţii religioase. De asemenea, secularismul s-a
confruntat cu religia pentru dominaţia în viaţa indivizilor şi implicit a civilizaţiilor.
Secularizarea, ca efervescenţă şi catalizator al globalizării, reprezintă un concept anti-
tradiţionalist care uzurpă misionarismul religiei. Din nevoia de a face faţă competiţiei

17
secularismului, religia în era contemporană este din ce în ce mai detaşată de civilizaţia şi
societatea tradiţională încercând sa creeze doar comunităţi religioase, bazate pe singura
minoritate de credincioşi din marea masă a societăţii secularizate. De aici apariţia curentelor
şi sectelor religioase, fiecare dintre acestea promovând un misionarism propriu, pe baza unei
reprezentări ideologice care face posibilă eradicarea corupţiei morale.22
Geopolitica a neglijat sau minimalizat în această perioadă factorul religios, cu toate
că, cea mai neînsemnată privire retrospectivă asupra istoriei omenirii, aduce argumente
convingătoare asupra aportului masiv şi direct pe care religia l-a avut în cucerirea, stăpânirea
şi dirijarea lumii. Marile religii ale lumii contemporane (creştinismul, islamismul, hinduismul,
budismul, confucianismul etc.) s-au cristalizat ca doctrine şi sisteme de credinţe în lumea
antichităţii şi în fazele timpurii ale epocii medievale. Ele şi-au păstrat în decursul secolelor
elementele lor caracteristice (credinţe, idei, simboluri, ritualuri, instituţii etc.), dar au cunoscut
şi o serie de transformări şi adaptări la contextele istorice.

1.4. Redescoperirea religiei ca element geopolitic în lumea contemporană


După destrămarea imperiului colonial şi scoaterea în evidenţă a unor mari conflicte şi
contradicţii generate de complexitatea distribuirii religiei în spaţiu , analiza geopolitică a
apreciat rolul acestui factor. Crearea unor coaliţii interstatale bazate pe comunitatea religioasă
(simpatia lumii catolice cu croaţii în conflictul iugoslav, a lumii musulmane cu bosniacii şi a
lumii ortodoxe cu sârbii sau poziţia lumii musulmane faţă de conflictul israeliano-palestinian)
i-a determinat pe unii analişti ai fenomenelor geopolitice, cum ar fi Samuel Huntington, să
considere că civilizaţia bazată pe o anumită religie va determina principiile viitoarelor
macroansambluri geopolitice ale lumii. 23
Sfârşitul secolului XX este marcat de o renaştere globală a fenomenului religios, acesta
fiind marcată de expansiunea unor religii care au câştigat teren şi noi adepţi în special în ţările
foste comuniste.( un exemplu ar fi cel al Rusiei, 30% dintre ruşi trecând de la ateism la religia
lui Dumnezeu). Această renaştere religioasă globală a fost favorizată de afirmarea identităţii
suprimate timp de două decenii, generând o reacţie mondială împotriva laicizării şi a
relativismului moral. Religia este cea care răspunde nevoilor sociale ignorate de autorităţile
24
statale. După opinia lui Huntington, în lumea contemporană există opt civilizaţii majore:
occidentală,slavică, sino-confucianistă, japoneză, hindusă,latino-americană, islamică şi
africană.

22
Cristian Barna, Op.cit, pp. 26-28.
23
Oleg Serebrian, Op. cit,p. 243.
24
Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, traducere de Radu Carp, Editura
Antet, Bucureşti, 1998, pp. 140-142.

18
Civilizaţia hindusă este mai mult decât o religie sau un sistem social, ea este miezul
civilizaţiei indiene. Aceasta şi-a menţinut acest rol până în epoca modernă, chiar dacă India a
avut o majoritate importantă a comunităţii musulmane. Referitor la civilizaţia islamică, toţi
savanţii recunosc existenţa unei asemenea civilizaţii distincte în interiorul Islamului,
incluzând pe cele arabice,turce sau persane. Următoarea civilizaţie amintită de Huntington,
cea ortodoxă centrată în Rusia este separată de creştinătatea occidentală ca rezultat al
ascendenţei sale bizantine. Civilizaţia occidentală are trei componente în Europa, America de
Nord şi America Latină. Aceasta este urmată de civilizaţia latino-americană cu o identitatea
distinctă ce o diferenţiază de Occident. Cu toate că este urmaşa civilizaţiei europene, America
Latină a evoluat pe căi diferite de Europa. Civilizaţia latino-americană încorporează culturi
indigene care nu au existat în Europa, provenind din Mexic, Bolivia,Peru,Chile sau Argentina.
Astfel, o civilizaţie este cea mai largă grupare culturală de oameni, grupare căreia i se
pot găsi anumite elemente comune de identitate culturală (limba, istoria, religia). Religia
devine astfel integrată în ansamblul unei culturi, ansamblu care, la rândul lui, se răsfrânge şi
se manifestă prin respectivele valori religioase. 25
Încă de la încheierea Războiului Rece s-a putut observa influenţa majoră a religiei în
politica internaţională. Această influenţă a fost facilitată de câţiva factori. Un prim factor ar
putea fi reprezentat de procesele coroborate ale modernizării şi secularizării, care au dus
iniţial la excluderea factorului religios din sfera publică. Un alt factor a fost constituit de
importanţa în descreştere a ideologiilor pe scena internaţională şi o mai mare preocupare
arătată aspectelor identitare culturale, etnice sau religioase. Din ce în ce mai multe conflicte
au fost provocate sau întărite de exacerbarea diferenţelor culturale, etnice sau religioase. Din
această cauză, religiilor şi fenomenelor asociate acestora le-a fost acordată o nouă relevanţă în
contextul geopolitic.
Prin urmare, cauzele conflictului din epoca globalizării nu sunt nici de ordin ideologic, nici de
ordin economic, ci de ordin cultural şi religios.
În decursul istoriei moderne, omenirea a cunoscut mai multe tipuri de conflicte: între
monarhii, între naţiuni (apărute odată cu Revoluţia franceză ), între ideologii ( începând cu
instaurarea comunismului în Rusia),multe dintre acestea făcând parte cele din comunism,
fascism, nazism şi democraţiile liberale. După Războiul Rece, ciocnirea dintre civilizaţii
devine sursa principală de conflict. Dintre cele opt civilizaţii majore, cea islamică este
nominalizată de Samuel Huntington ca fiind cea mai militantă , ea aflându-se în conflict
deschis cu civilizaţia creştină, dar şi cu celelalte, de sute de ani. De altfel, primul război
civilizaţional a fost cel din Afghanistan (1979-1987). A fost urmat de Războiul din Golf

25
Ibidem, p. 24.

19
(1991), la care s-au adăugat conflictele din Bosnia( dintre sârbi şi albanezi), confruntarea
dintre Grecia şi Turcia, conflictul armeano-azer şi conflictul dintre islam şi iudaism. Evreii au
fost chemaţi în patria originară de Biblie, cartea sfântă a religiei mozaice, dar acelaşi pământ
constituie şi pentru musulmani obiect de veneraţie. Mai departe şiismul iranian este opus
sunnismului arab şi pakistanez. La graniţa dintre India şi Pakistan se desfăşoară un conflict,
generator a patru războaie până acum, care vizează teritorii populate de musulmani şi hinduşi,
astfel componenta religioasă joacă rolul de vector cu potenţial major în aprinderea focului. În
Sri Lanka, budiştii se bat cu hinduşii, în Filipine, musulmanii cu creştinii, în Timor, creştinii
cu musulmanii, iar conflictul din Tibet nu poate face abstracţie nici el de componenta
religioasă, budiştii lamaişti opunându-se statului ateu chinez.
Principala critică care i-a fost adusă lui Huntington a fost aceea a identificării
întregii lumi musulmane ca un singur bloc cultural aflat în conflict cu Occidentul şi cu
celelalte civilizaţii.26
Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor
conflicte. Este un punct de vedere ce nu poate fi ignorat. Cele mai acute conflicte se produc pe
frontierele ce despart lumea creştină (occidentală şi ortodoxă) de cea musulmană (zona
Balcanilor, Caucaz, Asia Centrală, zonele Mării Negre şi ale Mării Mediterane). Aceste arii de
contact creează tensiuni între identităţi şi le aduc în stare de conflict, mai ales acolo unde în
spatele lor mocneşte o energie religioasă neconsumată în plan social-economic.
În viziunea lui Huntington, zona în care creştinismul occidental (catolicismul şi
protestantismul) se întâlneşte cu ortodoxia şi cu islamul ar reprezenta o zonă vulnerabilă,
întrucât ar fi vorba de trei blocuri de civilizaţie diferite, iar frontierele dintre acestea ar fi locul
unor conflicte majore în viitor. Autorul îşi demonstrează teza arătând cum islamul, sub forma
sa integristă, atacă civilizaţia occidentală prin “mişcări de furie”, anarhice şi distructive. Dar
autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre tipurile de
civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de conflict. Aceste
conflicte, chiar dacă îmbracă un aspect religios, îşi au sursa în stările de subdezvoltare
economică la care popoarele cu modernitate întârziată trebuie să facă faţă în lumea
contemporană. Se ştie că societăţile întârziate se confruntă cu numeroase instituţii şi credinţe,
cu paradoxuri care le aduc periodic în situaţia de a fi zguduite de un frison identitar. Aflate
permanent în situaţii critice, fără ieşire, confruntate cu un viitor incert, ele sunt înclinate mai
degrabă să-şi reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze în acţiuni de

26
Xavier Raufer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, traducere de Liliana Maria Gomboşiu, prefaţă: Petre
Otu, Editura Corint, Bucureşti, 2004, p. 17.

20
modernizare socială. Dar, pe de altă parte, Huntington observă că replierea identitară a acestor
societăţi nu este un fenomen singular, ci unul care a dobândit o formă globală.
Astfel, se anticipează că viitoarele conflicte se vor produce nu între diferite naţiuni ci
între civilizaţiile aflate în competiţie, în special între Occident şi lumea islamică, respingând
astfel superioritatea Occidentului asupra celorlalte civilizaţii. Samuel Huntington nu
îndeamnă însă la o cruciadă a Occidentului împotriva lumii islamice sau viceversa sugerând
faptul că, după secolele de dominaţie occidentală, este necesar să se permită şi celorlalte
civilizaţii să deţină locul cuvenit în noua ordine mondială instaurată. În secolul XX,
modernitatea nu a reuşit să se impună in statele islamice lovindu-se de conservatorismul
religios. Deşi promovează instaurarea democraţiei în statele de origine islamică, acestea susţin
guvernele seculare pe care le ajută să-şi menţină puterea în detrimentul implementării unor
sisteme democratice. Pentru lumea islamică, Occidentul reprezintă o ameninţare la adresa
valorilor impuse prin religie, de aceea tot ceea ce susţine modernitatea şi implicit occidentul
este respins. Astfel, musulmanii s-au întors către fundamentalism, militând pentru declanşarea
„războiului sfânt”(jihadului). 27
Conflictele dintre civilizaţii vor avea loc între musulmani şi cei care nu aparţin
religiei islamice, autorul identificând astfel “graniţele însângerate” dintre civilizaţia islamică
şi cea non-islamică. Primele conflicte dintre cele două civilizaţii datează de la începutul
Evului Mediu, odată cu invazia arabă în Europa şi continuă cu cruciadele, cu expansiunea
otomană şi cu divizarea lumii islamice de către imperiile europene în secolele al XIX-lea şi al
XX-lea. În istoria recentă, factorii care au contribuit la ciocnirea celor doua civilizaţii sunt:
renaşterea islamică, explozia demografică in lumea islamică, la care se adauga pretenţiile
universaliste ale Vestului. Toţi aceşti factori, istorici şi moderni, vor conduce la ciocnirea
dintre civilizaţia musulmană şi cea occidentală. Aceasta va fi cel mai sângeros conflict al
secolului al XXI-lea. Astfel atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 şi acţiunile ulterioare
din Afghanistan si Irak au fost văzute ca o dovadă a teoriei lui Huntington. În accepţiunea lui
Huntington, conflictele dintre civilizaţii pot avea doua forme: “conflicte de-a lungul liniei de
contact” şi “conflicte între state-nucleu”. Primul tip de conflict se desfaşoară la nivel local şi
are loc între state cu graniţa comună dar care aparţin unor civilizaţii diferite sau în interiorul
aceluiaş stat dar care are populaţii care apartin unor civilizaţii diferite. Al doilea tip de conflict
se desfăşoară la nivel global între state importante aparţinând unor civilizaţii diferite.
Mai mult, raporturile geopolitice ar fi acum determinate de raporturile dintre
civilizaţii, văzute ca mari blocuri de viaţă istorică, având origini, evoluţii şi caracteristici
spirituale şi economice diferite. Astfel, conflictele viitoare vor fi conflicte

27
Cristian Barna, Op. cit, p. 39.

21
“intercivilizaţionale”, conflicte care pun faţă în faţă civilizaţii diferite, în pofida legăturilor şi
a interdependenţelor dintre ele în lumea globalizată de azi. Pe lângă faptul că lumea a devenit
multipolară sub raport geopolitic după încheierea Războiului Rece, Huntington identifică şi o
altă tendinţă, diminuarea influenţei globale pe care a avut-o până acum civilizaţia occidentală
şi afirmarea civilizaţiilor non-occidentale.
Dacă geopoliticienii clasici puneau la baza conflictelor internaţionale conflictul
„mare – uscat”, Samuel Huntington a scos în prim-plan pe cele intercivilizaţionale. La baza
civilizaţiilor se află, în primul rând, religia. Tradiţia religioasă sau tradiţia spirituală, a fost o
noţiune cu mult mai largă decât cea a statului, mai ales odată cu apariţia religiilor mondiale.
Ele sunt liantul care stă la baza civilizaţiilor şi a societăţilor internaţionale. Membrii unei
societăţi internaţionale sunt reprezentaţi de popoarele şi ţările care împărtăşesc valori culturale
şi religioase comune.

22
CAPITOLUL II

Potenţialul geopolitic al religiilor exprimat de-a lungul istoriei

2.1. Cruciadele
Religia are un important potenţial geopolitic ilustrat de-a lungul istoriei de
numeroase evenimente printre care amintim şi cruciadele( în număr de 8), expediţiile cu
caracter militar şi religios conduse de feudalii apuseni şi de papalitate în perioada 1096-
1270,cu scopul cuceririi şi colonizării Orientului Apropiat, îndeosebi a Palestinei, ocupate de
musulmani. Cruciadele au reprezentat fenomenul politic major al Evului Mediu occidental
atât prin durata lor cât şi prin implicaţiile multiple pe care le-au avut asupra sferelor politice,
culturale şi religioase ale societăţii. Născute dintr-un sentiment religios care s-a suprapus unor
interese materiale, cruciadele au favorizat ciocnirea la sfârşitul secolului XI a două civilizaţii
şi culturi total diferite: creştină şi musulmană (occidentală şi orientală). 28
Ideea de cruciadă anti - musulmană apare mult mai devreme însă, de la începutul
secolului al VIII-lea imediat după marea invazie arabă din Europa de Sud-Vest ( Peninsula
Iberică) când 13 000 de arabi sub comanda lui Tarik Ibn Ziad au debarcat în sudul regatului
vizigot ( Spania), reuşind să cucerească după şapte ani de lupte aproape în întregime regatul
de origine germanică din Peninsula Iberică. Singurele teritorii care nu au fost anexate marelui
califat au fost Galicia, Asturiile şi micile formaţiuni feudale de-a lungul munţilor Pirinei.
În anul 718, arabii din Palestina Iberică, conduşi de Es-Samh, un succesor al lui Tarik
Ibn Ziad, au trecut Pirineii cu intenţia de a cuceri statul franc. Ciocnirea dintre arabi şi franci,
care a avut loc la Tolouse, s-a încheiat, din fericire pentru creştini, cu înfrângerea arabilor. Un
deceniu şi jumătate mai târziu, arabii sau maurii cum mai sunt denumiţi cuceritorii Palestinei
Iberice au invadat din nou teritoriul de la nord de Pirinei. Ei au fost din nou înfrânţi, de
această dată la Poitiers, în octombrie 732. Opriţi în defensiva declanşată în aceasta parte a
Europei, arabii n-au abandonat însă ideea cucerii lumii apusene, idee pe care au reluat-o în
veacul următor.
În secolul al IX-lea arabii debarcă în Sicilia şi Peninsula Iberică, înregistrând un lung
şir de victorii. În anul 830 ei cuceresc Palermo şi după mai bine de un deceniu, în 842, ocupă
Messina. În acelaşi an arabii atacă Roma pe care o jefuiesc iar în anul 856 cuceresc Tarentul,
pentru ca în 876 să ia cu asalt Siracusa. 29

28
Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţii şi culturi, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1999, p. 7.
29
S. Columbeanu, Radu Valentin, Cruciadele, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, pp. 50-51.

23
Replica Europei Occidentale feudale s-a manifestat la început destul de lent. Printre
cei care s-au străduit să se opună arabilor îi amintim pe împăratul caroligian Ludovic al II-lea
care a reuşit în anul 871 să smulgă din mâinile arabilor oraşul Bari şi pe împăratul bizantin
Vasile I Macedoneanul care în anul 880 a recucerit Tarentul. Creştinii încep astfel Reconquista
(recucerirea în traducere din limba spaniolă) teritoriilor pierdute în faţa musulmanilor pe care
îi numesc mauri sau sarazini. 30
Astfel, în secolul al XI-lea Europa creştină supravieţuieşte unui număr însemnat de
crize grave şi se află în plină expansiune. Printre inamicii forţaţi să se retragă se numărau şi
arabii musulmani din Spania şi Sicilia. Un impuls ieşit din comun îi determină pe europeni să-
şi îndrepte atenţia , cu scopul invaziei, asupra îndepărtatei zone de est a Bazinului
Mediteranean , controlată de musulmani. În centrul acestei zone se afla Ţara Sfântă, venerată
de creştini, ca fiind locul în care a trăit şi murit Iisus din Nazareth. Acest război a devenit unul
sfânt , în care cei implicaţi au „folosit crucea” şi au devenit cruciaţi.
Puternicul spirit religios al cruciadelor a fost imprimat de Papalitate. Victorioasă în
confruntarea sa cu Imperiul, Biserica romană urmărea să-şi consolideze influenţa religioasă şi
politică în Răsărit, să pună capăt Marii Schisme din 1054, realizându-şi, astfel, idealul
universalist de putere. De aceea, expediţiile cruciate pot fi considerate ca expresiile cele mai
înalte ale aspiraţiilor de unitate ale lumii medievale, sub egida Pontificatului roman. Apelul la
cruciadă subliniază foarte clar primatul spiritual al Bisericii Romane, arătând, totodată, că
Papa era liderul de necontestat al Creştinătăţii. În cea de-a doua jumătate a veacului al XI-lea,
unul dintre cei mai însemnaţi papi pe care l-a cunoscut creştinismul catolic, Urban al II- lea
convoca la Clermont în Franţa în vara anului 1095 un Conciliu care avea să lanseze un apel în
rândul maselor largi de creştini prin care li se comunica că Dumnezeu doreşte declanşarea
cruciadei şi eliberarea locurilor sfinte. După ce aminteşte de nenorocirile creştinilor din
Orient, Papa îi roagă pe creştinii din Occident să pună capăt războaielor dintre ei şi să se
unească pentru a lupta împotriva păgânilor şi pentru a-i elibera pe fraţii lor din Orient. 31
Vreme de mai multe sute de ani, Bizanţul a servit ca zonă-tampon a creştinismului
împotriva islamismului militant. Înfrângerea de la Manzikert, din anul 1071, a dus la
pierderea aproape în întregime, a Asiei Mici (Turcia modernă), care a reprezentat întotdeauna
pentru Bizanţ, o sursă de forţă de muncă şi de bani. Aflaţi în pericol de moarte, bizantinii au
fost obligaţi să ceară ajutor extern. Învingătorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci
selgiucizi, normanzi convertiţi la islamism şi care au devenit puterea principală în Orientul
Mijlociu. Dacă arabii fuseseră mai reţinuţi, noii veniţi s-au impus într-un mod violent în faţa
30
Jean-Paul Roux, Istoria războiului dintre islam şi creştinătate 622-2007. Un conflict teribil, traducere din
limba franceză de Lucia Postelnicu Pop, Editura Artemis, Bucureşti 2007, p.113.
31
Cécile Morrisson, Cruciadele,traducere de Răzvan Junescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, pp. 23-24.

24
pelerinilor europeni, veniţi într-un număr din ce in ce mai mare, pentru a vizita locurile sfinte.
Aceasta a constituit o alta cauză, care l-a determinat pe Papa Urban II să predice în favoarea
unei cruciade în anul 1095. Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai puţin important, în
comparaţie cu recucerirea Ţării Sfinte de către creştinătate. După cum a subliniat însuşi Urban
II, crima, jaful şi înfiinţarea unor noi domenii, au devenit perfect acceptabile atâta timp cât
victimele erau "necredincioşi", care nu meritau nimic altceva.
Prima cruciadă a avut loc între anii 1096 şi 1099 şi s-a desfăşurat în două faze:
cruciada sărăcimii şi cruciada feudalilor.
Apelul pontifical de la Clermont şi propaganda diverşilor predicatori au avut un ecou
uriaş în întreaga creştinătate. Mediile populare, în special, din nord-estul Franţei, Lorena,
Flandra, Germania renană au răspuns cu entuziasm chemării, grupându-se în jurul lui Petru
Eremitul şi al lui Walther cel Sărac, cei doi conducători ai campaniei. Această cruciadă a
săracilor a debutat prin programe spontane împotriva comunităţilor evreieşti întâlnite în cale
(Germania de sud, valea Dunării), ceea ce marchează naşterea antisemitismului în Occident.
După un drum lung şi anevoios,cruciaţii au ajuns la Constantinopol, de unde s-au îndreptat
către Asia Mică. Masacrarea lor aici de către turcii selgiucizi a pus repede capăt unei
expediţii, pe care Papalitatea nici n-o dorise, nici nu o sprijinise.
Cruciada feudalilor, care a urmat, a fost mult mai bine pregătită şi condusă. Ea a
reunit cavaleri din aproape toate ţinuturile Europei, ca Godefroy de Bouillon – ducele
Lorenei – şi fratele său Balduin de Boulogne, Hugo de Vermandois, fratele regelui Franţei,
Filip I, apoi Robert Courteheuse, fiul cel mai mare al lui Wilhelm Cuceritorul, Raymond de
Saint-Gilles, conte de Toulouse şi, în fine grupul normand, din care făceau parte Bohemund
de Tarent şi Tancred de Sicilia, însoţiţi de legatul pontifical Adémar de Monteil, episcop de
Puy. În primăvara anului 1097, toţi au ajuns la Constantinopol, venind din direcţii diferite.
Deşi solicitase sprijinul Occidentului, Alexis I Comnenul înţelegea să-i folosească pe cavalerii
latini doar ca mercenari, pentru eliberarea posesiunilor pierdute. Dar, veritabila armată cu care
se confrunta acum şi dorinţele acesteia de independenţă, îi stârneau o îngrijorare profundă.
Neputând obţine din partea apusenilor o promisiune explicită de returnare a teritoriilor
bizantine din Asia Mică, împăratul a reuşit să-i supună printr-un omagiu de vasalitate, la care
latinii au consimţit numai pentru a ajunge mai repede la destinaţia fixată. 32
La sfârşitul lunii mai, cruciaţii şi contingentele bizantine au trecut Bosforul şi au
început asediul Niceii – importantă bază militară selgiucidă – pe care au ocupat-o după câteva
săptămâni. După o nouă victorie, la Doryleum, împotriva lui Kiliji Arslan, sultanul de Rum,
cruciaţii au ajuns, în octombrie, la Antiochia, pe care au cucerit-o în 1098, după un asediul de

32
S. Columbeanu, Radu Valentin, Op. cit, p. 66.

25
7 luni. Pe măsura apropierii de ţinta expediţiei, disensiunile dintre cavalerii au devenit din ce
în ce mai numeroase, fiecare căutând o posibilitate de a se stabili pe cont propriu în "Ţara
Sfântă". Încă înainte de ocuparea Antiochiei, spre exemplu, Balduin de Boulogne s-a desprins
de restul oştirii, plecând să-şi încerce norocul la armenii de pe Eufratul superior. În drum spre
Ierusalim (luat cu asalt la 15 iulie 1099), Raymond de Saint-Gilles s-a oprit la Tripoli,
imitându-l pe Bohemund de Tarent, care îşi adjudecase, mai înainte, Antiochia, tocmai
cucerită. În acest mod, au luat naştere principalele formaţiuni politice latine din Orient:
principatul Antiochiei, comitatele de Tripoli, Edessa (întemeiat de Balduin de Boulogne),
Jaffa şi Ascalon. 33
Toţi împăraţii franci erau de acord să refuze restituirea posesiunilor cucerite
Bizanţului. Ei, însă, ezitau între a forma un singur regat independent, sau a le aşeza pe fiecare
la dispoziţia Sfântului Scaun. Iniţial, a părut să se impună această din urmă soluţie, cum o
demonstrează titlul de "avocat (apărător) al Sfântului Mormânt", luat de Godefroy de
Bouillon, căruia îi revenise Ierusalimul şi, totodată, întâietatea printre cruciaţi. În terminologia
feudală, noţiunea de "avocat" îl desemna pe apărătorul pământurilor Bisericii. La moartea lui
Godefroy, în 1100, fratele său Balduin, fostul conte de Eddesa, a adoptat titlul de rege
devenind astfel suzeranul tuturor francilor din Orient, cu excepţia Antiochiei, Edessei şi a
comitatului de Tripoli, care au rămas independente.
Toate aceste state, organizate după modelul occidental, erau extrem de fragile. Situate
în apropiere litoralului, înconjurate de un mediu musulman ostil, apărarea lor implica eforturi
şi cheltuieli disproporţionate în raport cu avantajele potenţiale. Singura lor şansă de
supravieţuire era continua divizare a micilor principate islamice din jur. Orice tentativă de
regrupare a acestora era catastrofală pentru creştini. Acest lucru s-a văzut în 1146, când Zengî,
emirul de Mossul, stăpân al mai multor oraşe din nordul Siriei şi fiul său, Nur-ed-Din au pus
capăt comitatului de Edessa, cel mai expus dintre statele latine. În acelaşi timp un alt
eveniment marca istoria Ierusalimului. După 1130, Bizanţul îşi reclamă dreptul asupra
teritoriilor aflate în posesia cruciaţilor. 34
Evenimentul a declanşat Cruciada a II-a (1147-1148), organizată de Papa Eugeniu al
III-lea. Noua expediţie europeană l-a avut în centru pe Bernard de Clairvaux ( supranumit
Sfântul Bernard), figură spirituală marcantă a timpului său. Bernard a răspândit chemarea la
cruciadă în întregul Occident, reuşind să-i convingă pe Ludovic al VII-lea, regele Franţei, pe
împăratul Conrad al III-lea şi elita nobiliară franceză şi germană.

33
Cécile Morrisson, Op. cit, pp. 29-30.
34
S. Columbeanu, Radu Valentin, Op. cit, pp. 92-93.

26
În vara anului 1148, cruciaţii germani au ajuns primii la Constantinopol. De aici, cu
ajutorul vaselor puse la dispoziţie de Manuel I Comnenul, ei au trecut în Asia Mică, unde au
fost , însă, risipiţi de turci, cruciaţii sfârşindu-şi expediţia ca simplii pelerini. Participarea
franceză la cruciadă s-a organizat la Étampes, în 1147. Până în capitala Bizanţului, armata de
80.000 de oameni a regelui a devastat insulele Ionice, Corintul şi Teba, semnând o alianţă cu
sultanul Egiptului, pentru a putea continua din punct de vedere financiar campania. Îngrijorat
de această veste, Manuel I a încheiat un tratat similar chiar cu sultanul de Rum. Mai mult, el a
refuzat să-i primească pe cruciaţi în Constantinopol, atât timp cât aceştia nu i s-ar fi
recunoscut vasali, cererea împăratului stârnind controverse în tabăra franceză.
Episcopul de Langres a îndemnat, chiar, la cucerirea oraşului,catalogându-i pe greci ca
eretici. Nerăbdător să traverseze Bosforul, Ludovic a acceptat să facă gestul. Trecând în Asia
Mică, cruciaţii au fuzionat cu resturile armatei lui Conrad al III-lea şi, după câteva ciocniri
nesemnificative cu turcii, au ajuns la Antiochia, unde expediţia s-a dizolvat de la sine, fără a fi
obţinut vreun rezultat.
În tot acest timp, turcii continuau ofensiva. Sultanul Damascului şi Egiptului, Saladin,
a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. În
lupta de la Hattin (1187), în apropiere de lacul Tiberiada, sultanul a înfrânt pe regele
Ierusalimului, Guy de Lusignan şi a pus stăpânire pe oraş. Când cele 2 armate au ajuns la
confruntarea directă, cruciaţii nu au avut nici o şansă împotriva arabilor care erau mai mulţi şi
mult mai bine pregătiţi. Din cauza lui Guy de Lusignan, Ierusalimul a fost cucerit si au murit
numeroşi oameni.
La capătul acestor succese, musulmanii deţineau întregul regat al Ierusalimului cu
excepţia Tyr-ului, comitatul de Tripoli şi a principatului Antiohiei. Victorios pe toată linia,
Saladin a dat dovadă faţă de creştinii din Asia de o mare generozitate permiţându-le învinşilor
să părăsească locurile cucerite de armatele sale, refuzând totodată ca Sfântul Mormânt să fie
distrus.35
Cruciada a III-a a avut loc între anii 1189-1192. Vestea căderii Ierusalimului şi a
celei mai mari părţi din regatul latin de către turci a mobilizat toată Europa. Propovăduitorul
cruciadei a fost Foulque, preot din Neuilly( pe Marna). Acesta avea misiunea de a-i determina
la o acţiune comună pe cei doi regi ai Angliei şi Franţei, aflaţi în conflict.( Filip al II-lea
August şi Richard Inimă de Leu). Alături de aceştia s-au alăturat cruciadei şi Frederic I
Barbarossa .36

35
Ibidem pp. 110-111.
36
Florentina Căzan, Op. cit, p. 93.

27
Motivele participării fiecăruia erau diverse, dar componenţa religioasă şi cavalerească
nu trebuie exclusă dintre ele: acestea mai jucau încă, la finele secolului al XII-lea, un rol
important în mentalul colectiv. Dacă războiului a fost cel mai bine reprezentat de regele
Angliei, elementul religios s-a văzut, în schimb, în acţiunea lui Frederic I. Cruciada îi oferea
împăratului prilejul de a face din ideea de universalitate o realitate politică, mai ales că în
Europa autoritatea sa fusese recunoscută de principii Danemarcei, Boemiei, Ungariei şi
Poloniei, iar cu papalitatea, Frederic încheiase deja, un compromis, prin care i se recunoşteau
drepturile în Italia.
Filip al II-lea August pare cel mai pragmatic dintre toţi. Participarea la cruciadă nu
numai că îi consolida prestigiul în regat – lucru indispensabil în procesul de centralizare – dar
îi oferea şi ocazia de a dirija opoziţia nobiliară într-o direcţie mai folositoare. Implicarea sa în
campanie era determinată şi de papalitate , deoarece suveranul Bisericii dorea asocierea cu
Filip, regele Angliei, readucând astfel în Occident "pacea lui Dumnezeu", pe care Roma dorea
să o facă respectată.
Divizată în trei eşaloane, oastea cruciată număra aproximativ 180.000 de oameni. O
parte s-a îmbarcat cu Richard Inimă-de-Leu la Marsilia, alta a pornit de la Genova cu regele
Franţei, iar ultima a urmat drumul de uscat, împreună cu Frederic I. Popasul îndelungat al
primilor doi în Sicilia, i-a permis împăratului să ajungă primul în Asia Mică şi să-l învingă pe
sultanul de Rum. Victoria a fost, însă, efemeră, din cauza morţii sale neaşteptate în munţii
Taurus, din Cilicia. Cea mai mare parte a oştirii imperiale s-a dezorganizat, cu excepţia unui
nucleu comandat de ducele Austriei, Leopold al IV-lea. În vara anului 1191, în drum spre
Palestina, Richard cucerise aproape dintr-o întâmplare Ciprul, cedat în compensaţie lui Guy
de Lusignan. Insula va rămâne în posesiunea creştinilor până în 1571, când va fi cucerită de
turci. Anexarea ei de către regele englez este premonitorie pentru devierile ulterioare ale
spiritului cruciadei şi reevaluarea globală a obiectivelor sale. Măcinaţi de rivalităţi şi
neînţelegeri interne, cruciaţii au obţinut un singur succes mai semnificativ: cucerirea Accrei,
în iulie 1191. A urmat abandonul lui Filip al II-lea, care s-a reîntors în Franţa pentru a profita
de absenţa rivalului sau de pe continent şi a încercat să ocupe Normandia şi Aquitania. 37
În Palestina, englezii au încheiat un armistiţiu cu musulmanii, care asigura
creştinilor liberul acces în Ierusalim. Astfel s-a sfârşit o prea puţin glorioasă campanie, în
ciuda participării şi a propagandei care o înconjurase.
Cruciada a-IV-a (1202-1204) a fost dominată de două mari personalităţi ale timpului:
Papa Inocenţiu al III-lea şi Enrico Dandolo (dogele Veneţiei). Participanţii la cruciadă au fost
baroni şi cavaleri. Acest fapt, coroborat cu absenţa unor cauze concrete ale expediţiei şi cu

37
Cécile Morrisson, Op. cit, pp. 60-61.

28
procentul insignifiant al participării populare sugerează o anumită degradare a spiritului
religios, care animase mişcările precedente. 38
După trei ani de tergiversări, nobilii francezi întruniţi la Compiègne l-au ales în
fruntea cruciadei pe Thibaud de Champagne (înlocuit, după deces, cu Bonifaciu de
Montferrat), stabilind, totodată şi planul acţiunii. Acesta prevedea ca principala lovitură să fie
îndreptată spre Egipt, pe considerentul că Ierusalimul nu putea fi cucerit până ce acest centru
al puterii musulmane nu era distrus. Cum sultanul Ayubid de la Cairo era şi stăpînitorul
Palestinei, o victorie asupra sa reprezenta eliberarea "Ţării Sfinte".
Traversarea Mediteranei şi finanţarea expediţiei presupuneau, însă,colaborarea
cruciaţilor cu una dintre republicile maritime italiene. În consecinţă, o ambasadă formată din
şase nobili francezi, condusă de Geoffroy de Villehardouin – care avea să fie şi cronicarul
cruciadei – s-a deplasat, în 1201, la Veneţia, pentru a trata condiţiile cooperării. Veneţia s-a
angajat să le asigure cavalerilor călătoria solicitată, în schimbul sumei totale de 85.000 mărci
de argint. Deoarece era evident că plata nu putea fi acoperită integral, veneţienii au propus
cruciaţilor să cucerească în contul sumei cetatea Zara de pe coasta Adriaticii, răpită Republicii
de către Ungaria (ceea ce s-a şi întâmplat, în noiembrie 1202). Era prima deviere majoră a
expediţiei de la scopurile sale iniţiale. A urmat a doua, în momentul în care latinii au decis să
răspundă favorabil cererii de ajutor a lui Isaac al II-lea Anghelos, care dorea să-şi recâştige
tronul. Enrico Dandolo, dogele Veneţiei, a încurajat discret noul proiect, văzând în el un prilej
neaşteptat de a promova interesele economice ale oraşului său în imperiu.39
Consimţământul Papei nu a fost solicitat, nici de astă dată. Dar planul li se părea
cruciaţilor cu atât mai tentant, cu cât în schimbul sprijinului cerut, Isaac al II-lea se angaja să
recunoască autoritatea Romei, să determine reunificarea celor două Biserici şi să-i
recompenseze pe aliaţii săi substanţial.
Reînscăunat în vara anului 1203, împăratul şi-a încălcat , însă, promisiunea iniţială,
ceea ce i-a împins pe apuseni să cucerească a doua oară Constantinopolul, în luna aprilie a
anului următor (1204). Stăpânirea bizantină în "Oraşul lui Constantin" a fost, astfel, înlocuită,
preţ de câteva decenii, cu o nouă structură politică, Imperiul latin de Răsărit, al cărui prim
împărat a fost Balduin de Flandra. Concomitent, în Peninsula Balcanică au luat naştere regatul
Thessaliei (în frunte cu Bonifaciu de Montferrat), ducatul de Atena, principatul de Ahaia
(condus de Geoffroy de Villehardouin), ca şi mai multe seniorii independente, cum ar fi
Negroponte. Marea câştigătoare a cruciadei a fost, însă, Veneţia, care dobândea un control

38
S. Columbeanu, Radu Valentin, Op. cit, p. 133.
39
Cécile Morrisson, Op. cit, pp. 66-67.

29
economic aproape complet asupra imperiului, împreună cu întinse posesiuni în Arhipelagul
egeean şi Grecia.
Bizanţului îi mai rămâneau în patrimoniu doar Niceea, Epirul şi Trapezuntul, primul
constituind nucleul de unde va porni restauraţia din 1261. 40
În ciuda devierii sale, cruciada a IV-a a fost ultima expresie clasică a acestui gen de
expediţii. Desfăşurarea ei pune în lumina limitele deja importante ale degradării idealului
dintâi, care va continua neîntrerupt pe parcursul deceniilor următoare.
Cea de-a Cincia cruciadă a avut loc între anii 1217 şi 1219. Odată cu această cruciadă
se pregăteşte o nouă expediţie spre Ţara Sfântă. Dezolanta „cruciadă a copiilor” în care 50000
de copii francezi şi germani au fost ucişi în porturile mediterane sau pur şi simplu vânduţi ca
sclavi în Egipt în 1212, dovedeşte necesitatea eliberării Ierusalimului. A cincia cruciadă a
pornit sub conducerea lui Andrei al II-lea al Ungariei şi a cardinalului Pelage, animată de
ideea asigurării supravieţuirii regatului latin al Ierusalimului fără controlul Egiptului.
Jean de Brienne, care era regele Ierusalimului, a preluat conducerea expediţiei cu
toate că aceasta era dirijată de cardinalul Pelage şi s-a îndreptat spre Damietta pe care l-a
cucerit în noiembrie 1219. Sultanul din Cairo, îngrozit de prăbuşirea unei cetăţi precum
Damietta le oferă la schimb Palestina . Cei mai mulţi dintre cruciaţi sunt de acord cu această
ofertă însă Pelage se opune făcând astfel armata inactivă timp de un an. Egiptenii au astfel
timpul necesar pentru a-şi reface armata şi pentru a pregăti următoarele bătălii împotriva
creştinilor care se aflau sub dominaţia lor. Când cruciaţii pornesc spre Cairo, aceştia sunt
încercuiţi şi capturaţi. 41
Cruciada a VI-a (1228-1229) a lui Frederic al II-lea a fost singura care s-a mai
soldat cu rezultate notabile : reocuparea pe cale diplomatică a Ierusalimului în 1229, în urma
tratativelor de la Jaffa din 11 februarie 1229 dintre Frederic al II-lea de Hohenstaufen şi
liderul musulman al Egiptului al- Kamil ( însă Oraşul Sfânt al creştinismului va fi definitiv
pierdut în 1244). Prin acest acord, creştinii reintrau în posesia principalelor lăcaşuri religioase
din Galileea, Iudeea şi Samaria, dar cu condiţia respectării drepturilor de cult ale
musulmanilor în Ierusalim, îndeosebi în moscheea Aksâ şi Templul Stâncii.
Pactul a fost consfinţit de Frederic după intrarea sa în oraş, prin vizitarea succesivă a
monumentelor creştine şi musulmane, gest extraordinar pentru acel timp, care anunţa
abordarea pragmatic-raţională de mai târziu a politicii. Totodată, el s-a şi încoronat acolo,
impunând, în acest fel, universalismul pe care îl reprezenta ca realitate de facto. Prin Frederic
al II-lea, ideea imperială dobândea, pentru ultima dată din lunga ei istorie, o consistenţă mai

40
Florentina Căzan, Op. cit, pp.100-101.
41
Jean-Paul Roux, Op. cit, pp. 136-137.

30
precisă. Animozitatea papei Grigore al IX-lea, ostilitatea clerului catolic din Palestina faţă de
acest monarh, precum şi perpetua mefienţă a musulmanilor au ruinat planurile de supremaţie
ale împăratului. 42
Deşi Ierusalimul a rămas din punct de vedere juridic sub tutelă până în 1268, ponderea
sa politică a încetat să mai conteze. Oraşul Sfânt al creştinilor a rămas doar un simbol.
Cruciadele a VII-a (1248-1250) şi a VIII-a (1270) au fost întreprinderi exclusiv
franceze şi personale, ale lui Ludovic al IX-lea. Numitorul lor comun a fost credinţa în
importanţa Egiptului ca deschidere a drumului spre Ierusalim.
Impactul mongol, de la începutul secolului al XIII-lea, asupra Orientului Apropiat,
căderea Bagdadului şi a Siriei concentraseră în Egipt toate valorile Islamului. În plus, sultanul
de aici continua să-şi exercite dreptul real de stăpânire a Ierusalimului. Însă, ca şi
precedentele, nici aceste cruciade nu au dus la vreun rezultat. Eşecul final din 1270 a
inaugurat seria pierderilor teritoriale definitive din Orient. În 1268 musulmanii au recucerit
Antiochia. Câţiva ani mai târziu, în 1289, a căzut şi oraşul Tripoli. În fine, ultimul bastion al
rezistenţei creştine din Siria, Accra, a fost, la rândul său, cucerit, în 1291. Orice stăpânire
latină în regiune lua, aşadar, sfârşit.43
Aceste cruciade au reprezentat doar începutul unei lungi perioade de ciocniri între
creştinism şi islam. În secolele XIV-XVI au avut loc cruciadele târzii antiotomane. Căderea
Acrei în 1291 în mâinile musulmanilor selgiucizi însemnase sfârşitul Ierusalimului după o
perioadă de existenţă de peste două sute de ani. În urma cruciadelor clasice, creştinii
pierduseră teritorii vaste şi nu se mai puteau apropia atât de uşor de Ierusalim, aceste cauze
adăugându-se idealului nou de cruciadă. Astfel, din secolul al XIV-lea locul cruciadelor
ofensive este luat de un lung şir de cruciade defensive. Înaintarea turcilor în Balcani punea
problema apărării ţărilor creştine europene astfel că alianţa cu un popor necreştin împotriva
otomanilor va însoţi noua idee de cruciadă. Pentru realizarea acestui scop, cruciada din
secolul XIV şi cele care au urmat menţineau ideea unităţii popoarelor creştine prin
intermediul unui sistem de alianţe creat în secolul al- XV-lea la care s-au alăturat şi ţările
creştine necatolice, în special ţările romậne.
În anul 1333, Filip al VI-lea a fost numit de către Papa Ioan al XXII-lea comandantul
general al unor proiectate cruciade, aceasta nefiind singura încercare din acest veac, pregătiri
pentru acţiuni în Orient având loc încă din 1317 de către Filip cel Lung şi Carol de Valois.
Cruciada anunţată de Papă a fost predicată de arhiepiscopul de Reims, devenit lider spiritual
al expediţiei. Acestei chemări la cruciadă au răspuns regii Navariei,Boemiei şi Ciprului,

42
Cécile Morrisson, Op. cit, p. 80.
43
Ibidem, pp. 90-91.

31
Veneţia, împăratul Bizanţului, acesta din urmă fiind cel mai motivat de lupta împotriva
turcilor. În anul 1335 s-au pus bazele primi Ligi creştine, „Sfânta Uniune”, proclamată de
Papă ca o nouă formă de luptă împotriva duşmanilor de altă credinţă.
Ajuns papă în 1342, Clement al VI-lea a organizat o expediţie în Orient iar în 1344
cucerea Smirma, alungându-i pe conducătorii turci. Evenimentul menţinea aprinsă ideea de
cruciadă în toate ţările catolice. În jurul Papei Clement al VI-lea s-a creat în anul 1344 o a
doua Ligă formată din regele Ciprului, Veneţia, Genova, Neapole, Catalonia, din acest
moment, cruciada devenind o unitate mediteraneană. 44
În faţa pericolului tot mai mare care îl reprezentau otomanii, Papa Urban al V-lea
încearcă să lanseze o nouă cruciadă. Apelului său i-a răspuns Amedeu al VI-lea, conte de
Savoia care a pornit spre Peninsula Balcanică reuşind să cucerească oraşul Gallipoli în august
1366.Două decenii mai târziu la Kosovo, turcii îşi iau revanşa reuşind să zdrobească armata
sârbă. În 1391, otomanii reuşesc să ocupe şi cetatea Vidin iar doi ani mai târziu sub
conducerea lui Bayazid I „Fulgerul”( 1389-1402) reuşesc să transforme Bulgaria în paşalâc.
Acesta începe asediul Constantinopolului în primăvara anului 1394. Asediul durează şapte
ani, timp în care acesta atacă Valahia şi Dobrogea iar la Nicopole, în anul 1396, înfrânge o
armată cruciată a Europei.
Încă de la început, otomanii au urmărit să-şi impună credinţa asupra tuturor teritoriilor
cucerite şi de asemenea să elimine toţi credincioşii care nu-i respectau religia. Războiul
urmărit de catre otomani era, prin urmare unul religios care urmărea nu să distrugă ci să
supună lumea necredincioasă. Otomanii au fondat imperiul lor prin unirea Anatoliei
musulmane şi a Peninsulei Balcanice creştine sub conducerea lor şi cu toate că războiul sfânt
a fost principiul fundamental al statului, imperiul s-a manifestat, în acelaşi timp ca protector al
Biserici Ortodoxe şi al milioanelor de creştini. Islamul îngăduia creştinilor şi evreilor libera
exercitare a credinţelor lor religioase şi să trăiască potrivit propriilor lor legi religioase. Trăind
într-o societate de frontieră şi amestecându-se permanent cu creştinii, otomani au aplicat
principiile islamului cu toleranţă, obţinând astfel supunerea voluntară şi încrederea
creştinilor , înaintea recurgerii la război .45
De-a lungul perioadei de început a expansiunii otomane, niciun stat nu s-a opus
turcilor, fie în Balcani sau în Anatolia şi nici nu a adunat vreo armată cruciată europeană, cu
toate că Papa a proclamat o cruciadă împotriva otomanilor în 1366. Cel mai puternic rival al
otomanilor a fost în tot acest timp cea mai orientală dintre ţările catolice, Ungaria care

44
Florentina Căzan, Op.cit, pp. 167-175.
45
Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca Clasică 1300-1600, traducere de Mihai Maxim, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996, pp. 45-48.

32
ajunsese să aibă frontieră comună cu Imperiul Otoman, situaţie care l-a pus sub tensiune pe
suveranul său, Sigismund cu atât mai mult cu cât Veneţia intrase în graţiile otomanilor.
În acest timp, în Asia Centrală şi Iran, Timur Lenk (1336-1405) întemeiase un puternic
imperiu pentru a cucerii lumea. Amândoi erau turci; turcii proclamaseră dintotdeauna că nu
pot avea decât un singur suveran, iar existenţa simultană a doi suverani turci era de
neconceput. Bătălia a avut loc la Ankara pe 28 iunie 1402, Bayazid fiind înfrânt şi luat
prizonier. Teritoriul otoman a fost împărţit între fii lui Bayazid care au recunoscut
suzeranitatea lui Timur, iar la moartea sa au început lupta pentru stăpânirea întregului
teritoriu. După câţiva ani de anarhie şi de lupte între moştenitorii lui Bayazid, Mehmed I-
ul(1403-1421) reuşeşte să refacă Imperiul cu ajutorul Bizanţului. 46
În aceste condiţii, o revanşă împotriva musulmanilor devenea posibilă, aceasta fiind
vizibilă prin dorinţa de unificare a Apusului cu Răsăritul. În 1442, sultanul Murad al II-lea se
confruntă cu armata lui Iancu de Hunedoara la Alba, domnitorul român având câştig de cauză.
Încercarea turcilor de a reveni, în toamna aceluiaşi an, s-a soldat cu înfrângerea lor
dezastruoasă, pe râul Ialomiţa, şi o dată cu ea Iancu îşi anunţa intenţia de a relua ofensiva
antiotomană.
La 1 ianuarie 1443, la Roma era proclamată cruciada. Au răspuns chemării Veneţia,
regele Neapolelui, ducele Burgundiei, împăratul Germaniei, regele Ungariei şi Poloniei , în
timp ce operaţiile militare urmau să fie conduse de Iancu de Hunedoara. Acesta împreună cu
Vladislav I, regele Poloniei şi al Ungariei au pornit expediţia împotriva turcilor, rămasă în
istorie cu numele de de „Campania cea Lungă”( 1443-1444). Armatele celor doi au trecut prin
Serbia, prin Bulgaria, au ocupat Sofia, şi au trecut Balcanii prin răsărit. La 2 ianuarie 1444,
turcii au suferit o înfrângere grea lângă Kunoviţa, însăşi cumnatul sultanului fiind luat
prizonier.
„Campania cea Lungă” victorioasă a redeschis interesul pentru o nouă cruciadă care
avea să treacă prin Serbia, urmând să ajungă până în Ţara Românescă. Armata ar fi trecut mai
apoi Balcanii,obiectivul final fiind Adrianopolul. Sultanul Murad al II-lea a dejucat toate
planurile cruciaţilor şi i-a învins la Varna în 1445.
La mijlocul secolului al XVI-lea, Constantinopolul se afla în poziţia de vasal al
otomanilor iar căderea sa va fi considerată unul din evenimentele cele mai importante din
istorie, marcând sfârşitul Evului Mediu şi începutul istoriei moderne. Pe 29 mai 1453, oraşul
Constantinopol a căzut în mâinile otomanilor şi a reprezentat un şoc pentru lumea creştină.
Aşezat între Europa şi Asia,era capitala a ceea ce mai exista din Imperiul Roman de Răsărit. 47

46
Jean-Paul Roux, Op. cit, pp. 159-160.
47
Florentina Căzan, Op. cit, pp. 181-186.

33
În ianuarie 1453, tânărul sultan Mehmed al II-lea supranumit şi „Cuceritorul” a lansat
ideea conform căreia Imperiul Otoman nu va mai fi niciodată sigur până când
Constantinopolul nu se va afla în mâinile sale. Oricât de dorită ar fi fost din punct de vedere
politic, cucerirea Constantinopolului nu reprezenta o necesitate strategică, deoarece împăraţii
bizantini erau deja vasali otomani, motivul principal ţinând de prestigiul său.
Vestea cuceririi marelui oraş creştin, echivalentul răsăritean al Romei, a produs un
mare şoc Europei. Papa împreună cu împăratul Sfântului Imperiu Roman începuseră să facă
planurile pentru o nouă cruciadă antiotomană. Însă puterile creştine ale Europei nu au putut să
acţioneze datorită faptului că nu erau dornice să se unească şi să lupte pentru apărarea
credinţei lor. Privilegiile în domeniul comerţului cu Imperiul Otoman, de care se bucurau
mulţi conducători creştini, i-au făcut pe aceştia să se retragă din confruntările militare cu
sultanul. Cucerind Constantinopolul, Mehmed putea astfel să înainteze spre alte noi cuceriri.
Unul după altul fostele teritorii ale Imperiului Bizantin au căzut victime armatelor sale şi,
până la sfârşitul anului 1461, Imperiul Bizantin nu mai exista. 48
Între 1454 şi 1464, armatele lui Mehmed au pătruns în Balcani,la sud de Dunăre, pe
care o considera frontiera de nord a Imperiului Otoman în sud-estul Europei. În 1455 a atacat
Serbia iar în anul care a urmat Belgradul, care constituia un obstacol în drumul său spre
Ungaria. În anul 1458, turcii ocupă Corintul şi în 1460 Moreea, care i-a adus în conflict direct
cu Veneţia, deoarece veneţienii aveau importante centre comerciale în această zonă. În 1480,
turcii schimbă direcţia spre Italia, ocupând la 26 iulie Otranto. La sfârşitul domniei lui
Mehmed în 1481 teritoriile otomane din Balcani au fost grupate, formînd a doua provincie a
Imperiului. Ea a fost numită Rumelia, prima fiind Anatolia. 49
Urmaşul lui Mehmed a fost Bayazid al II-lea (1481-1512). În 1499 acesta a declarat
război Veneţiei şi după câteva victorii otomane navale a cucerit centre comerciale importante
ca Modon, Coron şi Lepanto din sudul Greciei. Cucerirea celor trei porturi veneţiene din
sudul Greciei au oferit puncte de pornire utile pentru flota otomană contrabalansând preluarea
de către Veneţia a insulei Cipru. Imperiul Otoman a ajuns să joace în timpul domniei sale, un
rol important în politica europeană. În războaiele italiene, otomanii au fost de partea
Milanului şi Neapolelui împotriva alianţei franco-elveţiene iar rolul otomanilor în războaiele
europene a devenit din ce în ce mai important.
În 1511, sultanul părea că îşi pierde din putere datorită înaintării în vârstă. Acest fapt a
încurajat revolta din Anatolia, dintre grupurile de musulmani eretici şi nomazii turci.
Grupările aderau cu fanatism la ordinele cu tenta islamică profundă, în timp ce regimul
48
Adriana Stiles, Imperiul Otoman 1450-1700, traducere de Felicia Pavel, Editura Bic All, Bucureşti, 2001, pp.
1-6.
49
Ibidem, pp. 17-18.

34
otoman susţinea ortodoxia sunnită. Aceste revolte au cauzat în final abdicarea lui Bayazid în
1512. 50
Cel care a preluat puterea a fost cel mai tânăr dintre cei trei fii ai lui Bayazid, Selim I
(1512-1520). Acesta şi-a început domnia conducând câteva atacuri împotriva adepţilor şahului
Ismail pe care acesta îl învinuia de erezie, numindu-l shi’it (otomanii erau musulmani
tradiţionali, sunniţi şi se opuneau şiiţilor. Această diferenţiere între musulmani îşi avea
originea în sprijinirea a doi candidaţi care aveau să-i succeadă profetului Mahomed). Selim l-a
învins pe Ismail în 1514.
Această victorie a lui Selim a dus la extinderea puterii otomane pană în vestul
Anatoliei şi la o modificare a echilibrului de puteri dintre otomani şi mameluci. Mamelucii
erau o clasă conducătoare militară, descendentă din robi turci şi circasieni. Aceştia împreună
cu întreaga lume arabă erau alarmaţi de sosirea portughezilor în Marea Roşie şi, prin urmare
îşi puseseră speranţele în Selim pentru înlăturarea acestora. În 1516, şeriful de Mecca,
descendent al profetului Mahomed, a propus trimiterea unei delegaţii către Selim însă aceasta
a fost împiedicată de sultanul mameluc. Aflând de blocadă, Selim a organizat un marş
împotriva mamelucilor cu scopul de a-i elibera pe arabi de sub jugul mameluc şi de a apăra
lumea islamică.
Astfel, Selim a opus rezistenţă mamelucilor, ocupând Damascul ṣi Ierusalimul, iar
Egiptul şi Hejazul au recunoscut suveranitatea otomană.
„Anexarea ţărilor arabe şi în special a oraşelor sfinte Mecca şi Medina, la Imperiul
Otoman reprezintă începutul unei noi ere în istoria turcilor în care Imperiul Otoman nu mai
era un simplu stat de frontieră ci un califat islamic, iar sultanii se considerau nu numai
protectorii frontierelor ci ai întregii lumi islamice”51.
Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune continentală la jumătatea secolului al
XVI-lea în timpul domniei lui Süleyman( 1520-1566), supranumit şi Magnificul sau
Legiuitorul. În acelaşi veac, calitatea politică de sultan a fost dublată de funcţia de calif,
urmaş al lui Mahomed şi şef spiritual al tuturor musulmanilor. În calitatea sa de calif, sultanul
a introdus în sistemul otoman normele islamice bazate atât pe Coran cât şi pe tradiţie. Sub
conducerea sa, otomanii îşi vor îndrepta atenţia către Apus unde situaţia politică era
influenţată de lupta pentru putere dintre Carol V de Habsburg, rege al Spaniei şi Francisc I de
Valois, rege al Franţei. Cu toate că nu este dezinteresat de Asia, unde Iranul rămânea cel mai
puternic, Süleyman acordă întâietate Europei unde întreprinde zece campanii. Cea de-a doua
campanie din 1522 avea ca obiectiv cucerirea Rodosului, care se afla sub conducerea

50
Halil Inalcik, Op. cit, pp. 76-77.
51
Ibidem, p. 79.

35
Cavalerilor Sfântului Ioan din Ierusalim, pe care l-a dus la îndeplinire pe 21 decembrie prin
capitularea creştinilor.
Cea de-a şasea campanie din 1538 s-a îndreptat împotriva Moldovei şi s-a sfârşit prin
ocuparea oraşului Iaşi”52. Următoarele campanii vor avea drept ţintă Mediterana de Vest şi
Africa de Nord.
Secolul al XVI-lea a debutat cu un plan de cruciadă în ideea unei „sfinte expediţii”
împotriva musulmanilor, însă odată cu începutul declinului Imperiului Otoman, s-a renunţat la
ideea războaielor cu suport ideologic religios.

2.2. Războaiele religioase din secolul al XVI-lea

La dispariţia cruciadelor, un rol decisiv l-a avut schimbarea de ideologie în secolul al


XVI-lea. Mentalitatea se schimbase şi avea nevoie de o confirmare, aceasta stând sub semnul
Reformei religioase. Reforma era termenul folosit pentru a descrie seria de evenimente care
au avut loc pe tot parcursul secolului al XVI- lea, prin care o parte a membrilor Bisericii
Catolice şi-au schimbat credinţa şi s-au alăturat uneia din noile biserici protestante, rivala
Bisericii Catolice. Reforma a cunoscut două forme: prima, Reforma timpurie, desfăşurată în
Germania, centrată pe viaţa si activitatea lui Martin Luther şi cea de-a doua, Reforma târzie,
cu centrul în Elveţia, bazată pe învăţăturile lui Jean Calvin.
În analiza apariţiei şi consolidării Reformei se face apel la o multitudine de factori,
printre care amintim pe cei religioşi, economici, sociali şi politici. Cauzele de ordin religios au
fost cele mai pregnante, societatea fiind influenţată de Biserică. Deşi majoritatea oamenilor
căutau ajutor din partea puterii ecleziastice, odată cu decăderea morală a clericilor, cu
ignorarea preceptelor creştinismului bazate pe smerenie şi simplitate, creşterea veniturilor
clericilor prin cumulul de funcţii, vânzarea indulgenţelor sub autoritatea Papei şi nu în ultimul
rând atitudinea imorală a unor papi ( exemplu oferit de Rodrigo Borgia, al cărui pontificat sub
numele de Alexandru al VI-lea, intre anii 1492-1503, a făcut ca numele de Borgia să fie
asimilat cu crima şi cu aproape orice viciu cunoscut), s-a declanşat un puternic sentiment de
revoltă în Germania, unde se dorea reorganizarea structurilor bisericeşti. Revolta pornea şi de
la faptul că Biserica se afla sub control străin, având in frunte pe Papă care locuia la Roma şi
stăpânea toată Italia centrală; majoritatea cardinalilor şi aproape toţi papii erau italieni.
Totodată, papii în dorinţa lor de a-şi menţine poziţia politică în faţa francezilor şi a
Habsburgilor care doreau stăpânirea Italiei, pretindeau venituri suplimentare, obţinute din

52
Jean-Paul Roux, Op. cit, p. 188.

36
Germania, singura zonă a creştinătăţii care era în acelaşi timp şi bogată şi lipsită de un Guvern
Central care să se opună pretenţiilor lor financiare.53
Primul care şi-a exprimat public nemulţumirile a fost Martin Luther (1483-1546), un
călugăr augustin, profesor la Universitatea din Wittenberg, Saxonia. „Justificarea prin
credinţă’’ a devenit un element central al gândirii sale, dar acest lucru nu ar fi dus neapărat la
un conflict cu Biserica, Martin Luther fiind lipsit de influenţă în societatea acelei perioade.
Conflictul cu autorităţile depindea de modul în care acesta alegea să-şi exprime ideile: dacă
urmărea promovarea lor într-un mod discret, sau dacă alegea să le prezinte în mod public,
scoţând in evidenţă implicaţiile negative pe care le vor avea asupra Bisericii.
Între 1517 şi 1521, acţiunile sale au zguduit temeliile Bisericii Catolice şi au atentat la
stabilitatea conceptului medieval al creştinismului. Astfel că pe 31 octombrie 1517, în ajunul
Zilei tuturor sfinţilor, acesta şi-a afişat cele 95 de Teze pe uşa celei mai mari biserici din
Wittenberg. Tezele erau în latină şi aveau ca subiect problema indulgenţelor, documente care,
în diverse circumstanţe, puteau fi cumpărate de către credincioşii care preferau mai degrabă să
plătească o sumă de bani decât să îndeplinească penitenţele date pentru ispăşirea păcatelor lor.
Această practică oferea conducătorilor bisericii o sursă importanta de venit, dar s-a ajuns
foarte uşor la abuz. Oamenilor li se spunea că dacă vor cumpăra o indulgenţă, vor putea pune
capăt suferinţelor rudelor care se af1au în purgatoriu (locul unde suf1etele morţilor îşi
ispăşeau pedeapsa, înainte de a merge în rai). Călugărul dominican Johan Tetzel constituie un
exemplu edificator în cazul vânzării indulgenţelor, zeci de mii de oameni, inclusiv locuitorii
din Wittenberg, apelând la serviciile sale sub deviza: „Imediat ce banul de aur a fost dat,
suf1etul în ceruri s-a ridicat!”
Această situaţie l-a determinat pe Luther să se adreseze Arhiepiscopului de Mainz,
Albert de Brandenburg, sperând că acesta, prin autoritatea sa, va putea opri acţiunile
întreprinse de Tetzel. Arhiepiscopul a interpretat argumentele lui Luther ca pe nişte ameninţări
la adresa legitimităţii autorităţii bisericeşti , tezele sale fiind rapid traduse în limba germană şi
răspândite în rândul majorităţii populaţiei. Beneficiind de o largă susţinere, Luther şi-a definit
ideile mult mai detaliat şi a atacat pe un front mai larg. Ulterior, a făcut un pas hotărâtor,
respingând autoritatea infailibilă a Papei şi tradiţiile instaurate de Biserică, susţinând că Sfânta
Scriptură (Biblia) era singura autoritate adevărată în practică alături de credinţa creştină.
Deoarece numeroase doctrine şi practici ale Bisericii Catolice fuseseră dezvoltate în perioada
post-biblică, se impunea o nouă religie, radical reformată. 54

53
Keith Randell, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Ediţia a II-a, traducere de Raluca Mihail, Editura
BIC ALL, Bucureşti, 2002, pp. 12-16.
54
Ibidem, pp. 29-33.

37
Arhepiscopul de Mainz a cerut sprijinul Papei Leon al X-lea ( 1513-1521) pentru a
suprima ideile de reformă iniţiate de Martin Luther. Papa l-a convocat pe Luther la o întâlnire
la Augsburg, în octombrie 1518, încercând să-l convingă să-si modifice punctul de vedere însă
nu s-a ajuns la nici un fel de compromis, Luther rămânând de neclintit. S-a stabilit o
confruntare oficială, la Leipzig, în cursul lunii iulie, 1519, poziţia Bisericii urmând să fie
apărată de doctorul Johann Eck, cel mai destoinic orator german. Confruntarea a fost pierdută
de Luther, Papa luând decizia de excomunicare a sa din cadrul Bisericii prin intermediul bulei
de excomunicare, emisă în iunie 1520 .
În anul 1521, la Worms, Luther a aparut în faţa unei Diete (consiliu) imperiale,
prezidată de Împăratul Imperiului Roman, Carol al V-lea, şi a fost găsit vinovat de erezie. S-a
hotărât ca Luther şi toţi susţinătorii săi să fie pedepsiţi în cazul în care nu acceptau autoritatea
bisericii, şi confirma totodată punerea în aplicare a bulei de excomunicare din 1520.
Scos in afara legii de Carol şi excomunicat de Biserică, Luther s-a refugiat la
Wartburg. Acolo a tradus Noul Testament în limba germana, creând o capodoperă care a
conferit limbii literare germane trăsăturile specifice. Efortul său şi al reformatorilor de a
traduce Scripturile în limbi naţionale a avut efecte de lungă durată, în ţările protestante
oamenii obişnuiţi având posibilitatea să citească singuri "cuvântul lui Dumnezeu". În
următorii ani, Luther a pus bazele unei biserici (considerată de el şi de adepţii lui o renaştere a
bisericii primitive, necorupte) care se opunea Bisericii Catolice. Serviciile Bisericii Lutherane
se desfăşurau în limba naţională iar slujbele erau mult simplificate. Numărul sacramentelor a
fost redus de la şapte la trei, iar Liturghia a devenit o ceremonie predominant comemorativă.
Mănăstirile au fost desfiinţate, dispărând şi multe alte aspecte ale creştinismului medieval:
rugăciuni adresate sfinţilor sau Fecioarei Maria, confesiuni, pelerinaje, indulgenţe şi venerarea
55
relicvelor sfinte.
În ciuda eforturilor mari făcute de Biserică, Marin Luther a supravieţuit excomunicării
datorită ajutorului primit de la conducătorii din Saxonia şi Hesse. Pe de-o parte convingerile
religioase au jucat un rol important în convertirea lor, dar pe de altă parte existau şi
numeroase avantaje materiale. Principii luterani puteau să-şi însuşească averea Bisericii şi de
asemenea puteau să aducă sub controlul lor strict succesoarea Bisericii Catolice: Biserica
Luterană.
Odată cu reforma propovăduită de Marthin Luther, societatea s-a împărţit în două
tabere, cea catolică şi cea protestantă ( sau lutherană). Aceştia s-au confruntat de-a lungul
timpului, balanţa înclinându-se când de o parte, când de alta. În anul 1529, prinţii din oraşele

55
Ibidem, pp. 35-45.

38
lutherane au depus un protest împotriva hotărârilor Dietei din Speyer, care îi desemna
"protestanţi" pe susţinătorii religiei reformate.
Martin Luther a murit în 1546, dar războaiele au continuat în Germania până când
ambele părţi au conştientizat cât erau de epuizate şi s-au decis să semneze Pacea de la
Augsburg, în anul 1555. Principiul pe care se baza această pace era spiritual şi dovedea că
europenii nu erau încă dispuşi să fie toleranţi, principele fiecărui stat având puterea să aleagă
religia pe care o dorea şi să o impună şi supuşilor lui.
Până în această perioadă, cea mai mare parte a Germaniei de nord era luterană şi, de
asemenea, statele scandinave. Religia Reformată a fost introdusă în 1522-1523 în Zürich,
Elveţia, de Ulrich Zwingli (1484-1531), un evnghelist total care credea că orice problemă
religioasă trebuia rezolvată hotarând care este interpretarea corectă a Bibliei.
Prin faptul că Zwingli şi Luther nu au reuşit să cadă de acord asupra unor aspecte ale
doctrinei, arată că în Europa diviziunile religioase se înmulţeau. În Anglia situaţia era diferită,
deoarece regele Henric al VIII-lea rupsese legăturile cu Papa şi se autonumise în funcţia de
conducător al Bisericii naţionale. După o perioadă de schimbări contradictorii, regina
Elizabeta I s-a urcat pe tronul Angliei în 1558 şi a determinat stabilirea unui Protestantism de
lungă durată.
Pe măsură ce a devenit religie naţională în aceste state, până la mijlocul secolului
protestantismul realizase progrese substanţiale în Scoţia, Franţa, Olanda, Polonia şi Boemia.
În aceste state, luteranismul ceda încet teren unei religii mai riguroase, mai militante decât
protestantismul. Această religie era Calvinismul, ce se baza pe învăţăturile conţinute în cartea
lui Jean Calvin, Instituţiile religiei creştine (1536). Calvin (1509-1564) era un preot francez,
devenit influent după 1541, când s-a stabilit în oraşul stat elveţian Geneva, pe care l-a
transformat într-un „oraş al lui Dumnezeu”, considerat de mulţi protestanţi ca o societate
model, prin instituirea Ordonanţelor bisericeşti ca lege la sfârşitul anului 1541. Aceste
ordonanţe se bazau pe ceea ce credea Jean Calvin că este voinţa lui Dumnezeu, aşa cum era ea
exprimată în Biblie. Totodată, Calvin a încercat să înlăture deosebirea dintre puterea civilă şi
cea bisericească. Această deosebire, pe care Papalitatea se încăpăţâna să o menţină, a
reprezentat motivul pentru care societatea trebuia să fie schimbată. Ordonanţele bisericeşti au
reprezentat prima încercare de a stabili o structură completă şi coerentă a organizării şi
conducerii Bisericii Protestante, chiar dacă acestea au rămas doar la stadiul de punere în
aplicare. 56
Calvin susţinea că salvarea (sau condamnarea) sufletului nu depindea de om, ci fusese
decisă dinainte de Dumnezeu, cei pe care El îi alesese pentru a fi salvaţi erau „aleşii”.

56
Keith Randell, Jean Calvin şi Reforma Târzie, Editura All, Bucureşti, 1998, pp. 16-21.

39

Jean Calvin
Această doctrină a predestinării i-a determinat pe calvinişti să se comporte, cel puţin în
aparenţă, ca şi cum ar fi făcut parte dintre cei „aleşi” şi deci erau nevoiţi să păstreze un înalt
standard de disciplină şi moralitate.
O altă trăsătură aparte a Calvinismului era faptul că nu permitea statului să guverneze
bisericile, ci mai degrabă oferea pastorilor şi congregaţiei putere religioasă, politică şi socială.
Aceasta însemna că statul calvinist ideal era – asemenea Genevei – o teocraţie, în care
Biserica conducea statul şi controla numeroase aspecte ale vieţii de zi cu zi. La baza întregii
doctrine a lui Calvin se afla o convingere care este parte integrantă a întregii tradiţii teologice
creştine. Aceasta este deosebirea dintre biserica vizibilă şi cea invizibilă. Toţi teologii creştini
sunt de caord că adevărata biserică a lui Dumnezeu este cea invizibilă, alcătuită din toate
sufletele care caută mântuirea. De-a lungul secolului al XVI-lea, atât liderii Bisericii, cât şi cei
politici au susţinut că biserica vizibilă ar trebui să includă întreaga comunitate, Jean Calvin
considerând că ţelul acestei biserici trebuia să fie acela de a-L sluji în primul rând pe
Dumnezeu. 57 Rigoarea şi autodisciplina calviniştilor i-au făcut pe aceştia rezistenţi în faţa
persecuţiilor şi luptători hotărâţi în conflictele religioase. Din această cauză ei au fost
denumiţi „trupele de şoc ale Reformei”. Cu toate acestea, până la mijlocul secolului XVI şi
cealaltă parte dispunea de un număr tot mai mare de militanţi la fel de dedicaţi scopului lor.
Pentru Biserica Catolică, protestantismul s-a transformat într-o provocare, astfel încât
s-a hotărât să lanseze o contra ofensivă, cunoscută sub numele de Contrareformă, în cea de-a
doua jumătate a secolului al XVI-lea. În aceste condiţii,Conciliul de la Trento (1545-1563) a
redefinit doctrina catolică, nelăsând loc pentru nici un compromis cu protestantismul.
Conciliul s-a reunit în trei perioade distincte în decurs de 18 ani. Prima perioadă, din
decembrie 1545 până în septembrie 1549, a avut loc sub pontificatul lui Paul al III-lea. Cea
de-a doua perioadă, din mai 1551 până în aprilie 1552, a fost alcătuită din şase sesiuni.
Problema o reprezenta lipsa de direcţionare din partea papalităţii , care se mulţumea cu rolul
de a nu-l sprijini pe Carol al V-lea să ajungă la o înţelegere cu protestanţii, subliniindu-se clar
faptul că între punctul de vedere catolic şi cel protestant nu mai putea exista nici o dovadă de
reconciliere. Între cea de-a doua şi a treia perioadă a Conciliului a fost o pauză de nouă ani,
unul din motive fiind pontificatul lui Carafa, ca Papa Paul al IV-lea (1555-1559), acesta
susţinându-şi capabilitatea de a introduce reformele necesare fără a avea nevoie de acordul
altora.
Importanţa Conciliului de la Trento o constituie definirea termenului de
Contrareformă. În decursul celor trei perioade, scopul său a fost acela de a identifica

57
Ibidem, pp. 50-57.

40
diferenţele de ordin teologic dintre protestanţi şi luterani. Cei care erau adepţii doctrinei
protestante erau consideraţi eretici, fiind pedepsiţi cu excluderea din societate 58.
În anul 1540 s-a înfiinţat Societatea lui Iisus, membrii săi fiind cunoscuţi sub numele
de iezuiţi. Creatorul şi primul conducător al acestei organizaţii a fost Ignaţiu de Loyola (1491-
1556). La baza tuturor concepţiilor lui Loyola stătea certitudinea că scopurile lui Dumnezeu
trebuiau transpuse în viaţa de zi cu zi de Biserica Catolică, alături de unicul său conducător,
Papa. Acesta era convins că misiunea sa va consta în convertirea locuitorilor musulmani din
Palestina. Una din trăsăturile definitorii ale acestei societăţi, care i-au conferit un caracter
aparte faţă de alte societăţi ale secolului al XVI-lea, a constituit-o atragerea sprijinului Papei,
prin intermediul exerciţiilor spirituale şi stabilirea scopului principal, acela de acţiune
împotriva ateilor şi a păgânilor. Prin urmare, misiuni iezuite au fost trimise în Franţa,
Germania, Anglia, Irlanda, Scoţia, Polonia şi Scandinavia, pentru a suprima răspândirea
protestantismului în Europa.Cu excepţia Franţei, eforturile iezuite de a împiedica pierderea de
noi teritorii catolice în favoarea cauzei protestante, au fost încununate cu mai puṭine reuşite
(ca în cazul Ţărilor de Jos sau al sudului Germaniei). 59
Printre consecinţele Reformei putem enumera: slăbirea unităţii creştinătăţii
occidentale, dar şi favorizarea apariţiei numeroaselor conflicte între protestanţi şi catolici, cel
mai edificator moment fiind cel al războaielor religioase. Într-un secol marcat de numeroase
conflicte, convingerea religioasă a constituit un motiv întemeiat pentru declanşarea războiului.
Motivele politice şi religioase erau deseori combinate, ca în cazul prinţilor germani, atât
protestaţi cât şi catolici, care doreau să îngradească autoritatea impăraţilor habsburgi. Uneori,
cauzele politice le depăşeau pe cele religioase, ca în cazul Franţei care se alia cu inamicii
protestanţi, sau chiar musulmani, ai habsburgilor catolici.
În Germania, în anul 1531, principii oraşelor au constituit o Ligă care a declanşat lupta
împotriva împăratului Carol Quintul, din dorinţa de a trece la protestantism. Prin pacea de la
Augsburg, împăratul a admis existenţa religiilor catolice şi lutherane, libertatea religioasă
fiind oferită doar principilor.
În Franţa, hughenoţii (protestanţii) reprezentau o minoritate puternică, în special în
rândurile nobililor şi comercianţilor din oraşe. După moartea lui Henric al II-lea, în 1559,
autoritatea regală slăbise, datorită confruntărilor cu grupările de hughenoţi şi catolici, care
purtau o lungă serie de războaie religioase. Cel mai cunoscut episod din istorie a fost
Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu ( din anul 1572 ), moment în care catolicii s-au
unit şi au măcelărit toţi protestanţii.

58
Keith Randell, Reforma Catolică şi Contrareforma, Editura All, Bucureşti, 2004, p. 80.
59
Ibidem,pp. 90-107.

41
„În timp ce Franţa era răvăşită de războaie civile, olandezii s-au revoltat împotriva
Spaniei. Religia a jucat un rol important in aceste conflicte, iar de la jumătatea anilor 1580,
diferitele grupuri s-au unit. O forţă expediţionară engleză i-a ajutat pe rebelii olandezi, armata
spaniolă a fost înfrantă de englezi, iar trupele spaniole au intervenit în Franţa de partea
catolicilor. În final, în Spania războaiele au luat sfârşit, iar protestantismul a rezistat în toate
cele trei părţi.” 60
Diviziunile religioase şi luptele dintre diferitele grupuri din Franţa au fost complicate
de faptul că Henric al III-lea (1574-1589) a fost ultimul din dinastia Valois şi de faptul că,
moştenitorul său a fost hughenot. După ce atât liderii catolici cât şi Henric al III-lea au fost
asasinati, Henric de Navarre a devenit primul rege burbon sub numele de Henric al IV-lea, în
1589. Henric şi-a dat seama că printr-o singură metodă putea împăca majoritatea supuşilor şi,
în 1593, s-a convertit la catolicism.În Franţa a fost instalată pacea, spaniolii au fost expulzaţi,
iar Henric a pus bazele unităţii naţionale, emiţând Edictul de la Nantes( 1598), prin care
acorda hughenoţilor libertatea cultului. Aceştia au rămas o minoritate puternică până în anul
1628, odată cu instaurarea ca prim- minustru a Cardinalului Richelieu.
Ocazia lui Richelieu s-a ivit în timpul Războiului de 30 de Ani (1618 - 1648), cel mai
devastator dintre conflictele religioase din Europa. Acesta a început când locuitorii Boemiei
au refuzat să continue tradiţia de a-l proclama rege pe habsburgul austriac Ferdinand. Ajutat
de aliaţii din Germania şi de rudele sale habsburgice din Spania, Ferdinand, de acum împărat
al Sfantului Imperiu Roman, i-a zdrobit pe boemi în lupta de pe Muntele Alb în anul 1620 şi
le-a impus catolicismul. Însă conflictul dintre statele catolice şi cele protestante s-a răspândit
curând în cea mai mare parte a Europei Centrale.

2.3. Problema orientală


Timp de mai multe veacuri principala problema politico - diplomatică în spaţiul sud-
est european a fost cunoscută sub denumirea de „problema orientală”. Aceasta a însemnat, în
esenţă, soarta Imperiului Otoman, a menţinerii sau a dispariţiei statului sultanilor în folosul
fie a unor Mari Puteri care se doreau beneficiarele moştenirii otomane, fie în folosul
popoarelor supuse timp de mai multe veacuri de monarhiile de pe malurile Bosforului şi care
şi-au dorit din ce în ce mai mult crearea unor state independente, naţionale.
În timpul întemeierii sale, la începutul secolului al XIV-lea, statul otoman era un mic
principat (beylik) aflat la frontierele lumii islamice, care avea ca scop declarat războiul sfânt
împotriva creştinilor infideli. Acest stat neînsemnat a cucerit treptat şi a absorbit fostele

60
Ibidem, p. 154.

42
teritorii bizantine din Anatolia şi Balcani şi, prin cucerirea ţărilor arabe în 1517, a devenit cel
mai puternic stat din lumea islamică.
După moartea sultanului Süleyman, Imperiul Otoman a pierdut calitatea de putere
mondială încetând astfel şi expansiunea teritorială datorită lungilor războaie din secolul al
XVII-lea, balanţa înclinându-se în favoarea Europei. Au continuat la mai multe frontiere
ciocnirile dintre civilizaţia otomană şi vecinii săi, din Iran până în bazinul mediteranean şi
până la hotarele cu Imperiul Austriac sau cu regatul polonez. Puterea otomană a decăzut iar
prin recunoaşterea superiorităţii vestului european din secolul al XVIII-lea, imperiul otoman a
devenit dependent de Europa.61
Sub conducerea unor personalităţi energice din familia Köprülü, precum Kara
Mustafa, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea a avut loc o vremelnică redresare
în interior a statului şi chiar reluarea politicii expansioniste în exterior. Astfel au fost reluate
vechile planuri de extindere în părţile centrale ale continentului european fixându-se ca
obiectiv primordial cucerirea capitalei austriece, Viena.
Asediul Vienei a avut loc în perioada iulie - septembrie 1683. Ca urmare a unei
colaborări militare austro- poloneze, asediatorii au suferit o înfrangere, fiind nevoiţi să se
retragă. S-a format rapid o coaliţie creştină( Liga Sfântă) formată din: Austria, Polonia,
Veneţia şi Rusia.
Trupele austriece au dezlănţuit o ofensivă victorioasă ce a avut drept urmare
pătrunderea în întinse teritorii ce făcuseră parte mai înainte din statul otoman, precum
Ungaria, Transilvania sau Croaţia. Vremelnic, trupele austriece au ajuns în Serbia şi
Macedonia. În acelaşi timp, în nordul Mării Negre, armata rusă condusă de Petru cel Mare a
desfăşurat de asemenea acţiuni antiotomane atacând Crimeea şi cucerind în 1696, portul
Azov. De fapt, războiul dintre Rusia şi Turcia se declanşase înainte de campaniile ruseşti din
Crimeea, între 1667 şi 1680, turcii încercând să-i scoată pe ruşi din Ucraina.
Pacea semnată la 26 ianuarie 1699 la Karlowitz stabilea o nouă hartă politică în
Europa. Polonia recupera Pocuţia, Podolia, precum şi o parte a Ucrainei, fiind obligată să
evacueze Moldova. Veneţia dobandea Moreea şi Dalmaţia, iar Austria era principala
beneficiară a modificărilor teritoriale. Sub autoritatea Vienei trecea cea mai mare parte a
Ungariei, o bună parte a Croaţiei, precum şi Transilvania (fară Banat pe care habsburgii l-au
anexat mai târziu, în anul 1718). Tratatul de la Karlowitz prezintă importanţă deoarece este
primul acord între otomani şi o coaliţie europeană, şi prima ocazie în care otomanii au
recunoscut în mod oficial o înfrângere.62

61
Halil Inalcik, Op .cit, p. 43.
62
Adriana Stiles, Op .cit, pp. 108-110.

43
Debuta, astfel, procesul restrângerii teritoriale a Imperiului Otoman în plan european,
Promotoare ale unei politici de expansiune pe direcţia teritoriului supus încă sultanilor au fost
Austria şi mai cu seamă Rusia. Într-o primă fază, Austria a urmarit o expansiune în părţile
central-vestice ale Peninsulei Balcanice, pe direcţia Salonic. În cursul secolului al XVIII-lea ,
Austria a purtat împotriva turcilor trei războaie: între 1716-1718, încheiat cu pacea de la
Passarovitz, cel de-al doilea între anii 1736-1739, încheiat cu pacea de la Belgrad şi între
1787-1791, încheiat cu pacea de la Sistov. Frontiera dintre cele două imperii, stabilită in 1739,
excluzând anexarea Bucovinei în 1775, şi Moldova integrată Imperiului Otoman, a ramas
neschimbată până la Congresul de la Berlin din 1878 când habsburgii au ocupat Bosnia-
Herţegovina.
Acţiunea Rusiei în epoca modernă a urmărit, începând cu Petru cel Mare, ca prim
obiectiv, încorporarea ţinuturilor nord-pontice care se întindeau de la poalele Caucazului până
la Nistru şi chiar la Dunăre. Ulterior ţarii Rusiei şi-au propus expansiunea spre spatiul
balcanic pe care doreau să-l alipească împeriului lor, inclusiv pe cel ocupat de români.
Astfel, în decursul veacurilor al XVIII- lea şi al XIX-lea au fost purtate de către
Imperiul Ţarist nu mai puţin de opt războaie împotriva Imperiului Otoman, toate acestea
desfăşurându-se pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp şi în spaţiul românesc. Prin
urmare, a avut loc războiul din anii 1710-1713, în care se încadrează şi campania ruso-
moldovenească de la Prut din anul 1711, cu participarea ţarului Petru cel Mare şi a
voievodului moldovean Dimitrie Cantemir. Eşecul de la Prut nu a dus la încetarea ostilităţilor
ruso-otomane, ce au încetat doar după doi ani, când tratatul de la Adrianopol ( iunie 1715)
înregistra succesul turcilor şi un eşec, de altfel, de scurtă durată al politicii pontice ruseşti. 63
Ofensiva rusească a fost reluată de către urmaşii lui Petru cel Mare, mai ales de către
ţarina Ecaterina cea Mare (1762-1796). Trei războaie succesive desfăşurate între anii 1735-
1739, 1768-1774 si 1786-1792 au adus frontierele imperiului de la Nipru la Nistru şi până în
zona Cubanului.
Operaţiunile au fost purtate şi în spaţiul românesc, ocupat ani în şir de către trupele
ruseşti ce aveau ca scop, anexarea definitivă a ţinuturilor până la Dunare şi chiar mai departe.
La sfârşitul anului 1759 aceştia ocupând o mare parte din Valahia şi Moldova. Aşa-numitul
protectorat rusesc asupra românilor, iniţiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi din anul 1774, un
tratat care s-a dovedit dezastruos pentru otomani care au pierdut influenţa asupra gurilor
Niprului, au evacuat Basarabia şi au fost nevoiţi să recunoască independenţa Crimeei, şi
amplificat prin tratatul de la Adrianopol din 1829, constituia de fapt o semidominaţie
rusească, care avea drept scop anexarea totală a spaţiului românesc extracarpatic. Această
63
Jean-Paul Roux, Op. cit, pp. 210-211.

44
intenţie a Rusiei ţariste s-a realizat parţial în timpul primului război dintre cele patru purtate
de Imperiul ţarist împotriva celui Otoman în secolul al XIX-lea.
În condiţiile complexe ale epocii napoleoniene, în anul 1806, trupele ruseşti au trecut
Nistrul, purtând o serie de lupte cu oştile otomane în spaţiul romanesc şi cel bulgăresc,
ajungându-se în final la semnarea păcii de la Bucureşti la 16/28 mai 1812, prin care ruşii
obţineau aprobarea Istambulului pentru anexarea jumătăţii rasăritene a Moldovei intrată apoi
în istorie sub denumirea de Basarabia.
Următoarele trei războaie purtate de Rusia împotriva Imperiului otoman între anii
1828-1829, 1853-1856 şi 1877-1878 s-au desfăşurat pe mai multe fronturi, în spaţiul
caucazian, pontic, romanesc şi balcanic, Rusia înregistrând atât succese cât şi înfrângeri şi
pierderi teritoriale, cum a fost cazul celor trei judete sudice ale Basarabiei pierdute de Rusia in
favoarea Moldovei prin tratatul de la Paris din 1856, dar recuperate, ca un cadou făcut de
Marile Puteri prin tratatul de la Berlin din 1878.
În martie 1826, Nicolae I, adresează Porţii Otomane un ultimatum, apoi, ţarul declară
razboi, în aprilie 1828, ocupând Adrianopolul iar în august 1829, porneşte spre
Constantinopol. Acţiunea de cucerire este stagnată prin semnarea tratatului de la Adrianopol,
care fixa graniţa ruso-turcă, pe Prut şi Nistru.
„Disputa dintre ortodocşi şi catolici în legătură cu paza locurilor sfinte de la Ierusalim
( anul 1850) este cea care aprinde scânteia noului conflict. Astfel, la 12 martie 1854, Franţa,
Marea Britanie şi Turcia semnează un tratat de alianţă după care urmează războiul Crimeei.
Conflictul va fi reglementat la Viena, în 1855, apoi la Paris( martie 1856)”64.
Cel de-al treilea conflict izbucneşte în 1877. În faţa problemelor din Balcani, unde
Bulgaria se răsculase în 1876, ţarul, care se considera protectorul ortodocşilor, declară război
Porţii în luna august a aceluiaşi an. Pacea va fi semnată la San Stefano (la 3 martie 1878),
fiind recunoscută independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, precum şi înfiinţarea
Bulgariei Mari, alcătuită din Dobrogea, Macedonia orientală şi Tracia. Acaongresul de la
Berlin (iunie 1878), reduce teritoriul Bulgariei prin înapoierea Macedoniei Turciei, care
pierde, în schimb, Kars-ul( aflat în Asia).
Au urmat războaiele balcanice, după proclamarea independenţei Bulgariei în anul
1908. În aceste condiţii, bulgarii, sârbii şi grecii se aliază şi declară razboi Turciei la 18
octombrie 1912. Forţele turceşti sunt învinse, luptele încetând la 3 decembrie 1913. La 30 mai
este semnată pacea de la Londra, care prevedea ca Turcia să păstreze în Europa doar porţiunea
de de pământ din împrejurul capitalei, învingătorii disputându-şi între ei teritoriul rămas. Din

64
Ibidem, p. 230.

45
cauza acestei decizii, izbucneşte cel de-al doilea război balcanic, de pe urma căruia turcii
profită pentru a redobândi Adrianopolul şi o serie de insule din Marea Egee.
Eşecul relativ al politicii expansioniste ruseşti în spaţiul sud-est european s-a datorat
mai multor factori, între care rolul unora dintre Marile Puteri. Viena, şi mai ales Petersburgul
au căutat să lichideze prezenţa politică a sultanilor în spaţiul european, propunându-şi să
anexeze sau să controleze teritoriul ce aparţinuse până atunci sultanilor. Au fost, de exemplu,
alcătuite numeroase planuri de impărţire care să avantajeze Marile Puteri sus-menţionate, dar
şi provinciile europene şi asiatice ale Imperiului Otoman (în cursul secolului al XIX-lea şi
începutul secolului XX, părţile nord-africane ale Imperiului Otoman, din Alger până în Egipt,
au intrat sub controlul occidentalilor, devenind părţi componente ale imperiilor coloniale ale
acestora).
Anglia şi Franţa, în secolul al XIX-lea, urmate apoi şi de Imperiul German constituit
în anul 1871, s-au situat pe poziţia menţinerii integrităţii Imperiului Otoman. A existat o dublă
raţiune a unei asemenea politici. Pe de o parte, în capitalele occidentale s-a dorit împiedicarea
expansiunii ruseşti, privită ca o ameninţare a intereselor politice, economice şi chiar militare
ale occidentalilor în zonă. Pe de altă parte, Imperiul otoman aflat într-un declin tot mai
accentuat, prezenta interes pentru occidentali din punct de vedere economic. De altfel, spre
sfârşitul secolului al XIX-lea, economia statului otoman a intrat complet sub controlul
Occidentului.65
La începutul veacului nostru, imperiul sultanilor era doar umbra marii puteri de
odinioară ce se întindea pe trei continente, ameninţând existenţa şi independenţa vecinilor săi.
De la apariţia sa, a fost un stat militar feudal, dezvoltat şi întărit prin razboaie. Caracterizat
prin stagnare şi imobilitate istorică, Imperiul otoman nu a putut să evolueze concomitent cu
celelalte state europene. Mozaicul de popoare diferite, adeseori fundamental, prin elemente de
civilizaţie, religie, stare materială, începea din ce în ce mai mult să devină conştient de
adevăratele sale scopuri naţionale, Imperiul otoman făcând faţă din ce în ce mai greu
mişcărilor de eliberare a popoarelor pe care le cuceriseră şi le stapâniseră.
Intern şi extern, situaţia Imperiului otoman s-a complicat îndeosebi în toamna anului
1911. Instaurându-şi propria lor dominatie în Africa de Nord, occidentalii ocupaseră rând pe
rând, părţi dintr-o stapanire otomană ce odinioară, direct sau indirect, se întinsese spre
Oceanul Atlantic.
Sprijinită de alte capitale europene şi considerandu-se nedreptăţită, la 28 septembrie 1911,
Italia a înaintat un ultimatum, prin care cerea Tripolitania si Cirenaica (actuala Libie), luând în

65
Viorica Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-lea, Ediţia a III-a, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, pp. 26-27.

46
consideraţie slăbiciunea şi anarhia otomană. La refuzul Turciei, a început un război care a
durat circa un an. Forţele armatei italiene au inceput să ocupe teritoriul nord-african, insulele
Dodecanez, au bombardat porturile turceşti şi au încercat să forţeze intrarea în strâmtoarea
Dardanele. Acolo au întâmpinat o ripostă neaşteptată ce le-a complicat şi le-a întârziat
realizarea planurilor, provocând totodată intervenţii care urmăreau fără succes să mijloceasca
încheierea păcii. Razboiul italo-turc a fost, de fapt un război între două state de tendinţă
imperialistă, unul aflat în declin, altul în ascensiune.
„Totodată, de pe urma greutaţilor prin care trecea Imperiul otoman au profitat statele
balcanice, alcătuindu-şi o alianţă care avea să anunţe, iminenţa unui nou razboi cu care urma
să se confrunte Turcia, determinând-o să pună capăt războiului cu Italia, prin încheierea păcii
de la Ouchy (Laussanne), la 18 octombrie 1912, prin care era recunoscută pierderea
Tripolitaniei, Cirenaicei şi Dodecanezului în favoarea Italiei”66.
În anul 1914, cu toate că nu mai era o mare putere, Imperiul Otoman putea să mai
spere încă la o supremaţie pe harta politică. Posesiunile din Asia erau încă imense, imperiul
controlând strâmtorile şi bucurându-se în continuare de pretigiul naval. Prin urmare, la 29
octombrie, flota turcă a bombardat Odessa, Sevastopol şi Novorossiysk, eveniment care a
generat declanşarea războiului dintre Rusia, Franţa, Marea Britanie împotriva turcilor. În urma
războiului, chiar în interiorul Imperiului Otoman, arabii din Siria , Palestina şi Arabia s-au
răsculat împotriva turcilor cu ajutorul Angliei. Această răscoală a generat, în anul 1915,
dispariţia creştinilor din Turcia, ceea ce a marcat confruntarea milenară dintre islam şi
creştinătate . În luna mai, turcii hotărăsc să-i deporteze pe armeni, aceştia repatriindu-se în
ţara de baştină, după semnarea acordului dintre Turcia şi Armenia din anul 1923. Turcii se
confruntau cu puternica dorinţă de libertate a naţiunilor creştine, otomanii fiind obligaţi să o
respecte.

2.4. Inchiziţia
Această instituţie a Bisericii Catolice a fost creată la sfârşitul secolului al XII-lea şi
începutul celui următor, în urma conciliilor ecumenice de la Verona 1184, Lateran 1215 şi
Toulouse 1229, cu scopul apărării credinţei creştine şi reprimarea ereziei (abaterea de la
dogmele consacrate). Iniţial a fost îndreptată împotriva catarilor (în limba greacă katharós =
"curat"), un grup de eretici din Europa Apuseană (Italia, Flandra, sudul Franţei), care
împărtăşeau idealul sărăciei apostolice şi chemau la o viaţă castă şi austeră.
Au existat trei instituţii de acest fel: Inchiziţia episcopală, Inchiziţia monastică
(înfiinţate cu ocazia Conciliului de la Reims, din 1163) şi Inchiziţia spaniolă, cea mai dură,
66
Jean-Paul Roux, Op. cit, p. 252.

47
fiind un tribunal regal, autorizat de Papa Sixt IV, în 1478, care, pentru a obţine unificarea
religioasă a Spaniei, i-a persecutat pe evreii şi maurii (musulmanii) proaspăt convertiţi,
suspectaţi de a continua practicile vechilor religii.
Funcţionarea Inchiziţiei a fost posibilă datorită conflictului dintre papalitate şi
autoritatea laică. Acest conflict viza, în special lupta pentru învestitură. El a început în secolul
VIII, când Pepin cel Scurt , regele francilor, chemat de Papa Ştefan al II-lea, a cucerit
exarhatul Ravena de la longobarzi şi ducatul de Roma, pe care le-a donat mai apoi Papei în
anul 756. Această donaţie a reprezentat actul de fondare al Statului Vatican( Patrimonium
Sancti Petri), întărind drumul puterii papalităţii, deoarece Papa Grigore I cel Mare ( 590-604),
proclamase, cu mai mult de 150 de ani înainte, primatul Bisericii Romano - Catolice faţă de
Bizanţ. În anul 996, Otto al III-lea, în urma primei sale campanii în Italia, numeşte ca papă pe
Grigore al V-lea( primul Papă german), iar Otto este încoronat ca împărat la Roma.
Regalitatea germană încerca din acest moment să subordoneze autorităţii sale papalitatea.
Protestele Papei Grigore al VII-lea contra numirii de către împărat a papilor au rămas însă fără
nici un ecou. În februarie 1075, Grigore al VII-lea, prin încercarea sa de a impune autoritatea
ecleziastică, interzice învestitura laică şi dispune demiterea unor consilieri imperiali din
Germania sub acuzaţia de simonie.67 În luna martie a aceluiaşi an, acesta proclamă autoritatea
universală a pontifului de la Roma, decizie care îi aduce excomunicarea de către episcopii
germani întruniţi la Sinodul din Worma în anul 1076.68
În Peninsula Italică, conflictul dintre papalitate şi autoritatea laică a avut, în esenţă, o
orientare asemănătoare. Statele medievale nu se mai subordonau autorităţii papale iar
contradicţiile dintre stat şi Biserică nu puteau fi soluţionate decât cu ajutorul unui instrument
al Bisericii şi al statului care să instituie un control social al Bisericii asupra societăţii,
instrument care a fost chiar Inchiziţia.
Este greu de precizat data la care a intrat în funcţiune Inchiziţia sau Sfântul Oficiu cum
avea să fie denumit în decursul istoriei, însă originea sa este considerată a fi Tratatul de la
Paris din anul 1229. În secolul al XII-lea, autoritatea Bisericii Romano - Catolice a fost grav
afectată de mişcările catarilor, ereticii catari atacând viciile clerului care contraveneau
învăţăturilor Vechiului Testament, ceea ce a determinat o creştere însemnată a ereziilor şi a
ereticilor. Prin erezie se înţelegea, tot ceea ce se abătea de la învăţăturile Bisericii Romano –
Catolice (de exemplu: adulterul, vrăjitoria, magia, citirea Bibliei care era adresată exclusiv
clerului).

67

6866
sinomie:traffic cu bunuri considerate spiritual.
Ion Mihail Popescu, Istoria Şi Sociologia Religiilor – Creştinismul, Editura Fundaţiei “România de Mâine”,
Bucureşti, 1996, pp. 135-136.

48
În cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, răspândirea ereziei a luat un avânt
fără precedent, astfel încât catarii alcătuiau în sudul Europei o adevărată Biserică, diferită de
cea a Romei. Avut loc chiar şi un conciliu catar în 1170, astfel că Biserica Catolică trebuia să
depună un efort pentru suprimarea ereziei de a cărei ameninţare erau conştienţi. La Verona, în
anul 1184, a avut loc un conciliu, în cadrul căruia s-a redactat şi o Constituţie care prevedea
următoarele:ca toţi seniorii să sprijine Biserica sub pedeapsa excomunicării în caz contrar, ca
toţi locuitorii să jure denunţarea oricărei persoane bănuite de erezie, şi nu în ultimul rând ca
toţi vinovaţii de erezie să fie declaraţi infami pe veci şi deposedaţi de bunuri. Această
constituţie reprezintă, în fond, însăşi originea Inchiziţiei episcopale, în măsura în care
episcopii erau cei care căpătaseră misiunea de a apăra credinţa. Prin acest document, Papa
crea informarea personală a fiecăruia asupra celor bănuiţi de erezie.
„În anul 1200, la Avignon, s-a întrunit un conciliu în cadrul căruia s-a hotărât ca în
fiecare parohie să se constituie o comisie care, sub jurământ, va făgădui să-i denunţe pe toţi
cei care au trecut la erezie sau pe cei care i-ar fi sprijinit sau i-ar fi ascuns”69.
Papa Inocenţiu al III-lea a murit în 1216, înainte de a fi putut să pună Inchiziţia pe
baze solide. Honorius al III-lea, care i-a urmat în scaunul papal, a fost dispus să continue
această nobilă experienţă. El i-a scris Sfântului Dominic încurajându-l să continue cu zel
lucrările pe care le conducea, pentru cea mai mare slavă a Domnului. Dominic a îndeplinit
această misiune, în timp ce el organiza Inchiziţia la Albigeni, Honorius o făcea în Italia. În
1224 ea funcţiona aici, încredinţată călugărilor dominicani.
Cinci ani mai târziu, papa Grigore al IX-lea a îndreptat Închiziţia spre tribunal,
consfinţind-o prin legi. În cadrul Conciliului de la Toulouse din aprilie 1229, a fost pusă la
punct o legislaţie amănunţită în ceea ce privea descoperirea şi pedepsirea ereticilor. Acest
regulament, promulgat în noiembrie 1229, este considerat baza esenţială urmată de tribunalele
inchizitoriale şi prevedea ca ereticii să fie căutaţi şi raportaţi episcopilor sau seniorilor locului
însă nici un nevinovat nu trebuia pedepsit pe nedrept si nici considerat eretic dacă episcopul
locului sau orice autoritate bisericească nu l-ar fi declarat ca atare. Această Constituţie a lui
Grigore al IX-lea împreună cu legile din 1231 ale senatorului Romei, Annibaldo, constituie
Statutele Sfântului Scaun.
Trebuie subliniat faptul că Inchiziţia, ca tribunal ecleziastic, în forma ei medievală, şi-
a avut sediul central în Sfântul Oficiu din Cetatea Sfântului Scaun, având ca şef suprem pe
Sfântul Părinte din Roma papală şi a funcţionat în multe alte locuri ale lumii creştine romano-
catolice (îndeosebi în Spania, Franţa, Italia, Ţările de Jos, statele germane), dar şi în Europa
Centrală (în principal în Boemia, fiind folosită împotriva husiţilor, adepţii unei mişcări
69
Guy Testas, Jan Testas, Inchiziţia, traducere şi note de Cristina Jinga, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p. 15.

49
religioase îndreptată atât împotriva Bisericii Catolice, cât şi a arbitrariului seniorilor feudali
germani). I-au căzut victimă, nu de puţine ori nevinovaţi, adepţii unor mişcări religioase
(husiţi, valdensieni etc.), evrei, musulmani, templieri (membri ai Ordinului monaho-
cavaleresc al Templierilor, creat în Palestina, în 1118, şi desfiinţat de Papa Clement V, în
1312), vrăjitoare,etc.
În Italia, Inchiziţia, singurul tribunal activ cu adevărat, destinat să frâneze răspândirea
ereziei prin mijloace care nu includeau dialogul, ci represiunea, a reuşit în doar câteva decenii,
prin persecuţii şi condamnări la moarte, să-i anihileze, chiar şi fizic, pe ereticii din peninsulă.
Erezia se concentrase în Lombardia, încă din prima jumătate a secolului al XI-lea,
ereticii fiind cunoscuţi sub numele de patarini. Aceştia deţineau o forţă surprinzătoare reuşind,
în jurul anului 1146 să-l atace pe însuşi papa Eugeniu al III-lea care a fost nevoit să
părăsească Roma. Erezia avea să fie întărită de venirea albingenzilor refugiaţi în nordul Italiei.
În anul 1228, Geoffroi, legatul Sfântului Scaun , i-a alungat pe ereticii din Milano şi din
oraşele învecinate, instituind legi care pedepseau aspru ereticii şi pe cei care le veneau în
ajutor. Acesta a prevăzut înfiinţarea unei comisii inchizitoriale, alcătuită din doisprezece
membri şi a făcut obligatorii legile care sancţionau cu moartea pe ereticii, apoi un tribunal
ecleziastic îi preda autorităţilor civile. Din anul 1231 se pun în aplicare Statutele Sfântului
Scaun, iar un an mai târziu Alberic devine inchizitor de Lombardia. Va avea loc o represiune
importantă, numeroşi eretici catari fiind arşi pe rug. 70
Totuşi, unele oraşe nu acceptau autoritatea externă, cum a fost şi cazul Florenţei. Un
dominican, Aldobrandino Cavalcante, a fost numit, în 1231, inchizitor de Florenţa. Acesta a
încercat să aplice Statutele Sfântului Scaun, dar nu a reuşit să ţină piept
perfecţilor( credincioşii catari care primiseră botezul spiritual), protejaţi de familiile influente.
În pofida sancţiunilor decretate în provincii şi la Roma de către papă în 1231 şi 1236,
ostilitatea faţă de inchizitori a persistat. Un exemplu îl constituie evenimentele care au avut
loc în anul 1279, la Parma, când Inchiziţia a ars pe rug două femei provenind din familii
înstărite. Ca urmare a acestor acţiuni, poporul s-a revoltat împotriva inchizitorilor dominicani,
omorând un călugăr şi rănind mai mulţi. Astfel, Biserica s-a văzut obligată să-şi constituie, la
rândul său, trupe armate, instituite la Piacenza încă din 1260, cu misiunea de a stăpâni oraşele
care opuneau rezistenţă Inchiziţiei.
„După ce a lichidat controversele propriu-zise din cadrul credinţei, după ce i-a
îngropat sau exilat pe cei care le susţinuseră, Inchiziţia s-a ocupat din ce în ce mai insistent de
morală şi de obiceiuri, folosind bine cunoscuta şi ameninţătoarea sa forţă coercitivă ”71.
70
Ibidem, pp. 21-24.
71
Roberto Bizzocchi, Ghid pentru studiul istoriei moderne, traducere de Radu Gâdei, Editura BIC ALL,
Bucureşti, 2007, p. 38.

50
În Franţa, Inchiziţia este anunţată de Grigore al IX-lea la 13 aprilie 1233. Acesta îl va
numi inchizitor general al Franţei, în anul 1235, pe Fratele Robert care îi prigonise pe catarii
din Burgundia. Acest redutabil inchizitor a făcut primele sale victime în anul 1233, la Charité-
sur-Loire. Prin intermediul Inchiziţiei, papa dorea respectarea Statutelor Sfântului Scaun şi
reprimarea comunităţilor eretice stabilite le Champagne. La începutul anului 1239, 50 de
eretici au fost arşi pe rug sau îngropaţi de vii, iar la 13 mai în acelaşi an, la Mont-Wimer, au
fost arşi pe rug alţi 187. În sudul Franţei, Grigore al IX-lea a încredinţat dominicanilor din
Toulouse, în anul 1206, sarcina eradicării ereziei albingenzilor.
Condamnările au fost extrem de severe, subtilitatea interogatoriilor şi lipsa de
compasiune a judecătorilor făcându-i de temut. La Moissac, două sute de eretici au fost
condamnaţi la ardere pe rug , ceea ce a stârnit o adevărată teroare. Reîntorşi la Toulouse,
inchizitorii au pornit noi procese împotriva catarilor defuncţi, exhumându-le cadavrele.
Tribunalele şi-au continuat procesele şi sentinţele cu toate că mulţi deţinuţi reuşeau să scape şi
să se refugieze la Montségur. Deşi ereticii au fost învinşi, ideile sectei, cum ar fi proclamarea
egalităţii între principiul binelui şi cel al răului şi desfiinţarea rânduielilor clerico-feudale nu
au putut fi stinse. Intenţia Papei era ca temeinicia acuzaţiilor să se stabilească pe baza unor
anchete minuţioase care să confirme sau să infirme actele de erezie. Din păcate, Inchiziţia s-a
transformat, treptat, într-un instrument sângeros de reprimare a sute de mii de oameni, mai
mult sau mai puţin vinovaţi de ceva anume, înfiinţarea sa constituind una din cele mai grave
erori săvârşite de Biserica Romano – Catolică.
După moartea lui Grigore al IX-lea din anul 1241, inchizitorii şi-au reluat ofensiva
după o lungă perioadă de stagnare. Astfel, în Lavaur, ei au continuat arderea pe rug a unui
număr însemnat de eretici catari. În anul 1243, Montségurul, punctul strategic al ereticilor
albingenzi, este asediat, căderea sa constituind cea mai crâncenă lovitură dată ereziei .72
În Ţările de Jos, în Flandra şi în Germania, focarele de erezie s-au manifestat încă din
secolul al XII-lea, prin intermediul doctrinelor neomaniheiste propovăduite de Tanchelin în
oraşul Utrecht.
În anul 1140, clerul din Liège se adresează Papei Lucius al III, îngrijoraţi de numărul
mare de eretici care se îndreptau spre Valea Rinului. Cei care au fost însărcinaţi cu prigonirea
ereticilor au fost Konrad Dorso şi Johann, cei doi îndeplinindu-şi misiunea cu o cruzime
nemaiîntâlnită, arzând de vii sute de oameni, dintre care mulţi nevinovaţi.
În 1227, Konrad von Marburg a primit misiunea de a se opune luciferilor (sectă
schismatică întemeiată de Lucifer, episcop de Cagliari) şi de a reforma Biserica Germană.

72
Guy Testas, Jan Testas, Op. cit, pp. 25-28.

51
Acesta nu avea titlul de inchizitor, dar avea obligaţia de a aplica ordonanţele imperiale şi
Statutele Sfântului Scaun, făcând numeroase victime datorită fanatismului şi a puterii
discreţionare conferite de Papa Grigore al IX-lea. Din această cauză, unii arhepiscopi, cum a
fost cazul lui Sigfried de Mainz, au refuzat să sprijine Inchiziţia. Această opoziţie va atinge
amploarea maximă în anul 1233, când Kondrad von Marburg a ţinut să-şi demonstreze
puterea acuzând de erezie chiar pe contele de Sayn, găsit nevinovat de către episcopii din
Mainz. Nemulţumit de decizia episcopilor şi de acuzaţiile de cruzime care i-au fost aduse,
Konrad von Marburg a încercat să instige la violenţă populaţia din Mainz, dar a fost
excomunicat de către papă, care a continuat represaliile împotriva ereticilor cu ajutorul
armatelor care au iniţiat adevărate cruciade în Saxonia Inferioară şi în dioceza Bremen, unde
mii de ţărani au fost masacraţi.
„Din Germania, Inchiziţia se va răspândi în Boemia, sub conducerea legatului
Giacommo da Prenestia. Flandra şi Ţările de Jos a avut şi ele tribunalele lor speciale, în anul
1240, după acţiunile de eradicare a ereticilor, conduse de Robert Grozavul încă din anul
1233”73.
În prima perioadă a existenţei sale, Inchiziţia a folosit toate mijloacele pentru
urmărirea şi pedepsirea ereticilor. Inchizitorii erau selectaţi dintre persoanele devotate Marii
Bisericii, cei mai cunoscuţi dovedindu-se a fi dominicani şi franciscanii, care au dus la
îndeplinire scopurile reale ale Bisericii prin intermediul puterii nelimitate cu care au fost
învestiţi.
Ereticii proveneau din toate categoriile sociale şi în favoarea lor nimeni nu putea
depune mărturie. Aceştia erau invitaţi să se prezinte în faţa judecătorilor, într-un termen
cuprins între 15 zile şi o lună. Acest termen reprezenta perioada de graţie în decursul căreia,
ereticul îşi putea mărturisi greşeala, având certitudinea că va fi tratat cu indulgenţă. Cei care
îşi mărturiseau activitatea eretică, scăpau de pedeapsa cu moartea şi de penitenţa pe viaţă. Pe
lângă edictul de graţie, inchizitorii au proclamat edictul de credinţă, prin care li se cerea
tuturor creştinilor, sub pedeapsa cu excomunicarea, să-i denunţe pe eretici şi pe cei bănuiţi de
erezie.
Odată încheiat termenul de o lună, ereticul era chemat în faţa Tribunalului pentru
interogatoriu. De regulă, procesul era condus de un singur judecător. Pe lângă el, asistau şi doi
călugări şi martori care depuneau mărturie de regulă împotriva acuzatului, în această situaţie,
viaţa sa depinzând de hotărârea inchizitorului. Procesul se desfăşura în mare secret, iar
procedura de judecată urmărea folosirea tuturor mijloacelor, inclusiv viclenia,sau folosirea

73
Ibidem, p. 34.

52
unei iscoade care să câştige încrederea acuzatului şi să-l determine să mărturisească, fiind de
aceeaşi religie cu el. În cazul în care acuzatul nega cu vehemenţă apartenenţa sa la o sectă
eretică, în ciuda tuturor eforturilor de a-l face să mărturisească, se trecea la mijloacele de
constrângere ca: închisoarea sau tortura. Dacă acuzatul rezista sentinţei cu închisoarea, se
trecea la tortură, fie prin flagelare, aruncare în gol, tehnica „şevaletului”( în care acuzatul era
prins într-o menghină de lemn şi i se striveau picioarele), sau înecarea parţială, proces la care
inchizitorul nu putea asista fără încuviinţarea episcopului local .
După încheierea procedeelor de tortură, se rosteau sentinţele: biciuirea în public,
purtarea unor semne ale dizgraţiei, pelerinaje, confiscarea bunurilor, temniţa sau condamnarea
la moarte. Pedeapsa cu moartea se considera a fi cea mai aspră pedeapsă prin care se dădea un
exemplu celorlalţi membrii ai societăţii cu privire la nerespectarea credinţei Bisericii Catolice.
De regulă, arderea pe rug era cea mai utilizată tehnică cauzatoare de moarte, aceasta
executându-se în public, în faţa a mii de oameni.
„Se aplicau sentinţe şi în cazul ereticilor care decedau înainte de a-şi mărturisi păcatul.
Astfel, se considera că este de datoria Bisericii să dezgroape şi să distrugă rămăşiţele acelora
care, din eroare, au primit un mormânt creştin. Osemintele lor erau prezentate mulţimii,
ameninţate cu aceeaşi soartă dacă vor sprijini erezia. Se trecea apoi la incinerare, fiindcă
erezia trebuia pedepsită şi dincolo de moarte”74.
Un capitol aparte în istoria Inchiziţiei îl ocupă Inchiziţia spaniolă, instituită în secolul
XV, care a durat patru secole şi care a oferit un model politic totalitar, care ameninţa cu
represiunea, marginalizarea şi izolarea oricărei erezii. Această variantă mai necruţătoare a
Inchiziţiei s-a născut, propriu-zis, odată cu venirea pe tronul Spaniei, a regelui Ferninand al V-
lea Catolicul şi a reginei Izabelei de Castillia. În acel moment, catolicismul s-a simţit
ameninţat din cauza numărului mare de convertiţi provenind iniţial din rândul evreilor
(marranos) şi al mahomedanilor (moriscos).
În 1233, când Sfântul Ludovic a dat Inchiziţiei din Franţa o consistenţă solidă, după
legile conciliului de la Toulouse, Narbonna şi Beziers, Grigore al IX-lea s-a gândit s-o facă
să înflorească şi în Spania. Încă de la înfiinţarea Inchiziţiei existau călugări dominicani în
regatele Castiliei, Navarei şi Aragonului. Prin urmare, e posibil ca ea să fi funcţionat deja, deşi
era departe de splendoarea pe care avea să i-o dea Sfântul Ferdinand, regele Spaniei. Papa
Grigore al IX-lea a trimis tuturor episcopilor acestor regate, în special Iui Esparrago, episcop
de Tarragona, dispoziţii în care îi cerea să numească inchizitori şi să-i trimită în parohii.

74
Ion Mihail Popescu, Op. cit, p. 140.

53
Pe 1 noiembrie 1478, Sixtus IV a împuternicit pe suveranii catolici să pună bazele
Inchiziţiei. Judecătorii aveau sa aibă cel puţin 40 de ani, o reputaţie impecabilă, distinşi prin
virtute şi înţelepciune, maeştrii ai teologiei şi trebuiau să urmeze regulile şi obiceiurile
ecleziastice obişnuite. Pe 17 Septembrie 1480, au fost numiţi ca inchizitori dominicanii
Miguel de Morillo şi Juan de San Martin. În curând, veştile despre abuzurile grave ce se
petreceau au ajuns la Roma, aceştia fiind acuzaţi de sechestrare, aplicarea unor torturi
inumane şi uciderea multor persoane. In consecinţă, papalitatea a dorit să-i elibereze din
funcţie, însă au intervenit Ferdinand şi Isabella, astfel încât acest lucru nu a mai avut loc.
Jean Paul Dedrieu împarte istoria Inchiziţiei spaniole în patru epoci. Prima durează de
la începuturi( 1240-1243) până în anul 1525. Este perioada de urmăriri,de judecări şi de
condamnări a evreilor condamnaţi la creştinism, dar care mai practicau, în realitate, preceptele
iudaismului. Cea de-a doua perioadă se încheie în anul 1640. Acum pe primul loc se situau
delictele vechilor creştini, care duceau la discreditarea Bisericii şi a călugărilor franciscani sau
dominicani. A treia perioadă cuprinde ultimii 70 de ani ai secolului XVII şi primii 25 de ani ai
secolului următor. Numărul cel mai mare al victimelor l-a reprezentat, în prima jumătate a
perioadei, musulmanii convertiţi la creştinism, iar în cealaltă jumătate, evreii reîntorşi la
vechea credinţă. Ultima perioadă este aceea în care puterea Sfântului Oficiu scade
considerabil până la sfârşitul său în secolul al XIX- lea.75
O bulă din 2 august 1483 stabilea, în Spania, un mare inchizitor general, căruia îi erau
supuse toate tribunalele sfintei instituţii. Această funcţie a primit-o Thomas de Torquemada
(1420-1498), capabil, mai mult decât oricare altul, de a îndeplini intenţiile lui Ferdinand şi ale
Isabellei, înmulţind confiscările şi condamnările. Fiind reprezentantul Papei, el dicta tot ce se
petrecea în interiorul Inchiziţiei spaniole. Prin urmare, a stabilit imediat tribunale la
Valladolid, Sevilia, Jaen, Avila, Cordoba şi Villareal, iar în 1484 la Saragossa şi în Regatul
Aragon. El a instituit şi un Mare Sfat, format din cinci membri, a căror datorie era să-l asiste.
Torquemada a convocat marea majoritate a inchizitorilor spanioli, în 1484 la Sevillia şi le-a
prezentat 28 de articole pentru ghidare şi alte câteva statute în 1485, 1488, 1498.
Evreii au găsit un mod de a influenţa Inchiziţia din Spania datorită averilor foarte mari
şi a puterii pe care o dobândiseră în societate. În această situaţie, Torquemada a cerut
suveranilor să-i oblige pe evrei fie să se convertească la creştinism, fie să părăsească ţara. Ca
răspuns, aceştia au oferit 30000 de ducaţi pentru a nu se supune deciziei inchizitoriale.
Torquemada a reacţionat decisiv apărând in faţa lui Ferdinand cu o cruce, amintindu-i
acestuia de trădarea lui Iisus de către Iuda pentru 30 de arginţi, trădare ce urma a fi pusă în

75
Ibidem, pp. 154-155.

54
aplicare din nou prin acţiunile evreilor. Astfel, prin manevrele lui, Ferdinand a decis exilarea
evreilor din Spania în 1492. După aplicarea acestei legi, au plecat din Catalonia, din regatul
Aragon, Valencia şi alte provincii supuse dominaţiei lui Ferdinand, aproximativ un milion de
evrei, aceştia din urmă comparând acest exil cu suferinţele îndurate pe vremea lui Titus şi a lui
Vespasian. Expulzarea evreilor a produs o mare satisfacţie tuturor regilor catolici. După ce s-
au încheiat cele trei luni acordate prin edict, inchizitorii au început cercetările. Cu toate că nu
mai rămăseseră atunci decât puţini evrei în Spania, au fost o mulţime de victime şi numărul
celor condamnaţi ca evrei a fost enorm, în comparaţie cu numărul real. Marele număr de
condamnaţi la moarte prin foc a obligat pe prefectul din Sevilla să construiască în afara
oraşului un eşafod de piatră permanent, care s-a păstrat până în zilele noastre sub numele de
Quemadero (loc al focului). Aici erau aduşi ereticii, care erau omorâţi prin ardere .
Referitor la organizarea Tribunalului inchizitorial, putem preciza că era format dintr-
un consiliu al Inchiziţiei Supreme Generale (Suprema) în fruntea căruia era numit inchizitorul
general (Thomas Torquemada), acesta fiind învestit de către rege, în numele Papei. Sub
oblăduirea Bisericii, Inchiziţia a distrus prin orice mijloace orice reprezenta erezia cu scopul
apărării dogmelor romano-catolicismului şi interesele politice ale puterii de stat. În acest scop,
au fost trimişi în focurile rugului mii de evrei convertiţi şi sute de musulmani. Prin urmare,
forţa religiei a fost înlocuită cu religia forţei.
Represaliile nu au avut loc doar în Spania ci s-au extins şi către teritoriile posedate de
Spania (Mexic, Peru, Cuba sau Jamaica), cele mai multe victime provenind din rândul
indienilor care refuzau convertirea la creştinism, şi al protestanţilor lutherani, care în urma
prigoanelor din Europa se refugiaseră în „lumea nouă”. În Peru (care cuprindea, în secolul al
XVI-lea, Columbia, Ecuador, Bolivia, Chile, Argentina şi Panama), Inchiziţia a fost instalată
în anul 1570, erezii precum: bigamia, vrăjitoria, nerespectarea poturilor stabilite de Biserică,
de a nu denunţa un eretic sau de a trăi printre indieni, erau condamnate aspru, pedeapsa
capitală fiind arderea pe rug. 76
Desfăşurarea evenimentelor politico-militare de la începutul secolului al XIX-lea,
îndeosebi războiul pentru independenţa coloniilor spaniole din America Latină, au avut ca
rezultat o serie de schimbări şi în Spania. În anul 1810, sesiunea Cortesunilor , deschisă în
Insula Leon, propunea, printre altele şi desfiinţarea prejudiciilor feudale, lichidarea Inchiziţiei
şi confiscarea proprietăţilor Bisericii Catolice.
Puterea Regatului Spaniei a scăzut şi în urma promulgării Constituţiei de la Cadix, din
1812, moment în care Spania a fost proclamată monarhie, la 22 februarie 1814 s-a decretat

76
Guy Testas, Jan Testas, Op .cit, pp. 121-133.

55
desfiinţarea Inchiziţiei. Aceasta a mai funcţionat o perioadă de 21 de ani, încheindu-şi
definitiv activitatea în anul 1834, moment marcat de obţinerea independenţei coloniilor
spaniole de pe teritoriul continentului american.
Prin urmare, Inchiziţia a reprezentat un tribunal de excepţie, înfiinţat de către Biserică
pentru a ţine piept ereticilor care ameninţau cu instaurarea haosului în societatea dominată de
credinţa creştină. Desigur, s-a dat dovadă şi de o cruzime incontestabilă, cu scopul menţinerii
canoanelor bisericeşti, apărarea religiei creştine fiind echivalentă cu apărarea statului.
Inchiziţia nu şi-a îndeplinit rolul, cu toate că au fost sacrificaţi mii de oameni, eşuând în a
aduce pe calea cea dreaptă a „oile pierdute” într-o societate care se vedea împărţită între
religie şi politică.

CAPITOLUL III

Religia ca factor geopolitic al lumii contemporane

56
3.1. Destrămarea sistemului colonial şi apariţia religiei ca fenomen geopolitic
Al doilea Război Mondial a zguduit marele imperii până la temelii. După 1945, în mod
intenţionat puterile coloniale s-au retras lăsând în urmă multe state independente. În 1914
imperiile europene din Asia, Africa erau puternice ,iar administratorii imperiali erau siguri că
fac o treabă bună aducând civilizaţia în rândul popoarelor ce le stăpâneau. În Imperiul
Britanic colonialismul exercitat de ţara mamă a fost înlocuit cu autoguvernarea proprie- o
implicare mai mare sau mai mică în dirijarea propriilor afaceri – în comunităţile în care
coloniştii albi erau în majoritate. Dintre acestea , Canada, Africa de Sud, Australia şi Noua
Zeelandă deveniseră deja cunoscute sub numele de Dominioane, ceea ce înseamnă că acestea
suferă schimbări în cadrul Imperiului. După Primul Război Mondial coloniile Armeniei,
Turciei care fusese înfrânte au fost împărţite între aliaţi însă nu au devenit posesiuni absolute.
În schimb acestea au devenit tutele ale Ligii Naţiunilor.
După ce le-a făcut unele promisiuni arabilor în timpul războiului, UK a înfiinţat
regatele Irakului şi Iordanului, iar în 1932 Irakul a ignorat suveranitatea britanică şi a devenit
independent. De asemenea UK a promis că va crea o Casă Naţională pentru evrei , dar în
curând a întâmpinat dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor faţă de arabi şi evrei.
O altă consecinţă şi mai gravă asupra Imperiului s-a produs după al doilea Război
Mondial, în special în Orientul Mijlociu şi Asia. Suveranitatea colonială fusese sfidată în
multe zone, iar imperiilor coloniale, epuizate în urma războiului, li se părea imposibil să o ia
de la capăt. Franţa a abandonat Libia şi Siria, colonia libiană a Italiei care fusese înfrântă a
devenit regat independent, la fel ca şi Iordan, iar în Palestina, UK a renunţat pur şi simplu la
mandate, retrăgându-se în 1948, lăsând Naţiunile Unite să se confrunte cu problema arabilor
şi evreilor.
În Asia, victoriile japonezilor au umbrit imaginea superiorităţii europene. Un episod
dramatic a fost predarea celor 60.000 de militari britanici şi imperiali, care apărau
inexpugnabilul Singapore. Când în sfârşit japonezii au plecat, naţionaliştii au preluat Indiile
de Est olandeze, iar în Indochina franceză, un grup de comunişti şi naţionalişti au proclamat
independenţa Vietnamului cu capitala la Hanoi. Olandezii au luptat pentru a redobândi
controlul fostei lor colonii până în 1949, când aceasta a devenit independentă sub numele de
Indonezia. Francezii au avut mai mult succes în Indochina; ei au recapturat Hanoi, dar s-au
confruntat cu o rezistenţă formidabilă.77
Evenimentele din India britanică au urmat un curs stabilit cu mult înainte de război.
Îndemnat de principala mişcare politica naţională, Congresul Naţional Indian, guvernul
britanic a declarat în 1917 că India ar trebui să se îndrepte spre autoguvernare, dar nu s-a făcut
77
Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, trad. Anca Irina Ionescu, Bucureşti, Editura Antet, 1994, p. 89.

57
referire la statul de dominion. Asemenea progrese lente, însă, nu-i satisfăceau pe naţionalişti
.În următorii ani s-au înregistrat progrese importante - indienii au preluat conducerea
guvernului local şi o mare parte a serviciului civil – însă relaţiile dintre conducătorii şi supuşii
erau tensionate. Cel mai grav incident a fost de la Armitsar din 1919, când gloanţele trupelor
britanice au făcut aproape 40 de victime. Şi indienii erau violenţi, dar cele mai eficiente
campanii, susţinute de Congres şi conduse de Mahatama Gandhi (1883-1944) avocatul
devenit lider religios, aveau la bază principiul acţiunii pasive (non violenţă). Principala tactică
era nesupunerea faţă de autorităţi, însă fără opunere fizică; de exemplu demonstranţii refuzau
să se deplaseze, dar nu luptau atunci când erau împrăştiaţi cu forţa. Această tactică era atât de
eficientă încât este folosită adesea de manifestanţii din întreaga lume.
Situaţia se complică datorită deselor suspiciuni dintre hinduşi şi musulmani,care s-au
dedat la acte grave de violenţă în anii 1920. Aceste două comunităţi au convieţuit în multe
zone ale Indiei britanice, însă hinduşii erau peste tot în majoritate, cu exceptia nord-vestului şi
nord-estului; şi în 1930 unii musulmani au cerut ca, după dobândirea independenţei aceste
zone să formeze un stat musulman separat. Acest antagonism a fost parţial promovat de
politica britanică şi a fost intensificat de aranjamentele politice în cadrul cărora hinduşii şi
musulmanii erau întodeauna reprezentaţi separat. Acesta a fost continuat în Guvernul din
1935 al Actului Indian , care acorda multe drepturi de autoguvernare indienilor. Congresul
Naţional Indian a refuzat orice concesie în faţa Ligii Musulmane, principalul reprezentant al
comunităţii islamice, prăpastia dintre cele două comunităţi adâncindu-se treptat.
În timpul celui de-al doilea război mondial Marea Britanie era pregătită să recunoască
independenţa Indiei, cu condiţia ca indienii să coopereze cu englezii împotriva japonezilor,
dar indienii îsi doreau libertatea imediată. Congresul a lansat o mişcare de eliberare a Indiei
care a fost înăbuşită, însă un lider mai radical, Subhas Chandra Bose, a organizat o Armată
Naţională Indiană (formată în cea mai mare parte din indieni, foşti prizonieri ai japonezilor)
care a luptat împotriva britanicilor.
„După război, Marii Britanii i-ar fi fost greu să refuze independenţa Indiei; însă
alegerile generale din 1945 au rezolvat această problemă, deoarece noul guvern laburist
britanic a promis retragerea. De fapt, britanicii, preocupaţi de propria lor ţară devastate de
război erau nerăbdatori să plece. În 1946, majoritatea musulmanilor au votat în favoarea ligii,
prin urmare, violenţa intercomunală a izbucnit. Congresul, confruntat cu două alternative de
război civil sau împărţire teritorială, a adoptat-o în silă pe a doua. Aceasta a avut consecinţe
violente, cu multe victime, iar aproape două milioane de oameni din rândul minorităţilor au
emigrat pentru a fi alături cei de aceeaşi religie”78.
78
Vadim Cujbă, Aspecte geopolitice şi geoconomice ale formării şi destrămării Imperiului colonial englez, Iaşi,
Editura Lumen, 2009, p. 107.

58
În noaptea dintre 14-15 august 1947, India şi Pakistan au devenit independente.
Ambele au ales să rămână în cadrul Commonwealtului britanic, cum era numit acum vechiul
imperiu, iar în Marea Britanie se vorbea despre viitorul rol al acestuia ca asociaţie între
naţiuni libere şi independente.
Britanicii s-au retras şi din Ceylon (acum Sri Lanka) şi Birmania, evenimentele din
Malaya s-au complicat din cauza unei minorităţi comuniste înarmate, care a condus o
campanie teroristă din adâncurile junglei între 1940-1960. Ei au fost înfrânţi la începutul
anilor 1950, iar independenţa din 1957 a fost urmată de lărgirea federaţiei Malaeziei în 1963.
În Malaya comunismul se identifică prin minoritatea chineză, dar în Vietnam grupa comunistă
a ajuns să reprezinte rezistenţa naţională împotriva Imperialismului. Încercarea francezilor de
a redobândi controlul din Indochina s-a sfârşit printr-un dezastru, lupta de la Dien Bien
Phu(1954). După retragerea francezilor, Vietnamul a fost împărţit în nordul comunist şi sudul
pro-occidental. Sudul, atacat de gherilele comuniste ce primeau ajutor din nord, era sprijinit
de SUA. Acesta era începutul unei implicări care s-a dovedit a fi dezastruoasă pentru Vietnam
şi demoralizatoare pentru SUA .
Stăpânirea colonială părea să dureze mult mai mult în Africa, unde economia era în
general mai puţin dezvoltată, iar conflictele dintre triburi adesea divizau populaţia. Multe
colonii nu aveau nici o origine geografică sau etnică coerentă, de vreme ce graniţele lor erau
nişte simple linii drepte trasate de negociatori în numele puterilor europene rivale pe timpul
“Luptei pentru Africa” din anii 1880. Naţionalismul avea o influenţă puternică doar în
rândurile grupurilor relative restrânse de intelectuali negri şi angajaţi civili. Totuşi, aceste
două grupuri au devenit treptat active în anii 1950, iar atitudinea autorităţilor şi a populaţiilor
africane a început să se schimbe. În Kenya, britanicii au distrus societatea secretă în Mau
Mau, care a desfăşurat o campanie teroristă (1952-56) împotriva coloniştilor albi, care ocupau
pământurile cele mai fertile.
În 1957, campania politică militantă de tip occidental, condusă de Kwamae Nkrumah,
a determinat UK să recunoască independenţa Coastei de Aur, devenită sub numele de Ghana.
Prin urmare, discursul primului ministru britanic Harold Macmillan, în care acesta vorbea
despre vântul schimbării care bătea prin Africa, a anunţat intenţia Marii Britanii de a se
retrage de pe continentul African. Prin 1964 Nigeria, Tanganyka şi Zanzibar, Uganda, Kenya,
Rhodesia de nord (Zambia) şi Nyasaland (Malawi) au fost declarate independente. Acelaşi
vânt al schimbării era prezent şi în Jamaica, precum şi în multe alte insule colonizate din
Caraibe.79

79
Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol. 2, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1999, p. 156.

59
Pentru Franţa, decolonizarea a fost un proces mai dureros, ea a renunţat la
protectoratele asupra Marocului şi Tunisiei fără prea multe dificultăţi, în 1956, dar Algeria şi
alte colonii conduse direct făceau practic parte din Franţa. Şi mai important era că în Algeria
existau peste 1 mln de oameni cu strămoşi francezi-colonişti care nu doreau să se despartă de
Franţa, respingând totodată ideea de a deveni o minoritate într-un stat dominat de arabii
musulmani. Revolta naţionalistă arabă ce a izbucnit în 1954 s-a transformat în curând într-o
luptă sălbatică care a fost atât revolta colonială cât şi război civil.
Mulţi lideri ai armatei franceze simpatizau cu colonişti, iar în 1958, când imaginea
politicienilor francezi a fost zguduită de război plătit în sânge, bani şi prestigiu, aceştia au
înscenat o revoltă care l-a adus pe generalul Charles de Gaulle la putere în Franţa. Însă, ei s-au
înşelat crezând că fostul lider, patriotul înflăcărat din timpul războiului va continua să lupte.
Cu un realism neaşteptat, de Gaulle a recunoscut în cele din urmă independenţa Algeriei şi, o
dată cu “vântul schimbării” al UK, a pus capăt stăpânirii coloniale a Franţei în întinsele
teritorii din sudul Saharei.
Între cele două războaie mondiale, evoluţia colonialismului era acceptată fără prea
mari probleme de majoritatea populaţiei. Ascensiunea şi creşterea popularităţii forţelor
politice naţionale din cadrul dominioanelor au condus la punerea sub semnul întrebării a
sistemului colonial. Evoluţia imperiului britanic spre formarea Commanwealth-ului
naţiunilor a fost marcată de slăbirea relaţiilor politice cu dominioanele şi de o tentativă de
restrîngere a legăturilor economice în cea mai mare colonie a Coroanei britanice, însă Londra
a întîmpinat rezistenţa unui puternic curent naţionalist condus de Gandlu. Franţa a fost mai
preocupată să-şi menţină autoritatea asupra imperiului fără să întreprindă reforme care să
vină în întîmpinarea revendicărilor naţionaliste.
Primul război mondial nu a provocat o declanşare a discuţiilor pe marginea
temeiurilor dominaţiei coloniale asupra popoarelor de peste mări. Acestea erau convinse că
sunt însărcinate cu o misiune umanitară şi civilizatoare. Aspiraţiile naţionale ale popoarelor
colonizate erau puse sub semnul îndoielii şi negate. Pentru omul politic britanic, de exemplu,
militantul naţionalist indian Gandhi nu era decît un factor pe jumătate dezbrăcat. În această
perioadă prin scrierile politice, sociologice şi chiar literare s-a elaborat o adevărată doctrină
a colonizării care justifica pe temeiuri economice, istorice şi morale, dominaţia europeană
asupra altor continente.
Dacă aceasta a fost dominanţa gândirii europene la nivelul elitelor trebuie arătat totuşi
că după încheierea primei conflagraţii mondiale apar voci care pun în discuţie termenele
dominaţiei coloniale. Andre Gide denunţă abuzurile coloniale în cartea sa Călătorie în
Congo (1928).

60
„Ideile lansate de preşedintele american W. Wilson, crearea Societăţii Naţiunilor care
a înscris în Charta sa principii generoase, destrămarea imperiilor Austro-ungar, Otoman,
Ţarist şi deservirea procesului de afirmare naţională în Europa au favorizat apariţia
mişcărilor de eliberare naţională în colonii”80.
La originea acestor mişcări s-au aflat intelectuali, funcţionari şi oameni de afaceri
formaţi cu universităţi europene : Gandhi, Nehru în India; Bourguiba în Tunisia; Soekarno în
Indonezia, Ferhat Abbas în Algeria. În prima fază aceste mişcări nu şi-au propus să rupă total
legăturile cu metropola ci doar reforme de esenţă în domeniul economic şi social. Supunând
imperiul britanic la un efort de război căruia i-a făcut cu greu faţă în prima mare conflagraţie
a secolului XX a subliniat eroziunea acestuia. Metropola a fost obligată să-şi asocieze
dominioanele la efortul de război. Pentru a obţine participarea lor, cu aproape 2 milioane de
combatanţi, Londra a trebuit să efectueze o reajustare a relaţiilor constituţionale între părţile
componente ale imperiului. Asfel că la Conferinţa de Pace dominioanele vor face figură de
state aproape independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care făceau notă aparte faţă de
Foreign Office. La Conferinţa imperială din 1926 lordul Balfour a găsit o formulă
acceptabilă - British Commonwealth of Nations - prin care se stabilesc noi raporturi între
Metropolă şi Canada, Noua Zeelandă, Australia, Irlanda şi Uniunea Sud Africană. Legăturile
care se vor menţine vor fi aproape simbolice.
Nu acelaşi statut îl va primi India. Prin India Act din 1919 aceasta a primit o mică
autonomie la nivelul condiţiilor provinciale deşi în 1917 s-au promis instituţii capabile să
realizeze o guvernare responsabilă. De asemenea, indienii care participaseră la efortul de
război cu aproape un milion de oameni vor intensifica mişcarea de eliberare naţională,
marcată prin acţiuni de nesupunere civică şi de protest.
În Franţa tema imperială, după încheierea primului război mondial, este exaltată
constant în mass media. Dealtfel imperiul colonial francez atinge extinderea maximă acum:
12 milioane de km.p şi peste 70 de milioane de locuitori. Metropola a stabilit peste tot un
regim de administrare decentă ce puteau să ţină în adormire naţionalismele din imperiul său.
Totuşi între cele două războaie mişcări naţionaliste apar şi se dezvoltă şi la imperiul colonial
francez. Ideile liderului naţionalist chinex Sun Yat- Sen au o mare influenţă în Indochina. În
1927 a fost creat un partid naţional vietnamez după modelul celui chinez. În 1930 Nguyen Al
Quae (viitorul lider comunist cunoscut sub numele Ho Si Min) a fontat partidul comunist
vietnamez care avea ca obiectiv lupta pentru eliberare de sub dominaţia franceză şi obţinerea
independenţei. În Maroc, în 1919, mişcarea naţionalistă îşi va lua simbolic denumirea de
Destour (Constituţia). În Maroc naţionaliştii vor intreprinde o serie de revolte împotriva

80
Ibidem, p. 161.

61
dominaţiei Coloniale: contra spaniolilor (1920-1924) şi apoi împotriva francezilor (1925-
1926). La fel de activă va fi şi mişcarea naţionalistă condusă de Ferhat Abbas în Algeria.81
Nemulţumirile din Liban şi Siria au îmbrăcat forme violente. În august 1925 au avut
loc revolte care au fost reprimate sever de către generalul Sarrail şi ordinea a fost restabilită
abia în anul 1927. Siria şi Libanul vor primi, în urma acestor mişcări constituţii care vor
reglementa viaţa publică şi politică în aceste ţări şi promisiunea că vor obţine independenţa în
următorii trei ani. Căderea Frontului popular de la putere în Franţa a făcut ca aceste
promisiuni să nu se materializeze.
Dacă în perioada interbelică imperiul colonial francez părea bine articulat
şi aparent calm, nu aceeaşi situaţie s-a întâmplat cu imperiul britanic care a fost obligat să
accepte, în cele din urmă, independenţa unor colonii. După evenimentele din 1919 când
Afganistanul a atacat India Britanică, Londra pierde controlul asupra acestei ţări. În urma
unei negocieri foarte dificile, Londra face o declaraţie prin care proclamă sfârşitul
protectoratului britanic asupra Egiptului (febr.1922). Acesta nu a însemnat şi independenţa
ţării, dar s-au pus bazele unui acord care va reglementa viaţa politică a Egiptului şi natura
raporturilor cu Marea Britanie. Aceasta va fi obţinută în 1936 prin tratatul semnat la Londra
în schimbul prezenţei trupelor britanice de-a lungul Canalului de Suez, punct strategic de
interes vital pentru Marea Britanie. Arabia Saudită, în schimb, şi-a obţinut independenţa prin
tratatele semnate la 20 mai 1927.
În ceea ce priveşte Irakul, englezii s-au confruntat cu o mare răscoală în regiunea
Eufratului, izbucnită ca urmare a impunerii pe tronul ţării a regelui Faisal alungat de
francezi din Siria. În urma negocierilor guvernul Irakian a acceptat pe Faisal în schimbul
creării unui regat ereditar. În 1929 înaltul comisar britanic pentru Irak, Sir, Girlbert, a propus
guvernului Irakian un tratat prin care ţara devenea independentă şi putea să adere la Liga
Naţiunilor. Tratatul a fost semnat în 1930 însă prin acesta Anglia îşi menţinea controlul şi
influenţa, deoarece avea permisiunea de a menţine baze militare, iar în timp de război putea
folosi teritoriul Irakian. În plus, avea şi controlul asupra exploatării petrolului Irakian.82
Transiordania, regiune cu aproximativ 200.000 de locuitori, detaşată de Palestina de
guvernul britanic în anul 1922, obţine independenţa prin acordul semnat la 20 februarie
1928, cu condiţia de a instaura un regim politic constituţional şi de a urma Londra în
politica externă şi economică. Interesele petroliere cunosc în perioada interbelică o creştere
rapidă în Orientul Mijlociu. Lungii dominaţii turceşti şi mai scurtei tutele franco-britanice le
va succede o nouă formă de imperialism: cel al marilor companii petroliere engleze şi

81
G. Dorronsoro, Strategia actorilor nestatali şi internaţionalizarea conflictelor, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 2001, p. 137.
82
Ibidem, p. 145.

62
americane care îşi vor împărţi prospectarea şi exploatarea aurului negru din regiune. Acest
fapt va cunoaşte o intensitate şi mai mare după cel de-al doilea război mondial cînd practic
forma clasică a colonialismului dispare dar este înlocuită cu una nouă.
„Apariţia procesului de decolonizare după încheierea celei de-a doua conflagraţii
mondiale a fost unul din fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului XX.
Decolonizarea şi revoluţia au modificat spectaculos harta politică a globului. Numărul de
state independente din Asia, recunoscute pe plan internaţional a crescut de cinci ori . În
Africa, unde în 1939 era un singur stat liber, acum erau cincizeci. Chiar şi în America,
remarcă Eric Hasbawim, unde decolonizarea timpurie din secolul al XIX lea avusese drept
rezultat apariţia a vreo douăzeci de state libere, acum s-au mai adăungat vreo zece.”83
Decolonizarea, înţelegând prin aceasta prăbuşirea dominaţiei coloniale, a fost în
primul rând o consecinţă majoră a celui de-al doilea război mondial, dar şi rezultatul luptei
de eliberare a popoarelor asuprite şi al afirmării în sistemul relaţiilor internaţionale a unor
principii morale şi democratice.
În acest sens, un rol de maximă importanţă l-au avut principiile lansate prin Cartha
Atlanticului. Articolul 3 al Chartei menţiona: „Ei (Roosevelt şi Churchill - n.a) respectă
dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernământ sub care vrea să trăiască; ei
doresc să fie redate drepturile suverane şi liberul exerciţiu de guvernare celor care au fost
privaţi de ele prin forţă”. Astfel, Marea Britanie este nevoită să propună din 1944 un statut de
independenţă Indiei. În Africa de Nord intrasigenţa metropolei radicalizează şi consolidează
curentele naţionaliste ostile prezentei franceze. Africa neagră, care a contribuit masiv la
efortul de război, s-a arătat sensibilă la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a
progresat din 1945, impulsionat din motive diferite de cele două superputeri care s-au
confruntat în perioada războiului rece - SUA şi URSS. Între AUF şi ASO edificiul colonial
britanic s-a surpat, chiar dacă Londra a reuşit să menţină cea mai mare parte a fostelor sale
posesiuni în cadrul Commanwealth-ului. Dacă Franţa n-a reuşit să evite decolonizarea fără
vărsări grele de sînge, Indonezia s-a eliberat de sub dominaţia olandeză, de exemplu, într-un
mod mai puţin sîngeros.
Primele seisme care vor anunţa destructurarea sistemului colonial sunt percepute de
opinia publică şi lumea politică, în special, încă din perioada de sfârşit a războiului mondial.
În Asia de Sud – Est, după înfrîngerea Japoniei, europenii nu mai reuşesc să restabilească
ordinea anterioară ocupării statelor din zonă de către militarismul japonez. India, dintre toate

83
Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Lumea între război şi pace, vol.2 (1945 -1973), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1998, p. 179.

63
coloniile Asiei, cerea drepturi de consultare şi reprezentare în deciziile care o priveau încă de
la izbucnirea conflictului Partidul Congresului din India a reproşat Marii Britanii de a fi târât
ţara în război fără ca reprezentanţii acesteia să fi fost consultaţi. În Africa de Nord şi Orientul
Apropiat războiul a reactivat mişcările naţionaliste ai căror lideri se impun tot mai pregnant
în fruntea luptei de eliberare naţională. În Africa neagră apar elite capabile să impună puterilor
coloniale reconsiderarea raporturilor metropolă - colonie.
În Asia, aşa cum s-a menţionat, procesul de eliberare materială s-a consolidat. În India
în timpul conflictului mondial s-au format două curente: cel al lui Gandhi, favorabil unei
colaborări cu Japonia în schimbul proclamării imediate a independenţei; cel care avea în
fruntea sa pe Nehru, partizan al luptei antijaponeze şi al amânării chestiunii independenţei
până după sfârşitul războiului ”84.
În noiembrie 1945, în India au avut loc alegeri care au divizat lumea politică însă
acestea n-au afectat lupta antibritanică. În aceste condiţii, guvernul de la Londra a dat
publicităţii, după conferinţa de la Simla (iulie 1945), o declaraţie în care se precizau
condiţiile trecerii Indiei de la situaţia de colonie la cea de dominion. Un moment
semnificativ privind viitorul Indiei l-a reprezentat declaraţia făcută de J. Nehru în Adunarea
Constituantă rezultată în urma alegerii din iunie 1946, prin care a subliniat necesitatea
independenţei pentru India. La 3 iulie 1947 parlamentul englez a votat actul de independenţă
pentru India. La 15 august India şi Pakistanul au fost declarate două state independente în
cadrul Commonweath-ului.
În 1948 s-a publicat proiectul de Constituţie ce va fi votat în anul următor. Adunarea
Constituantă a hotărât ca India să rămână în cadrul Imperiului Britanic. Primul preşedinte al
Indiei a fost Sri Rajendra Prasad. Unul din obiectivele cele mai importante ale noului stat
independent a fost înlăturarea dominaţiei străine din unele teritorii indiene. Astfel printr-un
acord cu Franţa semnat la 28 mai 1956 au reintrat în componenţa statului Indian
Pondicherry, Karikal, Jenan şi Mahe. Deşi Portugalia s-a opus, în cele din urmă teritoriile
Goa, Daman şi Dea au fost eliberate.
Populaţia musulmană din fosta colonie India s-a constituit într-un stat nou Pakistanul
(14 august 1947). După separarea de Uniunea Indiană evoluţia Pakistanului a fost
contradictorie şi complexă. După mai mulţi ani de frământări politice interne s-a reuşit
adoptarea unei Constituţii ( 2 martie 1956) care a pus bazele unui stat musulman federativ în
frunte cu generalul Iskander Mârza. Pe fondul luptei pentru autonomia Bengalului şi a
intervenţiei Indiei în dispută se ajunge la războiul de 13 zile în urma căruia pe harta Asiei
mai apărea la 16 decembrie 1971 un stat independent - Republica Populară Bangladesh .
84
Lars-Erik Cederman, Emergent actors in world politics: how states and nations develop and dissolve,
Princeton, 1997, p. 57.

64
În Asia de Sud, Marea Britanie a încercat să rezolve problemele cerute de populaţiile
aflate sub dominaţia ei dar fără să meagră până la capăt. Deşi în decembrie 1946 guvernul
britanic a reuşit să impună un statut de autonomie Birmaniei, elitele politice din această ţară
continuă lupta şi la 17 octombrie 1947 acesta este obligat să recunoască independenţa noului
stat: Republica Uniuni Birmane. Acest fapt agită spiritele în Ceylon care repune în discuţie
planul Sanlbury din 1945, care introducea , de fapt, Constituţia Britanică în insulă. Pentru a
evita tensiunile Londra a proclamat autoguvenarea completă (dec.1947) pentru Ceylon în
cadrul Commonwalth-ului. Datorită resurselor materiale pe care Malayezia le deţinea (staniu,
cauciuc) guvernul britanic a făcut tot ce-a fost posibil pentru a-şi menţine controlul în această
ţară. Astfel, de abia în anul 1957 a luat naştere, în urma unui lung conflict dintre naţionalişti
şi administraţia britanică, federaţia Malayezei. Un an mai târziu Singapore obţine autonomia.
Mai greu s-a obţinut independenţa Indoneziei. După capitularea Japoniei, şeful partidului
naţional din Indonezia a proclamat independenţa ţării (17 august 1945) .85
Preocupată de a-şi menţine interesele în arhipelag Olanda a organizat două
„operaţiuni de poliţie” împotriva tinerei republici. Prin acordurile din 16 noiembrie 1946
olandezii au recunoscut noul regim din insule (Java şi Sumatra) şi au admis constituirea
Statelor Unite ale Indoneziei, asociate Olandei. Nemulţumită de regimul din ţară, Olanda va
interveni succesiv în Java şi Sumatra (iulie 1947 şi ianuarie 1948). Intervenţia ONU dar şi a
celor două superputeri URSS şi SUA obligă Olanda să accepte în decembrie 1949
independenţa Statelor Unite ale Indoneziei.
Statele din Indonezia şi-au obţinut independenţa în urma unor războaie dure şi de
lungă durată. La Honoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamată - Republica Democratică
Vietnam. Un guvern sub preşedenţia lui Ho-Si-Min, sub protecţie americană, îl sileşte pe
împăratul Bao Dai să abdice. Peste puţin timp englezii au ocupat sudul ţării, iar trupele
generalului Chiang Kai Shi - nordul. Franţa intervine şi ea şi propune o soluţie politică,
crearea unui stat alcătuit din Cochiarchina, Cambodgia şi Laosul sub suveranitate franceză.
Guvernul Vietmih-ului nu acceptă compromisul şi decide independenţa. Se declanşează un
război de decolonizare, francezii deţineau oraşele şi cea mai mare parte a regiunilor vitale
ale ţării. Vietnamul duce un război de guerilă obţinând în cele din urmă, controlul asupra
unor importante regiuni.
Franţa a căutat să găsească o personalitate non comunistă capabilă să atragă în jurul ei
majoritatea populaţiei şi care să accepte Compromisul. Acesta s-a găsit în persoana fostului
împărat Bao Dai. Prin acordurile de la d’ Along Franţa acorda independenţa (5 iunie 1948).
Acordurile similare s-au semnat şi cu Laosul şi Combodgia, recunoscute ca asociate.

85
R. Scott Appleby, The ambivalence of the sacred: religion, violence, Lanham, MD, 2000, p. 214.

65
Începând cu 1950, conflictul s-a internaţionalizat. China intervine în ajutorul
guvernului vietnamez. Acesta declanşează operaţiuni ofensive de mare amploare. În 1952
generalul Giap înfrânge trupele franceze din Tonkin, Annam şi Lass. În aprilie 1953 este
încercuită delta Tankineză. Trupele franceze, chiar şi cu ajutorul acordat de SUA, nu pot
rezista. Înfrângerea şi dezintegrarea Uniunii Franceze din Indochina nu poate fi evitată.
Acordurile semnate în iulie 1954 la Geneva de preşedintele Consiliului Pierre Mendes
France pun capăt războiului. Vietnamul a fost împărţit în două state: la Nord de paralela de 17
Republica Democratică Vietnam; la sud un guvern prooccidental condus de Ngo - Dinh
Diens. Au fost prevăzute alegeri pentru 1956 care să permită populaţiei să se pronunţe în
legătură cu unificarea ţării. Laosul şi Combodgia au devenit independente. În anii următori,
începând cu 1957 între cele două Vietnam-uri ca şi în Laos şi Cambodgia a început un război
civil între comunişti susţinuţi de URSS şi naţionalişti prooccidentali.
Când au debarcat în insula Luzon, în ianuarie 1945, trupele americane au găsit vaste
teritorii eliberate de sub ocupaţia japoneză, de forţele filipineze. Ţara era scindată în două
curente: comunist şi naţionalist. După ce Congresul SUA a stabilit relaţii economice şi a
proclamat independenţa Filipinelor (aprilie 1946) parlamentul dominat de liberali a proclamat
independenţa alegând în fruntea statului pe Manuel Roxas. Forţele controlate de comunişti şi
nemulţumite de tratamentul acordat ţării de către SUA (tratament egal cu al filipinezilor în
exploatare a resurselor, baze militare pe timp de 9 ani, etc.) au declanşat lupte împotriva
guvernului. Acesta a desfăşurat, cu succes o ofensivă Operaţia celor patru trandafiri, care s-
a încheiat în 1953 cu înfrângerea comuniştilor.
„În Africa, prăbuşirea sistemului colonial a îmbrăcat forme diferite şi s-a caracterizat
prin complexitate. Egiptul, după înfrângerea forţelor, a cunoscut creştere furtunoasă a luptei
pentru cucerirea independenţei. Conducerea luptei o avea Frontul Naţional. În perioada 1945
- 1951 au avut loc ample demonstraţii împotriva englezilor”86.
Tensiunile au crescut considerabil în timpul războiului israelian (mai 1948 - februarie
1949) cînd au loc mari manifestaţii care au continuat şi ulterior. În aceste condiţii, parlamentul
egiptean a pus în discuţie la 8 octombrie 1951 clauzele Tratatului din 1936 şi acordurile din
1899 privind condominismul asupra Sudanului. Această acţiune a declanşat o veritabilă
criză. Anglia a declarat că refuză să ia în considerare o denunţare unilaterală a acordurilor şi a
trimis întăriri în Egipt. SUA, Franţa, Anglia şi Turcia au propus crearea unei forţe comune
pentru apărarea Suezului. Egiptul a refuzat planul şi situaţia părea fără ieşire. Egiptul a
denunţat pe 15 octombrie 1951 tratatul din 1936 şi acordurile din 1899 iar Faruk s-a intitulat
rege al Egiptului şi al Libanului. Anglia a spart forţele. Proteste şi ciocniri de stradă care au

86
Vadim Cujba, Op. cit., p. 157.

66
culminat cu o luptă înverşunată desfăşurată la Ismailia (25 ian.1952) soldată cu morţi şi
răniţi. Regele Faruk a încercat să tempereze situaţia demiţând guvernul. Încercările
următoarelor şase guverne de a normaliza situaţia au eşuat.
În aceste împrejurări, organizaţia Ofiţerii liberi a dat o lovitură de stat (26 iulie 1952)
şi au preluat puterea. La 18 iunie a fost abolită monarhia şi s-a proclamat republica în frunte
cu generalul Mahomed Naguib, însă adevărata conducere o avea Gamol Aldel Nasser. La 19
octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-englez prin care se anula Tratatul din 1936 şi
se proclama retragerea forţelor britanice pînă în 1956. După eliberarea Tunisiei de sub
ocupaţia trupelor italo-germane Franţa a încercat să o readucă la statutul anterior cedând doar
la unele reforme minore. În această situaţie, la începutul anului 1952, s-a declanşat o puternică
grevă generală cu caracter insurecţional. În faţa rezistenţei tunisiene, Franţa a semnat un
acord cu guvernul tunisian prin care i se acordă autonomie, Parisul exercitând în continuare
controlul asupra problemelor apărării naţionale şi a politicii externe. Populaţia n-a fost
mulţumită cu oferta Franţei şi demonstraţiile au continuat. În urma unor noi tentative cu
Parisul la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu privire la independenţa Tunisiei. Tratatul
din 1881 şi 1883 privind protectoratul francez asupra ţării a fost anulat, Tunisia devenind
un stat independent. La 12 noiembrie acelaşi an Tunisia a fost primită în ONU.
În Maroc, lupta pentru eliberare naţională s-a declanşat încă din perioada ocupaţiei
hitleriste cînd patrioţii marocani au luptat cot la cot cu francezii împotriva Axei. Însă cînd
Partidul Independenţei din Maroc a cerut la 11 ianuarie 1944 lichidarea protectoratului
francez instaurarea unei monarhii constituţionale şi intrarea ţării în ONU francezii au
declanşat represiunea. În aprilie 1951 s-a creat Frontul Naţional Marocan, care a condus la
amplificarea luptei anticoloniale. Rezidentul Francez în Maroc a luat măsuri energice. A
detronat pe regele Mahomed al V lea exilându-l şi a dizolvat guvernul înlocuindu-l cu unul
docil. Lupta împotriva francezilor a continuat şi Parisul a fost obligat să încheie la 2
noiembrie 1955 unele acorduri cu Marocul pe baza formulei “independenţă în independenţă”.
Tratativele ulterioare au condus la semnarea declaraţiei de independenţă a Marocului (2
martie 1956). Peste câteva săptămâni Spania a fost nevoită să recunoască şi ea independenţa
Marocului. La 1 ianuarie 1957 oraşul Tanger a fost inclus în componenţa Marocului,
încheindu-se lupta pentru independenţă şi unificare.87
În Algeria, lupta de eliberare naţională a cunoscut o intensificare după 1942 cînd 56
de naţionalişti algerieni în frunte cu Ferhat Albas au publicat Manifestul poporului algerian
prin care se cerea lichidarea regimului colonial. Instalarea la Algeri a Comitetului Francez de
Eliberare Naţională condus de generalul Charles de Goulle au spulberat iluziile algerienilor.

87
Serge Bernstein, Pierre Milza, Op. cit., p. 188.

67
Guvernul provizoriu francez a promis şi s-a angajat la o serie de reforme cu caracter limitat
(1944) însă algerienii doreau reforme radicale. În primăvara anului 1945, manifestaţiile
antifranceze şi naţionaliste au căpătat caracterul unor revolte armate. Franţa a intervenit dar
până la 12 mai acestea au fost înăbuşite cu pierderi grele din partea algerienilor.
În primăvara anului 1946, lupta s-a intensificat prin crearea “Uniunii Democratice a
Manifestului Algerian” şi a Mişcării pentru Triumful Libertăţilor Democratice, care s-au
angajat plenar în obţinerea independenţei. Constituţia adoptată în toamna anului 1946,
potrivit căreia Algeria rămânea unitate administrativă a Uniunii Franceze, iar puterea
aparţinea guvernatorului francez, a nemulţumit şi mai tare populaţia. În decembrie 1947 în
munţii Kabyliei şi Aures s-au constituit primele grupe de rezistenţă armată. La 10 octombrie
1954 s-a creat Frontul de Eliberare Naţională condus de un Consiliu Naţional al Revoluţiei
Algeriene. Răscoala armată se transformă în război de eliberare naţională. În toamna anului
1955, ia fiinţă Armata de Eliberare Naţională care va număra, un an mai tîrziu, peste 60.000
de oameni şi va controla circa o treime din teritorul algerian.
Eşuarea forţelor franceze declanşată în toamna anului 1957 va produce o criză politică
în Franţa şi deteriorează poziţia internaţională a statului. Incapacitatea elitei publice franceze
de a soluţiona conflictul va produce paralizia instituţiilor, căderea celei de-a IVa Republici
Franceze (13 mai 1958) şi riscul unui război civil în Franţa. În această situaţie generalul de
Gaulle revine în viaţa politică. După victoria în alegerile gaulliştilor, el este ales preşedinte al
celei de-a V a Republici. Sarcina sa principală a fost de a pune capăt conflictelor din Algeria.
În septembrie 1959, generalul de Gaulle recunoaşte Algeriei dreptul la autodeterminare, iar în
iunie anul viitor s-a pronunţat pentru deschiderea tratativelor cu guvernul provizoriu al
Republicii Algeria. Primele negocieri au eşuat. Deteriorarea poziţiei internaţionale a Franţei
ca şi intensificarea luptei desfăşurate de A.E.N. au determinat Parisul să reia negocierile la
20 mai 1961. La 18 martie 1962 Algeriei i s-a recunoscut independenţa. La 8 octombrie 1962,
tânăra republică a devenit membră a ONU.
Începând cu epoca Războiului Rece, ţările care şi-au căpătat independenţa după
primul şi cel de-al doilea război mondial, îşi fac tot mai simţită prezenţa pe scena vieţii
internaţionale. Preocupate de a trece de la independenţă politică la cea economică şi la
dezvoltare autonomă statele scăpate de dominaţia colonială s-au organizat în grupuri de
solidaritate. Încă din primăvara anului 1947 o conferinţă a naţiunilor asiatice întrunită la
iniţiativa Indiei a dezbătut problemele subdezvoltării şi consecinţele decolonizării din
aproximativ 25 de ţări. Numeroşi oratori au acuzat occidentul şi au denunţat pericolele unui
ajutor economic care riscă să înlocuiască fosta democraţie prin imperialismul dolarului.

68
Intervenţia Olandei în Indonezia a declanşat nu numai un val de proteste, ci şi
organizarea unei Conferinţe Internaţionale la New Delhi (ianuarie 1949) care a condamnat
politica de opresiune colonială. În acea epocă, la ONU, ţările recent eliberate au alcătuit un
bloc compact denumit iniţial afroasiatic în care îşi coordonau poziţia faţă de problemele
luate în dezbatere de formul mondial. Coordonarea şi colaborarea ţărilor afroasiatice în
problemele majore cu care erau implicate au condus la organizarea unei importante
Conferinţe internaţionale care s-a desfăşurat în capitala Indoneziei Bandaung (18 - 25 aprilie
1955). Au participat 29 de naţiuni, reprezentând mai mult de jumătate din populaţia globului,
dar cu numai 8% din bogăţiile acestuia.
Rezoluţia finală a Conferinţei afirmă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,
suveranitatea şi egalitatea între toate naţiunile, refuzul ingerinţei în treburile interne ale altor
state. Ea cerea în mod hotărât reglementarea, pe cale paşnică, a tuturor conflictelor,
dezarmarea, interzicerea armelor de nimicire în masă. Comunicatul final al Conferinţei afirmă
că ţările semnatare s-au pus de acord pentru a declara că colonialismul, sub toate manifestările
sale, este un rău căruia trebuie să i se pună capăt rapid, că problema popoarelor supuse
asupririi străine, dominării şi exploatării constituie o negare a drepturilor funcţionale ale
omului, este contrară Chartei Naţiunilor Unite şi împiedică realizarea păcii şi cooperării
mondiale.
Conferinţa a avut un imens impact psihologic asupra lumii. Ea a determinat apariţia
iluziei că în luarea marilor decizii internaţionale. Lumea a treia va avea propriul cuvânt şi, în
raport cu cele două superputeri care se confruntau în timpul războiului, ea va putea să aibă
propria cale. Astfel, se va naşte mişcarea de nealiniere.
După mai multe întâlniri premergătoare în zilele de 1 - 6 septembrie 1961, la Belgrad,
s-a desfăşurat Conferinţa care a pus bazele mişcării de nealiniere. La iniţiativa lui I.B.Tito,
Nasser şi Nerhu au participat 25 de state de pe continentul african, asiatic şi America Latină.
Au fost adoptate poziţii comune cu privire la securitatea internaţională şi la condiţiile de
menţinere a păcii. Tema nealinierii a respins logica războiului rece. După această dată, ţările
nealiniate, deşi n-au putut să-şi creeze o adevărată unitate datorită divergenţelor ideologice şi
nu numai, au fost capabile să genereze organizaţii şi instituţii regionale adeseori dinamice. În
Asia cele mai cunoscute sunt ASEAN (Asociaţia Naţională a Asiei de Sud-Est) şi CEAEO
(Comisia Economică pentru Asia şi Extremul Orient). În Africa, pe lângă OUA, (Organizaţia
Unităţii Africane) mai funcţionează UVAC (Uniunea Vamală a Africii Centrale), CEAV
(Comunitatea Economică a Africii de Vest) etc. Pe continentul latino-american, pe lângă OSA
(Organizaţia Statelor Americane) mai funcţionează şi o serie de asociaţii regionale: PCCA
(Piaţa Comună Centro-Americană); SELA (Sistemul Economic Latino American) etc.

69
O problemă care a frământat inteligenţele din lumea postcolonială a fost şi aceea a
regimului politic intern pe care trebuia să îl adopte. Multe din ele au fost tentate să adopte
sisteme politice derivate de la vechii stăpâni imperiali sau de la cea care i-au cucerit. Alte
state au fost înclinate să-şi însuşească modelul sovietic. Aşadar, teoretic, lumea postcolonială
era dominată de ceea ce păreau a fi republici parlamentare cu alegeri contestate plus o
minoritate de republici de democraţie populară sub conducerea unui singur partid. În
practică, asemenea etichete indicau cel mult unde doreau aceste state să se situeze pe plan
internaţional. În general, erau la fel de nerealiste ca şi constituţiile oficiale ale republicilor
din America Latină şi din acelaşi motiv în cele mai multe cazuri erau lipsite de condiţiile
materiale şi politice necesare pentru susţinerea lor.88
În realitate, preponderenţa regiunilor militare şi autoritare a fost o trăsătură comună a
statelor Lumii a treia indiferent de afiliera lor politică sau constituţională. Condiţiile pentru o
intervenţie militară în aceste state au fost întotdeauna prezente şi favorabile datorită existenţei
unor guverne instabile, incapabile, corupţiei şi a unor stări de haos şi sărăcie. Lumea a treia s-
a confruntat cu un fenomen căruia n-a putut, în perioada Războiului Rece, să-i facă faţă:
subdezvoltarea economică şi socială. Populaţia acestor ţări, în majoritatea ei trăia în mediul
rural şi era strâns legată de agricultură. Reforma agrară n-a adus rezultatele scontate în ţările
recent eliberate. Eric Hobsbawm ajunge la concluzia că „niciodată nu au fost probabil mai
multe reforme în istoria omenirii decât după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, căci
reforma intra în platforma tuturor partidelor din spectrul politic”89. Între 1945 şi 1950,
aproape jumătate din masa umană trăia în ţări în care se făcea un anume fel de reformă agrară
de tip comunist în Europa răsăriteană şi după 1949, în China, ca o consecinţă a
decolonializării din fostul imperiu britanic. Producţia agricolă a scăzut brusc după asemenea
reforme şi n-au putut să rezolve problemele grele ale economiei aşa cum s-au aşteptat unii
oameni politici.
Explozia demografică, care a caracterizat lumea a Treia, s-a aflat şi ea la originea
dezechilibrelor. Ritmul de creştere demografică a ţărilor în curs de dezvoltare a antrenat o
dublare a populaţiei în mai puţin de treizeci de ani în timp ce înainte au fost necesare patru
secole pentru a se realiza o astfel de creştere. Nu mai puţin vinovate de starea de înapoiere a
Lumii a Treia au fost şi dezechilibrele structurale ale economiei care s-au tradus prin dualism
şi dezarticulare care le agravează efectele. Dualismul este dat de coexistenţa formelor
moderne cu cele arhaice în economie, iar dezarticularea este generată de insuficienţa sau
uneori inexistenţa relaţiilor care să pună în corelare diferite sectoare din economia naţională.

88
Paul F. Diehl, A road map to war, Vanderbit, 1999, p. 121.
89
Eric Hobsbawm, Op. cit., p. 117.

70
Acestea s-au manifestat şi datorită eşecurilor suferite de unele ţări în politica lor de
industrializare.
Pentru o serie de analişti, care s-au ocupat cu studiul lumii postcoloniale,
subdezvoltarea „ar fi în mod esenţial rezultatul unei inserţii nefavorabile a economiilor
lumiii a treia într-o reţea planetară de schimburi bazate pe inegalitate şi generatoare de
dependenţe aflate în contradicţie cu exigenţele dezvoltării”90. Acest lucru s-ar datora
deschiderii mai mari a acestor ţări către exterior decât ţările industrializate. Valoarea absolută
a importurilor este mai mare decât a exporturilor şi acest fapt conduce la apariţia unor mari
deficite comerciale. Dacă în 1963 Lumea a Treia avea un deficit de 4,5 miliarde de dolari, în
1970, în mai puţin de un deceniu, acesta a ajuns la 37 miliarde dolari.
Dezechilibrele integrării internaţionale a lumii postcolonialiste au fost amplificate în
plan financiar, fie că este vorba de investiţii directe sau de credite internaţionale. Ţările în curs
de dezvolare au primit, în cursul anilor ‘70, un sfert din stocul mondial al investiţiilor directe
în străinătate, însă propriile lor capitaluri nu controlează decât 5% din acest stoc, iar propriile
lor clasamente nu reprezintă adeseori decât simple reţele ale firmelor multinaţionale ale
economiilor dominante. Acestea au investit în aceste ţări pentru a prelua controlul serviciilor
publice rentabile fie pentru a-şi procura în condiţii avantajoase materiile prime indispensabile
activităţii lor. Urmărind propriul avantaj ele repatriază, adeseori, pe termen mediu şi scurt
profituri mai mari decît sumele investite ceea ce conduce la noi prevalări asupra
economiilor în curs de dezvoltare.
Lipsa ajutorului financiar a obligat Luma a Treia să recurgă la credite internaţionale
cu dobânzi şi condiţii politice sau economice ce nu le-au ajutat prea mult în depăşirea
subdezvoltării.
Crizele economice care au zguduit lumea după anii ‘70 au agravat starea Lumii a
Treia . Unele din aceste ţări au făcut faţă şocurilor crizei, altele nu.
Până în 1980, recurgerea la un credit internaţional abundent alimentat a permis pentru
numeroase state în curs de dezvoltare să amortizeze efectele crizelor. Condiţia Lumii a Treia
s-a înrăutăţit net în decursul anilor ‘80, în special ca urmare a excesului de datorii care a
determinat pe creditori să-şi impună în faţa debitorilor (ţările subdezvoltate) politici de
ajustare structurală. Acestea, în loc să o favorizeze, aruncă economia lor într-o gravă recesiune
înainte de a genera fragila reînnoire.

90
Ibidem, p. 119.

71
3.2. Situaţia marilor religii şi conflictualitatea dintre ele
Un motiv pentru care conflictele etnice depăşesc nemulţumurile materiale este acela că
îşi găsesc exprimarea prin conflicte religioase. Din moment ce aproape pretutindeni religia
este centrul sistemului de valori al unei comunităţi, oamenii ale căror practice religioase diferă
sunt desconsideraţi cu uşurinţă şi trataţi ca fiind nedemni sau chiar inumani. Atunci când se
suprapune cu conflictele etnice sau teritoriale, religia iese adesea la suprafaţă ca elementul de
dezbinare principal şi cel mai evident între grupuri. De exemplu, cei mai mulţi indieni sunt
hinduşi, iar cei mai mulţi pakistanezi sunt musulmani. Marea majoritate a locuitorilor din
Azerbaidjian sunt musulmani, iar armenii sunt creştini. Cei mai mulţi croaţi sunt creştini
romano-catolici, în timp ce marea majoritate a sârbilor sunt creştini ortodocşi şi cei mai mulţi
bosniaci şi albanezi sunt musulmani. Acesta este un tipar foarte obişnuit în conflictele etnice.
Nu există niciun element intrinsic al religiei care să ducă în mod obligatoriu la
conflicte – în multe locuri, membri ai diferitelor grupuri religioase coexistă paşnic. Însă
diferenţele religioase menţin posibilitatea izbucnirii şi a transformării unui conflict existent
într-unul mult mai dificil, deoarece religiile implică valori esenţiale, care sunt considerate
adevăr absolut.91 Acest lucru este din ce în ce mai clar de când mişcările fundamentaliste s-au
întărit în ultimele decenii. Membrii acestor mişcări îşi organizează viaţa şi comunităţile în
jurul convingerilor lor religioase; mulţi sunt dornici să se sacrifice şi chiar să moară pentru
aceste convingeri. Mişcările fundamentaliste au devenit mai puternice şi mai ample în
ultimele decenii în creştinism, islamism, iudaism, hinduism şi alte religii. Astfel de mişcări
pun sub semnul întrebării valorile şi practicile organizaţiilor politice seculare – cele create în
afara instituţiilor religioase (separarea religiei de stat). De exemplu, o mişcare islamică în
Turcia şi o mişcare creştină în Statele Unite încearcă, amândouă, să modifice tradiţiile laice
foarte vechi, prin includerea valorilor religioase în procesul de guvernare.
Printre practicile seculare ameninţate de mişcările fundamentaliste se numără regulile
sistemului internaţional, prin care statele sunt considerate în mod oficial egale şi suverane, fie
ele credincioase sau infidele. În calitatea lor de sisteme de credinţe transnaţionale, religiile
sunt considerate deseori legi aflate mai presus de legile statului şi de tratatele internaţionale.
Gărzile revoluţionare iraniene îi pregătesc şi îi sprijină pe fundamentaliştii islamici din alte
state precum Algeria, Egipt, Iordania şi Liban. Fundamentaliştii evrei construiesc aşezări în
teritoriile lor pe care îi evacuează. Fundamentaliştii creştini din Statele Unite îşi conving
guvernul să se retragă din Fondul ONU pentru Populaţie, din cauza concepţiei organizaţiei

91
Mark Juergensmeyer, The new cold war? Religious nationalism confronts the secular state, California, 1993,
p. 122

72
asupra planingului familial. Toate aceste acţiuni contravin într-un mod sau altul normelor
sistemului internaţional şi premiselor realismului.92
În prezent, conflictele violente sunt purtate în numele tuturor religiilor majore ale
lumii. Islamismul, religia practicată de musulmani (sau mahomedani), a apărut adesea ca un
stereotip în discursul politic european şi nord-american, în special în timp de conflict, aşa cum
s-a întâmplat în timpul embargoului petrolier din 1973, în timpul revoluţiei iraniene din 1979,
al Războiului din Golf din 1991 şi în perioada de după atacurile teroriste din 2001 asupra
Statelor Unite. Islamul nu este mai înclinat către conflict decât alte religii, deşi conflicte
creştino-musulmane au loc în diferite locuri.
Islamismul este, de fapt, vast şi variat. Populaţiile sale diferite includ musulmani
suniţi, musulmani şiiţi şi alte ramuri şi secte mai mici. Zonele lumii care sunt predominant
islamice se întind din Nigeria până în Indonezia, centrul fiind Orientul Mijlociu. Majoritatea
ţărilor cu populaţii în principal musulmane aparţin Organizaţiei Conferinţei Islamice. Multe
conflicte internaţionale în jurul acestei zone implică musulmani, pe de o parte, şi
nemusulmani, pe de altă parte, ca urmare a circumstanţelor geografice şi istorice, inclusiv
colonialismul şi petrolul. Fosta Iugoslavie era intersecţia istorică a zonelor predominant
musulmane, creştin ortodoxe şi catolice, acum câteva sute de ani. Politicienii anilor '90,
sfâşiaţi de război în această zonă, au mobilizat populaţiile făcând apel la aceste rădăcini.
În mai multe ţări, fundamentaliştii islamici resping statele seculare orientate către
Occident în favoarea guvernelor care sunt mai explicit orientate către valorile
islamice.93Aceste mişcări reflectă sentimentul antioccidental care datează de multă vreme în
aceste ţări – împotriva foştilor colonizatori europeni care erau creştini – şi sunt din anumite
puncte de vedere mişcări naţionaliste exprimate prin canale religioase. În unele ţări din
Orientul Mijlociu, care au guverne autoritare, instituţiile religioase (moscheile) au constituit
singura cale disponibilă pentru politicieni din opoziţie. Religia a devenit, de aceea, un mod de
a exprima opoziţia în faţa statu-quoului din politică şi cultură. Aceste sentimente
antioccidentale din ţările islmice au dat în fierbere în 2006, după ce un ziar danez a publicat
caricaturi ofensatoare care îl descriau pe profetul Mahomed. Musulmanii au protestat pe tot
cuprinsul globului, s-au revoltat (urmarea fiind zeci de morţi) şi au boicotat bunurile daneze.
În 1979, o republică islamică a fost creată în Iran. Pakistanul şi Sudanul au adoptat
legile islamice fără nici o revoluţie, la fel cum au făcut majoritatea provincialiilor islamice din
nordul Nigeriei. Cu toate acestea, în Sudan şi Nigeria, adoptarea legii islamice într-o regiune a
acutizat tensiunile cu alte regiuni, a căror populaţie nu este predominant musulmană.

92
Jill Krause, Neil Renwick, Identities in international relations, St. Martin's, New York, 1996, p. 214.
93
James Turner Johnson, John Kelsay, Cross, crescent and sword: the justification and limitation of war in
western and Islamic tradition, Greenwood, New-York, 1990, p. 175.

73
Războiul civil din Sudan, între nordul preponderant musulman (care susţine guvernul)
şi sudul în principal creştin şi animist, a continaut timp de două decenii şi a ucis milioane de
oameni. Un acord de pace încheiat în 2005 a pus capăt războiului. Sudul va avea autonomie
timp de cinci ani, după care va urma un referendum în privinţa viitorului regiunii, iar între
timp liderii rebeli s-au alăturat guvernului. Cu toate acestea, Guvernul Sudanului a sprijinit
recent în Darfur, în vestul ţării, atacuri brutale ale arabilor împotriva musulmanilor negri,
demonstrând că religia şi etnia sunt însemne la fel de puternice ale identităţii comunitare în
războaiele civile.
Un guvern islamic a fost instituit în 1992 în Afganistan, după un război civil şi după
un deceniu de nefericită ocupaţie sovietică. Facţiunile islamice rivale au mai continuat câţiva
ani războiul, cu o intensitate şi mai mare. În 1997, o facţiune numită talibană prelease
controlul celei mai mari părţi din Afganistan şi impusese o interpretare extremă a legii
islamice. Prin maltratări şi execuţii, regimul a obligat femeile să poarte veşminte care să le
acopere din cap până în picioare, fetele să rămână analfabete, iar bărbaţii să poarte barbă,
precum şi alte strategii opresive. La sfârşitul anilor '90 – războiul neîncetat, sărăcia
chinuitoare, fundamentalismul Islamic şi un guvern represiv condus ideologic – a făcut din
această ţară baza operaţiunilor teroriste mondiale, culminând cu atacurile din 2001. Drept
răspuns, Statele Unite şi-au exercitat puterea pentru a-i alunga pe talibani de la conducerea
Afganistanului şi pentru a distruge reţeaua teroristă Al-Qaeda care îşi aveau bazele acolo. În
ciuda reuşitelor americanilor în timpul războiului din 2001, talibanii încă mai au susţinători în
Afganistan, care încearcă să destabilizeze ţara.
În Algeria au murit 100.000 de oameni în timpul unui război extraordinar brutal care s-
a produs în anii'90 între guvernul militar secular şi o mişcare revoluţionară islamică. În
Iordania, partidele islamice au câştigat fără violenţă cea mai mare parte a locurilor din
parlament. În mod asemănător, în Palestina, facţiunea islamistă radicală Hamas a câştigat
alegerile parlamentare libere din 2006, deoarece a fost considerată mai puţin coruptă decât
partidul secular dominant, Fatah. Între timp, în anii' 90, partidele islamice au câştigat teren în
Turcia – un stat extraordinar de secular în care armata a intervenit pentru a împiedica
exprimarea religioasă în viaţa politică -, iar un fost lider Islamic a devenit prim-ministru în
2003.
Pe lângă conflictele între religii şi între islamişti şi guvernele seculare, divizările între
ramura sunită şi cea şiită ale Islamului au dus la violenţă, în special în Irak – o ţară majoritară
şiită condusă de suniţi, sub Sadam Hussein – şi în jurul acestuia. Războiul purtat de Irak
împotriva Iranului şiit a ucis un million de oameni, iar reprimarea de către Saddam a unei
revolte şiite după Războiul din Golf din 1991 a făcut zeci de mii de victime. Sub ocupaţia

74
americană a Irakului, începând cu anul 2003, partidele şiite au preluat puterea, iar miliţiile
şiite au pretins răzbunare, în timp ce unii suniţi au organizat revolte necruţătoare şi brutale. În
2006, după atacul cu bombă împotriva unei respectate moschei şiite în Irak, un val de crime
sectare a ucis mii de irakieni şi a împins ţara către război civil.
Mişcările islamice mai radicale nu ameninţă doar unele guverne – în special pe cele
care au legături cu Occidentul – ele subminează adesea norme ale suveranităţii statului (cu
consecinţe mai bune sau mai rele), resping concepţiile politice occidentale referitoare la stat
(bazate pe autonomia individuală) în favoarea unei orientări islamice mai tradiţionale, axate
pe comunitate. Unii aspiră să creeze un singur stat politic care să cuprindă cea mai mare parte
a Orientului Mijlociu, aşa cum a existat între anii 600-1200 d. Hr. O astfel de organizare ar
supune actualul sistem internaţional unor provocări foarte mari – în special la adresa
actualelor puteri de status-quo – şi ar fi, de aceea, dezaprobată din toate punctele de vedere de
către statele cele mai puternice ale lumii. Din exterior, conflictele religioase care fierb cu
intensitate sau în surdină la graniţele lumii islamice ar părea o ameninţare expansionistă care
trebuie înfrânată. Privirea din interior aduce mai mult de a fi înconjurat şi oprimat din mai
multe direcţii -, o concepţie susţinută de masacrele comise împotriva musulmanilor în Bosnia,
Cecenia şi India în anii '90 şi de invazia Statelor Unite în Irak, în 2003.
În ansamblu, activismul Islamic (şi rezistenţa în faţa lui) este mult mai complex decât
un conflict pur religios; acesta este legat de putere, relaţii economice, şovinism etnic, precum
şi de imperii istorice.
Aceleaşi forţe contribuie la fanatismul religios în ţările nemusulmane. În India,
fundamentaliştii hinduşi au provocat ciocniri violente şi masacre care s-au răsfrânt pe plan
internaţional. În 1992, o mulţime hindusă a distrus o moschee musulmană la Ayodhya.
Incidentul a avut ca urmare zile întregi de violenţe civile, dirijate în principal împotriva
musulmanilor, soldate cu mii de morţi. În 2002, o frenezie similară de a incendia, tortura şi
viola i-a cuprins pe naţionaliştii hinduşi extremişti, care au ucis aproape o mie de musulmani
în statul Gujarat din India, unde partidul naţionalist hindus deţine controlul asupra guvernului
statului. În Israel, fundamentaliştii evrei au folosit violenţa, inclusiv negocierile de pace
arabo-israeliene.
Conflictele internaţionale ar putea fi generate în anii următori de o ciocnire a
civilizaţiilor – pe baza diferenţelor existente între principalele grupări culturale ale lumii, care
se suprapun destul de mult cu grupările religioase. 94 Această idee a fost criticată deoarece este
mult prea generală şi presupune că diferenţele culturale creează conflicte prin natura lor. De
fapt, deşi conflictele etnice şi religioase beneficiază de o atenţie extraordinară din partea
94
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şţi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p.
145.

75
mass-mediei, cele mai multe grupuri entice şi religioase din cadrul statelor nu se luptă între
ele.95

3.3. Viitorul religiei ca factor geopolitic


Analiştii sunt împărţiţi în această privinţă. Unii, optimişti, apreciază că victoria
democraţiei şi a liberalismului politic anunţă o eră a păcii adevărate. Alţii, în schimb, mai
puţin optimişti, văd în lumea care urmează Războiului Rece „erupţia haosului şi apariţia unor
conflicte generate de antagonismele etnice şi religioase, care profită de erodarea statului-
naţiune şi de dezordinea strategică pentru izbucniri ici şi colo” 96. Între adepţii acestui al doilea
scenariu, unii sunt, totuşi, mai moderaţi apreciind că, de pildă, este tot mai greu de constituit
mişcări transnaţionale, purtătoare ale unor proiecte ce urmăresc modificarea frontierelor,
constituirea de noi state etc., referirile fiind cel mai adesea la mişcările islamiste: „(...) unii
actori sunt dezavantajaţi din punct de vedere structural şi în special mişcările islamiste, pentru
că ideologia lor vine de cele mai multe ori în contradicţie cu ideologia dominantă din Nord şi,
în acelaşi timp, din cauza forţei prejudecăţilor antimusulmane în societăţile occidentale”97.
În categoria neoptimiştilor se înscrie şi Samuel Huntington, cu predicţiile sale privind
ciocnirea civilizaţiilor: „cele mai importante conflicte în viitor se vor produce de-a lungul
liniilor de falie culturale, ce separă aceste civilizaţii între ele”98. Referindu-se la cele opt
civilizaţii majore identificate de el (occidentală, confuciană, japoneză, islamică, hinduistă,
slav-ortodoxă, latino americană şi, posibil, africană), acesta pune accentul, aşa cum reiese şi
din clasificarea făcută, pe factorul religios în privinţa rupturii inevitabile ce va avea loc.
Teoria sa a căzut rapid în desuetudine, chiar dacă evenimentele din 11 septembrie 2001 ar fi,
potrivit unor analişti, cea mai bună dovadă a predicţiei lui Huntington cu privire la renaşterea
conflictului între Islam şi Occident.
Chiar dacă teoria lui Huntington, dezvoltată în cartea Ciocnirea civilizaţiilor, are şi
anumite lacune, trebuie să recunoaştem că evenimentele internaţionale cele mai importante de
la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, războaiele şi conflictele interetnice, s-au
întâmplat exact acolo, la întâlnirea civilizaţiilor, determinate cultural de marile religii ale
lumii contemporane. Trebuie să spunem însă că nu numai contemporaneitatea a suportat
impactul religiosului în provocarea marilor conflicte dintre oameni, ci în cursul istoriei

95
James D. Fearon, David D. Laitin, „Explaining interethnic cooperation”, în American political science review,
90(4), 1996, pp. 715-735.
96
A. Blin, G. Chailand, F. Gere, Puteri şi influenţe. Anuar de geopolitică şi geostrategie 2000-2001, Bucureşti,
Editura Corint, p. 182.
97
Kennet Waltz, Teoria politicii internaţionale, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 265.
98
Samuel Huntington, Op. cit., p. 167.

76
sentimentele religioase au fost generatoare de evenimente cu impact major asupra evoluţiei
ulterioare a situaţiei economice şi politice pe mari suprafeţe ale globului.
El susţine religia ca o unitate centrală a caracteristicilor civilizaţiilor si o foloseste ca o
variabila in identificarea catorva din cele mai proeminante civilizatii : japoneze, hinduse,
islamice, vestice, latino-americane si chiar si africane.
Statele creştine, purtătorii crucii, au încercat să-şi ia revanşa în faţa islamului,
declanşând, la sfârşitul secolului XI, aşa numitele cruciade, ce aveau ca obiectiv cucerirea
Ierusalimului şi a locurilor sfinte din Palestina. Sub semnul crucii s-au purtat şi războaiele
împotriva turcilor şi împotriva băştinaşilor din Indiile de Vest (cele două Americi) în urma
cărora au pierit populaţii întregi, iar cele rămase au îmbrăţişat noua religie şi, de voie, de
nevoie, au aderat şi la civilizaţia creştină.
Războaiele medievale, indiferent ce cauze obiective au avut, au fost purtate şi pentru
răspândirea şi puritatea credinţei. Schisma din interiorul creştinismului, care i-a separat pe
catolici de ortodocşi în 1054, combaterea ereticilor, ruptura protestantă, au provocat şi
conflicte armate, toate în numele crucii şi au avut ca efect împărţirea Europei şi Americii în
trei lumi creştine diferite: catolică, protestantă şi ortodoxă, creând astfel, la zonele de contact,
falii adânci, zone extrem de instabile şi conflictuale. Diferenţele culturale au crescut continuu,
sentimentele prevalau, în dauna raţiunii, interesele bisericilor constituiau motive de dispută şi
represiune. Pentru a obţine puritatea credinţei s-au creat şi instituţii represive, între care cea
mai cunoscută a fost Inchiziţia, desfiinţată abia în 1808 prin decret imperial de către Napoleon
I.
Dar nu numai graniţele dintre marile religii şi curente religioase au provocat conflicte
deschise între părţi, ci chiar şi încercările de rupere sau conciliere doctrinară din interiorul lor
au creat motive de dispută în cadrul aceleiaşi etnii. Un exemplu concludent în acest sens este
dat de unirea unei părţi a ortodocşilor cu papalitatea şi crearea bisericii greco-catolice, iar ca
urmare, imediat s-a născut şi conflictul care, chiar dacă nu s-a transformat într-un război
religios, a dus la o dispută care continuă până în zilele noastre. Acest fenomen al sectarismului
religios a fost prezent şi în interiorul lumii musulmane şi este cunoscută opoziţia dintre
curentul sunnit şi curentul şiit, între care au existat numeroase războaie, fără ca vreuna din
părţi să-şi impună definitiv doctrina.
„Secolul al XIX-lea se părea că duce la atenuarea divergenţelor bazate pe diferenţele
de credinţă, în contextul în care se impuneau, din ce în ce mai mult, ideile şi sentimentele
naţionale, drept pentru care s-a şi numit secolul naţionalităţilor. Numai că şi statele naţionale

77
nou create au păstrat culoarea religiei dominante, uneori fiind definite în funcţie de aceasta,
chiar dacă în interiorul lor existau trunchiuri mari din alte confesiuni”99.
Ca urmare a reaşezării politice a lumii contemporane, a secularizării religiei şi
laicizării societăţii în ansamblu, analiştii din zona geopolitică au avut tendinţa de a minimiza
factorii religioşi în pornirea şi întreţinerea conflictelor. Aceştia fiind doar enumeraţi la cauzele
unor conflicte deşi în unele situaţii au constituit elementul esenţial al acestora. Dar ca urmare
a crizelor balcanice şi reafirmării islamismului, astăzi, din contră, riscă să se instaureze o
atitudine inversă, cu tentaţia de a citi scena geopolitică redusă la componenta religioasă.
Războaiele balcanice de la sfârşitul secolului trecut pot să constituie cel mai bun
subiect pentru analiştii care doresc să extragă din ansamblul evenimentelor rolul sentimentelor
religioase. În primul rând, trebuie să spunem că ele se suprapun peste falia amintită,
desemnată de Huntington, care desparte în Europa civilizaţiile catolică, ortodoxă şi
musulmană. Acolo nu s-au războit numai sârbii cu croaţii şi bosniacii, ci şi ortodocşii cu
catolicii şi cu musulmanii. La confruntare au participat direct sau indirect şi coreligionari din
ţările care aveau ca dominantă una din religiile amintite.
Dacă mergem puţin în Orient, acolo unde domină religia musulmană, vom observa că
majoritatea conflictelor actuale au o componentă religioasă, confesională extrem de puternică.
În primul rând, se detaşează conflictul dintre islam şi iudaism. Evreii au fost chemaţi în patria
originară de Biblie, cartea sfântă a religiei mozaice, dar acelaşi pământ constituie şi pentru
musulmani obiect de veneraţie. Mai departe şiismul iranian este opus sunnismului arab şi
pakistanez. La graniţa dintre India şi Pakistan se desfăşoară un conflict, generator a patru
războaie până acum, care vizează teritorii populate de musulmani şi hinduşi, astfel
componenta religioasă joacă rolul de vector cu potenţial major în aprinderea focului. În Sri
Lanka, budiştii se bat cu hinduşii, în Filipine, musulmanii cu creştinii, în Timor, creştinii cu
musulmanii, iar conflictul din Tibet nu poate face abstracţie nici el de componenta religioasă,
budiştii lamaişti opunându-se statului ateu chinez. Pot fi date exemple de acest fel şi din
Africa şi America, adică din toată lumea, pentru că secolul XXI trăieşte şi prin religios.
Istoria demonstrează că ideile religioase, filosofice, economice, au avut un rol
determinant în evoluţia omenirii, iar religia s-a impus mai mult ca oricând în momente de
impas, de criză majoră, deoarece doar în credinţă oamenii puteau găsi răspuns la problemele
existenţiale. Numai că oricât s-ar propovădui iubirea de aproapele, fanaticii religioşi se
îndepărtează tot mai mult de perceptul fundamental al credinţei, pentru ei nu există nimic
altceva în afara propriei credinţe. Prin urmare, în lumea cuprinsă de criză s-ar putea să asistăm
la noi conflicte care vor avea ca suport teoretic religia.

99
Kennet Waltz, Op. cit., p. 272.

78
Concluzii

În concluzie, putem afirma că religia asigură coeziunea socială ea oferind o motivaţie


în viaţă comunităţilor umane şi individului. Exercită, în numeroase cazuri, controlul social şi a
funcţiei de educaţie socială. În anumite epoci, religia suplineşte ideologia politică, în primul
rând acolo unde reprezintă şi un element important al identităţii grupului social. Fenomenul

79
religios rămâne o dominantă umană, socială, emoţională, culturală. ‘’Numeroasele crize din
ziua de astăzi rămân de neînţeles şi choar imposibil de rezolvat dacă elementul religie nu este
luat în considerare.’’
Religia a fost în istorie unul dintre marii contribuitori la războaie, ură, intoleranţă.
Trebuie să amintim că majoritatea conflictelor din ultimii ani a avut sorginte de natură
religioasă. Astfel, în sfera fenomenelor şi proceselor religioase de amplitudine globală se pot
remarca: tendinţe contradictorii de prozelitism religios şi de regrupare a marilor religii
(creştinism, islamism şi hinduism), asa cum sunt prezentate in capitolul 1, dar şi de accentuare
a fenomenului rezidenţelor sectare. Tendinţa de întărire a puterii seculare în raport cu religia şi
biserica este foarte puternică în Occident. In fostul spaţiu de dominaţie sovietică, fenomenul
religios a înregistrat o amplificare după prăbuşirea comunismului, cu toate că nu se poate
vorbi de cristalizarea unui autentic fundamentalism religios în aria de predominare a
Ortodoxiei.
Religia a avut un rol important şi în plan politic, (geopolitic) prin contribuţia sa
temeinică la actele conflictuale precum cruciadele, lucru exemplificat in capitolul 2 al lucrării.
Acestea au urmari pozitive in diferite domenii, exemplu in politică unde Papalitatea s-a
implicat susţinând războaiele câştigând autoritate politică şi influenţă. În urma cruciadelor, s-a
obţinut şi o dezvoltare financiară, culturală.
În afara spaţiului euro-atlantic, religia exercită, în general, funcţii mai importante în
socieatate. În statele europene foste socialiste, bisericile ortodoxe se asociază direct cu
administraţiile publice în gestionarea problemelor societăţii, având o influenţă notabilă asupra
puterii (în F. Rusă sau Bulgaria). În ţările musulmane există: regimuri teocratice (Iran) sau
guvernate de legea islamică (în Asia şi Africa). Grupuri etno-culturale întregi se
individualizează prin apartenenţa la o religie sau alta şi îşi dispută controlul asupra unor
locuri sfinte (Ierusalimul de pildă). Liderii spirituali ocupă poziţii influente în societate. Se
înregistrează numeroase cazuri (în Africa) în care societăţi în curs de modernizare, în a doua
jumătate a secolului XX, au căzut în tribalism şi fundamentalism religios (îndeobşte,
anticreştinism). În condiţiile uzării discursului comunist şi de stânga, ale compromiterii de
către elite a discursului democratic capitaliat, fundamentalismul religios – îndeosebi islamic,
dar şi ortodox în Eurasia – oferă suport ideologic mişcărilor ultra naţionaliste, teroriste şi
antiglobaliste.
Religia este o tema foarte sensibilă. Viaţa ne obligă să o supunem unei analize
obiective, deorece viitorul unei mari părţi din omenire e afectat într-un fel sau altul de
mişcările politico-religioase.

80
Importanţa religiei ar putea fi concentrată în afirmaţia celebrului scriitor şi moralist
grec Plutarh „Priviţi pe faţa Pământului. Veţi vedea poate cetăţi fără întărituri, fără legi, veţi
întâlni popoare care nu cunosc scrierea şi folosirea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a
văzut încă nimeni”.100
Cunoscutul filosof, eseist, scriitor francez Andre Malraux, spunea că „secolul XXI va
fi religios sau nu va fi deloc”. Era evident locul pe care gânditorul francez îl acorda religiei în
lumea contemporană, aceasta continuând să fie factor determinant în relaţiile dintre indivizi,
respectiv dintre state şi civilizaţii.
Religia a făcut obiectul analizei multor altor personalităţi culturale care s-au ocupat de
evoluţia omenirii, de la întemeierea primelor civilizaţii şi până astăzi şi, de la caz la caz, unii
precum Marx şi marxiştii au minimalizat rolul sentimentelor religioase pe care le considerau
un factor subiectiv, o formă specifică de înstrăinare a esenţei umane, fiind o expresie a
intereselor claselor dominante ; iar alţii, dimpotrivă, au considerat religia o caracteristică
definitorie, centrală a civilizaţiilor.

BIBLIOGRAFIE

100
www.autori.citatepedia.ro, accesat la data de 5 mai 2015.

81
 Anghelescu, Nadia, Identitatea arabă. Istorie, limbă, cultură, Editura Polirom,
Iaşi, 2009.
 Appleby, R. Scott, The ambivalence of the sacred: religion, violence, Lanham,
MD, 2000.
 Bădescu, I., D. Dungaciu, Geopolitica frontierei, vol. II, Bucureşti, Editura Antet,
2002.
 Barber, Benjamin R., Războiul sfânt contra globalizării. Modul în care
globalizarea şi tribalismul remodelează lumea, trad. de Mihnea Columbeanu,
Editura Incitatus, Bucureşti, 2002.
 Barna, Cristian, Cruciada Islamului, prefaţă de Ştefan Filip Cioculescu, Editura
Top Form, Bucureşti, 2007.
 Bizzocchi, Roberto, Ghid pentru studiul istoriei moderne, traducere de Radu
Gâdei, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2007.
 Buzatu, Ion, Istoria Tibetului. Dalai Lama şi Pachen Lama. Mit şi Realitate,
Editura Capitel, Bucureşti, 2006.
 Căzan, Florentina, Cruciadele. Momente de confluenţă între două civilizaţii şi
culturi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
 Cederman, Lars-Erik, Emergent actors in world politics: how states and nations
develop and dissolve, Princeton, 1997.
 Chauprade, Aymeric, Thual, François, Dicţionar de Geopolitică: state, concepte,
autori, traducere şi prefaţă : Şerban Dragomirescu, Editura Corint, 2004.
 Columbeanu, S., Valentin, Radu, Cruciadele, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1971.
 Cornilă, Cristina, De la religie la terorism: Fundamentul islamic şi sectele creştine
versus mediul actual de securitate, Editura Anamarol , Bucureşti, 2002.
 Cozma, Elena, Istoria Religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
 Diehl, Paul F., A road map to war, Vanderbit, 1999.
 Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
 Dorronsoro, G., Strategia actorilor nestatali şi internaţionalizarea conflictelor,
Bucureşti, Editura Corint, 2003.
 Filoramo, Giovanni, Massenzio, Marcello, Ravieri, Massimo, Manual de istorie a
religiilor, traducere din italiană de Mihai Elin, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
 Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, trad. Anca Irina Ionescu, Bucureşti, Editura
Antet, 1994.

82
 Huntington, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale,
traducere de Radu Carp, Editura Antet, Bucureşti 1998.
 Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca Clasică 1300-1600, traducere de Mihai
Maxim, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
 Juergensmeyer, Mark, The new cold war? Religious nationalism confronts the
secular state, California, 1993.
 Krause, Jill; Renwick, Neil; Identities in international relations, St. Martin's, New
York, 1996.
 Maliţa, Mircea, Zece mii de culturi o singură civilizaţie, Editura Nemira, 2001.
 Mara, Vasile, Introducere în geografia religiilor, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2003.
 Milza, Pierre; Berstein, Serge, Istoria secolului XX, Lumea între război şi pace,
vol.2 (1945 -1973), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1998.
 Moisuc, Viorica, Istoria relaţiilor internaţionale până la mijlocul secolului al XX-
lea, Ediţia a III-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007.
 Morar, Filon, Polarizarea geopolitică, Iaşi, Editura Polirom, 2007.
 Morrisson, Cécile, Cruciadele, traducere de Răzvan Junescu, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1998.
 Parker, G., The geopolitcs of domination, Routledge, London, 2003.
 Popescu, Ion Mihail, Istoria Şi Sociologia Religiilor – Creştinismul, Editura
Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996.
 Randell, Keith, Luther şi Reforma în Germania 1517-1555, Ediţia a II- a, traducere
de Raluca Mihail, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2002.
 Raufer, Xavier, Cele 13 capcane ale haosului mondial, traducere de Liliana Maria
Gomboşiu, prefaţă: Petre Otu, Editura Corint, Bucureşti, 2004.
 Rose, Gideon, Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy, World
Politics, Vol. 51, No. 1 (1998).
 Roux, Jean-Paul, Istoria războiului dintre islam şi creştinătate 622-2007. Un
conflict teribil, traducere din limba franceză de Lucia Postelnicu Pop, Editura
Artemis, Bucureşti 2007.
 Serebrian, Oleg, Dicţionar de Geopolitică, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
 Testas, Guy, Testas, Jan, Inchiziţia, traducere şi note de Cristina Jinga, Editura
Corint, Bucureşti, 2002.

83
 Zamfir, Sorin, Istoria universală contemporană, vol. 2, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1999.
 www.autori.citatepedia.ro.

84